EDITORISilviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIALMagdalena Mărculescu

REDACTORVictor Popescu

DESIGNAlexe Popescu

DIRECTOR PRODUCŢIECristian Claudiu Coban

DTPFlorin Paraschiv

CORECTURĂAna-Maria TamaşSînziana Doman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMARCUSE, HERBERT

Eros şi civilizaţie. O cercetare filosofică asupra lui Freud / Herbert Marcuse; trad.: Cătălina şi Louis Ulrich — Ed. a 2-a. – Bucureşti: Editura Trei, 2015

ISBN 978-606-719-356-5

I. Ulrich, Cătălina (trad.)II. Ulrich, Louis (trad.)

61(436) Freud,S 929 Freud,S

ISBN 978-606-719-356-5

Titlul original: Eros and Civilization. A Philosophical Inquiry into FreudAutor: Herbert Marcuse

Copyright © 1955, 1966 by Beacon Press

Copyright © Editura Trei, 2015pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, BucureştiTel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

În memoria Sophiei Marcuse1901–1951

7

Cuprins

Prefaţă politică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

Prefaţă la ediţia întâi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27

PARTEA ÎNTÂI. Sub domnia principiului realităţii . . . . . . . 33

I. Tendinţa ascunsă a psihanalizei. . . . . . . . . . . . 35Principiul plăcerii şi principiul realităţiiReprimare genetică şi reprimare individuală„Întoarcerea refulatului“ în civilizaţieCivilizaţie şi lipsă: raţionalizarea renunţării„Amintirea lucrurilor trecute“ ca vehicul al eliberării

II. Originea reprimării individului (Ontogeneza). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44Aparatul psihic ca unitate dinamică a contrariilorStadii în teoria freudiană a instinctelorNatura conservatoare a instinctelor primarePosibila supremaţie a principiului NirvanaSine, eu, supraeu„Corporalizarea“ sufletuluiCaracterul reacţionar al supraeuluiEvaluarea concepţiei fundamentale a lui Freud

8 Eros şicivilizaţie

Analiza interpretării istoriei în psihologia lui FreudDistincţia dintre reprimare şi „reprimare suplimentară“Munca înstrăinată şi principiul randamentuluiOrganizarea sexualităţii: tabuurile asupra plăceriiOrganizarea instinctelor distructiveDialectica fatală a civilizaţiei

III. Originea civilizaţiei represive (Filogeneza) . . . 76„Moştenirea arhaică“ a eului individualPsihologie individuală şi psihologie de grupHoarda primordială: revolta şi restaurarea dominaţieiConţinutul dublu al sentimentului de vinovăţieÎntoarcerea refulatului în religieEşecul revoluţieiSchimbări în imaginile tatălui şi imaginile mamei

IV. Dialectica civilizaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97Nevoia de apărare întărită împotriva distrugeriiCerinţa de sublimare (desexualizare) a civilizaţieiSlăbirea Erosului (instinctele vieţii); eliberarea

distructivităţiiProgres în productivitate şi progres în dominareControale intensificate în civilizaţia industrialăDeclinul luptei cu tatălDepersonalizarea supraeului; contractarea euluiÎmplinirea înstrăinăriiDezintegrarea principiului randamentului

V. Interludiu filosofic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123Teoria freudiană a civilizaţiei în tradiţia filosofiei

occidentaleEul ca subiect agresiv şi transcendentLogos ca logică a dominaţieiProtestul filosofic împotriva logicii dominaţieiFiinţă şi devenire: permanenţă versus transcendenţăÎntoarcerea eternă la Aristotel, Hegel, NietzscheEros ca esenţă a existenţei

9

PARTEA A DOUA. Dincolo de principiul realităţii . . . . . . . . 143

VI. Limitele istorice ale principiului consacrat al realităţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145Caracterul învechit al penuriei şi dominaţieiIpoteza unui nou principiu al realităţiiDinamica instinctuală spre civilizaţia nonrepresivăProblema verificării ipotezei

VII. Fantasmă şi utopie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155Fantasmă versus raţiunePăstrarea „trecutului arhaic“Valoarea de adevăr a fantasmeiImaginea vieţii fără reprimare şi angoasăPosibilitatea libertăţii reale în civilizaţia avansatăNevoia de redefinire a progresului

