FAMILIA ÎN ROMA ANTICĂ

În Roma antica viata de familie a alcatuit multa vreme baza societatii romane. La origine viata de

familie este dominata de atotputernicia tatalui exercitata legal asupra sclavilor casei, dar totodata

asupra nevestei si copiilor sai. "Pater familias" putea dupa plac sa recunoasca copiii care îi avea

de la sotia sa, ori îi expunea în afara casei abandonându-i cui i-ar fi dorit, ceea ce, în practica

însemna condamnarea la moarte sau în cel mai rau caz la sclavie. Casatoria era hotarâta de catre

capul familiei, iar înclinatiile celor interesati nu erau deloc consultate.

Era celebrata o logodna, care constituia un angajament solemn si religios al ambelor familii.

Dupa consultarea zeilor, se schimbau inelele, care aveau o culoare simbolica. Baietii erau

considerati apti pentru casatorie la vârsta de 14 ani, iar fetele la 12 ani.

În ajunul casatoriei logodnica oferea papusile sale larilor (stramosii familiei) casei parintesti. În

aceeasi zi, ea îmbraca o tunica alba facuta dintr-o stofa tesuta potrivit unui procedeu arhaic si

retinuta pe talie de un nod dublu. Pieptanatura era aranjata cu ajutorul unui instrument

special(hosta coelibaris), parul era împartit în sase &# 23423b114x 351;uvite înconjurate de

bentite pentru a fi apoi reunite într-un coc. Dupa aceea se aseza un voal portocaliu.

Câteodata se aseza câte o cununa de fori si diverse bijuterii, un colier de aur si diverse bratari. În

picioare purtau sandale de aceeasi culoare ca si voalul. Baiatul era îmbracat an ajunul nuntii cu o

tunica de culoare alba, simbol al puritatii. În picioare purta sandale. Mijlocul era încins cu o

centura din piele. Nunta ca si în zilele noastre era un prilej de bucurie. În tot acest timp

instrumentisti din flaute si harpe creau o atmosfera placuta.

Tânara familie aducea jertfe zeilor casnici pentru întarirea noii familii. De obicei invitatii la

nunta aduceau cu ei daruri simbolice, punând astfel temelia noii familii.

Dupa ce pater familias îsi exercita dreptul sau de recunoastere a copilului, urma, în ziua a opta

daca era fata si întra noua daca era baiat, ceremonia acordarii numelui. Ceremonia consta din

sacrificii si rugaciuni de purificare si se încheia cu o masa familiala. Cu acest prilej se

indeplineau si o serie de practici, mai ales din partea bunicelor si a moaselor, pentru înlaturarea

si prevenirea oricaror vraji, farmece, blesteme sau deochi, care ar fi putut dauna nou-nascutului.

Pentru a-l feri si în viitor de toate acestea, se atârna de gâtul copilului, un medallion (bulla),

rotund sau în forma de inima. Toti copiii nascuti liberi purtau acest amulet, dar pe când al celor

saraci se facea din piele, al celor bogati era de aur; baietii îl purtau pâna când îmbracau toga

virilis, iar fetele pâna la casatorie.

În epoca republicana nou-nascutul nu era anuntat la nici o autoritate religioasa sau civila pentru

înregistrare. De aceea nici numele care-i era dat nu era tinut în evidenta înainte de a îmbraca toga

virilis, când era constatat oficial si trecut pe listele de cetateni. Singura înstiintare se facea din

partea tatalui cu ocazia efectuarii recensamântului de catre censori pentru stabilirea veniturilor,

respectiv a impozitelor. În timpul împaratului Marcu Aureliu, au fost introduse primele registre

oficiale de nasteri, care aveau scopul de a stabili vârsta fiecarei persoane. De atunci tatal era

obligat ca în rastimp de 30 de zile de la nastere sa anunte numele si data nasterii copilului.

Influenta mamei îsi punea pecetea asupra întregii vieti viitoare a copilului. Este simbolic, dar nu

mai putin elocvent în aceasta privinta, episodul transmis de traditia istorica privitor la revolta lui

Coriolan si actiunea lui dusmanoasa împotriva patriei sale: dupa ce nici rugamintile trimisilor

poporului roman, nici acelea ale preotilor nu l-au putut îndupleca, el s-a oprit în fata dojenilor

mamei sale.

