1.2. Educaţia sexuală – conţinut şi obiective

În Europa vârsta de începere a educaţiei sexuale este foarte variată. Conform

raportului SAFE1 se porneşte de la vârsta de 5 ani în Portugalia faţă de 14 ani în

Spania, Italia şi Cipru. Un examen mai atent, totuşi, arată că diferenţele nu sunt atât

de mari cum ar putea părea la prima vedere şi depind în mare măsură de ceea ce se

înţelege prin educaţie sexuală. În document a fost adoptată o definiţie lărgită care nu

include numai aspectele fizice, emotive şi relaţionale ale sexualităţii şi a contactelor

sexuale ci şi o gamă de alte aspecte ca prietenia sau sentimentele de siguranţă,

protecţie şi atracţie. Adoptând acest concept mai extins, devine mai comprehensibil

de ce în diferite ţări educaţia sexuală începe încă din şcoala primară. Acolo unde

începe în mod oficial în şcoala secundară, este folosită o definişie de educaţie

sexuală mult mai restrânsă, în termeni de „contacte sexuale”. Această diferenţă în

definiţii explică şi motivaţia pentru care în unele ţări la „educaţie sexuală” se mai

preferă denumirea de „educaţie sexuală şi relaţională” sau denumiri asemănătoare.

În documentul, propus de BzGA şi OMS pentru educaţia sexuală, s-a ales în

mod intenţionat susţinerea unei apropieri în care educaţia sexuală să aibă început

încă de la naştere. Pornind de la naştere nounăscuţii învaţă valoarea şi plăcerea

contactului fizic, a căldurii umane şi a intimităţii. Imediat învaţă ce lucru e „curat”

şi ce anume e „murdar” şi prin urmare învaţă diferenţa dintre femei şi bărbaţi şi

între persoane cunoscute şi necunoscute. Esenţa discursului este că încă de la

naştere părinţii în pasrticular trimit copiilor mesaje inerente corpului şi intimităţii.

Spus în alţi termeni, fac educaţie sexuală.

1.2.1. Educaţia sexuală conform vârstei

1 Cf. IPPF (2006a)

În contextul educaţiei sexuale este importantă expresia „adecvat vârstei”. Aşadar,

ar fi mai corect de utilizat expresia „adecvat dezvoltării” din moment ce nu toţi

copiii cresc în acelaşi ritm. Totuşi, expresia „adecvat vârstei” este folosită astfel în

locul expresiei „adecvat în ceea ce priveşte vârsta şi dezvoltarea” şi face referinţă la

evaluarea graduală a ceea ce este de interes, de ceea ce este relevant şi a măsurii în

care este necesar să se treacă la detalii într-o anumită vârstă sau într-o anumită fază

a dezvoltării. Un copil de patru ani, spre exemplu, ar putea să întrebe de unde vin

copiii şi răspunsul „din burta mamei” este de obicei suficient şi potrivit pentru

vârstă. Numai dacă acelaşi copil ar putea să se întrebe: „Cum ajung copiii în burta

mamei?”şi în acel moment va fi „adecvat pentru vârstă” un răspuns diferit.

Răspunsul incorect este „eşti prea mic pentru astfel de lucruri”, afirmă documentul.

Conceptul de „adecvare conform vârstei” explică de ce în educaţia sexuală poate

fi necesar să ne întoarcem asupra aceloraşi argumente faţă de vârste diferite: odată

cu creşterea în vârstă aceleaşi argumente sunt ilustrate în manieră exhaustivă.

Europa este eterogenă în ceea ce priveşte atât materia curriculară în domeniul în

care este inserată eduaţia sexuală cât şi formarea educatorului. În unele cazuri,

educaţia sexuală este o materie în sine, dar este şi mai potrivit ca să fie integrată în

programele altor materii. Cea mai evidentă pare să fie biologia dar conform ţării,

tipului de şcoală şi altor circumstanţe, educaţia sexuală poate fi introdusă în

educaţia civică, ghid pentru socialitate sau competenţe sociale, educaţia la sănătate,

filosofie, religie, literatură sau educaţie fizică. Materia principală şi formarea

educatorului influenţează în mare măsură conţinutul şi metodele de învăţare: atunci

când educaţia sexuală este situată în domeniul învăţării biologiei sau educaţia la

sănătate atenţia tinde să fie pe aspectele fizice,în timp ce materia principală aparţine

disciplinelor umanistice va acorda o mai mare atenţie faţă de aspectele sociale,

relaţionale sau morale.

