SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ

Prevederi legale

Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui

mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal

stipulat în art. 1 Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor necesare

cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată.

Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează

procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat despre

săvîrşirea unei infracţiuni.

Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot

afla despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute

de lege.

Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente

despre împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării,

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua

activităţi premergătoare şi de urmărire penală.

Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de

urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire a

urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.

Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul

de urmărire penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei

infracţiuni, determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la

începerea urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.

Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a

urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul de

informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire penală.

1. Modurile generale de sesizare

Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau

pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a

urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea

pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

- plîngere;

- denunţ;

- autodenunţ;

- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii

organului de urmărire penală).

1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia

i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire

penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod

special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:

- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;

- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;

- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;

- indicarea mijloacelor de probă.

Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:

- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana

oficială a organului de urmărire penală;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de

persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire

penală;

1.2Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică

despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de

urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar

ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea

infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală

despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei care le-au

comis.

Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că

acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul

poate fi făcut:

- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului.

Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o

prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza

din oficiu;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către

reprezentantul organului de urmărire penală;

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz

dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-

verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt

este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.

1.1. Autodenunţul

Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau

juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de

urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.(art.262 alin.1 pct.3 şi art.264

alin.1 C.pr.pen.)

În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi

constituie cazuri excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele

sale şi se sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire

penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl

pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu

întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să

ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de

exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să

îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el,

din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor

sentimente afective faţă de persoana dată, etc.)

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice

persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se

autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea

adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii,

despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal

de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.pr.pen.)

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care

autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte

un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul

infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu

trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu

autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este

calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit

1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul

organului de urmărire penală. Autosesizarea

Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.pr.pen.) pot lua la

cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul

sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din

oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală

poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau

inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care

participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale

planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul traficului

rutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de

urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului

de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune

înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces-verbal cu privire la

constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor art.262 alin.1 p.4 şi alin.3

C.pr.pen.

2. Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare

Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de

celelalte acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil.

Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul

infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii

prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea penală, iar pe

plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea penală.(art.275 alin.1 p.6

C.pr.pen.)

Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii

victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel

de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161, art.170, art.177, art.179

alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1, art.200, art.202, art.203,

art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului avutului proprietarului săvîrşit

de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu

victima sau este găzduită de aceasta.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile

menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.

Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se

conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:

- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată

sau victima;

- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant

legal sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd

victima din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu

este în stare să-şi apere drepturile sale;

- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din

aceste persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această

plîngere produce efecte şi asupra celorlalte victime ale infracţiunii care

nu au introdus plîngerea;

- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în

plîngerea prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va

extinde acţiunea sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la

infracţiune.

În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care

este necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi o

întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii urmăririi

penale împotriva făptuitorului.

Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.

3. Verificarea competenţei

Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 C.pr.pen.

este obligat să-şi verifice competenţa.

Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua

urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului

care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului

competent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este

inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de

procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de

procurorul ierarhic superior.

Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea

penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să

fie efectuată de un alt organ similar.

În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de

urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul

ierarhic superior.

În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta

poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un

organ de urmărire penală.

Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării

urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă

motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală,

indiferent de competenţă.

4. Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)

În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate

efectua acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 11 din Codul de procedură

penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul de constatare

consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi

confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune.

Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le

au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai să

verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare în

legătură cu începerea urmăririi penale.

Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de

urmărire penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea

urmăririi penale în mod nejustificat.

Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia

ce priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar

constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în

situaţii deplin justificate.

În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori,

chiar sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză

penală.

Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate

efectua cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau

ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.

De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi

penale pot efectua următoarele acte de constatare:

- primirea explicaţiilor de la cetăţeni;

- culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa

infracţiunii;

- efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.

Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de

începerea urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor

premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau asigurătorii,

deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit,

inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.

Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de

natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca orice

persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici

o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de

urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în

etapa premergătoare începerii urmăririi penale.

Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind

utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării, nu

dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.

În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele

activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu

privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea

începerii sau neînceperii urmăririi penale.

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:

poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor

organe de constatare;

Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei -

pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror

prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;

comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor

militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum

şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor;

pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor

Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor

de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii,

instituţiei;

şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de

detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a

sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de

specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate

măsuri de constrîngere cu caracter medical;

comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe

acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în

afara porturilor şi aeroporturilor;

instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie -

pentru infracţiuni de audienţă.

Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori

oculari la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre

circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.

Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau,

în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Centrului

pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi Serviciului Vamal -

organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul

Ministerului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice

şi Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -

procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină

făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele

necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele

declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care

nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna

acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace

de probă.

Actele care se întocmesc

1. Plîngerea scrisă

Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a

cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel ce o

face.

Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.

2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale

Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în

formă orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca

şi plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de

persoana care a sesizat.

3. Denunţul scris

În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să

îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.

4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral

Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care

a denunţat şi de organul care l-a întocmit.

5. Autodenunţul

Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire penală

nu sunt la curent cu această faptă.

6. Proces verbal de autodenunţare

Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de

urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a

declaraţiei de autodenunţare.

7. Raport de autosesizare

Se întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre

săvîrşirea infracţiunii.

NEÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE

Prevederi legale

În sistemul Codului de procedură penală sunt prevăzute circumstanţe cînd

urmărirea penală nu poate fi pornită şi anume în cazuri cînd :

1. nu există faptul infracţiunii;

2. fapta nu este prevăzută de legea penală;

3. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd

infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;

4. a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;

5. a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;

6. lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe

numai în baza plîngerii acesteia;

7. în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă

în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat

imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;

8. în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a

urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceeaşi

acuzaţie;

9. există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează

excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală;

Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care

împiedică pornirea urmăririi penale arătate mai sus, ofiţerul de urmărire penală

înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea

penală, întocmind despre aceasta un raport (vezi aneva 8) cu propunerea de a nu

începe urmărirea penală:

1. nu există faptul infracţiunii. Lipsa faptului infracţiunii are loc în

cazurile cînd la examinarea plîngerilor şi a primelor date despre infracţiunea

săvîrşită se stabileşte faptul că în realitate fapta despre care au fost anunţate

organele de urmărire penală nu a avut loc. Din cauza lipsei faptului infracţiunii nu

va fi pornită urmărirea penală şi în cazul cînd în procesul verificării datelor primite

se constată că acele daune sociale apărute nu sunt ca urmare a unei infracţiuni

săvîrşite, adică acele urmări pe care organul de urmărire penală le considera ca

urmare a săvîrşirii infracţiunii, nu sunt rezultatul infracţiunii.

2. La fel se procedează şi în cazurile cînd fapta a avut loc în realitate, însă

această faptă nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

3. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd

infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică. În acest caz nu poate fi

începută urmărirea penală din cauza lipsei componenţei de infracţiune, adică

obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Tot aici includem şi cazul

cînd deşi a fost săvîrşită o infracţiune, dar ea a fost săvîrşită în stare de extremă

necesitate, în legitimă apărare. La fel nu constituie infracţiune fapta prevăztă de

legea penală săvîrşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al

predării ei organelor de drept, în cazul constrîngerii fizice sau psihice şi a riscului

întemeiat.

- lipsa obiectului infracţiunii - este în cazul cînd fapta săvîrşită nu

atentează la acele relaţii sociale sau reguli de conduită, care sunt prevăzute de

norma penală concretă sau cînd obiectul material nu are acele caracteristici

necesare pentru ca fapta să fie încriminată.