Atunci când mama nu îsi putea îndeplini acest rol de educatoare a propriilor sai fii, se cauta în

cadrul familiei vreo ruda mai în vârsta si care impunea respect în jurul ei pentru a i se încredinta

misiunea de a-i creste într-o atmosfera de înalta tinuta morala si severitate. Deci, nu se recurgea

nici atunci la vreo doica platita. La vârsta de sapte ani baietii ieseau de sub influenta directa a

mamei, trecând sub aceea a tatalui. Sub supravegherea tatalui, copiii se initiau treptat în

cunoasterea si practicarea unui fel de viata traditionala; ei se deprindeau sa imite gesturile,

vorbele si chiar munca celor mai în vârsta. Pe masura ce cresteau în ani, ascultând mereu pe cei

mari în mijlocul carora traiau vorbind despre mersul vremii, despre animale domestice si

salbatice, despre lucrarile de zi cu zi sau de sezon, copiii câstigau si o anumita experienta de

viata. Într-o etapa urmatoare ei asistau la muncile câmpului, însoteau pe pastorii de turme sau pe

plugari si încercau sa îndeplineasca ei însisi anumite lucrari.

Fetele continuau sa ramâna în casa în jurul mamei lor, care le deprindea cu lucrarile din

interiorul gospodariei, ca gatitul mâncarurilor si torsul lânii.

Educatia în familie lua sfârsit pe la 16-17 ani, când tânarul îmbraca toga virilis. Cu acest prilej

avea loc o ceremonie în cursul careia tânarul, în fata altarului zeilor protectori ai casei, depunea

toga cu tiv si bulla, dedicându-le-o lor, apoi îmbraca toga fara tiv, îmbracamintea caracteristica

barbatului-cetatean. Dupa îndeplinirea sacrificiilor în cinstea divinitatilor protectoare ale

caminului, tânarul era însotit de catre tata sau, în lipsa acestuia, de catre tutore, si urmat de catre

celelalte rude în Forul roman. Acolo, în cladirea tribunalului de pe panta Capitoliului, era înscris

în listele cetatenesti, devenind astfel cetatean cu drepturi depline. Atunci i se dadea si numele

complet, daca nu-l primise cumva mai înainte. Ceremonia se încheia cu un sacrificiu pe

Capitoliu si cu o masa în familie, la care erau invitati rude si prieteni.

Tinerii de la tara nu cunosteau aceste ceremonii; trecerea lor de la vârsta copilariei la cea a

tineretii, care avea loc tot în jurul vârstei de 17 ani, era marcata prin intrarea în serviciul militar.

Acesta era un obicei stravechi caruia i se conformau în primele secole ale republicii si fii

patricienilor; mai târziu însa situatia s-a schimbat, în sensul ca cei mai multi reprezentanti ai

clasei dominante îsi începeau la îmbracarea togii de cetatean ucenicia în vederea carierei politice,

atasându-se pe lânga un personaj influent si cu experienta oratorica, pe care îl însoteau la

adunarile politice sau la dezbaterile de la tribunale.

Moartea unui membru al familiei era un alt prilej de întrunire a conclavului familial, în vederea

împlinirii ritualurilor traditionale. Ceremonia funerara avea mai multe etape, începând cu faza

premergatoare decesului, când rudele îsi luau ramas-bun de la muribund si îi dadeau ultima

sarutare (supremum osculum). Celui mort i se închideau ochii si dupa traditie, era strigat de mai

multe ori pe nume (conclamatio), pentru ca cei de fata sa se asigure ca a încetat din viata.

