NR. 20 IUNIE - IULIE 2009

CURSA VOLVO • POWERBOATS • SURFING • RAFTINGLE MANS 24H • CAZUL FEDERER • LUPTE TĂTĂREŞTIINTERVIU HAGI • ARMA LUI ARMSTRONG • FORMULA 1

exemplar gratuit

NAUTICA

4 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

6 Ce va face Phelps la Roma?Nataţia mondială are întâlnire la Roma între 17 iulie – 2 august. Pentru lumea sporturilor acvative, Cam-pionatul Mondial este prima competiţie importantă după Jocurile Olimpice de la Beijing.

52 Băieţii răi din Premier LeagueMarţi seară, King şi Windass, puşi la patru ace, s-au urcat într-un taxi. Terminaseră ziua de lucru, se aflau în timpul lor liber, meciul era tocmai peste 4 zile, aşa că şi-au zis că o noapte de distracţie n-ar strica.

60 F1Noul regulament tehnic a bulversat scara valorilor în Formula 1. Ceea ce nu a intuit însă nimeni a fost magnitudinea cutremurului şi, consecinţă imediată, zâzania stârnită în cadrul blocului aparent monolit al echipelor de Formula 1.

68 Urmaşii lui Ghenghis HanÎn fiecare an, din mai şi până în septembrie, comu-nitatea tătărască din România organizează în fiecare week-end un festival de kureş, lupte tradiţionale, care datează din vremurile Hoardei de Aur.

76 Cazul FedererRoger Federer este, cu siguranţă, unul dintre cei mai talentaţi si mediatizaţi jucători din preajma fileului ai tuturor timpurilor. Ca orice mare campion, elveţianul este dual.

34 PowerboatsMelanj pestriţ de industriaşi, brokeri şi investitori imobiliari, platoul campionatului Powerboat P1 mus-teşte de pasiune. În spatele tabloului idilic stă o afa-cere plămădită în cele mai mărunte detalii.

44 Interviu Gheorghe HagiFermecaţi de virtuozitatea pe care o arăta pe gazon, românii i-au acordat titlul onorific de „Rege”. Probabil cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor, Hagi îşi merită cu prisosinţă apelativul.

28 Ocolul Pământului în 5 aniUnii oameni se nasc cu spiritul aventurii în sânge. Sunt pasionaţi la extrem de ideile lor, pe care alţii le numesc pur şi simplu nebunii şi merg cu ele până în pânzele albe.

78 Madone 6.9La început de februarie, Mondialul de Raliuri ne-a ajutat să facem cunoştinţă cu faţa sleită a sezonului 2009 în sporturile cu motor. Formula 1 şi MotoGP n-au făcut decât să confirme impasul economic.

DETALII

Tot ce îţi trebuie este un cont personal şi o conexiune internet. Pentru mai multe informaţii vizitează http://player.eurosport.ro

TOT LA EUROSPORT PLAYER:TENIS: Transmisiuni simultane de pe mai multe terenuri (Roland Garros, US Open, Australian Open, WTA, ATP)

CICLISM: Transmisiuni integrale ale unor curse ciclisteFOTBAL: Meciuri în direct din prima ligă din Rusia

SNOOKER: Competiţii integrale, inclusiv masa a douaLE MANS SERIES: În direct, integral, exclusiv

Editor coordonator: Ivonne Ghiţă Redactori: Ioan Viorel, Alexandru Gheorghiaş, Cosmin Stăniloiu, Vlad Bucurescu, Alexandru Cocu Colaboratori: Bogdan Nevel, Cristi Petre, Alexandru Ganci, Sorin Anghel, Robert Donatelli, Radu Abramescu, Emanuel Terzian, Ştefan Todor Art Director: Codruţ Bendovski Foto: GETTY IMAGES, Codruţ Bendovski, Toni Salabaşev/TSA

Difuzare: Florentina Bălan, telefon: 021 316 3380, fax: 021 316 3383, e-mail: office@sportline.ro Abonamente gratuite se pot face prin înscriere la: www.sportline.roEditat de Sport TV Management SRL, RC J40/6784/1997, CIF RO9751036, Str. Dr. Ernest Djuvara 30, 060104, Bucureşti ISSN 1843 – 9926 Prepress şi Tipar: RH Printing

Sport TV Management este membru BRAT Copyright 2009 Sport TV Management Reproducerea integrală sau parţială a materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul editorului.

A 77-a ediţie a cursei de 24 de ore de la Le Mans îşi va decide învingătorul la jumătatea lui iunie. O competiţie legendară, care a sfidat penuria de constructori, formatul şi problemele tipice întrecerilor de anduranţă pentru a atrage şi astăzi o pleiadă de nume sonore din motorsportul internaţional.

MARATONIŞTIPRIN NOAPTE

PREMII PENTRU ABONA+II EUROSPORT PLAYER!

Aboneaz[-te pentru un an la Eurosport Player între 1 iunie - 31 august 2009 `i po=i câ`tiga un ceas TIME FORCE.

Detalii despre concurs pe http://tv.eurosport.ro

14

Nataţia mondială are întâlnire la Roma între 17 iulie – 2 august. Pentru lumea sporturilor acvative, Campionatul Mondial este prima competiţie importantă după Jocurile Olimpice de la Beijing. Evident, toţi ochii vor fi aţintiţi asupra americanului Michael Phelps, cel ce a reuşit să câştige opt medalii de aur în probele de înot desfăşurate anul trecut în China.

EVENIMENT

IUNIE - IULIE 2009 9EUROSPORT8 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

performanţă din toate timpurile pe dis-tanţa de 50 de metri fluture pe 8 aprilie. Campionatele Franţei de la Montpellier, de la sfârşitul aceleaşi luni, au consemnat rec-tificarea recordurilor în probele de viteză. Alain Bernard e noul recordman al sutei, în vreme ce Frederik Bousquet a bătut recor-dul la 50 de metri. Ultimul a arătat o formă excepţională, învingându-l pe Bernard în finala de la sută. La fete, olandeza Marlene Veldhuis a bătut recordurile lumii la 50 de metri fluture şi liber în aceeaşi zi, pe 19 apri-lie, la Amsterdam Cup, în vreme ce rusoai-cele Anastasia Zueva, la 50 de metri spate, şi Yulia Yefimova, 50 de metri bras, au re-uşit să bată de câte două ori în aceeaşi zi, 28 aprilie, cele mai bune performanţe din toate timpurile.Pentru Carmen, ediţia romană a întrece-rilor de nataţie va fi mai săracă, din cauza faptului că lipseşte favoritul ei, olandezul Pieter van den Hoogenband, campio-nul olimpic al sutei la liber la Sydney şi la Atena. „Surprizele cred că vor veni din mai multe părti, întrucât recordurile mondia-le sunt, acum, la ordinea zilei, multe fiind corectate în primele luni ale lui 2009, iar ţările din care vin autorii lor sunt tot mai multe şi diverse, de la Rusia, Spania, Franţa, Olanda, la Brazilia, Japonia, Africa de Sud sau China.”Cu toate astea, care-s previziunile? „Greu de spus. S-au retras câteva nume grele, dar majoritatea celor valoroşi au continuat să se antreneze dar şi să concureze la un ni-vel foarte ridicat, unii chiar peste Jocurile Olimpice. Camelia Potec ar fi luat argintul cu timpul scos în cursa de 800 de metri de la naţionalele Franţei, anul acesta.”De numele Cameliei Potec se leagă, prin urmare, speranţele noastre la o medalie ? „Da. A înotat 800 de metri cu 3 secunde mai repede decât precedentul record naţional, stabilind record european. Are cei mai buni timpi ai anului la 800 de metri şi la 1500 de metri, a doborât recordul naţional şi la 400 de metri. Are şi ambiţia să câştige o medalie mai valoroasă decât bronzul din 2001, de la Fukuoka.” Un alt veteran al lotului român este con-stănţeanul Răzvan Florea, care, după lungi-le cantonamente din anul olimpic e capabil să progreseze, la 28 de ani, înotând mai pu-ţin la antrenamente dar având mai aproa-pe familia şi regăsindu-şi pofta de a înota distanţele mai scurte, la viteze tot mai mari.

“Pe Răzvan îl văd clasat în primii 10 la 100 metri spate şi dând aripi mai tinerilor săi colegi din ştafeta de mixt (Valentin Preda, Norbert Trandafir şi Felix Maestru), pentru o nouă calificare în finala campionatelor lumii.”În palmaresul României la Campionatele Mondiale Acvatice figurează doar două ti-tluri, ambele în întrecerile de nataţie femi-nine. Tamara Costache a câştigat aurul la 50 de metri liber în 1986, la ediţia de la Madrid, iar Diana Mocanu la 200 metri spate, în 2001, la Fukuoka, în Japonia.