- lipsa subiectului infracţiunii - se consideră în cazul cînd infracţiunea

despre care s-a adus la cunoştinţă nu a fost săvîrşită de o persoană care poate fi

subiect al infracţiunii (persoană cu funcţie de răspundere, conducător de mijloc de

transport, muncitor sau alt salariat, lucrător medical)

- lipsa laturii subiective – este cazul cînd, de exemplu, pentru o infracţiune,

este prevăzută ca aceasta să fie săvîrşită în mod intenţionat.

4. a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia. Art. 60 Cod penal

stabileşte prescripţia tragerii la răspundere penală. Aceasta nu este altceva decît o

perioadă de timp strict stabilită de legislator, după expirarea căruia, persoana care,

deşi a săvîrşit o infracţiune, nu poate fi trasă la răspundere penală.

Actul de amnistie constituie o eliberare totală sau parţială de la

răspunderea penală. Limitele aplicării amnistiei sunt prevăzute în actul de amnistie

al Parlamentului, în conformitate cu art. 72 din Constituţia Republicii Moldova.

Dacă actul de amnistie prevede eliberarea persoanei de răspundere pentru fapta

penală, atunci urmărirea penală nu poate fi începută. Dacă actul de amnistie nu

prevede eliberarea persoanei de răspundere penală, ci doar îi atenuiază situaţia, în

cazul dat urmărirea penală urmează a fi pornită.

5. a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare.

Urmărirea penală nu poate fi începută în cazul cînd persoana care a săvîrşit o

infracţiune a decedat. De la această regulă există excepţii :

- cînd urmărirea penală este necesară de a fi începută, pentru reabilitarea

decedatului;

- cînd este necesară desfăşurarea urmăririi penale în ceea ce priveşte alte

persoane;

- în cauza descoperirii unor împrejurări noi la cauza respectivă.

6. lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe

numai în baza plîngerii acesteia. Urmărirea penală se porneşte numai în baza

plîngerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor enumerate în art. 276 Cod de

procedură penală. Excepţia de la această regulă o constituie cazul cînd victima nu

se poate adresa cu plîngere din cauza aflării lui în stare de neputinţă sau

dependenţa lui faţă de făptuitor. În aceste cazuri se dispune începerea urmăririi

penale, în interesul victimei.

7. în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă

în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea

urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri. În conformitate cu principiile fundamentale

ale dreptului şi ale statului de drept, o persoană nu poate fi trasă la răspundere

penală pentru săvîrşirea unei infracţiuni de mai multe ori. Art. 22 Cod de procedură

penală prevede că, „nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire penală,

judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi

faptă”. De asemenea urmărirea penală nu poate fi începută, dacă în privinţa acestei

persoane există deja o hotărîre judecătorească intrată în vigoare sau o hotărîre de

clasare a urmăririi penale pe aceeaşi învinuire.

8. în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a

urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii. În cazul

dat ne aflăm în situaţia în care pentru aceeaşi faptă împotriva aceleaşi persoane

deja a fost emisă o rezoluţie motivată cu privire la neînceperea urmăririi penale.

Urmărirea penală nu va putea începe pînă cînd rezoluţia procurorului nu va fi

anulată.

(Anexez Raport cu propunere de a nu porni urmărirea penală)

ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE

Prevederi legale

Începerea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de urmărire

penală. Începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului penal, proces

în care îşi dau aportul organele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de

instrucţie şi sunt implicate părţile procesului penal (partea acuzării şi partea

apărării) şi alte persoane participante la procesul penal.

Fiecare fază a procesului penal are în desfăşurarea sa o limită iniţială şi o

limită finală. Aceste limite sunt determinate de actele ce marchează momentul

declanşării şi epuizării fazei respective.