Mortul era apoi spalat, uns cu uleiuri parfumate si îmbalsamat, îmbracat în toga (barbatul) sau

stola (femeia), i se punea pe cap o cununa funerara iar în gura sau în mâna un obol (moneda)

pentru luntrasul Infernului, Charon. De aceasta operatie se ocupau rudele sau antreprenorul de

pompe funebre, dupa care mortul era depus cu picioarele spre usa, pe un pat funebru, acoperit cu

flori (lectus funebris) aranjat în atrium sau în vestibilum. Expunerea dura între trei si sapte zile,

atât pentru a se putea constata ca respectivul murise de moarte naturala, cât si pentru ca familia si

cunoscutii sa-i poata aduce un ultim omagiu. În ziua înmormântarii, mortul, era dus în cripta

familiei, însotit de un cortegiu funerar precedat de cântareti din flaut si bocitoare de profesie,

format din rude si prieteni în vesmânt de doliu. Romanii au pastrat si obiceiul înhumarii dar ,

pâna la oficializarea crestinismului (secolul IV), ei au practicat frecvent incinerarea.

Dupa depunerea mortului în cripta aveau loc lânga mormânt ceremonii pentru purificarea

familiei de pângarirea mortii. La 9 zile dupa înmormântare, familia oferea sufletului defunctului

un sacrificiu si un banchet, la care se serveau mâncaruri simbolice: oua, linte, sare.

Legea îngaduia afisarea doliului public doar celor mai apropiate rude. Traditia impunea în semn

de doliu, mai ales femeilor, vesminte albe precum si absenta de la ospete si serbari publice pe

toata durata lui.

Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata asemanatoare

celei de aici, fie în mormânt, fie într-o regiune subterana, obscura, în care domnea zeul Orcus.

Împaratia aceasta a mortilor nu era însa izolata complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea

printr-o groapa facuta în pamânt (mundus) în apropierea orasului sau satului si acoperita cu o

piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica

aceasta piatra pentru ca sufletele sa iasa si sa se duca sa-si vada rudele. Pentru a linisti sufletele

celor morti si pentru a scapa de ele, romanii celebrau asa-numitele Lemuria în zilele de 9, 11 si

13 mai. Lemures erau sufletele mortilor deveniti strigoi si venind printre cei vii ca sa faca rautati.

Pentru a scapa de aceasta primejdie, în zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul

noptii si umbla cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria

spiritele si aruncând în spatele sau seminte de bob negru, fara a-si întoarce capul. De noua ori

repeta cuvintele: "Cu acest bob ma rascumpar pe mine însumi si pe ai mei". Dupa stropirea cu

apa sfintita, lovea într-o placa de bronz si striga inca de noua ori: "Spirite ale stramosilor mei,

iesiti afara". Romanii credeau deci ca strigoii veniti sa suga sângele oamenilor se repezeau la

semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor repetate de noua ori, se departau de casa

lasând oamenii în pace.

O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor sau a celor care au

sfârsit printr-o moarte napraznica. Acestea se numeau larvae si erau considerate ca raufacatoare,

la fel cu cele ale mortilor deveniti strigoi.

Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate cu

strictete. Pe pietrele funerare era obiceiul sa se scrie fraze augurale, între care cea mai obisnuita

era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze iesirea spiritului din mormânt pentru a lua parte la

mesele date de rude în amintirea sa. În fiecare an, în ziua de 22 februarie, întreaga familie se

aduna acasa la o masa comuna. În acea zi nu trebuia sa se tina seama de certurile familiale. La

masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor familiali prezidau masa aceasta, la care

se strângea laolalta întreaga familie, vii si mortii.

În ceea ce priveste viata cotidiana, romanii luau 3 mese zilnice: micul dejun (ientaculum),

prânzul (prandium) si cina (cena). Primele doua mese nu erau prea consistente: ientaculum (între

orele 7-9) se compunea dintr-un terci, completat de legume verzi, brânza, masline, iar prandium

(între orele 12-13) consta într-o bucata de pâine, carne rece, legune, fructe si putin vin. Ambele

mese erau luate în graba fara a se asterne masa. Ora la care începea cina varia în functie de

anotimp. Cina se pregatea în bucataria casei, în gospodariile modeste de catre gospodina însasi,

în cele bogate, de un numeros personal, condus de un bucatar sef, supravegheat îndeaproape de

stapâna casei.