Aduse în discuţie, recordurile mondi-ale nu pot fi trecute cu vederea. Mai ales că există deja o polemică uriaşă în jurul lor

şi a modului cum sunt obţinute astăzi, cu ajutorul unor noi costume pentru sportivi, realizate chiar cu sprijinul NASA. Carmen Bunaciu îşi spune părerea: „Începând cu fe-bruarie 2008 când au apărut noile costume, s-a stabilit un total incredibil de recorduri mondiale: 126! Atât de mare a fost impactul performaţelor realizate cu ajutorul acestor costume de ultimă generaţie, încât sportul nostru favorit a intrat, putem spune, într-o noua eră: majoritatea recordurilor rapor-tându-se acum la pre- sau post- februarie 2008. Eu cred că stă la îndemâna FINA să li-miteze acest traiect nenatural al recorduri-lor mondiale, printr-o mai mare exigenţă în aprobarea diferitelor modele de costume apărute în ultimul an. E adevărat că nu ne

putem opune progresului, dar de la mate-riale performante care imitau pielea de re-chin şi până la schimbarea poziţiei în apă, a flotabilităţii şi salturi de 5 zecimi pe fiecare 50 de metri, parcă ceva e nefiresc.” Cât de nefiresc, vom vedea. Ce e sigur e că vom avea întreceri care vor ţine iubitorii nataţiei cu sufletul la gură, vor aduce din nou spec-tacol în bazin şi cu siguranţă vor consacra noi vedete ale nataţiei.

Cea de-a 13-a ediţie a “mondialelor” de nataţie este aşteptată cu mare nerăbdare de către toţi italienii, frenezia din jurul eve-nimentului putând fi comparată cu emula-ţia creată în jurul Campionatului Mondial de Fotbal din 1990 sau cu ceea ce s-a pe-

trecut în 2006, când Torino a fost gazda Jocurilor Olimpice de Iarnă. E dovadă vie a faptului că Italia nu trăieşte doar pentru macaroane şi pizza, ci şi pentru sport. Preşedintele Federaţiei Internaţionale de Nataţie (FINA), algerianul Mustapha Larfaoui, este foarte optimist. “Sunt sigur că întrecerea de anul acesta va reprezenta un reper istoric. FINA invită la Roma cei mai buni sportivi de la fiecare dintre cele cinci discipline acvatice. De performanţele îno-tătorilor, perfecţiunea tehnică, concurenţa între echipele de polo, efortul de lungă du-rată al sportivilor sau de graţia cu care se vor mişca în apă sportivii de la înot sincron se vor bucura milioane de telespectatori.” Roma e la a doua organizare a Mondialelor

După ce au găzduit finala Ligii Campionilor la fotbal italienii mai au de oferit un eveniment la fel de

grandios: Campionatul Mondial de Nataţie, competiţie programată anul acesta în peri-oada 17 iulie – 2 august. Cele cinci discipli-ne, înot în bazin olimpic, înot în ape libere, sărituri, polo şi înot sincron vor reprezenta un adevărat festival pentru cei 200 000 de spectatori care sunt aşteptaţi la eveniment. Vor fi 17 zile de concursuri la care vor lua startul peste 2500 de sportivi din 170 de ţări. Principala locaţie este Foro Italico, un complex sportiv multifuncţional situ-at în apropierea Stadionului Olimpic. Aici vor fi patru piscine permanente şi două mobile, toate nou construite, toate desco-perite. Municipalitatea din Lazio a alocat 10,5 milioane de euro pentru amenajarea acestora, separat de fondurile venite de la Comitetul de organizare şi de la Federaţia Internaţională. Întrecerile de înot în ape li-bere vor avea loc la Lido di Roma, în portul Ostia.Preţurile biletelor nu sunt întotdeauna foarte mici. Pentru concursurile de nataţie

cele mai ieftine costă 5 euro, în sectoare de tribună care nu sunt chiar în dreptul bazi-nelor, la reuniunile din serii, de dimineaţă. La finale, pentru cel mai ieftin bilet se va plăti 15 euro, iar pentru cel mai scump 90 de euro. La sărituri, pretul minim e de 5 euro, în calificări, iar la finale tichetele de intrare sunt între 15 şi 60 de euro. La polo, intrarea în tribune va costa între 5 şi 15 euro pentru jocurile din preliminarii, între 15 şi 30 de euro de la sferturi pînă la semifinale, iar la finale între 30 şi 90 de euro. La înot sincron, cine vrea să vadă finalele trebuie să plătească 30 de euro. Există şi oferte la pachet, între 110 euro şi 730 de euro pentru toate reuniunile de înot, sau între 190 de euro şi 400 de euro pentru polo. Pachetele combinate sunt cele mai scumpe, 860 de euro.

Să ne aşteptăm la apariţia unor noi sta-ruri ale lumii acvatice? Cine-l poate învinge pe Michael Phelps? Câte recorduri mondi-ale vor fi depăşite, şi, desigur, câte cazuri de dopaj am putea avea? Despre dopaj, în contextul Mondialelor, am întrebat-o ce crede pe Carmen Bunaciu, marea noastră

campioană: „Îmi aduc aminte de ediţia care a avut loc tot la Roma, în 1994. Atunci, con-cursul feminin a fost dominat clar de spor-tivele din China. Au câştigat nouă probe in-dividuale din 12 şi toate cele trei concursuri de ştafetă. Dar la puţin timp după aceea, câteva dintre proaspetele campioane mon-diale au fost depistate dopate la un alt con-curs şi au fost suspendate pe viaţă.”

2009 e un an important pentru înotă-tori, fiind prima parte a pregătirilor pen-tru o nouă ediţie a Jocurilor Olimpice, cea de la Londra, din 2012. Campionatele Mondiale sunt obiectivul tuturor celor consacraţi anul trecut. Aşa se face că ma-joritatea naţiunilor importante şi-au pro-gramat în martie şi aprilie campionatele naţionale, doar americanii făcând excep-ţie, ale lor urmând să se încheie cu doar o săptămână înainte de startul de la Roma. Nu e de mirare aşadar că între 8 martie şi 1 mai au fost stabilite 13 noi recorduri mondiale, patru la masculin şi 9 la feminin. Spaniolul Rafael Munoz, care n-avea nici o performanţă notabilă în palmares pînă la 21 de ani, a stabilit cea mai bună

IUNIE - IULIE 2009 11EUROSPORT10 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

acvatice, după ediţia găzduită în 1994, o ediţie care a lăsat re-perele ei clare în luma nataţiei, a săriturilor şi jocului de polo. Naţionala masculină a Italiei a cucerit atunci cea de-a doua ei medalie de aur, fiind cea mai bună echipă din lume a acelei perioade, după ce cucerise titlul olimpic în 1992 şi Cupa Mondială în 1993. Alexander Popov cucerea primele sale medalii mondiale de aur, la 50 şi 100 metri liber, ungurul Norbert Rozsa pe ultimele, la 100 şi 200 metri bras. Finlanda surprindea prin Jani Sievinen la 200 metri mixt, singurul ti-tlu mondial al carierei, la fel ca şi pentru Antti Kavio, câş-tigătorul de la 200 metri liber. La feminin, China cucerea 15 titluri mondiale din 21 pun-se în joc, dominând autoritar Campionatele. Preşedintele Comitelului de Organizare, Giovanni Malago, se gândeşte deja la moştenirea pe care o va lăsa Campionatul Mondial de Nataţie. “Trebuie să ne gândim la faptul că în urma acestui eveniment, Roma va rămâne cu o infrastructură spor-tivă foarte bună. Apoi, ne vom alege cu un patrimoniu de valori, cunoştinţe şi ex-perienţă foarte importante”, s-a exprimat italianul.

“Din 2005, de când s-a decis ca Roma să or-ganizeze Campionatul Mondial de Nataţie, am fost într-o permanentă legătură cu cei din Comitetul de Organizare pentru ca în 2009 să avem cele mai bune rezultate po-sibile: facilităţi de înaltă clasă, marketing puternic, sponsori puternici şi o producţie tv de excepţie”, a mai declarat Larfaoui, primul african ajuns în fruntea nataţiei mondiale.