În această primă fază a procesului penal un rol deosebit îl constituie

principiul operativităţii activităţii organului de urmărire penală. Acest principiu nu

îşi găseşte o reglementare expresă în legislaţia procesual-penală, însă el urmăreşte

„constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, precum

şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a reglementărilor de

conveţuire socială”. Obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau a

denunţurilor cu privire la infracţiuni, de către organele de urmărire penală,

caracterizează nemijlocit rolul activ şi operativitatea acestor organe. Practica

judiciară a demonstrat că prezentarea întîrziată la locul comiterii infracţiunii

deseori duce la imposibilitatea stabilirii elementelor de fapt (probele) care servesc

la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la imposibilitatea identificării

făptuitorilor şi constatarea vinovăţiei lui, precum şi la stabilirea altor împrejurări

importante pentru justa soluţionare a cauzelor penale.

Modul de înregistrare a infracţiunilor se prevede în Instrucţiunea cu privire

la modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor

informaţii despre infracţiuni (alin. 2 pct.1) aprobată prin Ordinul nr. 124 / 319/ 41/

172 – 0/101 la 26 august 2003.

Ofiţerul de urmărire penală după înregistrarea sesizării despre comiterea

infracţiunii şi verificarea informaţiei, în cazul prezenţei indicilor infracţiunii,

trebuie să pornească urmărirea penală şi, călăuzindu-se de dispoziţiile Codului de

procedură penală, să efectueze acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii ei

şi depistări, examinării şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvîrşirea

infracţiunii, să ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale

confiscări a bunurilor dobîndite ilicit;

De aici rezultă, că ofiţerul de urmărire penală fiind sesizat despre

comiterea unei infracţiuni prin plîngere sau denunţ, concomitent cu înregistrarea

sesizării sau a denunţului, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea

descoperirii şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii.

Urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare cu privire la

existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în

judecată.

Efectuarea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de

urmărire penală, întrucît presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi

procedurale necesare realizării obiectului urmăririi penale.

Din textul de lege, care reglementează obiectul urmăririi penale, rezultă

implicit sarcinile acesteia, după cum urmează :

- stabilirea adevărului;

- stabilirea şi identificarea făptuitorilor şi a tuturor participanţilor la

comiterea infracţiunii;

- identificarea victimei infracţiunii în vederea soluţionării laturii penale şi a

laturii civile;

- analiza completă a întregii cauze penale pentru a se stabili dacă

făptuitorul răspunde sau nu penal, dacă este sau nu cazul să dispună

trimiterea în judecată a acestuia;

- luarea în condiţiile expres prevăzute de lege a unor măsuri procesuale de

constrîngere de natură să conducă în continuare la desfăşurarea în bune

condiţii a procesului penal.

Procesul penal trebuie să se desfăşoare fără întrerupere pînă la soluţionarea

cauzei prin modurile prevăzute de legislaţia procesual-penală. În situaţii

excepţionale, procesul penal poate fi suspendat. Dacă învinuitul sau inculpatul este

dispărut, se ascunde de organul de urmărire penală, urmărirea penală poate

continua şi în lipsa acestuia. În aceste cazuri organul de urmărire penală înaintează

procurorului propuneri, pentru dispunerea investigaţiilor în vederea găsirii

învinuitului. Procurorul examinînd raportul organului de urmărire penală, dispune

prin ordonanţă motivată căutarea învinuitului.

În timpul desfăşurării urmăririi penale se întreprind o serie de activităţi

procesuale şi procedurale pentru a se constata şi demonstra vinovăţia sau

nevinovăţia bănuitului sau învinuitului.

Urmărirea penală ca primă fază a procesului penal are ca acte ce

marchează limita iniţială – ordonanţa de începere a urmăririi penale, iar limita

finală o constituie rechizitoriul, ca act de sesizare a instanţei de judecată şi

ordonanţa prin care procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea

urmăririi penale sau clasarea cauzei penale.

Deci limita finală a fazei de urmărire penală o constituie terminarea

urmăririi penale, la care organul de urmărire penală, după ce a apreciat şi a

administrat toate probele necesare în cauza penală, pregăteşte un raport, care

împreună cu dosarul penal este înaintat procurorului pentru ca acesta să se

pronunţe potrivit legii.

