Ioan Florin StancIu - api.ning.comapi.ning.com/files/ysdCY8Oh2FEQ3Awh1eDQa4MWYnoz-ovagVpe9... · rele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Lucian Blaga”, ediţia I, la

Ioan Florin StancIu

Starea de graţie

IOAN FLORIN STANCIU

STAREA DE GRAŢIE

Versuri

EDItuRa EX POntO

Constanţa 2013

Starea de graţie / 5

CUVÂNTUL DINTÂI

Cu puţin timp în urmă, sub titlul Frumuseţea va salva lumea, povesteam, într-un interviu, din revista Ex Ponto, cum poet, în sensul de a fi recunoscut ca atare şi publicat într-o revistă culturală notorie, m-a făcut d-l Geo Dumitrescu, care oficia, cu prestigiul său legendar şi cu aureola sa de Poet, din illo tempore, la rubrica „atelier literar” a revistei Luceafărul, pe unde a trecut aproape toată generaţia mea. (Ca să fie mai uşor monitorizată de securitate, bănuiesc acum).

Evident, mai întâi, pe la 16-18 ani, am descoperit, prin lectu-ră, câteva aventuri poetice fascinante şi molipsitoare: Shakespeare, Esenin, Bacovia, E.A. Poe, Apollinaire, Quasimodo, Neruda, Pavese, Rilke, dar, mai ales, Nichita Stănescu, pe care am avut norocul să-l văd, fascinant, în carne şi oase. Iar asta se întâmpla într-o vreme când unele cărţi de poezie se tipăreau, la noi, în tiraje inimaginabile, de la treizeci de mii, la o sută de mii de exemplare, care se epuizau, de obicei, într-o singură zi: Păunescu, Sorescu, Blandiana, Dinescu etc.

Dar aventura mea publicistică a început, totuşi, ceva mai târ-ziu, pe la vreo 24 de ani, când, cu adâncă smerenie şi cu frisoane de emoţie, am îndrăznit să trimit, la Luceafărul, vreo patru poezele, îndelung caligrafiate, pentru că o maşină de scris (achiziţie expres interzisă) ar fi fost împlinirea, imposibilă pe atunci, a unui vis mult prea frumos. Iar, spre surprinderea mea, marele poet mi-a răspuns cu o surprinzătoare amabilitate şi mi-a publicat, succesiv, trei din cele patru poezii expediate iniţial. Apoi, fireşte, am rămas vreo doi ani sub aripa Domniei Sale, timp în care, încurajat mereu, am pu-blicat, în acea revistă-luceafăr, aproape o sută de texte, până când, după ce am trimis mai multe poezii la revista constănţeană Tomis, domnul Nicolae Motoc m-a salutat cu o surprinzătoare căldură pa-

6 / Ioan Florin Stanciu

ternă şi mi-a publicat, pe aceeaşi pagină, aproape toate textele tri-mise iniţial.

Spre norocul meu, în acea perioadă, când eram profesor la marginea întregului pământ locuit, am fost abordat, prin corespon-denţă (pentru că eu sunt retractil şi excesiv de prudent în relaţiile cu ceilalţi) de divinul meu prieten şi Poet din Cer – Aurel Dumitraşcu, cel care m-a pus imediat în relaţie cu Adrian Alui Gheorghe şi alţi câţiva scriitori din Nord, fascinanţi prin optimismul şi încrederea lor necondiţionată în destinul nostru de scriitori.

Apoi, după un exil voluntar la Corbu, surpriza de a primi Ma-rele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Lucian Blaga”, ediţia I, la care am participat cu reală umilinţă şi cu senzaţia acută a zădărniciei, a venit ca o Bunăvestire, dar, mai ales, ca o necesară Confirmare îndelung aşteptată. Însă cea mai dificilă, mai periculoa-să şi mai penibilă probă de-atunci a fost să găsesc o posibilitate ca să-mi dactilografiez textele, în câte şase exemplare, cum cerea regu-lamentul concursului. (Pentru că orice text dactilografiat, mai ales în mediul rural, trebuia supravegheat şi aprobat de miliţie sau de vreo tentaculă ocultă a omniprezentei securităţi).

De aceea, când, în sala de festivităţi din Alba Iulia, s-a anunţat că, dintre sute de participanţi, am primit Marele Premiu al Festiva-lului, nu eram deloc pregătit psihic. (De altfel, unul dintre organiza-tori mi-a dezvăluit că, în toate comunicatele referitoare la premianţi, au înlocuit formula Nelu Stanciu, Corbu, cu Nelu Stanciu, Con-stanţa, ca să nu irite şi mai rău orgoliul rănit al unor participanţi de Bucureşti. Iar, din ceremonia în sine, mai ştiu doar că am urcat pe scenă galben-pierit şi că, tremurând ca de friguri, am reuşit totuşi să clănţănesc şi să şopotesc poezia Mănuşă – singura pe care o ştiam pe dinafară, dar care, întâmplător, se termina cu alegoria, foarte ni-merită, în acel context, că poezia mea nu-i altceva decât o plasă de nervi şi o sângerândă mănuşă peste spaimele vieţii. Iar, acum, mai reuşesc să-mi amintesc doar cum Ana Blandiana şi Sânziana Pop, frumoase, delicate şi volatile ca nişte zeiţe, m-au aşteptat la ieşirea din scenă, ca să-mi spună că o aşa sinceră şi aproape letală emoţie n-au mai văzut niciodată.


Sânziana a publicat, apoi, câteva rânduri despre festivitatea de premiere în intangibila nouă România literară – regina incontesta-bilă a literaturii române sub comunism şi revista mea de suflet, de atunci şi de-acum. Alte ecouri au apărut apoi, în mai toate reviste-le de cultură transilvane: Steaua, Tribuna, Vatra, Transilvania etc., ceea ce pentru un rătăcit, ca mine, părea un adevărat triumf, iar asta m-a încurajat decisiv să continuu.

La un an însă, după explozia de bucurie şi speranţă, din De-cembrie 89, ucis sufleteşte de apoteoza neruşinată şi agresivă a Ne-ocomunismului mafiot, perestroikist, am încetat să mai public, mai ales că, de câteva ori, m-am trezit, tovarăş de pagină, cu nişte indi-vizi siniştri, care au contribuit decisiv la funebra confuzie a valorilor de ieri şi de azi. Mă refer, evident, la acea faună antropomorfă şi duplicitară care nu putea nici măcar să înţeleagă că, abuzată prea des, încrederea noastră se transformase deja într-o indiferenţă jignită.

De altfel, se observă uşor şi azi cum (rigid, chivernisit, nesim-ţit şi indescifrabil) impostorul cultural pare un mecanism improvizat din rotiţe, beculeţe şi sârme, care, hârâind, păcănind şi dârdâind, se străduieşte, chinuit şi zadarnic, ca să arate, cât de cât, a fiinţă umană – pentru că nu-i uşor să-ţi copiezi şi să-ţi joci, clipă de clipă, sentimen-tele. Un fel de Schmǖrtz defect şi inutil, cum i-ar zice Boris Vian.

Trebuie să atrag atenţia, de la bun început, că am adunat, acum şi aici (cam târziu, dacă nu chiar mult prea târziu) o părticică dintre poeziile mele, concepute şi puse-n scris pe diferite paliere de vârstă, dar care au supravieţuit miraculos printre sufocantele mele hârţoage greu încercate de vremuri. De exemplu, cea mai veche, scrisă pe la 15 ani, am regăsit-o, pe coperta a III-a a unui decolorat maculator de matematică. Şi am păstrat-o, pentru că nu mi se pare definitiv expirată, chiar dacă se numea, previzibil, Romanţă:

Ne întâlneam în sala de lectură,deşi nu mai aveam încredere în cărţi.Eram mai frumoşi decât eleşi ne spuneam, prin aerul deja respirat,

cuvinte cu miresme de iarbă.


Ascultam marea,strigându-ne pe nume prin pereţi,şi atingeam cu buze amare hotarul ferestrelorprin care rochia ta cea mai albă surâdea în amurg

Noaptea,pe când noi mai rătăceam pe alei,dintr-un enorm Tratat despre Sublim,ieşeau îngeri cumpliţi,încercând să imiteîmbrăţişarea de-o clipă a palmelor noastre.

În vreme ce ultima, Surâs, cea de pe coperta volumului de faţă, a fost scrisă, la câteva decenii mai târziu, în ianuarie 2013.

Într-un fel, cum vor fi ghicit deja cititorii cu experienţă, în-cerc să-mi cer scuze pentru caracterul eterogen-eclectic al acestui volum, precum şi pentru reluarea obsesivă a unor motive şi ima-gini, care s-au dovedit, prin rezistenţa lor în timp, nişte elemente fundamentale ale sensibilităţii mele poetice (sau, mai degrabă, ale imaginarului personal şi ale mitologiei mele intime). Desigur că, o dată cu vârsta, au apărut şi semnele corozive ale lucidităţii ironice, care s-au transformat, alteori, în spaima de penibil sau chiar în de-ziluzie, exasperare şi sarcasm – un surprinzător amestec de graţie şi aversiune, la graniţa fragilă dintre suava confesiune sentimentală şi dispreţul vitriolant faţă de egoismul feroce al acestor vremuri, tre-cându-se adesea, de la mărturisirea lirică a unor stări de conştiinţă evanescent-inefabile, la fronda ludică sau autoironică a experienţe-lor postmoderniste, textualiste sau chiar transtextuale, până la limita dintre autoficţiune şi anihilarea completă a eului.