Aşa cum atletismul are proba de mara-ton sau automobilismul are cursa de 24 de ore, aşa şi înotul are disciplina sa de andu-ranţă. Înotul în ape libere se desfăşoară pe distanţe cuprinse între 5 şi 25 de kilometri. Este proba cea mai solicitantă, dar şi cea mai necunoscută dintre toate. Concursul nu se mai desfăşoară într-un bazin, ci pe un curs de apă natural.Italia are foarte multe în comun cu această disciplină. În 1817, italianul Giovanni Maria Salati, prizonier în Anglia, a traversat înot Canalul Mănecii şi a ajuns în Franţa, unde a devenit liber. A fost primul om care a traversat înot distanţa dintre Hexagon şi Marea Britanie, fiind şi acum un simbol al nataţiei italiene. După acest eveniment au început imediat să apară întrecerile spor-tive de înot în ape libere, participantii pri-vindu-le ca pe nişte minunate prilejuri de a

realiza record după record. Lipsa normelor obiective a întârziat recunoaşterea sa de către FINA. Înotul în ape libere a devenit disciplină olimpică abia anul trecut, atunci când frumoasa Larisa Ilcenko, din Rusia, a câştigat medalia de aur în proba feminină de 10 kilometri. Pentru doamne, dar şi pentru cei care pri-vesc sportul ca pe o artă, întrecerile de înot sincron vor fi la fel de atrăgătoare precum este Columna lui Traian pentru orice turist care ajunge la Roma. Este vorba despre aceeaşi precizie de la patinaj, de aceeaşi exactitate de la balet. De fapt, înotul sin-cron este un balet în apă. Dacă înveţi să te bucuri de mişcările celor din bazin, te vei uita cu alţi ochi către nataţie. În anul 1907, Annette Kellerman a şocat pe toată lumea cu mişcările pe care le-a efectuat sub apă într-un bazin de sticlă de la hipodromul din New York. Acesta a fost începutul înotului sincron. Zece ani mai târ-ziu, Katherine Curtis, de la Universitatea din Wisconsin, a contribuit cu muzica sa la rea-lizarea unui număr de balet acvatic. Practic, în Statele Unite ale Americii dansul sub apă a devenit o modă la acea vreme. Extrem de popular peste Ocean, înotul sincron intră în atenţia europenilor abia în 1960, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Roma când o trupă de americani a efectuat o demonstraţie în

bazinul olimpic, cucerind publicul. Aproape de înotul sincron sunt săriturile în apă, acolo unde orice sportiv trebuie să-şi dovedească mobilitatea într-un timp ex-trem de scurt. Practic, săritorul îşi demon-strează valoarea în aer. Desprinderea de pe trambulină porneşte robinetul cu suspans, iar impactul cu apa dă frâu liber aplauzelor. La Roma însă, toată lumea va fi cu ochii pe americanul Michael Phelps, cel care la Jocurile Olimpice a câştigat opt medalii de aur la înot. O adevărată nebunie care l-a transformat pe tânărul de 23 de ani în “erou global”. Evident, a devenit o ţintă şi pentru presă, care a şi publicat fotografii în care acesta era surprins fumând marihu-ana. Tipul s-a dovedit un campion, a avut puterea să-şi ceară scuze, a îndurat suspen-darea de trei luni dictată de către oficialii federaţiei americane şi a revenit în circuitul competiţional. Orice concurs la care a par-ticipat s-a transformat într-un eveniment. La Charlotte, în Carolina de Sud, numărul

ziariştilor care au cerut acreditare a fost de şase ori mai mare decât în mod normal. Asta şi pentru că Phelps a promis că va avea o nouă tehnică legată de introduce-rea braţului în apă. “Nu sunt dintre cei care cred că atunci când ceva merge nu trebuie schimbat, ba dimpotrivă. În orice moment este nevoie de o schimbare, pentru a fi mai rapid, în special în sprintul final”, a precizat campionul olimpic de la Beijing. Dacă totul va fi aşa cum spune el, “mondialele” de la

Roma ar trebui să reprezinte un nou prilej pentru ca americanul să adune toate me-daliile de aur. Bazinele de la Roma vor atrage ca un mag-net la fiecare meci de polo. O disciplină în care atletul îşi arată doar capul. Dar ăsta e destinul în polo. Se vede doar partea cor-pului cu care lucrezi cel mai mult atunci când vine vorba de un sport acvatic. Dacă nu ai capacitatea să-ţi gestionezi mişcări-le, nu poţi fi un campion, mai ales că este vorba de un sport de echipă, în care efor-tul este comparabil cu cel din partidele de rugby. Turneul masculin de polo e aşteptat cu un mare interes, Muntenegru, campioana eu-ropeană, urmând să-şi dea examenul de maturitate. Italia, care a cucerit ultimul ti-tlu tot la Roma, acum 15 ani, va încerca să profite de avantajul de a fi gazdă. Serbia se va lupta pentru medalii, la fel Ungaria. România e prezentă în concurs şi cel mai onest obiectiv ar fi clasarea între prime-

le opt. Într-o grupă din care mai fac parte Macedonia, Italia şi Statele Unite, tricolorii şi-au propus ocuparea locului trei, care îi califică pentru meciul de baraj care asigură prezenţa în sferturile de finală.

Campionatul Mondial găzduit de Capitala Italiei va transforma Cetatea Eternă într-un acvariu plin cu răpitori. Numai că aceştia nu se hrănesc cu cei slabi. Hrana lor o reprezintă medaliile, spectacolul,

aplauzele culese la ieşirea din apă. Apa care îi face pe atleţi să lupte ca şi cum ar fi o ră-dăcină. Pentru aceşti oameni, apa nu stâr-neşte frică!Orice mişcare practicată în apă este una aparte. Şi asta numai din cauza celui care o practică. El nu luptă doar cu adversarul. Adevărata dispută se dă cu viaţa. Iar un ast-fel de duel fără sfârşit duce la modelarea unui trup de invidiat. Dar în spatele unui bărbat parcă sculptat sau al unei femei cu aspect de sirenă, stau caractere puternice. Asta pentru că nu are niciodată momente de respiro atunci când este în bazin. Indiferent că face înot, sărituri, polo sau înot sincron, sportivul nu poate pierde timp. Preţuieşte cele mai mici mişcări. Îi res-pectă pe ceilalţi. Este pregătit să trăiască crize, dureri, suferinţe. Trăieşte fiecare miş-care a braţului ca şi cum ar fi ultima înainte de linia de sosire. A înţeles că timpul este limitat şi ştie că fericirea se cucereşte îno-tând.

PROGRAM17 iulie finală sărituri

18 iulie Ceremonia de deschidere, 2 finale sărituri

19 iulie 2 finale înot în ape libere, 2 finale sărituri, finală sincron

20 iulie finală sincron

21 iulie finală înot în ape libere, 2 finale sărituri, finală sincron

22 iulie finală înot în ape libere, finală sincron

23 iulie finală sărituri, finală sincron

24 iulie finală înot în ape libere, finală sărituri, finală sincron

25 iulie finală înot în ape libere, finală sărituri, finală sincron

26 iulie 4 finale nataţie

27 iulie 4 finale nataţie

28 iulie 5 finale nataţie

29 iulie 4 finale nataţie

30 iulie 5 finale nataţie

31 iulie 5 finale nataţie, finală polo feminin

1 august 6 finale nataţie, finală polo masculin

2 august 7 finale nataţie, ceremonia de închidere

Producţia HD Începând cu Marrakech, FIA WTCC va fi primul Campionat Mondial produs în High Definition. Eurosport Events, broadcaster şi promotor al acestei serii, va produce în HD nouă din cele 12 curse ale acestui sezon: Marrakech, Pau, Valencia, Brno, Porto, Brands Hatch, Oschersleben Imola şi Okayama.O dată cu sosirea în Marrakech din 2009, FIA WTCC se extinde pe patru continente: America, Africa, Europa şi Asia. Transmisiunile HD de la WTCC vor fi produse folosind 14 camere HD montate pe marginea pistei, două camere HD wireless şi 14 camere SD 16:9 montate pe maşini. De asemenea, se va folosi un nou car de emisie fabricat de compania belgiană Alfacam.Transmisiunile HD ÎN DIRECT de la FIA WTCC vor fi disponibile pe Eurosport HD – versiunea high definition a canalului Eurosport lansat în 2008.

Un nou program TVDin Marrakech şi de la toate cele 7 întreceri europene, Eurosport va transmite “WTCC Inside”, un nou program de 26 de minute din culise.În week-end-urile în care au loc întreceri, o echipă TV va urmări un anumit pilot în timpul celor două zile de competiţie, oferind o privire din interiorul acestor evenimente fascinante ale sporturilor cu motor. Acest pilot « gazdă » va permite telespectatorilor să urmărească îndeaproape momente dinainte, din timpul şi de după marile evenimente.

AlexAndru CoCu

COVER STORY

A 77-a ediţie a cursei de 24 de ore de la Le Mans îşi va decide învingătorul la jumătatea lui iunie. O competiţie legendară, care a sfidat penuria de constructori, formatul şi problemele tipice întrecerilor de anduranţă pentru a atrage şi astăzi o pleiadă de nume sonore din motorsportul internaţional.