În ultimile decenii tendinţa predominantă, pentru Europa în complexitatea ei, a

fost aceea de a face educaţia sexuală obligatorie fără opţiuni care să permită

părinţilor în caz de obiecţii severe faţă de conţinuturile curriculare, de a retrage

proprii copii de la lecţiile predate. În realitate, părinţii (mai ales cei care aparţin

minorităţilor demografice) sunt adesea susţinători ai educaţiei sexuale şcolare

pentru că aceştia însăşi nu sunt la înălţimea sarcinii sau probează stânjenire în ceea

ce priveşte argumentul.

Este important de subliniat că aproape niciodată educaţia sexuală nu este materie

de examen, deşi pot fi unele aspecte deoarece au fost integrate într-o materie

obligatorie ca, de exemplu, biologia. Totuşi ca să primească suficientă atenţie, este

important ca educaţia sexuală să fie materie de examen.

Pentru definirea unui curriculum al eduaţiei sexuale este utilă instaurarea unei

colaborări cu părinţii, nu numai pentru a garanta o integrare optimă între rolul

informal şi rolul formal al şcolii. În cel puţin o ţară europeană (Austria) această

colaborare este în mod oficial necesară.

Totuşi, şcoala nu este unica instituţie sau organizaţie care poate dezvolta un rol

important în educaţia sexuală. Chiar multe organizaţii în strânsă legătură cu copii şi

tineri ca şi mijloace de comunicare, pot oferi contribuţii utile.

În cele din urmă, variază şi gradul de decentralizare sau centralizare a

autorităţilor care stabilesc şi actualizează programele curriculare de instruire, mai

ales de educaţie sexuală. Rezultă astfel faptul că realitatea educaţiei sexuale poate fi

diferită în mare măsură între diferitele state.

1.2.2. Programe şi iniţiative internaţionale asupra educaţiei sexuale

Examinarea internaţionala a UNESCO asupra evaluării programelor de educaţie

sexuală include o listă de programe din care se desprinde că, în ziua de astăzi aceste

programe sunt concretizate intr-un mare numă de ţări, fie dezvoltate sau în curs de

dezvoltare2. Numeroase programe s-au inspirat şi au primit suportul de programe de

la ţările dezvoltat, printre care, în special SUA şi ţări din Europa Occidentală.

Dintr-o perspectivă istorică generală, programele de educaţie sexuală pot fi

grupate în mod fundamental în trei categorii3:

1. programe care facilitează în principal sau în mod exclusiv pe abstinenţa

raporturilor sexuale prematrimoniale, cunoscute ca programe „how to say no” (cum

să spunem nu) sau „abstinence only”(numai abstinenţa) (Tip 1).

2. programe care cuprind abstinenţa ca o alegere posibilă dar care dedică şi

atenţia asupra contracepţiei şi practicilor sexuale sigure. Astfel de programe sunt

adesea indicate ca „educaţie sexuală extensivă” în ceea ce priveşte educaţia sexuală

„doar abstinenţa”(Tip 2).

3. programe care cuprind elementele din programa de tip 2 dar le situează într-o

perspectivă mai amplă a creşterii şi a evoluţiei personale. În documentul propus spre

aprofundare aceste programe sunt indicate ca „educaţie sexuală olistică”(Tip 3).

În ultimul deceniu programele de tip 1 au fost în mod energic promovate şi

finanţate de administraţia republicană SUA şi, într-o anumită măsură, au avut

influenţa lor şi în afara SUA, în special în unele ţări în curs de dezvoltare şi în unele

ţări din Europa orientală. Programele de tip 2 au fost dezvoltate ca reacţie la

apropierea programului „numai absinenţa”. Un studiu mai amplu comparat pe

rezultatele programelor de tip 1 şi de tip 2 realizate în SUA a arătat că programele

de tip „numai abstinenţa” nu au nici un fel de efect pozitiv asupra comportamentelor

sexuale sau asupra riscului de graviditate în adolescenţă, dimpotrivă faţă de

programele educaţiei sexuale extensive, care au un efect pozitiv asupra

comportamentelor sexuale cât şi asupra riscului de graviditate în adolescenţă4.

Linia de demarcare între programele de tip 2 şi de tip 3 nu este riguroasă şi

depinde mai mult de chestiuni de difinire.

