1

CURS DREPT EXECUTIONAL PENAL ANUL III F.R. LECT.UNIV.DR. BARBU SILVIU

Capitolul I. Noţiuni introductive privind dreptul execuţional penal

Secţiunea 1. Noţiune

1.1. Noţiunea de drept execuţional penal

Termenul de drept execuţional penal a fost folosit pentru prima dată de către doctrina penală germană, cea franceză utilizândul pe acela de drept penitenciar. Ultimul termen este însă mai restrictiv referindu-se doar la executarea propriu-zisă a pedepselor şi a altor sancţiuni penale şi la modul de organizare a penitenciarelor, în timp ce termenul de drept execuţional penal este mai cuprinzător acoperind întreaga executare a pedepselor, de la momentul pronunţării definitive a hotărârii de condamnare şi până la finalizarea executării, în diversele sale forme.

În consecinţă, vom folosi termenul de drept execuţional penal, sau mai rar întâlnit dreptul executării sancţiunilor penale, termen ce desemnează acea ramură a dreptului, având un caracter unitar, relativ autonomă, aparţinând dreptului public care reglementează principiile şi modul de executare al pedepselor în scopul apărării societăţii contra criminalităţii.

Dreptul execuţional penal este constituit dintr-un ansamblu de norme care reglementează domeniul executării sancţiunilor de drept penal. Normele de drept execuţional penal se regăsesc în tratate şi convenţii internaţionale cu privire la executarea sancţiunilor penale, în Constituţia României, în codul penal şi de procedură penală, în Legea de executare a pedepselor, în Regulamentul privind executarea pedepselor şi a măsurii arestării preventive, în unele legi speciale, în normele privitoare la sănătate, muncă, administraţie, drepturile omului, precum şi în orice norme ce reglementează activitatea unor colectivităţi1.

Instituţia infracţiunii, instituţia sancţiunii (pedepsei) şi instituţia răspunderii penale formează pilonii oricărui sistem de drept penal.

Un rol important în dezvoltarea dreptului execuţional penal îl are, în primul rând, existenţa unor relaţii sociale privind executarea sancţiunilor penale. În acest context a crescut şi s-a dezvoltat legislaţia privind executarea sancţiunilor penale, la care s-a adăugat şi interesul statului de a intensifica procesul de reeducare şi

1 Ioan Chiş, Dragoş Răzvan Niţă, Fundamente de drept execuţional penal, Editura A.N.I., Bucureşti, 2004, p. 27.

2

reintegrare socială a celor condamnaţi penal. De asemenea, la apariţia şi dezvoltarea dreptului execuţional penal a contribuit şi formularea unor principii în executarea sancţiunilor penale (spre exemplu, principiul executării pedepselor în scopul reeducării prin muncă a persoanelor condamnate penal). La toate acestea a contribuit şi rolul, nu numai al statului în general, dar şi al organelor speciale ale statului (de exemplu, organele de stat pentru executarea pedepselor ori alte organe care au atribuţii în îndreptarea şi reeducarea persoanelor aflate în executarea pedepselor). Nu în ultimul rând, mai trebuie amintită şi reglementarea juridică specială a relaţiilor sociale respective, deoarece prin „reglementare juridică anumite relaţii sociale primesc un caracter distinct şi unitar datorită unei anumite categorii de norme juridice”2.

Dreptul execuţional penal se poate defini ca o ramură de drept alcătuită

dintr-o totalitate de norme juridice prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal, în scopul asigurării unei influenţări educative eficiente a celor care execută pedeapsa, al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi al apărării ordinii de drept3.

Din această definiţie rezultă o serie de caracteristici:

a. Dreptul execuţional penal este un ansamblu de norme care reglementează regulile de bază ale executării pedeselor într-un sistem de drept dat, precum şi modul concret în care se execută aceste pedepse, îndeosebi modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor administraţiei penitenciare şi a celor încarceraţi.

b. Fiind o ramur ă a dreptului public, dreptul execuţional penal reglementează comportamentul celor ce veghează la executarea efectivă a pedepselor în mediul închis(penitenciar), în numele unei autorităţi publice (în cazul dreptului românesc al ministerului de interne şi administraţiei publice), unul din subiectele raportului juridic de executare penală fiind, tocmai de aceea, o autoritate public (administraţia penitenciarelor). O altă consecinţă ce decurge din caracterul de drept public al dreptului execuţional penal este faptul că normele ce alcătuiesc această ramură de drept au un caracter imperativ, fiind obligatorii pentru toţi cei cărora li se adresează.

c. Legiuitorul penal român înţelege ca această activitate să fie guvernată de anumite reguli de bază, principii, cărora i se subordonează întreaga reglementare în materie. Aceste reguli se adresează tuturor participanţilor la raporturile de drept executional penal.

d. Ca şi dreptul penal, dreptul execuţional penal răspunde anumitor funcţii şi slujeşte anumitor scopuri. În esenţă, această ramur ă de drept, ca drept pozitiv r ăspunde nevoilor societăţii de apărare contra criminalităţii. Scopul general al normelor 2 Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi a dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 155. 3 I. Oancea, Drept execuţional penal, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 8.

3

dreptului execuţional penal este identic cu cel al dreptului penal, acesta din urmă fiind reprezentat de apărarea valorilor sociale fundamentale ale statutului împotriva săvâr şirii de infracţiuni, astfel cum ele au fost definite şi enumerate în art. 1 din Codul penal. Legea penala apara, impotriva infractiunilor, Romania, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept. Executarea pedepselor prezintă două scopuri, unul imediat, care se referă la prevenţia specială şi unul general sau mediat, care se referă la prevenţia generală. Scopul imediat se obţine prin izolarea celui condamnat de societate, în acest mod fiind în imposibilitate de a mai comitealte infracţiuni. Scopul mediat sau general se obţine prin faptul că executarea efectivă apedepsei într-un mediu închis(penitenciar) prezintă un efectde inhibare a celorcarear fi tentaţi să comite diverse infracţiuni.

Secţiunea 2. Trăsăturile (caracterele) dreptului execuţional penal

Dreptul execuţional penal, ca sistem cuprinzător de norme de drept. Dreptul execuţional penal este constituit dintr-un ansamblu de norme de drept înscrise în tratate şi convenţii internaţionale cu privire la executarea sancţiunilor penale, în Constituţia României, în parte, în C. p. (unele norme generale), în C. p. p., dar în cea mai mare parte în Legea nr. 275/ 2006 şi în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (cu modificările şi completările ulterioare-2010), în unele legi speciale, în normele privitoare la sănătate, muncă, administraţie, drepturile omului, precum şi în orice norme ce reglementează activitatea unor colectivităţi.4. Ansamblul acestor norme acoperă aproape complet reglementarea executării sancţiunilor de drept penal, încât dreptul execuţional penal se prezintă ca un sistem cuprinzător de norme de drept, sistem care constituie conţinutul lui normativ.5

Caracterul autonom al dreptului procesual penal. Autonomia unei ramuri de drept se justifică printr-un obiect propriu de reglementare şi a celorlalte criterii complementare.6 Dreptul execuţional penal este o ramură autonomă de drept pentru că, are un obiect de reglementare propriu, (format din relaţiile de constrângere privind executarea unor sancţiuni penale) şi este reglementat în cea mai mare parte, de

4 Ioan Chiş, Dragoş Răzvan Niţă, ,,Fundamente de drept execuţional penal’’, Ed. A.N.I., Bucureşti, 2004, p. 27. 5 I. Oancea, op. cit., p. 12. 6 N. Popa, ,,Teoria generală a dreptului’’, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 243.

4

norme de drept execuţional penal7 (C. p. conţine unele norme generale, dar în cea mai mare parte, normele de drept execuţional penal sunt înscrise în L. 275/2006 şi în alte legi).

Caracterul de drept public al dreptului execuţional penal. Dreptul execuţional penal este o ramură de drept public pentru că, în toate raporturile juridice de drept execuţional penal se găseşte întotdeauna statul, ca subiect dominant.8

Condamnatul se află pe o poziţie de subordonare, iar statul, prin organele speciale, dispune asupra condamnatului, impunându-i executarea pedepsei la care a fost condamnat, bineînţeles, în anumite limite prevăzute de lege.9 Secţiunea 3. Scopul şi funcţiile dreptului execuţional penal

Dreptul execuţional penal este ramura de drept prin care se exprimă şi se realizează politica penală a statului nostru, privind executarea sancţiunilor penale. În literatura de specialitate, politica penală este definită ca, ansamblul de procedee susceptibile să fie propuse legiuitorului, sau care sunt efectiv folosite de acesta la un moment dat într-o ţară determinată, pentru combaterea criminalităţii.10

Executarea sancţiunilor penale, este orientată spre un scop special, anume apărarea valorilor sociale, a ordinii de drept etc., prin prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reeducarea celor condamnaţi.11 În această ipoteză, art. 52 C. p. prevede: ,,(1) Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. (2)Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.’’

Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, prin executarea sancţiunilor penale, se face pe două căi: una generală şi alta specială.

Prima urmăreşte să-i determine pe cetăţeni de a se abţine de la comiterea unei infracţiuni.12 A doua vizează pe condamnaţii înşişi, astfel încât, în urma executării pedepsei este de presupus că respectivul condamnat va trage învăţămintele necesare şi se va abţine de la comiterea unei noi infracţiuni.

Atingerea scopului prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni implică o serie de funcţii (atribuţiuni) ce revin dreptului execuţional penal.

În primul rând, este necesară elaborarea unor norme de drept clare şi eficiente şi care să exprime politica penală a statului în materie de executare a

7 S. G. Barbu, Al. Şerban, op. cit., p. 3. 8 I. Neagu, ,,Drept procesual penal-Partea generală-Tratat’’, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p. 55. 9 I. Oancea, op. cit., p. 13. 10 C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 27. 11 S. G. Barbu, Al. Şerban, op. cit. p. 4. 12 Ibidem, p. 4.

5

sancţiunilor penale. Existenţa acestor norme este un prim pas spre o executare legală, exemplară şi controlabilă a sancţiunilor penale.

În al doilea rând, normele privind executarea sancţiunilor penale se conformează principiilor fundamentale ale dreptului execuţional penal (principiul legalităţii, umanismului, executării sancţiunilor în scopul reeducării).

În al treilea rând, normele de drept execuţional penal exprimă principiul individualizării executării sancţiunilor penale. De exemplu, în cadrul executării pedepsei se prevede, pe lângă regimul general, şi un regim special, un regim mai sever sau mai blând, în funcţie de deosebirile dintre condamnaţi.

În al patrulea rând, se adoptă şi moduri diferite de executare a pedepsei privative de libertate, bunăoară în regim deschis, aşa cum este modul executării pedepsei la locul de muncă, lărgirea modurilor de executare conducând la o mai reală individualizare a pedepsei.

În al cincilea rând, prin normele de drept execuţional penal se prevăd măsuri sigure de reintegrare în muncă şi societate a celor condamnaţi şi liberaţi definitiv.

În al şaselea rând, prin normele de drept execuţional penal se prevăd măsuri sigure de reintegrare în muncă şi societate a celor condamnaţi şi liberaţi definitiv.13

4. Principiile fundamentale ale dreptului execuţional penal După cum reiese din denumirea lor, prin principii de bază sau fundamentale se înţeleg ideile sau orientările care călăuzesc şi străbat întregul drept execuţional penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor, prin mijloace de drept execuţional penal. Principiile fundamentale nu trebuie confundate cu principiile speciale, care privesc un câmp mai restrâns de probleme.

4.1. Principiul legalităţii. Principiul legalităţii este un principiu unanim admis în doctrina românească şi străină şi exprimă regula că întreaga activitate în domeniul dreptului (şi implicit al dreptului execuţional penal) se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta.14

Principiul legalităţii procesului penal este o transpunere pe plan particular a principiului general al legalităţii, consacrat în art. 1 punctul 5 din Constituţie, unde se arată: ,,În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie’’.15

De altfel, L. 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal statuează la art. 1 că, ,,executarea

13 I. Oancea, ,,Tratat de drept penal. Partea generală’’, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 14, 15. 14 C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 44. 15 I. Neagu, op. cit., p.71.

6

pedepselor se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale prezentei legi.’’

Potrivit acestui principiu, legea este cea care determină faptele considerate infracţiuni, (nullum crimen sine lege), după cum tot legea este cea care arată pedepsele (nulla poena sine lege) şi răspunderea penală (nulum judicium sine lege) ce revine persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Din principiul legalităţii rezultă faptul că întreaga executare a pedepselor, drepturile şiobligaţiile părţilor raportului de drept execuţional penal sunt numai cele prevăzute de lege şi pot fi exercitate numai în condiţiile stabilite de lege. De asemenea, orice încălcare a regulilor stabilite prin legea de reglementare atrage aplicarea, după caz, a sancţiunilor disciplinare, administrative sau penale. Tot ca o consecinţă a principiului legalităţii este şi aceea potrivit căreia administraţia penitenciară nu poate aplica alte sancţiuni disciplinare decât cele expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 275/2006.

4.2. Principiul umanismului. Principiul presupune că întreaga reglementare

execuţional penală trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale omului. În centrul activităţii execuţional-penale se află omul (cu drepturile şi libertăţile sale) şi de aceea, în normele execuţional-penale sunt prevăzute exigenţe cărora conduita omului să li se poată conforma.16 În acest context, putem vorbi de umanizarea pedepselor şi a executării acestora, sancţiunile penale, pe lângă funcţia coercitivă, îndeplinind şi funcţia de reeducare.

Principiul umanismului constă în aceea că întreaga executare a pedepsei trebuie să se facă cu umanitate. Principiul este consacrat legal atât în legea privind executarea pedepselor cât şi în Regulile europene de penitenciare. Pentru consolidarea acestui principiu codul penal prevede o serie de incrimări a unor fapte ce sunt comise în cazul executării unor sancţiuni penale. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.2671 din Codul penal, tortura constituie infracţiune, la fel şi relele tratamente aplicate unei persoane reţinute sau aflate în stare de detenţie sau în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative. L. 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cuprinde o serie de prevederi legate de principiul umanităţii. Astfel, art. 3 prevede că, ,,pedepsele se execută în condiţiile care să asigure respectarea demnităţii umane.’’ Alin. (1) al art. 4 din aceeaşi lege, statuează: ,,Se interzice supunerea oricărei persoane aflate în executarea unei pedepse la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele

16 C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 46.

7

tratamente.’’ Exemplele nu se opresc aici, existând o multitudine de reglementări în dreptul execuţional penal, în strânsă legătură cu principiul umanităţii. Potrivit dispoziţiilor din preambulul Recomandării Comitetului de Miniştri ai statelor membre ai Consiliului Europei, REC (2006)24, persoanele private de libertate îşi pastrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, iar restricţiile la care sunt supuse sunt reduse la strictul necesar. De asemenea venind în întâmpinarea principiului umanismului aceleaşi reguli aratăcă detentia nu trebuie să încalce drepturile omului chiar şi în cazul unei lipse a resurselor . Aplicarea acestui principiu presupune ca desf ăşurarea muncii în detenţie să se realizeze în condiţii de umanitate, respectându-se protecţia şi securitatea muncii17. De asemenea, presupune respectful integrităţii corporale şi a sănătăţii deţinuţilor, acestora trebuind să li se acorde asistenţă medicală şi medicaţia corespunzătoare în caz de boală.Principiul implică crearea de condiţii material şi morale pentru executarea pedepsei într-un mediu închis precum şi de realizarea unei protecţii special pentru femeile şi minorii deţinuţi. Pentru aceştia din urmă executarea pedepselor stă tot timpul sub semnul pregătirii lor pentru liberareşi,de asemenea, acestora trebuie să li se asigure condiţiile necesare pentru instruirea şi pentru continuarea studiilor. De asemenenea, atât Legea nr.275/2006 câtşi REC (2006)2 prevăd măsuri speciale pentru deţinuţii str ăini şi pentru alte categorii de deţinuţi. O altă reflecţie a principiului umanismului o reprezintă şi liberarea condiţionată. 4.3. Principiul executării sancţiunilor în scopul reeducării celor condamnaţi. Caracterul pur retributiv al pedepsei a fost reevaluat, în sensul că, în acest moment, un rol foarte important ca retribuţia îl deţine reeducarea condamnatului. Constrângerea, prin ea însăşi nu ar putea duce la realizarea scopului pedepsei, funcţia de reeducare reîntregind funcţia de represiune a pedepsei.18 Funcţia de reeducare este prevăzută în mod expres de lege şi este completată de dispoziţiile art. 52 alin. (2) c. p. care stipulează că, ,,prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială’’

4.4. Principiul individualizării executării pedepsei. Acest principiu este considerat în doctrină, de către unii autori, ca fiind un principiu special de drept.19 Alţi autori admit acest principiu ca fiind unul de bază.20

18 S. G. Barbu, Al. Şerban, op. cit. p. 16, 17. 19 Vezi I. Oancea, op. cit., p. 16. 20 C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 48.

8

Acest principiu presupune stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal, în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare ale acestuia. Îndeplinirea scopurilor şi funcţiilor sancţiunilor penale are loc numai dacă acestea au fost adaptate cazului concret, individual.21 Principiul îşi are consacrarea în art. 72 C. p., urmând a se insista asupra lui pe tot parcursul prezentei lucrări.

4.5. Principiul executabilităţii exprimă cerinţa că, orice hotărâre a instanţei penale care conţine o condamnare la o sancţiune penală şi care a rămas definitivă, trebuie pusă în executare.22 Dacă nu s-ar proceda astfel, hotărârea instanţei n-ar avea nici o eficienţă. Punerea în executare se îndeplineşte de către organe speciale de stat.

4.6. Principiul obligativităţii constă în aceea că, punerea în executare şi executarea unei hotărâri penale, în care se cuprinde o condamnare la o sancţiune penală, devine definitivă şi executorie, este obligatorie pentru organele de stat competente şi pentru condamnaţi.23

4.7. Principiul jurisdicţionalităţii vizează organul principal de stat care are atribuţii în materie de punere în executare şi controlul executării sancţiunilor penale.24 În această ipoteză, activitatea de executare se desfăşoară sub supravegherea instanţei de judecată, care prin judecătorul delegat, decide şi rezolvă incidentele în cazul eventualelor încălcări ale legii ori în cazul unor schimbări ce pot interveni în cursul executării pedepsei. Instituţia judecătorului delegat are parte de o reglementare specială în cadrul L. 275/2006.

4.8. Principiul continuităţii este strâns legat de principiul executabilităţii. Potrivit acestui principiu, nu este destul ca o sancţiune penală, (de exemplu, pedeapsă principală ori complimentară), să fie pusă în executare, ci, se cere ca, o dată pusă în executare, această executare să fie continuată şi dusă până la capăt, până la completa executare.25 21 Ibidem, p. 48. 22 Gh. Antoniu, ,,Executarea sancţiunilor penale’’, în ,,Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român’’, Ed. Academiei, 1976, p. 299-300. 23 I. Oancea, ,,Drept execuţional penal’’, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 32. 24 I. Oancea, ,,Drept execuţional penal’’, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 32. 25 I. Oancea, ,,Drept execuţional penal’’, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 33.

9

Secţiunea 5. Principiile speciale ale dreptului execuţional penal Principiile speciale ale dreptului execuţional penal, în comparaţie cu principiile de bază sau fundamentale, au o sferă mai restrânsă.26 În domeniul dreptului execuţional penal, prin principii speciale se înţeleg principii care privesc şi se aplică executării unui grup de pedepse sau executării unei pedepse (de exemplu, a pedepsei privative de libertate).27 Sunt încă discuţii cu privire la delimitarea acestor principii speciale. Unii autori admit unele principii, alţi autori admit alte principii, unii admit un număr de principii, alţii admit alt număr de principii. Odată cu intrarea în vigoare a L. 275/2006, şi-a făcut apariţia existenţa unor asemenea principii. Astfel, în această lege au fost înscrise principii precum: principiul garantării drepturilor condamnaţilor în timpul executării pedepsei (art. 38 alin. (2)), principiul recunoaşterii dreptului persoanei condamnate la petiţionare (art. 44), principiul recunoaşterii dreptului condamnatului la asistenţă diplomatică (art. 53) etc. Secţiunea 6. Legăturile dreptului execuţional penal cu alte ramuri de drept şi cu alte ştiinţe 6.1. Legăturile dreptului execuţional penal cu alte ramuri de drept

A. Legătura cu dreptul penal. Între dreptul execuţional penal şi dreptul penal există strânse legături.

Dreptul penal este dreptul care prevede cadrul legal al sancţiunilor penale, sistemul de sancţiuni penale, normele generale şi speciale de sancţionare.

Dreptul execuţional penal, prin normele de executare a pedepselor, regle-mentând relaţiile sociale specifice de executare a pedepselor aplicate de către instanţe, contribuie la finalizarea şi realizarea scopului legii penale, acela de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni. La acestea mai adăugăm şi faptul că unele din principiile care orientează dreptul penal sunt preluate şi adaptate de dreptul execuţional penal în materie de executare a sancţiunilor penale: principiul legalităţii, principiul individualizării sau principiul umanismului. Iar, în ceea ce priveşte raporturile juridice, menţionăm că între raporturile juridice execuţionale şi raporturile juridice penale există o strânsă intercondiţionare, în sensul că dacă prin normele de drept penal se aplică pedepse infractorilor, creându-se raporturi juridice penale, prin normele de drept execuţional penal se reglementează executarea 26 V. Papadopol, ,,Principii e bază’’, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 531. 27 I. Oancea, op. cit., p. 33.

10

pedepselor aplicate şi, astfel, raporturile juridice de drept execuţional penal vor deriva din raporturile juridice de drept penal.

B. Legătura cu dreptul procesual penal. Executarea sancţiunilor penale presupune o anumită procedură penală, în sensul că executarea sancţiunilor penale constituie o activitate socială în cadrul căreia se produc o seamă de acte procesuale, acte fără de care executarea sancţiunilor penale nu se poate efectua. Astfel, raporturile juridice de drept execuţional penal se realizează prin raporturi de drept procesual penal, raporturi ce se desfăşoară însă între părţile speciale, organele şi subiecţii speciali, iar în acest sens în Partea specială a Codului de procedură penală, Titlul III, „Executarea hotărârilor penale”, sunt înscrise dispoziţii speciale privind executarea hotărârilor penale28.

6.2. Legăturile dreptului execuţional penal cu alte ştiinţe Dreptul execuţional penal, ca disciplină ştiinţifică, are strânse legături şi cu o

serie de ştiinţe sociale, nejuridice, care studiază infracţiunile, infractorii, pedepsele şi celelalte sancţiuni, precum şi executarea acestora, concluziile acestor discipline socio-umane oferind cunoştinţe şi soluţii care reţin atenţia în organizarea şi realizarea politicii penale a statului şi care îmbogăţesc totodată disciplina dreptului execuţional penal. Avem în vedere următoarele ştiinţe: politica penală, criminologia, penologia, ştiinţa penitenciară, sociologia criminală, psihologia criminală, psihiatria criminală şi altele.

A. Corelaţia cu politica penală. Politica penală este ştiinţa care trasează orientările şi principiile incriminărilor, stabilirii, aplicării şi executării pedepselor şi a celorlalte sancţiuni penale, în scopul apărării societăţii contra infracţiunilor. Rolul organelor de specialitate, organe execuţional penale este de a realiza în practică această politică penală în domeniul dreptului execuţional penal. În acest sens, ştiinţa dreptului execuţional penal transmite concluziile şi cercetările factorilor de decizie în materie de politică penală, în vederea reevaluării căilor şi mijloacelor de luptă împotriva infracţionalităţii29.

B. Corelaţia cu criminologia. Dreptul execuţional penal preia de la crimi-nologie o seamă de date ştiinţifice privind cauzele şi condiţiile sociale şi individuale care au determinat anumite persoane să comită infracţiuni, date de care trebuie să se ţină seama în individualizarea executării sancţiunilor penale; de asemenea, criminologia cercetează trăsăturile caracteristice30 ale persoanelor care săvârşesc infracţiuni (instruit-neinstruit, infractor violent-neviolent, infractor de ocazie etc.), caracteristici de care dreptul execuţional penal ţine seama în

28 I. Oancea, p. 18-19. 29 I. Oancea, ,,Drept execuţional penal’’, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 23. 30 R. M. Stănoiu, V. Nenciulescu, ,,Rolul criminologiei în realizarea obiectivelor politicii penale’’, în S.C.J. nr. 2/1982.

11

organizarea executării sancţiunilor penale, la care se adaugă şi faptul că dreptul execuţional penal ţine seama de mijloacele recomandate de criminologie în procesul de executare a pedepselor, a măsurilor educative31.

C. Corelaţia cu penologia. Penologia este acea disciplină teoretică nejuridică care studiază pedepsele32, este disciplina social-psihologică despre mijloacele represive, despre pedepse, în lupta împotriva infracţiunilor33.

Penologia oferă dreptului execuţional penal date, informaţii, idei, cunoştinţe despre natura şi funcţiile pedepselor şi despre modalităţile de executare ale acestora. Astfel, pentru realizarea scopului executării pedepsei, acela al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, pedeapsa trebuie să îndeplinească atât funcţia de constrângere, cât şi funcţia de îndreptare şi reeducare. Pentru aceasta, executarea pedepsei trebuie să cuprindă elemente de constrângere (ordine, disciplină, muncă), dar şi elemente de îndreptare şi reeducare (calificare profesională, învăţătură etc.)34.

D. Corelaţia cu ştiinţa penitenciară. Ştiinţa penitenciară studiază executarea pedepselor privative de libertate, pedepse care se execută în penitenciare (de unde şi denumirea de «ştiinţă penitenciară»). Cu toate acestea, ştiinţa penitenciară nu este o disciplină juridică, ea nu studiază normele juridice privind executarea pedepselor privative de libertate, ci condiţiile în care executarea poate fi eficientă, în care ea contribuie la reeducarea condamnatului. De asemenea, ea studiază organizarea sistemului penitenciar şi regimul de viaţă al condamnatului în penitenciar, măsura în care această executare contribuie sau nu la prevenirea producerii de noi infracţiuni din partea condamnatului. În urma cercetărilor efectuate, ştiinţa penitenciară a formulat propuneri cu privire la înlăturarea unor măsuri negative din modul de viaţă în regimul penitenciar şi la adoptarea unor măsuri de bună organizare şi desfăşurare a regimului de trai în penitenciar şi a muncii condamnaţilor, cu privire la disciplina în penitenciar, cu privire la nece-sitatea contactelor cu familia a celor care îşi execută condamnarea, în interesul pregătirii condiţiilor de reintegrare socială a condamnatului după liberarea definitivă35. În unele ţări europene s-a dezvoltat o ramură mai restrânsă de drept penal, şi anume dreptul penitenciar, menit să reglementeze executarea pedepselor privative de libertate. Ceea ce caracterizează această ramură de drept este faptul că ea cuprinde dispoziţiile de drept care reglementează numai executarea pedepselor privative de libertate. Astfel, dreptul penitenciar cuprinde atât dispoziţiile înscrise în codul penal (regimul de executare a pedepselor privative de libertate, reguli generale privind 31 I. Oancea, p. 24. 32 G. Kellens, ,,Precis de penologie et de droit des sanctions penales’’, Ed. Fac de Droit de Liege, 1991. 33 I. Oancea, p. 24. 34 I. Oancea, ,,Drept execuţional penal’’, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 25. 35 I. Oancea, p. 26.

12

munca condamnaţilor în penitenciar etc.) sau în legi speciale, cât şi dispoziţiile înscrise în regulamentele privind executarea pedepselor privative de libertate sau în regulamentele privind organizarea şi funcţionarea penitenciarelor. În ceea ce priveşte legătura dintre cele două ramuri de drept, afirmăm că dreptul execuţional penal are un domeniu mai larg, în sensul că acesta cuprinde reglementarea executării tuturor sancţiunilor penale, în timp ce dreptul penitenciar cuprinde numai reglementarea executării pedepsei privative de libertate, având un domeniu mai restrâns.

E. Corelaţia cu sociologia criminală, psihologia criminală şi alte ştiinţe social-penale. Dreptul execuţional penal are legături şi cu alte ştiinţe sociale şi umane care, prin cunoştinţele pe care le aduc în legătură cu condamnatul, sunt de folos executării sancţiunilor penale. Este vorba de o seamă de ramuri de ştiinţe sociale speciale, dezvoltate în sistemul sociologiei (sociologia criminală), în sistemul psihologiei (psihologia criminală), în sistemul pedagogiei (pedagogia condamnatului) etc36.

În timp ce sociologia criminală, prin investigaţiile sale privind rolul mediului social37 în favorizarea săvârşirii de infracţiuni din partea unor persoane, este deosebit de utilă dreptului execuţional penal, psihologia criminală, cu investigaţiile şi formularea de cunoştinţe ştiinţifice referitoare la motivaţiile38 şi trăsăturile psihice ale celui condamnat la pedeapsa cu închisoarea (capacitatea mintală a condamnatului, trăsăturile de caracter ale acestuia etc.), prezintă o incontestabilă importanţă pentru executarea sancţiunilor penale, iar pedagogia condamnatului fiind o disciplină pedagogică îndreptată spre cercetarea reeducării celor cu comportare antisocială, aduce o contribuţie importantă dreptului execuţional penal, fiindcă ea indică ştiinţific metodele şi căile necesare reeducării acestor categorii de condamnaţi39. Secţiunea 7. Izvoarele dreptului execuţional penal Cunoaşterea izvoarelor unei ramuri de drept permite o abordare mai clară a conţinutului acestei discipline şi asigură autoritatea concluziilor care se pot desprinde din această abordare. Prin izvoare, putem înţelege sursele normelor juridice.40 Particularizând, prin izvor al dreptului execuţional penal se înţelege actul normativ sau actele

36 I. Oancea, ,,Drept execuţional penal’’, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 26. 37 S. And E. Glueck, Family. ,,Environment and Deliquency, Routledge’’, London, 1966. 38 Al. Roşca, ,,Motivele acţiunii umane, Ed. Instutului de psihologie’’, Cluj, 1943. 39 A. Dancyuly, M. Ionescu, I. Radu, D. Salade, ,,Pedagogie’’, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 202-220. 40 M. A. Hotca, op. cit., p. 249.

13

normative în care se exprimă voinţa socială, devenită voinţă de stat, cu privire la normele juridice privind executarea sancţiunilor penale.41 Prin izvor al dreptului execuţional penal se înţelege actul normativ sau actele normative prin care exprimă voinţa de stat cu privire la normele juridice privind executarea sancţiunilor penale. Izvoarele dreptului execuţional penal sunt dispoziţiile cuprinse în: Constituţia României; Alte izvoare de drept execuţional penal sunt legile organice şi cele speciale. O deosebită importanţă o are L. 275/2006 privitor la executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (lege care a abrogat vechea lege a executării pedepselor, nr. 23/1969).

Codul penal este de asemenea unul dintre izvoarele de drept execuţional penal. În Titlul III, ,,Pedepsele’’, art. 52-89, statuează principalele norme ce reglementează scopul executării pedepsei, categoriile şi limitele generale ale pedepselor. Izvor de drept execuţional penal sunt şi: Titlul IV, ,,Înlocuirea răspunderii penale’’ (art. 90-98), Titlul V, ,,Minoritatea’’ (art. 99-110), Titlul VI ,,Măsuri de siguranţă’’ (art. 113-118) precum şi Titlul VII, ,,Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării’’ (art. 119-139).

Unul dintre izvoarele cele mai importante ale dreptului execuţional penal este Codul de procedură penală. Titlul II, ,,executarea hotărârilor penale’’ (art. 415-164) reprezintă sediul principal al normelor de drept execuţional penal, norme ce reprezintă concretizarea modului de punere în aplicare a pedepselor.42

Desigur, pe lângă alte astfel de izvoare există şi izvoare precum: regulamente (Regulamentul de aplicare al L. 275/2006), diverse ordonanţe (cum are fi de exemplu Ordonanţa de urgenţă 47/2006, pentru modificarea şi completarea L. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor), hotărâri guvernamentale (de exemplu Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004, privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor), ordine ale ministrului justiţiei etc. Secţiunea 8. Raportul juridic de drept execuţional penal 8.1. Noţiune. Raportul juridic execuţional penal constă în relaţiile sociale de executare a sancţiunilor penale reglementate prin norme juridice execuţional penale, relaţii statornicite între organele de stat şi condamnat potrivit cărora statul are dreptul de a pune pe condamnat să execute pedeapsa

41 I. Oancea, ,,Drept execuţional penal’’, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 28. 42 I. Neagu, ,,Drept procesual penal. Partea specială’’, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p. 315 şi urm.