VIII. Imaginile lui Orfeu şi Narcis . . . . . . . . . . . . . 172Arhetipurile existenţei umane în civilizaţia nonrepresivăOrfeu şi Narcis versus PrometeuLupta mitologică a Erosului împotriva tiraniei raţiunii —

împotriva morţiiReconciliera omului cu natura în cultura sensibilă

IX. Dimensiunea estetică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185Estetica precum ştiinţă a sensibilităţiiReconcilierea dintre plăcere şi libertate, instinct

şi moralitateTeoriile estetice ale lui Baumgarten, Kant şi SchillerElemente ale unei culturi nonrepresiveTransformarea muncii în joc

X. Transformarea sexualităţii în Eros . . . . . . . . . 208Abolirea dominaţieiEfectul asupra instinctelor sexuale„Autosublimarea“ sexualităţii în ErosSublimare represivă versus sublimare liberăApariţia relaţiilor sociale nonrepresiveMunca drept joc liber al facultăţilor umanePosibilitatea relaţiilor libidinale de muncă

10 Eros şicivilizaţie

XI. Eros şi Thanatos. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232Noua idee despre raţiune: raţionalitatea satisfaceriiMoralitatea libidinalăLupta împotriva curgerii timpuluiSchimbarea în relaţia dintre Eros şi instinctul morţii

Epilog. Critica revizionismului neofreudian. . . . . . . . 246

11

Prefaţă politică 1966

Eros şi civilizaţie: titlul exprima la data primei ediţii a acestei cărţi o idee optimistă, eufemistică, încrezătoare chiar, şi anume că realizările societăţii industriale avan-sate ar da omului posibilitatea să schimbe radical sensul progresului, să rupă unitatea fatală dintre productivi-tate şi distrugere, dintre libertate şi reprimare — cu alte cuvinte, să deprindă ştiinţa voioasă (gaya sciencia) de a folosi bogăţia socială pentru a modela umanitatea potrivit Instinctelor Vieţii în lupta conjugată împotriva aducăto-rilor de Moarte. Acest optimism se baza pe presupunerea că nu mai exista niciun motiv pentru acceptarea domi-naţiei, că penuria şi nevoia de a trudi erau doar „artifi-cial“ întreţinute — în interesul conservării sistemului de dominaţie. Treceam cu vederea sau minimalizam faptul că acest motiv „învechit“ fusese în mare măsură întărit (dacă nu înlocuit) cu forme de control social chiar mai efi-ciente. Înseşi forţele care făceau societatea capabilă de a tempera lupta pentru existenţă serveau pentru a reprima în cazul indivizilor nevoia unei astfel de eliberări. Acolo unde standardul înalt de viaţă nu este suficient pentru a-i reconcilia pe oameni cu viaţa şi cârmuitorii lor, „ingineria socială“ a sufletului şi „ştiinţa relaţiilor umane“ asigură

12 Eros şicivilizaţie

investirea libidinală necesară. În societatea abundenţei autorităţile nu sunt aproape deloc constrânse să-şi jus-tifice guvernarea. Ele livrează bunurile, satisfac energia sexuală şi agresivă a supuşilor lor. Ca şi inconştientul, a cărui putere distructivă o reprezintă cu atâta succes, auto-rităţile reprezintă, în acelaşi timp, binele şi răul, princi-piul contradicţiei negăsindu-şi loc în logica lor.