Oricum, nu mi-aş fi găsit niciodată pacea interioară dacă n-aş fi adunat această discretă aventură existenţială într-o carte, care, prin miracol, ar putea deveni o picătură irepetabilă în oceanul Spiri-tualităţii tainice a universului. autORuL

Partea I

ILUZIA MAGNA

Do not go gentle into that good night, Old age should burn and rave at close of day;

Rage, rage against the dying of the light.Dylan Thomas


INVOCAŢIE

Primisem, în sfârşit, făgăduitele semne –şarpele cu o mie de ochi, căutându-se singurprin ceaţa risipită pe ape şi poate chiar focul cel veşnic ascuns sub culorile matinale-ale lumii: Cuvântul dintâi şi întâia clipire zărită-a luminiiPeste Abisul de-ntuneric şi ape-al răsăritului orb.Şapte zile, marea jucase peste nevăzute morminte,lăsând în urmă, sub stelele reci de la marginea lumii,doar întruparea fertilă de pulberi izbăvite de moarteşi cheagul de sânge matern, tresărind cu o inimă nouăîn melcul atâtor împerecheri istovite, aşa cum, prin lungi coridoare de beznă,mai vâsleşte câteodată-n tăcere, fără sunet şi chip, doar cuvântul menit să le pună-mpreună pe cele ces-au născut despărţite în veci, dar râvnind, ca prin somn, să aibă un nume şi-o faptă. Coerenţa – adică naşterea în lumină, vieţuirea sub stele,jertfa zadarnică-a sinelui, sub ghilotina de umbre din cer şi poate chiar renaşterea-n veci – îngăduinţa şi iertareaprin miracolul Artei care ne-a mai rămas,sub deviza noastră agnostică, urlată-n pustiuşi sub giulgiul însângerat al Drapelului Nou,cel cu efigia noastră de Lupi veşnic flămânzi,


dar cu acelaşi blazon al Trădării de Frate şi-al Şarpelui care Stă în Genunchi.

Solemnitatea abilă, aceasta-i formula, vă spun,în vreme ce, în genunchi, dar cu ochii la cer,ne prefacem, tot mai perfid şi mereu mai credibil, că nu ştim nimic despre sârma de-argint, pe carediavolu-şi etalează uimitoarele salturi ale retoricii sau despre domnişoara bătrână, fardată cu lumină de crinşi despre fotografiile retuşate ale cocoşatului chior,care, îndrăgostit de el însuşi, se priveşte duios în apele melancolice-ale adoraţiei mute şi care, alunecându-şi degetele lepros-melancolice peste corzile de-argint ale lirei divine, vorbeşte şi vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte, şi vorbeşte, vorbind...

Pentru că, abia aici, cu bunăvoinţa voastră complice şi cu umilinţă premeditată-ndelung, începePoemul promis – delicatul pui de leu, fără ochi,care, cu spaimă crescut, s-ar putea, înc-o dată,să se dovedească vreo maidaneză pisică.

Plecăciune ţie, blând cititor de semne! voi spuneÎnţelegere ţie, fratele meu ipocrit şi iertare în toate!Iată, vorbind şi vorbind, complice şi martor te iau la toate războaiele mele cu morile infinite de vânt, de sub prăbuşitele ziduri ale Troiei Eterna.


II.

Dar trebuie să treci, oarecum, şi peste ziua aceasta,ca să poţi să-nţelegi că vânătoarea a-început, nemiloasăcu surle şi câini, cu hăitaşi şi capcane încă din clipa în care te-ai ridicat şovăind în picioare, sub cerul ca o plasă din sârmă ghimpată…şi că-n centrul lunetei, pe cruce,se află chiar trupul tău de acum, tremurând ghemuit ca o fiară la pândă.

Păcat doar de abilitatea ta de a spune cuvinteşi de-a pune-împreună trandafirii cu şerpii,găsind câte o vorbă frumoasă pentru fiecaretentativă de crimă a lumii în care ţi-a fost datsă trăieşti, ca un lup care urlă-n genunchi,ca să-şi mângâie singur rănile proaspete,sub gura de armă, care te pândeşte atent,prin ambrazura îngustă din lunăşi printre dinţii de fier ai primelor stele.

III.

Ne-a mai rămas doar să ne facem, la timp, funebrele ritualuri de jertfă, cu sânge mai tânăr,cu răşină de smirnă, cu ulei de măslin şi cu vin descântat între lacrimi de mamă, pe marile ruguri de pe care, umăr la umăr,fraţii mei, Agamemnon, Patrocle, Ahille, s-au ridicat deja, în flăcări şi cenuşă, la ceruri…


POESIS

1.

Am văzut oameni buni, oameni răişi oameni târându-se otrăviţi pe sub propria lor umbră,dar Ea e frumoasă tot timpulşi ziua, şi noaptea, mereu!

Văzută sau nevăzută de mine,Ea e frumoasă tot timpul, iluminândaşa, singură, în penumbra pereţilor,deoarece, râzând sau plângând,cu ochii-n ferestre sau cu faţa la zid,Ea rămâne frumoasă tot timpul

Şi nici măcar vorbele mele frumoase mereun-o pot atinge, cu murmurul lor fericit,de invocaţii, care n-au avut niciodată un trup.

2.

Poezia dintâi este acum ca o mie de mii de ferestresfărâmate pe rând şi închise apoi în groapa comună-a memoriei,


un fel de portret nemişcat, darcu o mie de mii de priviri nestatornice, totuşi

Iar eumi-am vernisat deja galeriile de oglinzi deformante-ale-resemnării seninecu toate chipurile sale văzute vreodată,fie şi-n somn sau doar cu un colţ al privirii, între două părţi de vorbire flexibile –

Un muzeu de portrete-afumate, fără nici un surâs,dar la capătul căruia mai veghează totuşiun surâs interzis de păpuşă gonflabilăşi o groapă comună-a deşertăciunilor saleca o destrămare de rufe murdare. undeva, pe hotarul dintre două tăceri infinite,de la celălalt capăt al universului nostru imaginar, în explozia infinită, dar mereu reluatăa lumilor posibile totuşi – în spirit, măcar.

Un fel de posibilitate care nu se mai poate,cum i-am spus lui Nichita, după ce, extaziatşi interogativ, mi-a recitat Kamadeva

Dar tot pe-o epavă plină cu gesturi pateticeşi cu milioanele sale de vorbe îngropate-n pereţisau caligrafiate, de la coadă la cap,pe oglinzile aburite-ale timpului sau, mult mai aproape,în edificiul deja părăsit-al trupului său în ruină, pe unde se uscau, ghemuite prin colţuri, minunatele piei de şarpeale tuturor ipostazelor noastre trecute


3.

Poemul acesta e viu, respiră, citeşte cuvinte, se mişcă prin camera sa, ca şi cum ar dansa,se îmbracă în negru, în albsau în metaforele multicoloreale lumilor sale secrete,surâzând în oglinda ferestrei,ca şi cum, chiar acum, s-ar fi întors din nou, pe pământ

Poemul acesta e atât de frumos,încât se scrie singur în fiecare dimineaţăcând se trezeşte din somn,mai frumos şi mai pur decât lacrima nevăzută a zorilor.

Poemul acesta are mânuţele albe şi moi,iar eu le-am atins câteodată,ca şi cum aş fi recitit, în gând, Galateea

Pentru că eu, când îl văd, uneori,mă transform în privire, iar sufletulmi se-aprinde în ochi ca o candelă

Dar acummă plimb prin mine însumi, ca pe-o plajă pustie,ştiind, că acolo, în cartea lui (cartea mea)poemul acesta va rămâne întotdeauna atât de frumos, încât, orbit de prea multa lumină,

va trebui să-l rescriu, într-o zi, cu ochii închişi.


4.

Ne întâlneam în sala de lectură, deşi nu mai aveam încredere în cărţi eram mai frumoşi decât ele şi ne spuneam, prin aerul deja respirat, cuvinte cu miresme de iarbă ascultam marea strigându-ne pe nume prin pereţi şi atingeam cu buze amare hotarul ferestrelor prin care rochia ta albă surâdea în amurg Noaptea, pe când noi mai rătăceam pe alei, dintr-un enorm Tratat despre Sublim, ieşeau îngeri cumpliţi, încercând să imite îmbrăţişarea de-o clipă a palmelor noastre

5.

Cu botul pe gheareşi scufundat pe jumătate-n pulberea umilinţei târzii,sunt un leu adormit printre crini. O alegorie bună la toate, în fond,din moment ce vorbele ne-au fost date


ca să ne ascundem, pe rând, sub pulberea lorde cenuşă din stele,iar poezia ar putea fidoar o umbră albastră în sângeşi-un sărut de o singură clipăpe obrazul, rareori întrupat,al frumuseţilor lumii,sau doar o eşarfă de voalrisipită-n umbra oglinzilor vechi,pe sub coroanele destrămate-ale gloriei,dar cât mai sus,pe soclul încă pustiu al ispitei de-a fi în Lumină,la numai doi paşi de rotirea nevăzută a sferelorcare ne macină, ne şlefuiesc şi ne rod,rând pe rând,ca să ne transforme pe toţi în cenuşă astrală.

6.

