22.Dimensiunea etică a cercetării ştiinţifice

Succesiunea rapidă de descoperiri ştiinţifice extraordinare şi de inovaţiitehnologice sofisticate face în aşa fel încât să revină tot mai frecvent în atenţievexata quaestio a frontierelor ştiinţei şi a raporturilor sale cu etica. În mod deosebit,cât priveşte genetica şi medicina, recente ştiri răsunătoare (clonarea reuşită a unoranimale superioare, deci perspectiva apropiată a posibilei clonări de fiinţe umane,primul caz de implantare în uterul unei mame 'înlocuitoare' a doi embrioni proveniţide la două perechi diferite de părinţi, construirea în laborator a unui cromozomartificial) au dat curs unui val de comentarii şi evaluări senzaţionaliste, în care dealtfel au apărut că prevalează îngrijorări şi nelinişti, chiar şi în ambiente culturale dematrice laică. Totuşi, această dezbatere a oferit unora ocazia de a repeta vechi acuzeîmpotriva Bisericii, ca şi cum angajarea ei dintotdeauna pentru o apărareintransigentă a omului şi a demnităţii sale, reafirmată în această circumstanţăîmpotriva oricărei folosiri dezumanizante a ştiinţei şi tehnicii, ar însemna refuzare şicondamnare a ştiinţei şi a tehnicii.

Pentru a face un pic de claritate în această temă complexă, este util sădeosebim două probleme, diferite între ele dar strâns unite: cea a autonomieicercetării ştiinţifice şi tehnice şi cea a dimensiunii sale etice.

1. Autonomia cercetării ştiinţifice şi tehnice

Astăzi nimeni nu pune la îndoială autonomia deplină a cercetării ştiinţifice şitehnice. Nici măcar Biserica. Deja Conciliul I din Vatican, în anul 1870, recunoşteacă „credinţa şi raţiunea nu numai că nu pot să nu fie în acord între ele, ci seintegrează reciproc”; de aceea – concludea – Biserica „nu interzice deloc cadisciplinele ştiinţifice, fiecare în propriul domeniu, să urmeze legile şi metodeleproprii lor”1. Mai recent, Conciliul al II-lea din Vatican a simţit nevoia de a expunemai clar motivul acestei recunoaşteri a autonomiei ştiinţei. Într-adevăr – explică el –ştiinţa şi tehnica au legi proprii, finalităţi proprii şi urmează metodologii proprii,care nu depind de cunoaşterea religioasă, ci sunt înscrise în însăşi natura lucrurilor:fie că e vorba de ştiinţa care au ca obiect realitatea fizico-biologică, aşa cum ar fiastronomia matematică, fizica, chimia, ecologia, etc.; fie că e vorba de 'ştiinţeumane', care-l au ca obiect în mod direct pe om, cum ar fi psihologia, sociologia,medicina2.

Motivaţia ultimă, care stă la baza autonomiei ştiinţei şi tehnicii este că elesunt un fapt al cunoaşterii umane; urmează o cale desigur diferită de cea filozofică,

1 Denz.-Schön., nr. 3019.

2 Cf. Decretul Apostolicam actuositatem, nr. 7, în: EV 1/937-941, şi Gaudium et spes, nr. 36, 57,59, 62, în: EV 1/1430-1432, 1504-1509, 1514-1518, 1526-1532.

istorică şi religioasă, însă, din această cauză, nu este mai puţină important sau maipuţin util decât dobândirea adevărului. Ori, căutarea adevărului este mereu un bineîn sine. Că vorba de cercetare filozofică sau ştiinţifică, religioasă sau tehnică, oriceaprofundare a cunoaşterii umane este în mod esenţial umanizatoare, este un factor deeliberare. De altfel, şi a posteriori, nu este greu de dovedit cât de mult ştiinţa şitehnica îl eliberează efectiv pe om, fie de oboseală şi de necesităţile materiale, fiedeschizând mereu noi posibilităţi pentru exercitarea propriilor drepturi şi obligaţii.