În măsura în care abundenţa societăţii depinde tot mai mult de producţia şi consumul neîncetat al nimicurilor şi fleacurilor (proiectate pentru a se uza cât mai repede) şi de mijloacele de distrugere, indivizii trebuie să găsească noi căi de adaptare. „Biciul economic“, chiar şi în formele sale cele mai rafinate, pare a nu mai fi adecvat pentru a asigura continuarea luptei pentru existenţă în cadrul organizării învechite de azi, şi nici legile şi patriotismul nu mai par adecvate pentru a asigura un sprijin popular activ pentru tot mai periculoasa expansiune a sistemului. Administrarea ştiinţifică a nevoilor instinctuale a devenit demult un factor fundamental pentru reproducerea sistemului: marfa care trebuie cumpărată şi folosită este transformată în obiecte ale libidoului; iar Duşmanul naţional care trebuie combă-tut şi urât este deformat şi mărit într-o asemenea măsură, încât poate declanşa şi satisface agresivitatea în dimen-siunea cea mai profundă a inconştientului. Democraţia de masă oferă accesoriile politice pentru a realiza această introiecţie a Principiului Realităţii; ea nu numai că le per-mite oamenilor să-şi aleagă (până la un punct) propriii stă-pâni şi să participe (până la un punct) în guvernul care-i conduce, ci le îngăduie stăpânilor să dispară în spatele paravanului tehnologic al aparatului productiv şi distruc-tiv pe care-l controlează şi care ascunde costurile umane (şi materiale) ale beneficiilor şi alinărilor pe care le acordă acelora care colaborează. Oamenii, eficient organizaţi şi manipulaţi, sunt liberi; ignoranţa şi neputinţa, heterono-mia introiectată reprezintă preţul libertăţii lor.

13

Este lipsit de sens să vorbim despre eliberarea oame-nilor liberi — iar noi suntem liberi dacă nu aparţinem minorităţii oprimate. Şi este lipsit de sens să vorbim des-pre reprimare suplimentară când bărbaţii şi femeile se bucură de mai multă libertate sexuală decât oricând. Dar adevărul este că această libertate şi satisfacţie transformă pământul în iad. Infernul este concentrat încă în anu-mite locuri îndepărtate: Vietnam, Congo, Africa de Sud şi în ghetourile „societăţii abundenţei“: în Mississippi şi Alabama, în Harlem. Aceste locuri infernale explică întregul. Este uşor şi practic a vedea în ele doar pungi de sărăcie şi mizerie într-o societate în creştere, capabilă să le elimine treptat şi fără nicio nenorocire. Această inter-pretare poate fi chiar realistă şi corectă. Întrebarea este: eliminate cu ce preţ — preţ exprimat nu în dolari şi cenţi, ci în vieţi umane şi libertate umană?

Ezit să folosesc cuvântul libertate pentru că exact în numele libertăţii sunt comise crime împotriva umanită-ţii. Această situaţie nu este, cu siguranţă, nouă în isto-rie: sărăcia şi exploatarea au fost produse ale libertăţii economice; în repetate rânduri oamenii au fost eliberaţi pretutindeni de către suveranii şi stăpânii lor, iar noua lor libertate s-a dovedit a fi supunere, nu faţă de dom-nia legii, ci faţă de domnia legii altora. Ceea ce începea ca supunere prin forţă devenea curând „servitute volun-tară“, colaborare pentru reproducerea unei societăţi care făcea servitutea tot mai profitabilă şi mai acceptabilă. Reproducerea, mai mare şi mai bună, a aceloraşi moduri de viaţă ajunge să însemne, în mod tot mai clar şi mai conştient, închiderea celorlalte moduri de viaţă posibile care ar fi putut să isprăvească cu sclavii şi stăpânii, cu productivitatea reprimării.

Astăzi, această unitate dintre libertate şi servi-tute a devenit „naturală“ şi un vehicul al progresului. Prosperitatea apare din ce în ce mai mult ca premisă

14 Eros şicivilizaţie

obligatorie şi produs derivat ale unei productivităţi ce se autopropulsează mereu în căutare de noi debuşee, pen-tru consum şi pentru distrugere, în spaţiul exterior şi interior, fiind însă împiedicate să se „reverse“ în zonele mizeriei — acasă şi în străinătate. În comparaţie cu acest amalgam de libertate şi agresiune, producţie şi distru-gere, imaginea libertăţii umane este dislocată: ea devine proiectul răsturnării acestui tip de progres. Eliberarea nevoilor instinctuale de pace şi linişte, a erosului auto-nom „asocial“ presupune eliberarea din afluenţa repre-sivă: o inversare a sensului progresului.