Fiinţa pe care-am născocit-o eu azi, oameni buni, n-are mâini, n-are sâni, dar are urechile-n burtă şi ochii pe cap.De aceea, te ascultă-n picioare, pe scaunşi te priveşte-n genunchi, de sub pat

Arătarea pe care-am compus-o eu astăzi, prieteni,se hrăneşte cu vorbele pâine şi lapte,bea, ca pe apă, silabe şi respiră cuvinte

Iar, dacă mă uit în oglindă, o văd doar pe ea,


cu discursul pe buze mereu, ca şi cum-ar predica,ziua şi noaptea-n odaia de-alături

Totuşi, dacă mi se-ntâmplă,câteodată, mai rar, să adorm cu o carte în braţe,ea doarme ghemuită alături,vorbind toată noaptea prin somn,ca şi cum ar cânta.

Imaginaţi-vă totuşică e albă sau neagră –rând pe rând şi-amândouă deodată –că e mai frumoasă decât zâna din lacsau mai urâtă decât baba din codru.

Pentru că, orişicum, într-o noapte, târziu,vă veţi trezi cu ea pe perna de-alături,în mireasmă de roze şi-între aripi de îngersauîn miasmă de sulf şi în piele de drac.

7.

Dar, dacă paloarea din ce în ce mai intensăde pe feţele noastrereprezintă adevăratul mesaj?


Şi, dacă poezia nu-i o metaforă,ci numai o decolorare progresivă a cărnii,întunecată lăuntric de umbradin ce în ce mai albastră a sângelui nobil?

Un surâs ostenitpe care resemnarea-noastră îl aşează pe lucruri –ca o plasă siderală, de nervi adormiţi?

8.

N-aş putea să vă spun dacă,premeditat sau nu,poezia este atât de frumoasă,Dar nici ce motivar mai fi avut Dumnezeu, ca să facă lumina,dacă n-ar fi făcut, mai târziu, trupul ei din şoapte şi umbreşi somnul ei infantil printre filele albe,în vâltoarea de petale căzute din cer-a cuvintelor mele.

Pentru că, mai înainte de toate, Cuvântul a fost!

Iar, premeditat sau nu,rostul Ei pe pământ este Poemul acestaprecum şi Cele pe care nu le-am scris încă.

Pentru că numai eu aş putea să vă spun,cu pudoare şi graţie, că ea are totuşi un trupsau că, chiar şi după ce se întoarce o pagină,


frumuseţea ei rămâne întreagăalături de mine şi lipită de privirile mele,ca şi cum ar încerca, fără odihnă,să mă scrie şi pe mine, rând după rând, acolo, aproape, pe cealaltă filă a Cărţii.

9.

Ceva se stinge, în aer, pe mare, în sânge,ca şi cum, astăzi, soarele ar fi răsărit în apus.Dar eu ştiu că undeva, la o fereastră ascunsă a lumii,adevărata lumină a zilei dintâi ţi se coboară fericită pe umeri,în vreme ce iluzorii limpezimi fără numeîşi caută cămăruţe de veghe pe sub pleoapele tale,de unde somnolent, câteodată,îmi dictează şi vorbele-acestea –mai mult pentru mine însumişi pentru trecătoarea mea izbăvire de Iluzii deşarte.

10.

Am văzut păsări triste, destrămându-se-albastru prin aerul umedşi-am înţeles că numai noi, uneori, îi împrumutăm lumiimelancoliile noastre devastatoare de fiare în cuşcă sau de regi în exil.

De aceea, astăzi voi pune-aurore colorate pe lucruri,voi desena surâzând, îngeri de veghe-n oglinzi


şi voi lăsa inflorescenţe de sori să se ridice-n explozii din marepeste sărbătoarea premeditată de-înflorire-a salcâmilor

Pentru că astăzi, înfruntând ostilitatea primitivă a lumii,voi fi pretutindeni deodată, elegant, delicat, generos,şi mereu cu o carte în mână, pe care-o voi face uitatăpretutindeni deodată – ca o ploaie de cărţi colorate cu grădini, cu prinţese, cu aripi de-azur şi cu ochi somnoroşi, blând răsfoite cu degete-crin de briza subţire-a Răsăritului veşnic.


FEREASTRĂ

Chiar şi acum,după ce-am săpat, iată, cu palmele goaleo fereastră îngustă într-un munte de piatră,n-am văzut totuşi Grădina Promisă –cea cu fructele ei, amare şi dulci rând pe rând,unde Binele-i bine, iar Răul e rău,

dincolo de iadul Confuzieişi de blestemul de-a fi întotdeauna pe partea greşită a lumii,într-un spaţiu şi timpcare n-au existat niciodatăînainte de-a le da chipul şi numele meu.

– Dar există-o fereastră!pentru asta, am venit să vă spun,cu o palmă de lotus pe piept.

Dacă veţi fi mai uşori şi mai albi,decât pasărea-n zbor,mai există-o fereastrăchiar aici, licurind ca o lacrimă, sub fila de gardă!– Ai văzut? – Ai văzut? – Ai văzut?– Mai există-o fereastră!


DUPĂ NOROC

Dincolo, pe celălalt mal,e o barcă uscată şi-un câine mai orb decât noaptea,Aşadar, nu voi afla prea curânddacă-am nimerit pe malul cel bun sau cel rău,pentru că, oricum, mi s-a mai dat destulă-îndurareca să pot respira printre pietre, cu pietre, ghemuit ca o piatră, sub cerul împietrit în apus şi ca să pot să mai simt uneori, cum, dimineaţa, devreme,ghearele însângerate-ale luminii din urmă mă şlefuiesc, încă-o dată, deget cu deget,din blocul de marmură-al zilei

Dar şi Ficţiunea-i o ţară – mai bună, mai rea, mai veselă şi mai tristă, mai comodă, mai grea

După noroc, ca în viaţă. Ehei, ehei, e-he-hei!


BREAKFAST POEM

Acesta în frac, cu joben lustruit şi mănuşile albe sunt chiar Eu –

Lumea-mi zice Poetul

şi aceasta, din stânga, de pe flaşneta pictată,e maimuţa mea fără coadă,care vă va scoate, la comandă,pe file volante, frumoasele mele poeme cu zodii, prevestiri şi cu umbre de umbre,

Iar acum, aşează atent un covrig sau un mărîn farfuria din dreapta, că urmează poemul:

Minciuna şi răul vor triumfa iar şi iar,până când Fiara cu picioare de om va dansa încă o dată, în flăcări,peste învăţătura iertării de frate

În sfârşit,dacă nu mai aveţi banane sau cornuri,acesta-i poemul pentru ziua de azi


UN CRIN VOLATIL

Dacă trag cu unghia o dungă subţire pe coala de scris,ea va dispărea definitiv la tipar, aşa cum iremediabilse va şterge, în timp, vitrina de sticlă pe care emoţia, pudoarea şi spaima le aşezaseră între mine şi-obrazultău serafic de făptură-n exil pe pământ. Chiar dacă,disperat, ştiam deja că momentul acela de graţie se va stinge deîndată-n trecut, aşa cum se spulberă,din nou şi din nou, puţinele daruri ale desăvârşiriicare, în trecere, ne-au fost date-mprumut, ca niştefulgerate tresăriri ale pleoapelor peste mirările noastredin ce în ce mai grăbite, mai rare şi mai neverosimile totuşi.De aceea, acum, când te veghez în extaz de pe malul friabil al timpului, fiecare cuvântpe care-l aşez în poem încearcă zadarnicsă fie măcar un zâmbet al tău din trecutşi-o privire felină dintr-un film foarte vechi.

Deşi mi se pare cumva că poemul acestanu-i decât carapacea de vorbe sub care se-ascundesplendoarea de crin volatil a unui umăr înmărmurit în nisipul lagunei din visşi-a unei secunde trecând prin cristalul de abural oglinzilor-închise-n muzee pustii.


POEMELE ALBE

Se va-nchide o carte peste mânuţa ta albăşi se va naşte singur poemulpe care-am visat toată viaţa să-l scriu

Voi ridica prima copertăşi voi auzi mareamurmurândă sub ţărmuri.

Pe urmă va cânta o sirenăşi se va aprinde-o luminiţă în ceaţă,ca un semn că, uneori,câte ceva s-ar mai putea întoarce totuşidin dezordinea infinită a timpului,unde toate semnele s-au topit, rând pe rând,delirând, fără sens, între două tăceri nesfârşite.

2.

De treizeci de ani e doar marţi,dar tu umbli prin parcuri în ţinută de gală,călcând cu pantofii de lac peste frunzele udeşi îndreptând cu mănuşile albe vreo ramură moartă.


– Vai, domnul în frac e nebun,vorbeşte cu ochii închişişi spune poveşti pentru vrăbii!

Pe urmă un glas de trompetăSe va ridica printre sârme şi garduriiar noaptea se va coborî neagră-n bernă


MĂNUŞĂ

şi, pentru că somnul raţiunii zămisleşte monştri,dintre nenumăratele moduride a vorbi despre starea de graţieîn cunoştinţă de cauză– certum est quia impossibile est –mi s-a sugerat relatarea exactă

drept pentru care,ştiind că prea multa solemnitate,în loc de surâs, poate-aduce pe lume un rânjet,declar:

o plasă de nervi sunt la vârsta pe care o merit,căutând pe cont propriucele o mie de gesturi patetice dintr-un vers genial

se naşte, asemenea mie, un poem ipocrit –o sângerândă mănuşă de carne peste spaima de moarte


ECRAN

Cu umărul gol, acoperi ochiul fierbinte-al televizorului şi un val de pământ se apropie roşu prin ceaţă,ca harta muşcată de flăcări a spaimei de fiece zi,înconjurată acum şi de sârma ghimpată-a resemnării forţateşi de voalul însângerat-al apusului care urcă iar pe pereţi,sub nufărul astral din fereastră, din odaie, din sânge,acolo, unde, ca o pasăre albă, înmărmurită în zbor,abia se mai zăresc, ofilite prin colţuri,umbrele aripilor, adevărate cândva, pe care, râzând în lumină, le-ai dus-o pretutindeni pe umeri.