De aceea, Biserica nu are nimic de opus împotriva autonomiei legitime aştiinţei; mai mult, o respectă cu sinceritate. Ea este convinsă că nu poate să existecontrast între 'adevărul', cunoscut prin cercetarea ştiinţifico-tehnică, şi 'adevărul'cunoscut prin credinţă: „cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuatăîn mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale, nu va fi niciodată înadevărată opoziţie cu credinţa, pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţăprovin de la acelaşi Dumnezeu”3.

Deci, Biserica nu numai că nu se teme, ci favorizează în mod pozitivprogresul ştiinţei şi tehnicii. În schimb îngrijorează folosirea lui greşită şidezumanizantă care se face, atunci când de la revendicarea autonomiei legitime setrece la absolutizarea valorii cercetării ştiinţifice, până la negarea că în ea există vreolimită sau obligaţie morală. De aceea, Biserica având aceeaşi convingere cu carespune 'da' ştiinţei şi tehnicii, spune 'nu' în schimb 'scientismului', ca viziunereductivă şi ideologică despre realitate, refuzat de altfel şi de oamenii de ştiinţă maiserioşi.

Prin scientism înţelegem, aici şi în continuare, o deformare a conceptuluicorect de ştiinţă, în virtutea căreia ştiinţa invocă o dublă pretenţie absolutistă: aceeacă ar constitui singura formă autentică de cunoaştere a oricărei realităţi, inclusiv aomului; aceea că nu ar trebui să facă referinţă la nici un principiu sau valoare deordin superior, şi în mod deosebit că n-ar trebui să se supună nici unei obligaţii eticenici în privinţa finalităţilor urmărite nici în privinţa mijloacelor sau metodeloradoptate, şi asta fie în procesul de cercetare fie în faza de aplicare a cunoştinţelordobândite.

2. Dimensiunea etică a cercetării

Atitudinea responsabilă a Bisericii este serios motivată. Ea se referă mai alesla al doilea aspect care trebuie clarificat: problema dimensiunii etice a cercetăriiştiinţifice şi tehnice.

De fapt, ca orice altă formă de căutarea a adevărului, şi cercetarea ştiinţificăşi tehnică este are ca finalitate intrinsecă omul, creşterea sa integrală: aceastăcreştere este în acelaşi timp materială şi spirituală, individuală şi socială, imanentă şitranscendentă. Acest lucru este la fel cu a spune că autonomia ştiinţei şi a tehnicii nueste absolută, ci relativă; adică, trebuie armonizată şi confruntată cu celelalte forme

3 Gaudium et spes, nr. 36, în: EV 1/1431.

de cunoaştere umană, dat fiind faptul că şi ea are ca finalitate intrinsecă slujireaomului.

În schimb scientismul – aşa cum am anticipat – exaltă şi absolutizeazăcercetarea ştiinţifică, până acolo încât o consideră scop în sine şi o consideră singuraformă exhaustivă de cunoaştere; până acolo încât susţine că numai ştiinţaexperimentală este capabilă să ajungă la adevărul obiectiv cu privire la natură şi laom. Cu alte cuvinte, scientismul porneşte de la ideea că legile naturii fizice suntsuficiente pentru a explica totul, pornind de la un fel de idee metafizică ce-lconsideră pe om ca epifenomen sau urgenţă de mecanisme fizico-biologice-sociale.

Însă atunci când demnitatea transcendentă a persoanei nu este recunoscută,atunci când viaţa umană în toate dimensiunile sale nu mai este considerată cavaloare primară, ci devine valoare secundară, omul se autodistruge. Dacă valoareaabsolută devine cunoaşterea ştiinţifică împreună cu puterea care urmează, omulpoate fi manipulat, instrumentalizat, redus la rangul de cobai pentru experimente. Esuficient să ne gândim la unele practici răspândite astăzi, pentru care în ţara noastrăîncă nu există o reglementare juridică: manipularea genetică nediscriminată,producerea de embrioni in vitro, comerţul cu organe, anumite practici cinice deprocreaţie artificială.

Aşadar, atunci când se vorbeşte despre 'frontiere' sau de limite etice aleştiinţei, nu se vrea deloc negarea autonomiei şi valorii lor intrinsece; nici nu sevorbeşte despre ele din cauza fricii de progres sau pentru a da un 'ordin de oprire'cercetării. În schimb, se vrea reafirmarea naturii proprii a cercetării ştiinţifico-tehnice, aşa încât să-i garanteze dezvoltarea autentică, fără a-i compromitefinalitatea intrinsecă pentru om. Prin urmare, nu este antiştiinţific a recunoaştegraniţele unei realităţi, care este şi ea 'finită', ca toate realităţile umane.

