ACI SOSI PE VREMURI de Ion Pillat

Ion Pillat este un reprezentant - alături de Adrian Maniu, Zaharia Stancu, Radu Gyr - al "poeziei chtonice", după cum observa în capitolul cu acest titlu Ov. S. Crohmălniceanu: "Poezia pământului natal, a rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe un suflet, şi-a găsit la noi expresia ei cea mai curată şi mai înaltă în lirica lui Ion Pillat".

Apariţia volumului Pe Argeş în sus, în 1923, marchează o altă etapaă a liricii lui Ion Pillat: cea tradiţionalistă. Sătul de zadarnice pribegii, el revine la matcă pentru a-şi descoperi rădăcinile şi arborele genealogic. Poezia care deschide volumul este o adevărataă artă poetică în care se comunică hotătârea de a evoca liric privelişti exclusiv româneşti, aparţinând unei geografii foarte precise, având ca puncte de reper Florica, Râul Doamnei, Negoiul, adică locurile unde a copilărit: "Acolo unde în Arges se varsă Râul Doamnei / Şi murmură pe ape copilăria mea, / Ca Negru-Vodă care, descălecând venea, / Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei.[...] // Las altora tot globul terestru ca o minge, / Eu am rămas în paza pridvorului străbun, / Ca să culeg cu ochii livezile de prun, / Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge."

Poemele aparţin, în majoritate, "pastelului psihohologic" (Ion Pop), replică modernă şi evoluată a pastelurilor lui Vasile Alecsandri. Ele se bazează pe valorificarea amintirilor, pe care autorul le consideră esenţiale în viaţa fiecărui artist. Spre deosebire de oamenii obişnuiţi care "omoară printr-un asasinat lent şi logic, în sufletul lor, copilul ce a fost odată", poetul "îl păstrează la nesfârşit, recreându-1 mereu în suflet, ca într-un joc de limpezi oglinzi.".

N. Manolescu e de părere că avem de- a face cu "o poezie de rafinament şi artificiu", construită în sens superior, iar "lirismul nu provine [...] din evocarea peisajelor copilăriei, ci din reconstituirea lor în carte."

Din versurile acestui volum răzbate pregnant tema fundamentală a întregii lirici pillatiene: scurgerea timpului. Lirismul e discret, impregnat de sentimentul permanenţelor. Pe de o parte, poetul trăieşte senzaţia pustiitoare a timpului care-i consumă fiinţa, de unde izvorăşte meditaţia grav-elegiacă, pe de altă parte încearcă să creeze un spaţiu securizant, o "casă a amintirii". Sentimentul inevitabil al morţii reclamă recurgerea la un paliativ. Confruntat cu semnele tot mai alarmante ale naturii perisabile, poetul se refugiază în mitul fabuloasei vârste de aur: copilăria.

Pillat însusi mărturisea că toată poezia lui poate fi redusă, în ultimă analiză, "la viziunea pământului ce rămâne acelaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu.  Astfel, podgoriile pline de rod, dealurile albe sub omăt, luncile înverzite, zăvoaiele argintii sunt regăsite mereu sub acelaşi chip sub rotaţia anotimpurilor.

Capodopera incontestabilă a volumului este poezia Aci sosi pe vremuri, scrisă la Miorcani, moşia tatălui sau. Bunicii evocaţi sunt însă cei materni, iar "casa amintirii" este cea de la Florica, de pe Argeş. Titlul este alcătuit din trei unităţi lexicale purtătoare de sensuri fundamentale. Adverbul "aci" are funcţie simbolică şi circumscrie un spaţiu sacru, al nunţii şi al morţii. El e reluat în text şi însoţit de câte un determinant temporal ("pe vremuri" şi "acuma") care sugerează două dimensiuni ale existenţei. Dacă locul ("aci") e veşnic -chiar şi supus învechirii-, timpul se scurge ireversibil. Verbul la indicativ perfect simplu implică şi el ideea de temporalitate, sugerând succesiunea generaţiilor. Poezia este "o graţioasă, miscătoare şi invizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în acelaşi timp, simbolizare a unităţii în devenire." (G. Calinescu).

Din punct de vedere compozitional, poezia e alcătuită din 19 distihuri şi un vers independent, care pot fi grupate în cinci secvenţe. Prima. corespunzând incipitului (formula introductivă cu o anumită rezonanţă şi semnificaţie pentru textul liric), evocă, în aparenţă, un conac boieresc. în tradiţia poeziei clasice. Poetul depăşeşte, totuşi, tiparele tradiţionale printr-o extraordinară concentrare a expresiei poetice. "Casa amintirii" e mai mult decât un spaţiu de locuit, are conotaţii care o transformă în simbol. E locul unde intră in rezonanţă cu ecourile vremii de altădată, este un microunivers în al cărui decor s-a desfăşurat ciclic existenţa umană. Peisajul nu se constituie numai din imagini vizuale şi auditive, ci , mai ales, din sugestii. Ceea ce contează e atmosfera încărcată de mister a locului părăsit, unde viaţa s-a stins în alt veac, dar unde amintirile continuă să traiască: "La casa amintirii, cu-obloane şi pridvor, / Păianjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor. // Iar hornul nu mai toarce alene din ciubuc / De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc."