În vreme ce, iată, se năpustesc iar, tremurând, peste noicele o mie şi una de fotografii simultane-ale lumii de-apoi:cu fluviul de steaguri roşii al potopului nostru recentcu soarele răsărind în apus, cu trenuri mergând înapoi, şi cu mahalaua colorată-a orientului apropiat,înghesuită de-a valma, în boxele blocului turn,

unde un domn tânăr-bătrân-fără vârstă,a-înviat, într-o joi, pe coperta unei cărţi de poveşti sau, reluate, iar şi iar, de o mie de milioane ori, imaginile-cultcu trupul însângerat al omului-câine şi-ale odioasei sale neveste-căţea,


sub crucea fără nume şi chip a tuturor celor care,agonizând pe paturi din plase de sârmă sau pe scândura udă,lâng-o felie de pâine, udată cu lacrimi amare,s-au stins în genunchi, ca să ne-aducă nouă aminte că-am murit înainte de-a ne naşte şi cu pielea vândută dejade trădătorii plătiţi, ca să ne scoată din minte pâinea şi circul, în mausoleele trădării de frate, cu chilii de beton, gratii de fier, uşi secrete şi trape-sicriu,la lumina acidă-a telejurnalelor, prevestind, ziua şi noaptea,cotidiana noastră Apocalipsă terestră, în gheareleParadisului de Consum limitat sau cu ştirile lor nesfârşite despre gheara de aer polar care se deschide în al nouălea cersau despre nuferii veninoşi care ne înfloresc,rând pe rând, dar mereu şi mereu nevăzuţi, în firidele cărnii…

Să mai fie totuşi vreo uşă deschisă, la capătul lumii,în dezordinea infinită a timpului? Acolo unde totul s-a stinsşi unde doar palmele tale febrile,vâslind ca prin somn, mai aruncă cenuşa din Arcă?

Să vorbim, aşadar,despre distrugerea sistematică-a lumii prin vorbeşi despre comerţul înfloritor cu nefericiri consolante,în vreme ce milioane de trubaduri fără somnurlă, noapte de noapte, pe sub balcoanele fetelor,reclame, manele, promoţii şi tot mai îngrozitoarele lor nesfârşite buletine de ştiri.


FEREASTRA DE CRETĂ

Acum,dincolo de uşa aceasta, nu mai este niciunasau poate numai o cameră cu luminile stinseşi-o fereastră zadarnicădesenată cu creta pe zid, acolo undecomplicităţile noastre de-o viaţăse mai alintă, tremurând uneori,cu fulgurante transparenţe răsfrânteca o pasăre împuşcată în zbor.

Dar iată că-am învăţat totuşi să respir şi să dormfăcut ghem şi cu botul pe labe,dincolo de pragul ei ferecat, în vreme ce, undeva, pe cealaltă faţă a lumii, tot într-o cameră cu ferestre zidite,o mână necunoscută de prietendesenează un înger de cretă pe peretele orb –poate, singura lui secundă de graţie,care, în zbor invers, se va destrăma tremurând în apus În vreme ce, cartea se-nchide singură-n beznăpeste palmele albe-ale tăcerilor noastre de-acum.


REVERS

Cu murmur de viespe captivă în geam,încep măruntele conspiraţii de taină-ale toamnei.Când lumina murdară-a fotografiilor vechise aşează ca o husă de umbră pe lucrurişi primul val de cenuşă se-apropie ca oveste-îndelung aşteptată prin ceaţă.Dar, azi, am găsit, într-o carte,o făptură din cuvinte atât de frumoase,încât mâna pe care-a pus-o pe file,undeva, la alt capăt al lumii,mi se-aşează, deodată, pe frunte,ca o mână de frate.Şi adorm, în sfârşit, surâzând,pentru că dacă un înger s-a-ntrupat undeva, într-o carte,e un semn că şi iluzia poate să aibă, câteodată, un chipChiar dacă, de pe cealaltă filă a cărţii,mă priveşte, vindicativ şi tăcut, demonul meu, personal.


SCURT METRAJ

coloană sonoră: vântul nevăzut / şoaptele / paşii / clinchetul dinţilor atinşi în timpul sărutului – glas de femeie: mai binele ne pândeşte la fiece colţ!treceţi strada pe verde!, cumpăraţi indulgenţe!

proiecţie mută: chipul meu destrămându-se-n ceaţă ca o umbră de fum şi flacăra cu picioare de cearădansând peste câinele strivit pe asfalt şi pestetrupul, leneş rotit de curenţi, al înecatului tânărPreventiv, fă-ţi o cruce cu limba în cerul gurii! Trimite capace la adresa de pe sticla cu Apă din Cer! Pupă pământul! Dă-ţi acatistul! Pune repede banul în pumn şi pumnul pe piept!

insert în alb-negru: NU SE IESE DIN RÂND!

în cabina de montaj, la subsol, mâinile sublime-ale destinului adulmecă, decupează, exclud şi lipesc, alunecând oarbe pe poze


CELĂLALT MAL

Tot mai aştept într-o scoică subţire din lemn,de la marginea întregului pământ locuitşi sunt atât de singur, încât, uneori, mi se pare c-aud:până şi aurorele mărilor moarte care urcă pe dealuri,până şi zâmbetul enigmatic al zeiţei de marmurăcare a adormit îngropată-n nisip, cu braţele frânte până şi infinitele văluri de umbră din miezul nevăzut al luminiipână şi rugina din ceasuri, şi febra din sânge,şi pacea-eternă a vorbelor care nu s-au mai spus niciodată,şi-aripile parfumate ale umbrelor tale risipite prin casă,şi urma tălpilor goale, pe prag, şi valul de pulbere albăcare a-şters, ca zăpada, toată calea ferată Şi sunt atât de singur, îţi spun,încât, alteori, mi se pare c-audpână şi fluviul de mâini febrile-ale timpuluicare-ţi caută, în trecere, trupul


ATÂT

Pot să fac ce vreau eu cu o mână de vorbe,pot să-aduc miracolul din nou printre voisau pot să-mi ascund toate gândurile

Pot să aleg cuvântul foc, dacă vreau,dar, dacă-l spun, veţi muri

Iată, acum, am ales cuvântul copac, iar else umple cu frunze proaspete, cu păsări mărunte, cu ochi şi freamătă fericit în prima ploaie de varăIeri, am spus cuvântul atâtşi întreaga mea lumea pierit deîndată în pustietăţile sure-ale cerurilorIar acum mă aşez din noudeasupra colii de scrissub care se deschide gura fără început şi fără sfârşit a abisului


HOLOGRAFIE

Ninge fluorescent peste câmpul magneticinconsistent, instabil, fluctuant, sibilinic şi mut,în vreme ce îngeri electrici se destramă-n ferestre,aiurându-şi rugăciunea de taină, lamentarea,iertarea, recviemul pentru zile de marţi.

Iar trecerea umbrelor tale undeva, prin oraş lasă aurore de gală-n vitrinele reci,pretutindeni deodată – holograme în vid,năluci virtuale şi fotografii fără chipvoalate spectral de lumina marmoree a iernii.

Mi se pare, deodată, că-n poemul acesta, eterice lacrimi mai mari îmi plâng la fereastrăcu lacrimi nărunte, dar albe şi negre – cuvinte, în fond,din elegiile fără vorbe-ale lumii de ceţuri spectralecare se învârtesc oarbe-n eter, tremurând, tremurând.


PASTEL

Un înger violetîşi desface largi aripe movpe marmura gri a amurgului

Mult mai jos, chiar sub tălpile sale, stau umbrele noastre, desenate cu creioane de plumbpe zidul în ruină al zilei care tocmai s-a stins.


SCRISOARE

Nu trebuie să stai în mâini ca să citeştice-am scris eu aici,dar nici nu poţi să stai tolănit în fotoliu,ca la filmul de sâmbătă seara,pentru că, aici,se vorbeşte cu crini,şi se scrie cu săbii

pentru căaici,ora-i de ierişi ziua-i din celălalt veac,când rugurile încă aprinse ale Evului Mediumai pâlpâiau peste florile de purpură ale gloriei,în vreme ce pleoapele tale fragile se închideau străveziuPeste nufărul negru-al răbdării de-a fi şi în vreme celocuitorii din sânge sărbătoreau prea zgomotosîntâmplarea c-am trecut împreună dintr-o Epocă-n AltaUite,


în poemul acesta, chiar acum,arborii mei se desfrunzesccu urechi de pisici şi cu limbi de panterepe când crizantemele mov se ridică în evantaie de flăcări la cerul oranj,Iar eu nu mai am niciun loc nicăieri, pe sub cer,

deşi,dacă s-ar putea construi o casă din vorbe, aş avea o mie de case-ale mele şi un munte al meu

Iar,dacă vorbele mele de galăar mai putea să preschimbe şi câte-o bucăţică din bietul meu trup,atunci aş avea exact chipul de zeu aurit şi trupul de marmură albă,care mi se cuvin pe pământ

Chiar dacă, dimineaţa, prin somn, am întrezărit, încă o dată,un pumnal de argint ridicat în tavanşi-o picătură de cerneală parşivă,scurgându-se letal în pieptul steril al poemului

De aceea, citeşte-l, te rog, în picioare,cu capul plecat şi cu ochii în lacrimi,

Aşa cum l-am scris!