MARATONIŞTIPRIN NOAPTE

Cursele de grand prix i-au ştirbit din prestigiul căpătat cu greu, de-a lungul vremii. Federaţia

Internaţională de Automobile a aranjat-o cu obstinaţie în cutia cu amintiri din epoca de pionierat a sporturilor cu motor. Şi to-tuşi, cursa de 24 de ore de la Le Mans s-a încăpăţânat să reziste în faţa capriciilor is-toriei. O întrecere care, văzută prin prisma

curselor de Grand Prix, pare astăzi anacro-nică şi oarecum dificil de urmărit. Din prici-na duratei cuprinse între 3 şi 24 de ore (în cazul Le Mans, spre exemplu), competiţiile de anduranţă rămân, se pare, cenuşăresele transmisiilor TV.Ce-i drept, nu le avantajează nici regulile unor asemenea întreceri pe circuit. Ele re-grupează la start o sumedenie de modele sport, al căror punct comun îl constituie

doar faptul că roţile sunt acoperite integral de caroserie. Or, încă din anii ’50, un aseme-nea regulament permisiv a generat diferen-ţe enorme între competitori. Organizatorii au reacţionat, grupând bolizii în clase. Avea să fie începutul unei harababuri ge-neralizate în competiţiile de anduranţă deoarece constructorii au găsit mereu por-tiţe regulamentare pentru a fabrica – sub umbrela unui număr minim de vehicule

de serie necesare omologării – veritabile prototipuri pur-sân-ge. Şi, la începutul anilor 70, Ferrari, Ford, Porsche, Lotus, Alfa Romeo sau Matra ajunse-seră să construiască lejer pro-totipuri mai rapide chiar de-cât propriile monoposturi de Formula 1. Federaţia internaţională a ales să fărâmiţeze clasele şi grupe-le. Cele mici aveau să sprinteze spre anonimat, în timp ce cla-sele de prestigiu (Grupa C) au galopat inocent spre moarte. Căci, din cauza efortului finan-ciar pentru a întreţine o vitrină nobilă precum Campionatul Mondial de Modele Sport, marii constructori precum Peugeot, Jaguar, Toyota şi Mercedes-Benz au aruncat prosopul la finele lui 1992.Întrecerile de anduranţă pe tărâm european intraseră în colaps. Pe ruinele fostului Campionat Mondial, vieţu-iau doar câteva competiţii regionale, de impact minor. Dincolo de Ocean, în Statele Unite, campionatul IMSA GT a profitat de introducerea unui nou regulament de prototipuri pentru Le Mans, astfel încât să procedeze la o lentă, dar con-tinuă transformare. Şi, astfel, la începutul lui 1999, Automobile Club de l’Ouest (ACO) – or-ganismul de reglementare a

• Pe 26 mai 1923, la ora locală 16, francezul Charles Faroux, cunoscut pe atunci compatrioţilor săi prin calităţile de jurnalist, tehnician ori de campi-on de biliard a dat startul primei curse de 24 de ore derulate la Le Mans. Graţie sprijinului financiar pe care l-a primit din partea unui industriaş local, Faroux i-a convins la acea vreme pe responsabilii unui club de pasionaţi de automobile din departamentul Sarthe, Automobile Club de l’Ouest, să pună bazele unei curse inedite, desfăşurate pe durata a 24 de ore şi menite să tes-teze fiabilitatea maşinilor şi a farurilor acestora. A fost actul de naştere a celei mai cunoscute competiţii de modele sport.

• Pentru a doua ediţie a cursei, Dunlop a construit o pasarelă, pentru a permite puţinilor spectatori să traverseze circuitul, din zona standurilor înspre dughenele ce comercializau cartofi prăjiţi. Aşa s-a născut povestea pasarelei de metal, con-solidate în 1930 şi botezate Dunlop Fort. Din 1978 încoace, pasarela a fost refăcu-tă, iar astăzi poate primi până la 1.350 de spectatori. 50 de metri este lungimea pasarelei, amplasate la 13 metri înălţime. Masa totală a edificiului este de 70 de tone şi poate rezista la rafale de vânt cu viteze de peste 200 de km/h.

• În 1930, britanicul Barnato Woolf stabilea o performanţă care a rămas în picioare până astăzi: Trei victorii în primele sale trei participări la Le Mans.

• Final de legendă în 1933, cu Tazio Nuvolari revenind asupra coechipierului său de la Alfa, Luigi Chinetti, în chiar ultimul tur de cursă. Nuvolari a trecut în frunte pe ultima secţiune a circuitului, în virajul Arnage, şi s-a impus – la capătul a 24 de ore – cu un avans de numai 401 metri!

Poveştilecare au croit legenda

cursei de 24 de ore de la Le Mans – avea să dea undă verde naşterii American Le Mans Series, competiţie ce respectă regulamen-tul tehnic al modelelor înscrise la Le Mans. Avea să fie primul balon de încercare desti-nat a testa viabilitatea unui campionat de

anduranţă cu costuri reduse pentru ambele categorii (prototipuri şi grand turisme), cre-at pentru echipe independente.În mai bine de un deceniu de-atunci încoa-ce, American Le Mans Series s-a consolidat în jurul celor două curse mari din calendar:

cele 12 ore de la Sebring şi Petit Le Mans. Ba mai mult, formatul a zămislit şi idei similare pe bătrânul continent.European Le Mans Series a văzut lumina zi-lei în 2001, an în care învingătorii celor patru clase (P1, P2, respectiv GT1 şi GT2) au fost

• Derulată în 1949, prima ediţie postbelică avea să reprezinte consacrarea celor de la Ferrari. Luigi Chinetti avea să efectueze un veritabil tur de forţă. Italianul şi-a trecut în cont al treilea succes personal, după ce l-a lăsat la volan timp de o singură oră pe coechipierul său britanic, lordul Selsdon. Avea să fie primul succes din istoria Scuderiei la Le Mans.

• Pentru ediţia din acest an, ce marchează şase decenii de la acel succes, preşedintele Ferrari, Luca di Montezemolo, a fost invitat pentru a da startul oficial al cursei, programat sâmbătă, 13 iunie, la ora locală 15.

• În 1950, Louis Rosnier a doborât recordul lui Chinetti. La 45 de ani. francezul nu l-a lăsat pe fiul său, Jean-Louis, să parcurgă mai mult de două tururi de circuit. În rest, vreme de 23 de ore şi 10 minute, Rosnier tatăl s-a aflat la volan şi a obţinut singurul succes pentru Talbot la Le Mans.

• Pe 12 iunie 1955, la intrarea în turul 36 al întrecerii de la Le Mans, fran-cezul Pierre Levegh (Mercedes 300 SLR, foto dreapta) a provocat cel mai sângeros accident din istoria motorsportului. Pe linia dreaptă de start-sosire, britanicul Mike Hawthorn (Jaguar) a vrut să intre la boxe şi i-a tăiat calea lui Lance Macklin, care a frânat brusc şi a fandat spre stân-ga. O manevră ce avea să-i fie fatală lui Levegh, aflat imediat în spate. La 240 km/h, bolidul Mercedes pilotat de francez a lovit roata spate a maşinii lui Macklin şi a fost catapultat în tribune, unde pe o rază de 50 de metri a ras tot ce-a întâlnit în cale. Bilanţul este cutremurător: 84 de morţi, printre care se numără şi Levegh, plus alţi 80 de răniţi. Prima consecinţă directă a apărut abia peste câteva ore de la producerea ac-cidentului: deşi erau favoriţi şi se aflau încă în fruntea cursei, germanii de la Mercedes au hotărât să se retragă. La finele acelui an, marca din Stuttgart s-a retras din toate competiţiile pe circuit şi nu avea să revină până în 1987.

recompensaţi cu un loc automat obţinut pe grila de start a celor 24 de la Le Mans. În for-matul actual însă, Le Mans Series a debutat abia în 2004, ca întrecere 100% europeană, cu un calendar redus, pe circuite de legen-dă de pe bătrânul continent.

Iar astăzi, alături de ALMS, Le Mans Series furnizează pepiniera viabilă a fiecărei ediţii din cursa de 24 de ore de la Le Mans. Nu de alta, dar clasica franceză avea nevoie de două filoane puternice, pe care – după eşecul politicii FIA - şi le-a creat singură în mai bine de un deceniu de zbateri şi chinuri pentru viitorul campionatelor de anduranţă.E drept, stagiunile 2009 în ALMS şi Le Mans Series deopotrivă sunt văduvite de prezen-ţa constantă a echipelor de uzină la clasa prototipurilor. Tenorii Audi şi Peugeot au decis să utilizeze punctual curse din am-bele campionate ca simple teste şi nimic mai mult, în vederea celei mai importante competiţii a sezonului: cursa de 24 de ore de la Le Mans.