Ţinînd cont de importanţa acestui moment şi pentru a cunoaşte că

urmărirea penală a fost începută, legea procesual-penală prevede necesitatea fixării

acesteia în anumite forme scrise.

Organul de urmărire penală sesizat despre comiterea unei infracţiuni sau

pregătirea pentru săvîrşirea infracţiunii, dispune începerea urmăririi penale, în

cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau a actelor de constatare rezultă

elementele infracţiunii şi nu există vre-o circumstanţă care ar exclude urmărirea

penală.

Motivele şi temeiurile începerii urmăririi penale

Drept motiv de pornire a urmăririi penale îl constituie actul de sesizare a

organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei

infracţiuni prevăzute de legea penală.

Existenţa doar a unor motive legale, privind pornirea urmăririi penale, nu

sunt suficiente pentru pornirea urmăririi penale. Plîngerea şi denunţul ca act de

sesizare a organelor de urmărire penală, poate să corespundă tuturor cerinţelor

formale şi cu toate acestea ele pot fi insuficiente ca temei de pornire a urmăririi

penale.

Drept temei de pornire a urmăririi penale îl poate constitui împrejurările ce

indică săvîrşirea infracţiunii sau o faptă din care rezultă elementele infracţiunii.

Aceasta presupune existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi existenţa

unor circumstanţe sau împrejurări ce înlătură caracterul penal al faptei, eliberarea

de răspundere sau de pedeapsa penală. În asemenea cazuri urmărirea penală nu

poate fi pornită, iar dacă a fost pornită nu mai poate fi continuată şi se va dispune

încetarea ei.

Sintagma „rezultă elementele infracţiunii” presupune o concluzie bazată pe

o presupunere raţională reieşind din datele iniţiale privind săvîrşirea unei

infracţiuni.

Pentru începerea urmăririi penale nu se cer date privind cunoaşterea tuturor

elementelor infraţciunii, fiind suficiente informaţiile ce caracterizează două

elemente ale infracţiunii:

a)obiectul infracţiunii;

b)latura obiectivă a infracţiunii.

Astfel, urmărirea penală începe „în rem” adică în privinţa faptului

infracţiunii, nefiind necesară cunoaştere persoaneei făptuitorului. Numai cînd

făptuitorul şi identitatea acestuia se cunosc cu precizie odată cu fapta, urmărirea

penală începe şi „in personam”, adică în privinţa unei persoane concrete.

În cazul în care fapta nu prezintă un pericol social grav sau făptuitorul la

momentul desfăşurării urmăririi penale nu mai este social periculos şi a săvîrşit o

infracţiune uşoară sau mai puţin gravă pentru prima dată (art.55 C.P.) ofiţerul de

urmărire penală poate înainta procurorului propuneri motivate privind liberarea de

răspundere penală, cu tragerea la răspundere administrativă.

Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 şi 273

Cod de procedură penală dispune prin ordonanţă începerea urmăririi penale, care

constituie actul de începere a urmăririi penale.

- (Anexez ORDONANŢĂ de începere a urmării penale,ORDONANŢĂ de fixare a

termenului de urmărire penală)

DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE

Prevederi legaleUrmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui mare volum

de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal stipulat în art. 1 Codul de procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În partea specială a Codului de procedură penală sunt prezentate cronologic instituţiile şi activităţile specifice fazei de urmărire penală, care în mod logic încep cu sesizarea organelor de urmărire penală, continuă cu începerea urmăririi penale, efectuarea acţiunilor de urmărire penală, punerea sub învinuire, prezentarea materialului de urmărire penală, terminarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată sau altă soluţie ce rezultă din administrarea probelor în cauză.

1. Efectuarea actelor de urmărire penalăAcţiunile de urmărire penală sunt efectuate de organul de urmărire penală numai după

pornirea urmăririi penale în strictă conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. De la această regulă fac excepţie, cercetarea la faţa locului (art.148 CPP) şi percheziţia corporală sau ridicarea (art. 130 CPP), care pot fi efectuate şi pînă la pornirea urmăririi penale.