TELEJURNAL

ni se arată o înserare roşie cum n-am mai văzut pe masa din parc paharele-s pline de ploaie, iar ultimele frunze au încoronat nebunii de pe tabla de şah tu te întorci din oraş mirosind a benzină şi părul tău lasă prin camere o auroră albastră dar aerul e deja respiratiar părinţii s-au scufundat surdo-muţi în apele amniotice ale telejurnalelor, care anunţă, cu surle şi tobe, apocalipsa de fiece seară mâncăm iarăşi singuri ca în luna de miere şi prin fereastra bucătăriei se cern pescăruşi virtuali, planând pe oraş ca o ceaţă... E mult prea târziu! Mai rămâne, printre şanţuri, conducte şi sârme, doar imaginea unui leu devorat de furnici (sau poate tramvaiul din celălalt veac şi trupul însângerat al poetului tânăr, desenat pe asfalt cu o piatră de var, râcâită din mal)


– Nu suntem singuriun înger eteric ne veghează mereudin oglinda întoarsă cu faţa la zid


ULTIMATUM

Nu mai am nicio hainăşi niciun loc, nicăieri, pe pământ!

Doar cenuşa din palmeşi coroana din frunze uscate,pe frunte.

Cumplit, se-apropie o umbră de ompe-o umbră de cal:

– Dă-mi mantia şi coroana ta numaidecât!spun umbrele vorbelor sale.


CANDELĂ

Aici e sfârşitul luminii, mi-au spus, şi m-au împins peste ultimul prag,dar, dincolo,în chilia din stâncă,tot mai licurea tremurândo aripă străvezie de îngerşi-o candelă cât un ochi de canar

De aceea, cu palma pe suflet vă spun,că sfârşitul luminii ar putea fi mult mai aproape,la numai un deget, în spatele tălpilor noastre,Atât!


SFÂRŞITUL FABULEI

faptele, câte sunt:

nişte urme pe trepteşi ploaia plutind peste crini– transparenţe abia bănuiteîn fabula aceastagolită de sângele negru-al istoriei

un echilibru pe care mă străduiesc să-l menţinpână noaptea târziu,când pieile noastrepictate cu buze şi ochise întorc fluturând pe pământşi un râu de mercur ne acoperă faţa

în liniştea somnului, se aud mici cutremure –chiote, scâncete, şoapte, romanţe, manele,dar niciun cuvânt despre rana fierbinte care creşte pe cerşi despre întâmplarea că mai sunt locuit.

Văzute de sus, toate vorbele noastrese prăbuşesc ca un mal de pământîn liniştea flămândă a mării


CULORI

Măi, feţe palide,astăzi e sărbătoarea Soarelui Roz!De aceea, fardat până la sânge, am hainele-albastre,cu largi mâneci galbene-verzi;şi, de-aceea, îmi plimb holograficpărul oranj şi ghetele mov –sub cerul mentolat-sidefiu al amieziişi sub Soarele Roz.

Doar făptura de crin, cu largi aripe albe-a iluziei,mi-a sosit prea devreme, pe umăr,pentru că seara-bordo îi şi acoperă ochiicu pleoape violete de fum şi cu degete palide şi pentru că vine apoi Vântul Vânăt de Nordcu praful şi cu pulberea lumilor moarte şi cu cenuşa roşie-a soarelui roz

Apoi, deodată,se-aude o trâmbiţă răguşită în ceaţăşi se-ntoarce din nou printre noiMarea Pasăre Neagrăcare-acoperă singură cerul, scufundându-ne iarăşi în umbra dintâi


EX LIBRIS

Mi-e tot mai greu să adormprintre-o mie de cărţi,zidite, umăr la umăr, pe rafturi,precum cărămizile arsede la Babilon, Uruk şi Ninive,ştiind, dureros, că pe cele mai multenu le voi mai deschide niciodată,în timpul care mi s-a dăruit cu-mprumut.

Dar, uite că m-am împăcat şi cu asta,aşa cum, de la bun început,m-am împăcat cu ideeacă Sonia şi Nataşa, Olguţa, Monica, Micolsau Alejandra Vidal nu sunt fiinţe aieveaşi că n-am să le-ntâlnesc niciodatăîn niciunul dintre fagurii din beton şi din sticlă ai lumii acestea,aşa cum n-am să mai văd niciodatălotuşii fără trup din al şaptelea cer

Deşi, noaptea, prin somn,mi-e tot mai greu să nu-mi imaginez


că, în fiecare dintre-cărţile-acelea, zidite-n pereţi, ar putea fi câteo viaţă încă netrăită, de-a meaşi că necunoscutele mele fapte de gloriese vor stinge-n cenuşa uitării, odată cu filele lor,mistuite secret de-o boală necunoscută-a hârtiei,care le-amestecă-n pulberi de frunze uscate pe rafturi, mai friabile şi mai vulnerabile, parcă,decât trupul meu din pulberi de stelecare, asemenea lor,se şi risipeşte pretutindeni prin casă, pe holuri, pe trepte, pe pervazuri, pe plajă pe diguri, pe ape şi-n vânt

Acolo unde, ca un zid din granit văruit,veghează, de dinainte de Facerea Lumii,impenetrabilă şi enigmatică Marea Şi unde ea va rămâne,nepieritoare ca marmura, ca să fulgere grozav, ca o lamă de sabie,pe-orizontul neclintit al zilei de dincolo de Ultima Trâmbiţă,când timpul, pământul şi cerul nu vor mai fi,şi când niciun pumn de cenuşănu va mai da mărturie despre cărţile melesau despre întâmplarea că, într-o noapte, fără să ştiţi,am citit, cu ochii în lacrimi,despre năluca Micol din grădinile celuilalt veacşi că, dimineaţa, levitând fericit între lume şi vis,


am strigat– Eu sunt Micol!

În vreme ce Marea dintâi era doar o pleoapă de frigca o remuşcare târzie,sau ca umbra dezolantă a unei uriaşe absenţe…


SAFARI

Înaintez! Aliaţii mei sunt mereu mai puternici!(Am luna pe umărul stâng şi soarele pe umărul drept!)

Prin ambrazura îngustă a măştii de fier,Văd lumea ca prin gaura cheii –

O reuniune pioasă, sub fumul de jertfăal filmului de sâmbătă seara,

Spiritualizarea progresivă a cărnii,sub criminala tandreţe, răsfrântă-n culoripe ferestrele date cu var,

Singurătatea promisă,sub care se vâră pietroaie, ca sub turnul din Pisa:marile structuri narative-ale unor interese oculte

În timp ce, flexibilă,îngăduinţa noastră se târăşte pe scări ca o piele de câineiar aliaţii lor devin tot mai puternici.


Sunt un orgoliu învins!Stau ghemuit ca un pumn cu cenuşăîn trupul meu de leu îngenunchiat printre crinişi-n liniştea mea vulnerabilă de pasăre care se roagă în zbor.


POEMUL EU

Dis-de-dimineaţă, încep să-nţelegcă trupul meu întreg,întins pe dreptunghiul imaculat-al cearşafului,este doar textul unui poem ca o amforă care poartă chiar numele meuIoan Florin Stanciu, vreau să vă spun,aşa cum am descifrat pe peretele albla numai trei rânduri, deasupra cuvântului fruntecu care începe primul vers al Poemului-Euşi asta chiar în clipa în care mi-am dus repedecuvintele palme la cuvintele ochi, ca să acopăr lumina prea vie de-afară, acolo unde cuvântul pisică se strecura ca o flacără vie printre cuvintele frunze ale vorbei copac şi unde textul tatălui meu mătura fredonândpropoziţiile şi frazele smulse-n furtuna de ieri,mai conversând câteodată, cu un text din vecini,în vreme ce vorbele lor se desenau în stoluri albastre pe aerul ca o coală de scris şi se aliniau umăr la umărîn primul poem grăbit al acestei viclene primăveri de gală care pătrunde, iată, cu silabe voioase de păsări, de petale şi fluturiprintre coperţile pe jumătate deschise ale camerei mele


acolo unde, scris şi semnat deja cu spirale şi cu funde albastre,se odihneşte, fericit deocamdată, poemul trupului meu,sub răbdătoarea peniţă de graţie careîi mai ezită gânditoare deasupra.


TIME OUT

În spatele fiecărui cuvânt,e un soare-n amurg şi un soare-răsare

În spatele fiecărui cuvânt,e întunericul şi lumina,îmbrăţişate uneori, ca prin somn

În spatele fiecărui cuvânt,e o pleoapă cutremurată de spaime,pentru că,s-a spus, s-a mai spus, s-a mai spus:fiecare cuvânt e o lacrimăde durere adâncă şi de fericire-n extaz –rând pe rând şi-amândouă deodată.

Hai să stăm umăr la umăr, la fel de cuminţişi să privim semnele albe şi negrepe care trecerea vorbelor noastre le aşează, cu lumini şi cu umbre, pe ziduri!


PUNCT

aş vrea să scriu un poemcu tăcerea dintre două cuvinte,exilate-n genunchi şi cu faţa la colţ,într-o cameră goală,când praful nevăzut dintre stele ninge pe cărţi,iar lumina-i mai friabilă şi mai palidă chiardecât manuscrisele vechi, înghesuite-n sertare uitate.