Teza susţinută în Eros şi civilizaţie, pe care am expus-o mai amănunţit în Omul unidimensional, era că omul ar putea evita soarta unei Bunăstări-prin-Stare-de-Război doar ajungând la un nou punct de plecare, unde ar putea reconstitui aparatul productiv fără „ascetismul lumesc“ care furniza baza psihică pentru dominaţie şi explorare. Această imagine a omului era negarea definitivă a supra-omului lui Nietzsche: un om suficient de inteligent şi de sănătos pentru a se descurca şi fără eroi sau virtuţi ero-ice, un om fără impulsul de a trăi în mod periculos, de a înfrunta provocarea; un om cu buna conştiinţă de a face din viaţă un scop în sine, de a trăi în bucurie o viaţă lip-sită de teamă.

„Sexualitatea polimorfă“ era termenul pe care îl folo-seam pentru a arăta că noua direcţie a progresului va depinde complet de posibilitatea de a activa nevoi biolo-gice, organice, reprimate sau interzise: de a face corpul uman mai degrabă un instrument al plăcerii decât unul al muncii. Vechea formulă, dezvoltarea nevoilor şi a facul-tăţilor dominante, părea a fi inadecvată; apariţia unor nevoi şi facultăţi noi, calitativ diferite, părea a fi premisa obligatorie, conţinutul eliberării.

Ideea unui asemenea nou Principiu al Realităţii se baza pe presupunerea că precondiţiile materiale

15

(tehnice) pentru dezvoltarea sa erau fie stabilite, fie puteau fi stabilite în societăţile industriale avansate ale epocii noastre. Era de la sine înţeles că traducerea în rea-litate a posibilităţilor tehnice ar însemna o revoluţie. Dar chiar anvergura şi eficienţa introiecţiei democratice au suprimat subiectul istoric, agentul revoluţiei: oame-nii liberi nu au nevoie de eliberare, iar cei oprimaţi nu sunt suficient de puternici pentru a se elibera singuri. Aceste condiţii redefinesc conceptul de utopie: eliberarea este cea mai realistă, cea mai concretă dintre toate posi-bilităţile istorice şi, în acelaşi timp, ea este reprimată în modul cel mai raţional şi mai eficient — reprezintă cea mai abstractă şi îndepărtată posibilitate. Nicio filoso-fie, nicio teorie nu poate distruge introiecţia democra-tică a stăpânilor în supuşii lor. Când, în societăţile mai mult sau mai puţin abundente, productivitatea a atins un nivel la care masele participă la beneficiile sale şi la care opoziţia este efectiv şi democratic „înfrânată“, atunci şi conflictul dintre stăpân şi sclav este înfrânat în mod efi-cace. Sau, mai degrabă, şi-a schimbat localizarea soci-ală. El există şi explodează în revolta ţărilor înapoiate împotriva moştenirii colonialismului şi a prelungirii sale prin neocolonialism. Concepţia marxistă stipula că doar cei care au fost scutiţi de binecuvântările capitalismu-lui l-ar putea transforma, cumva, într-o societate liberă: doar cei a căror existenţă a fost chiar negarea proprietă-ţii capitaliste ar putea deveni agenţi istorici ai eliberării. În arena internaţională, concepţia marxistă îşi recapătă deplina validitate. În măsura în care societăţile exploata-toare au devenit puteri mondiale, în măsura în care noile naţiuni independente au devenit terenul de luptă al inte-reselor lor, forţele „externe“ ale răzvrătirii au încetat a mai fi forţe din afară: ele sunt duşmanul din interiorul sistemului. Aceasta nu-i face pe rebeli mesagerii umani-tăţii. Prin ei înşişi, ei nu sunt (la fel de puţin cât era şi

16 Eros şicivilizaţie

proletariatul marxist) reprezentanţii libertăţii. Concepţia marxistă potrivit căreia proletariatul internaţional şi-ar primi armura intelectuală din afară este aplicabilă şi aici: „scânteia gândirii va pătrunde temeinic în acest ogor al poporului“1. Ideile grandioase despre unitatea dintre teorie şi practică nedreptăţesc începuturile plăpânde ale unei astfel de unităţi. Şi totuşi revolta ţărilor înapoiate a găsit un ecou în ţările avansate unde tineretul protes-tează împotriva reprimării continue şi a războiului în străinătate.