14

sau o altă sancţiune penală aplicată printr-o hotărâre penală definitivă iar condamnatul are obligaţia să o execute. §2. Trăsăturile specifice ale raportului juridic execuţional penal

a) Între raportul juridic execuţional penal şi raportul juridic penal există o strânsă legătură. Mai întâi se naşte raportul juridic penal de conflict ca urmare a transformării lui din raport juridic penal de conformare. Săvârşirea unei infracţiuni stă la baza naşterii acestui raport juridic.Raportul juridic de conflict privit ca mijloc de realizare a ordinii de drept poartă denumirea de raport juridic de răspundere penală.O etapă în desfăşurarea acestuia este executarea sancţiunii de drept penal aplicate. Această etapă în cadrul raportului juridic penal ia forma unui raport juridic special şi anume a raportului juridic execuţional penal. Raportul juridic execuţional penal derivă din raportul juridic penal.

b) Raportul jur idic execu ţ ional penal se refe ră l a re la ţ i i le de executare a sancţiunilor penale care se deosebesc de relaţiile de tragere la răspundere penală care conduc la formarea raportului juridic penal.

c) Deşi pentru epuizarea raportului juridic execuţional penal se apelează la acte procesuale penale proprii (punerea în executare a pedepsei închisorii, a pedepselor complementare ) reglementate prin norme juridice procesual penale totuşi cele două raporturi juridice nu se confundă, ele rămânând raporturi juridice distincte într-o strânsă interdependenţă.

§3. Elementele raportului juridic execuţional penal

a) Subiecţii raportului juridic execuţional penal. La raportul juridic execuţional penal participă statul prin organele sale speciale, pe de o parte, în calitate de subiect activ şi condamnatul, pe de altă parte, în calitate de subiect pasiv. În situaţia executării pedepsei închisorii împuternicitul statului este conducerea penitenciarului sau a locului de muncă care acţionează p r i n conducătorul ei. În situaţia executării pedepsei amenzii statul participă în cadrul raportului prin organul financiar. Subiectul pasiv al raportului este condamnatul care va executa pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă având în această situaţie o serie de drepturi şi obligaţii prevăzute în legea privind executarea pedepselor. În cadrul raportului juridic execuţional penal subiecţii dobândesc o anumită

15

specificitate, calitatea lor fiind deosebită de cea întâlnită în cadrul celorlalte raporturi juridice penale sau procesual penale.

b) Conţinutul raportului juridic execuţional penal. Prin conţinutul raportului juridic execuţional penal înţelegem drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi specifice acestui raport. Organul de stat are dreptul să ceară condamnatului să execute pedeapsa închisorii sau să execute pedeapsa amenzii prin plata acesteia sau să fie internată şi să rămână în penitenciar. Statul are o poziţie de autoritate cu rol dominant în raport cu condamnatul. Aceleaşi drepturi le are statul în cazul executării unei măsuri educative sau aunei măsuri de siguranţă. În penitenciar statul prin organele sale are mai multe drepturi derivate din cel enunţat mai sus şi anume dreptul de a cere să se respecte disciplina şi ordinea în penitenciar, de a obliga pe condamnaţi să participe la activităţi educative, etc.

Cu privire la obligaţiile statului ne referim la obligaţia de a asigura condamnatului respectarea drepturilor sale la locul de deţinere, respectarea dreptului la odihnă, la asistenţă medicală, respectarea duratei pedepsei, etc. Condamnatul are obl iga ţ ia de a desfăşura ac ţ iuni cupr inse în pedeapsa apl ica tă pe ca re l e ce re organul de executa re . Condamnatul are obl iga ţ ia să respecte regimul de penitenciar conform regulamentelor de ordine interioară, normele de igienă sanitară precum şi disciplina muncii. Condamnatul are dreptul de a executa doar pedeapsa la care a fost condamnat, de a i se respecta dreptul laodihnă, la corespondenţă şi dreptul la vizite.

c) Obiectul raportului juridic execuţional penal. Obiectul raportului juridic execuţional penal îl constituie pedeapsa sau măsurile de siguranţă ce trebuie executate. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic execuţional penal are loc ca la orice raportul juridic penal. El este determinat de existenţa unor fapte juridice penale, execuţionale penale fiindcă drepturile şi obligaţiile se manifestă doar în prezenţa acestora. Aceste fapte sunt de trei feluri:-constitutive; modificatoare; extinctive de raport juridic execuţional penal. Faptul juridic constitutiv poate fi o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare la o pedeapsă sau sancţiune penală, actul de punere în executare şi mandatul de executare ce se emite de instanţa de executare. Faptul juridic modificator este cel ce schimbă conţinutul modificării unei pedepse făcând-o mai severă , mai pu ţ in severă sau înlă turând-o (gra ţ ierea , amnistia, săvârşirea unei noi infracţiuni). Fapte le jur idice ext inct ive de executare a unei pedepse sunt : executa rea efect ivă ş i completă a pedepsei , aminis t ia , gra ţ ierea personală , t oa te aces teaducând la încetarea executării pedepsei.

16

a. Naşterea raportului juridic de drept execuţi o n a l p e n a l . C a o r i c e r a p o r t j u r i d i c , raportul de drept execuţional penal se naşte la un moment dat în timp şi printr-un anumit fapt concret. Acest fapt este condamnarea printr-o hotărâre penală definitivă (pentru arestarea preventivă, naşterea raportului juridic se produce prin dispunerea măsurilor preventive). b. Modificarea raportului juridic de drept execuţional poate îmbrăca mai multe forme. Modificarea raportului juridic de drept execuţioanl penal derivă din faptul că pe parcursul executării pedepsei se pot ivi fapte sau împrejurări care pot atenua sau agrava situaţia juridică a condamnatului. c. Stingerea raportului juridic de drept execuţional. Cazuri. 1. la momentul executării efective şi integrale a pedepsei stabilite în hotărârea de condamnare. Pentru arestarea preventivă acest moment corespunde epuizării duratei pentru care s-a dispus măsura. 2. momentul graţierii; 3. intervenirea amnistiei ca act de clemenţă 4. decesul condamnatului.

17

CAPITOLUL II. RĂSPUNDEREA PENALĂ

Secţiunea 1. Răspunderea juridică – consideraţii generale

Răspunderea juridică este o specie a genului răspunderii sociale. Genul răspunderii sociale cuprinde următoarele forme de răspundere: răspunderea juridică, răspunderea politică, răspunderea religioasă şi răspunderea morală. Noţiunea răspunderii juridice nu este privită la fel de către toţi autorii de specialitate.43

Etimologic, cuvântul răspundere îşi are originea în latinescul ,,spondeo’’. Dicţionarul explicativ al limbii române, defineşte termenul răspunderea ca fiind ,,faptul de a răspunde; obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni, sarcini etc.; responsabilitate’’.44

În funcţie de specificul diverselor ramuri care alcătuiesc sistemul de drept, răspunderea juridică se prezintă sub următoarele forme: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă, răspunderea constituţională, răspunderea disciplinară, răspunderea fiscală, răspunderea internaţională etc.

În primul sens, răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale, ce constă în obligaţia unei persoane de a suporta sancţiunea juridică.

În al doilea sens, răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale, ce cuprinde atât latura pasivă, cât şi latura activă a raportului juridic de constrângere (de conflict), respectiv dreptul subiectului activ (titularul valorii sociale lezate) al acestui raport, de a pretinde şi obţine conduita corespunzătoare dreptului său, din partea subiectului pasiv (cel care a lezat valoarea socială), care are obligaţia de a se conforma acestei conduite.

În al treilea sens, prin răspundere juridică se înţelege acea specie de răspundere juridică ce cuprinde drepturile şi obligaţiile corelative ce aparţin subiectelor raportului juridic penal, care se realizează prin coerciţiunea statală.

În al patrulea sens, prin răspundere juridică se înţelege instituţia juridică ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează realizarea dreptului prin constrângere. 45

Indiferent de ramura dreptului în cadrul căreia intervine, răspunderea juridică garantează eficienţa dreptului, legalitatea, stabilitatea raporturilor juridice şi dezvoltarea relaţiilor sociale. Realizarea ordinii de drept nu se poate face haotic

43 M. A. Hotca, op. cit., p. 377. 44 I. Coteanu, L. Seche, M. Seche, ,,Dicţionarul explicativ al limbii române’’, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 891. 45 M. A. Hotca, op. cit., p. 378.

18

sau arbitrar, ci într-un cadru juridic adecvat acesteia. Acest cadru este dat de raporturile juridice de constrângere. Prin urmare, aplicarea sancţiunilor (constrângerii), nu poate fi realizată direct, ci numai prin intermediul răspunderii juridice. Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale, ce constă în obligaţia unei persoane de a suporta sancţiunea juridică. Prin răspundere juridică se înţelege acea specie de răspundere juridică ce cuprinde drepturile şi obligaţiile corelative ce aparţin subiectelor raportului juridic penal, care se realizează prin coerciţiunea statală.

Secţiunea 2. Răspunderea penală – definiţie, trăsături, principii 2.1. Definiţie, trăsături. Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un conflict concret de drept penal substanţial între societate (reprezentată de către stat), pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte. În aceste condiţii intervine răspunderea penală, care a fost definită ca fiind însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infrac-torului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii46.

Definitia raspunderii penale este „un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în principal prin constrângerea exercitată de stat faţă de infractor, în condiţiile şi formele prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinii de drept şi a resocializării infractorului.”47

De reţinut este faptul că răspunderea penală are ca unic temei infracţiunea, aşa cum prevede art. 17 alin. (2) C. pen. .

Răspunderea penală are ca forme de realizare pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal. 2.2. Principii

46 C. Bulai, ,,Manual de drept penal’’, Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 316. 47 I. Mircea, ,,Temeiul răspunderii penale în România’’, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 168.

19

Ca instituţie fundamentală a dreptului penal, şi răspunderea penală este străbătută de principiile fundamentale ale dreptului penal, care capătă un caracter specific în raport cu aceasta.

Prin principii ale răspunderi penale, se înţeleg acele idei de bază, diriguitoare, ce se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii penale.48

Principiul legalităţii răspunderii penale, după cum se ştie, este un principiu fundamental al întregului sistem de drept şi al dreptului penal. În domeniul răspunderii penale, principiul legalităţii presupune că apariţia, desfăşurarea ca şi soluţionarea raportului penal are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta49.

Legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea încriminării şi legalitatea sancţiunilor de drept penal.50

Principiul ,,infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale’’ îşi găseşte deplină consacrare în dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. pen. şi presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni.

Principiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi conţinutul constrângerii juridice51, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi prin prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia se pot conforma.

Principiul răspunderii penale personale a fost examinat şi în cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal, ca o garanţie a libertăţii persoanei.52

Acest principiu presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni.

Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi colectivă, adică pentru fapta unei persoane, să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc).53

Principiul unicităţii răspunderii penale se referă la faptul că, răspunderea penală pentru o faptă săvârşită este unică, adică se stabileşte o singură dată, iar dacă raportul juridic de răspundere penală se stinge, aceasta nu mai poate acţiona în viitor.

În legislaţia penală română, corespunzător acestui principiu, pentru săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea penală se stabileşte şi atrage o singură pedeapsă principală, ori o singură metodă educativă.54

48 C. Bulai, ,,Manual de drept penal. Partea generală’’, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 310. 49 Vezi pe larg C. Bulai, Drept penal, vol. III, p. 14. 50 Ibidem. 51 Ibidem 52 vezi C. Mitrache, C-tin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Titlul I, Cap. I. 53 C. Bulai, op. cit., p. 319.

20

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale statuează că, oricine săvârşeşte o infracţiune, trebuie să răspundă penal. Răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni.

Înlăturarea răspunderii penale, în cazurile prevăzute de lege (amnistie, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţie ş. a.) nu diminuează importanţa principiului care corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii penale.

Acest principiu este realizat de principiul oficialităţii acţiunii penale, în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului şi care funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor.55

Principiul individualizării răspunderii penale constă în faptul că, răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale.

Individualizarea răspunderii penale are loc în conformitate cu legea care consacră dispoziţii speciale privitoare la individualizarea pedepsei (art. 72-89 C. pen) care constituie obiectul răspunderii penale.56

Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale constă în faptul că răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, pentru a fi eficientă, trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii. În acest fel se realizează atât prevenţiunea specială cât şi generală, se creează sentimentul de securitate al valorilor sociale, se restabileşte ordinea de drept încălcată, se întăreşte încrederea în autoritatea legii.

Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat, iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului, nu mai apare ca necesară.

Pe lângă aceste aspecte, nu trebuie neglijată nici situaţia infractorului care s-a aflat în tot acest interval sub ameninţarea răspunderii penale, care s-a putut îndrepta şi deci nu mai este necesară stabilirea răspunderii penale şi a pedepsei. Iată argumente care justifică o limitare în timp a răspunderii penale.

Dacă răspunderea penală nu a fost stabilită într-un anumit termen de la săvârşirea infracţiunii, aceasta se prescrie, adică se stinge dreptul de a mai fi stabilită răspunderea penală. 54 Pe lângă pedepsele principale, se pot aplica şi pedepse complimentare, pedepse accesorii, ori se pot lua măsuri de siguranţă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiul unităţii răspunderii penale. 55 Principul oficialităţii acţiunii penale nu funcţionează la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. 56 C. Bulai, op. cit. p. 319

21

Secţiunea 3. Înlocuirea răspunderii penale 3.1. Noţiune şi temeiuri. Înlocuirea răspunderii penale este o instituţie specifică dreptului nostru penal, căpătând o reglementare dezvoltată în C. p. Înlocuirea răspunderii penale constă în schimbarea sancţiunilor penale ale unei infracţiuni săvârşite, cu măsuri şi sancţiuni de ordin administrativ, disciplinar.57 În art. 90 C. p. se prevede expres că: ,,instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ’’. Înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu răspunderea socială sau administrativă este posibilă şi pe deplin întemeiată. Gradul de pericol social ce caracterizează o infracţiune nu este fix şi imuabil, ci se poate schimba.. În condiţii sociale noi, unele fapte penale îşi pierd gradul de pericol social necesar unei infracţiuni, ajungându-se la un grad de pericol social mai mic, similar gradului de pericol social al unei contravenţii sau al unei abateri disciplinare. Fiind vorba de o schimbare a gradului de periculozitate socială, implicit trebuie să se schimbe şi răspunderea penală, prin înlocuirea acesteia cu alt tip de răspunderea (socială, administrativă, disciplinară).

3.2. Condiţiile în care se poate dispune înlocuirea răspunderii penale. Înlocuirea răspunderii penale poate fi înfăptuită, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 90 C. p..

Condiţii privitoare la infracţiune. Cum s-a arătat mai sus, înlocuirea răspunderii penale se face pentru unele infracţiuni uşoare, care prezintă un grad de pericol social redus. Condiţiile cu privire la infracţiune, prevăzute de lege sunt următoarele58: ,,a)59 pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult un an sau amendă ori s-au săvârşit infracţiunile prevăzute în art. 208, 213, art. 215 alin. (1), art. 215¹ alin. (1), art. 217 alin. (1), art. 219 alin. (1), dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10 lei sau infracţiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50 lei; b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă pericol social redus şi nu a produs urmări grave;

57 I. Oancea, op. cit., p. 288. 58 A se vedea dispoziţiile art. 90 C. p.. 59 Lit. a) de la alin. (1) al art. 90 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 40 din Legea nr. 278/ 2006.

22

c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii;’’ Condiţii privitoare la făptuitor. Instituţia înlocuirii răspunderii penale funcţionează în cazul în care, datorită persoanei făptuitorului, devine evident că fapta prezintă un pericol social redus.

Astfel, în legătură cu condiţiile privitoare la făptuitor, art. 90 C. p. statuează următoarele: ,,d) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta; e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.’’ În continuare art. 90 prevede la alin. (2): ,,Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune, dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se consideră inexistentă în situaţiile prevăzute de art. 38.’’ Sancţiuni cu caracter administrativ aplicabile în caz de înlocuire a răspunderii penale.

Instanţa de judecată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea răspunderii penale, dispune înlocuirea şi aplică una dintre sancţiunile cu caracter administrativ, prevăzute la art. 91 C. p.: a) mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.

Înlocuirea răspunderii penale trebuie să se efectueze, din punct de vedere legislativ, printr-o reglementare generală, adoptându-se dispoziţii generale. Înlocuirea efectivă trebuie făcută de către instanţa de judecată. În locul pedepselor trebuie instituite sancţiuni înlocuitoare eficace, adică sancţiuni care îndeplinesc rolul şi funcţiile pe care le îndeplinea pedeapsa înlocuită.60 Secţiunea 4. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau aplicarea pedepsei I. AMNISTIA: este actul de clementa al Parlamentului Romaniei (art. 72 pct.

3 lit. i din Constitutie) prin care din considerente de politica penala este inlaturata raspunderea penala pentru infractiuni comise anterior adoptarii legii de amnistie.

60 a se vedea I. Oancea, op. cit., p. 189, 290.

23

Potrivit dispozitiilor art. 119 C.p. „Amnistia inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita. Daca intervine dupa condamnare, ea inlatura si executarea pedepsei pronuntate, precum si celelalte consecinte ale condamnarii. Amenda incasata anterior amnistiei nu se restituie”.

Caracterizare. Amnistia este o cauza care inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita, inlatura consecinta savarsirii unei infractiuni – aplicarea si executarea pedepsei.

Amnistia nu inlatura, caracterul penal al faptei, care a fost si ramane in-fractiune. Orice fapta de acelasi fel comisa dupa adoptarea legii de amnistie atrage raspunderea penala.

Amnistia, in principiu are un caracter general si obiectiv in sensul ca se refera la infractiunile savarsite si nu la faptuitor. Efectele amnistiei se produc „in rem” si se rasfrang asupra tuturor participantilor la comiterea faptei amnistiate.

Felurile amnistiei. In doctrina penala se face deosebire intre diferite feluri ale amnistiei, determinate de: intinderea acesteia; conditiile de acordare; dupa stadiul procesual in care se gasesc infractiunile.

a) Dupa aria de cuprindere, de intindere, amnistia poate fi generala cand priveste orice infractiune indiferent de gravitate, natura sau sediul de incriminare al faptei (codul penal si legi speciale) si speciala cand priveste anumite infractiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor, ori calitatea infractorilor (minor, femei gravide, batrani etc.).

b) Dupa conditiile in care amnistia devine incidenta se disting:

• amnistia neconditionata numita pura si simpla – cand incidenta ei nu este subordonata indeplinirii vreunei conditii speciale;

• conditionata – cand incidenta acesteia este subordonata indeplinirii anu-mitor conditii ca de ex.: prin infractiune sa nu se fi produs un prejudiciu, ori daca s-a produs, sa fi fost reparat, ori sa nu depaseasca un anumit cuantum; sau conditii cu privire la infractor: sa nu mai fi fost anterior condamnat, sa fi implinit o anumita varsta etc. Conditiile pot privi si alte aspecte exterioare infractiunii si infractorului ca: locul savarsirii, timpul savarsirii infractiunii (ex.: timp de razboi, in timpul unei calamitati etc.).

c) Dupa stadiul procesului in care se gaseste infractiunea amnistiata se disting:

24

• amnistia inainte de condamnare – antecondamnatorie sau proprie;

• amnistia dupa condamnare – post condamnatorie sau improprie.

Ambele forme sunt prevazute in art. 119 C.p.

Obiectul amnistiei. Amnistia priveste infractiunile savarsite anterior adoptarii ei si pe cele care sunt anume prevazute in legea prin care este acordata.

Determinarea sferei de cuprindere a infractiunilor ce sunt amnistiate se face prin legea de acordare si poate privi: indicarea textelor de lege care incrimineaza faptele ce sunt amnistiate, ori cel mai adesea se indica gravitatea infractiunilor prin aratarea maximului special de pedeapsa prevazuta in textul incriminator, sau se prevede natura infractiunilor (spre ex.: la regimul fondului forestier; la regimul bauturilor alcoolice etc.).

Delimitarea sferei de incidenta a actului de amnistie este conditionata uneori de varsta infractorului (ex.: minor, persoana in varsta de peste 70, 80 ani etc.); de antecedentele penale ale infractorului (ex.: sa nu fie recidivist, sa nu mai fi fost condamnat etc.); de prejudiciul cauzat prin infractiune (ex.: pana la X lei); de forma de vinovatie cu care sunt savarsite infractiunile (ex.: infractiunile din culpa).

In determinarea obiectului amnistiei legiuitorul foloseste criterii variate.

Cand in textul legii de amnistie sunt indicate infractiunile prin pedeapsa prevazuta de lege, se are in vedere maximul special prevazut pentru infractiunea fapt consumat din momentul acordarii actului de amnistie si nu din momentul comiterii faptei.

Amnistia priveste infractiunile savarsite pana in ziua adoptarii legii prin care este acordata ca regula, dar poate fi prevazuta si alta data pana la care infractiunile sunt amnistiate in orice caz data nu poate fi ulterioara adoptarii actului de clementa.

Infractiunile comise in ziua adoptarii legii de amnistie nu cad sub incidenta acesteia.

In cazul infractiunilor continui, continuitate, progresive, amnistia este inci-denta daca acestea s-au epuizat pana la adoptarea legii de amnistie, respectiv a incetat actiunea ori inactiunea continua, a luat sfarsit ultimul act de executare ori s-a produs ultimul rezultat.

25

§ 2. Efectele amnistiei

Efectele amnistiei sunt deosebite dupa cum aceasta este anterioara ori posterioara condamnarii.

Amnistia anterioara condamnarii. Amnistia inainte de condamnare inlatura raspunderea penala pentru infractiunea savarsita. Aceasta inseamna ca daca nu s-a pornit procesul penal, nu se va mai porni, iar daca s-a pornit acesta va inceta indiferent daca se gaseste in faza de urmarire ori de judecata (art. 10 al. 1 lit. g C. proc. pen).

Amnistia are caracter obligatoriu, efectele ei nu pot fi refuzate de beneficiar.

Pentru a nu crea o situatie defavorabila invinuitului sau inculpatului s-a prevazut in legea procesuala (art. 13 C. proc. pen.) posibilitatea pentru acesta de a cere continuarea procesului penal, pentru a-si dovedi nevinovatia si a obtine achitarea.

Prin cererea de continuare a procesului penal nu se pierde beneficiul amnistiei, astfel ca daca inculpatul este gasit vinovat, va fi amnistiat, iar daca se va dovedi nevinovatia se dispune scoaterea de sub urmarire penala in faza de urmarire, ori se va pronunta achitarea in faza de judecata.

Dreptul de a cere continuarea procesului penal, pentru a dovedi nevinovatia apartine numai invinuitului sau inculpatului si poate fi exercitat in orice faza a procesului, chiar si in caile extraordinare de atac.

Amnistia nu are efect asupra drepturilor persoanei vatamate (art. 119 al. 3 C.p.), adica nu inlatura raspunderea civila pentru pagubele provocate persoanei vatamate prin savarsirea infractiunii.

Amnistia nu are efect nici asupra masurilor de siguranta si a masurilor educative (art. 119 al. 3 C.p.).

Amnistia dupa condamnare. Daca amnistia intervine dupa condamnarea inculpatului, are ca efect inlaturarea raspunderii penale si pe cale de consecinta se inlatura executarea pedepsei. Ca urmare a amnistierii nu va mai fi pusa in executare hotararea de condamnare, iar daca a inceput executarea pedepsei aceasta va inceta. Nu se vor mai executa nici pedepsele complementare ce au fost eventual stabilite si aplicate.

26

Amnistia inlatura si celelalte consecinte ale condamnarii facand sa inceteze interdictiile, incapacitatile, decaderile prevazute in alte legi penale ori extrapenale.

Astfel o condamnare pentru care a intervenit amnistia nu formeaza primul termen al recidivei (art. 38 lit. c. C.p.) ori o astfel de condamnare nu impiedica aplicarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei pentru o infractiune ulterioara (art. 81 lit. b. C.p.). Cu toate acestea amnistia nu are aceleasi efecte depline ca si reabilitarea, caci este posibil ca intr-o lege extrapenala sa se prevada ca efectele unei condamnari pentru o infractiune amnistiata nu pot fi inlaturate decat prin reabilitare.

Amnistia dupa condamnare nu are efect asupra pedepsei amenzii deja incasate, in sensul ca acesta nu va fi restituita ca efect al amnistiei.

Amnistia nu are ca efect o repunere in situatia anterioara, ea nu reprezinta orestitutio in integrum.

Amnistia nu are efect asupra masurilor de siguranta, masurilor educative si asupra drepturilor persoanei vatamate (art. 119 alin. 2, C.p.) care se vor executa. Ratiunea unor astfel de exceptii trebuie observata in scopul preponderent preventiv al acestor sanctiuni de drept penal luate si in interesul faptuitorului.

II. PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE

§ 1. Caracterizare si notiune

Caracterizare. Eficacitatea combaterii si prevenirii infractiunilor este strans legata de promptitudinea cu care organele specializate ale statului intervin si trag la raspundere penala pe cei vinovati de savarsirea de infractiuni.

Cu cat stabilirea raspunderii penale si aplicarea de sanctiunii este mai aproape de momentul savarsirii infractiunii, cu atat scopul legii penale este mai eficient realizat.

Realitatea sociala invedereaza si situatii in care raspunderea penala nu poate fi stabilita cu promptitudine deoarece, fapta nu este, descoperita, ori faptuitorul reuseste sa se sustraga de la urmarirea penala, astfel ca de la savarsirea infractiunii se poate scurge un timp ce poate fi uneori indelungat.

Pentru a nu lasa nesolutionate astfel de situatii, pentru a nu lasa sa treneze raporturi juridice de conflict, avand in vedere aspectele evidentiate privind efi-

27

cacitatea prevenirii si combaterii infractiunilor care se realizeaza numai intr-un anumit termen, in legislatii penale s-a prevazut posibilitatea inlaturarii raspunderii penale pentru situatiile in care de la savarsirea infractiunii a trecut o anumita perioada de timp, prin institutia prescriptiei.

Notiune. Prescriptia raspunderii penale consta in stingerea raportului juridic penal de conflict, nascut prin savarsirea unei infractiuni, ca urmare a nerealizarii lui intr-un anumit termen prevazut de lege.

Prin prescriptie se stinge raspunderea penala, adica se stinge dreptul statului de a stabili raspunderea penala si de a aplica pedeapsa ori masura educativa prevazuta de lege pentru infractiunea comisa si se stinge totodata obligatia infractorului de a mai suporta consecintele savarsirii infractiunii (raspunderea penala).

Asa cum s-a aratat in cadrul principiilor, raspunderea penala se prescrie pentru orice infractiune cu exceptia infractiunilor contra pacii si omenirii, a caror gravitate deosebita manifestata in cel de al doilea razboi mondial, au impus declararea lor ca imprescriptibile (art. 121 al. 2 C.p.).

§ 2. Termenele de prescriptie a raspunderii penale

Durata termenelor de prescriptie. Un element al reglementarii prescriptiei il constituie stabilirea termenelor la implinirea carora raspunderea penala este inlaturata.

Termenele de prescriptie a raspunderii penale sunt determinate in functie de natura si gravitatea pedepselor prevazute de lege pentru infractiunile comise.

Potrivit dispozitiilor art. 122 C.p., termenele de prescriptie a raspunderii penale pentru persoana fizica sunt:

a) 15 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa de-tentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depaseste 15 ani;

c) 8 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depaseste 10 ani;

28

d) 5 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de un an, dar care nu depaseste 5 ani;

e) 3 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an sau amenda.

Potrivit dispozitiilor art. 122 alin.11 C.p. termenele de prescriptie a raspunderii penale pentru persoana juridica sunt:

a) 10 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita de persoana fizica pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani;

b) 5 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita de persoana fizica pedeapsa inchisorii de cel mult 10 ani sau amenda;

Termenele de prescriptie a raspunderii penale se determina in raport cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea consumata, chiar daca infractiunea savarsita a ramas in faza tentativei.

Termenele de prescriptie se determina in functie de pedeapsa prevazuta pentru infractiunea tip ori pentru infractiunea calificata comisa de infractor, fara a lua in considerare circumstantele de atenuare ori de agravare ce au influenta asupra limitelor pedepsei prevazute de lege. In caz de participatie termenele de prescriptie sunt aceleasi pentru toti participantii, indiferent de contributia acestora la savarsirea infractiunii.

Daca pentru infractiunea savarsita legea prevede pedeapsa amenzii alternative cu inchisoarea, termenul de prescriptie se determina in raport cu maximul special al pedepsei inchisorii. Cand pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita este detentiunea pe viata sau inchisoarea, termenul de prescriptie se determina in functie de pedeapsa cu detentiunea pe viata (art. 122 lit. a C.p.).

Termenele de prescriptie a raspunderii penale pentru infractiunile comise de minori se reduc la jumatate (art. 129 C.p.).

Calcularea termenelor de prescriptie. In calcularea termenelor de prescriptie important este stabilirea momentului de la care acestea incep sa curga.

In lege s-a prevazut ca temenele de prescriptie a raspunderii penale incep sa curga de la data savarsirii infractiunii (art. 122 alin. 2 C.p.). Aceasta inseamna ca pentru infractiunea continua termenul de prescriptie incepe sa curga din momentul

29

epuizarii, adica al incetarii actiunii ori inactiunii continue, iar in cazul infractiunii continuate de la data comiterii ultimei actiuni sau inactiuni ce intra in continutul acesteia

In cazul infractiunilor progresive, in literatura juridica s-a sustinut intemeiat ca, termenul de prescriptie incepe sa curga din momentul producerii ultimului rezultat. Tot astfel, din momentul epuizarii, al comiterii ultimului act ce intra in continutul infractiunii, se calculeaza si termenul de prescriptie al raspunderii penale pentru infractiunile din obicei.

Pentru infractiunile savarsite in concurs real, termenul de prescriptie curge separat, distinct, pentru fiecare infractiune, spre deosebire de infractiunile savarsite in concurs ideal la care termenul curge pentru toate infractiunile de la data comiterii actiunii ori inactiunii infractionale, afara de cazul cand se savarseste si o infractiune progresiva cand termenul de prescriptie se va calcula de la data producerii ultimului rezultat.

Termenul de prescriptie a raspunderii penale curge pentru toti participantii de la data comiterii de catre autor a actiunii sau inactiunii, indiferent de momentul in care ceilalti participanti si-au adus contributia.

Intreruperea termenului de prescriptie. Pentru a conduce la inlaturarea raspunderii penale termenul de prescriptie trebuie sa curga nestingherit, sa nu intervina anumite acte sau activitati care ar readuce in constiinta societatii fapta comisa si care intrerupand cursul prescriptiei amana efectele acesteia.

Potrivit dispozitiilor art. 123 C.p., cursul termenului prescriptiei se intrerupe prin indeplinirea oricarui act care potrivit legii trebuie comunicat invinuitului sau inculpatului in desfasurarea procesului penal (de ex.: actul de punere in miscare a actiunii penale, arestarea preventiva, perchezitia domiciliara sau corporala, prezentarea materialului de urmarire penala s.a.).

Efectul intreruperii cursului prescriptiei consta in stergerea timpului scurs anterior actului intreruptiv si inceperea unui nou termen de prescriptie (art. 123. al. 2 C.p.).

Intreruperea cursului prescriptiei va opera fata de toti participantii la savarsirea unei infractiuni chiar daca actul de intrerupere s-a facut doar fata de unul ori unii dintre acestia (art. 123 al. 3 C.p.). Cum intreruperea ar putea interveni de nenumarate ori s-ar ajunge ca termenul de prescriptie sa nu se mai implineasca niciodata.

30

Pentru a nu se ajunge la o astfel de situatie, in lege s-a prevazut ca prescriptia va interveni daca se implineste o data si jumatate termenul de prescriptie prevazut pentru infractiunea savarsita, calculat de la data comiterii infractiunii (art. 124 C.p.)(spre ex.: un termen de prescriptie de 10 ani se va implini, oricate intreruperi ar interveni, dupa 15 ani). O astfel de prescriptie este cunoscuta in doctrina penala si in legislatie sub denumirea de „prescriptie speciala”.

Suspendarea prescriptiei. Cursul termenului de prescriptie a raspunderii penale, potrivit dispozitiilor art. 128 al. 1 C.p., se suspenda pe timpul cat o dispozitie legala sau imprejurare de neprevazut ori de neinlaturat impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau continuarea procesului penal.