Când erau musafiri la masa o cina completa consta în aperitive (oua, salate, ciuperci, masline),

urmate de cel putin 7 feluri de mâncare, apoi veneau desertul si fructele.

Dupa ce se încheia masa propriu-zisa, urma partea finala a cinei, comissatio, care consta în

degustarea mai multor soiuri de vinuri, degenerând uneori într-o adevarata orgie bahica.

Alcatuind o statistica a zilelor lucratoare (dies fasti) si a celor nelucratoare (dies nefasti), J.

Carcopino, constata ca totalul zilelor sarbatorite obligatoriu în Roma imperiala se ridica la 182

de zile. Asadar, mai mult de o jumatate de an, populatia Romei participa la spectacole si jocuri,

instituite, conform traditiei, din timpuri imemoriale, în onoarea divinitatilor.

În vremea republicii, jocurile ciclice, instituite în onoarea zeilor, constau mai mult în

reprezentatii dramatice, decât în curse de care, situatie care se va schimba în imperiu.

Dintre toate placerile oferite de spectacole, romanii au avut însa o preferinta aparte pentru luptele

de gladiatori. Prin decretele lui Augustus, luptele de gladiatori au constituit un spectacol la fel de

oficial si obligatoriu, ca si jocurile de teatru sau circ, si ele au devenit spectacolul imperial prin

excelenta.

În zilele în care magistratii sau împaratii nu ofereau jocuri, romanii îsi petreceau dupa.amiezile,

cautând alte surse de divertisment. Pentru ca îmbulzeala de pe strazile Romei nu era prielnica

plimbarilor, promenadele se puteau face în locuri special destinate, porticurile si mai ales

gradinile publice.

În secolul I î. Hr. au aparut la Roma gradini întinse, adevarate parcuri, cum a fost cea care

înconjura casa lui Cesar, lasata de el prin testament poporului roman, ca loc de promenada.

Gradinile lui Lucullus, cele ale lui Maecenas unde se tineau întrunirile cercului literar sunt doar

câteva.

Au existat si gradini publice propriu-zise, destinate a servi ca loc de plimbare pentru toti

locuitorii urbei, Campus Codetanus, nemus Pompei (parcul lui Pompei). Cea mai placuta

recreere a dupa-amiezii pentru romanii de ambe sexe era baia.

La începutul epocii imperiale, baile publice se vor raspândi la Roma, la înmultirea lor

contribuind atât statul, cat si particularii, atrasi de profiturile dobândite din exploatarea lor.

Familia a fost instituţia de bază a societăţii romane prin care se transmitea generaţiilor

următoare moralitate şi un statut social. În lumea romană termenul familia îi include pe toţi cei

care locuiesc într-o anumită gospodărie (părinţi, copii, liberţi şi sclavi ai casei).

Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deţine autoritatea deplină

asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generaţii trăiesc în casă. Autoritatea lui pater

familias numită, de obicei, patria potestas (sau maiestas Patria, ius patrium şi paternum

imperium) este atotcuprinzătoare, indivizibilă şi nelimitată, exercitându-se legal asupra soţiei

(mater familias), copiilor săi naturali sau înfiaţi, soţiilor şi soţilor acestora, sclavilor casei

(servi), a urmaşilor îndepărtaţi, precum şi asupra animalelor domestice, a proprietăţilor mobile

şi imobile (potestas Dominica). Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea acestuia,

moment în care fiii acestuia devin stăpâni pe vieţile şi averile lor.

Pater familias era cel care îndeplinea cultul privat realizat în locuinţa sa (domus) prin

aducerea sacrificiilor pe altarul familial pentru a onora zeităţile casei: larii, penaţii şi geniul.