Revolta împotriva falşilor taţi, profesori şi eroi — soli-daritate cu sărmanii pământului: există vreo legătură „organică“ între aceste două faţete ale protestului? Pare a fi doar o solidaritate instinctuală. Revolta de acasă împotriva propriului cămin pare în mare măsură impul-sivă, ţintele sale sunt greu de definit: scârba cauzată de „stilul de viaţă“, revolta ca o problemă de igienă fizică şi mentală. Corpul împotriva „maşinăriei“ — nu împotriva mecanismului construit pentru a face viaţa mai sigură şi mai liniştită, pentru a atenua cruzimea naturii, ci împo-triva maşinăriei care a preluat mecanismul: maşinăria politică, maşinăria corporatistă, maşinăria culturală şi educaţională care a unit binecuvântarea şi blestemul într-un întreg raţional. Întregul a devenit prea mare, coeziunea sa prea puternică, funcţionarea sa prea efici-entă — se concentrează oare puterea negaţiei în forţe fun-damentale, primitive, încă nestăpânite? Corpul împotriva maşinăriei: bărbaţi, femei şi copii luptând, cu armele cele mai primitive, împotriva celei mai brutale şi distructive maşinării a tuturor timpurilor şi ţinând-o sub control: caracterizează oare războiul de gherilă revoluţia timpului nostru?

1 K. Marx, „Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere“, în K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 1 (Bucureşti: E.S.P.L.P., 1957), p. 426. (N. red.)

17

Înapoierea istorică poate deveni încă o dată şansa istorică de a întoarce roata progresului în cealaltă direc-ţie. Supradezvoltarea ştiinţifică şi tehnică este dezmin-ţită când bombardierele echipate cu radar, chimicalele şi „forţele speciale“ ale societăţii abundenţei se dezlănţuie împotriva săracilor pământului, împotriva cocioabelor, spitalelor şi câmpurilor de orez. „Accidentele“ dezvăluie substanţa: ele sfâşie vălul tehnologic în spatele căruia se ascund adevăratele puteri. Capacitatea enormă de a ucide şi de a pârjoli şi comportamentul psihic care o însoţeşte sunt produse derivate ale dezvoltării forţelor de produc-ţie în interiorul unui sistem de exploatare şi represiune; ele par să devină cu atât mai productive cu cât sistemul devine mai confortabil pentru supuşii săi privilegiaţi. Societatea abundenţei a demonstrat acum că este o soci-etate în război; şi dacă cetăţenii ei nu au observat acest lucru, victimele ei au făcut-o cu siguranţă.

Avantajul istoric al „ultimului sosit“, al înapoierii teh-nologice, poate fi acela de a sări peste stagiul societăţii afluente. Popoarele înapoiate, datorită sărăciei şi slăbi-ciunii lor, pot fi forţate să renunţe la folosirea agresivă şi extravagantă a ştiinţei şi tehnologiei, să ţină aparatul productiv à la mesure de l’homme, să-l păstreze sub con-trolul său, pentru satisfacerea şi dezvoltarea nevoilor individuale şi colective vitale.

Pentru ţările supradezvoltate, această şansă ar echi-vala cu abolirea condiţiilor în care munca omului perpe-tuează, ca putere autopropulsată, subordonarea acestuia faţă de aparatul productiv şi, odată cu ea, formele înve-chite ale luptei pentru existenţă. Abolirea acestor forme este, după cum a fost întotdeauna, sarcina acţiunii poli-tice, dar există o diferenţă clară în situaţia actuală. În timp ce revoluţiile precedente determinau o dezvoltare mai largă şi mai raţională a forţelor de producţie, în soci-etăţile supradezvoltate de astăzi, revoluţia ar însemna

18 Eros şicivilizaţie

inversul acestei direcţii: eliminarea acestei supradezvol-tări şi a raţionalităţii sale represive. Respingerea produc-tivităţii afluente, departe de a fi un angajament faţă de puritate, simplitate şi „natură“, ar putea fi simbolul (şi arma) unui stadiu mai înalt al dezvoltării umane, bazat pe realizările societăţii tehnologice. Întrucât producţia de bunuri extravagante şi distructive s-ar întrerupe (un stadiu care ar însemna sfârşitul capitalismului sub toate formele sale), mutilările somatice şi psihice pricinuite omului de către această producţie ar putea fi înlăturate. Cu alte cuvinte, modelarea mediului, transformarea natu-rii, poate fi impulsionată mai curând de către instinctele eliberate ale vieţii decât de cele reprimate, iar agresiunea ar fi subordonată cerinţelor lor.