2 Cf. UNESCO et al 2009 a, 13.3 4 Cf. Kohler şi al (2008).

În SUA există un mod exclusiv programe de tip 1 şi de tip 2, în timp ce în Europa

occidentală predomină programele de tip 3.

Literatura internaţională asupra educaţiei sexuale esteprin definiţie,în limba

engleză, în timp ce în Europa documentele asupra educaţiei sexuale, sunt în limbile

naţionale. Din moment ce aceste documente sunt inaccesibile la nivel internaţional

se creează în mod facil impresia că există în mod exclusiv programele de limbă

engleză din care majoritatea provin din SUA.

Este important să subliniem că programele de tip 3 pornesc de la o filosofie

diferită de programele de tip 1 şi 2. Acestea din urmă, de fapt, tind să fie mult mai

„orientate spre rezultate tangibile” şi se concentrează în particular pe efectele

comportamentale. Întrebările importante pentru evaluarea programelor curriculare

de educaţie de tip 1 şi 2 cuprind şi unele întrebări: „Programa contribuie la

întârzierea vârstei primului raport sexual? Reduce numărul de parteneri sexuali?”

În Europa educaţia sexuală este în primul rând adresată creşterii personale,în

timp ce în SUA este în principal adresată rezolvării problemelor sau prevenţiei. O

lungă serie de motivaţii istorice, sociale şi culturale au dus la această diferenţă

fundamentală între SUA şi Europa. În Europa occidentală sexualitatea înfloreşte şi

se dezvoltă în timpul adolescenţei nu este înţeleasă ca o problemă sau un pericol, ci

ca un izvor preţios de îmbogăţire a cunoştinţelor persoanei.

1.2.3. Iniţiative internaţionale paralele cu privire la educaţia sexuală

Documentul, elaborat de BzGA şi OMS, recomandă Standarde europene pentru

educaţia sexuală şi totodată completează şi alte iniţiative, atât la nivel european cât

şi la nivel mondial de promovare a educaţiei sexuale. Vom încerca să facem o

incursiune în timp în acest sens:

— În anul 2001 a fost publicată WHO European Regional Strategy on Sexual an

Reproductive Health5. Această strategie solicita Statelor Membre Europene să

5 Cf. WHO Regional Office for Europe 1999 (2001).

dispună pentru informarea şi educarea adolescenţilor cu privire la toate aspectele

sexualităţii şi ale reproducerii ba chiar să-i susţină în dobândirea competenţelor

(Life-skills) necesare pentru a gestiona sexualitatea şi reproducerea în mod

satisfăcător şi responsabil. Strategia propunea şi predispunea revizuirea legilor şi a

poliicii cu scopul de a asigura facilitarea accesului la educaţia şi la sănătatea sexuală

şi reproductivă.

— În noiembrie 2006 BzGA şi Oficiul Regional pentru Europa a OMS au

organizat la Köln conferinţa internaţională „Youth Sex Education in a Multicultural

Europe”6 care a oferit pentru mai mult de 100 de experţi proveniţi din 26 de ţări un

forum unde să prezinte şi să discute strategiile naţionale pentru educaţia sexuală şi

iniţiativele de succes, încurajând totodată şi crearea reţelelor şi colaborarea în

câmpul educaţiei sexuale pe teritoriul Regiunii Europei. În faza propedeutică acestei

conferinţe a fost pregătită culegerea „Country Papers on Youth Sex Education in

Europe”7 acea primă tentativă de a reuni şi integra experienţele în câmpul educaţiei

sexuale din 16 ţări europene.

În acelaşi timp la conferinţa din Köln au fost disponibile primele rezultate din

„SAFE Project”8. Proiectul a primit finanţarea Comisiei Europene – Direcţia

Generală pentru Sănătate şi Consumatori. Acest parteneriat urmăreşte promovarea

sănătăţii sexuale9 şi reproductive a drepturilor sexuale10 şi reproductive a tineretului

în Europa. Una dintre recomandările conţinute în relaţia ghid pentru politicile

proiectului SAFE afirmă11:

„Să ne asigurăm că educaţia sexuală extensivă să fie materie obligatorie atât în

şcolile primare cât şi în cele secundare, cu standarde minime şi obiective didactice

clar definite”

6 BzGA/WHO Regional Office for Europe, 2006,199.7 Cf. BzGA/WHO Regional Office for Europe, 20068 Sexual Awareness for Europe.Început în 2005 proiectul a fost o iniţiativă a IPPF European Network şi 26 asociaţii membre, alături de Lund University (Suedia) şi Oficiul Regional pentru Europa a OMS.9 Sănătate sxuală = 10 Drepturi sexuale = 11 IPPF (2007), 18.