În cazul în care, în incinta unei unităţi publice sau private se va efectua o acţiune de urmărire penală, atunci va fi necesar consimţămîntul conducerii sau al proprietarului acestei unităţi sau cu autorizaţia procurorului, iar în anumite cazuri prevăzute de Codul de procedură penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

Cercetarea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi alte acţiuni procesuale la domiciliu pot fi efectuate doar cu consimţămîntul persoanei domiciliate la adresa respectivă, sau cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

În cazul infracţiunilor flagrante, consimţămîntul sau autorizaţia respectivă nu sunt necesare, însă despre efectuarea acţiunilor respective este informat imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore, procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie care urma să autorizeze acţiunea de urmărire penală respectivă.

Acţiunile de urmărire penală la sediile reprezentanţelor diplomatice şi instituţiilor asimilate acestora, precum şi în clădirile în care locuiesc membrii acestor reprezentanţe şi instituţii asimilate lor, se pot efectua numai de către procuror şi numai la cererea sau cu consimţămîntul reprezentantului diplomatic ori al conducătorului instituţiei asimilate reprezentanţei diplomatice şi în prezenţa acestora. În acest caz consimţămîntul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală în condiţiile prezentului alineat se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova şi aceste acţiuni se efectuează în prezenţa unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.

Organul de urmărire penală este obligat să explice participanţilor la urmărirea penală drepturile şi obligaţiile lor şi despre aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

Tot odată, organul de urmărire penală este obligat să înmîneze bănuitului, învinuitului, victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor legali în scris, contra semnătură, informaţia despre drepturile de care dispun şi obligaţiile pe care le au în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală şi să dea explicaţii asupra tuturor acestor drepturi şi obligaţii.

Acţiunile de urmărire penală legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege se efectuează cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

Ca excepţie, acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu şi punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante. În aceste cazuri, judecătorul de instrucţie trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sunt argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. În cazul în care sunt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz, ilegală.

În caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală, efectuarea silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei, luarea de probe pentru cercetare comparativă se face cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

Drept temei pentru a începe procedura autorizării efectuării acţiunilor de urmărire penală îl constituie ordonanţa motivată a organului investit cu astfel de împuterniciri şi demersul procurorului, prin care se solicită acordul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

În partea descriptivă a ordonanţei se descrie: fapta încriminată, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii acesteia, forma de vinovăţie, consecinţele infracţiunii, pe baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală necesare pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să fie obţinute, termenul de efectuare a acţiunilor, locul efectuării, responsabilii de executare, metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au importanţă pentru adoptare de către judecătorul de instrucţie a unei hotărîri legale şi întemeiate. La ordonanţă se anexează materialele ce confirmă necesitatea efectuării acestor acţiuni.

Împotriva acţiunilor organului de urmărire penală poate înainta plîngere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apărătorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente

responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane ale căror drepturi şi interese au fost lezate de către organele de urmărire penală.

Plîngerile împotriva acţiunilor organului de urmărire penală se adresează procurorului.Depunerea plîngerii nu suspendă exercitarea acţiunii atacate dacă persoana care

efectuează urmărirea penală nu consideră aceasta necesar.2. Actele procesuale şi procedurale ale organelor de urmărire penală.Actele procesuale sunt manifestări de voinţă ale organelor judiciare şi ale părţilor, prin

care se asigură buna desfăşurare a procesului penal. Actul procesual este instrumentul juridic prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi subiecţilor procesuali, prin care se asigură desfăşurarea procesului penal.