Şansa istorică a ţărilor înapoiate constă în absenţa condiţiilor care înlesnesc tehnologia exploatatoare repre-sivă şi productivitatea agresivă a industrializării. Însuşi faptul că afluenta stare de război îşi dezlănţuie pute-rea anihilantă asupra ţărilor înapoiate relevă dimensiu-nea acestei ameninţări. În revolta popoarelor înapoiate, societăţile bogate se confruntă, într-o formă elementară şi brutală, nu numai cu o revoltă socială în sensul tra-diţional, ci şi cu o revoltă instinctuală — una biologică. Extinderea luptei de gherilă în punctul culminant al secolului tehnologic este un eveniment simbolic: ener-gia corpului uman se răzvrăteşte împotriva reprimării intolerabile şi se năpusteşte asupra motoarelor reprimă-rii. Probabil că rebelii nu ştiu nimic despre modul de a organiza o societate socialistă; probabil că ei sunt terori-zaţi de propriii lor conducători, care ştiu câte ceva despre asta; însă existenţa cutremurătoare a rebelilor exprimă o nevoie totală de eliberare; iar libertatea lor reprezintă o contorizare a societăţilor supradezvoltate.

Civilizaţia occidentală a glorificat întotdeauna eroul, sacrificarea vieţii pentru cetate, pentru stat, pentru

19

naţiune; ea rareori s-a întrebat dacă cetatea, statul sau naţiunea existentă merita sacrificiul. Tabuul asupra pre-rogativei incontestabile a întregului a fost întotdeauna menţinut şi impus; a fost cu atât mai brutal menţinut şi impus cu cât se presupunea că întregul este constituit din indivizi liberi. Se pune acum întrebarea — şi se pune din afară —, preluată de cei care refuză să joace jocul boga-ţilor: abolirea acestui întreg nu reprezintă oare premisa apariţiei unei cetăţi, a unui stat sau a unei naţiuni cu ade-varat umane?

Şansele sunt, în mod zdrobitor, de partea puterilor existente. Romantică este nu evaluarea pozitivă a mişcă-rilor de eliberare din ţările înapoiate, ci evaluarea pozi-tivă a perspectivelor lor. Nu există niciun motiv pentru care ştiinţa, tehnologia şi banii nu ar distruge încă o dată, reconstituind apoi după chipul şi asemănarea lor. Preţul progresului este înspăimântător de mare, dar vom învinge. Au spus-o nu numai victimele amăgite, ci şi şeful statului lor. Şi totuşi, există fotografii care înfăţişează un şir de cadavre, pe jumătate goale, expuse pentru învin-gătorii din Vietnam: ele seamănă, în detaliu, cu fotogra-fiile cadavrelor secătuite, înfometate, de la Auschwitz şi Buchenwald. Nimeni şi nimic nu poate vreodată să treacă peste aceste fapte, şi nici peste sentimentul de vinovă-ţie care se manifestă într-o nouă agresiune. Dar agresiu-nea se poate întoarce împotriva agresorului. Mitul ciudat potrivit căruia rana nevindecată poate fi lecuită numai de arma care a produs-o nu a fost încă validat de istorie: vio-lenţa care rupe lanţul violenţei poate declanşa unul nou. Şi totuşi, în acest continuum şi împotriva lui, lupta va continua. Nu este lupta lui Eros împotriva lui Thanatos, deoarece societatea consacrată are şi ea Erosul ei: el pro-tejează, perpetuează şi sporeşte viaţa. Deci cei care se supun sau acceptă reprimarea nu vor avea o viaţă rea. Dar, în balanţă, prezumţia generală este că agresivitatea

20 Eros şicivilizaţie

folosită pentru apărarea vieţii este mai puţin dăunătoare pentru Instinctele Vieţii decât agresivitatea folosită pen-tru atac.