Suspendarea cursului termenului de prescriptie a raspunderii penale isi gaseste motivarea in imprejurarea ca organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost impiedicate, potrivit legii ori a unei stari de fapt, sa actioneze, iar de o astfel de situatie nu trebuie sa profite infractorul.

Cauzele care determina suspendarea cursului prescriptiei, astfel cum se desprind din dispozitiile art. 128 al. 1 C.p., sunt:

a) existenta unei dispozitii legale prin care termenele de prescriptie sunt suspendate;

De ex.: dispozitiile prevazute in art. 5 al. 2 C.p. care prevad conditia punerii in miscare a actiunii penale pentru infractiunile aratate in acel articol, numai cu autorizarea procurorului general. Tot astfel, prin dispozitiile art. 239 si art. 303 C. proc. p., sunt prevazute conditiile in care procurorul si respectiv instanta de judecata pot suspenda urmarirea penala ori a judecatii cand invinuitul sau inculpatul este impiedicat sa ia parte la proces datorita unei boli grave.

b) existenta unei situatii de fapt care impiedica organele judiciare sa acti-oneze.

De ex. cutremur, catastrofa, inundatie, epidemie etc. In astfel de situatii, datorita izolarii, ori faptului ca pe primul plan trec actiunile de salvare, activitatea judiciara este ingreunata.

Efectele suspendarii. Pe perioada existentei cauzei legale ori de fapt, cursul prescriptiei este suspendat. La incetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul prescriptiei este reluat, iar partea care a curs anterior incidentei cauzei de suspendare intra in termenul de prescriptie a raspunderii penale.

31

Interventia mai multor suspendari in cursul aceluiasi termen de prescriptie conduce la amanarea implinirii acestuia cu timpul cat a fost suspendat.

III. LIPSA PLANGERII PREALABILE

Aspecte generale privind plangerea prealabila. Savarsirea unei infractiuni, nasterea unui raport juridic penal de conflict, implica tragerea la raspunde 747d35h re penala a infractorului. Acest drept de a trage la raspundere penala pe cel ce a savarsit o infractiune se desprinde din norma care a incriminat fapta respectiva.

Titular al dreptului de a pedepsi este statul. Acest drept se realizeaza prin intermediul actiunii penale care are ca obiect aducerea inaintea organelor judiciare a raportului juridic penal de conflict, nascut prin savarsirea infractiunii. Tragerea la raspundere penala a infractorului se realizeaza in majoritatea cazurilor din oficiu.

Diversitatea infractiunilor, gradul lor de pericol social diferit, atingerea grava ori mai putin grava a drepturilor ocrotite, rezonanta sociala a faptelor au impus o limitare a oficialitatii procesului penal. In adevar, ratiuni de politica penala reclama admiterea unor exceptii de la oficialitatea procesului penal, cand o ocrotire mai buna a valorilor sociale s-ar realiza daca s-ar lasa la aprecierea victimei infractiunii necesitatea tragerii la raspundere penala a infractorului prin introducerea unei plangeri penale prealabile sau dimpotriva, nesanctionarea acestuia pentru ca o astfel de plangere nu s-a facut, ori daca s-a facut a fost retrasa, sau partile se impaca.

Lasand initiativa tragerii la raspundere penala a infractorului – persoanei vatamate prin infractiune, pentru fapte in genere cu un grad redus de pericol social, ca si pentru infractiuni cu un grad de pericol social ridicat dar care antreneaza drepturi personale (de ex.: viol, violarea secretului corespondentei, divulgarea secretului profesional), legiuitorul nu a inteles prin aceasta ca valorile sociale periclitate prin astfel de infractiuni sa fie mai putin aparate, ci dimpotriva, sa fie proteguite tot asa de bine ca si cum ar functiona tragerea la raspunde 747d35h re penala din oficiu, daca nu mai eficient, avand in vedere si aprecierea persoanei vatamate cu privire la necesitatea tragerii la raspundere penala a infractorului cu publicitatea inerenta, chiar restransa.

Plangerea prealabila nu se confunda cu plangerea. In timp ce plangerea prealabila reprezinta o conditie de tragere la raspundere penala a infractorului pentru infractiuni anume prevazute de lege, plangerea reprezinta doar o incu-nostintare despre savarsirea unei infractiuni (modalitate de sesizare a organelor de urmarire penala) a carei victima a fost insusi cel ce face plangerea ori una din

32

persoanele pentru care poate face plangerea, potrivit dispozitiilor art. 222 al. 5 si 6 C. proc. pen.

Plangerea ca mod de sesizare a organelor penale poate privi atat o infractiune pentru care este necesara plangerea prealabila, cat si orice infractiune pentru care tragerea la raspunde 747d35h re penala se face din oficiu.

Natura juridica a plangerii prealabile. In doctrina penala moderna s-a cristalizat conceptia ca plangerea prealabila este o categorie juridica complexa, cu un caracter mixt, de drept penal, reprezentand o conditie pentru tragerea la raspunde 747d35h re penala a infractorului, care a savarsit anumite infractiuni, cu rasfrangeri pe planul dreptului procesual penal.

Plangerea prealabila, sub aspect penal, reprezinta o conditie de pedepsibilitate, iar sub raport procesual penal, o conditie de procedibilitate.

Avand un caracter mixt, plangerea prealabila isi gaseste reglementarea, atat in norme de drept penal substantial cat si in norme procesuale.

Conditii in care trebuie facuta plangerea prealabila si cazurile in care este necesara. Pentru a determina tragerea la raspunde 747d35h re penala a infracto-rului plangerea trebuie sa fie facuta de persoana vatamata, la infractiunile anume desemnate prin lege, sa fie facuta cu respectarea conditiilor legale in ce priveste forma, organul caruia urmeaza sa i se adreseze si termenul in care poate fi facuta.

a) Mai intai trebuie subliniata conditia ca persoana vatamata este singura indreptatita sa introduca plangerea prealabila, desigur pentru infractiunile la care este necesara o astfel de plangere prealabila. In practica judiciara s-a decis, intemeiat, ca plangerea prealabila poate fi facuta si printr-un mandat special.

Cand persoana vatamata este lipsita de capacitatea de exercitiu ori are capacitate de exercitiu restransa, plangerea prealabila poate fi introdusa de reprezentantul legal si respectiv de persoana vatamata, cu incuviintarea reprezentantului legal (parinti, tutore, curator), in cazul persoanei vatamate ce are capacitatea de exercitiu restransa.

Pentru ocrotirea ferma a intereselor persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu ori cu capacitatea de exercitiu restransa, in lege (art. 131 al. 5 C.p.) s-a prevazut ca actiunea penala, in astfel de cazuri se pune in miscare si din oficiu.

33

Daca prin infractiune s-a adus atingere mai multor persoane vatamate, pentru a interveni raspunderea penala a infractorului este suficienta plangerea prealabila a uneia dintre persoanele vatamate (art. 131 al. 3 C.p.). Este principiul zis alindividualitatii active a raspunderii penale.

Pentru infractiunile savarsite in participatie, in legea penala s-a prevazut principiul indivizibilitatii pasive a raspunderii penale, astfel daca infractiunea este dintre acelea pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, este suficient ca plangerea sa fie facuta fata de un singur participant pentru a atrage raspunderea penala a tuturor participantilor (art. 131 al. 4 C.p.).

b) Plangerea prealabila facuta de cel indrituit, trebuie sa indeplineasca anumite conditii de forma, care sunt de altfel comune si pentru plangere ca mod de sesizare a organelor judiciare si se refera la cuprinderea obligatorie a datelor de identificare a persoanei vatamate (nume si prenume, domiciliu, data si locul nasterii), descrierea faptei, aratarea faptuitorului, a mijloacelor de proba, sa cu-prinda de asemenea adresele partilor si a martorilor.

c) Organul caruia i se adreseaza plangerea prealabila difera dupa natura infractiunii si dupa calitatea faptuitorului. (art. 279 C.p.p.)

Cand persoana vatamata este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul (art. 284 al. 2 C.p.p.).

Ratiunea termenului de 2 luni in care se introduce plangerea prealabila se poate observa in preocuparea legiuitorului „de a nu lasa ca partea vatamata prin vointa sa sa tina un timp prea indelungat pe infractor (adevarat sau pretins) sub amenintarea plangerii prealabile, ceea ce ar putea da loc la santaj, teroare si extorsiuni, pe de alta parte prezumtia ca dupa trecerea unui termen suficient de lung, partea vatamata nu mai voieste si nu mai are motiv serios de a face plangerea”.

Cazurile in care lipseste plangerea prealabila. Conditiile examinate mai sus pentru valabilitatea plangerii prealabile, daca nu sunt indeplinite conduc la inexistenta acesteia.

Plangerea prealabila lipseste atunci cand persoana vatamata desi cunoaste fapta si pe faptuitor nu face o astfel de plangere, ori nu o face in termenul prevazut de lege.

34

Plangerea prealabila se considera inexistenta cand este facuta de alta persoana decat cea vatamata, fara a avea din partea acesteia un mandat special.

In cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa, lipsa plangerii prealabile nu conduce la inlaturarea raspunderii penale deoarece actiunea penala poate fi pusa in miscare si din oficiu (art. 131 al. 5 C.p.).

In cazul in care prin infractiune s-au adus vatamari la mai multe persoane (indivizibilitate activa) ca si in cazul in care la savarsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane (indivizibilitate pasiva) inlaturarea raspunderii penale ca urmare a lipsei plangerii prealabile este posibila numai daca nici una din persoanele vatamate nu a facut plangere si respectiv, nu s-a facut plangere, fata de nici unul dintre participanti.

Efectele lipsei plangerii prealabile. Asa cum deja s-a aratat, lipsa plangerii prealabile, in cazul infractiunilor pentru care actiunea penala se pune in miscare la o astfel de plangere, inlatura raspunderea penala (art. 131 al. 1 C.p.).

Retragerea plangerii prealabile. Notiune. Alaturi de lipsa plangerii prealabile si retragerea plangerii in cazurile in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, constituie o cauza care inlatura raspunderea penala (art. 131 al. 2 C.p.).

Retragerea plangerii prealabile reprezinta manifestarea de vointa a persoanei vatamate printr-o infractiune, care dupa ce a introdus plangerea prealabila necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale, revine si renunta, in conditiile legii, la plangerea facuta, mai inainte de solutionarea cauzei printr-o hotarare definitiva.

Conditii in care retragerea plangerii prealabile inlatura raspunderea penala. Retragerea plangerii prealabile conduce la inlaturarea raspunderii penale daca sunt indeplinite conditiile:

a) Retragerea plangerii prealabile sa reprezinte o manifestare expresa a vointei persoanei vatamate de a renunta la plangerea facuta. Este indeplinita aceasta conditie, s-a decis in practica judiciara si atunci cand persoana vatamata declara ca isi retrage plangerea prealabila printr-un inscris autentic.

b) Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie totala si neconditionata. Retragerea trebuie sa fie totala, adica sa priveasca atat latura penala cat si cea civila a cauzei.

35

In literatura juridica de specialitate, s-a sustinut, intemeiat, ca retragerea plangerii prealabile nu poate privi decat actiunea penala, actiunea civila putand fi exercitata[1]. In sprijinul acestei opinii, sunt invocate dispozitiile Codului penal, care, in legatura cu retragerea plangerii prealabile, nu prevad nimic privitor la actiunea civila, comparativ cu dispozitiile privind impacarea partilor, unde se prevede expres ca „impacarea partilor inlatura raspunderea penala si stinge si actiunea civila” (art. 132 alin. 1 C.p.).

Ca o consecinta a caracterului total al retragerii plangerii prealabile ea va avea efecte in cazul indivizibilitatii active cat si pasive numai daca este facuta de toate persoanele vatamate si respectiv retrasa fata de toti participantii la savarsirea infractiunii.

Caracterul neconditionat al retragerii este strans legat de caracterul total al acesteia, in sensul ca nu se inlatura raspunderea penala daca retragerea plangerii prealabile este facuta sub conditia unor reparatii civile, a conduitei ulterioare pozitive fata de persoana vatamata etc.

IV. IMPACAREA PARTILOR

Notiune si caracterizare. Ratiunile de politica penala care au condus la admiterea inlaturarii raspunderii penale in cazul anumitor infractiuni, prin conditionarea tragerii la raspundere penala de plangerea prealabila a persoanei vatamate sunt aceleasi si in cazul impacarii partilor.

Institutia „impacarii partilor” este strans legata de institutia plangerii prealabile fiindca doar cu o exceptie (seductia – art. 199 C.p.), in care impacarea partilor inlatura raspunderea penala, desi actiunea penala se pune in miscare din oficiu, pentru toate celelalte situatii impacarea este prevazuta la infractiunile la care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Datorita acestui aspect, ca impacarea partilor este prevazuta la infractiunile pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, institutia impacarii partilor apare ca o cauza subsecventa plangerii prealabile.

Impacarea partilor are loc dupa ce a fost introdusa plangerea prealabila. Atata timp cat plangerea prealabila nu a fost introdusa, impacarea partilor – ca institutie juridica ce inlatura raspunderea penala nu poate fi incidenta, deoarece victima si infractorul nici nu sunt parti, nefiind pusa in miscare actiunea penala, iar inlaturarea raspunderii penale se datoreaza lipsei plangerii prealabile.

36

Impacarea partilor reprezinta actul bilateral, intelegerea ce intervine intre infractor si victima infractiunii, in cazurile prevazute de lege de a pune capat conflictului nascut din savarsirea infractiunii, inlaturand raspunderea penala si consecintele civile ale faptei.

Impacarea partilor, ca natura juridica, se aseamana cu lipsa plangerii prealabile, reprezentand o institutie de drept penal cu rasfrangeri pe planul dreptului procesual. Pe planul dreptului penal reprezinta o cauza care inlatura raspunderea penala, iar pe plan procesual penal un impediment in desfasurarea procesului penal, incetarea urmaririi penale (art. 10 lit. h, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b C.p.p.) si respectiv incetarea procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b C.p.p.).

Conditiile impacarii partilor. Impacarea partilor pentru a conduce la inlaturarea raspunderii penale trebuie sa indeplineasca anumite conditii: sa intervina pentru cazurile prevazute de lege, sa fie personala, definitiva, totala, neconditionata si sa intervina pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare.

a) Impacarea partilor este posibila numai in cazul infractiunilor pentru care legea prevede aceasta modalitate prin mentiunea ca „impacarea partilor inlatura raspunderea penala”, mentiune prevazuta de regula in alineatul final al articolului care incrimineaza fapta;

b) Impacarea partilor reprezinta un act bilateral, adica intervine intre doua parti. Subliniem aceasta caracteristica spre a o deosebi de retragerea plangerii prealabile sau iertare, care reprezinta acte unilaterale si care emana de la persoana vatamata prin infractiune. Impacarea intervine intre persoana vatamata si inculpat nefiind relevant cui apartine initiativa.

Impacarea partilor este prevazuta in lege, asa cum s-a aratat, la toate in-fractiunile pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, cu cateva exceptii: este cazul infractiunii de seductie (art. 199 C.p.) si cazurile in care persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa iar actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu conform art. 132 al. 3 C.p.

c) Impacarea este personala. Aceasta conditie decurge din caracterul personal al dreptului de a face plangere prealabila si mai mult, decurge din insasi ratiunea acestei institutii, de a pune capat conflictului personal intervenit intre infractor si victima infractiunii.

37

Impacarea fiind personala nu poate fi realizata nici prin mandat special si nu poate fi exprimata decat in faza instantei de judecata penala. Din caracterul personal al impacarii rezulta ca in caz de pluralitate de infractori, impacarea, pentru a conduce la inlaturarea raspunderii penale trebuie sa intervina personal, cu fiecare dintre infractori.

Impacarea produce efecte in personam, adica numai cu privire la infractorul cu care victima s-a impacat. Pentru ceilalti participanti urmeaza a fi antrenata raspunderea penala. Spre deosebire de retragerea plangerii prealabile, care produce efecte in rem, cu privire la toti participantii, impacarea are efecte mai restranse, si anume doar cu privire la participantul cu care s-a impacat partea vatamata.

Prin exceptie de la caracterul personal al impacarii, daca victima infractiunii este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu, impacarea se realizeaza intre reprezentantul legal al partii vatamate si infractor.

Daca persoana vatamata are capacitate de exercitiu restransa, impacarea se realizeaza tot personal, aceasta avand nevoie doar de incuviintarea reprezentatului legal care asista la impacare.

d) Impacarea trebuie sa fie totala. Stingerea raportului de conflict, prin impacarea partilor reclama ca aceasta impacare sa nu fie partiala cu privire la aspectul penal ori civil al procesului. Impacarea partilor este totala atunci cand are in vedere stingerea conflictului dintre parti atat in aspectul sau penal cat si civil.

Conditia impacarii partilor de a fi totala, nu are in vedere, in cazul pluralitatii de infractori, impacarea cu toti, ci chiar si numai cu unul, ori cu unii dintre infractori, pentru ceilalti putand interveni raspunderea penala.

e) Impacarea partilor trebuie sa fie definitiva, adica sa nu mai existe o cale de revenire asupra ei. Cum impacarea presupune acordul liber si nestingherit de a stinge conflictul dintre parti, daca acest acord a fost smuls prin dol sau violenta – dovedita – asupra impacarii se poate reveni.

f) Impacarea partilor trebuie sa fie neconditionata pentru a conduce la inlaturarea raspunderii penale. In fata instantei, impacarea nu poate fi conditionata, iar daca se impune repararea prejudiciului cauzat, instanta poate acorda un termen, in care infractorul sa repare prejudiciul iar apoi impacarea intervenita intre parti sa fie neconditionata.

38

g) Impacarea partilor poate interveni oricand, dar nu mai tarziu de momentul ramanerii definitive a hotararii judecatoresti. In practica judiciara, s-a decis intemeiat, ca impacarea partilor poate interveni si dupa pronuntarea hotararii de catre instanta de fond, dar in acest caz trebuie declarat recurs, impiedicand hotararea sa ramana definitiva, iar in cazul judecarii in recurs partile se pot impaca.

h) Impacarea partilor trebuie sa fie expresa, ea nu poate fi dedusa din alte situatii sau fapte. In practica judiciara s-a decis corect ca instanta de judecata nu poate lua act de declaratia unilaterala a victimei ca se impaca si sa inceteze procesul penal, daca inculpatul declara ca nu se impaca.

Efectele juridice ale impacarii partilor. Impacarea partilor, potrivit dispozitiilor art. 132 al. 1 C.p., in cazurile prevazute de lege, inlatura raspunderea penala si stinge si actiunea civila. Aceste efecte precis determinate prin lege scot in evidenta natura juridica a impacarii partilor – cauza care inlatura raspunderea penala a infractorului. Avand in vedere si caracterele sale de a fi totala si neconditionata, impacarea partilor inlatura si raspunderea civila pentru prejudiciu cauzat prin infractiune.

4.2. Cauze care înlătură executarea pedepsei şi a consecinţelor condamnării

Graţierea este o măsură de clemenţă, acordată individual (prin decret al preşedintelui României, potrivit art. 72 alin. (3) din Constituţie) sau colectiv (de către Parlamentul României) prin lege organică, potrivit art. 72 alin. (3) lit. g din Constituţie) şi constă în iertarea unui condamnat de executarea în total ori în parte a pedepsei, ori în comutarea pedepsei într-una mai uşoară.61 Graţierea nu poate fi decât postcondamnatorie. Graţierea trebuie deosebită de amnistie. O primă deosebire este aceea că, în cazul amnistiei nu se pronunţă o hotărâre de condamnare şi fapta nu este antecedent penal, în timp ce, în cazul graţierii (aici vorbim despre graţierea colectivă), fapta constituie antecedent penal şi se înscrie în cazierul judiciar. De graţiere, de regulă, nu beneficiază cei cărora li s-au aplicat pedepse pentru infracţiuni cu un grad sporit de periculozitate (omorul, violul etc.), precum şi recidiviştii. În funcţie de anumite considerente, graţierea poate privi nu întreaga pedeapsă aplicată, ci numai o parte a ei, iar în unele cazuri are loc o comutare a pedepsei într-una mai uşoară.62

61 Legea 546/2002, privind graţierea şi procedura graţierii, publicată în Monitorul Oficial nr. 755 din 16 octombrie 2002. 62 M. A. Hotca, op. cit., p. 203.

39

Prescripţia executării pedepsei reprezintă o cauză care exclude executarea pedepsei datorită trecerii unui interval de timp de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Deşi, de regulă, răspunderea penală şi executarea pedepsei este inevitabilă, în anumite cazuri justificate este posibil ca executarea pedepsei să fie înlăturată. Într-adevăr, după trecerea unui interval mare de timp în care pedeapsa aplicată nu a fost executată, nu mai apare ca fiind necesară executarea pedepsei, deoarece scopul pedepsei a fost atins. Pentru a interveni prescripţia executării pedepsei este necesar ca, într-o perioadă mare de timp, făptuitorul să nu fi săvârşit infracţiuni întrucât, în caz contrar, termenul de prescripţie a fost întrerupt. Din împrejurarea că făptuitorul nu a mai săvârşit infracţiuni în interiorul termenului de prescripţie, se naşte prezumţia că el s-a îndreptat. Prescripţia executării pedepsei nu operează în privinţa pedepselor complementare şi nici referitor la măsurile de siguranţă, dar este incidentă asupra pedepselor accesorii. Incidenţa prescripţiei executării pedepsei nu produce nici un efect în ceea ce priveşte existenţa recidivei sau a antecedentelor penale.63 Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat, pe plan juridic, în societate.64 Conform doctrinei, reabilitarea este instituţia juridică prin care efectele unei condamnări, care constau în: interdicţii, incapacităţi şi decăderi, încetează pentru viitor, pentru fostul condamnat care o perioadă de timp a dovedit, prin întreaga sa comportare că s-a îndreptat şi că este posibilă reintegrarea socială deplină a acestuia. 65 Reabilitarea, ca măsură de politică penală, este menită să stimuleze efortul de îndreptare şi integrare al fostului condamnat în cadrul societăţii, prin repunerea acestuia în termen în deplinătatea drepturilor politice şi social economice pe care le-a avut înainte de condamnare.66 Reabilitarea poate fi: de drept sau judecătorească. Ambele reabilitări trebui să îndeplinească anumite condiţii, pentru a putea avea loc. Reabilitarea de drept este forma de reabilitare ce intervine din oficiu, pentru anumite condamnări de mică gravitate, la împlinirea de către condamnat a condiţiilor prevăzute de lege.67 Reabilitarea judecătorească este reabilitarea ce se acordă, la cererea fostului condamnat, de către instanţa de judecată, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.68

63 M. A. Hotca, op. cit., p. 345, 346. 64 V. Dongoroz, S. Kahane, i. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, op. cit., p. 397 65 I. Cozma, ,,Reabilitarea în dreptul penal’’, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 134. 66 C. Bulai, op. cit., p. 621. 67 C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 422. 68 Ibidem, p. 425.,

40

CAPITOLUL III. SANCŢIUNILE PENALE Secţiunea 1. Noţiuni generale privind sancţiunile penale

Sancţiunile de drept penal reprezintă o instituţie de bază a dreptului penal care, alături de instituţia infracţiunii şi aceea a răspunderii penale, constituie pilonii oricărui sistem de drept penal.

Reglementarea sancţiunilor de drept penal este importantă pentru întreaga reglementare penală, înscriindu-se ca aspect esenţial al principiului fundamental al legalităţii şi contribuind la realizarea ordinii de drept atât prin conformare, cât şi prin constrângerea exercitată faţă de cei care au nesocotit dispoziţiile normelor penale69.

O reglementare juridico-penală este de neconceput fără specificarea sancţiunilor de drept penal, acestea fiind reglementate în cadrul uneia dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal, alături de infracţiune şi de răspunderea penală, instituţii care coexistă într-o condiţionare reciprocă printr-o legătură organică.

Aceste trăsături caracteristice se manifestă atât la realizarea prin conformare a ordinii de drept, cât şi în realizarea acesteia prin constrângere.70

În primul caz, determinarea conduitei dorite se realizează prin descrierea exactă a faptei interzise, a condiţiilor în care aceasta constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală, precum şi prevederea sancţiunii considerată necesară şi suficientă pentru prevenirea şi, la nevoie, combaterea în scop de prevenire a faptei respective.

În cel de-al doilea caz, realizarea ordinii de drept are loc prin constatarea infracţiunii în fapta săvârşită şi, în consecinţă, a existenţei răspunderii penale, precum şi prin stabilirea sancţiunii penale.

În mecanismul constrângerii penale sancţiunea apare deci ca o consecinţă inevitabilă a răspunderii penale, la fel cum răspunderea penală apare ca o consecinţă necesară a infracţiunii.71

Sancţiunile de drept penal se deosebesc72 de celelalte sancţiuni juridice printr-o serie de trăsături caracteristice:

69 C. Bulai, p. 276. 70 C. Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 67. 71 M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 293. 72 I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 308-309.

41

- sancţiunile de drept penal sunt prevăzute în norme penale şi se aplică ori se iau numai de către organele penale;

- sancţiunile de drept penal au caracter retributiv, represiv, implică o restrângere a drepturilor, o privaţiune, o suferinţă (caracter aflictiv), în timp ce alte sancţiuni juridice, cum ar fi sancţiunile civile au, în general, un caracter reparator sau restitutiv, constând în măsuri de restabilire a situaţiei anterioare (restituiri de bunuri, reparări de pagube, anulări de acte etc.);

- sancţiunile de drept penal au ca scop prevenirea săvârşirii de noi fapte periculoase atât de cel căruia i se aplică sancţiunea cât şi de către ceilalţi indivizi, care ar fi tentaţi să săvârşească fapte prevăzute de legea penală; astfel de caracter preventiv îl au, în special, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.

- sancţiunile de drept penal sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale şi sunt inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penală a făptuitorului; sancţiunile de drept penal acţionează post delictum, avându-şi întotdeauna cauza în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Secţiunea 2. Pedepsele. Definiţie, clasificare, scop, funcţii, principii

2.1. În dreptul nostru penal se cunosc trei categorii de sancţiuni, şi anume: 1. pedepsele, 2. măsurile educative, 3. măsurile de siguranţă.

1. Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cea mai

importantă categorie, fiind în acelaşi timp şi măsuri de constrângere ce se aplică infractorilor. În sistemul sancţionator acestea sunt cele mai severe.

Pedepsele sunt singurele sancţiuni represive, destinate să curme activitatea infracţională şi să determine schimbarea mentalităţii sociale a infractorului, printr-o acţiune modelatoare coercitivă şi educativă pe care o exercită asupra acestuia.73

Pedeapsa constituie instrumentul realizării procesului educativ şi de reinserţie socială, însă numai după ce s-a comis infracţiunea, transpunând în fapt dezaprobarea membrilor societăţii faţă de cei care aduc atingere valorilor apărate de legea penală (siguranţa statului, patrimoniul, ordinea publică etc.). Ea poate fi aplicată numai dacă este prevăzută de legea penală, numai unui infractor şi numai de către instanţele de judecată.74

Pedeapsa privativă de libertate (închisoarea), aşa cum este cunoscută ca sancţiune, prevăzută de legea penală şi aplicată de instanţa de judecată, ridică o serie de probleme în executarea ei. 73 Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 285. 74 I. Oancea, p. 315.

42

În primul rând, închisoarea este o pedeapsă care presupune o anumită desfăşurare în timp (luni sau ani), iar executarea ei trebuie observată, îndrumată, supravegheată pe toată această durată75. Apoi, pedeapsa închisorii se aduce la îndeplinire prin executarea ei într-un anumit spaţiu, numit loc de deţinere şi anume penitenciarul – instituţie complexă, cu regim special care trebuie să asigure baza materială (construcţii şi amenajări speciale, echipamente specifice, alimente etc.), paza şi securitatea condamnaţilor şi a angajaţilor, precum şi toate condiţiile necesare reformării şi resocializării deţinuţilor.

Pentru persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul carceral dezvăluie două tipuri de necesităţi: de adaptare la normele şi valorile specifice acestui cadru de viaţă şi de evoluţie ulterioară a personalităţii.

În ciuda tuturor eforturilor întreprinse în prezent de către administraţia locurilor de deţinere, la cei cu pedepse mari şi mai ales la recidivişti descoperim deseori o reorganizare negativă a valorilor personale, fapt care conduce în final la diminuarea receptivităţii faţă de procesul reeducativ de la locul de deţinere.

În general, ceea ce pare afectat la deţinuţi sunt normele după care îşi conduc activităţile şi relaţiile interumane, aprecierile individuale şi colective ale faptelor cotidiene, ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare, o raportare la bine şi rău prin prisma intereselor personale şi, în ansamblu, un nivel scăzut de moralitate.76

Pentru orice om, executarea unei pedepse în regim privativ de libertate constituie o situaţie deosebită, cu ample implicaţii în modul său de viaţă, atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea, în libertate. Atât timp cât persoana condamnată se află în penitenciar, între oameni care au comis fapte antisociale, dificultăţile cele mai mari sunt localizate la cei din jur. În contactul cu ceilalţi deţinuţi, remuşcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise «fabricate» în penitenciar, la care individul aderă pentru că îi oferă raţiuni desculpabilizante.77

Mediul penitenciar nu permite întotdeauna o exteriorizare autentică a moralităţii din partea deţinuţilor. Raporturile interumane ce se stabilesc între ei sunt puternic marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectivă şi informaţională. Aceasta face ca raporturile dintre indivizi să fie determinate de interese materiale care alterează condiţiile moralităţii în cadrul colectivului de deţinuţi. Astfel, cu greu poate fi vorba de existenţa sau de menţinerea unor deţinuţi cu atitudini exemplare pentru restul condamnaţilor.

Dificultăţile constatate nu rezultă doar din contextul social în care trăiesc deţinuţii, ci se extind şi la nivelul lor cultural. Reduse ca amploare şi profunzime, relaţiile interumane coboară – în cadrul penitenciarului – la nivelurile inferioare,

75 I. Oancea, p. 45-46. 76 Ghe. Florian, Psihologie penitenciară, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2002, p. 21. 77 Idem, p. 22.

43

iar comunicarea între deţinuţi rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute şi dispoziţiilor de moment.

Trăsăturile pedepselor privative de libertate

Pedeapsa privativă de libertate este baza sistemului penal modern. În trecut, până la începutul secolului al XIX-lea, baza sistemului penal a fost

pedeapsa corporală, înlocuirea acesteia însemnând naşterea dreptului penal modern şi inaugurarea epocii umanitare.

În sistemul penal actual, privarea de libertate nu stă numai la baza pedepselor, ci şi a măsurilor de siguranţă, educaţie, protecţie, precum şi la baza măsurilor procedurale de siguranţă preventivă.

Pedeapsa închisorii este, prin natura ei, o pedeapsă severă, pentru că, ea constă într-o izolare de familie, de societate, îndepărtare de mediul normal de viaţă al omului, izolare care este trăită de condamnat ca o constrângere apăsătoare. Închisoarea mai înseamnă o rupere de profesiune şi de locul de muncă, astfel că, după liberare, mulţi foşti condamnaţi se încadrează greu în familie, în muncă, în cercul de prieteni, în viaţa socială78. În acest sens menţionăm că unii criminologi susţin că o cauză a infracţionalităţii, îndeosebi în cazul recidiviştilor, este starea psihică de alienare, de înstrăinare, de rupere de mediul social, de oameni.

Pentru evitarea unor asemenea consecinţe, în concepţia umanistă a legiuitorului nostru, în anumite cazuri, executarea pedepsei închisorii de durată mai scurtă este înlocuită cu executarea ei fără privare de libertate, prin introducerea diverselor forme de executare a pedepsei în modalităţi neprivative de libertate79.

Executarea pedepsei închisorii este un mijloc de reeducare a celui condamnat. Condusă cu grijă şi pricepere, o atare executare poate ajunge la rezultate pozitive, iar în acest sens, trebuie avut în vedere că educarea, ca şi reeducarea, este un proces la care participă educatori şi condamnaţi, primii fiind chemaţi a îngriji, îndruma, forma, resocializa şi moraliza pe ceilalţi80.

Pedeapsa este singura sancţiune penală menită să asigure restabilirea ordinii de drept încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni.

Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanţa judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni81.

Definiţia pedepsei reiese din dispoziţiile art. 52 C. pen.: pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii

78 F. Gheorghe, Aspecte psihologice ale privării de libertate, în Buletinul penitenciar nr. 1/1981, p. 45. 79 I. Oancea, p. 47. 80 Idem, p. 48. 81 C. Bulai, p. 283.