AUDI: Noutatea R15Singura înfruntare a avut deja loc la ju-mătatea lui martie, în cursa de 12 ore de la Sebring, acolo unde noul Audi R15 s-a impus la cea dintâi apariţie în competiţie. “R15 este un concept cu totul nou”, explică Wolfgang Ulrich, directorul de motorsport al celor de la Audi. Era şi timpul, pentru că anul trecut, bătrânul R10 pierdea, în medie, 4 secunde pe tur, la Le Mans, faţă de prin-cipalul rival, Peugeot 908 Hdi. Nu-i de mi-rare că inginerii din Ingolstadt au venit cu un proiect “curajos şi convenţional în ace-laşi timp”, capabil “să facă toate lucrurile pe care R10 nu le făcea”, susţine scoţianul Allan McNish, unul dintre fericiţii titulari ai celor trei echipaje aliniate de Audi în acest an, la Le Mans.

R15 reprezintă o noutate din toate punc-tele de vedere. Aerodinamic – cu noua sa arhitectură frontală, plus flapsuri şi elemen-te de evacuare ce au stârnit deja proteste printre rivali. Apoi, la capitolul motorizare, Audi a renunţat la soluţia V12 turbodiesel şi a optat pentru un V10 turbodiesel mai uşor, a cărui putere este transmisă prin interme-diul unei noi cutii de viteze. “Am dobândit atât de multă experienţă în toţi aceşti ani cu motorul V12, încât puteam lua în calcul fără probleme obţinerea aceloraşi caracte-ristici de putere, cu ajutorul unui motor mai mic, în 10 cilindri”, explică Ulrich Baretzky, şeful departamentului motoare al celor de la Audi.Beneficiul ţine de o mai bună echilibrare a şasiului, graţie balastului intern, şi un plus de apăsare aerodinamică. Totul tradus, în primul raport de forţe, la Sebring, printr-un timp pe tur mai rapid cu două secunde, în medie, faţă de rivala Peugeot 908. Or, în condiţiile în care circuitul din Florida mă-soară doar 5,95 km, marca din Sochaux are de ce să-şi facă griji.

PEUGEOT: Sete de revanşăFrancezii au ratat tot ce se putea anul trecut. Nu numai cursa de 24 de ore de la Le Mans, ci şi titlul în Le Mans Series, plus Sebring şi Petit Le Mans. O dată cu debarcarea lui Michel Barge şi numirea lui Olivier Quesnel în fruntea departamentului Peugeot Sport, invitaţia la victorie devine o obligaţie. În aş-teptarea noului prototip programat pentru

• Perioada 1949 – 1965 avea să fie teatrul unui duel legendar între Ferrari şi Jaguar. Cu 9, respectiv 5 succese repurtate în acest interval, cele două mărci aveau să intre definitiv în panteonul legendarilor în-vingători la Le Mans. Doar Mercedes, în 1952, şi Aston Martin, în 1959, au întrerupt supremaţia Ferrari-Jaguar.

• 1966 a adus predarea de ştafetă. După doi ani de teste, Ford se pre-zintă la startul cursei de 24 de ore cu versiunea Mark II. Ferrari a venit cu modelul 330 P3, cu şasiu tubular semi-monococă şi motor cu injec-ţie, capabil să dezvolte 420 de cai-putere. Inutil. Cele trei modele ale Scuderiei s-au înclinat în faţa concurenţei. Trio-ul de versiuni Ford GT40 a trecut grupat, ca la paradă, linia de sosire şi doar comisarii de cursă au decis învingătorii: Bruce McLaren şi Chris Amon, care plecaseră ceva mai în spate pe grila de start faţă de coechipierii Hume şi Miles.

2011, constructorul aliniază la Le Mans nu mai puţin de patru versi-uni 908 HDi FAP fiabilizate, rafinate şi echipate cu aceleaşi propul-soare V12. Trei sunt modelele de uzină, în timp ce al patrulea pro-totip va fi gestionat, în premieră, de una dintre legendarele echipe ale cursei din Hexagon: Pescarolo Sport. Pe lângă cele 12 ore de la Sebring, acolo unde francezii au eşuat pe poziţia secundă, dar au terminat în acelaşi tur cu rivalii de la Audi, Peugeot a profitat de a doua etapă din Le Mans Series, derulată la jumătatea lui mai, pe circuitul de la Spa Francorchamps, pentru a alinia două prototipuri 908 de uzină. Un ultim test extrem de preţi-os, căci – din raţiuni de reducere a costurilor – organizatorii de la Le Mans au decis în acest an să elimine zilele tradiţionale de teste pre-văzute cu două săptămâni înaintea week-end-ului oficial al cursei.Avantajul numeric rămâne însă chiar şi aşa de partea celor de la Audi, care alături de cele trei prototipuri R15, pune la dispoziţia echipei patronate de timişoreanul Colin Kolles (ex-Spyker F1, ex-Force India) două modele private R10, versiune 2008.

ASTON MARTIN: Pretext aniversarMarea surpriză vine însă din Albion. 2009 marchează semicentena-rul unei victorii legendare, cea a lui Roy Salvadori şi Caroll Shelby (Aston Martin) asupra armadei Ferrari, arhifavorita ediţiei 1959. Or, argumenta recent David Richards, “n-ai decât o dată-n viaţă şan-sa să sărbătoreşti un semicentenar”. Drept care, după aventura de anul trecut, alături de şasiul Lola al echipei cehului Jan Charrouz, patronul Aston Martin a decis să ia lucrurile pe cont propriu şi ali-niază trei prototipuri echipate cu motoarele Aston V12 de 6.0 litri la startul cursei de la Le Mans. Culorile albastru-oranj ale celor de la Gulf Oil vor îmbrăca şi în acest an caroseria prototipurilor, însă chiar şi aşa bugetul britanicilor este unul relativ modest în com-paraţie cu armada Peugeot-Audi. Prin urmare, echipa a trebuit să-şi selecteze piloţii şi după alte criterii decât cele legate de talent. “Obiectivul imediat e să fim cel mai bine clasat prototip pe ben-zină”, declara recent boss-ul David Richards, pentru săptămânalul britanic Autosport. “Dacă vom ajunge pe podium, ar fi deja un re-zultat uluitor, însă atenţie, noi mergem la Le Mans pentru a încerca

• Startul în cursa de 24 de ore de la Le Mans este unul lansat, precum în competiţiile americane. Nu întotdeauna s-a procedat astfel. Din 1925 până în 1970, bolizii erau parcaţi în diagonală, pe linia de start-sosire, iar piloţii aşteptau de cealaltă parte a pistei. La semnalul starterului, fiecare pilot alerga cât îl ţineau picioarele, apoi se instala la volan şi, dacă demara mai iute decât concurenţa, se putea instala în fruntea cursei. La prima sa participare la Le Mans, în 1969, belgianul Jacky Ickx a protestat faţă de o asemenea procedură de start. Fostul pilot de F1 găsise două cusu-ruri majore. Întâi, maşinile puternice demarau în trombă şi provocau acci-dente soldate cu abandonuri încă din start. Apoi, mai grav, mulţi piloţi - în criză de timp – nu-şi mai prindeau centurile de siguranţă. Astfel încât Ickx, pentru a-şi arăta dezacordul făţis, a procedat într-o manieră originală. La start, a traversat pista încet, a pornit în cursă ultimul şi... a câştigat cursa! A fost prima victorie dintr-un şir de şase succese la Le Mans, depăşit doar în 2005, de danezul Tom Kristensen. De altfel, pentru prima sa participare

să câştigăm!”Oricât de surprinzător ar părea optimismul afişat de patronul britanic, Aston Martin are o carte bună de jucat. Mai întâi, pentru că Automobile Club de l’Ouest a ridicat limita de greutate la minimum 930 kg pentru pro-totipurile P1 diesel, în timp ce versiunile pe benzină rămân la un minimum obligatoriu

de doar 900 kg. Apoi, Aston a debutat cu dreptul în sezonul 2009 de Le Mans Series, unde a repurtat victoria în chiar runda de deschidere, cei 1.000 de kilometri de la Barcelona. Pe lângă cele 12 prototipuri de uzină la clasa-regină, merită semnalate pre-zenţele care – an de an – constituie savoarea cursei din Hexagon: prototipurile Pescarolo, Courage, Creation şi, nu în ultimul rând, cele două modele Courage Oreca angajate de bătrânul Hugues de Chaunac, dintre care unul cu un trio de lux: Tiago Monteiro – Bruno Senna – Stephane Ortelli.

CLASA P2: Bătălie privatăDoar 12 prototipuri sunt înscrise la clasa mică P2, printre care doar două versiuni Porsche RS Spyder. În lipsă de concurenţă la această categorie, constructorul german n-a ezitat să

spună pas şi în acest an celei mai importan-te curse de anduranţă din calendar. Modelul

învingător anul trecut, versiunea Porsche RS Spyder angajată de olandezii de la Van Merksteijn, este însă prezent şi la startul edi-ţiei `77. De data aceasta totuşi, prototipul se va prezenta în culorile noilor săi proprietari: japonezii de la Navi Team Goh (singura echi-pă niponă care a câştigat vreodată cursa de 24 de ore de la Le Mans. Se întâmpla în 2004,

cu Audi R8). Replica serioasă ar putea veni în acest an din partea prototipurilor Lola: două

la Le Mans, Jacky Ickx s-a impus în acel an 1969 cu un avans infim – 120 de metri – faţă de modelul Porsche pilotat de Hans Hermann.

