Contract de împrumut. Clauză penală. Nulitate

           

Prin  dispoziţiile art.1 din Legea nr.313/1879 se  stipulează expres nulitatea clauzei  penale înserată

în contractul de împrumut, fără a se face distincţie  sub aspectul naturii  juridice a actului  încheiat (contract

civil  sau comercial) , astfel încât  a fost desfiinţat în parte titlul  executoriu , reprezentat de contractul de

împrumut, sub aspectul clauzei penale  înserate  în art.5, privind penalităţile de întârziere,  distingându-se 

de dispoziţiile art.1089 alin.(2)C.civ., care se  referă  la nulitatea unei convenţii prin care s-a  stipulat 

dobânda  la  dobândă.

(Secţia  comercială, decizia nr.1839 din 20 mai 2004)

           

 

Prin sentinţa  civilă nr.2570 din 11 aprilie 2003, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti  a admis, în parte,

contestaţia la executare formulată de contestatoarea E. C., în contradictoriu cu intimata B.P.R.– Cooperativa

de Credit – Agenţia Bucureşti, şi a dispus desfiinţarea în parte a titlului executoriu, reprezentat de contractul

de împrumut, încheiat între părţile aflate în litigiu la 26 februarie 2000, sub aspectul clauzei penale inserate

la art.5 din contract, privind penalităţile de 1% pe zi, calculate la valoarea ratei (capital şi dobândă) şi 

neachitate.

            Totodată , s-a dispus anularea tuturor formelor de executare, iar intimata a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată .           

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, din adresa intimatei din 4 februarie 1998, rezultă că la

acea dată contestatoarea debitoare E.C. mai avea de achitat, în legătură cu creditul acordat, sumele

reprezentând capital, dobânzi şi penalităţi de întârziere  şi, faţă de dispoziţiile art.1 din Legea nr.313/1879,

care stipulează nulitatea clauzei penale în contractele de împrumut, fără nici o distincţie asupra naturii actului

încheiat, această  clauză este lovită de nulitatate având drept efect admiterea contestaţiei şi înlăturarea

penalităţilor de întârziere .

            De asemenea, instanţa a mai reţinut, tot plecând de la conţinutul adresei intimatei, că la data

formulării contestaţiei (ţinând cont pe de o parte de plăţile efectuate de contestatoare iar pe de altă parte de

fondul social pe care aceasta îl avea depus la intimată), contestatoarea nu mai avea de achitat din creditul

acordat nici o datorie faţă de intimată, situaţie în care s-a apreciat că, executarea silită împotriva

contestatoarei a fost pornită cu încălcarea dispoziţiilor art.3711 alin.(3) C. proc. civ.

            Intimata, prin lichidator, a declarat recurs, susţinând că soluţia pronunţată în contestaţie, de

desfiinţare a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut, pe motivul constatării nulităţii clauzei

penale prevăzută la art.5 din contract, este criticabilă deoarece dispoziţiile Legii nr.313/1879, care interzic

introducerea clauzei penale în contractele de împrumut, trebuiau interpretate în coroborare cu cele ale

art.1089 c.civ., ultimul aliniat, potrivit cărora „clauza prin care de mai înainte şi în momentul formării unei

convenţii, alta decât o convenţie comercială, se va stipula dobândă la  dobânzile datorite pentru un an sau

pentru mai puţin, ori mai mult de un an, sau la alte  venituri viitoare, se va declara nulă”.

            Or, din conţinutul acestui text legal, rezultă per a contrario că, în convenţiile comerciale, spre

deosebire de cele civile, se poate stipula  clauza penală, care nu poate fi constatată nulă, din moment ce

aceasta reprezintă voinţa părţilor, cu  valoarea prevăzută de art.969 C. civ., având rolul de a proteja pe

creditor împotriva riscului insolvabilităţii debitorului, care ar genera, nerealizarea profitului, or, scopul 

încheierii oricărui contract comercial este chiar profitul.

            Din examinarea actelor de la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, rezultă că prima

instanţă a apreciat bine, că atâta timp cât prin dispoziţiile art.1 din Legea nr.313/1879 (în vigoare şi în

prezent) s-a stipulat expres „clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi este şi va rămâne anulată”,

fără a face distincţie sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract comercial sau contract

civil),contestaţia debitoarei împotriva  titlului executoriu (rezultat din contractul de împrumut, în care a fost

introdusă clauza penală) este întemeiată şi ca urmare a foat  admisă contestaţia la executare şi anulat în

parte titlul executoriu, cu consecinţa înlăturării plăţii penalităţilor de întârziere.

            Cum, dispoziţiile legale precizate (art.1 din Legea nr.313/1879) au un caracter special şi se aplică

indiferent de natura actului, este evident că acestea sunt derogatorii de la cele din dreptul comun, din 

art.1089 C.civ., la care face referire recurenta şi pe care îşi bazează criticile formulate în recurs.

            Pe de altă parte, reglementarea introdusă la alin.(2) al art.1089 C. civ. se referă la nulitatea unei

convenţii prin care s-a stipulat dobândă la dobândă, care se va declara nulă, iar nu la clauza penală, (în

temeiul căreia s-au calculat penalităţile de întârziere la plată).

Cu alte cuvinte, prevederile legale invocate de recurentă reglementează o altă materie, decât cea

care formează obiectul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.313/1879, care au fost examinate anterior şi care

prevăd expres nulitatea clauzei penale introdusă în contractele de împrumut, fără nici o distincţie dacă

acestea sunt comerciale sau civile. Or, dacă s-ar accepta susţinerile recurentei, această împrejurare ar

echivala cu o adăugare la lege.

            În consecinţă, recursul intimatei a fost  respins ca nefondat.