Pe urmă, vântul trânteşte o uşăşi-o fantomă de frig trece-n goană pe lucruri.

Mi-e frică de tine!Şi trec dintr-o cameră-n alta ca o umbră de frig,gândindu-mă la privirile tale severe sau la zâmbetul tău mereu nevăzut,ca un copil pedepsit să scrie de-o mie de ori:N-am să-mi mai pun niciodată palmele transpirate de spaimăpe ferestrele zidite-între mine şi lumeŞi n-am să-ţi mai scriu niciodată numelecu degetul ud pe oglinzi, Poezie!


Pe urmă, se-mplineşte, în sfârşit, profeţiaŞi lumea întreagă se-închide-ntr-un punct.

Poate chiar punctul acesta…Iată-l! [.] Punct!


STAREA DE GRAŢIE

Cuvântul Dintâi,Cuvântul-de-Foc-şi-Tată-al-Cuvintelor-Lumii,s-a deschis deodată în bezna de-atunci Şi s-a împrăştiat pretutindeni pe Sineîntr-o mie de milioane de mii de cuvinte de foc,întrupări luminoase ale Sfântului Duh pe pământ,care, iată, mai sunt şi acum printre noi,ca să dea mărturie şi nume despre cele ce încă n-au chip.

Ai văzut vreodată cum stă rândunica sfiităîn bezna de-o palmă a cuibului său?Află atunci că ochii ei tremurând ca două lacrimi de gercare abia mai clipesc înspre zorii de zisunt numai două dintre scânteile-acelea smerite, rămase din Cuvântul Dintâi, la fel cum o boabă oarecare de grâu, îngropată de-a valmaîntr-o brazdă ocrotitoare de lut de pe cealaltă faţă a lumii,este şi ea, un cuvânt din Cuvânt, Iar degetul care atinge sfios celălalt deget,cu două aripi fragile de crin,


au fost, oameni buni, la-nceput doar două cuvinte-scânteidin Cuvântul-de-Foc.

Drept pentru care,Într-una dintre multele primăvericare încă n-au venit printre noi,Cuvintele de la Facerea Lumiivor zbura încă o dată, murmurând din petală-n petalăşi se vor numi din nou Simfonia a IX-a sau Oda-Bucuriei-de-A-Fi sau Cântarea-Cântărilor-reîntoarsă-din-cer,după cum ţi se va părea ţie mai bine.

Pentru că, iată,chiar acum, când vorbesc despre ele,câteva dintre vorbele-aceleacu cocuri de fum şi chimonouri din abur lillápetrec împreună la ceremonia floralăîntr-un templu din suflete de cireşi înfloriţi şi din străluminare de jad,care, la alt capăt al lumii,abia mai pluteşte, rotit în eter, printre lujeri din mătasă topită şi lotuşi-de-argint-volatil

Iar, dacă, cu mâna pe suflet, vă spun că o Coloană fără Sfârşitse înalţă, de un secol-încoace,pe tălpile unor Cuvinte-Dintâi,


veţi spune că n-am nicio dovadă,dar chiar existenţa mea pe pământ e destulă dovadăca şi faptul că, iată, am îndrăznit să scriu un poem făurit pe jumătate, aproape,din acele Cuvinte-Lumină-Dintâi


PARABOLA UMBREI

înţelepciunea hrănită cu vorbe, e o mlaştină, în care şi stelele se reflectă murdare, dar destinul nu vorbeşte niciodată cu vorbe ca un înotător la marginea furtunii, aştepţi să ţi se întindă o palmă fierbinte din beznă, dar destinul nu se interesează niciodată de noi şi uite, cât de repede se stinge flacăra zilei, peste cenuşa de portrete şi poze, dar destinul nu zâmbeşte niciodată spre noi, pentru că nu există nici bine nici rău, îţi repetă ecoul din carne şi eşti atât de singur, încât până şi faptele tale de glorie ţi s-au lipit de piele ca solzii, încât până şi preşul de sânge, care-ţi creşte sub tălpi,ar putea fi chiar ultimul tău poem.


BUNAVESTIRE

Prietenii mei,fiecare în chilia lui dintr-o margine-a lumii, amestecă în extazşi scot cu febrilitate cuvinteledin urnele sorţii

Câteodată,chiar nimeresc câte-o poezie întreagă,iar noi o sărbătorim împreună,cântând şi aclamând la ferestre,ca la naşterea unei fiice de Domn

Eaîşi coboară o clipă genele lungipeste visele care ne-au mai rămasşi ne binecuvântează suavă din prag

Ea nu este din lumea aceasta


STEAUA ZORILOR La aniversara…

Am început să-mi aduc totuşi aminte,ca printr-un vis de la hotarul cel mai de est al viselor mele,că obişnuiam, pe vremea aceea, să scriu cuvinte frumoase,ca şi cum aş fi pictat îngeri pe ziduri,şi că le trimiteam cu emoţie-n lume,spunându-le că lumea e colorată, hipnotică, frumoasă şi rea,ca un şarpe exotic, adormit printre flori. Era pe vremea aceea, dulce-amară,când stelele-aveau încă ochi omeneştişi mă priveau, murmurând,chiar şi din cartea închisă sub pernă,peste Floarea Albastră a visului-vis. Când, dimineaţa, devreme, Steaua Zorilorîmi spunea, în limba română, poveştile limbii române.Iar, mai târziu, chiar eu am scris o povesteÎn care chipul de pe coperta din urmă a cărţiiavea ochii mei îngânduraţi şi-această veşnică adoraţie mută de copil pedepsit în genunchi, sub o candelă stinsă de mult.


ACUM

Nu există uitare, îngăduinţă, deplasare de linii!Totul şi toate sunt prezente mereu, ca să dea mărturie, acum şi în veci!

Pentru că, dacă atingi doar o singură dată,cu un deget măcar, Frumuseţea-întrupată, cu suflet frumos vei rămâne de-a pururi,în spaţiu sau timp, ca şi cum ai umbla pretutindenicu un înger de pază în braţe.

De aceea, vă spun şi vă spun,că tot mai există-o fereastră deschisăîn zidul de beznă-împietrită de sub streaşina lumii.Acolo unde e mai dăinuie-un cuib al luminii dintâişi-o auroră, desigur, pentru toate cele ce au înţelesuri şi trup. Dar mereu, în prezent! Acum şi Aici! Deschide doar cartea!


SURÂS

Dincolo de fiecare perete al lumii e marea –limpede surâzând în lumina răsăritului veşnicÎn vreme ce eu, în umbra celuilalt mal,respir fericit vorbele spuse deja, ghemuit într-o carte închisă,la trei degete doar de-apocalipsa de vorbe-a Tăcerii.

Noroc doar că,deasupra mea, între aurore celesteşi închisă-între rame de-argint,Cartea-Mamă îşi alintă la sânCartea-Fiu.

Partea a II-a

TRECĂTOR PRIN SCYTHIA MINOR

Heu quam vicina est ultima terra mihi! Ovidius


INVOCAŢIE

Cu mâna pe suflet vă spun că lucrurile-acesteanu le-aţi mai văzut niciodată, nicăieri, pe pământ:Migdalii-nstelaţi de sub malurile de lut ale Capului Midia,într-o dimineaţă, de mult, când orizontul fugea tot mai departe, fără să atingă pământul, iar, în dreapta, lama de sabie-a mării se apleca arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor, căci soarele abia se ridicase în palme peste tivul de aur al zorilor albe, în vreme ce lumina lui nouă, aproape fluorescentă sporea cu umbre-albastre fiecare crenguţă şi fiecare frunză, iar cerul, un tău de limpezimi fără maluri, se adâncea nesfârşit pe deasupra, vertiginos şi astral ca un tunel vertical.

Dar voi n-aţi auzit niciodată broaştele care cântau fără de sine-n fântâni, zece zile la rând,sau ciocârliile care nu vor mai atinge niciodatălanul de grâu şi constelaţia însângerată a macilor. Dar n-aţi văzut nici fluviul de frunze al toamnei,în eleganţa funerară-a apusului sarmatic. Chiar dacă eu parcă văd şi acum şirul mărgelat de-argint-viu care-o urmărea pretutindeni


pe Magdalina Deniz, în vremurile-n care Preafrumoasa Frumoaselor Lumii, ca să mai scape de înrâuririle viclene-ale-ale vrăjilor necunoscute,se culcuşea,seara, într-un nuc femeesc, fără de umbre,cu ochii la Crucea din Sud şi cu lanţuri de busuioc îndelung descântat, pe la mâini şi picioare,până când, dinspre falezele friabile-ale Dunării,s-au ivit primele roiuri de fluturi carnivori şi veşnicflămânzi – mai mari decât vrabia şi mai răi decât pazniciinevăzuţi ai adâncurilor. Căci eu parcă văd şi acumtigvele albe-ale cailor, puse în garduri şi câiniiroşi pîn’ la oase, prin mlaştinile de la Bairamdede,unde, vara, măgăruşi melancolici vegheau neclintitpiramidele galbene de topotami parfumaţi, pânăcând furtunile de praf roşu de la marginea lumiine furau până şi umbrele, rătăcind la-ntâmplare,prin nesfârşitele coridoare de oglinzi şi de ceaţă ale marilor lacuri: Razim, Sinoe, Taşaul, Gargalîc…Între care, bătrânul Avram veghea neadormit fântâna cu trepte de la Merdevenlî Punar,sub care un liman mereu somnoros al lagunei Sinoe îşi topea limpezimea chiar în malul verde de-acolo,