• O dată cu o nouă procedură de start, 1970 avea să aducă şi revanşa Porsche. Până în 1987, constructorul german a acumulat 12 victorii la Le Mans. Startul era însă dat de pe loc, cu piloţii la volan şi motorul oprit.

• Finalul deceniului 9 avea să consemneze începutul epocii premierelor. În 1989, Sauber-Mercedes adu-cea prima victorie de talie pentru constructorul din

Stuttgart de la revenirea în competiţiile internaţio-nale, în timp ce în 1991 Mazda – cu prototipul 787B cu motor rotativ - avea să devină primul constructor japonez învingător la Le Mans.

• 1992 şi 1993 a însemnat o “dublă” pentru Peugeot, graţie modelului 905 dezvoltat în colaborare cu Dassault Aeronautique. Constructorul din Sochaux a anunţat imediat apoi retragerea din competiţiile de anduranţă, iar directorul sportiv Jean Todt a trecut cu arme şi bagaje în Formula 1, la Ferrari.

dintre ele echipate cu propulsoare Judd, iar restul de patru – cu motorizare Mazda.

GRAND TURISME: Corvette şi Ferrari, favoriteImpunătoarele Grand Turisme ale clasei GT1 n-au părăsit platoul de la Le Mans, cu toate că - după doi ani de dominare (2007, 2008) – Aston Martin şi-a descoperit în acest an o cu totul altă provocare, la clasa prototipuri-lor. Culorile mărcii vor fi însă apărate în acest an la categoria GT1 de versiunea privată în-scrisă de austriecii de la Jetalliance, în timp ce Corvette pleacă - de data aceasta – din postura de favoriţi. Cu două modele C6-R de uzină şi alte două înscrise de team-ul lui Luc Alphand, americanii riscă însă să aibă parte de o opoziţie pe cât de exotică, pe atât de sănătoasă, reprezentată de cele două Lamborghini Murcielago ale ruşilor de la IPB Spartak şi japonezilor de la Jloc Isao N o r i t a k e .

La categoria inferioară a Grand Turismelor, situaţia pare şi mai echilibrată. Regăsim în 2009 duelul Ferrari F430 – Porsche 911 GT3, cu avantaj de partea italienilor în

plan numeric (10 la 5). Un nou duel fabulos în perspectivă, în care vor încerca să se ameste-ce exoticul Spyker C8 Laviolette şi versiunea Aston Martin V8 pilotată de eminentul său proprietar, ministrul britanic al ştiinţei, Lord Drayson. În spatele celor 55 de modele ce se vor alinia la start sâmbătă, 13 iunie, în spatele bugetelor fabuloase, orelor de teste şi ofen-sivei tehnologice declanşate de marii con-structori mondiali, se află însă oamenii. Le Mans înseamnă un test al rezistenţei umane,

dar şi un spectacol aparte oferit an de an pa-sionaţilor de motorsport din întreaga lume, prin intermediul Eurosport.

Victorii Constructori

16 Porsche

9 Ferrari

8 Audi

7 Jaguar

6 Bentley

4 Alfa Romeo, Ford

3 Matra

2 Lorraine-Dietrich, Bugatti, Peugeot

1 Chenard & Walker, Lagonda, Delahaye, Talbot, Mercedes, Aston Martin, Matra-Simca, Gulf, Renault, Rondeau, Mazda, Dauer-Porsche, McLaren, BMW.

Victorii Piloţi

8 Tom Kristensen (Dan)

6 Jacky Ickx (Bel)

5 Derek Bell (Mbr), Frank Biela (Ger), Emanuele Pirro (Ita)

4 Henri Pescarolo (Fra), Yannick Dalmas (Fra), Olivier Gendebien (Bel)

3 Barnato Woolf (MBr), Luigi Chinetti (Ita), Hurley Haywood (SUA), Klaus Ludwig (Ger), Al Holbert (SUA), Rinaldo Capello (Ita), Marco Werner (Ger)

2 Andre Rossignol (Fra), Henry Birkin (MBr), Raymond Sommer (Fra), Jean-Pierre Wimille (Fra), Ivor Bueb (MBr), Ron Flockhart (MBr), Gijs Van Lennep (Ola), Gerard Larousse (Fra), Jean-Pierre Jaussaud (Fra), Hans Stuck (Ger), Manuel Reuter (Ger), J. J. Lehto (Fin), Allan McNish (MBr).

24 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

THE LEADING SPORTS TV CHANNEL IN EUROPE

IN HIGH DEFINITION

26 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT IUNIE - IULIE 2009 27EUROSPORT

Componenţii echipajelor trebuie să-şi poa-tă suplini oricând colegii, în posturile speci-fice. În plus, pe navă e necesar ca doi dintre marinari să aibă pregătire medicală, pentru cazurile de urgenţă, să existe un specialist în confecţionarea şi repararea velelor, un inginer de bord şi un expert în relaţia cu mass media. Pe durata cursei, echipajele înfruntă condiţiile extreme din apele Oceanului de sud, acolo unde valurile depăşesc uneori 30 de metri, iar vântul ajunge să sufle ade-sea cu viteze de până la 60 de noduri (110 km/h). Nu este permisă aducerea la bord a hranei proaspete, astfel că vor fi consuma-te doar alimente congelate. Participanţii au de suportat variaţii de temperatură de la -5 la +40 de grade Celsius şi au dreptul la un singur schimb de îmbrăcăminte. Îşi vor în-credinţa vieţile rezistenţei ambarcaţiunii şi priceperii comandantului şi vor fi nevoiţi să treacă peste senzaţiile de foame acută şi de cronicizarea oboselii.

Fiecare victorie de etapă sau cursă aduce după sine acumularea de puncte în clasamentul general. În şapte dintre ca-zuri (Alicante, Singapore, Qingdao, Rio de Janeiro, Boston, Galway şi Stockholm), eta-pele propriu zise sunt completate de curse

în rada portului, învingătoarea intrând în posesia a patru puncte (jumătate din nu-mărul participantelor). Succesele de etapă sunt recompensate cu opt puncte, adică numărul ambarcaţiunilor înscrise la start, restul echipajelor intrând în posesia punc-telor, în funcţie de locul ocupat la finiş. La începutul lunii mai, iahturile se aflau în portul american Boston, de unde urmau

să efectueze traversarea Atlanticului, către Irlanda. În acel moment, Ericsson 4 era lider în ierarhia generală, urmată la diferenţă de 13 puncte de Telefonica Blue şi de Puma. Fără doar şi poate una din cele mai solici-tante competiţii sportive de pe Mapamond, Cursa Volvo în jurul lumii este transmisă în rezumat, în fiecare seară de miercuri, la Eurosport. Totul a început în 1972, când

compania engleză Whitbread şi Asociaţia de Iahting Navală Regală

Britanică au ajuns la un parteneriat pentru sponsorizarea unei regate în care ambarca-ţiunile să înconjoare Globul. Aşa a apărut Cursa Whitbread în jurul lumii. 17 iahturi, având la bord 167 de membri, au pornit pe traseul iniţial, măsurând 27.500 de mile marine. Startul istoric a avut loc în sudul Angliei, la Portsmouth, pe 8 septembrie 1973, în prezenţa a 3.000 de spectatori.

Din 2001, competiţia şi-a schimbat denumi-rea, odată cu apariţia în rol de sponsor prin-cipal a companiei suedeze Volvo. Actuala ediţie, a zecea la număr, a avut startul pe 11 octombrie 2008, în portul Alicante, iar ruta a fost uşor modificată, faţă de anii anteriori, incluzând în premieră escale în Orientul Mijlociu şi Asia.

Traseul din 2008-09 măsoară aproape 40.000 de mile nautice şi va fi parcurs în nouă luni. Departamentele de marketing ale echipajelor implicate în competiţie

estimează că aceasta va fi urmărită pretu-tindeni în lume de circa două miliarde de telespectatori. Ediţia din prezent a Cursei Volvo în jurul lumii a adus la startul din Spania opt echi-paje compuse din câte 11 membri, fiecare dintre ei având un nivel maxim de com-petenţă pe postul ocupat, cu o pregătire fizică de invidiat şi cu un spirit competitiv care uneori depăşeşte limitele normalului. Aceasta deoarece adeseori eşti nevoit să rămâi zi şi noapte pe mare, timp de peste 30 de zile fără întrerupere, în unele etape.

evenimente rămase în iunie

Data de start Start Finiş Distanţă (mn)

6 iunie Galway, Irlanda Marstrand, Suedia 950

14 iunie Marstrand, Suedia Stockholm, Suedia 525

21 iunie Stockholm, Suedia - -

25 iunie Stockholm, Suedia Sankt Petersburg, Rusia 370

Cursa Volvo în jurul lumii se desfăşoară o dată la fiecare trei ani. La cele mai recente ediţii, startul a fost dat în lunile septembrie sau octombrie, din Europa, iar ambarcţiunile au avut de parcurs 9 sau 10 etape.