El era în casa sa judecător, stabilind după bunul plac dacă îşi recunoaşte copiii pe care îi

are de la soţia sa (după naştere copilul era aşezat pe pământ, iar tatăl dacă vroia să-l educe

trebuia să-l ridice şi să-l îmbrăţişeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în

afara casei sau în Forum pentru a fi luaţi de cine doreşte (aceasta însemna condamnarea la

moarte sau creşterea acestora de cei care i-au luat pentru sclavie). El putea să-i pedepsească pe

cei din casă cu sancţiuni grave, precum, expulzarea, sclavia şi chiar cu moartea (în cazuri foarte

grave putea să-şi omoare copiii şi nevasta, însă această pedeapsă crudă era luată de un consiliu

de familie reunit în mod expres). Statul roman a evitat până în final istoriei sale să intervină în

problemele familiei şi în consecinţă să limiteze autoritatea tatălui.

Cuplu conjugal

Pater familias era totdeauna reprezentantul legal al copiilor şi al soţiei sale. Orice act

juridic al acestora ca să devină valabil trebuia aprobat de el. Din secolul al II-lea î.Hr. a

apărut o procedură de emancipare prin care fiul (sau soţia) se putea sustrage tutelei tatălui;

aceştia continuau să facă parte din familie dar, au primit dreptul de a poseda şi de a administra

autonom bunurile lor.

Încă de la început rolul important din societatea romană îl juca bărbatul, cel care avea

puterea să muncească din greu la câmp pentru familie şi să se lupte pentru patria sa.

Femeia romană avea un statut diferit, existenţa ei fiind condiţionată de cea a unui bărbat:

era fiica, soţia sau mama unui cetăţean. Tatăl său sau soţul erau consideraţi stăpânii ei. Dacă

rămâne orfană intră sub tutela fratelui. Căsătoria schimba autoritatea tatălui (auctoritas) cu cea

a soţului. Totuşi, femeia romană nu este dispreţuită şi izolată în casă, ca în Grecia, ci putea să

plece din casă. Ea are sarcina de a se îngriji de treburile casei folosindu-se de munca sclavilor.

Singura „muncă” pe care o desfăşura avea rădăcini nobile şi ancestrale: toarcerea lânii.

Datoria femeii romane este de a da naştere unor moştenitori (băieţi) prin care se

perpetuează numele şi averea familiei. Spre sfârşitul Republicii femeia romană se emancipează,

devine stăpâna bunurilor sale, acordă o atenţie mărită îngrijirii frumuseţii ei şi educaţiei

intelectuale. Divorţurile devin din ce în ce mai dese în timpul lui Augustus, care, pentru întărirea

familiei romane, emite o serie de legi asupra moravurilor. În secolul al II-lea d.Hr. în Imperiu se

instaurează o unitate mai echilibrată a cuplului. Bărbatul (care între timp a pierdut din

drepturile sale de cetăţean şi are acasă o autoritate moderată) şi femeia îşi manifestă dragostea

conjugală prin impunerea respectului reciproc şi exercitarea virtuţiilor.

Copii romani

În familiile romane se năşteau un număr mare de copii, dar populaţia nu creştea

corespunzător datorită ratei ridicate a mortalităţii infantile (circa 45%) şi speranţei scăzute de

viaţă (doar circa 36% din populaţie trece de 15 ani, 33% depăşește 30 de ani şi 20% ajunge la

60 de ani). Copilul reprezenta pentru roman în primul rând un moştenitor pentru că împiedeca

stingerea numelui unei familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater familias un

băiat (familias filius) în urma unui proces complicat (adoptio). În acest caz era necesar acordul

pontificilor (adrogatio) care, apoi, era sancţionat şi de către adunarea ginţilor (curiata comitia).

Dacă dintr-o căsătorie nu se năşteau băieţi sau dacă fiii mureau înaintea tatălui, pater

familias se confrunta cu perspectiva stingerii numelui şi a faptului că nu exista posibilitatea ca

după moarte sa cineva să-l binecuvânteze în cadrul cultului religios privat.