44

săvârşirii de noi infracţiuni. Din această definiţie putem reţine şi trăsăturile caracteristice ale pedepsei, care sunt următoarele:

a) pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsură de represiune, de privaţiune pentru cel care a săvârşit o infracţiune. Ca şi măsură cu caracter coercitiv, pedeapsa se concretizează într-o anumită privaţiune sau restricţie impusă persoanei care a săvârşit infracţiunea. Privaţiunea poate consta în restrângerea de drepturi civice, privaţiunea de bunuri, privaţiunea de libertate sau, în unele cazuri, privaţiunea chiar de viaţă.

b) pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se urmăreşte exclusiv reprimarea infractorului; pedeapsa are, în acest sens, şi un puternic efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale şi de îndreptare a condamnatului.

c) pedeapsa este un mijloc de constrângere statală. Pedeapsa nu poate fi aplicată decât de către stat şi în numele societăţii. Numai statul, ca exponent al societăţii este îndrituit să exercite – prin organele sale – acţiunea penală în vederea tragerii la răspundere a infractorului.

d) pedeapsa se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni şi numai de către instanţele judecătoreşti. Nu există pedeapsă în general, ci numai pedeapsă, ca sancţiune prevăzută pentru o infracţiune. Ea poate fi pusă în aplicare doar după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Aplicarea unei pedepse este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, ca organe specializate ale statului.

e) pedeapsa se aplică infractorului, ea neputând fi aplicată decât celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni cu vinovăţie. Pedeapsa are caracter personal, nefiind pasibil de pedeapsă decât subiectul activ al infracţiunii (autor, instigator sau complice).

f) pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Prin această trăsătură se realizează funcţia de apărare socială împotriva infracţiunilor pe care o are dreptul penal. Prin efectul exemplarităţii pedeapsa atenţionează pe toţi ceilalţi subiecţi de drept care ar fi tentaţi să săvârşească o infracţiune convingându-i de posibilitatea ca, în condiţiile în care ar săvârşi o faptă similară, să li se aplice o pedeapsă de aceeaşi natură.

Clasificare în funcţie de durată Potrivit reglementărilor legale în vigoare, se execută în închisoare două

dintre pedepsele principale – detenţiunea pe viaţă şi pedeapsa cu închisoarea. În ceea ce priveşte detenţiunea pe viaţă, datorită severităţii maxime, legea

prevede amănunţit condiţiile aplicării ei; de altfel, ea este prevăzută practic în toate cazurile alternativ cu pedeapsa închisorii, ceea ce face ca instanţa să recurgă numai în mod excepţional la această pedeapsă. Condiţiile înlocuirii ei cu pedeapsa cu

45

închisoarea, însoţită sau nu de pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, sunt prevăzute în art. 55 C. pen.

Prevederile dreptului penal şi execuţional penal evidenţiază limitele minime şi maxime între care se exprimă, de regulă, diferitele trepte de severitate a pedepsei.

Modurile de executare a pedepsei închisorii privesc gradul de izolare a celui condamnat în timpul executării pedepsei închisorii faţă de lumea exterioară sau gradul de privare al celui condamnat în locuri de deţinere, astfel că, în cazul modalităţii executării pedepsei în regim închis (penitenciar), gradul de izolare sau privare de libertate este total, în cazul executării pedepsei în regim semideschis, gradul de privare este parţial, iar în cazul modului executării în regim deschis (liber) privarea de libertate este minimă.

a) Pedeapsa aplicată de instanţa de judecată urmează să fie executată, potrivit naturii sale: închisoarea într-un loc de deţinere, sau amenda prin plata unei sume de bani în contul statului.

Instanţa de judecată se poate opri în acest moment al aplicării pedepsei, dacă apreciază că scopurile şi funcţiile pedepsei vor fi realizate prin regimul de executare, potrivit naturii pedepsei principale aplicate.

b) Prin lege însă, s-a prevăzut posibilitatea pentru instanţa de judecată, de a se ocupa şi de modul în care urmează să fie executată pedeapsa, deci să individualizeze executarea pedepsei. Ca urmare, instanţa de judecată poate dispune motivat, ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acestuia, prin executarea închisorii la locul de muncă ori într-o închisoare militară sau se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În dreptul penal român, regimul de executare al pedepsei este reglementat de Codul penal la art. 53³ şi de Capitolul 2 din Legea nr. 275/2006. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt bazate pe sistemul progresiv, persoanele condamnate având posibilitatea, în condiţiile prevăzute în prezenta lege, să treacă dintr-un regim în altul.

Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri: regimul de maximă siguranţă, regimul închis, regimul semideschis, regimul deschis. Aceste regimuri se diferenţiază în raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de desfăşurare a activităţilor şi condiţiile de detenţie.

- regimul de maximă siguranţă se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum si celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal];

46

- regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani; în mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate [art. 22 alin. (1),alin (2) din Legea nr. 275/2006];

- regimul semideschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; în mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate [art. 23 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 275/2006];

- regimul deschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an [art. 24 alin. (1) din Legea nr. 275/2006].

Cum se poate deduce din cuprinsul Legii 275/2006, regimul de executare al

pedepsei se stabileşte de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la primirea persoanei condamnate în primul penitenciar în care aceasta urmează să execute pedeapsa. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana condamnată poate formula o plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în termen de 3 zile de la data când a luat la cunoştinţă de regimul de executare a pedepsei stabilite.

Condamnaţii au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul, în condiţiile prevăzute de legea pentru executarea pedepselor (Legea nr. 275/2006).

Conform art. 53³ alin. (3) C. pen., regimul de executare al pedepsei închisorii se întemeiază în principal pe posibilitatea condamnaţilor de a presta, cu acordul lor, o muncă socialmente utilă, dacă sunt apţi pentru muncă, pe educarea condamnaţilor, pe respectarea de către aceştia a ordinii interioare a locurilor de deţinere, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi, şi care dau dovezi temeinice de îndreptare.

Legea 275/2006, consacră muncii prestate de către persoanele condamnate un întreg capitol (Capitolul 5 din cadrul Titlului IV). De asemenea Legea privind executarea pedepselor, în cadrul Capitolului 7, Titlul IV, face o amplă referire la recompensele, abaterile şi sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate de către personalul specializat în cadrul locurilor de deţinere.

Referindu-se la unele categorii de deţinuţi vulnerabili, art. 53³ al C. pen. statuează că, după împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, condamnaţii pot presta o muncă, numai la cererea acestora, dacă sunt apţi pentru muncă.

47

Toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor privative de libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor condamnaţi şi la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către aceştia.

Legea prevede că mijloacele pe care le oferă regimul executării închisorii trebuie să fie folosite în aşa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnaţi şi, deci, la realizarea scopului pedepsei.

În doctrină şi în legislaţie se fac diverse clasificări în funcţie de diverse criterii:

A. După rolul şi importanţa atribuită pedepsei se disting82: - pedepse principale; - pedepse complementare; - pedepse accesorii. 1. Pedepsele principale se pot aplica singure şi întotdeauna o infracţiune va

fi sancţionată legal cu o pedeapsă principală83. Cu alte cuvinte, această pedeapsă se poate aplica infractorului singură, fără să fie condiţionată de aplicarea altor sancţiuni de drept penal84.

Pedepsele complementare sunt acele pedepse care se pot dispune alături de pedeapsa principală. Ele au rol de a completa represiunea, de aceea ele sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală.

Pedepsele accesorii decurg din pedeapsa principală, din condamnarea definitivă.

B. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea, distingem: pedepse

privative de viaţă – prin care se suprimă viaţa infractorului (pedeapsa cu moartea), pedepse corporale - care se referă la corpul persoanei (bătaia), pedepse privative sau restrictive de libertate – detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii, pedepse privative sau restrictive de drepturi – care privesc interzicerea unor drepturi, pedepsele pecuniare – care privesc patrimoniul condamnatului, pedepsele morale – care se materializează prin oprobriul public sau excluderea publică.

Dacă la începutul secolului coexistau toate categoriile de pedepse enumerate mai sus, inclusiv pedeapsa cu moartea, în prezent, în dreptul penal românesc, mai subzistă pedepsele privative sau restrictive de libertate, pedepsele pecuniare şi pedepsele privative sau restrictive de drepturi.

C. După gradul de determinare a pedepselor, în lege se disting: pedepsele

determinate şi nedeterminate. Pedepsele determinate sunt expres prevăzute în lege,

82 I. Oancea, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român. Partea generală, vol. 1, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 325. 83 M. Basarab, p. 229. 84 C. Mitrache, op. cit., p. 148.

48

în natura şi în cuantumul lor. Şi ele la rândul lor pot fi: absolut determinate şi relativ determinate. Pedepsele absolut determinate prevăd un cuantum fix în care se aplică pedeapsa (ex: 3 ani). Pedepsele relativ determinate sunt cele care sunt individualizate prin prevederea: a unui maxim, caz în care minimul pedepsei este cel general, a unui minim, caz în care maximul pedepsei este cel general, a unui maxim şi al unui minim al pedepsei. Pedepsele nedeterminate sunt prevăzute fără a fi determinat cuantumul în care acestea pot fi aplicate.

D. O altă distincţie se face în literatură între pedepsele unice şi pedepsele

multiple, în funcţie de numeroase aspecte. Pedepsele unice sunt prevăzute câte una pentru fiecare faptă incriminată. La rândul lor, pedepsele multiple pot fi – cumulative – când pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute mai multe pedepse care se aplică toate odată – şi alternative – când pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute mai multe pedepse, însă instanţa poate alege doar una. De menţionat este că în dreptul penal nu pot fi cumulate două pedepse principale.

E. O altă distincţie se face după natura persoanei căreia i se aplică pedeapsa:

pedepsele ce se aplică persoanelor fizice şi pedepsele ce se aplică persoanelor juridice. În ceea ce priveşte persoanele fizice, putem constata că o clasificare de genul celei stabilite de doctrină este aplicabilă şi în materia codului penal.

2. Măsurile educative sunt, de asemenea, sancţiuni de drept penal, însă fiind aplicabile exclusiv infractorilor minori, ele constau în măsuri de corectare sau de refacere a procesului educativ al acestora.85

Deşi prezintă şi ele un caracter coercitiv, deoarece implică anumite restricţii ale libertăţii minorilor, măsurile educative au o funcţie exclusiv educativă, fiind lipsite de caracter represiv.

În cazul acestor sancţiuni de drept penal grija legiuitorului se concentrează în primul rând în a-i educa pe minorii infractori şi abia apoi în a-i sancţiona.

Astfel, sistemul sancţionator mixt aplicabil numai minorilor cuprinde în principal măsuri educative, dar şi pedepse, regula fiind ca pedeapsa să fie pusă în aplicare „numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului” [art. 100 alin. (2) C. pen.].

În art. 101 C. pen., se precizează măsurile educative care se pot lua faţă de un minor care a comis o faptă incriminată de legea penală ca infracţiune, acestea fiind: mustrarea, libertatea supravegheată (sub supraveghere), internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ.

85 Al. Boroi, op. cit., p. 294-295.

49

3. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care comit fapte prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării unor stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală86.

Aşadar, acestea sunt sancţiuni cu caracter eminamente preventiv, urmărind înlăturarea stării de pericol rezultată din starea psiho-fizică a făptuitorului, din modul periculos în care execută o anumită activitate, funcţie sau profesie, din pericolul pe care îl reprezintă simpla posesie a unor lucruri, substanţe sau dispozitive, dacă în toate aceste cazuri starea de pericol poate conduce la acte de conduită antisociale, ele având doar, în subsidiar, caracterul unor mijloace restrictive.87

Starea de pericol care constituie temeiul luarii unei masuri de siguranta, nu se confunda cu pericolul social pe care-l reprezinta fapta prevazuta de legea penala, infractiunea. Starea de pericol priveste persoana faptuitorului, anumite lucruri sau situatii si constituie o amenintare pentru viitor, pe cand pericolul social pe care-l prezinta fapta priveste actiunea sau inactiunea prin care s-a realizat aceasta fapta si constituie o trasatura esentiala a infractiunii si un criteriu de individualizarea a raspunderii penale.

Ca natura juridica, masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal care au, in principal, caracterul unor mijloace preventive destinate sa previna, prin inlaturarea starilor de pericol, alte fapte prevazute de legea penala.

Masurile de siguranta se dispun fata de cei care au savarsit fapte prevazute de legea penala, dar luarea lor nu este determinata de pericolul social al acelei fapte ca infractiune, ci de starea de pericol obiectiva, relevata de persoana faptuitorului ori de anumite lucruri ce au legatura cu fapta savarsita de acesta. Datorita cauzei lor specifice, starile de pericol generatoare de fapte prevazute de legea penala nu pot fi combatute prin aplicarea unor pedepse, pentru ca, de cele mai multe ori, este vorba de fapte savarsite fara vointa sau de stari ce nu tin de vointa sau de constiinta faptuitorului.

In sensul celor aratate, putem defini masurile de siguranta ca fiind acele sanctiuni de drept penal care au in principiu un caracter preventiv si in subsidiar unul de constrangere, care se aplica de regula, de instantele de judecata persoanelor care au comis fapte prevazute de legea penala si cu privire la care exista temerea justificata ca si in viitor vor comite asemenea

86 Ghe. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, I. Pascu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, op. cit., p. 419. 87 Al. Boroi, op. cit., p. 299.

50

fapte datorita unor stari personale ori altor cauze ce au fost relevate prin savarsirea faptei.

Pentru ca fata de o persoana sa fie luata una din masurile de siguranta, prevazuta de lege, ca sanctiune unica sau alaturi de alta sanctiune penala, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

- sa fie savarsita o fapta prevazuta de legea penala in forma actelor pregatitoare/a tentativei pedepsibile sau in forma consumata;

- sa existe o contributie la savarsirea faptei prin participarea persoanei in calitate de autor, instigator sau complice;

- sa evidentieze o stare de pericol prin savarsirea faptei, stare de pericol care nu poate fi inlaturata prin aplicarea unei pedepse;

- starea de pericol sa determine temerea justificata ca, in viitor persoana in cauza va savarsi din nou fapte prevazute de legea penala.

b) Felurile masurilor de siguranta

Masurile de siguranta sunt:

1) obligarea la tratament medical;

2) internarea medicala;

3) interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o alta ocupatie;

4) interzicerea de a se afla in anumite localitati;

5) interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata;

6) expulzarea strainilor;

7) confiscarea speciala;

8) interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata;

9)88 confiscarea extinsa

88 Lit.h) de la art. 112 a fost introdusa prin art.Ipct.I din Legea nr.63/2012

51

Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni [art. 52 alin. (1)

C. pen]. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni are două aspecte: un aspect special („prevenţia specială”), adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, şi un aspect general („prevenţia generală”), adică împiedicarea celorlalţi destinatari ai legii penale de a săvârşi infracţiuni.

Prevenţia generală şi specială constituie scopul imediat al pedepsei. Acest

scop are în slujbă, pentru realizarea sa, anumite mijloace, şi anume funcţiile pedepsei. Aceste funcţii sunt enumerate de literatura de specialitate astfel:

a) Funcţia de constrângere sau de represiune este consacrată expres în definiţia legală a pedepsei (art. 52 C. pen.) şi este unanim recunoscută de literatura de specialitate. Pedeapsa ar fi de neconceput în condiţiile în care nu ar impune o privaţiune sau o restricţie celui condamnat. Ea trebuie să fie întotdeauna proporţională cu gradul de pericol social pe care îl reprezintă fapta săvârşită şi persoana făptuitorului. Este foarte important de reţinut că executarea pedepsei, în ciuda caracterului său represiv, constrângător, nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată.

b) Funcţia de reeducare. Aşa cum am mai arătat anterior, caracterul pur retributiv al pedepsei a fost reevaluat în sensul că în acest moment, un rol la fel de important ca retribuţia îl deţine reeducarea condamnatului. Constrângerea prin ea însăşi nu ar putea duce la realizarea scopului pedepsei, funcţia de reeducare reîntregind funcţia de represiune. Funcţia de reeducare este prevăzută în mod expres de lege şi este completată de dispoziţiile art. 52 alin. (2) C. pen. care stipulează că: ,,Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială’’. Reiese din aceasta faptul că, atât în aplicarea unei pedepse, cât şi în ducerea la îndeplinire a acesteia, statul, prin organismele abilitate, trebuie să se implice în mod direct în procesul de reeducare a condamnatului. Tot articolul 52 alin. (2) C. pen. interzice ca executarea pedepsei să cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească persoana condamnatului. S-a considerat că nu răzbunarea şi prigonirea ci, dimpotrivă, reeducarea şi îndreptarea condamnatului pot realiza scopul pedepsei.

c) Funcţia de exemplaritate a pedepsei este o funcţie inevitabilă şi adiacentă constând în influenţa pe care o are pedeapsa aplicată pentru o faptă pentru ceilalţi subiecţi de drept. Pedeapsa trebuie să fie promptă şi proporţională cu fapta săvârşită în aşa fel încât să trezească în ceilalţi subiecţi de drept conştiinţa că pentru o astfel de faptă pedeapsa este inevitabilă.

52

d) Funcţia de eliminare este şi ea considerată o funcţie adiacentă89 care constă în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Eliminarea temporară se realizează în condiţiile în care condamnatul primeşte o pedeapsă cu închisoarea, iar eliminarea definitivă intervine în cazuri excepţionale, când se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă90.

Secţiunea 3. Felurile pedepselor – pedepse principale, complementare şi accesorii 3.1. Pedepsele principale

Pedepsele principale sunt pedepsele care au rolul important în sancţionarea infractorului, fiind prevăzute de lege pentru orice infracţiune. Se pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse complementare, accesorii şi de alte sancţiuni de drept penal (de ex. măsurile de siguranţă).

Felurile pedepselor sunt menţionate în art. 53 C. pen.: Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei. Conform art. 531 alin. (2) C. pen. pedeapsa pricipală este amenda de la 2.500

lei la 2.000.000 lei. Aceste prevederi sunt statuate de către Codul penal, aşa cum a fost modificat

prin Legea nr. 278/2006, pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi.

3.2. Pedepsele complementare Potrivit art. 53 alin. (1) pct. 2 C. pen., pedepsele complementare aplicabile

persoanei fizice sunt: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b) degradarea militară. Art. 531 alin. (3) C. pen. stabileşte care sunt pedepsele complementare

aplicabile persoanei juridice: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an

sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; 89 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Ed. All Beck, 2002, p. 262. 90 C-tin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 2000, p. 147.

53

d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;

e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

3.3. Pedepsele accesorii Pedeapsa accesorie aplicabilă persoanei fizice constă în interzicerea

drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen., în condiţiile prevăzute în art. 71 C. pen., conform art. 53 alin. (1) pct. 3 C. pen. . Secţiunea 4. Pedepse ce se aplică persoanelor fizice 4.1. Pedepsele principale aplicate persoanei fizice

a) Detenţiunea pe viaţă este pedeapsa cea mai severă din legislaţia penală

actuală. Ea constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii. Înlocuind pedeapsa cu moartea din legislaţia ante-decembristă, detenţiunea pe viaţă are un caracter perpetuu (permanent), spre deosebire de caracterul temporar al pedepsei închisorii.

Ca pedeapsă principală, detenţiunea pe viaţă este prevăzută în Codul penal, la art. 53 lit. a, art. 54, art. 55 şi art. 55¹.

În partea specială a Codul penal şi în legile penale speciale, sunt prevăzute fapte deosebit de grave pentru care se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

În Codul penal, pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută spre ex.: pentru infracţiunile grave contra siguranţei statului (art. 155-163 C. pen. şi art. 167 C. pen.), pentru infracţiunile de omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.), pentru infracţiunile grave contra siguranţei transporturilor (distrugerea şi semnalizarea falsă care a avut ca urmare o catastrofă de cale ferată – art. 276 alin. 3 C. pen.), pentru unele infracţiuni grave contra capacităţii de apărare (capitularea, art. 338 C. pen., părăsirea câmpului de luptă, art. 339 C. pen.), pentru unele infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută şi în legile penale speciale, pentru fapte deosebit de grave: împiedicarea exploatării aeronavei, împiedicarea exploatării navei etc.

Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 de ani pentru marea majoritate a infracţiunilor foarte grave, oferind largi posibilităţi de individualizare judiciară, prin recurgerea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă numai în cazuri extreme.

54

Detenţiunea pe viaţă, deşi prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, nu va putea fi aplicată dacă infractorul, la data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani (art. 55 C. pen.).

În astfel de cazuri, în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi, pe durata ei maximă.

În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detentiunii pe viată a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei,detentiunea pe viată se înlocuieste cu închisoarea pe timp de 25 de ani (art.55 alin.2 C.pen.).

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică nici infractorului minor [art. 109, alin. (2) C. pen.], acestuia aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. Având în vedere că, pentru majoritatea infracţiunilor pentru care se prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută şi pedeapsa alternativă a închisorii între 15 şi 25 de ani, considerăm că aplicarea pedepsei de 25 de ani în cazul prevăzut de art. 55 C. pen. ori a pedepsei închisorii între 5 şi 20 de ani în cazul prevăzut de art. 109 alin. (2) C. pen. pentru minori, se va putea dispune numai dacă iniţial instanţa optase, între cele două pedepse alternative, pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeapsă pe care nu o poate aplica.

A decide altfel, ar însemna să se creeze de la început o situaţie mai grea pentru infractorul în vârstă de peste 60 de ani la data condamnării faţă de care s-ar aplica o pedeapsă absolut determinată, de 25 de ani de închisoare, fără a ţine seama de eventualele circumstanţe atenuante şi care circumstanţe ar fi determinat instanţa să aleagă dintre cele două pedepse alternative, pe cea care prevede închisoarea între 15-25 de ani.

b). Pedeapsa închisorii este o pedeapsă principală, privativă de libertate şi

constă în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu închis, unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus.

Conţinutul pedepsei închisorii constă în izolarea condamnatului de societate, familie, scoaterea acestuia din mediul său de viaţă, pe o perioadă determinată, prin hotărârea de condamnare şi supunerea acestuia unui regim de viaţă ordonat, sever, pentru a determina o schimbare în conştiinţa şi atitudinea sa faţă de valorile sociale.

În legislaţia penală română, limitele generale ale pedepsei închisorii sunt prevăzute între 15 zile şi 30 de ani (art. 53, pct. 1 lit. b, C. pen.).

În partea specială a C. pen. pedeapsa închisorii este prevăzută în limitele speciale: limita minimă specială este de o lună, limită ce poate fi coborâtă până la minimul general de 15 zile în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante (art. 76, lit. d şi e C. pen.) şi în limita maximă specială de 25 de ani, care poate fi depăşită

55

până la maximul general de 30 de ani, în prezenţa cauzelor şi circumstanţelor de agravare (art. 80, alin 3 C. pen.). În dreptul penal român, regimul de executare a pedepsei închisorii este reglementat în principal în C. pen. .

Cunoaşterea regimului de executare a pedepsei închisorii ajută la o bună individualizare a acesteia, la asigurarea legalităţii în aplicarea şi executarea ei. Normele principale din C. pen. (art. 56-58) se completează cu dispoziţiile Legii 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deţinere anume destinate, numite penitenciare. Regimul de executare este cel al deţinerii în comun. Condamnatele femei execută pedeapsa separat de condamnaţii bărbaţi (art. 57 alin. 2 C. pen.). Condamnaţii mai sunt separaţi la locurile de deţinere după vârstă (minori – 14-18 ani; tineri – 18-21 ani; majori – peste 21 ani), natura infracţiunii săvârşite, durata pedepsei, starea de recidivă, precum şi în funcţie de comportarea şi receptivitatea acestora la acţiunile de reeducare.

c). Amenda penală reprezintă o pedeapsă principală, prin care condamnatul

trebuie să plătească o sumă de bani către stat. Amenda penală se deosebeşte de amenda civilă, de amenda fiscală şi de amenda contravenţională, se stabileşte de instanţa de judecată, constituie antecedent penal şi se aplică sub forma zilelor-amendă.

Datorită caracteristicilor sale de a fi adaptabilă, remisibilă, amenda este frecvent prevăzută pentru sancţionarea faptelor care prezintă un pericol social redus.

Pentru a asigura caracterul personal al pedepsei amenzii şi a limita răsfrângerea acesteia asupra familiei condamnatului, prin dispoziţiile art. 63 C. pen., s-a prevăzut că, la adaptarea amenzii, se va ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzută în art. 72 C. pen., amenda stabilindu-se într-un cuantum care să nu pună pe infractor în situaţia de a nu-şi îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale.

Pedeapsa amenzii este prevăzută în partea generală a C. pen., în art. 63 şi 63¹. Amenda este prevăzută în dreptul penal român numai ca pedeapsă principală. Ea este prevăzută ca pedeapsă unică pentru un număr foarte mic de infracţiuni, şi în legile nepenale, cu dispoziţiuni penale.

Pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 2 ani, aproape pentru toate infracţiunile.

56

Pedeapsa amenzii aplicată, trebuie executată. Condamnatul trebuie să depună la instanţa de executare recipisa de plată integrală a amenzii, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Instanţa de executare, la cererea motivată a condamnatului, poate eşalona plata amenzii în rate, pe cel mult 2 ani, când este salariat ori pensionar, caz în care ratele se reţin de către cei care fac plăţile, încunoştinţaţi de instanţa de judecată (art. 425 C. proc. pen.).

Dacă în raport cu cuantumul amenzii şi de veniturile celui condamnat, rezultă că amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani, executarea acesteia se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului.

Neplata amenzii în termenul de trei luni, ca şi neplata ratelor în cazul în care plata amenzii a fost eşalonată pe o perioadă de timp, atrage executarea silită a hotărârii de condamnare. Codul penal subliniază că, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată.

4.2. Pedepse complementare şi pedeapsa accesorie aplicabile persoanei fizice

1. Pedepsele complementare sunt sancţiuni specifice pentru anumite categorii de persoane sau fapte, completând represiunea instituită pentru pedeapsa principală. Pedepsele complementare se aplică numai alături de pedeapsa principală, sunt privative de drepturi, sunt reglementate în texte distincte în partea generală a codului penal şi sunt prevăzute de cele mai multe ori în partea specială a codului penal şi în legile speciale pe lângă pedeapsa principală. Ele sunt de două feluri: interzicerea unor drepturi şi degradarea militară.

Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede această pedeapsă) sau facultativă (când legea lasă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de pedepse), dar atunci când sunt aplicate, ele funcţionează întotdeauna cumulativ cu pedeapsa principală, care trebuie neapărat să fie pronunţată.

A. Interzicerea unor drepturi. Interzicerea unor drepturi este pedeapsa complementară ce constă în interzicerea unuia sau a mai multor drepturi ale condamnatului, potrivit art. 64 C. pen.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată numai dacă pedeapsa principală este privaţiunea de libertate de cel puţin 2 ani şi numai dacă instanţa de judecată consideră că, în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana făptuitorului, aplicarea pedepsei

57

complementare este necesară. Este obligatorie când legea prevede aplicarea acestei pedepse complementare.

Se pot interzice următoarele drepturi: - dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii eli-

gibile publice [art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen.]; spre exemplu, se poate interzice condamnatului dreptul de a participa la alegerile de deputaţi şi de a candida pentru a fi ales deputat;

- dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat [art. 64 alin. (1) lit. b) C. pen.]; spre exemplu, se poate interzice condamnatului dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de a controla îndeplinirea lor (de ex. funcţia de secretar de stat, ministru, prefect).

- dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii. [art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.]; Spre exemplu, se interzice exercitarea profesiei de învăţător dacă acesta a fost condamnat pentru infracţiunea de vătămare corporală a unui elev aflat în supravegherea sa;

- drepturile părinteşti [art. 64 alin. (1) lit. d) C. pen.]; în acest sens, sunt interzise drepturile părinteşti acelora care au calitatea de părinţi, pentru infracţiunile comise în legătură cu exercitarea acestor drepturi (de exemplu, în cazul următoarelor infracţiuni: rele tratamente aplicate minorului, incest, proxenetism );

- dreptul de a fi tutore sau curator [art. 64 alin. (1) lit. e) C. pen.]. Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea

pedepsei privative de libertate, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei (art. 66 C. pen.). Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă temporară, durata ei (care este cuprinsă între 1 şi 10 ani, conform art. 53 C. pen.) fiind fixată prin hotărârea de condamnare.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu poate fi aplicată minorilor infractori [art. 109 alin. (3) C. pen.].

B. Degradarea militară. Degradarea militară este o pedeapsă complementară ce constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă [art. 67 alin. (1) C. pen.].

Aplicarea acestei pedepse complementare este condiţionată de existenţa calităţii de militar sau rezervist. Aceasta se aplică obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, în cazul săvârşirii de către aceştia a unor fapte de o gravitate deosebită, pentru care legea prevede detenţiunea pe viaţă sau detenţiunea severă.

Se poate aplica facultativ pedeapsa complementară a degradării militare în situaţia condamnaţilor militari şi rezervişti care au săvârşit infracţiuni cu intenţie pentru care pedeapsa principală este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani [art. 67 alin. (3) C. pen.].

58

Degradarea militară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Este o pedeapsă perpetuă, adică gradul militar se pierde pentru totdeauna, neputând fi redobândit nici chiar pe calea reabilitării judecătoreşti [art. 133 alin. (2) C. pen.]

Secţiunea 5. Pedepsele ce se aplică persoanelor juridice

În legislaţia penală anterioară intrării în vigoare a Legii 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, pedepsirea penală a persoanelor juridice s-a realizat prin intermediul Legii nr. 299/ 2004. Prin Legea nr. 278/ 2006, respectiv art. I pct. 23, s-a introdus Capitolul IV1 (art. 711 – 717) intitulat Pedepsele aplicabile persoanei juridice, statuându-le atât pedepsele principale cât şi pe cele complementare aplicabile persoanei juridice.

5.1. Pedeapsa principală aplicată persoanei juridice Amenda – reprezintă pedeapsa principală pentru persoana juridică şi constă

în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească (art. 71¹ C. pen.). Minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda. În cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii aplicabile persoanei juridice este de 10.000 lei, iar maximul special de 900.000 lei.

5.2. Pedepsele complementare aplicate persoanei juridice Pe lângă pedeapsa principală a amenzii, se pot aplica persoanei juridice şi

una sau mai multe pedepse complementare, din cele prevăzute în C. pen., cum ar fi: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridice, închiderea unor puncte de lucru, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.

A. Dizolvarea este acel mod de încetare a persoanei juridice aplicabil în

cazurile prevăzute de lege şi presupunând lichidarea. Se pronunţă de către instanţa de judecată atunci când se constată că respectiva persoană juridică a fost înfiinţată

59

în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni (art. 71² C. pen.). Deturnarea presupune că obiectul licit al unei persoane juridice nu este respectat în totalitate, fiind vorba de o schimbare a obiectului real. În măsura în care dizolvarea este condiţionată de crearea persoanei juridice ori de deturnarea obiectului ei de activitate în scopul comiterii de infracţiuni, este evident că infracţiunile comise nu pot fi decât intenţionate, o persoană juridică neputând fi creată pentru a comite infracţiuni din culpă91.

Potrivit legii, o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare, prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată instanţei civile competente care va proceda la desemnarea lichidatorului.

Dispoziţiile care reglementează dizolvarea nu se aplică partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care au fost constituite potrivit reglementărilor legale în vigoare şi nici acelor persoane juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. Excluderea acestor activităţi poate fi justificată prin participarea lor la exercitarea libertăţilor publice garantate de Constituţie92.

B. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice

constă în interzicerea activităţii sau a acelei activităţi în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea [art. 71³ alin. (1) C. pen.]. Spre exemplu, atunci când persoana juridică a fost condamnată pentru o infracţiune la normele privind protecţia muncii sau protecţia mediului, se impune suspendarea activităţii pe o anumită perioadă, cel puţin până la înlăturarea cauzelor care au determinat comiterea infracţiunii.

În cazul neexecutării cu rea-credinţă a pedepsei complementare prevăzută în art. 53¹ alin. (3) lit. e) C. pen., instanţa dispune suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice, până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la împlinirea acestui termen pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Dispoziţiile care reglementează suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice nu se aplică partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care au fost constituite potrivit reglementărilor legale în vigoare şi nici acelor persoane juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

91 F. Desportes, F. Le Guenehec, Peines applicables aux personnes morales. Peines criminelles et corectionelles, p. 24. apud F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti, 2004, p. 177. 92 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 286.