— În anul 2009, UNESCO a publicat documentul „Technical Guidance on

Sexuality Education” în două volume12. Este un schimb de informaţii, experienţe şi

păreri cu autorii acestor linii ghid, dar numai în a doua fază a realizării prezentului

document analizat. Cele două documente în parte se suprapun, dar în timp ce

documentul UNESCO oferă recomandările la nivel mondial, Standardele prezentate

în document sunt specifice regiunii europene.

Tot în 2009, Population Council a publicat un manual de educaţie sexuală cu

titulul: „It is All One Curriculu,.Guidelines and Activities for a Unified Approach to

Sexuality, Gender, HIV and Human Rights Education”. Aceste linii ghid au fost

realizate de un grup de lucru format din diferite organizaţii non-guvernamentale

printre care si IPPF13.

1.3. Emancipare Sexuală – destinatari şi strategii

În definiţiile pe care le oferă DEX la termenul emancipare am ales următoarea

semnificaţie. A emancipa = despre copii şi adolescenţi – a-şi lua unele libertăţi

nepotrivite cu vârsta lui, a avea purtări libertine.

În acest sens putem afirma că există emancipare sexuală pe care însăşi UNESCO

şi IPPF o propune. Acestea consideră sexualitatea în mod olistic şi în contextul

dezvoltării afective şi sociale. Recunosc că informaţia nu este suficientă:

„Educaţia sexuală extensivă (olistică) urmăreşte scopul de a furniza tinerilor

cunoştinţe, competenţe, atitudini şi valori de care au nevoie pentru a determina

propria sexualitate şi a câştiga – fizic şi emotiv în mod individual şi în relaţii. Este

necesar să oferim tinerilor oportunitatea de a dobândi life-skills (deprinderi de

viaţă) esenţiale şi de a dezvolta atitudini şi valori pozitive”14

12 Cf. UNESCO (2009 a) (2009 b).13 Cf. Population Council (2009).14 IPPF 2006 b, 6.

În recentul document „International Technical Guidance on Sexuality Education”

realizat de UNESCO şi de alte organizaţii ale Naţiunilor Unite, educaţia sexuală a

fost descrisă în modul următor:

„Este definit Educaţie sexuală o apropiere adecvată vârstei şi culturii, în învăţarea a

ceea ce priveşte sexul şi relaţiile prin transmiterea de informaţii ştiinţifice corecte şi

realiste. Educaţia Sexuală oferă pentru multe aspecte ale sexualităţii, oportunitatea

fie de a explora propriile valori şi atitudini, fie de a dezvolta competenţele

decizionale, competenţele comunicative şi competenţele necesare pentru reducerea

ricurilor”15

1.3.1. Motivaţii pentru educaţia sexuală

Toate fiinţele umane se nasc ca fiinţe sexuale şi trebuie în orice caz să dezvolte

propriul potenţial sexual. Educaţia sexuală ajută la pregătirea tineretului pentru viaţă

în general, în special în ceea ce priveşte construirea şi menţinerea relaţiilor

satisfăcătoare, şi contribuie la dezvoltarea personalităţii şi a capacităţii de

autodeterminare.

Convenţa Naţiunilor Unite afirmă despre drepturile copilăriei16 ca drept implicit

informarea şi obligaţia statelor de a pune la punct măsurile pentru educaţia copiilor

şi a tinerilor.

Drepturile sexuale ca drepturi umane privitoare la sexualitate oferă un cadru

ulterior de referinţă care cuprinde dreptul de a avea acces la educaţia sexuală.

Articolul 8 din Declaraţia IPPF afirmă:

„Dreptul la educaţie şi la informare: toate persoanele , fără discriminări, au

dreptul la educaţie şi la informare în general la educaţia sexuală extinsivă şi la

informaţiile necesare şi folositoare pentru a câştiga dreptul de plină cetăţenie şi

egalitate în sfera privată, publică şi politică”

15 UNESCO (2009 b), 2.16 Cf. United Nations (1989).