Soarta copilului, încă de la naştere, stătea la latitudinea tatălui. Dacă acesta nu-l recunoştea

încă din prima clipă, era fie înecat, fie expus în stradă pentru a fi ridicat de altcineva care-l

creştea pentru a-l transforma în sclav. Datorită condiţiilor precare în care se făceau naşterile

(de multe ori naşterea era fatală şi pentru mamă) şi a fragilităţii noilor născuţi, băieţii erau

declaraţi abia după 9 zile de la naştere iar fetele după 8 zile. Ziua aceasta, numită dies lustricus,

este zi de sărbătoare şi purificare. Copilul este trecut în registrul oraşului, moment în care

primeşte un prenume, apoi tatăl aduce un sacrificiu. Pentru a-l proteja de deochiat pe nou-

născut i se pune la gât o amuletă (bullae - o formă de inimă din aur sau argint) pe care acesta o

va purta până la majorat. La vârsta de 17 ani pentru băiat se organizează, în timpul sărbătorii

Liberalia, trecerea la vârsta majoratului. Toga praetexta (marcată de o bandă purpurie) este

schimbată de toga virilis. Odată cu toga copilăriei erau lepădate şi aceste bullae. fetele le

consacrau zeiţei Iunona, iar băieţii le închinau larilor, zeilor protectori ai casei. Le atârnau de

gâtul acestora. Pasul următor este înscrierea tânărului în registrul tribului unde merge însoţit

de părinţi şi prieteni. După aceasta este considerat cetăţean roman, merge pe Capitoliu pentru a

mulţumii zeilor. Un mare banchet încheie această sărbătoare.

Cu toate că familia romană se manifesta diferit faţă de concepţia contemporană, totuşi

părinţii îşi iubeau copiii şi purtau grija lor. Datorită evoluţiei demografice se estimează că o

treime dintre copiii romani şi-au pierdut părinţi înainte de a pubertate. Tutela omniprezentă a

fost o necesitate iar implicaţiile acesteia asupra economiei şi societăţii sunt vizibile. De exemplu,

majoritatea bărbaţilor care şi-au început cariera politică între vârstele 25 şi 40 de ani nu s-au

putut s-au baza pe taţi ; prin urmare, patronii sunt cei care au avut un rol mai important în

procesul de recrutare a elitei politice şi sociale.

Termele reuneau încaperi pentru diverse tipuri de bai: baia uscata, echivalentul saunei

moderne, baia calda (caldarium), baia rece (frigidarium), baia calduta (trepidarium), piscinele

(piscina) si cazile (alveus). De asemenea existau porticuri, gradini pentru promenade, saloane

de odihna, sali de gimnastica, cabinete de masaj, biblioteci, pravalii.

Razboinici care au supus militar trei sferturi din Europa dar, in acelasi timp, neintrecuti

epicurieni, vrednici sa dea lectii oricui in materie de placeri ale vietii – cam asa sunt vazut azi

locuitorii Romei antice. La apogeul infloririi sale, lumea romana stia, fara indoiala, sa se bucure

de laturile agreabile ale existentei si sa scoata tot ce putea dintr-o viata care, de cele mai multe

ori ori scurta – scurtata de razboi sau de boli – se cerea sa fie macar traita intens. Carpe diem!

Baile

Nu degeaba expresia “baie romana” evoca lux, bogatie, eleganta, calitati mult desupra simplei

notiuni de confort. Pentru romanii din vremea Imperiului, a merge la baie si a zabovi acolo era

ceva care ajunsese sa aiba putina legatura cu igiena; curatarea corpului era un scop secundar,

adevaratul rol al baii era acela de a prilejui intalnirile, socializarea. Astfel incat romanii bogati

investeau mult in “dotarea” bailor – uneori mai mult decat in cea a sufrageriei. In unele orase

bogate – precum Pompeii – si baile publice erau foarte elegante. Unii istorici leaga acest

fenomen de aparitia sticlei transparente, care a permis confectionarea unor ferestre prin care

trecea lumina zilei. In aceste conditii, merita sa decorezi baia si s-o transformi intr-o incapere

destinata placerilor.