unde, închisă-n ghiocul său de păducel sălbăticit, Fântâna Dintâi abia mai tremura volatil-translucid pe deasupra ierbii, ca apa unui acvariu de lacrimi, iluminat rece, discret şi egal, de pretutindeni deodată.Şi zâmbetul de şarpe la pândă-al bătrânuluiprintre fantomele de sticlă ale ferigilor care se topeau invizibile în umbra verde-sinilie de-acolo,


ori de câte ori încercam să le privesc mai de-aproape.Apoi, tristeţea îngenuncheată-a pietrelor de la Histria, prin aerul deja respirat şi prin surâsul cât orizontulal mării, care în candidu-i joc se mira-n soare de tulburările istoriei noastre de umbre războinice, mereu înveşmântate în prea multe cuvinteşi împăunate mereu cu coiful trufiei de-A Fi. Dar, mereu şi mereu, sub alt surâs al zorilor,întrucât Strabon scria că, la Scythia Minor, nu răsarede două ori acelaşi soare şi că, în fiecare dimineaţă,se ridică tot altul nou, pentru că soarele cel vechi, care apune fremătând, pe podiş, se scufundă definitiv în abisul de dincolo de marginea lumii. Aşa că, dacă vii pe aici, uitată-te bine, prietene, fiindcă n-ai mai văzut nicăieri soarele nostru şi nici n-o să-l mai vezi nicăieri, niciodată,orişicât ai umbla fericit pe pământ. Iar restu-i numai Tăcerea şi surâsul candid al mării,prin care ea se bucură-n sine de nefericirile cărnii


ŞAPTE ELEGII PONTICE

I. E toamnă,şi paharele noastre, de pe masa din parc,sunt pline cu frunze uscate

Dar astăzi,până şi melancolia cu care-ţi vorbescpare doar o frunză rătăcită pe apesau doar un surâs ostenitpe care resemnarea-noastrăîl aşază cuminte-n oglinzi, sub apusul de sânge-nchegat-al lunii septembrie,când întreaga lagună e plină de stele-înecate, de ţipete mici, adunate-ntre-aripişi de naufragii discrete.Pentru că, astăzi, sub pleoapa străvezie a nopţii,sunt mai şters şi mai trist decât luna,iar rana fierbinte care creşte pe cerar putea fi chiar replica îndelung aşteptată a sufletului meu dintâi,exilat, fără aripi, din grădina promisă.


II.

Răsărit întunecat de strălucirea mai vie a mării,când apropiatele constelaţii de sudcoboară-n salcâmii înmiresmaţi de pe ţărmurişi când primele vorbe-ale limbii românese desfac ca un roi de albine deasupraprimei scrisori grăbite-a dimineţii.

Pe când Schytia Minor,rotundă, lustruită şi iertată de patimi,mai pluteşte cu candoare-n derivăpe spinarea celor patru broaşte ţestoasecare,de la Facerea Lumii,se învârtesc oarbe-n adâncul cel fără de marginişi în bezna dintâi a Abisului.

Miere şi aur. Bucurie ce se vrea dăruită, rod al singurătăţii de noapte, între mare şi cer,sub stelele reci, pe care veghea şi îngândurareale ridică de veacuri pe boltă,

În vreme ce eusunt numai lumânarea de-o clipăprotejată cu palmele udeîn răscrucea de vânturide la marginea digului


Dar, iată, că scriu:

Săvârşind ritualuri întru bunăvoinţă pe maluri,am nevoie de tine, precum focul are nevoie de-un truppe care să-l mistuie,

pentru că ţie am să-ţi dăruiesc, iar şi iar,puţina lumină menită s-o port pe pământ

III.

Am născocit mai întâibăncile verzi, aleea, castanii,Fântâna cu îngeri de gipsşi Turnul cu Ceas.Pe urmă,s-a făcut mult prea târziuşi ceasul din turns-a prăbuşit cu vuiet peste treptelecariate de vânturi. Dar,văzute prin ceaţă,umbrele noastrese mai plimbă şi-acumpe sub plasa de ramuri,chiar şi după ce toţi castanii s-au prăbuşit în cenuşă,iar oraşul întreg s-a risipit ca fumulîn Vântul de Nord,sub noile constelaţii de pulberi,


fără nume şi sens. Acolo undeFrumuseţea ta enigmaticăşi impersonală, ca arta,mă veghează-adormită din ceaţă,dar cu un deget pe buze,precum Sfinxul Dintâi.

IV.

Ai mai văzut vreodată de-atunci marea şiroind cu lacrimi sărate pe diguri?sau regretele mele aşteptând,ghemuite-n genunchi, acolo, pe ultima stâncă,pe care şedeam,umăr la umăr,ca să privim cu sfialăcum umbrele noastre tremurătoare se-mbrăţişau în tăcere pe valurica-ntr-un menuet Lumière:

care le mai păstrează şi-acumca pe-o ceaţă de aripi destrămate în zbor peste ochii tăi vinovaţi, şi peste buzele tale însângerate

Doar iertarea-i iubire! ai spus cu o palmă străvezie peste


surâsul misterios al păcatuluiDarcum să desenezi totuşi pe oglinzile timpului?Acolo, unde nălucile noastrenu vor avea niciodată un suflet al lorşi unde palma ta din argint volatilva fi mai rece decât ramura de cireş,înflorită zadarnic în frigul galacticde la capătul nopţii?

Şi de-aceea, probabil,mă visez mereu rătăcindprintr-o catedrală scufundată,în care icoanele toateau ochii tăi de şarpe-al ispiteişi în care surâsul tău înmiit mai tremură încă prin marama de fuma unor crini fantomatici, desenaţi pe pereţi de îngerul preacurat al iluziei,care, el însuşi, n-a avut niciodată un chip,dar care, iată, mă priveşte totuşi din umbră cu ochii mei fericiţi, de-altădatăChiar dacă albatroşii trimişi să te cautes-au spulberat de mult ca cenuşasub candela fără trup a apusuluişi sub cearacare mi se mai scurge pe umeriîn cuşca îngustă dintre două oglinzi.

Starea de grație / 75

Într-o vreme,în care, oriunde-aş pleca,am senzaţia că în spatele meu se închide definitiv încă-o uşăiarmelancolia cu care vorbesce doar un far-al dezastrelorcare abia mai pâlpâie inutil şi vicleanprin centura de ceaţă

Pentru cămelancolia nu te ucide,să ştii,dar te obligăsă trăieşti toată viaţa-n exil.

Adică,În camera aceasta cu luminile stinseunde umbrele tale fierbinţi,ghemuite şi-aruncate prin colţuriîţi mai păstrează mireasma

şi unde primul val de cenuşăa urcat deja pe primele trepte,sub luna scălâmbă, de var,desenată cu creta pe peretele nopţii.

V.

Aşa după cum timpul, ploaia şi vântulau subţiat, ca pe nişte săbii de sticlă,


coloanele Dalbei Venusdin străvechiul port genovez,aşa şi trupul tău din cuvinte abia mai pluteşte tremurând, dintr-o cameră-n alta,ca făptura de ceaţă a unei eşarfe de voal,care mai lăsase cândva o paloare de gerpe surâsul nebulos al oglinzii –acolo unde patul are aceleaşi cearşafurişi unde hainele tale, aruncate prin colţuri,îţi mai păstrează mireasma de crin fără trup.

şi numai, uneori, dimineaţa,când răsăritul se-aprinde umed pe trepte,se întorc şi transparenţele abia bănuiteale trupului tău de-altădată,ca să-mi pună degete albe pe geamurişi să se-plimbe gol prin oglinzile întoarse cu faţa la zid.Acolo undeşi lumina stă în genunchi,ghemuită prin colţurişi unde strigătul tău nesfârşitse întoarce-n ecouri tremurând destrămat peste valuri ca o mie de ţipete mici, risipite-n memorie.Acolo unde totul e din argint volatil:şi pământul, şi cerul şi urmele tale de pe marmura translucidă a celuilalt veacşi reverenţa rănită cu care te-întâmpin din nou în penumbra de aripi din hol, şi vorbele mele din argint volatil, care spun:


– Hai să fim înţelepţişi să recunoaştemcă suntem doar două umbre fictiveîntr-o carte ciudată, ca un labirint cu oglinzi deformante

VI.

Ca un crâng înflorit,dintr-o margine-într-alta,mă întâmpină mareaşi tot azurul e un cântec de slavăsub curcubeul miresmelor,Acolo unde,printr-o fereastră îngustădeschisă pe cer,se strecoară primele semneale Îndurării de-a fi:

Bucuria că suntem vii pe pământŞi că toată Frumuseţea divină a lumii se deschide, încă o dată la fel de eteric şi la fel de curată,ochilor noştri născuţi din păcat.

E clipa aceea, îndelung drămuităîntre două oglinzi / între două oglinzicând singur încep să-nţelegcă nicio fărâmă a trupului tăunu-i din lumea aceasta,aşa cum albatrosul acela avântat,


pentru-o clipă, între mare şi cereste mai mult o presimţire-a luminilorstinse demult în memoria mea şi-o umbră de bunăvoinţă grăbită,ca un palid surâs, definitiv exilatîn oglinda zilei de ieri, a păcatului.

VII.