În schimb ar fi reductivă şi ideologică pretenţia de a deduce din ştiinţă şi dintehnică răspunsul la necesităţile spirituale de înţelegere, de libertate, de iubire, deDumnezeu pe care le are omul. Desigur, ştiinţa deschide încontinuu posibilităţi noivieţii şi activităţii omului, dar apoi nu revine ştiinţei să spună cum trebuie să fiefolosite. „Ştiinţa – reafirmă Ioan Paul al II-lea – oricât ar fi de importantă, nu poatesă înlocuiască celelalte activităţi umane. Mai ales nu poate înlocui credinţa, valorilemorale, arta sau ştiinţa politică. Contribuţia pe care o poate da ştiinţa, prindinamismul său şi prin căutarea constantă a adevărului, este aceea de a da inspiraţieunui context mai bogat sau unei viziuni fizice pentru celelalte activităţi umane”4.

3. Ştiinţa şi etica, o întâlnire necesară

Aşadar este inevitabil ca să fie o întâlnire între cercetarea ştiinţifică şi etică.Viitorul nu se află într-o dicotomie nenaturală între una şi cealaltă, nici întreinterferenţă necuvenită a uneia asupra celeilalte, ci în sinteza armonioasă a celordouă domenii, respectând pe deplin autonomia reciprocă. Aşadar evaluarea etică nu

4 IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat oamenilor de ştiinţă (21.06.1985), în: AAS (1985) 1135.

vrea să conteste autonomia legitimă a ştiinţei, ci să-i salvgardeze natura autentică şifinalitatea ei intrinsecă pentru om, chiar amintind şi denunţând – atunci este necesar– riscurile unei folosiri greşite şi dezumanizante a ştiinţei însăşi. De fapt, dacă dinnatura sa tinde să facă viaţa mai umană, mai liberă şi mai fericită, dimpotrivă, dacăse sustrage oricărei condiţionări etice, oricărei referinţe la valorile superioare aleomului, poate să se întoarcă împotriva lui, supunându-l la noi forme de sclavie şi detotalitarism, care nu sunt mai puţin grave decât cele din trecut.

Iată pentru ce, numai datorită faptului că un lucru poate fi realizat din punctde vedere ştiinţific sau tehnic, nu înseamnă că pentru asta este şi permis să fie făcut.Evaluarea cu privire la posibilitatea morală ca un lucru să fie făcut aparţine uneisfere diferite de sfera ştiinţifică şi tehnică. Însă cele două evaluări nu sunt separateîntre ele, pentru că numai responsabilitatea morală face uman progresul cercetăriiştiinţifice şi tehnice şi-i dă sens. Deci aceasta nu va putea niciodată să facăabstracţie, dacă nu vrea să eşueze ea însăşi.

În concluzie, discursul despre autonomia ştiinţei şi a tehnicii nu are nimic depierdut, ci are totul de câştigat, din faptul de a avea omul ca finalitate, dinrecunoaşterea responsabilă a dimensiunii sale etice; aşa cum discursul etic nu are dece să se teamă de progresul ştiinţific şi tehnic, graţie căruia este în schimb împinsspre noi frontiere, mai avansate, în obţinerea adevărului despre om şi despre lume.Tocmai pentru aceasta, Biserica nu numai că nu frânează, ci, mai mult, îi stimuleazăîn mod pozitiv pe creştini să se angajeze cu curaj ca să demonstreze rodniciaîntâlnirii dintre inteligenţă şi conştiinţă, dintre ştiinţă şi credinţă: „Să armonizezecunoaşterea noilor ştiinţe […] precum şi a descoperirilor celor mai recente cu moralaşi formaţia intelectuală creştină, pentru ca la ei simţul religios şi corectitudineamorală să meargă în pas cu cunoaşterea ştiinţifică şi cu progresul continuu altehnicii, şi astfel ei să poată aprecia şi interpreta toate lucrurile cu un simţ creştinautentic”5.

5 Gaudium et spes, nr. 62, în: EV 1/1531.