La apogeul rafinamentului sau, ritualul baii se desfasura timp de ceasuri in sir, nu intr-o singura

incapere, ci intr-un un sir de sali elegante, cu pereti decorati cu mozaicuri, cu bazine de

marmura, prin care amfitrionul si oaspetii treceau succesiv: caldarium (cu apa fierbinte),

tepidarium (cu apa calduta), frigidarium (cu apa rece); baia era insotita de conversatii, cupe cu

vin, masaj – ce mai, un “spa” in toata regula, somptuos si plin de desfatari. Barbatii romani

puteau petrece astfel, ore intregi, goi-pusca, deloc inhibati, simtindu-se ca intr-un club masculin

de lux. Femeile aveau si ele bai ce le erau special destinate, dar se pare ca, ici-colo, ar fi existat si

bai mixte – destinate, asadar, ambelor sexe – caz in care celorlalte placeri li se adauga si fiorull

atractiei erotice dintre barbati si femei.

Cantecul si dansul

Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De altfel,

stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a incercat sa

o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane a Antichitatii,

socotita “pagana” si “barbara”.

Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de bogata

gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de percutie (toba,

cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni timpurii ale flautului si

naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica; romanii, care admirau

cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte instrumente erau originare din

Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a acompania recitarile sau dansul la

petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al paradelor militare, al funeraliilor si al

ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase

reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta

purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si arate

inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul

ceremoniilor religioase, nu ca divertisment – cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva

ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate,

mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o forma

de divertisment – caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la ospat.

Violenta

Dificil de acceptat pentru noi – la nivel teoretic, caci, practic, si oamenii moderni se dovedesc

insetati de violenta, sub diverse forme – apetitul pentru distractii brutale, pentru suferinta si

sange era un element definitoriu al societatii romane – asa rafinata cum parea ea. Intr-o

civilizatie razboinica, creata de un neam de invadatori, aceasta preferinta nici nu este, de altfel,

surprinzatoare.

Luptele de gladiatori, macelarirea animalelor in arena (sau sfartecarea oamenilor de catre

animale) erau distractii obisnuite, foarte populare; circul roman nu era un divertisment pasnic, cu

jonglerii, acrobatii si dresura de animale, ci o violenta dezlantuire de agresivitate, menita sa

ridice la cote maxime nivelul de adrenalina al privitorilor.

Colectiile

Expansiunea militara a Imperiului Roman implica si jefuirea bogatiilor teritoriilor cucerite, iar

obiectele de arta astfel dobandite erau aduse la Roma si prezentate in cortegiul triumfal prin care

generalii victoriosi isi sarbatoreau izbanzile. Cele mai pretioase dintre ele, ravnite de

colectionari, deveneau adesea obiect al tranzactiilor.

La mare pret erau statuetele de bronz; alti romani instariti colectionau geme (pietre pretioase),

platind uneori sume fabuloase pentru o piatra deosebit de frumoasa.

Unora dintre colectionari le placea sa-si si prezinta public patrimoniul; astfel, imparatul Tiberius

(14-37 d. Hr.) a reconstruit Templul Concordiei intr-un stil inovator, prevazandu-l cu sali

destinate expunerii colectiei sale de sculpturi grecesti, facand astfel, din acest edificiu de cult,

una dintre primele galerii de arta ale Europei.

Proiecte arhitectonice marete

Pasiunea romanilor pentru constructii si geniul lor in acest domeniu a lasat urme aproape in toata

Europa – acolo unde Imperiul si-a intins influenta. De la constructii utilitare – drumuri, ziduri de

cetati si apeducte – pana la cele cele cu scop religios sau cele asociate numai divertismentului si

purei placeri estetice, romanii au lasat in urma un patrimoniu fabulos.

Numerosi conducatori ai Romei si-au insemnat trecerea prin viata inaltand cladiri grandioase:

Teatrul lui Pompei, Forul lui Augustus, Palatul de Aur al lui Nero (Domus Aurea – extravaganta

vila plina de fresce, mozaicuri si decoratiuni cu foita de aur) , Colosseum-ul construit de

Vespasian (care putea gazdui 50.000 de spectatori), Forul lui Traian (magnific ansamblu de

monumente, construit pentru a celebra cucerirea Daciei), Pantheonul lui Hadrian si zeci de alte

temple, amfiteatre, vile si si palate, iar frumusetea lor si rezistenta in timp dovedesc deopotriva

pasiunea pentru eleganta somptuoasa si maiestria inginereasca a constructorilor.