„Pentru apărarea vieţii“: sintagma are un sens explo-ziv în societatea abundenţei. Ea implică nu numai pro-testul împotriva războiului neocolonial, arderea, cu riscul de a fi închis, a ordinelor de recrutare, lupta pen-tru drepturi civile, ci şi refuzul de a vorbi limba moartă a abundenţei, de a purta haine curate, de a te bucura de nimicurile afluenţei, de a urma educaţia pentru afluenţă. Noua boemă, beatnicii şi toxicomanii, militanţii pentru pace — toţi aceşti „decadenţi“ au devenit acum ceea ce, probabil, decadenţa a fost dintotdeauna: refugiul sărac al umanităţii defăimate.

Putem vorbi despre o legătură între dimensiunea ero-tică şi cea politică?

În contextul împotrivirii faţă de organizarea letal de eficientă a societăţii abundenţei, nu doar protestul radi-cal, ci chiar încercarea de a formula, de a articula, de a pronunţa protestul presupune o imaturitate copilă-rească, ridicolă. Astfel, este ridicol, şi poate „logic“, fap-tul că Mişcarea pentru Exprimare Liberă de la Berkeley s-a încheiat prin scandalul provocat de apariţia unei lozinci cu un cuvânt injurios format din patru litere. Şi este poate la fel de ridicol şi „logic“ a vedea o semnificaţie mai profundă în insignele purtate de unii dintre demon-stranţii (printre ei fiind şi copii) împotriva măcelului din Vietnam: FACEŢI DRAGOSTE, NU RĂZBOI! Pe de altă parte, împotriva noului tineret, care refuză şi se răzvră-teşte, se află reprezentanţii ordinii vechi, care nu o mai pot apăra fără a o sacrifica în efortul lor de distrugere, irosire şi poluare. Aceştia includ acum reprezentanţii muncii organizate — lucru anticipabil, de alfel, în măsura în care a avea o slujbă în cadrul prosperităţii capitaliste depinde de apărarea continuă a sistemului social stabilit.

21

Cât de nesigur poate fi viitorul apropiat? Oamenii, majoritatea oamenilor din societatea abundenţei, sunt de partea a ceea ce este — şi nu de partea a ceea ce poate şi trebuie să fie. Iar ordinea consacrată este suficient de puternică şi de eficientă pentru a justifica această ade-rare şi a-i asigura continuarea. Cu toate acestea, chiar puterea şi eficienţa acestei ordini pot deveni factori de dezintegrare. Perpetuarea nevoii învechite de program complet de muncă (chiar şi într-o formă mai redusă) va necesita irosirea din ce în ce mai mare a resurselor, crea-rea permanentă a tot mai multor locuri de muncă şi ser-vicii inutile şi creşterea sectorului militar sau distructiv. Războaiele extinse, pregătirea permanentă pentru răz-boi şi administrarea totală sunt suficiente pentru a ţine oamenii sub control, însă cu preţul modificării moralită-ţii de care această societate depinde încă. Progresul teh-nic, el însuşi o necesitate pentru menţinerea societăţii stabilite, dezvoltă noi nevoi şi facultăţi antagonice orga-nizării sociale a muncii pe care este construit sistemul. În procesul de automatizare, valoarea produsului social este determinată tot mai puţin de timpul de muncă necesar pentru producerea sa. În consecinţă, nevoia socială reală de muncă productivă scade, iar vacuumul trebuie umplut cu activităţi neproductive. Un volum tot mai mare de muncă prestată devine, de fapt, inutil, irosit, fără sens. Deşi aceste activităţi pot fi menţinute şi chiar multipli-cate sub administrarea totală, pare să existe o limită superioară a creşterii lor. Această limită ar putea fi atinsă când plusvaloarea creată de munca productivă nu mai este suficientă pentru a susţine munca nonproductivă. O reducere progresivă a lucrului pare a fi inevitabilă şi, pentru această eventualitate, sistemul trebuie să aibă în vedere alte ocupaţii decât munca; el trebuie să stimuleze nevoi care transcend economia de piaţă şi pot fi chiar incompatibile cu ea. Societatea abundenţei se pregăteşte,