AlexAndru GheorGhiAş

CURSA VOLVO

Participanţi

Nume Ţara Comandant

Ericsson 3 - echipaj nordic

Suedia Magnus Olsson/Anders Lewander

Ericsson 4 - echipaj internaţional

Suedia Torben Grael

Green Dragon Irlanda-China Ian Walker

Puma Racing - Il Mostro

SUA Ken Read

Team Delta Lloyd

Olanda Roberto Bermudez/Ger O’Rourke

Team Russia Rusia Andreas Hanakamp

Team Russia Spania Bouwe Bekking

Telefonica Black Spania Fernando Echavarri

IUNIE - IULIE 2009 29EUROSPORT

OCOLUL PĂMÂNTULUIÎN 5 ANI ioAn Viorel

Pasiunea pentru apă şi pentru aventură în general i s-a născut în clasa a cincea, atunci când a citit

„Robinson Crusoe”, „Toate pânzele sus” şi romanele lui Jules Vernes. Imediat după 1990 a achiziţionat un velier, „Phoenix”, dar care necesita reparaţii majore. S-a apucat de muncă şi un an mai târziu a fost gata de drum. Prima aventură în jurul glo-bului a făcut-o între 1993 şi 1997, dar nu prin strâmtoarea Magellan, ci pe ruta cla-sică, prin canalul Panama. A devenit, ast-fel, primul român care a făcut înconjurul lumii cu o ambarcaţiune românească. A doua a durat chiar mai mult, între 1997 şi 2004, dar a fost una cu opriri lungi şi dese. Ambele, însă, pigmentate cu numeroase aventuri şi pericole.

Antrenament de alpinist Totuşi, mai întâi a fost muntele. La 23 de ani era deja alpinist cu atestat. Cu vârfu-rile din ţară a terminat repede, după care a trecut la cele din America de Sud, Chile şi Argentina, toate cu înălţimi de peste 6000 de metri. În urmă cu doi ani a fost pe Aconcagua, cel mai înalt munte din afara Asiei, 6.962 metri şi unul dintre cele mai importante şapte vârfuri ale lumii. „Greul nu l-a reprezentat escaladarea – spune el -, ci antrenamentul pregătitor. Timp de trei luni de zile alergam cam 3-4 ore pe zi cu rucsacul de 20 de kilograme în spate! Dar nu pe drum drept, alegeam trasee cu 400 de metri diferenţă de nivel de la un capăt la altul”.

Pe urmele lui Anton LupanAcum e altceva: „De data asta vreau să res-pect în totalitate traseul vasului „Speranţa” şi al căpitanului său, Anton Lupan. Plec de la Sulina, apoi Constanţa - plecarea oficia-lă, cum ar veni - merg prin Varna, Istanbul, Pireu, ies în Mediterana pe la Messina, urmează Marseille şi, prin strâmtoarea Gibraltar ies la Atlantic; apoi coasta Americii de Sud, cu Recife, Montevideo şi Buenos Aires, unde voi sta 6 luni. Acolo mă prinde iarna şi nu e bine să traversezi Strâmtoarea

Magellan în sezon, pentru că sunt uragane, furtuni violente, dai de gheţari. În primăva-ră o apuc către Ţara de Foc, la Punta Arenas şi Ushuaia; urmează Pacificul, apoi Oceanul Indian, trec prin Australia şi pe la insula pe care a fost izolat Robinson Crusoe, Marea Barieră de Corali, vin apoi spre Singapore, Malaysia şi Thailanda, Marea Roşie şi, în sfârşit, după traversarea Canalului Suez ajung în Mediterana şi, din nou, acasă. Cam 5 ani cu totul, dar aici intră şi perioadele de pauză, luni de zile în care va trebui să stau pentru a nu mă confrunta cu stihiile natu-rii”, dezvăluie eroul acestei călătorii, în care, atenţie, o va avea ca însoţitor doar pe soţia sa. „Bun, dar ce caută Varna în traseul ăsta?”, vine întrebarea mea. „Păi, caută, pentru că

acolo am ancorat velierul şi acolo se efectu-ează toate lucrările de consolidare a vasu-lui, necesare pentru o asemenea călătorie lungă. Trec pe acolo şi în semn de respect pentru oamenii locului, care m-au ajutat. Cât m-au costat reparaţiile? Cam 30.000 de euro, bani care vin din sponsorizare. Să ve-dem de câţi o să mai am nevoie pe drum”.

A prins două uragane în CaraibeNu puţine au fost aventurile pe care le-a trăit în primele sale două călătorii. La San Martin, o insulă din Marea Caraibelor, a prins două uragane. În 1995 a fost „Luis”,

Unii oameni se nasc cu spiritul aventurii în sânge. Sunt pasionaţi la extrem de ideile lor, pe care alţii le numesc pur şi simplu nebunii şi merg cu ele până în pânzele albe. Un astfel de om este Marius Albu, un băcăuan de 53 de ani, care se pregăteşte să reia traseul vasului „Speranţa” din romanul „Toate pânzele sus”. La prima vedere nu pare pare tipul aventurierului dar pe măsură ce stai de vorbă cu el, vezi cum luminiţa din ochi i se aprinde din ce în ce mai tare - pe măsură ce îţi povesteşte despre marea croazieră în jurul lumii în care va porni la finele acestei luni - şi îţi dai seama că omul „este luat”, vorba regretatului Florian Pittiş.

Sport de agrement sau sport extrem? Şi una şi alta, îţi va răs-punde un pasionat al genului. Practicat pe cursuri de ape repezi, raftingul s-a dezvoltat începând din anii `70, iar un

deceniu mai târziu era popular pe mai multe continente, cu trasee acvatice specifice în America, Africa sau Europa. În cea mai răspân-dită formă de rafting se folosesc bărci pneumatice speciale în care au loc între 4 şi 12 persoane (6 pentru nivelul competiţional), am-barcaţiuni deschise în partea posterioară, pentru evacuarea rapidă a apei din barcă. Pentru nivelul de amatori, într-un echipaj se află cel puţin un instructor calificat, iar pentru reducerea până la zero a riscurilor, orice practicant poartă cască, vestă de salvare, costume şi încălţăminte din neopren, care asigură protecţie termică, meca-nică şi flotabilitate. Practic, folosind aceste accesorii este imposi-bil să te scufunzi, iar dacă ajungi în apă, echipamentul te întoarce singur pe spate şi îţi menţine partea superioară la suprafaţă. De asemenea, padela pentru vâslit are şi rol de protecţie, pentru că te ajută să eviţi stâncile dacă pierzi contactul cu barca.

Rafting în RomâniaTraseele sportive de rafting sunt împărţite în mai multe categorii în funcţie de dificultate, de la WW I. (uşor) până la WW VI (limita de navigaţie). Pentru nivelul mai dificil este nevoie de multă experien-ţă, dublată de o condiţie fizică bună, fapt care se vede în kaiacul-canoe slalom, sport olimpic desprins din rafting şi care seamănă mai mult a acrobaţie decât a navigaţie. Deşi codrul e frate cu românul, când vine vorba de rafting, râul nu-i nici măcar verişor de-al treilea. În România există puţine râuri unde se poate practica un asemenea sport, întrucât cotele apelor sunt instabile. Jiul, în defileul pe care l-a săpat între munţii Vulcan şi Parâng, tinde să devină o Mecca a raftingului din ţară, în special pe sectorul dintre Livezeni şi Bumbeşti. Acolo se organizează atât cur-suri pentru novici, cât şi competiţii la nivel naţional, pe un traseu acvatic în lungime de 40 km, unde întâlneşti tot tacâmul, cu desert inclus: cascade, săritoare, meandre, viteză suficient de mare a apei.

Anumite porţiuni din Crişul Repede, Mureş, Bistriţa, Nera şi Cerna s-ar putea plia pe specificul respectiv. Cam puţin. Şi totuşi, tot mai multe companii din România se lasă convinse să includă rafting-ul în organizarea de teambuilding-uri, oferindu-le angajaţilor şansa de a face, chiar şi pentru un week-end, o trecere de la munca de birou la aventură.