60

C. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice În ipoteza statuării ca pedeapsă complementară a închiderii unor puncte de

lucru ale persoanei juridice, C. pen. defineşte acest concept ca fiind închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Nici această pedeapsă nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

D. Interzicerea participării la procedurile de achiziţii publice constă în

interzicerea participării, direct sau indirect, la procedurile privind atribuirea contractelor de achiziţii publice, ce sunt reglementate de dispoziţiile legale în vigoare.

Această măsură constă în interzicerea de a participa la un contract încheiat de către stat, autorităţile sau instituţiile publice, colectivităţile teritoriale ori alte întreprinderi controlate de către stat.

E. Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei constituie o pedeapsă complementară. Ea afectează imaginea de marcă, reputaţia comercială, poziţia persoanei juridice, putând avea ca efect pierderea clientelei, diminuarea credibilităţii.

Hotărârea de condamnare a persoanei juridice, se va face cunoscută prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală, stabilite de instanţa de judecată, toate acestea realizându-se pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Secţiunea 6. Individualizarea pedepselor

6.1. Noţiune şi criterii de individualizare Operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în

raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracţiunii cât şi cu periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor acesteia, poartă denumirea de individualizare a pedepsei.93

Sunt cunoscute următoarele trei forme de individualizare: legală, judecătorească şi administrativă.

93 I. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969, p. 76

61

Individualizarea legală. Individualizarea legală a pedepselor se realizează de către legiuitor în faza de elaborare a legii şi constituie totodată o materializare a principiilor legalităţii şi individualizării pedepselor.

Obiectul principal al individualizării legale este reprezentat de necesitatea stabilirii periodice a faptelor, care constituie infracţiuni şi elaborarea fiecărei norme juridice, în limitele principiilor generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen., stabilirea cadrului legal, a dimensiunilor incriminării actelor penale, prin ocrotirea relaţiilor sociale, prin limitarea întinderii pedepselor în funcţie de gradul de pericol social, de importanţa relaţiei sociale afectate, prin raportarea la necesitatea pedepsirii efeciente a infractorilor şi la determinarea fenomenului de prevenire a infracţionalităţii.

Dacă pentru instituţia individualizării judiciare, legea a stabilit criteriile în art. 72 C. pen, individualizarea legală se regăseşte în adoptarea tuturor regulilor din partea generală, cât şi din partea specială a Codului penal, prin care se identifică limitele de aplicare a legii penale (în timp, în spaţiu), se stabilesc trasăturile esenţiale ale infracţiunii şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, se indică felul pedepselor, formele de înlocuire a răspunderii penale, se stabilesc limitele minime şi maxime ale pedepsei pentru fiecare infracţiune.

Individualizarea făcută de legiuitor se materializează în: a) prevederea cadrului general al pedepselor, a naturii şi limitelor generale a fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii sancţiunilor penale; b) prevederea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la rândul său de importanţa valorii sociale ocrotite, de vătămarea la care este supusă această valoare, de periculozitatea generic evaluată a făptuitorului etc; c) prevederea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de individualizare, judiciară şi administrativă, prin arătarea efectelor ce le au stările şi circumstanţele de atenuarea sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.

Individualizarea judiciară sau judecătorescă a pedepsei o realizează

instanţa de judecată şi se concretizează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului.

Posibilitatea individualizării pedepsei sub cele două forme: individualizarea legală şi individualizarea judiciară corespunde modalităţii de determinare a pedepsei94, în sensul că prin completarea reciprocă a limitelor oricăror pedepse,

94 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 125;

62

pentru toate infracţiunile, nu se va adopta o altă pedeapsă decît cea relativ precizată de textul legal specific infracţiunii.

Legea penală reglementează, ca forme de individualizare judiciară: - circumstanţele atenuante şi agravante; - suspendarea condiţionată a executării pedepsei; - munca corecţională. Ulterioarele măsuri de reducere din pedeapsa definitivă a deţinerii şi

arestului preventiv, reducerea din pedeapsă ca urmare a beneficierii de adaosuri la norma legală de muncă a condamnatului, liberarea înainte de terminarea pedepsei pentru bună purtare sau ca efect al graţierii individuale reprezintă concepte care formează obiectul individualizării administrative, întrucât nu afectează cuantumul pedepsei aplicată de instanţa de judecată (atribut al individualizării judiciare), ci forma de executare a pedepsei definitive (atribut al individualizării administrative).

Acest tip de individualizare realizează atât prevenirea generală cât şi prevenirea specială, prin constrângerea şi reeducarea pe care pedeapsa concretă o are asupra infractorului.

Individualizarea administrativă este denumită astfel după organele

administrative care o realizează în faza de executare a pedepsei închisorii. Individualizarea administrativă se realizează în cadrul oferit de individualizarea legală şi cea judiciară, în funcţie de gravitatea pedepsei aplicate, de starea de recidivă, de conduita condamnatului la locul de deţinere ş. a. .

Acest tip de individualizare, nu se rezumă doar la regimul de executare ci priveşte şi durata executării efective a pedepsei, care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii sau a liberării condiţionate. 6.2. Stări şi circumstanţe în individualizarea pedepsei

Noţiuni. În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situaţiile sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii şi care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului95.

În cadrul cauzelor de agravare sau de atenuare a pedepsei se face distincţie între stări şi circumstanţe.

95 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 361;

63

Stările sunt definite ca fiind acele situaţii, fapte cu semnificaţie în ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, reglementate în partea generală a Codului penal ca instituţii distincte, având efecte de atenuare sau de agravare a pedepsei. Spre exemplu, menţionăm câteva stări de agravare: starea de recidivă, concursul de infracţiuni, precum şi câteva stări de atenuare: tentativa şi minoritatea făptuitorului.

În ceea ce priveşte circumstanţele, acestea sunt definite ca fiind acele situaţii, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii ce se referă la faptă şi ambianţa ei, ori de la făptuitor şi biografia acestuia96.

O importanţă deosebită o are împărţirea în stări şi circumstanţe pentru că potrivit unei opinii97 consacrată în literatura de specialitate stările de agravare ori de atenuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acţionând succisiv, iar concursul de circumstanţe nu are acelaşi efect, provocând doar o singură atenuare ori agravare, oricâte astfel de circumstanţe ar fi.

Cauze generale şi speciale. După întinderea efectelor se disting: - cauzele generale care au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt

prevăzute în partea generală a codului penal; pot fi considerate cauze generale atât stările (concursul de infracţiuni, tentativa, minoritatea), cât şi circumstanţele prevăzute în partea generală a codului penal (atenuante – art. 73 C. pen. şi agravante – art. 75 C. pen.);

- cauzele speciale care sunt determinate având influenţă numai cu privire la o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal; cu titlu de exemplu amintim drept cauze speciale de agravare: numărul victimelor, calitatea infractorului, iar cauze speciale de atenuare: înlesnirea arestării perticipanţilor la unele infracţiuni, retragerea mărturiei mincinoase, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege ş.a.

Circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare. După modul de stabilire a

circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanţă se disting:

- circumstanţele legale, sunt acele circumstanţe arătate de legiuitor şi al căror caracter, agravant sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecată; spre exemplu, menţionăm circumstanţele legale atenuante prevăzute de art. 73 C. pen şi circumstanţele agravante legale prevăzute de art. 75 C. pen.

96 V. Dongoroz, în „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p. gen., vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 220; 97 C. Bulai, op. cit., p. 353;

64

- circumstanţele judiciare, sunt acele împrejurări caracterizate de instanţa de judecată ca fiind atenuante sau agravante, apreciind, de asemenea, semnificaţie juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârşită şi cu făptuitorul.

Circumstanţe reale şi circumstanţe personale. După criteriul legăturii cu fapta sau cu făptuitorul, circumstanţele se împart în:

- circumstanţe reale, acele circumstanţe care sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol social al acestuia; circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai dacă se face dovada că le-au cunoscut, le-au prevăzut şi le-au acceptat, deoarece participaţia se săvârşeşte doar cu intenţie;

- circumstanţe personale sunt acele circumstanţe care sunt legale de persoana infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii; referindu-se la calităţile, atitudinile, deprinderile, obiceiurile infractorului, circumstanţele personale (subiective) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.

Circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute. După cum împrejurările erau cunoscute ori necunoscute infractorului, se disting:

- circumstanţe cunoscute infractorului; - circumstanţe necunoscute infractorului. Împărţirea aceasta prezintă importanţă pentru aplicarea corectă a unor

dispoziţii din legea penală cu privire la circumstanţele agravante. Astfel, potrivit art. 51 alin. 2 C. pen., nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii, iar potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 2 C. pen., circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut98.

Circumstanţe anterioare, concomitente ori subsecvente infracţiunii. În

literatura juridică, circumstanţele se mai clasifică după situarea în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii, distingându-se între: circumstanţe anterioare, concomitente şi subsecvente infracţiunii99. 6.3. Circumstanţe atenuante

Noţiune. Circumstanţele atenuante sunt definite ca fiind acele stări, împrejurări, întâmplări ori date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu

98 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 363; 99 D. Lucinescu, „Comentariu I” în Codul penal român comentat şi adnotat, vol. I, partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 428;

65

infractorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului100.

Redactarea distinctă a circumstanţelor care constituie circumstanţe atenuante (art. 73 C. pen.) şi a celor care pot constitui (art. 74 C. pen.) circumstanţe atenuante, reflectă deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între acestea; cele prevăzute la art. 73 C. pen. fiind circumstanţe atenuante legale, iar cele prevăzute la art. 74 C. pen. circumstanţe atenuante judiciare.

Circumstanţele atenuante legale. Prin dispoziţiile art. 73 C.pen., au fost

prevăzute următoarele circumstanţe atenuante legale: - depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate; - săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii

determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violanţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Depăşirea limitelor legitimei apărări (art. 73 lit. a partea I). Această circumstanţă atenuantă legală cunoscută în docrina penală ca „exces scuzabil” se deosebeşte de excesul justificat asimilat legitimei apărări prevăzut la art. 44 alin. 3 C. pen. şi care priveşte depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat cel ce face apărarea.

Pentru existenţa circumstanţei atenuante se cer îndeplinite condiţiile ca făptuitorul să se fi aflat, la început, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele unei apărări legitime, iar această depăşire să nu se întemeieze pe tulburarea sau temerea acestuia101.

Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor102.

Atrăgând răspunderea penală a persoanei care s-a apărat excesiv, va diminua această răspundere (atenuând-o) în cadrul răspunderii penale pentru fapta săvârşită.

Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit. a, partea a II-a).

Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe atenuante legale se desprind din dispoziţiile art. 45 alin. 3 C. pen. şi presupun că făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin. 2 C. pen. şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

100 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 220; 101 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 365; 102 D. Lucinescu, op. cit., p. 436;

66

În schimb, în situaţia în care făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că prin fapta sa pricinuieşte astfel de urmări atunci fapta este săvârşită în stare de necesitate şi nu are caracter penal103.

Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală. Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau

emoţii, determinata de o provocare din partea persoanei vatamate, produsa prin violenta, printr-o atingere grava a demnitatii persoanei sau prin alta actiune ilicita grava (art. 73 lit. b, C. pen). Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii constă în indignare, mânie, emoţie puternică provocată de victimă prin violenţă, atingerea gravă a demnităţii individuale sau printr-o acţiune ilicită gravă. Între actul de provocare din partea persoanei vătămate, starea de tulburare sau emoţie creată infractorului şi săvârşirea infracţiunii ca urmare a acestor condiţii va trebui să existe un raport de corelare, cele două acte (tulburarea din cauza provocării şi actul infracţional) care aparţin agresorului fiind justificate parţial de atitudinea provocatoare a victimei. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin: violenţă fizică (loviri, vătămări) ori violenţă psihică (ameninţare); printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei ce se poate realiza de exemplu prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu surprinderea victimei în flagrant delict de adulter (când victima este soţia sau soţul adulterin al făptuitorului ori partenerul acestora).

De asemenea, actul de provocare (oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa) va trebui să fie îndreptat în mod direct împotriva infractorului, a unor persoane faţă de care acesta manifestă ataşament psihic, moral, sentimental, însă prin modul de concepţie, de executare sau prin urmările sale provoacă o stare puternică de tulburare sau emoţie şi determină pe infractor să răspundă provocării.

Provocarea se reţine şi în cazul trecerii unei perioade de timp între actul provocator şi riposta acestuia cu condiţia ca răspunsul la provocare să fie dat ca urmare a tulburării sau emoţiei trăite de infractor în momentul când a luat cunoştinţă de actul provocator.

Actul provocator se poate produce şi printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei, dacă această comportare a produs infractorului (provocat) o puternică tulburare sau o emoţie de nestăpânit, în mod normal. Atingerea gravă a demnităţii persoanei necesită producerea unei tensiuni psihice capabilă să determine pe cel provocat să riposte la actul ilicit provocator.

Important este ca infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului, iar dacă din eroare infractorul ripostează împotriva altei persoane pe care o confundă cu provocatorul, va exista de asemenea scuza provocării.

103 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 365;

67

Circumstanţele atenuante judiciare. Prin dispoziţiile art. 74 C. pen. care

prevăd împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante, sunt enumerate exemplificativ circumstanţele atenuante judiciare.

Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei (art. 74 lit. a C. pen.). Această circumstanţă priveşte aşadar atitudinea şi comportarea corectă a infractorului în familie, societate, la locul de muncă, înainte de săvârşirea infracţiunii. Conduita bună a infractorului priveşte şi lipsa antecedentelor penale104.

Comportamentul individual, este considerat pozitiv sau negativ în funcţie de interesul social, de nevoile publice generale astfel încât prin examinarea şi identificarea elementelor pozitive („prin investigaţii la locul de muncă, domiciliu, precum şi prin consultarea cazierului judiciar”) se poate reţine conduita bună, pozitivă a infractorului existentă înainte de săvârşirea infracţiunii – ca circumstanţă atenuantă şi implicit să determine atenuarea pedepsei105.

Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii

sau a repara paguba pricinuită (art. 74 alin. 1 lit. b C. pen.). Conduita infractorului despre care se menţionează în cuprinsul textului legal se referă la faptul că după comiterea faptei, infractorul manifestă căinţă activă pentru fapta comisă, căinţă care se materializează prin repararea pagubei pricinuite, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează o periculozitate mai scăzută a acestuia. De asemenea, se mai poate materializa şi în comportamentul infractorului ulterior comiterii infracţiunii de a da îngrijiri medicale victimei, de restituire a bunurilor sustrase etc.

În doctrina penală106 s-a reţinut că o astfel de circumstanţă atenuantă este şi în cazul împiedicării producerii rezultatului dacă până în acest moment s-a realizat conţinutul unei alte infracţiuni.

Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor (art. 74 alin.1 lit. c, C. pen.). O astfel de circumstanţă relevă un grad de periculozitate scăzută al acestuia şi faptul că reeducarea lui se poate realiza şi printr-o pedeapsă mai uşoară.

Printre împrejurările reţinute în practica şi doctrina judiciară107 ca circumstanţe atenuante se află:

104 Mitrache, op.cit., p. 366; 105 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal general”, Editua ALLBECK, Bucureşti, 2002, p. 574; 106 I. Grioraş, „Individualizarea pedepsei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 167; 107 C. Bulai, op.cit., p. 64, I. Tănăsescu, op. cit., p. 339; G. Antoniu şi colab., “Practica judiciară penală, partea generală”, vol. I (1988), Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 77;

68

- starea de beţie involuntară incompletă, produsă prin alcool sau alte substanţe deşi afectează voinţa infractorului nu înlătură caracterul penal al faptei; starea de beţie voluntară completă care a fost acceptată de o persoană pentru efectele sale speciale asupra propriului comportament, va reprezenta o circumstanţă atenuantă sau o circumstanţă agravantă (art. 49 alin. 2 C. pen.), după caz. Dublul caracter de circumstanţă atenuantă sau circumstanţă agravantă a beţiei voluntare complete este determinată de interpretarea comportamentului infractorului anterior-concomitent-posterior săvârşirii infracţiunii (faptei) sub starea de beţie voluntară completă, ca o condiţie a producerii infracţiunii (beţia voluntară este reţinută ca circumstanţă agravantă în toate infracţiunile de pericol) sau deopotrivă, având statutul de circumstanţă atenuantă, dacă infractorul a produs acţiunea-inacţiunea, în mod normal, fără ca săvârşirea acesteia să fie cauzată sau condiţionată de starea de beţie a infractorului108.

Efectele circumstanţelor atenuante. Efectele circumstanţelor sunt determinate prin dispoziţiile art. 76 C. pen. şi sunt aceleaşi indiferent dacă sunt legale sau judecătoreşti.

Circumstanţele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare ce poate consta într-o reducere ori o schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă109.

Potrivit dispoziţiilor art. 76 C. pen., în cazul circumstanţelor atenuante pedeapsa principală se reduce ori se schimbă. Reducerea ori schimbarea are loc în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită raportată la minimul special al acesteia, potrivit art. 76 alin. 1 C. pen. 6.4. Circumstanţe agravante

Noţiune. Circumstanţele agravante constau în stări, situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului.

Deosebirea esenţială dintre circumstanţele agravante şi infracţiunea calificată (agravantă) constă în faptul că circumstanţele agravante au un caracter accidental, pe când infracţiunile calificate se caracterizează prin mai multe acţiuni-inacţiuni, prin mai multe rezultate infracţionale şi prin mai multe forme de vinovăţie a infractorului110. 108 Tănăsescu, op. cit., p. 580; 109 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 367; 110 Tănăsescu, op. cit., p. 583;

69

Cadru. Circumstanţele agravante îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile art.

75 C. pen. Codul penal nu face referiri exprese cu privire la împărţirea circumstanţelor agravante în circumstanţe agravante legale şi circumstanţe agravante judiciare. După cum se poate desprinde din conţinutul legal, împrejurările care pot constitui circumstanţe agravante legale sunt prevăzute limitativ (art. 75 alin. 1 lit. a-f C.pen.), în timp ce în cazul circumstanţelor agravante judiciare, legiuitorul lasă instanţei judecătoreşti facultatea de a reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav (art. 75 alin. 2).

Circumstanţele agravante legale. Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. 1 C.

pen. constituie circumstanţe agravante, următoarele împrejurări: Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art. 75 alin 1

lit.a C. pen.). Participarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu este considerată în general ca o circumstanţă agravantă, răspunderea participanţilor stabilindu-se potrivit dispoziţiilor privitoare la participaţie111. În schimb, participarea mai multor persoane ca autori la săvârşirea unei infracţiuni, mai ales când numărul lor este mai mare, imprimă acestei fapte un caracter grav deoarece sporeşte îndrăzneala făptuitorilor, prin cooperarea acestora asigurându-se consumarea infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii, scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale etc112.

Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant al infracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună; împrejurare care se valorifică o singură dată ca element circumstanţial113 (violarea de domiciliu- art. 192 alin. 2, violul – art. 197 alin. 2, furtul calificat – art. 209 lit. a, evadarea – art. 269 alin. 2).

Circumstanţa agravantă a participării mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o fiind necesară dovedirea cunoşterii ori prevederii de către fiecare participant114.

Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public (art. 75 alin. 1 lit. b C. pen.). Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime presupun o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea infracţiunii, urmărind

111 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 151; 112 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 369; 113 T. J. Constanţa, d.p. nr. 534/ 1979, RRD nr. 2/ 1980, p. 61; 114 C. Bulai, op. cit., p. 379;

70

provocarea de suferinţe mari victimei în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă115. Această circumstanţă este prevăzută şi ca element circumstanţial al omorului deosebit de grav (art. 176 alin. 1 lit. c C. pen.).

Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei. Agravanta se aplică oricărei infracţiuni de violenţă săvârşite asupra unui membru al familiei116, cu excepţia celor în conţinutul cărora este prevăzută ca element circumstanţial de agravare a infracţiunii (art. 180 alin. 1 şi 2¹ C. pen.; art. 181 alin. 1¹ C. pen.). Agravanta generală este aplicabilă în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol public. Aceste metode sau mijloace pot fi: incendiul care creează pericol public, exploziile sau substanţele chimice sub forma de lichide sau gaze asfixiante sau inflamabile, corosive sau toxice generale, indiferent de mijloacele folosite pentru răspândirea lor ( bombe, aparate de explodare, dispozitive de pulverizare etc. ), dărâmarea unei clădiri sau deteriorarea unei instalaţii etc., în toate cazurile punându-se în pericol viaţa sau integritatea corporală ori sănătatea unui numar indeterminat de persoane117. Această circumstanţă este reală şi se răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Săvârşirea infracţiunii de către un major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor (art. 75 alin.1 lit. c, C. pen.). Reţinerea acestei circumstanţe este determinată de cunoaşterea de către major a situaţiei că la comiterea infracţiunii cooperează cu un minor. Coruperea minorilor şi antrenarea lor la săvârşirea de infracţiuni dovedeşte periculozitatea socială sporită a infractorului major. Această periculozitate este cu atât mai evidentă, cu cât influenţa pe care o pot avea persoanele în vârstă asupra celor nevărstnici este mai mare, de unde uşurinţa cu care aceştia sunt antrenaţi pe calea infracţiunii118.

Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură această agravantă.

Şi această agravantă este reală, răsfrângându-se asupra tuturor participanţilor majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii participă şi un minor.

Savarsirea infractiunii pe temei de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, gen, orientare sexuala, opinie, apartenenta politica, convingeri, avere, origine sociala, varsta, dizabilitate, boala cronica necontagioasa sau infectie

115 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 370; 116 Membru al familiei art. 149¹ C. pen : Prin “membru de familie” se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuirorul. 117 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 152; 118 Dongoroz, p. 153;

71

HIV/SIDA (art. 75, alin. 1 lit.c1). Aceasta circumstanta agravanta a fost introdusa prin art.I pct. 25 din Legea nr.278/2006.

Săvârşirea infracţiunii din motive josnice (art. 75 alin. 1 lit. d C. pen.). În doctrina penală, „motivele josnice” sunt acele porniri interioare contrare moralei ca: răzbunarea, setea de îmbogăţire pe căi ilicite etc. Această circumstanţă este personală şi nu se răsfrînge asupra participanţilor. Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei (art. 75 alin. 1, lit.e, C. pen.). Această stare de beţie preordinată sau premeditată reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregăteşte pentru săvârşirea infracţiunii provocându-si această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca în instanţă ca împrejurare atenuantă. Această circumstanţă agravantă este personală, care se poate converti ca şi premeditarea în circumstanţă reală, având efectele unei astfel de circumstanţe119

Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate (art. 75 alin. 1 lit. f C. pen.). Prin „situaţia prilejuită de calamitate” se înţelege starea de tulburare socială specială pe care o creează existenţa efectivă sau ameninţarea ivirii unei calamităţi (inundaţie, incendiu puternic, surpare de teren)120. Periculozitatea infractorului este mai mare pentru că profită de starea de tulburare produsă de calamitate. (2) Instanta poate retine ca circumstante agravante si alte imprejurari care imprima faptei un caracter grav.

Circumstanţele agravante judiciare. Spre deosebire de circumstanţele agravante legale care erau prezentate exemplificativ, cele judiciare sunt constatate de instanţa judecătorească care are facultatea să aprecieze că unele împrejurări anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii, imprimă faptei un caracter grav (art. 75 alin. 2 C. pen)121.

În doctrina penală122 sunt considerate ca fiind circumstanţe agravante judiciare: împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beţie în momentul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă ori împrejurarea că în timpul efectuarii serviciului de pază infractorul sustrage bunuri ori comite o tâlhărie. Ele vor putea fi proprii fiecărui caz concret dat, instanţa având deplina libertate de a reţine circumstanţă agravantă orice împrejurare care, în acel caz, imprimă faptei, în mod neîndoielnic şi într-o măsură deosebită, un caracter grav.

119 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 222; 120 Dongoroz, op. cit., p. 156; 121 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 373; 122 C. Bulai, p. 382;

72

Efectele circumstanţelor agravante. Prin dispoziţiile art. 78 alin. 1 C. pen. s-a consacrat principiul agravării facultative a pedepsei în cazul constatării circumstanţelor agravante atât legale cât şi judecătoreşti.

Art. 78 C. pen. prevede că: “În cazul în care existã circumstante agravante, se poate aplica o pedeapsã pânã la maximul special. Dacã maximul special este neîndestulãtor, în cazul închisorii se poate adãuga un spor pânã la 5 ani, care nu poate depãsi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumãtate din maximul special.”

CAPITOLUL IV. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR

Secţiunea 1. Liberarea condiţionată

1.1. Noţiuni generale Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului executării

pedepsei închisorii, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă, sub condiţia ca până la împlinirea duratei acesteia să nu săvârşească infracţiuni123. Beneficiul liberării condiţionate poate fi acordat oricărui condamnat, indiferent de natura infracţiunii săvârşite şi indiferent dacă a mai beneficiat anterior de liberarea condiţionată pentru altă pedeapsă.

Liberarea condiţionată constituie o măsură de încredere faţă de persoana privată de libertate condamnată la pedeapsa cu închisoarea sau la detenţiune pe viaţă si se dispune pentru continuarea executării restului de pedeapsă în stare de libertate (art. 190 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/ 2006).

Liberarea condiţionată îşi găseşte reglementarea în art. 59-61 din C. pen. şi în art. 75-77 din Legea nr. 275/2006, art. 190-191 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/ 2006124.

123 I. Fondor, în V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1969, p. 42 şi urm. 124 Hotărârea nr. 1897 din 21 decembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/ 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 16 ianuarie 2007.

73

1.2. Condiţiile de acordare Pentru a fi acordată liberarea condiţionată de către instanţa de judecată

trebuie îndeplinite mai multe condiţii, ce sunt enumerate de art. 59 C. pen., de art. 75 din Legea nr. 275/2006 şi de art. 190 alin. (2) şi (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/ 2006.

O primă condiţie priveşte executarea unei părţi din pedeapsă, care diferă după durata pedepsei aplicate şi care se execută, după forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după antecedentele sale penale. Astfel, liberarea condiţionată se acordă:

- după executarea a cel puţin două treimi din pedeapsă în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani [art. 59 alin. (1) C. pen.];

- după executarea a cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani [art. 59 alin. (1) C. pen.].

După executarea unei treimi din pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei jumătăţi, în cazul închisorii mai mari de 10 ani,, cei condamnaţi în timpul minorităţii, când ajung la vârsta de 18 ani, precum şi condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei, pot fi liberaţi condiţionat dacă îndeplinesc celelalte condiţii, prevăzute în art. 59 alin (1).[art. 60 alin. (2) C. pen.]; se va ţine cont şi de munca prestată (art. 76 din Legea nr. 275/2006 reglementează partea din durata pedepsei care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate), iar în această situaţie se va scădea din durata pedepsei de executat partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, liberarea condiţionată neputând fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din pedeapsa închisorii când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. Potrivit art. 76 din Legea nr. 275/ 2006, durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează: a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată în condiţiile prevăzute în art. 59 alin. (1) şi (2), pe bază de voluntariat sau în caz de calamitate, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă, în cazul condamnaţilor majori, şi 3 zile executate pentru 2 zile de muncă, în cazul condamnaţilor minori şi tineri; b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată în condiţiile prevăzute în art. 59 alin.(1) şi (2), se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă, în cazul condamnaţilor majori, şi 2 zile executate pentru o zi de muncă, în cazul condamnaţilor minori şi tineri;

74

c) în cazul în care munca este prestată în condiţiile prevăzute în art. 59 alin. (3), se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă; d) în cazul în care munca este prestată în condiţiile prevăzute în art. 59 alin. (4), se consideră 3 zile executate pentru 2 nopţi de muncă; e) în cazul participării la cursuri de şcolarizare sau de calificare ori recalificare profesională, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar sau pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională; f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 3 zile executate pentru 2 zile de muncă.

Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.

Un caz aparte îl reprezintă liberarea condiţionată a celui condamnat la

pedeapsa detenţiunii pe viaţă: - în caz excepţional, după executarea efectivă a 20 de ani de detenţie [art. 55¹

alin. (1) C. pen.]; - dacă condamnatul a trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de

ani pentru femei, după executarea efectivă a 15 ani de detenţie [art. 55¹ alin. (2) C. pen.];

- pedeapsa se consideră executată, dacă într-un interval de 10 ani, condamnatul nu a mai săvârşit o nouă infracţiune [art. 55¹ alin. (3) C. pen.].

O altă condiţie priveşte stăruinţa în muncă şi disciplină a condamnatului. Stăruinţa în muncă pe timpul executării pedepsei denotă că, în stare de libertate, condamnatul are aptitudinea de a-şi asigura existenţa prin muncă în mod cinstit. De asemenea, se cere ca persoana condamnată să respecte regulile de conduită, regulile de ordine interioară şi obligaţiile pe care le are în timpul executării pedepsei, în caz contrar fiind pasibil de sancţiuni disciplinare.

O altă condiţie priveşte dovezile temeinice de îndreptare. Sunt considerate dovezi temeinice de îndreptare: participarea efectivă la activitatea de educaţie civică şi moral-creştină, modul de executare a unor sarcini care nu se remunerează, interesul manifestat pentru calificarea sau recalificarea profesională, buna comportare la locul de deţinere125.

Amintim şi dispoziţiile art. 190 alin. (2) şi (3) din Regulament care prevăd că: (2) Persoanele private de libertate care au lucrat, au participat la cursuri de alfabetizare ori instruire scolară - primară, gimnazială, liceală sau universitară, în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (1) - (3) din Lege,cursuri universitare în conformitate cu prevederile art.65^1 alin.1 din Lege,de formare profesională sau la programe de resocializare, precum şi persoanele private de libertate care nu au

125 Gh. Mărgărit, Liberarea condiţionată, Bucureşti, 2002, p. 63.

75

muncit din motive neimputabile lor, dar au dovedit un progres real în propria conduită şi au participat constant la programele de educaţie şi intervenţie psihosocială, ţinându-se cont şi de antecedentele penale, pot beneficia de liberare condiţionată după executarea fracţiunilor din pedeapsă prevăzute de Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Partea din pedeapsă care se consideră executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale se calculează conform prevederilor art. 76 din Lege.

Potrivit art. 77 alin. (1) din Legea nr. 275/2006, liberarea condiţionată se acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de procedură penală, la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Cu privire la procedura de acordare a liberării condiţionate se pronunţă şi art. 191 din Regulament.

Comisia prevăzută la art. 77 alin.2 din Lege, cu participarea şefului biroului evidenţă deţinuţi, în calitate de secretar, analizează săptămânal, la locul de deţinere, dosarele individuale ale persoanelor private de libertate care îndeplinesc condiţiile pentru liberarea condiţionată. (art. 191 alin. 1 din Regulament).

Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cu participarea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor – în calitate de preşedinte- propune liberarea condiţionată ţinând seama de fracţiunea de pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, de conduita persoanei condamnate şi de eforturile acesteia pentru reintegrarea socială, în special în cadrul activităţilor socio-educative, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, de responsabilităţile încredinţate, de recompensele acordate şi de sancţiunile disciplinare aplicate şi de antecedentele sale penale [art. 77 alin. (2)].

Comisia analizează dosarul în prezenţa persoanei private de libertate, ocazie cu care i se aduc la cunostinţă condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească în situaţia continuării executării restului de pedeapsă în stare de libertate (art. 191 alin. 2 din Regulament).

După analiză, comisia întocmeşte un proces-verbal motivat, semnat de membrii comisiei şi de persoana privată de libertate. Procesul-verbal cuprinde menţiuni referitoare la prevederile art. 77 alin. (2) din Lege (art. 191 alin. 3 din Regulament).

Potrivit art. 77 alin. (3) din Legea nr. 294/2004 şi art. 191 alin. (4) din Regulament, propunerea comisiei de admitere a liberării condiţionate, cuprinsă într-un proces-verbal scris şi motivat, împreună cu documentele care atestă men-ţiunile cuprinse în procesul-verbal, se înaintează judecătoriei în a cărei cir-cumscripţie se află locul de deţinere şi se comunică persoanei condamnate.

76

Când comisia consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi propusă liberarea condiţionată, fixează termen pentru reexaminarea situaţiei condamnatului, termenul neputând fi mai mare de 1 an sau, în cazul în care pedeapsa expiră în termen mai mic de 1 an, până la data expirării în termen a acesteia. Totodată, comisia comunică procesul-verbal de respingere şi noul termen de reexaminare a situaţiei persoanei condamnate şi îi aduce la cunoştinţă acesteia, sub semnătură, că se poate adresa direct instanţei cu cerere de liberare condiţionată (art. 191 alin. 5 din Regulament).