Iar acum, înmărmurite-ntre noi, au mai rămas doar mila, îngăduinţa şi iertarea din urmă.

Dar poate că visele mele din argint volatils-au ridicat la ceruri ca ceaţa, aşa cum s-au voalat, ca argintul coclit, zăpezile iernii dintâi –tremurând vinovate între două iluziiUite, lumânarea s-a stins în pahar şi ceara topită în apă îmi mai aduce aminte de surâsul tău obosit de pe ultima treaptă. Pe când marea,la capătul străzii Lenau,


agoniza, respirând între noi,ca o pasăre-mpuşcată în zbor.

Chiar dacă vâslele umede-n vântse mai întrezăresc şi acum,tremurând, tremurând,tremurând, prin lumina de sânge stricat a fotografiilor vechişi chiar dacă barca aceea din lemn de santal e numai un pumn de cenuşă funebrăla răscrucea de vânturi a celuilalt veac.

Dar, vai, nu mai e nici un semn pe cadranul solar!Şi, vai,nu mai vine nici o veste bună pe ape!

Deşi, uneori,ca şi cum m-aş întoarce prin somn,pământul întreg pare să se-ntoarcă, oftând, în trecut.


MIDIA

Locuiam într-o casă construită cu pietre căzute din cer,pe hotarul incert de la marginea întregului pământ locuit,Dar nu fusesem atins încă de fulgerul nevinovat al Frumuseţii Eterne,deşi învăţasem deja toate cuvintele frumoase-ale lumii,iar dimineaţa, pe ţărm, mă plimbam printre scoicile albe ca un leu printre crini

Pe când, de acolo, de sus, cu-o privire piezişăşi cu-o nemiloasă inocenţă neverosimilă,Fulgerul, poate, mă zărise deja – tânăr încăşi tăiat în argint, ca o stea fericită a zorilor lumii,liber încă şi-alintat în lumină şi cuminte-aplecatînspre lama de sabie-a mării, care părea să fi aflat,oarecum, câte ceva tulbure-tandru despre făpturile angelice-ale minunilor nerevelateîncă privirilor mele de om în exil pe pământ,vinovat numai de-o fără de leac căutare-aunei perfecte flori de cireş mai curată ca roua din zori şi, în veci neatinsă de vina de-a fi.


În vreme ce Babilon şi Ninive, înveşmântate în aur şi purpură, se scufundau deja, încetul-cu-ncetul,înspre bănuita floare de foc preacurat dinmiezul de flacără vie de sub tălpile noastre


DOUĂ FOTOGRAFII LA HISTRIA

Un automobil roşu,cu roţile invadate de melci,abandonatpe hotarul nesigurde la marginea mării

Bărbatul distinsşi frumoasa lui doamnă– carnea ei pâlpâie somnoros în amurg –au înmărmurit pe altarul pustiu,aşteptând

Fotograful surâde perfid.Întinde ceremonios braţul palid.

Blitz!

Se arată sabia translucidă a mării,dinspre care,ca o picătură de sânge,apune soarele lunii septembrie.Se arată un albatros suspendatîntre ziuă sau noapteşi ochii lacomi ai pietrelor


urmărindu-i legănarea divină,de trup încă viu.

Nimic altceva!

Bărbatul protestează grăbit,potrivindu-şi cravata.Femeia îşi repetă în gândSurâsul delicat pentru poze

Blitz!Se arată carnea destrămată a trandafirului,însângerând lama coclită a spadei de bronz,Se arată solemnitatea încremenită a pietreisub zborul şi cântecul zadarnic al ciocârliilorcare nu vor mai atinge niciodată pământul


VEGHEA DE TAINĂ

Îngândurată, coboară o pleoapă-n apusşi iar sunt o lacrimă vie, de veghe sub primele stele Pe urmă, se înalţă un soare deasupraşi sunt Marea cea mare, din nou,cutreierată de fulgere-n norişi de păsări albe în zbor –cu un umăr în noapte,iar cu celălalt în lumina de ziuă, De aceea, toate întâmplările melese petrec rând pe rând sau toate deodată,ca o vijelie înaltă, de fapte, de gesturi şi de feţe mirate Acum, prea devreme sau mult prea târziu,mă apropii de ţărmuri,tremurând posedat în lumina de gală,şi murmur cuvinte ca şi cum mi-aş dicta prevestirile-acestea, prin somn Oricum, mi se-arată o-înserare roşie cum n-am mai văzutşi ştiu că ceva foarte rău s-a-întâmplat deja, pe pământ.


DERIVĂ

la Hunedoara, într-o toamnă târzie, prietena mea de campanie – două săptămâni petrecute în parcul cât un cearşaf al oraşului – m-a pus să-i jur în genunchi pe asfalt, printre picioarele celor care ieşeau de la film, că marea există şi iarna – Marea există şi iarna, i-am spus, respiră în peretele ceţii, roade încet gheaţa verde din maluri, se-apropie-n derivă de casele noastre,după ce, neînţeleasă de nimeni,îşi urlă,cu pietre în gură sub ţărmuri,toate prevestirile sale de taină

– Un entuziasm melancolic, a râs– Un entuziasm în derivă şi un armistiţiu fragil, i-am răspuns


RONDUL DE NOAPTE

Multă vreme voi fi stat eu în cumpănă,înainte de a vă dezvălui toate-acestea,Dar, în noaptea asta, sufletul meu e un fluture orb,închis ca o lacrimă albă într-o perlă de sare,când mireasma pelinului încărunţit de pe plajăe mai amară şi mai străvezie ca marea,iar trupul meu încă viu, dar plin de naufragii discrete,ar vrea să împrumute un sens acestui poem,care, iată, se-nvârteşte singur în gol, ca un far obosit

De aceea, sumbru ca Hamlet, mai rătăcesc încăprin labirintul din maluri,cu murmur întunecat de ghioc care, în ecouri şi miresme secrete,poartă pretutindeni marea în golul din elDevastat, dar mulţumit oarecum că, şi în noaptea asta,sub stelele nemiloase de la marginea lumii,fericită, flămândă şi vie, inima mea de-altădată mai muşcă, fericită, din sânge,dând un sens realist şi-o morală promisă acestui poem-copilaşcare nici nu ştie încă să râdă, să plângă,


să murmure toată noaptea prin somn sau să urle disperat în furtuna de vocia unui sumbru mileniu care-a-început, iată, peste groapa comună, ca o sinucidere organizată în grup Poem născut, mult prea bătrân, în dimineaţa infinită a lumii.


ACOLO

Desigur că ne aflăm înc-o dată, umăr la umăr,pe potecile umede dintre mare şi cer,ca să rătăcim împreunăsub zodiile milostive-ale toamnei,printre ierburi amare şi scoici fără trup,pe hotarul migrator al nisipului,dar mult prea aproape de gurile flămânde-ale fluviuluicare adună, risipeşte, zămisleşte şi macinăsub Crucea nesfârşită a Sudului,de la marginea întregului pământ locuit.

Acolo unde Dobrogea mea,la ferestrele nopţii,pare doar un contur austral al sufletului nostru comunsau doar amintirea îndepărtată a unei femei de nisip şi de lut care se despletea murmurând deasupra unui fluviu de transparenţe răsfrânte.


Şi unde,mai palidă şi mai neverosimilădecât sferele-albastre care plutesc în eter,Schytia Minor Eternapare doar o pleoapă străvezie de sare,clipind, resemnată mereu,la marginea unei lacrimi mai mari şi mai triste,decât toată nefericirea plânsă prin veacuri a lumii.

Dar, astăzi,sporind cu o lacrimă Marea cea Mare,sunt tot mai mult Marea şi candidul joc prin care ea se bucură-n soare de nefericirile cărnii.


FALEZĂ

Focul veghează!

O Lumină albastră din cers-a stins murmurând pe pământ,

Dar Focul veghează deasupra!


CUPRINS

CUVÂNTUL DINTÂI / 5

Partea IILUZIA MAGNa

INVOCAŢIE / 11POESIS / 14FEREASTRĂ / 23DUPĂ NOROC / 24BREAKFAST POEM / 25UN CRIN VOLATIL / 26POEMELE ALBE / 27MĂNUŞĂ / 29ECRAN / 30FEREASTRA DE CRETĂ / 32REVERS / 33SCURT METRAJ / 34CELĂLALT MAL / 35ATÂT / 36HOLOGRAFIE / 37PASTEL / 38SCRISOARE / 39TELEJURNAL / 41ULTIMATUM / 43CANDELĂ / 44


SFÂRŞITUL FABULEI / 45CULORI / 46EX LIBRIS / 47SaFaRI / 50POEMUL EU / 52TIME OUT / 54Punct / 55STAREA DE GRAŢIE / 57PARABOLA UMBREI / 60BUNAVESTIRE / 61STEAUA ZORILOR / 62ACUM / 63SURÂS / 64

Partea a II-aTRECĂTOR PRIN SCYTHIA MINOR

INVOCAŢIE / 67ŞAPTE ELEGII PONTICE / 70MIDIA / 80DOUĂ FOTOGRAFII LA HISTRIA / 82VEGHEA DE TAINĂ / 84DERIVĂ / 85RONDUL DE NOAPTE / 86ACOLO / 88FALEZĂ / 90

Documents

Ioan Florin StancIu - api.ning.comapi.ning.com/files/ysdCY8Oh2FEQ3Awh1eDQa4MWYnoz-ovagVpe9... · rele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Lucian Blaga”, ediţia I, la