A doua secvenţă, tot evocatoare, concentrează un întreg roman de dragoste construit, iarăşi, numai din

sugestii. Tabloul e încărcat de parfumul vremii aceleia: berlina legănându-se pe drumul prăfuit, larga crinolină, cuplul bunicilor, pe atunci tineri. Aluziile livreşti - poeziile lui Lamartine şi I. H. Rădulescu - fac posibilă situarea destul de precisă în timp a realităţii evocate: începutul secolului al XIX-lea. Cuplul, tânăr şi bogat spiritual, urzeşte în juru-i romantismul, romantism care cresşe dinăuntru şi e determinat de stări sufleteşti. Mirii de atunci sacralizează acest spaţiu în care va încolţi viaţa generaţiilor viitoare. Clipa de împlinire poartă, însă, în ea semnele fragilităţii fiinţei umane. Senzaţia cea mai adâncă o dă clopotul care sună în turnul vechi al satului - orologiu care marchează trecerea, voce a destinului care punctează deopotrivă viaţa şi moartea. Şi aici timpul este un agent distructiv, apropiind pe nesimţite leagănul de mormânt: ,,În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii, / Aci sosi pe vremuri bunica-mi Caliopi. // Nerăbdător bunicul pândise de la scară / Berlina legănată prin lanuri de secară. // Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină / Sări, subţire-o fată în largă crinolină. // Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, / Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac, / Iar când deasupra casei cu umbre berze cad, / Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.// Ea-1 asculta tăcută, cu ochi de peruzea.../ Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea. // Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat, / De nuntă sau de moarte, din turnul vechi din sat."

Secvenţa a treia. extrem de concentrată, e un intermezzo meditativ referitor la trecerea timpului, motiv poetic vechi de când lumea. Şi aici, însă, poetul introduce o viziune modemă, adoptând stilul indirect liber. Perspectiva este a bunicii şi se formulează observaţii cu valoare generalizatoare, fapt subliniat de verbele la indicativ prezent. Versurile lapidare surprind deopotrivă senzaţiile bătrâneţii (perspectiva bunicii) şi sentimentul îmbătrânirii pe care îl trăiesc cei din jurul tău (perspectiva eului liric ): "Dar ei în clipa asta simţeau că-o să rămână.../ De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...// Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. / Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-1 poţi uita..."

A patra secvenţă e o reluare, în termeni actualizaţi, a secvenţei a doua. În acelaşi cadru idilic se joacă mereu aceeaşi piesă, de mereu alţi actori, dar cu acelaşi tragic deznodământ.

Tablourile sunt simetrice, vechea idilă se reflectă în oglinda timpului, mirii de acum repetând gesturile bunicilor. Se sugerează astfel succesiunea nesfârşită a generaţiilor şi a identităţii vieţii în toate timpurile. Există, evident, şi lucruri care scapă privirii. Gesturile sunt comune, dar rezonanţa lor e înregistrată diferit. Romantismul de odinioară e înlocuit, în vremurile moderne, de o anumită luciditate.

Totodată, deşi prezenţele feminine sunt simple siluete, există un detaliu care le individualizează: culoarea ochilor. Conform simbolisticii ochilor, albastrul peruzelei caracterizează profunzimea trăirilor, liniştea, tandreţea, afecţiunea. Ametistul (violetul) sugerează tristeţea, melancolia. Mireasa de demult era naivă, sfioasă, cea de acum e mai lucidă mai retractilă. Cele doua femei reprezintă lumi de vârste diferite: una desuetă, cealaltă modernă.

De altfel, chiar dacă recuzita pare schimbată (odinioară nu erau trenuri, berlina e înlocuită de trăsură, iubita din prezent nu mai poartă crinolină ), impresia de continuitate e dată de spaţiul mitic al "casei amintirii", iar impresia de rotund e copleşitoare. Poezia e "plină de subtilităţi muzicale" şi "are mişcarea unei clepsidre: în ea timpul bunicilor s-a scurs în timpul nepoţilor care reiau totul de la capăt în forme imperceptibil modificate." (N. Manolescu) Farmecul melancolic rezidă în contrastul dintre caracterul idilic al spaţiului şi vulnerabilitatea fiinţei umane la trecerea timpului. Asistăm totuşi la o senină împăcare. Poetul acceptă să joace acelaşi rol într-un scenariu care se va relua, probabil, cu alţi protagonişti, într-un decor aparent acelaşi şi, totuşi, fundamental schimbat. O lume dispare, alta apare. Ca şi odinioară, clopotul din vechiul turn măsoară timpul, dar acum timbrul lui e mai grav: "Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trşsura ta stătu. // Acelaşi drum te-aduce prin lanul de secară, / Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară. // Subţire, calci nisipul în care ea sări. / Cu berzele într-însul amurgul se opri...// Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram / Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes. // Iar când în noapte câmpul fu lac intins sub lună / Ţi-am spus Balada lunii de Horia Furtună, // M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist, / Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist. // Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat / - Acelaşi clopot poate - în turnul vechi din sat...". Ceea ce pentru bunici era simplă rezonanţă auditivă, element al decorului, devine pentru eul lucid din prezent semnul tragic al fragilităţii fiinţei umane, de unde tonalitatea elegiacă ce umbreşte seninătatea generală a poeziei.

Secvenţa a cincea, versul independent, e o reverberaţie a acestui timbru grav, provocând vibraţii sufleteşti adânci. Ca în poezia modernă, el nu comunică ,ci sugerează. E simţit, nu înţeles: "De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat."

Aci sosi pe vremuri impresionează printr-o subtilă muzicalitate izvorâtă atât din reluarea

ingenioasă ( în spiritul tehnicii simboliste) a motivelor poetice, cât şi din prozodie. Măsura versurilor este de 13 silabe (foarte rară în poezia românească ) şi permite îmbinări ingenioase: amfibrah, peon III, amfibrah, anapest. Rima este ÎmperecheatĂ.

Acest volum ( Pe Argeş în sus ) are în centru ideea regăsirii universului pierdut al copilăriei. Meditaţia elegiacă având ca temă timpul face din Ion Pillat un poet horaţian, în sensul trecerii ("Vai, cât de repede zboară anii!"), dar şi al petrecerii (,,Trăieşte bucuria clipei!").