Sunt, de exemplu, acte procesuale îndeplinite de organe judiciare: actul de dispunere de începerea urmăririi penale, a clasării, a scoaterii de sub urmărire penală, a punerii sub învinuire, a aplicării măsurilor preventive, dispoziţia de citare a unei persoane şi multe altele. Exemple de acte procesuale pe care le îndeplinesc părţile pot fi: introducerea plângerii de către victimă, declaraţia de participare a persoanei ca parte civilă, cererea de administrare a unor probe noi, declararea apelului etc.

Actele procedurale sunt mijloacele juridice prin care se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele procesuale. Actele procedurale implică deci existenţa prealabilă a actelor procesuale. Acte procedurale sunt de ex.: înmânarea unei citaţii, ascultarea martorului, executarea unui mandat de aducere sau arestare, efectuarea unei percheziţii, etc. La fel ca şi actele procesuale, actele procedurale pot fi îndeplinite şi de către părţi sau alte persoane. De ex., actele desfăşurate de expert, specialist sau predarea unor obiecte şi înscrisuri, ce pot fi ca mijloace materiale de probă.

Este necesar a remarca că legislatorul nostru atribuie altă semnificaţie noţiunii de act procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie, hotărâre etc. (art.6 alin.(1) pct.3 CPP)

Adeseori există o identitate de denumire între actele propriu-zis procedurale şi acte-document procesual; ele se deosebesc însă, în mod esenţial, prin funcţia pe care o îndeplinesc în procesul penal. Primele sunt acte de efectuare a unor intervenţii sau operaţii privind procesul penal, celelalte sunt numai acte de constatare a modului de îndeplinire a celor dintâi (ex.: cerere orală şi cerere scrisă, hotărâre pronunţată şi hotărâre scrisă ş.a.). Având în vedre cele expuse putem pune semnul egalităţii între volumul noţiunii act procedural, în sensul atribuit de art.6 alin. (1) pct.3 CPP şi act-document procesual, în sensul atribuit de doctrină.În desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală, prin ordonanţă dispune asupra

acţiunilor sau măsurilor procesuale.

Ordonanţa este compusă din trei părţi, trebuie să fie motivată şi să cuprindă:

- în partea introductivă - data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă;

- în partea descriptivă – obiectul acţiunii sau măsurii procesuale;- în partea rezolutivă – temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi se

consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă.

În cazul în care legea prevede că o acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror ori, după caz de judecătorul de instrucţie, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămîne la procuror ori la judecătorul de instrucţie.

Despre efectuarea unei acţiuni de urmărire penală se întocmeşte un proces-verbal, în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală.

Procesul-verbal trebuie să cuprindă:- locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;- funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;- numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de

urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;- data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;- descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul

efectuării acţiunii de urmărire penală;- menţiunea privind efectuarea în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a

fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele faţă de care au fost aplicate aceste mijloace, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a se utiliza mijloacele tehnice, despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală.

Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat şi ridicat obiecte care pot constitui corpuri delicte, ele cor fi descrise amănunţit în procesul-verbal, cu menţiunea despre fotografierea lor, dacă aceasta a avut loc, şi despre anexarea lor la dosar.

Procesul-verbal se citeşte tuturor persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală şi li se explică că au dreptul de a face obiecţii, iar acestea urmează să fie consemnate în procesul-verbal.

Fiecare pagină a procesului-verbal se semnează de persoana care îl întocmeşte, precum şi de persoanele care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate semna sau refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face menţiune.

La procesul-verbal se anexează schiţele, fotografiile, peliculele, casetele audio şi video, mulajele şi tiparele de urme executate în cursul efectuării acţiunilor de urmărire penală.

Dacă persoana, care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal, care va fi semnat pentru confirmare de către persoana care a efectuat acţiunea. Explicaţiile privind cauzele refuzului vor fi consemnate în procesul-verbal.

Dacă persoana, care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, nu poate semna procesul-verbal din cauza vreunui defect fizic, cel care întocmeşte procesul-verbal cheamă o persoană străină care, cu consimţămîntul celui care nu poate semna, certifică cu semnătura sa exactitatea conţinutului procesului-verbal.