În acest caz, conform alineatului (5) al art. 77 şi alineatului 6 al art. 191 din Regulament, condamnatul se poate adresa direct instanţei de judecată, cu cerere de liberare condiţionată. În acest caz, odată cu cererea se trimite si procesul-verbal al comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, împreună cu documentele care atestă menţiunile cuprinse în acesta.

În vederea soluţionării cererii de liberare condiţionată, sau a propunerii formulate de comisie, instanţa poate consulta dosarul individual al persoanei condamnate (art. 191 alin. 7 din Regulament).

Prin soluţionarea cererii de liberare condiţionată, adresată instanţei de către cel condamnat, după ce comisia din penitenciar a hotărât să nu-l propună pentru liberare condiţionată, instanţa nu poate stabili pentru reînnoirea cererii un termen mai lung decât cel fixat de comisie, deoarece creează, în felul acesta, celui care a formulat cererea, o situaţie mai grea126.

Potrivit Codului de procedură penală, atunci când instanţa respinge o propunere sau cerere de liberare condiţionată, prin hotărâre ea trebuie să fixeze şi un termen după expirarea căruia propunerea sau cererea să poată fi reînnoită, acest termen neputând fi mai mare de 1 an.

Acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată, care va dispune, după caz, acordarea sau respingerea liberării condiţionate, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor impuse de lege.

1.3. Efectele liberării condiţionate

Efectele liberării condiţionate sunt următoarele: a) efectul imediat; b) efectul definitiv. Efectul imediat. Primul efect al liberării condiţionate constă în punerea în

libertate a condamnatului fără restricţii de drepturi. În timpul liberării condiţionate

126 C.A. Constanţa, decizia penală nr. 3/1993, în R.D.P. nr. 1/1995, p. 135.

77

condamnatul este considerat în timpul executării pedepsei până la expirarea acesteia127, şi deci pedepsele accesorii se execută.

Efectul definitiv. Dacă până în momentul expirării pedepsei condamnatul nu a mai săvârşit o nouă infracţiune, liberarea condiţionată devine definitivă şi se realizează efectul definitiv al liberării condiţionate128.

1.4. Revocarea liberării condiţionate Revocarea facultativă a liberării condiţionate. Dacă până la împlinirea

duratei pedepsei, cel liberat a comis din nou o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea [art. 61 alin. (1) C. pen.].

În cazul revocării liberării condiţionate, pedeapsa stabilită pentru infrac-ţiunea ulterioară şi restul de pedeapsă care a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se cumulează, putându-se aplica un spor până la 5 ani [art. 61 alin. (1) C. pen.].

Astfel, într-un caz concret, inculpatul a fost liberat condiţionat, rămânând de executat un rest de pedeapsă de 595 de zile din pedeapsa anterioară de 4 ani. În perioada liberării condiţionate el a mai comis o infracţiune de furt în formă conti-nuată pentru care a fost condamnat la 1 an şi şase luni închisoare. În acest caz sunt întrunite condiţiile recidivei postcondamnatorii potrivit art. 37 C. pen., dar pedeapsa se va calcula potrivit art. 61 alin. (1) C. pen. cumulându-se cele două pedepse (595 zile şi 1 an şi şase luni)129.

Revocarea obligatorie a liberării condiţionate. Revocarea este obligatorie în cazul în care fapta săvârşită este o infracţiune contra siguranţei statului, o infracţiune contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave [art. 61 alin. (2) C. pen.].

1.5. Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă Potrivit art. 55¹ C. pen., liberarea condiţionată poate fi acordată şi celor

condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii.

127 Gh. Mărgărit, Pedepsele accesorii în timpul liberării condiţionate, în R.R.D. nr. 6/1969, p. 82 şi urm. 128 C-tin Mitrache, op. cit., p. 404. 129 C.A. Craiova, decizia penală nr. 760/2001, în R. R. D. nr. 8/2002.

78

Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat, în mod excepţional, după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, ţinându-se seama de antecedentele sale penale, precum şi de faptul că este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare [art. 55¹ alin. (1) C. pen.].

Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în alin. (1) [art. 55¹ alin. (2) C. pen.].

Pedeapsa se consideră executată dacă în termen de 10 ani de la liberare condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în acest interval condamnatul a comis din nou o infracţiune, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 61 [art. 55¹ alin. (3) C. pen.]. Secţiunea 2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

2.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată persoanei fizice Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de indivi-

dualizare a executării pedepsei şi constă în dispoziţia dată de instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare de a se suspenda pe o anumită perioadă de timp – denumită termen de încercare – executarea pedepsei aplicate, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. În situaţia în care condamnatul respectă în cursul termenului de încercare condiţiile stabilite de lege, va fi reabilitat de drept, iar dacă nu le respectă, măsura suspendării se va revoca, urmând a se executa efectiv pedeapsa aplicată.

Prin aplicarea acestei măsuri, instanţa de judecată apreciază că reeducarea condamnatului se poate face şi în libertate, nefiind necesară executarea pedepsei într-un penitenciar.

2.1.1. Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate sunt reglementate în art. 81

C. pen., astfel: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior le pedeapsa închisorii mai

mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 C. pen. .

Considerăm că este important a reproduce prevederile art. 38 C. pen., conform căruia, ,, (1) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

a) infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;

79

a¹) infracţiunile săvârşite din culpă; b) infracţiunile amnistiate; c) faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. (2) De asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit

reabilitarea, sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.’’ c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea

acesteia. Art. 81 alin. (2) C. pen. arată că suspendarea condiţionată a executării

pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite următoarele condiţii: infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 C. pen. sau atunci când se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. De asemenea, suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată.

2.1.2. Termenul de încercare Termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei

reprezintă durata de timp în care condamnatul probează că s-a reeducat, că scopul pedepsei s-a atins şi fără executarea acesteia şi se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani [art. 82 alin. (1) C. pen.], iar în cazul când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată constă în zile-amendă, termenul de încercare este de un an [art. 82 alin. (2)].

Pe perioada termenului de încercare, condamnatul are obligaţia de a se abţine de la săvârşirea altor infracţiuni, de a se supune eventualelor măsuri de siguranţă şi de a executa obligaţiile civile ce i-au fost impuse prin hotărârea de condamnare.

Termenul de încercare se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă [art. 82 alin. (3) C. pen.], el neputând fi nici prelungit, nici scurtat de către instanţa de judecată.

În cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de instanţă, iar dacă pedeapsa aplicată constă în zile-amendă, termenul de încercare este de 6 luni [art. 110 C. pen.].

Potrivit art. 110¹ alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea

80

supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103. Instanţa poate stabili, totodată, pentru minor una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute în art. 103 alin. (3), iar după împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate să oblige pe minor la respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art. 86³ C. pen. .

Termenul de încercare este un termen substanţial, astfel că făcându-se aplicarea prevederilor art. 154 C. pen., termenul de încercare se împlineşte cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă.

2.1.3. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei Acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei produce două

feluri de efecte: imediate (provizorii) şi efecte ulterioare (definitive). Efecte imediate. Efectul imediat al suspendării condiţionate a executării

pedepsei constă tocmai în faptul că pedeapsa principală sau, după caz, pedeapsa accesorie şi complementară, aplicată condamnatului nu se execută. În schimb, potrivit art. 81 alin. (5) C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi nici asupra obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

Efecte ulterioare (definitive). Efectele definitive ale suspendării con-diţionate a executării pedepsei se produc la împlinirea termenului de încercare şi constau în: încetarea obligaţiei de executare a pedepsei şi în reabilitarea de drept a condamnatului. Potrivit art. 86 C. pen. condamnatul este reabilitat de drept dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei pentru vreunul din motivele prevăzute de lege. Deşi operează reabilitarea de drept a condamnatului, potrivit Legii nr. 290/2004 privind cazierul judiciar130, scoaterea din cazierul judiciar a interdicţiilor, decăderilor şi incapacităţilor se va face după trecere unui interval de 2 ani de la expirarea termenului de încercare.

2.1.4. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei Dacă în termenul de încercare condamnatul nu respectă obligaţiile ce-i revin

de a nu săvârşi alte infracţiuni, de a-şi îndeplini obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se revocă. Revocarea poate fi de două feluri: revocare obligatorie şi revocare facultativă.

Revocarea este obligatorie când, potrivit art. 83 alin. (1) Noul C. pen., în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune,

130 M. Of. nr. 586 din 30 iunie 2004.

81

pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen. Instanţa este obligată să revoce suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei.

Pentru a se putea dispune revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei trebuie îndeplinite anumite condiţii:

- condamnatul să săvârşească în termenul de încercare o nouă infracţiune; - infracţiunea să fie săvârşită cu intenţie; - infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de încercare

sau s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen. Infracţiunea intenţionată, odată ce a fost descoperită, săvârşită în terenul de

încercare va atrage judecarea şi aplicarea prevederilor privind recidiva postcondamnatorie, dacă sunt îndeplinite condiţiile acesteia, cu un regim de executare diferit, în sensul că se va executa în întregime pedeapsa ce fusese suspendată condiţionat, potrivit art. 83 alin. (1) C. pen, cumulându-se aritmetic cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea ulterioară.

Revocarea este facultativă dacă noua infracţiune săvârşită şi descoperită în termenul de încercare este săvârşită din culpă [art. 83 alin. (3) C. pen.], caz în care instanţa are posibilitatea aplicării şi pentru infracţiunea săvârşită din culpă a suspendării condiţionate a executării pedepsei.

De asemenea, revocarea este facultativă când, potrivit art. 84 C. pen., până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa având posibilitatea revocării suspendării executării pedepsei, în afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu a avut posibilitatea de a îndeplini acele obligaţii.

Din dispoziţiile acestui text legal se pot desprinde două condiţii necesare pentru a opera revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei:

a) neîndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare; b) această neîndeplinire să se datoreze relei-credinţe a condamnatului. Revocarea are ca efect executarea în întregime a pedepsei stabilite prin

hotărârea de condamnare, existând în această privinţă un regim de sancţionare prevăzut de lege diferit, în sensul că, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei, urmarea va fi executarea efectivă a tuturor pedepselor.

Dispoziţiile privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei sunt aplicabile şi minorilor.

Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 103 C. pen., respectiv: să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre în legătură cu anumite persoane, să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 100 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă, [art. 103 alin. (3)

82

C. pen.], respectiv, să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui, la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a permite controlul mijloacelor lui de existenţă respectiv, să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită decât în condiţiile fixate de instanţă; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării [art. 86³ alin. C. pen.].

În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată pentru minori se aplică dispoziţiile art. 864 C. pen., respectiv revocarea suspendării executării pedepsei.

2.1.5. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei se datorează unor

cauze preexistente acordării suspendării condiţionate şi care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării condiţionate.

Astfel, potrivit art. 85 alin. (1) C. pen., dacă se descoperă că cel condamnat a mai săvârşit o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă.

Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

- condamnatul a săvârşit o infracţiune mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;

- pentru infracţiunea săvârşită s-a aplicat pedeapsa închisorii, fiind îndeplinită această condiţie şi atunci când pedeapsa pentru infracţiunea ce atrage anularea se pronunţă după împlinirea termenului de încercare;

- infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinirea termenului de încercare.

Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei nu are loc dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare [art. 85 alin. (2) C. pen.].

83

În cazurile statuate în alin. (1) al art. 85 C. pen., dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 2 ani, instanţa poate aplica dispoziţiile art. 81, cu privire la condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate. În cazul când se dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei de către instanţă [art. 85 alin. (3) şi (4) C. pen.].

2.1.6. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale Suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca modalitate de

individualizare a pedepsei se poate dispune de instanţa de judecată şi în anumite situaţii în care nu sunt îndeplinite condiţiile speciale prevăzute de art. 81 C. pen., cum ar fi cele prevăzute în partea specială a Codului penal. Cu titlu de exemplu menţionăm prevederile art. 305 C. pen. ce reglementează infracţiunea de abandon de familie, unde în alin. (4) se face precizarea că dacă părţile nu s-au împăcat, iar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile civile, instanţa, după ce-i stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva condamnatului o condamnare cu suspenda-rea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 C. pen., iar la alin. (5) se menţionează că revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune de abandon de familie. Dacă suspendarea condiţionată a executării pedepsei s-a dispus în condiţiile prevăzute de art. 305 C. pen. – infracţiunea de abandon de familie – săvârşirea unei alte infracţiuni decât cea de abandon de familie în cursul termenului de încercare nu va atrage revocarea suspendării condiţionate. Potrivit art. 305 alin. (5) C. pen. dispoziţiile privind aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul infracţiunii de abandon de familie se aplică numai în cazul primei condamnări a făptuitorului pentru abandon de familie.

2.2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată persoanei fizice

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o măsură de

individualizare judiciară a pedepsei închisorii, de fapt o formă de suspendare condiţionată a executării pedepsei în care condamnatul, pe durata termenului de încercare este supus unor măsuri de supraveghere şi de respectare a unor obligaţii pe care le stabileşte instanţa de judecată în conformitate cu legea131.

131 R.A. Popa, Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 113-120.

84

Reglementarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere îşi are sediul în art. 86¹-866 C. pen., art. 3–5 din Regulament.

2.2.1. Condiţii de aplicare Pentru aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere trebuie

îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 86¹ C. pen., şi anume: - suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune numai

dacă pedeapsa aplicată de către instanţa de judecată este închisoarea de cel mult 4 ani, iar în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani şi sunt întrunite condiţiile în alin. (1) lit. b) şi c). [art. 86¹ alin. (2) C. pen.];

- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate acorda dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an, în afară de cazul când condamnarea intră în unul dintre cazurile prevăzute în art. 38, ce reglementează condamnările care nu atrag starea de recidivă [art. 86¹ alin. (1) lit. b) C. pen.];

- se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului şi de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni [art. 86¹ alin. (1) lit. c) C. pen.]; aprecierea instanţei de judecată se va forma şi pe alte elemente în afara celor menţionate la art. 86¹ alin. (1) lit. c) C. pen., în special pe comportamentul condamnatului după comiterea faptei, comportament din care să rezulte preocuparea acestuia pentru împiedicarea amplificării rezultatului la infracţiunile la care este posibil, ajutorul dat victimei, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiunea comisă etc. Întrucât aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, ea nu reprezintă un drept pentru condamnat, ci o vocaţie la această măsură de individualizare judiciară a pedepsei132.

2.2.2. Termenul de încercare Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se dispune pe un termen

de încercare ce se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 ani şi 5 ani [art. 86² alin. (1) C. pen.].

Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă [art. 86² alin. (2) C. pen., în acest sens, statuează că dispoziţiile art. 82 alin. (3) C. pen. se aplică în mod corespunzător].

132 C-tin Mitrache, op. cit., p. 386.

85

2.2.3. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului Pe durata termenului de încercare se iau anumite măsuri de supraveghere

faţă de condamnat menite să asigure un control permanent asupra conduitei acestuia în vederea realizării scopului măsurii de individualizare a suspendării executării sub supraveghere.

Astfel, potrivit art. 86³ alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a permite controlul mijloacelor lui de

existenţă. După cum se poate desprinde din textul legal, dacă în cazul suspendării

condiţionate a executării pedepsei, unde condamnatul are pe parcursul termenului de încercare doar obligaţiile de a nu mai săvârşi o nouă infracţiune şi de a-şi executa obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, pe lângă obligaţiile menţionate, condamnatul trebuie să se supună unor măsuri de supraveghere şi să respecte una sau unele dintre obligaţiile impuse de instanţa de judecată, statuate la art. 86³ alin. (3) C. pen. .

În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate mino-rului, pe durata termenului de încercare, instanţa poate dispune luarea vreuneia din măsurile prevăzute în art. 110¹ alin. (1), respectiv încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103. De asemenea, instanţa poate stabili pentru minor una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute în art. 103 alin. (3), iar după împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate să oblige pe minor la respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art. 86³.

Pe durata termenului de încercare, pe lângă măsurile de supraveghere care se iau faţă de condamnat potrivit art. 86³ alin. (1) C. pen., instanţa poate să impună acestuia respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligaţii:

a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare;

b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită decât în condiţiile fixate de instanţă;

c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; d) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

86

e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în

scopul dezintoxicării. Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată se face

de judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului, respectiv de Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care în caz de neîndeplinire a obligaţiilor de către condamnat, sunt obligate să sesizeze instanţa în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere [art. 86³ alin. (4) C. pen.].

Importante precizări sunt aduse de art. 8-10 din Legea nr. 275/2006. Potrivit art. 8 alin. (1) din legea amintită şi a art. 3 alin. (1) din Regulament, controlul executării măsurilor sub supraveghere şi a obligaţiilor prevăzute în Codul penal, care pot fi dispuse în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se asigură de regulă, de judecătorul delegat la compartimentul de executări penale de la instanţa de executare, direct sau prin consilierii Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor în circumscripţia căruia se află domiciliul, reşedinţa sau locuinţa persoanei condamnate.

Dacă instanţa încredinţează Serviciului de probaţiune supravegherea modului în care persoana condamnată respectă măsurile de supraveghere şi execută obligaţiile stabilite în sarcina sa, consilierul de probaţiune contactează persoana condamnată, îi pune în vedere măsurile de supraveghere si obligaţiile impuse de instanţa de judecată, consecinţele respectării sau nerespectării acestora, modul în care Serviciul de probaţiune exercită supravegherea, faptul că are posibilitatea de a solicita acordarea de asistenţă si consiliere, de a face plângere la şeful Serviciului de probaţiune, dacă consideră că atitudinea consilierului de probaţiune nu este corespunzătoare.

Pe toată durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere persoana condamnată poate solicita asistenţă şi consiliere, care se acordă, potrivit legii, de consilierii serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. (art. 8 alin. (2) din Legea nr. 275/2006).

Supravegherea modului în care persoana condamnată îndeplineşte măsurile sau execută obligaţiile impuse de instanţă în sarcina acesteia se exercită, conform planului de supraveghere, prin întrevederi stabilite la sediul Serviciului de probaţiune, vizite inopinate sau anunţate la domiciliu, locuinţă ori reşedinţă, la şcoala sau la locul de muncă unde persoana condamnată urmează studiile ori îşi desfăşoară activitatea, prin colaborare cu organele de poliţie si cu autorităţile locale şi prin verificarea modului în care persoana condamnată respectă programul de dezintoxicare. Planul de supraveghere va fi revizuit ori de câte ori situaţia persoanei condamnate impune reevaluarea riscului de a mai comite infracţiuni. Pe durata supravegherii, periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, sau la solicitarea

87

instanţei, consilierul de probaţiune responsabil de caz întocmeşte rapoarte privind desfăşurarea supravegherii în care consemnează modul în care persoana condamnată respectă măsurile de supraveghere şi, după caz, execută obligaţiile impuse de instanţă, estimând şi riscul de a săvârşi alte infracţiuni, prezentând orice informaţii referitoare la comportamentul persoanei condamnate pe perioada supravegherii, pe care le depune la dosarul persoanei supravegheate. Dacă instanţa de judecată solicită pe perioada supravegherii un astfel de raport, Serviciul de probaţiune îl va înainta biroului de executări penale, în copie. La sfârsitul perioadei de supraveghere, consilierul de probaţiune întocmeşte un raport final prin care evaluează riscul de a mai săvârşi alte infracţiuni, precum şi perspectivele de reintegrare socială a persoanei evaluate, pe care îl anexează dosarului de supraveghere. Dispoziţiile alin. (3) teza finală se aplică în mod corespunzător. Dacă pe perioada supravegherii sau după expirarea termenului de încercare persoana supravegheată săvârşeşte o altă infracţiune, instanţa de fond poate solicita Serviciului de probaţiune care a exercitat supravegherea, în copie, rapoarte întocmite pe parcursul sau la finalul procesului de supraveghere. Dacă persoana condamnată solicită acordarea de asistenţă si consiliere, consilierul de probaţiune, pe baza evaluării situaţiei persoanei condamnate si de comun acord cu aceasta, stabileşte tipul de intervenţie necesară si ia măsuri pentru realizarea acesteia (art. 4 din Regulament).

Potrivit art. 9 din amintita lege, în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor prevăzute în Codul penal, dispuse în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, judecătorul delegat la compartimentul de executări penale, din oficiu sau la propunerea consilierilor serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, sesizează instanţa de executare, în vederea revocării suspendării.

În continuare, art. 10 din Legea 275/2006 prevede că, dispoziţiile art. 8 şi 9 se aplică în mod corespunzător, în situaţia măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse faţă de minor în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau control.

2.2.4. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere produce două feluri de

efecte: unele imediate, care sunt provizorii şi altele finale, care sunt definitive. Efectul imediat al suspendării executării pedepsei sub supraveghere îl

constituie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare, existând o hotărâre de condamnare rămasă definitivă.

Efectul definitiv constă în reabilitarea de drept a condamnatului, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune pe durata termenului de încercare şi dacă nu s-a pronunţat revocarea executării pedepsei în baza art. 864 (art. 866 C. pen.).

88

2.2.5. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune

obligatoriu dacă în termenul de încercare cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen. Potrivit art. 864 alin. (1) C. pen., devin în acest sens aplicabile prevederile art. 83 şi 84 C. pen. ce reglementează revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere nu are loc dacă infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare [art. 864 alin. (1) raportat la art. 83 alin. (2) C. pen.]. Şi în această situaţie, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, instanţa de judecată, prin hotărârea pe care o va pronunţa, va dispune atât executarea în întregime a pedepsei ca urmare a revocării suspendării executării sub supraveghere, cât şi a pedepsei aplicate pentru noua infracţiune, pedepse care nu se contopesc.

Revocarea facultativă apare în cazul în care în termenul de încercare cel condamnat săvârşeşte o infracţiune din culpă, revocarea nefiind obligatorie, instanţa de judecată având posibilitatea să dispună şi pentru pedeapsa stabilită pentru infracţiunea din culpă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea ori suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă pedeapsa a fost stabilită la amendă.

La acestea mai adăugăm prevederile art. 864 alin. (2) C. pen., unde se menţionează că dacă cel condamnat nu îndeplineşte cu rea-credinţă măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregime a pedepsei.

2.2.6. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune

pentru cauze preexistente aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea acesteia.

În conformitate cu prevederile art. 865 alin. (1) C. pen., care face trimitere la art. 85 alin. (1) şi (2) C. pen., anularea suspendării se dispune dacă: a) condamnatul a săvârşit o infracţiune mai înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a aplicat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; sau până la rămânerea definitivă a acesteia; b) infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinirea termenului de încercare; c) pentru infracţiunea săvârşită s-a aplicat pedeapsa închisorii, fiind îndeplinită această condiţie şi atunci când

89

pedeapsa pentru infracţiunea ce atrage anularea se pronunţă după împlinirea termenului de încercare.

Potrivit art. 865 alin. (2) C. pen., în cazurile prevăzute de art. 85 alin. (1), dacă pedeapsa rezultată în urma aplicării dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni sau recidiva nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate aplica dispoziţiile privind aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere .

În cadrul aceluiaşi alineat se statuează că, în cazul când se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

2.3. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile dispuse faţă de minori Potrivit art. 10 din Legea 275/2006, dispoziţiile art. 8 şi 9 din această lege se

aplică în mod corespunzător, în situaţia măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse faţă de minor în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau control.

Potrivit art. 110¹ alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa de judecată poate dispune încredinţarea supravegherii minorului părinţilor săi, a celui care l-a adoptat, tutorelui sau unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia sau, după caz, unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor, potrivit art. 103 C. pen. Instanţa de judecată poate stabili, totodată, pentru minor una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute în art. 103 alin. (3) C. pen., iar după împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa de judecată poate să oblige pe minor la respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art. 863 C. pen. .

Instanţa pune în vedere celui căruia i s-a încredinţat supravegherea îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau dacă a săvârşit o nouă infracţiune [art. 103 alin. (2) C. pen.].

Supravegherea poate consta în includerea minorului în programe de reintegrare socială, precum şi în acordarea de asistentă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 103 alin. (3), după cum urmează:

a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

90

c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, după programul de scoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă [art. 103 alin. (3) C. pen.].

CAPITOLUL V. REGULI PROCESUAL PENALE PRIVIND

PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR DE CONDAMNARE

Secţiunea 1. Aspecte şi dispoziţii generale

În vederea realizării scopului procesului penal cât şi în vederea finalizării activităţii procesual-penale, este necesară punerea în executare a hotărârilor penale, fiindcă numai aşa procesul penal se înfăţişează ca un complex de activităţi prin care se traduce în fapt scopul legii penale. Hotărârile definitive ale instanţelor penale sunt considerate ca fiind expresia aflării adevărului asupra cauzei care a făcut obiectul judecăţii şi devin executorii. Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. În mod excepţional, pot fi puse în executare şi hotărârile penale nedefinitive. (art. 415 C. p. p. ) Secţiunea 2. Punerea în executare a pedepselor principale Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de instanţa de executare, se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde prevederile enunţate de art. 420 C. proc. pen. . Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis se trimit două exemplare, după caz, organului de poliţie, directorului locului de deţinere când condamnatul este arestat, sau comandantului unităţii militare unde îndeplineşte serviciul militar cel condamnat. (art. 421 C. proc. pen.). În ceea ce priveşte executarea mandatului, pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare. Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces –verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, un exemplar de pe procesul verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul.

91

În cazul în care comandantul unităţii militare primeşte mandatul de executare, înmânează un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executarea a pedepsei. Când condamnatul se află arestat, un exemplar al mandatului de executare i se înmânează prin grija directorului locului de deţinere. Directorul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. O copie de pe procesul verbal se trimite instanţei de executare.133 Pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare, regulă general valabilă în cazul executării pedepselor principale. Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite câte un exemplar unităţii unde se va executa pedeapsa, condamnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îţi are sediul unitatea iar o copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul. (art. 422² C. proc. pen.) În ceea ce priveşte punerea în executare a amenzii penale, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. Când cel condamnat se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut de lege, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare. (art. 425 C. proc. pen. ) În eventualitatea în care obligaţia de a plăti amenda nu este îndeplinită de către condamnat, legiuitorul a statuat mai multe modalităţi de executare (executare asupra venitului sau bunurilor condamnatului). Secţiunea 3. Punerea în executare a pedepselor complementare Potrivit art. 64 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

- dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în funcţii elective publice;

- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; - dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, ori de a desfăşura

o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

- drepturile părinteşti;

133 Ioan Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p. 323-325

92

- dreptul de a fi tutore sau curator. Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, consiliului local în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi.134 Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul. (art. 427 C. proc. pen.) Secţiunea 4. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se dispune, potrivit art. 113 C. pen. , în cazul în care, făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante, sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Direcţia sanitară judeţeană va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament. Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că, în caz de nerespectare a măsuri luate, se va dispune internarea medicală. În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de detenţie, comunicarea se face administraţiei locului de deţinere. (art. 429 C. proc. pen.) În ceea ce priveşte executarea obligaţiei la tratament medical, unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanţei: dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare; când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă, persoanei obligate la tratament îi este indicat alt tratament; dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.

134 I. Neagu, op. cit. p. 336

93

În cazul în care unitatea sanitară nu se află în raza teritorială a instanţei care a dispus executarea, comunicarea prevăzută se face judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară. (art. 430 C. proc. pen.) Primind comunicarea, instanţa în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, după ascultarea concluziilor procurorului, iar dacă consideră necesar, şi a celui interesat, dispune fie înlocuirea tratamentului, fie internarea medicală. O copie după hotărârea definitivă a instanţei în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară, se comunică instanţei de executare.135 Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă, se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căreia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. (art. 433 C. proc. pen.) Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştiinţând despre aceasta instanţa de executare. Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea sanitară. Judecătoria, după primirea încunoştiinţării, ascultând concluziile procurorului, ale apărătorului şi dacă găseşte necesar şi ale persoanei internate, dispune fie încetarea internării, fie înlocuirea acesteia cu măsura obligării la tratament medical. Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror. În aceste cazuri, instanţa cere avizul unităţii sanitare unde se află cel internat. Dacă cel internat nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu. O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare. În ipoteza în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în executare se face de către instanţa de judecată care a luat această măsură. (art. 435 C. proc. pen.) Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv, organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să vegheze la respectarea lor. Acest organ are datoria să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei

135 I. Neagu, op. cit., p. 339

94

măsuri, în caz de boală sau în caz de oricare alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea. (art. 436 C. proc. pen.) Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării. Dacă măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă. (art. 438 C. proc. pen.) Măsura de siguranţă a confiscării speciale, luată prin ordonanţă sau hotărâre, se execută după cum urmează:

- lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legale;

- când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei. (art. 439 C. proc. pen.) Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, executarea măsurii de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, se face potrivit dispoziţiilor art. 439¹, care prevăd că, atunci când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă reglementată de art. 118¹ C. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei. Organul de poliţie are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate prin supravegherea respectării interdicţiei de a nu reveni în locuinţa familiei şi să sesizeze organul de urmărire penală, în caz de sustragere de la executarea măsurii.136 Revocarea măsurilor de siguranţă. În lumina dispoziţiilor legale, în vigoare, unele dintre măsurile de siguranţă pot fi revocate. Conform dispoziţiilor art. 437 C. proc. pen. pot fi revocate următoarele măsuri de siguranţă:

- obligarea la tratament medical; - internarea medicală; - interzicerea de a se afla în anumite localităţi.

Cererea de revocare a uneia dintre măsurile de siguranţă menţionate mai sus poate fi făcută de persoana cu privire la care s-a luat măsura sau de către procuror. Instanţa competentă să rezolve cererea de revocare a măsurii de siguranţă este aceea în a cărei rază teritorială locuieşte cel faţă de care s-a luat măsura.

136 I. Neagu, op. cit. p. 343.

95

Cererea de revocare a măsurii de siguranţă poate fi făcută când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat. În vederea soluţionării cererii, instanţa competentă citează persoana cu privire la care a fost luată măsura, ascultându-se concluziile apărătorului şi procurorului. Dacă cel internat nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu. Secţiunea 5. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale şi a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 18¹ din C. pen. 5.1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale Prin punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale, se realizează eficienţa sancţiunilor administrative. Înlocuirea răspunderii penale se face de către instanţă, potrivit art. 441 C. proc. pen., executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când, datorită oricăror motive, măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen prin care se dispune aducerea celui faţă de care urmează să se execute mustrarea.

5.2. Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 18 din C. pen. .

În cazul în care fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, instanţa de judecată poate aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 din C. pen., adică: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 10 la 1.000 lei. Executarea mustrării sau a mustrării cu avertisment se îndeplineşte de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea (art. 441¹ raportat la art. 487 C. de proc. pen.). Când, din orice motiv, măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen la care se aduce cel faţă de care se execută mustrarea sau mustrarea cu avertisment. În cazul în care, prin aplicarea art. 18¹ alin. 3, combinat cu art. 91 din C. pen., s-a dispus sancţiunea amenzii de la 10 la 1.000 lei, executarea se face de către instanţa care a aplicat amenda (art. 441¹ combinat cu art. 442 c. proc. pen.) Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv, care priveşte aplicarea amenzii, organului care, potrivit legii, execută amenda.

96

Secţiunea 6. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat În cazul în care, pe parcursul desfăşurării procesului penal se săvârşesc anumite abateri, cei vinovaţi sunt sancţionaţi cu amendă judiciară de la 100 de lei la 1000 de lei sau de la 500 la 5000 lei (art. 198 C. proc. pen.). Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitivul care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală. Executarea amenzilor judiciare se face de organul care execută amenda penală. (art. 442 C. proc. pen.) Dispoziţia din hotărârea penală privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executarea potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen. . Când obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanţă, punerea în executare se face de procuror, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 442 alin. (2) C. proc. pen. . Executarea cheltuielilor judiciare se face de către organele care, potrivit legii, execută amenda penală. (art. 443 C. proc. pen.) Secţiunea 7. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre Repararea pagubei produse prin infracţiune se face, conform dispoziţiilor legii civile, de preferinţă în natură, prin restituirea bunului şi numai în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă, prin plata unei despăgubiri băneşti.137 Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri, persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile. Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării, persoanele chemate nu se prezintă a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa constată aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica, potrivit dispoziţiilor legii.

137 I. Neagu, op. cit. p. 346

97

Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile enunţate mai sus. (art. 444 C. proc. pen.) Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat. Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta în fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne în dosarul cauzei. În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre. Instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii, cu menţiunile arătate mai sus, de pe înscrisul sub semnătură privată, falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat. (art. 445 C. proc. pen.) Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor, se execută potrivit legii civile. (art. 446 C. proc. pen.) Secţiunea 8. Schimbări în executarea unor hotărâri Potrivit art. 81 C. pen., instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite anumite condiţii. Asupra revocării sau anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei, sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere se pronunţă din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate obligaţiile civile prevăzute în C. pen., partea interesată sau procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării suspendării executării pedepsei. (art. 447 C. proc. pen.) Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă, se dispune, după caz, de către instanţa de executarea sau de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa, ori de către instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către procuror, de unitate sau de organul de poliţie. În cazuri speciale, se sesizarea poate fi făcută şi de către cel condamnat. (art. 447¹ C. proc. pen.)

98

Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, aplicându-se prevederile art. 420-430 C. proc. pen. (art. 448 C. proc. pen.). Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: concursul de infracţiuni; recidiva; acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa. Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat. (art. 449 C. proc. pen.) Cu privire la înlocuirea pedepsei amenzii, aceasta se dispune de către instanţa de judecată. Sesizarea instanţei de judecată se face din oficiu, sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda. (art. 449¹ C. proc. pen.) Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, sau de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară. Când instanţa constată că, sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere, fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an. Instanţa se pronunţă şi asupra revocării liberării condiţionate, în cazul în care instanţa care a judecat pe condamnat pentru o altă infracţiune, nu s-a pronunţat în această privinţă. Hotărârea este supusă recursului iar instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă e obligată să comunice locului de deţinere o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea. (art. 450 c. proc. pen.) Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa, prevederile statuate cu privire la liberarea condiţionată aplicându-se în mod corespunzător. Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice unităţii unde se execută pedeapsa, precum şi organului de poliţie din localitatea în

99

care îşi are sediul unitatea, o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus încetarea executării pedepsei. (art. 450¹ C. proc. pen.) Potrivit art. 62 C. pen., executarea de către militarii în termen a pedepsei închisorii care nu depăşeşte 2 ani, se face într-o închisoare militară. Înlocuirea pedepsei închisorii cu executarea în închisoare militară, se dispune de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care face parte cel condamnat, la sesizarea comandantului. Înlocuirea pedepsei într-o închisoare militară cu executarea într-un loc de deţinere, în cazul condamnaţilor care au fost trecuţi în rezervă înainte de începerea executării pedepsei, se dispune de către instanţă, din oficiu sau la sesizarea comandantului unităţii militare din care face parte cel condamnat. (art. 451 C. proc. pen.) Militarul în termen care execută pedeapsa într-o închisoare militară îşi satisface, în acelaşi timp, stagiul militar. El însă nu poate fi liberat condiţionat, deoarece trebuie să-şi continue stagiul militar. Astfel, militarul în termen poate beneficia de o reducere a pedepsei. Reducerea pedepsei ce se execută într-o închisoare militară, în cazul şi în condiţiile prevăzute de lege, se face la sesizarea comandantului închisorii. Instanţa competentă să reducă pedeapsa este tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară. (art. 452 C. proc. pen.) Secţiunea 9. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă În situaţii cu totul deosebite, poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă, care constituie o excepţie de la regula punerii neîntârziate în executare a hotărârilor de condamnare. Legea prevede expres cazurile în care poate fi amânată executarea pedepsei închisorii, instanţa competentă să acorde amânarea fiind în drept să aprecieze, în funcţie de condiţiile concrete ale cauzei, dacă acordă sau nu amânarea solicitată.138 Executarea pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:

- când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa;

- când o femeie deţinută este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri executarea se amână până la încatarea respectivei cauze.

Când din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.

138 A. Şt. Tulbure, Amânarea şi întreruperea executării pedepsei, în R. 1P, nr. 2000.

100

Cererea de amânare a executării pedepsei, în aceste cazuri, poate fi făcută de către procuror, de condamnat sau de persoanele prevăzute în ultimul alineat al art. 362 C. proc. pen. , iar în cazul prevăzut de lit. c) a art. 453 C. proc. pen., şi de către conducerea unităţii la care lucrează condamnatul. Dispoziţiile statuate mai sus se aplică şi în cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. În situaţia prevăzută la art. 453 lit. b) C. proc. pen., executarea pedepsei poate fi amânată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere. (art. 453 C. proc. pen.) Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării pedepsei este instanţa de executare. Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi la expirarea termenului, ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. (art. 454 C. proc. pen.) Secţiunea 10. Modificarea sau înlăturarea pedepsei Intervenirea unei legi penale noi. Potrivit art. 458 C. proc. pen., când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine o lege care nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează să se execute, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 C. pen.139 . Aplicarea dispoziţiilor privind intervenirea unei legi penale noi se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat. Instanţa competentă să pună în aplicare dispoziţiile privind intervenirea unei legi penale noi este instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, competentă este instanţa corespunzătoare în grad (cu instanţa de executare) în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa închisorii cu obligarea la locul de muncă. Intervenirea amnistiei sau graţierii. Potrivit art. 459, aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa închisorii cu obligarea la muncă. 139 Potrivit art. 12, când legea nouă nu mai prevede ca infracţiuni anumite fapte, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează, prin intrarea în vigoare a legii noi. În art. 14 se prevede aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În art. 15, se prevede aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive.

101

Secţiunea 11. Transformarea amenzilor în închisoare Potrivit art. 631 din C. pen. dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată. Art. 4491 C. proc. pen. prevede că înlocuirea amenzii în cazul prevăzut în art. 631 din Codul penal se dispune de instanţa de executare, iar sesizarea acesteia se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda. Secţiunea 12. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă Alături de instituţia amânării executării pedepsei închisorii, legea reglementează şi întreruperea executării pedepsei. Aceste două instituţii se deosebesc prin faptul că, amânarea executării pedepsei are loc înainte de a fi început executarea, în timp ce întreruperea executării pedepsei presupune începerea executării pedepsei. În ceea ce priveşte întreruperea executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, aceasta are loc în aceleaşi condiţii şi poate fi cerută de aceleaşi persoane, ca şi în cazul amânării executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă. Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei, este instanţa de executare sau instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanţei de executare. (art. 456 C. proc. pen.) Instanţa care a acordat întreruperea, comunică de îndată această măsură locului de deţinere sau, după caz, unităţii unde condamnatul execută pedeapsa şi organului de poliţie, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea, aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare. Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere, cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării. Pe copia mandatului de executare, se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata pedepsei. Dacă la expirarea termenului de întrerupere, cel condamnat la pedeapsa închisorii la locul de muncă nu se prezintă la unitate, aceasta înştiinţează de îndată instanţa de executare.

102

Administraţia locului de deţinere sau unitatea, comunică instanţei de executare, data la care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă, nu se socoteşte în executarea pedepsei. (art. 457 C. proc. pen.) Secţiunea 13. Contestaţia la executare Aşa cum s-a putut observa, cu ocazia punerii în executare a hotărârii penale sau pe parcursul executării pot să apară numeroase probleme ce trebuie rezolvate de către instanţa de judecată, Din menţiunea marginală a art. 460 C. proc. pen., s-ar putea trage concluzia că, dispoziţiile cuprinse în text se aplică numai în faţa instanţei de executare. Prin instanţă de executare, se înţelege, potrivit art. 418 c. proc. pen. , prima instanţă de judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 418 alin. (2). În realitate, reglementând procedura în faţa instanţei de executare, legiuitorul a avut în vedere nu numai instanţa de executare, în sensul art. 418, ci orice instanţă care are competenţă să rezolve aspecte legate de punerea în executare a hotărârilor penale. Când rezolvarea situaţiilor privitoare la dispoziţiile comune în materie este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele instanţei dispune citarea părţilor interesate şi ia măsurile pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Condamnatul este adus în faţa instanţei de judecată, participarea procurorului fiind obligatorie. După concluziile procurorului şi ascultarea părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă. Dispoziţiile menţionate mai sus se aplică şi în cazul în care rezolvarea este dată în competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa. În această ipoteză, soluţia se comunică instanţei de executare.

Contestaţia la executare se înfăţişează ca un procedeu jurisdicţional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale.140 Fiind un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii, contestaţia la executare nu poate fi confundată cu contestaţia în anulare, aceasta din urmă fiind o cale extraordinară de atac. În această ipoteză, art. 461 C. proc. pen. prevede următoarele:

(1) Contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; 140 V. Dongoroz, Gh. Dărîngă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sîrbulescu, V. Stoican, Noul Cod de procedura penală şi codul de procedură penală anterior-prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969 p. 379

103

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.

(2) În cazurile prevăzute la lit. (a), (b) şi (d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la alin. (1) sau (6) al art. 460 C. proc. pen., iar în cazul prevăzut la lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.

(3) Contestaţia împotriva actelor de executare privind confiscarea averii se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.’’ Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută în art. 46o C. proc. pen. . În cazul arătat în art. 461 lit. (d), dacă din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de către instanţa competentă să judece contestaţia. (art. 462 C. proc. pen.) Contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face, în cazurile prevăzute în art. 461 lit. a) şi b), la instanţa de executare prevăzută în art. 460 C. proc. pen., iar în cazul prevăzut în art. 461 lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Procedura de rezolvare a acestei contestaţii este cea prevăzută în art. 460 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. . Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă, potrivit legii civile. (art. 463 C. proc. pen.)

104

CAPITOLUL VI. REGIMURILE DE EXECUTARE A PEDEPSELOR

PRIVATIVE DE LIBERTATE

Secţiunea 1. Noţiuni generale privind executarea pedepselor privative de libertate Executarea pedepselor se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (art. 1 din Legea nr. 275/2006). Pedepsele se execută numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare (art. 2 Legea nr. 275/2006). Aceste prevederi sunt statuate şi de către Legea 294/2004, rămasă în stare de proiect. Potrivit art. 420 C. proc. pen., pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Astfel, mandatul de executare reprezintă actul procedural prin intermediul căruia se pune în executare actul procesual – ordinul de punere în executare a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă141. Conform art. 420 C. proc. pen.142, mandatul de executare (întocmit în trei exemplare) trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a emis mandatul, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului (nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studiile, situaţia militară, locul de muncă, ocupaţia, adresa, antecedente penale etc.), numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura preşedintelui şi ştampila acelei instanţe. În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, organul de poliţie procedează la arestarea acestuia, înmânându-i acestuia un exemplar al mandatului de executare pentru ca acesta să ia cunoştinţă despre condamnarea suferită, pedeapsa ce urmează a-i fi aplicată şi durata acesteia, după care îl conduce la cel mai apropiat loc de detenţie unde se predă cel de-al doilea exemplar al mandatului de executare, pentru justificarea deţinerii [art. 422 alin. (1) C. proc. pen.].

141 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. PRO, Bucureşti, 1997, p. 651. 142 Articolul 420 C. proc. pen. stabileşte punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, menţionând conţinutul mandatului de executare a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă.

105

În cazul în care condamnatul este deja arestat, directorul locului de detenţie ia măsurile necesare astfel încât să i se înmâneze acestuia un exemplar al mandatului de executare, anunţându-l despre data la care expiră durata pedepsei (deci despre perioada de timp în care urmează a executa pedeapsa în penitenciar) şi consemnând într-un proces-verbal data la care condamnatul a început executarea pedepsei aplicate, iar o copie după acest proces-verbal se trimite instanţei de executare, care ia astfel act despre începerea executării pedepsei închisorii (art. 421 C. proc. pen.). Pedeapsa cu închisoarea, pedeapsă privativă de libertate, prevăzută de lege şi aplicată de instanţa de judecată, ridică o serie de probleme în executarea ei. Aceasta, pe de o parte, deoarece, prin natura ei, pedeapsa închisorii durează în timp (zile, luni, ani), iar pe toată această durată ea trebuie să fie observată, supravegheată şi coordonată, respectiv planificată. Pe de altă parte, executarea pedepsei cu închisoarea se realizează într-un anumit loc de deţinere, respectiv într-un penitenciar. În ceea ce priveşte durata pedepsei cu închisoarea, pedeapsă ce are caracter privativ de libertate, cuantumul acesteia reprezintă o importantă problemă, ea exprimând gradul de severitate al acestei metode de sancţionare. Astfel, întinderea temporală a pedepsei cu închisoarea se află în strânsă interdependenţă cu gradul de pericol social al infracţiunii care a fost săvârşită şi care a atras aplicarea respectivei pedepse, cu gradul de pericol social al infractorului, aceste aspecte fiind, de altfel, exprimate în durata pedepsei pronunţată şi pusă în aplicare. Aşa cum am arătat, în funcţie de durata prevăzută între limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea, aceasta poate fi de trei feluri: închisoarea de scurtă durată, de la 15 zile până la 2 sau 5 ani; închisoarea de durată mijlocie, de la 2-5 ani până la 10-12 ani; închisoarea de lungă durată, de la 10-15 ani, până la 25 de ani sau detenţiunea pe viaţă, potrivit prevederilor legale în vigoare. În ceea ce priveşte executarea pedepselor privative de libertate, acestea se execută în unul din următoarele regimuri: regimul de maximă siguranţă, regimul închis, regimul semideschis şi regimul deschis. Spaţiul punerii în executare a pedepsei cu închisoarea îl reprezintă penitenciarul – instituţie complexă, înfiinţată din ordinul ministrului justiţiei şi subordonată Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, sau unităţile militare – în cazurile prevăzute de art. 62 C. pen. .

106

Secţiunea 2. Felurile regimurilor de executare a pedepselor privative de liberatate 2.1. Noţiune

Sunt cunoscute în legislaţie mai multe regimuri de executare a pedepsei închisorii: regimul deţinerii în comun, regimul izolării celulare (filadelfian sau pensilvanian), regimul mixt (auburnian), regimul progresiv (irlandez) şi regimul deschis sau pe încredere143.

Astfel, în dreptul penal român, regimul de executare a pedepsei este reglementat de Codul penal la art. 53³-534, de art. 18-28 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi de Capitolul 7 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/ 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal144 (denumit în continuare Regulament).

Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri: regimul de maximă siguranţă, regimul închis, regimul semideschis, regimul deschis [art. 53³ alin. (2) C. pen.]. Aceste regimuri se diferenţiază în raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de desfăşurare a activităţilor şi condiţiile de detenţie [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 275/2006].

Articolul 19 din Legea nr. 275/2006 menţionează felurile regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate, acestea fiind următoarele:

a) regimul de maximă siguranţă; b) regimul închis; c) regimul semideschis; d) regimul deschis. 2.2. Regimul de maximă siguranţă

Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani precum şi celor ce prezintă risc pentru siguranţa locului de deţinere . Criteriile de stabilire şi procedura de evaluare a riscului pe care persoana condamnată îl prezintă pentru siguranţa penitenciarului sunt reglementate în articolele 93 indice 1- 93 indice 4 din HG nr.1897/2006.

143 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 605.

144 Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/ 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost aprobat prin Hotărârea nr. 1897 din 21 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 16.01.2007

107

Art. 21 alin. (1) din Legea 275/2006 prevede persoanele cărora nu li se aplică regimul de maximă siguranţă: a) bărbaţii care au împlinit vârsta de 60 de ani şi femeile care au împlinit vârsta de 55 de ani; b) femeile însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an; c) minorii; d) persoanele încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi cele cu afecţiuni locomotorii grave. Persoanele condamnate prevăzute la alin. (1) al art. 20 lit. a) vor executa pedeapsa privativă de libertate în regim închis. Persoanele prevăzute la lit. b) şi d) vor executa pedeapsa privativă de libertate în regim închis, pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă. 2.3. Regimul închis de executare a pedepselor privative de libertate Cu privire la acest regim de executare a pedepselor privative de libertate, art. 22 din Legea nr. 275/2006 menţionează că regimul închis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii stricte mai mare de 5 ani dar care nu depăşeşte 15 ani. Acest regim se aplică şi: a) persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regim semideschis sau deschis care au comis o abatere disciplinară sau care, prin conduita lor, afectează desfăşurarea normală a activităţilor în locul de deţinere; b) persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regimul de maximă siguranţă care au avut o comportare bună, au făcut eforturi serioase pentru reintegrarea socială şi au fost declasificate din categoria celor ce prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului; c) în mod excepţional, persoanelor private de libertate condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, în considerarea naturii, modului de săvârşire a infracţiunii şi a persoanei condamnatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Lege; d) bărbaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani şi femeilor care au împlinit vârsta de 55 de ani, femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an, minorilor şi persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu afecţiuni locomotorii grave, dacă acestea au fost condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Lege. Potrivit art. 104 din Regulament, regimul închis constă în asigurarea unor măsuri de pază, supraveghere şi escortare care să permită persoanelor private de libertate să desfăşoare, în grupuri, activităţi educative, culturale, terapeutice, de

108

consiliere psihologică şi asistenţă socială, pentru a da posibilitatea trecerii în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate. Regimul închis se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii special amenajate în celelalte penitenciare. 2.4. Regimul semideschis de executare a pedepselor privative de libertate Regula în sistemul penitenciar românesc o constituia executarea pedepsei închisorii în regim de deţinere închis, un regim ce presupune respectarea unui regulament strict, implicând, alături de alte restricţionări, paza şi supravegherea continuă. În general, acestui regulament sunt nevoiţi să i se supună toţi deţinuţii. În acest sens, se poate aduce critica conform căreia de împărţirea deţinuţilor în funcţie de situaţia lor juridică ar trebui să se ţină seama şi la individualizarea aplicării regimului de detenţie. Drept urmare, în contextul reformei sistemului de executare a pedepselor privative de libertate, a lărgirii gamei mijloacelor de aplicare a tratamentului penitenciar, a sporirii numărului de deţinuţi folosiţi la muncă, precum şi a stimulării adoptării de către aceştia a unei conduite corecte, s-au conturat noi sisteme de executare a pedepsei: executarea pedepsei închisorii în regim semideschis. Aceasta constituie totodată o modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea. Pe timpul executării pedepsei în regim semideschis gradul privării de libertate este parţial, acest regim fiind destinat condamnaţilor la pedepse de scurtă durată şi de durată medie, condamnaţilor primari, toţi aceştia fiind învestiţi cu încredere şi trataţi cu exigenţă, fără a fi nevoie să fie desemnaţi în mod strict în grija personalului de pază şi supraveghere. Acest regim poate exercita o influenţă pozitivă asupra conştiinţei condamnatului, stimulând îndreptarea conduitei şi reeducarea efectivă a acestuia, totodată acţionând şi puterea exemplului – el constituindu-se într-un îndemn pentru ceilalţi condamnaţi. Regimul semideschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) din Lege. Acest regim se aplică şi:

109

a) persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regim deschis care au comis o abatere disciplinară sau care datorită conduitei necorespunzătoare au devenit incompatibile cu acest tip de regim; b) persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regimul închis care au avut o bună conduită şi au făcut eforturi serioase pentru reintegrarea socială; c) în mod excepţional, persoanelor private de libertate condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani, în considerarea naturii, modului de săvârşire a infracţiunii şi a persoanei condamnatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Lege. 2.5. Regimul deschis de executare a pedepselor privative de libertate Regimul deschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an (prevedere statuată de art. 24 alin. (1) din Legea 275/2006 cu privire la executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal). Acest regim se mai aplică persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regim semideschis care au avut o bună conduită şi au făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în interiorul penitenciarului, pot presta munca şi pot desfăşura activităţile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială în afara penitenciarului, fără supraveghere [art. 24 alin. (2) din Legea nr. 275/2006]. Regimul deschis se aplică persoanelor private de libertate prevăzute la art. 24 alin. (1) din Legea nr.275/2006 , precum şi celor cărora li s-au stabilit acest tip de regim. Potrivit art. 120 din Regulament, regimul deschis oferă persoanelor private de libertate posibilitatea de a se deplasa neînsoţite în interiorul locului de deţinere, de a presta munca şi de a desfăşura activităţile educative, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială în afara locului de deţinere, fără supraveghere. Regimul deschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) din Lege. Regimul deschis aplicabil persoanelor condamnate clasificate în această categorie se bazează pe disciplina liber consimţită, pe sentimentul de responsabilitate faţă de comunitatea din care provin şi îi încurajează să folosească cu bună-credinţă libertăţile ce le sunt oferite. Regimul deschis se execută în penitenciare anume destinate ori în locuri sau secţii special amenajate în interiorul sau exteriorul altor penitenciare. Cazarea acestor persoane se face cu respectarea principiului separării femeilor de bărbaţi şi a minorilor şi tinerilor de ceilalţi majori. Alte criterii pentru separarea sau gruparea

110

acestor persoane sunt: compatibilitatea intelectuală şi de ordin cultural, interesul de participare la activităţi de resocializare şi de folosire la muncă (art. 122 din Regulament).

Secţiunea 3. Stabilirea regimului de executare Regimul de detenţie în sistemul execuţional penal românesc este destul de clar reglementat. Astfel, odată intrat în penitenciar, condamnatul este mai întâi supus regimului de observare-carantinare, pentru o perioadă de 21 de zile, la expirarea acestei perioade fiind încadrat în regimul de deţinere comun (dormitoare comune, ateliere comune, săli de masă comune etc.).

În perioada de carantină şi observare se studiază comportamentul şi personalitatea persoanelor private de libertate, se efectuează examene medicale, activităţi de educaţie sanitară, examene psihologice, se evaluează necesităţile educaţionale, de asistenţă psihologică şi socială, în scopul formării diagnosticului şi prognozei criminologice, precum şi gradul de adaptabilitate la privarea de libertate.

Comisa de individualizare, luând în considerare şi rezultatele obţinute în perioada de carantină şi observare, consemnate în fişele de specialitate din Dosarul de educaţie şi asistenţă psihosocială, stabileşte şi repartizează persoana privată de libertate într-un regim de executare şi planifică executarea principalelor etape ale executării peepsei. În mediul penitenciar – mediu de viaţă impus – starea deţinuţilor este în general individualistă, mai ales în cazul recidiviştilor, iar transformarea regimului aplicat într-o modalitate adecvată de realizare concretă a scopului pedepsei presupune eforturi importante în direcţia asigurării premiselor favorabile unui proces educativ real şi pregătirii condamnaţilor pentru reintegrarea în societate. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 275/ 2006, regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabileşte, la primirea persoanei condamnate în primul penitenciar în care aceasta urmează să execute pedeapsa, de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Conform art.88 din HG nr. 1897/2006 membrii comisiei de individualizare au în vedere, cu ocazia stabilirii regimului de executare, vârsta, durata pedepsei, conduita persoanei condamnate, inclusiv în perioadele de detenţie anterioare, riscul pe care îl prezintă pentru siguranţa locului de deţinere, pentru celelalte persoane private de libertate şi pentru personal, abilităţile necesare includerii în diferite programe de educaţie şi asistenţă psihosocială, disponibilitatea de a presta muncă, de a urma cursuri de calificare şi cursuri de şcolarizare.

111

Articolul 88 din Regulament prevede procedura stabilirii regimului de executare. Astfel, membrii comisiei prevăzute de art. 14 din Lege, cu ocazia stabilirii regimului de executare a persoanelor private de libertate, au în vedere: a) vârsta; b) durata pedepsei privative de libertate; c) conduita persoanei condamnate, inclusiv în perioadele de detenţie anterioare; d) gradul de risc pentru siguranţa locului de deţinere, pentru celelalte persoane private de libertate şi pentru personal; e) abilităţile necesare includerii în diferite programe de educaţie şi intervenţie psihosocială; f) disponibilitatea de a presta muncă şi de a urma cursuri de calificare; g) starea de sănătate. În raport cu prevederile alin. (1) si ale art. 25 din Lege, fiecare membru al comisiei propune motivat regimul de executare. Stabilirea regimului se face prin votul deschis al majorităţii membrilor comisiei, în funcţie de propunerile formulate. Propunerile membrilor comisiei, motivaţiile şi decizia finală a comisiei, pentru fiecare caz în parte, se consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează într-un registru de procese-verbale. Decizia membrilor comisiei se consemnează într-un proces-verbal de aducere la cunostinţă, întocmit în două exemplare. Un exemplar al procesului-verbal de aducere la cunostinţă a deciziei se înmânează persoanei private de libertate, iar celălalt, din care să rezulte luarea la cunostinţă, se depune la dosarul individual. Structura şi conţinutul procesului-verbal de aducere la cunostinţă a deciziei se stabileşte prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Potrivit art. 25 alin. (2) – (5) din Legea nr. 275/ 2006 şi a art. 89 din Regulament, persoana condamnată, nemulţumită de regimul de executare stabilit de comisie, poate formula, în scris, plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în termen de 3 zile de la data când a luat cunoştinţă de regimul de executare a pedepsei stabilit, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Lege.

Procedura de soluţionare a plângerii a fost descrisă pe larg la capitolul destinat judecătorului delegat, motiv pentru care nu o mai reluăm. Cu privire la punerea în aplicare a hotărârii de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, menţionăm dispoziţiile art. 90 şi 79 din Regulament care prevăd că, hotărârea de stabilire a regimului de executare devine executorie la expirarea termenului de 3 zile de la data aducerii la cunoştinţa persoanei private de libertate , dacă nu a formulat plângere sau la data comunicării încheierii judecătorului delegat prin care s-a soluţionat plângerea în condiţiile art. 25 alin. 4 din lege.

112

Hotărârea de stabilire a regimului de executare, devenită executorie, se pune în aplicare de către directorul penitenciarului. Copiile acestor documente precum şi hotărârea instanţei de judecată, dacă este cazul, se depun la dosarul individual. Menţiunile despre regimul de executare se fac în dosarul individual, în aplicaţiile informatizate şi în celelalte documente operative stabilite prin regulamentul prevăzut de art. 16 alin. (2) din Lege. Secţiunea 4. Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 275/ 2006 şi a art. 91 alin. (1) din Regulament, schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor, la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de judecătorul delegat, la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Această comisie are obligaţia ca, după executarea a 8 ani în cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă şi a unei pătrimi din durata pedepsei cu închisoarea ( din fracţia de ¼, dacă este cazul, se scade durata arestului preventiv sau alte perioade executate ce sunt deduse din pedeapsa ce se află în executare ) , să analizeze conduita persoanei condamnate şi eforturile depuse de aceasta pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la cunoştinţa persoanei condamnate, sub semnătură. În cazul în care comisia apreciază că se impune schimbarea regimului de executare, sesizează judecătorul delegat (art. 26 alin. (1) din Legea 275/2006) care poate admite sau respinge sesizarea comisiei, schimbând sau menţinând regimului de executare.

În cazul în care comisia apreciază că nu se impune schimbarea regimului de executare stabileşte termenul de analiză ce nu poate fi mai mare de 1 an.

În situaţia în care comisia de individualizare apreciază că nu se impune schimbarea regimului de executare, persoana privată de libertate se poate adresa cu o cerere către judecătorul delegat prin care solicită schimbarea regimului de executare. Judecătorul delegat solicită procesul verbal întocmit de comisie, audiază persoana privată de liberate şi pronunţă o soluţie de admitere sau de respingere a cererii cu consecinţa schimbării sau menţinerii regimului de executare. Prin încheierea prin care dispune schimbarea sau menţinerea regimului de executare judecătorul stabileşte termenul după care poate fi analizată din nou situaţia petentului în vederea schimbării regimului de executare, termen ce nu poate fi mai mare de 6 luni.

113

Această comisie pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate este alcătuită din: directorul penitenciarului, care exercită funcţia de preşedinte al comisiei, şeful serviciului aplicare regimuri, medicul penitenciarului, şeful serviciului educaţie şi şeful serviciului asistenţă psihosocială. Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior se poate dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: raportul comisiei prevăzute în alin. (1) constată că buna conduită a persoanei condamnate permite schimbarea regimului în care aceasta execută pedeapsa privativă de libertate, persoana condamnată a făcut eforturi serioase pentru reintegrarea socială, în special în cadrul activităţii educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale , precum şi în cadrul muncii prestate. Comisia poate sesiza judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în vederea schimbării regimului de executare într-unul mai sever, înainte de împlinirea termenului legal, dacă persoana privată de libertate a comis o infracţiune sau o abatere disciplinară gravă, care o face incompatibilă cu regimul în care execută pedeapsa privativă de libertate, şi dacă prin conduita sa afectează grav convieţuirea normală în penitenciar sau siguranţa acestuia (art. 91 alin. 3 din Regulament). Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 275/2006, schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai sever se poate dispune dacă: persoana condamnată a comis o infracţiune sau o abatere disciplinară gravă, care o fac incompatibilă cu regimul în care se execută pedeapsa privativă de libertate, şi dacă prin conduita sa afectează grav convieţuirea normală în penitenciar sau siguranţa acestuia. În acest sens statuează şi Legea 275/2006 la art. 26 alin. (5) şi art. 91 alin. (6) din Regulament: ,,Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate dispune prin încheiere motivată, cu privire la schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, numai după ascultarea persoanei condamnate, la locul de deţinere, în termen de 15 zile de la primirea cererii sau sesizării.’’ Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului în termen de 2 zile de la data pronunţării acesteia. Împotriva încheierii judecătorului, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, contestaţia judecându-se conform Codului de procedură penală [art. 26 alin. (7), (8) şi (9) din Legea nr. 275/2006, art. 91 alin. (7) din Regulament].

114

Contestaţia se judecă potrivit dispoziţiilor art. 460 alin.2 – 5 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Hotărârea judecătoriei este definitivă. Copiile acestor documente se depun în dosarul individual. Menţiuni despre schimbarea regimului de executare se fac în dosarul individual, în aplicaţiile informatizate şi în celelalte documente operative stabilite prin regulamentul prevăzut de art. 16 alin. (2) din Lege. (art. 91 alin. 8 şi 9 din Regulament)

CAPITOLULVII. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE

Secţiunea 1. Exercitarea drepturilor persoanelor private de libertate Reglementarea legală a drepturilor specifice de care beneficiază persoanele condamnate, cum sunt cele privind relaţiile cu administraţia locului de deţinere (ex.: dreptul la hrană, echipament, odihnă etc.) sau cele care vizează relaţiile acestora cu familia (dreptul la corespondenţă, la vizite etc.) apropie tratamentul penitenciar românesc de cerinţele europene în această materie.

Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor deţinuţilor, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot face plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată [art. 38 alin. (2) din Legea 275/2006)]. Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate. Judecătorul delegat poate proceda la ascultarea oricărei alte persoane în vederea aflării adevărului [art. 38 alin. (3) şi (4) din Legea 275/2006)]. Judecătorul delegat soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 10 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una dintre următoarele soluţii:

- admite plângerea şi dispune anularea, revocarea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului;

- respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată [art. 38 alin. (5) din Legea 275/2006)].

Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului în termen de două zile de la data pronunţării acesteia. Împotriva încheierii judecătorului, persoana condamnată şi administraţia

115

penitenciarului poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. Contestaţia se judecă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. Hotărârea judecătoriei este definitivă [art. 38 alin. (6)-(9) din Legea 275/2006)]. Secţiunea 2. Drepturi prevăzute expres în Legea nr. 275/2006

Legea nr. 275/2006, în capitolul intitulat Drepturile şi obligaţiile persoanelor aflate în executarea pedepselor private de libertate reglementează expres mai multe drepturi după cum urmează:

- libertatea conştiintei, a opiniilor si libertatea credintelor religioase, ce rezidă în asigurarea posibilităţii oricărui deţinut de a asista la serviciile religioase organizate în penitenciare de diferitele culte religioase, de a lua legătura cu un reprezentant al cultului său, de a-şi manifesta credinţa religioasă în mod liber. Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate nu pot fi îngrădite. Astfel, persoanele condamnate au dreptul la libertatea credinţelor religioase, fără a aduce atingere libertăţii credinţelor religioase a celorlalte persoane condamnate. De asemenea, persoanele condamnate pot participa, pe baza liberului consimţământ, la servicii sau întruniri religioase organizate în penitenciare şi pot procura şi deţine publicaţii cu caracter religios, precum şi obiecte de cult (art. 40 din Legea nr. 275/2006).

- dreptul la informatie ce nu poate fi îngrădit. Accesul persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate la informaţiile de interes public se realizează în condiţiile legii. Articolul 41 alin. (3) din Legea nr. 275/2006 instituie obligaţia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor legale privind liberul acces la informaţiile de interes public pentru persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Dreptul persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate la informaţii de interes public se realizează şi prin publicaţii, emisiuni radiofonice şi televizate sau orice alte mijloace autorizate de către administraţia penitenciarului. În acelaşi sens amintim şi dispoziţiile art. 60 din Regulament, care prevăd că persoanele private de libertate, indiferent de regimul de executare în care sunt clasificate, au acces la mijloacele de informare în masă, prin intermediul radioului, televizorului, revistelor şi ziarelor, literatură beletristică şi de specialitate. În practică, în majoritatea penitenciarelor, în fiecare cameră de deţinere şi la bibliotecă, se află câte o „mapă de cameră” care cuprinde copii după toate documentele de interes general pentru deţinuţi.

116

- dreptul la consultarea documentelor de interes personal, prevăzut de art. 42 din lege, în care se precizează că persoana condamnată sau oricare altă persoană cu acordul persoanei condamnate, are acces la dosarul individual şi poate obţine, la cerere, într-un număr de exemplare justificat, forocopii din acesta. De asemenea, Legea nr. 275/2006, în art. 43, stabileşte măsurile necesare pentru asigurarea accesului la dispoziţiile legale şi documentele privind executarea pedepselor privative de libertate ce sunt de interes pentru persoana condamnată. - dreptul de petiţionare şi la corespondenţă- este garantat şi nelimitat145,

corespondenţa deţinutului cu familia constituind o bună premisă pentru îndreptarea acestuia, prin garanţiile şi suportul afectiv pe care membrii familiei le pot asigura. În acest sens, menţionăm prevederile art. 45 din Legea nr. 275/2006, unde se arată că dreptul la corespondenţă al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat şi nelimitat pentru toate categoriile de persoane private de libertate. Forma şi conţinutul corespondenţei nu pot fi modificate decât de persoana aflată în executarea pedepsei privative de libertate. Corespondenţa are caracter confidenţial şi nu poate fi deschisă sau reţinută decât în limitele şi condiţiile prevăzute de lege. Corespondenţa primită de către persoana privată de libertate este supusă controlului antiterorist şi de specialitate (art. 51 alin. 3 din Regulament). În scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei, a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă (Anexa la Regulament prevede bunurile şi obiectele interzise a se afla în posesia persoanelor private de libertate şi care cad sub incidenţa art. 74 indice 2 din Legea 275/2006), corespondenţa poate fi deschisă, fără a fi citită, în prezenţa persoanei condamnate. De asemenea, corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, acestea urmând a se face numai pe baza dispoziţiilor emise, în scris şi motivat, de către conducătorul penitenciarului. Persoana aflată în executarea pedepsei privative de libertate este înştiinţată, în scris, de îndată, cu privire la luarea acestor măsuri, iar corespondenta reţinută se clasează într-un dosar special care se păstrează de administraţia penitenciarului. Dreptul de a petiţiona derivă din drepturile constituţionale fundamentale ale cetăţenilor, iar Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor (la art. 44) garantează dreptul tuturor deţinuţilor de a adresa cereri, reclamaţii, sesizări către conducerea penitenciarului, către procuror, către instanţele de judecată, precum şi altor autorităţi şi organizaţii de stat sau neguvernamentale. Acest drept era recunoscut deţinuţilor şi de către Legea 23/1969. În art. 44 din Legea nr. 275/2006, se menţionează că dreptul de petiţionare al persoanelor aflate în executarea

145 Conform O.U.G. nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate, publicată în M. Of. nr. 457 din 27 iunie 2003.

117

pedepselor privative de libertate este garantat. Potrivit art. 50 alin. 1 din Regulament, în baza dreptului de petiţionare, orice persoană privată de libertate poate, pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale, să scrie şi să adreseze cereri, reclamaţii şi sesizări către orice persoană autorizată, instituţie, organizaţie guvernamentală, neguvernamentală, locală, centrală, naţională sau internaţională. Persoanele private de libertate sunt informate cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de petiţionare, de îndată ce sunt primite în locurile de deţinere şi pe toată perioada executării pedepsei, de către personalul administraţiei ori de alte persoane autorizate. Forma şi conţinutul petiţiei nu pot fi modificate decât de persoana aflată în executarea pedepsei privative de libertate. Petiţiile şi răspunsul la acestea au caracter confidenţial şi nu pot fi deschise sau reţinute. În sensul prezentei legi, termenul „petiţie” include orice cerere sau sesizare adresata autorităţilor publice, instituţiilor publice, organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor internaţionale a căror competenţă este acceptată ori recunoscută de România. În ceea ce priveşte cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului de petiţionare şi a dreptului la corespondenţă, acestea sunt suportate de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate.

- dreptul la convorbiri telefonice (art. 58 din Legea nr. 294/2004). Per-soanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice cu cartelă, instalate în penitenciare, convorbiri care au caracter confidenţial. Potrivit art. 54 din Regulament, orice persoană privată de libertate are dreptul de a efectua săptămânal, pe cheltuiala sa, cel puţin o convorbire telefonică de la telefoanele instalate în incinta locului de deţinere, cu persoane din exteriorul locului de deţinere, atât din ţară, cât şi din străinătate. Sunt interzise deţinerea şi folosirea telefoanelor mobile de către persoanele private de libertate, în interiorul locului de deţinere. Pentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonice, conducătorul penitenciarului are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru instalarea de telefoane publice cu cartelă în interiorul penitenciarului. Numărul, periodicitatea şi durata convorbirilor telefonice care pot fi efectuate de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate se stabilesc de către administraţia penitenciarului, în funcţie de numărul persoanelor deţinute şi al posturilor telefonice publice instalate, iar cheltuielile ocazionate de efectuarea convorbirilor telefonice sunt suportate de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate.

- dreptul la plimbare zilnica si dreptul de a primi vizite – conform art. 48

din Legea nr. 275/2006 fiecărei persoane condamnate i se asigură zilnic, atunci când condiţiile climaterice permit, plimbarea în aer liber timp de minimum o oră. Dacă condiţiile climaterice nu permit plimbarea în aer liber,

118

aceasta se asigură într-un alt spaţiu corespunzător. Art. 97 din Regulament prevede că persoanele care execută pedeapsa în regimul de maximă siguranţă, care nu prestează muncă sau nu desfăşoară activităţi de instruire şcolară şi formare profesională, au dreptul la o plimbare zilnică de cel puţin două ore, în curţi special amenajate în aer liber. Persoanele care prestează o muncă, participă la programe de educaţie sau intervenţie psihosocială au dreptul la cel puţin o oră de plimbare zilnică. Persoanele clasificate în acest regim, aflate în executarea sancţiunii disciplinare cu izolarea, au dreptul la plimbare zilnică de cel puţin o oră, în curţi special amenajate în aer liber. Modul de amenajare şi dotarea curţilor destinate activităţii de plimbare a acestei categorii de persoane private de libertate sunt stabilite prin regulamentul prevăzut la art. 16 alin. (2) din Lege (OMJ nr.1676/C/24.06.2010 prin care se aprobă Regulamentul privind siguranţa locurilor de deţinere din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor).

În cadrul regimului închis de executare a pedepsei, persoanele private de libertate care nu prestează muncă şi nu participă la alte activităţi au dreptul la plimbare zilnică de minimum 3 ore. Persoanele care prestează o muncă, participă la programe de educaţie sau intervenţie psihosocială au dreptul la cel puţin o oră de plimbare zilnică. Persoanele din această categorie, aflate în executarea sancţiunii disciplinare cu izolarea, au dreptul la plimbare zilnică de cel puţin o oră, în curţi special amenajate în aer liber (art. 109 din Regulament).

Vizita constituie o modalitate de a asigura legătura deţinutului cu familia şi alte persoane apropiate şi, în general, cu mediul social exterior penitenciarului. În acest sens, art. 48 din Legea nr. 275/2006 menţionează că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi vizite, în spaţii special amenajate, sub supravegherea vizuală a personalului administraţiei peni-tenciarului, inclusiv vizite ale apărătorului, oricând, în condiţii de confidenţialitate. Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific. În ceea ce priveşte durata şi periodicitatea vizitelor, acestea urmând a se stabili prin ordin al ministrului justiţiei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I ( persoanele private de libertate încadrate la regim de maximă siguranţă beneficiază de 2 vizite, la regim închis de 3 vizite, la regim semideschis de 4 vizite iar la regim deschis de 5 vizite pe lună ) . Persoanele private de libertate pot fi vizitate de soţ sau soţie ori de rudele până la gradul al IV-lea inclusiv. Cu consimţământul persoanei private de libertate, aceasta poate fi vizitată şi de alte persoane, cu aprobarea scrisă a directorului locului de deţinere. Persoanele vizitatoare nu pot vizita simultan două sau mai multe persoane private de libertate. Prin excepţie, soţul sau soţia ori rudele până la gradul al IV-lea inclusiv pot vizita simultan două sau mai multe persoane private

119

de libertate, cu respectarea regulilor de acordare a vizitei corespunzătoare regimului de executare cel mai sever în care se află una dintre persoanele vizitate. Numărul de persoane care pot vizita simultan una sau mai multe persoane private de libertate poate fi limitat, prin decizie motivată a directorului penitenciarului, în cazul în care nu sunt condiţii pentru desfăşurarea în condiţii normale a vizitei. Copiii în vârstă de până la 14 ani pot vizita persoana privată de libertate numai însoţiţi de o persoană majoră. Persoana sosită în vizită este obligată să-şi dovedească identitatea. Dovada identităţii se face cu cartea sau buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu orice alt act prevăzut cu fotografie, emis de o autoritate a statului al cărui cetăţean sau rezident este. În caz de îndoieli asupra realităţii identităţii, vizita nu se aprobă. Nu este permisă vizita persoanelor care pot avea o influenţă negativă asupra comportamentului persoanelor private de libertate, a persoanelor care se află în stare de ebrietate sau a celor care încearcă să introducă alcool ori obiecte interzise în locul de desfăşurare a vizitei. Persoanele despre care se deţin date şi informaţii că ar putea periclita siguranţa locului de deţinere nu sunt primite la vizită. Constatarea acestor situaţii se face prin dispoziţie a directorului locului de deţinere (art. 39 din Regulament). Nerespectarea regulilor privind desfăşurarea vizitei atrage întreruperea acesteia, iar motivele se consemnează de către cel care a luat măsura într-un registru special constituit. În aceste situaţii, vizita întreruptă se înregistrează ca fiind efectuată (art. 42 din Regulament). Persoanele private de libertate au dreptul de a primi oricând vizite ale apărătorului, notarilor publici şi ale executorilor judecătoreşti. Întrevederea cu apărătorul se realizează în încăperi special amenajate, în condiţii de confidenţialitate, sub supraveghere vizuală. Amenajarea şi dotarea spaţiilor destinate vizitei apărătorului, precum şi condiţiile în care se acordă vizita se stabilesc prin regulamentul prevăzut la art. 16 alin. (2) din Lege (art. 46 din Regulament). Persoanele private de libertate internate în penitenciarele-spital, care sunt netransportabile, pot fi vizitate de soţ sau soţie ori de rude până la gradul IV inclusiv în camere, cu avizul medicului curant şi cu aprobarea directorului locului de deţinere. Persoanele private de libertate internate în unităţi spitaliceşti din afara locului de deţinere pot fi vizitate, cu avizul medicului curant al respectivei unităţi spitaliceşti şi cu aprobarea directorului locului de deţinere (art. 140 din Regulament).

- dreptul la vizită intima prevăzut expres de art. 48 alin. 2 indice 1 din Legea nr. 275/2006 în care se prevede că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate beneficiază de vizită intimă, în condiţiile stabilite de regulamentul de aplicarea a legii. În art. 43 din HG nr. 1897/2006 sunt prevăzute condiţiile ce trebuie îndeplinte pentru acordarea acestui drept:

120

a) sunt condamnate definitiv şi sunt repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate; b) nu sunt cercetate sau în curs de judecată în alte cauze penale, această condiţie presupunând că deţinutul nu are calitatea de învinuit sau inculpat. Cererile de contopire, revizuire, contestaţie la executare nu împiedică acordarea acestui drept; c) există o relaţie de căsătorie, dovedită prin copie a certificatului de căsătorie, sau, după caz, o relaţie de parteneriat similară relaţiilor stabilite între soţi; d) nu au beneficiat, în ultimele 3 luni anterioare solicitării vizitei intime, de permisiunea de ieşire din penitenciar; e) nu au fost sancţionate disciplinar pe o perioadă de 6 luni, anterioară solicitării vizitei intime, sau sancţiunea a fost ridicată; f) participă activ la programele de educaţie şi asistenţă psihosocială recomandate în Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă ori la activităţi productive . În cazul în care între momentul aprobării cererii şi cel al acordării dreptului persoana privată de libertate nu mai îndeplineşte condiţiile de acordare a dreptului, vizita intimă nu se mai acordă.

Pentru acordarea vizitei intime, partenerii trebuie să fi avut o relaţie similară relaţiilor stabilite între soţi de minimum 6 luni, anterior momentului solicitării vizitei intime. Solicitanţii vor da declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte îndeplinirea condiţiei. Pentru relaţiile între persoane private de libertate, existenţa relaţiei de parteneriat anterioară solicitării vizitei intime se dovedeşte prin vizitele efectuate între acestea, potrivit dispoziţiilor art. 40 din Regulament. Vizita prevăzută la art. 43 din prezentul regulament se aprobă de directorul locului de deţinere, la solicitarea scrisă a persoanei private de libertate. Persoana privată de libertate, soţul sau soţia ori, după caz, partenerul sau partenera are obligaţia, sub sancţiunea prevederilor art. 309 din Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, să se informeze reciproc cu privire la existenţa unei boli venerice sau a sindromului imunodeficitar dobândit - SIDA, întocmind fiecare o declaraţie pe propria răspundere despre această informare. Declaraţiile se depun la dosarul individual al persoanei private de libertate.

- dreptul de a primi, cumpăra şi deţine bunuri este reglementat de art. 49 din Legea nr. 275/2006 şi art. 55 şi art. 56 din HG nr.1897/2006 . În aceste articole se menţionează expres că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi bunuri. Pachetele cu bunuri permise la păstrare de persoanele private de libertate se primesc cu prilejul vizitelor. Acestea se distribuie numai în cadrul sectorului de acordare a

121

dreptului la vizită. Se interzice primirea de articole şi bunuri care ar putea pune în pericol siguranţa locului de deţinere, buna convieţuire sau sănătatea persoanelor private de libertate, de stupefiante, substanţe psihotrope, substanţe care conţin alcool, precum şi a celor a căror manipulare implică risc de deteriorare.

Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate pot primi sume de bani de la familie sau de la alte persoane, care se consemnează în fişa contabilă nominală. Sumele de bani se primesc prin mandat poştal ori prin depunere directă la sectorul vizită , cele introduse în alte modalităţi sau găsite asupra persoanelor private de liberate cu ocazia percheziţiilor sunt confiscate şi se fac venit la bugetul de stat. Cotele din sumele de bani cuvenite persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate pentru munca prestată, sumele primite de la persoane fizice sau juridice în timpul executării pedepsei şi sumele aflate asupra lor la primirea în penitenciar pot fi folosite pentru exercitarea dreptului de petiţionare, a dreptului la corespondenţă şi a dreptului la convorbiri telefonice, pentru efectuarea examenului medical prevăzut în art. 51 din Legea 275/2006, pentru cumpărarea de bunuri, sprijinirea familiei sau alte asemenea scopuri, pentru repararea pagubelor cauzate bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului şi pentru plata transportului până la domiciliu la punerea în libertate [art. 49 alin. (4) din Legea nr. 275/2006]. Conform art. 13 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2714/2008, privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor cu alimente, precum şi bunurile care pot fi primite, păstrate şi folosite de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate, persoanele private de libertate pot primi lunar un pachet cu produse alimentare în greutate de maxim 10 kg, la care se adaugă o cantitate de maxim 6 kg de fructe şi legume, precum şi o cantitate de maxim 20 de litri de apă sau băuturi răcoritoare.

- dreptul la asistenta medicala se referă la obligaţia administraţiei penitenciare de a asigura deţinuţilor îngrijiri medicale corespunzătoare, în infirmeria unităţii, de către medicul penitenciarului (în cazul afecţiunilor uşoare) sau într-un spital din sistemul penitenciar, ori din reţeaua externă sistemului (în cazul afecţiunilor grave). În acest sens, menţionăm dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 275/2006, care prevăd că dreptul la asistenţă medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat, că asistenţa medicală în penitenciare se asigură ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii şi că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate beneficiază în mod gratuit de tratament medical şi de medicamente.

Cu privire la dreptul la asistenţă medicală, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/ 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele

122

judiciare în cursul procesului penal prevede la art. 23 că activitatea de acordare a asistenţei medicale persoanelor private de libertate se desfăşoară cu respectarea reglementărilor Ministerului Sănătăţii Publice şi este stabilită prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii publice. Persoanele private de libertate sunt asigurate cu plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate de la bugetul de stat prin sume cu destinaţie specială, prin bugetul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, respectiv al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Persoanele private de libertate beneficiază gratuit de servicii de asistenţă medicală şi de medicamente asigurate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, din bugetul locului de deţinere şi din alte surse, potrivit legii. Pentru asigurarea asistenţei medicale persoanelor private de libertate, în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor funcţionează o reţea sanitară proprie, care cuprinde: cabinete de medicină primară, cabinete de medicină dentară, farmacii, puncte farmaceutice, infirmerii, cabinete şi ambulatorii de specialitate, penitenciare-spital şi mijloace de transport medical. Persoanele private de libertate beneficiază gratuit de medicamentele prevăzute în Nomenclatorul produselor medicamentoase de uz uman, aprobat de Agenţia Naţională a Medicamentului. Prescrierea medicamentelor se face numai de către medicul curant, în urma consultaţiilor acordate sau la recomandarea medicilor de specialitate. Modul de acordare a medicamentelor cu şi fără contribuţie personală decontate din Fondul naţional de asigurări sociale de sănătate este stabilit prin Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate (art. 29 din Regulament). Cu privire la examenul medical, art. 51 din Legea nr. 275/2006 şi art. 30 din Regulament stabilesc că examenul medical al persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate se realizează la primirea în penitenciare şi, în timpul executării pedepsei, în mod periodic, la transfer, la punerea în libertate, la solicitarea persoanelor private de libertate, precum şi ori de câte ori este necesar. Examenul medical se realizează cu respectarea confidenţialităţii acestuia şi a intimităţii persoanei în cauză. Informaţiile cu privire la starea de sănătate pot fi furnizate numai în cazul în care persoanele private de libertate îşi dau consimţământul explicit sau în cauzele expres prevăzute de lege. În cazul în care medicul constată că persoana condamnată a a fost supusă la tortură, tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, acesta are obligaţia de a sesiza procurorul, precum şi obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu acestea, iar certificatul medico-legal se va anexa la fişa medicală, după ce persoana condamnată a luat cunoştinţă de conţinutul său, sub semnătură. Cheltuielile ocazionate de examenul medical efectuat în aceste condiţii se suportă de către solicitant, cu excepţia cazurilor în care se constată că acesta nu are mijloacele

123

financiare necesare pentru plata contribuţiei personale, caz în care cheltuielile vor fi suportate din bugetul unităţii (art. 32 alin. 4 din Regulament). În cazul în care medicul locului de deţinere constată că persoana privată de libertate a recurs la acţiuni de autoagresiune, întocmeşte un proces-verbal care, după ce este avizat de către directorul unităţii, se aduce la cunoştinţa persoanei private de libertate, sub semnătură, şi se ataşează la dosarul individual. O copie a procesului-verbal se transmite instanţei de executare. Durata internării în spital se menţionează în procesul-verbal care se comunică de către administraţia locului de deţinere instanţei de executare, pentru a proceda conform dispoziţiilor legale. Cheltuielile ocazionate de îngrijirile medicale şi tratamentul aplicat persoanelor private de libertate în situaţiile prevăzute în această situaţie sunt imputabile celor în cauză (art. 33 din Regulament). În ceea ce priveşte femeile condamnate la pedepse privative de libertate care sunt însărcinate, acestea beneficiază de asistenţă medicală prenatală şi postnatală, luându-se măsuri pentru ca naşterea să aibă loc în afara penitenciarului. Medicul locului de deţinere trebuie să ia în evidenţă femeia gravidă încă de la primire, dispensarizarea acesteia fiind efectuată conform indicaţiilor medicului de specialitate obstetrică-ginecologie. Femeia gravidă beneficiază pe perioada sarcinii de regim alimentar şi de condiţii de muncă potrivit normelor legale. Conţinutul acestor norme legale este adus la cunoştinţă femeii gravide prin înmânarea unei fotocopii a acestor norme. Femeia gravidă semnează pentru primirea acestor fotocopii. Femeia gravidă cu evoluţie normală a sarcinii este internată cu 30 de zile anterior datei probabile a naşterii într-o secţie de specialitate a unui penitenciar-spital. Penitenciarul-spital în care se află femeia gravidă ia măsuri pentru ca naşterea copilului să se realizeze într-un spital din reţeaua Ministerului Sănătăţii Publice (art. 36 din Regulament). Administraţia penitenciarului ia masuri pentru ca persoana condamnată, la solicitarea acesteia, să îşi poată îngriji copilul până la vârsta de 12 luni. În cazul naşterii unui copil, administraţia locului de deţinere asigură condiţii pentru declararea naşterii potrivit dispoziţiilor art. 17 - 26 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare, încunoştinţând femeia gravidă cu privire la conţinutul acestor dispoziţii legale (art. 37 alin. 2 din Regulament). Copilul poate rămâne cu mama în camere special amenajate până la împlinirea vârstei de un an, după care este încredinţat tatălui, unui membru de familie sau unei instituţii specializate indicate de mamă. Cu acordul mamei, copilul poate fi încredinţat şi înainte de împlinirea vârstei de un an. Încredinţarea se realizează şi atunci când mama nu este aptă să aibă grijă de el sau îl supune la rele tratamente. În cazul când mama îşi poate manifesta voinţa cu privire la încredinţarea copilului, i se ia consimţământul, în scris, în două exemplare, de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de

124

libertate, dintre care unul se trimite persoanei fizice sau instituţiei de ocrotire căreia i se încredinţează copilul, iar al doilea exemplar rămâne la dosarul individual al persoanei private de libertate. În aceste situaţii prevăzute, se înştiinţează Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, care procedează potrivit prevederilor Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În cazul în care copilul nu poate fi dat în îngrijirea familiei sau persoanei indicate de mamă, copilul poate fi încredinţat pe toată durata de detenţie a mamei, cu acordul acesteia, unei instituţii specializate, cu înştiinţarea autorităţilor compe-tente pentru protecţia copilului (art. 52 din Legea nr. 275/2006). - dreptul la asistenta diplomatica (art. 53 din Legea nr. 275/2006). Per-soanele condamnate la pedepse privative de libertate care au altă cetăţenie decât cea română au dreptul de a se adresa reprezentanţelor diplomatice sau consulare în România ale statului ai cărui cetăţeni sunt şi de a fi vizitaţi de funcţionarii acestor reprezentanţe diplomatice sau consulare, iar administraţia penitenciarului are obligaţia să coopereze cu aceste instituţii pentru realizarea asistentei diplomatice a persoanelor condamnate. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, cu statut de refugiaţi sau apatrizi, precum şi persoanele condamnate care au altă cetăţenie decât cea română, al căror stat nu este reprezentat diplomatic sau consular în România, pot solicita administraţiei penitenciarului să contacteze autoritatea internă sau internaţională competentă şi pot fi vizitaţi de reprezentanţii acesteia. - dreptul la incheierea unei casatorii (art. 54 din Legea nr. 275/2006). Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul la încheierea unei căsătorii în penitenciar, în condiţiile legii, iar administraţia penitenciarului are obligaţia de a asigura condiţiile necesare încheierii căsătoriei. După încheierea căsătoriei, soţii pot rămâne în penitenciar, într-o cameră separată, timp de 48 de ore, cu acordul conducătorului penitenciarului. În certificatul de căsătorie, la locul încheierii căsătoriei se înscrie localitatea în a cărei rază teritorială este situat penitenciarul. În cazul persoanelor condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis legea prevede că acestea pot încheia căsătoria în localitatea în care domiciliază sau în localitatea în a cărei rază teritorială este situat penitenciarul, cu acordul conducătorului penitenciarului, şi pot primi în acest scop o recompensă cu ieşirea din penitenciar de până la 5 zile. - contactul cu exteriorul (art. 58, 59 din Regulament). Administraţia Naţională a Penitenciarelor încurajează şi susţine orice iniţiativă a organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi a persoanelor fizice care contribuie sau sprijină financiar activitatea de educaţie, intervenţie psihosocială şi asistenţă religioasă desfăşurată în locurile de deţinere, dacă acestea nu contravin prevederilor legale şi regulilor privind siguranţa locului de deţinere (art. 58 din Regulament).

125

Directorul locului de deţinere poate aproba contactarea, inclusiv prin încuviinţarea de întâlniri, între reprezentanţii mass-media şi persoanele condamnate definitiv, cu acordul scris al persoanelor în cauză, în condiţiile în care nu se periclitează siguranţa locului de deţinere sau drepturile şi libertăţile persoanelor private de libertate. În cazul nerespectării regulilor stabilite de administraţia locului de deţinere de către reprezentantul mass-media, pe timpul cât se află în locul de deţinere, directorul locului de deţinere poate întrerupe întâlnirea cu persoanele condamnate definitiv. În situaţii grave, în cazul în care reprezentantul mass-media a încălcat în mod repetat regulile stabilite de administraţia locului de deţinere, directorul locului de deţinere poate anula aprobarea emisă. Întâlnirile cu reprezentanţii mass-media nu se calculează în numărul vizitelor la care are dreptul persoana privată de libertate (art. 59 din Regulament).

- dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei să încunoştinţeze un membru al familiei sau o altă persoană desemnată de aceasta despre penitenciarul în care se află, drept ce nu este cuprins în capitolul referitor la drepturi şi obligaţii dar care se desprinde fără echivoc din dispoziţiile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 275/2006.

Secţiunea 4. Obligaţiile şi interdicţiile persoanelor private de libertate În cadrul regimului penitenciar, regim ce presupune privaţiuni şi restricţionări ce decurg din executarea pedepsei cu închisoarea, deţinuţii trebuie să respecte o serie de obligaţii, după cum urmează: - obligaţia de a se supune internării în penitenciar şi percheziţiei care se efectuează la încarcerare şi ori de câte ori este necesar; - obligaţia de a respecta şi suporta regimul de deţinere stabilit (regimul comun, regimul celular); - obligaţia de a respecta programul zilnic de activitate, precum şi regulamentul de ordine interioară (urmărindu-se prevenirea dezordinii şi încercărilor de evadare şi formarea unor deprinderi pozitive); - obligaţia de a depune o muncă utilă şi de a respecta regimul de muncă stabilit; - obligaţia de a se încadra într-un sistem de calificare sau recalificare profesională, de continuare sau completare a pregătirii şcolare (urmărindu-se astfel înlăturarea convingerilor greşite despre viaţă şi contribuind la reintegrarea deţinuţilor într-o viaţă socială normală); - obligaţia de a suporta şi executa sancţiunile disciplinare stabilite de comisia de disciplină de la nivelul penitenciarului, pentru încălcarea ordinii şi disciplinei în penitenciar.

126

Articolul 55 din Legea nr. 275/2006 stabileşte, în mod expres, obligaţiile persoanelor condamnate, acestea fiind următoarele: a) să respecte prevederile acestei legi, ale regulamentului de aplicare a dispoziţiilor acesteia, ale ordinelor emise în baza legii şi ale regulamentului de ordine interioară a penitenciarului, după punerea lor la dispoziţie potrivit art. 43, al aceleiaşi legi; b) să respecte regulile de igienă colectivă şi individuală; c) să se supună percheziţiei corporale ori de câte ori această măsură este necesară, în condiţiile prevăzute în regulamentul de aplicare a legii; d) să întreţină în mod corespunzător bunurile încredinţate de administraţia penitenciarului şi bunurile din dotarea unităţilor unde prestează munca. Articolul 62 din Regulament vine în completarea dispoziţiilor din Lege stabilind că persoanele private de libertate au următoarele obligaţii: a) să se conformeze restricţiilor ce decurg din Lege, din Regulament, din ordinele şi deciziile emise în baza acestora şi din regulamentul de ordine interioară al locului de deţinere; b) să execute dispoziţiile legale date de administraţia locului de deţinere; c) să se supună percheziţiei cu ocazia primirii în locul de deţinere, precum şi pe parcursul privării de libertate, ori de câte ori este necesar; d) să respecte regulile stabilite de administraţia locului de deţinere pe perioada cât au permisiune de ieşire din penitenciar; e) să se conformeze dispoziţiilor date de organele judiciare; f) să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă, precum şi indicaţiile medicului; g) să manifeste grijă faţă de integritatea bunurilor din proprietatea publică şi privată; h) să respecte repartizarea pe camerele de deţinere; i) să nu desfăşoare acţiuni care urmăresc aducerea de prejudicii administraţiei penitenciare sau altor persoane; j) să respecte programul zilnic, cel de muncă, precum şi orarul activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială care se derulează în penitenciar; k) să manifeste o atitudine cuviincioasă faţă de orice persoană cu care intră în contact; l) să aibă o ţinută decentă, curată şi îngrijită; m) să îndeplinească în bune condiţii activităţile la care participă; n) să asigure şi să menţină ordinea şi curăţenia în camerele de deţinere şi în celelalte locuri în care au acces; o) să frecventeze cursurile învăţământului obligatoriu. Pe lângă obligaţii, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/ 2006 prevede şi interdicţiile persoanelor private de libertate în art. 63, după cum urmează:

127

a) exercitarea de acte de violenţă asupra personalului, persoanelor care execută misiuni la locul de deţinere sau care se află în vizită, asupra celorlalte persoane private de libertate, precum şi asupra oricăror alte persoane; b) organizarea, sprijinirea sau participarea la revolte, răzvrătiri, acte de nesupunere pasive sau active ori alte acţiuni violente, în grup, de natură să pericliteze ordinea, disciplina şi siguranţa locului de deţinere; c) iniţierea sau participarea la acte de sustragere de la executarea măsurilor privative de libertate; d) deţinerea, comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanţe toxice sau ingerarea fără prescripţie medicală a unor medicamente de natură a crea tulburări de comportament; e) sustragerea în orice mod de la executarea unei sancţiuni disciplinare; f) instigarea altor persoane private de libertate la săvârşirea de abateri disciplinare; g) stabilirea de relaţii cu persoane private de libertate sau persoane din interiorul ori exteriorul locului de deţinere, cu scopul de a împiedica înfăptuirea justiţiei sau aplicarea normelor regimului de executare a măsurilor privative de libertate; h) sustragerea sau distrugerea unor bunuri sau valori de la locul de muncă ori aparţinând locului de deţinere, personalului, persoanelor care execută activităţi în locul de deţinere sau se află în vizită, precum şi a bunurilor aparţinând altor persoane, inclusiv celor private de libertate; i) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite spaţii din locul de deţinere, stabilite prin regulamentul de ordine interioară, precum şi nerespectarea orei de revenire în locul de deţinere; j) procurarea, deţinerea, utilizarea sau transmiterea de bani, medicamente, telefoane mobile, bunuri sau alte valori în alte condiţii decât cele admise; k) substituirea identităţii unei alte persoane; l) împiedicarea cu intenţie a desfăşurării programelor care se derulează în locul de deţinere; m) confecţionarea, deţinerea,utilizarea sau transmiterea de obiecte interzise; n) obţinerea sau încercarea de obţinere, prin violenţă, constrângere, promisiuni, servicii, cadouri sau alte mijloace, de avantaje morale ori materiale de la personal, de la persoanele care execută misiuni la locul de deţinere sau care se află în vizită ori de la celelalte persoane private de libertate, precum şi de la oricare altă persoană; o) comunicarea cu exteriorul, în alte condiţii şi prin alte metode decât cele stabilite prin reglementările în vigoare;

128

p) ameninţarea personalului, a persoanelor care execută misiuni la locul de deţinere sau care se află în vizită, a celorlalte persoane private de libertate, precum şi a oricăror alte persoane; q) utilizarea în mod necorespunzător sau în alte scopuri a bunurilor puse la dispoziţie de administraţia locului de deţinere; r) autoagresiunea în orice mod şi prin orice mijloace; s) tulburarea orarului zilnic, inclusiv a liniştii, după ora stingerii până la deşteptare; ş) practicarea jocurilor de noroc cu scopul de a obţine foloase; t) fumatul în alte locuri decât cele permise; ţ) exprimarea, în public, prin gesturi sau acte obscene ori care atrag oprobriul; u) orice manifestare cu caracter discriminatoriu, care aduce atingere demnităţii umane prin deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor fundamentale. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate răspund civil, material, disciplinar sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite în timpul executării pedepselor privative de libertate, potrivit legii.