30 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

având gradul 3, când vântul şi va-lurile uriaşe i-au împins 10 metri velierul pe ţărm şi i-au rupt câr-ma. A avut totuşi noroc, pentru că din cele 2.000 de ambarcaţiuni în-ghesuite la ţărm doar 25 au scăpat nevătămate. A trebuit să rămână acolo aproape un an şi să munceas-că la un atelier

mecanic ca strungar pentru a face rost de bani să-şi repare velierul şi să-şi poată continua călătoria. Apoi, în 1998, insula a fost lovită de uraganul „George”, dar acum, pus în gardă de prima păţanie, şi-a ancorat bine într-un golfuleţ „Phoenix”-ul său cu 4 rânduri de vele şi a scăpat fără vreo stricăciune. Şi de data asta a rămas jumă-tate de an să lucreze aici. Era plătit cu 12 dolari pe zi, bani buni la vremea respectivă în partea aceea de lume. La una dintre traversările Atlanticului aproape a fost prins de o furtună de gradul 12, cel mai mare. „În ultimul moment am fugit din calea ei. Dacă mă lovea aşa ceva n-aveam nici o şansă să scap, sunt valuri înalte de 10-12 metri, iar vântul suflă cu peste o sută de kilometri la oră”, se destăinuie „Bărbosu”, aşa cum îl alintă prietenii. I s-a întâmplat să se zbenguie prin apă, printre rechini de vreo două ori. „De fapt, eu când intram în apă nu era nici unul prin zonă. După câteva minute apăreau. Mai întâi unul, apoi îi vedeai că tot vin. Ieşeam repede, chiar dacă nu erau violenţi, pentru că cine ştie cum îşi puteau schimba comportamentul. Ei, când de-vin nervoşi, li se îndreaptă aripioarele alea şi atunci trebu-ie să ieşi repede, că e pericol”.

A scăpat miraculos de atacul piraţilorSe teme, totuşi, de ceva şi anume de întâlnirile cu piraţii: „Prima dată mi s-a întâmplat în apropiere de Trinidad-Tobago. Era o noapte neagră şi am simţit că am luat cu fundul vasului ceva. Am dat uşor înapoi şi am ocolit puţin zona. Piraţii te detectează de departe şi se aşează cu două vase, de o parte şi de alta pe unde treci tu, la distanţă de câteva sute de metri unul de altul. Întind o sfoară între ele, pe care tu, care treci printre ei, o agăţi şi în felul acesta tragi şi vasele lor după tine. Uşor, uşor, recuperează dis-tanţa trăgând de sfoara respectivă şi uite aşa te trezeşti cu ei pe ambarcaţiunea ta. În zona aia acţionează în special noaptea, când nu e lună, de-asta nici nu i-am văzut. Când am ajuns în primul port ceilalţi navigatori mi-au povestit că asta e metoda lor de lucru şi că am avut mare noroc că

am scăpat. Pe tine, de pe un amărât de velier, nu te omoară , nici nu te fac ostatic, dar îţi iau tot ce găsesc - bani, mâncare sau părţi din vas care se pot dezmembra. A doua oară am dat de ei în apropiere de coastele Indoneziei. În golful Aden, pe lângă Somalia şi Yemen, sunt cei mai periculoşi. Acolo ai noroc dacă scapi cu viaţă! Totuşi, la mine au venit cu un vas micuţ. S-au apropiat, cică să-mi ceară apă. Am scos puşca pe care o am permanent cu mine şi le-am zis că nu am suficiente provizii de apă cât să le dau şi lor. Probabil au văzut că nu e cine ştie ce bogăţie pe velierul meu, aşa că s-au depărtat”.

Urmează EverestulÎn 2014, adică peste 5 ani, atât cât va dura călătoria, va fi iar acasă iar acasă. Atunci va avea 58 de ani. Vârsta la care poate că e timpul să te aşezi la casa ta. Asta nu este însă valabil şi pentru Marius Albu, care mai are un of: Everestul! Spune că a vrut să-l facă anul trecut, dar erau nişte probleme politice cu Nepalul. Peste 5 ani, însă, nimic nu-l mai poate opri. „Bine, dar veţi avea aproape 60 de ani. Nu e cam mult pentru a urca pe Everest?”. „Nu, nu! Acum doi ani l-a urcat un şerpaş nepalez la 76 de ani şi nu cu mult timp înainte un aplinist japonez care avea 75 de ani. Aşa că eu, la 58 de ani, o să fiu chiar tânăr!”.

VlAd BuCureSCu

Ţipete pe bandă rulantă, sărituri peste cascade, bărci răsturnate şi multă apă în jur. Nu, nu este un scenariu horror, ci un mijloc de refulare şi, culmea, de relaxare, totul învelit într-un ambalaj original de aventură. Ţipetele sunt de bucurie, cascadele nu sunt ca Niagara, ci infinit mai mici, iar toată lumea este în siguranţă, inclusiv fricoşii. Pe ambalaj scrie mare: „Rafting - încearcă şi nu vei regreta!”

IUNIE - IULIE 2009 31EUROSPORT

Eşti pe marginea unei stânci. Ce faci? La aproape 30 de metri mai jos este un ochi de apă. Ai curaj să sari? Te aventurezi spre o zonă pe care vrei să o cucereşti şi îţi asumi un risc enorm? Poţi atinge 100 km la oră în momentul în care atingi oglinda apei!

iVonne Ghiţă...poate ultimele

începe să apună în ocean, torţe luminoase dau semnalul începerii ritualului Lele Kawa. Legenda spune că în 1770 regele Kahekili din insula hawaiană Lana’i le cerea bărbaţilor să îi urmeze exemplul. El îşi demonstra puterea spirituală, curajul şi loia-litatea aruncându-se în Pacific de pe stânca sacră Pu’u Keka’a. Era vorba de o iniţiere tactică a războinicilor. Adăugând o nouă dimensiune, cei care practică astăzi acest sport se îndreaptă către perfecţiune acrobatică. Îndrăzneţii săritori îşi riscă vieţile în fiecare noapte; urcă până la 30 m pe stâncile de deasupra mării, se roagă la altarul Fecioarei din Guadeloupe şi se aruncă de pe stânci exact în momentul când fluxul aduce valurile mari. 3 secunde: timp pentru o respiraţie, o idee imediat uitată sau o greşală pe care o poţi regreta toată viaţa. Nu ştiu unde începe totul! Poate pe vârful unei stânci unde cineva se teme de vid; poate în liniştea săriturii. Nu ştiu unde se termină! Sau dacă există un sfârşit.

Există un sport care se numeşte cliff diving, adică sărituri de pe stânci - unul dintre cele mai periculoase sporturi de aventură din

lume marcat de curaj, emoţie şi risc. La nivel mon-dial sunt doar câteva zeci de practicanţi, care mereu mânie zeii. Dar spectacolul este garantat. Dacă e să

facem un joc al comparaţiilor, la Jocurile Olimpice săriturile în apă se fac de la maximum 10 metri! În concursurile oficiale de sărituri de pe stânci distanţa dintre platforma de plecare şi punctul de intrare în

apă este între 18 şi 28 de metri. Elveţia - una dintre cele mai bine cotate desti-naţii din lume. În decorul minunat de la Ponte Brolla, unde râul curge printre enorme stânci de mii de ani, unde natura sălbatică se exprimă în voie prin culori vii, îi găseşti pe cei mai buni sportivi care execută sărituri ce îţi taie respiraţia. Plonjonul are vocabu-larul lui special care descrie mişcările corpului. În competiţie sportivii au la dispoziţie trei runde de sărituri în care se iau în considerare viteza execuţi-ei, poziţia corpului în aer, numărul de rotatii, gradul de dificultate, intrarea în apă fără prea mulţi stropi. Cinci arbitri internaţionali dau note de la 0 la 10. Campionatul European 2009 are loc între 24 şi 26 iu-lie la Gola del Lupo (Gâtul Lupului) din ValleMaggia, aproape de Bignasco/Cavergno, un mic sătuc din su-dul Ţării Cantoanelor. De o frumuseţe extraordinară, Valea Magică este înconjurată de stânci abrupte din granit care ating 26 de metri înălţime, iar adânci-mea apei este de 18 metri. Imaginaţi-vă cum corpul vostru ar accelera cu 90 km/h în 1,9 sec şi cum ar trebui să vă opriţi în 0,8 secunde la o adâncime de 3,5 metri. Exact ca la o accelerare în Formula 1, dar fără centură de sigu-ranţă sau cască de protecţie, ci doar într-un costum de baie, cu o protecţie dentară şi bandaje la articu-laţiile pumnului. Impactul e de nouă ori mai mare comparativ cu o săritură de la 10 metri platformă - echivalentul căderii de pe un bloc de patru etaje. În momentul în care intri în apă corpul trebuie să fie perfect întins şi rigid, pentru a evita dizlocările de umeri sau fracturile de coloană. Fie că e vorba de o intrare cu capul înainte, “intrare oarbă” în picioare

sau „Barani”, întotdeauna acolo se găsesc cadre me-dicale, o barcă şi scafandrii care pot da primul ajutor imediat: un scafandru la nivelul apei, unul la 5 metri adâncime şi un al treilea la 10 metri sub apă.

Recordul mondial al săriturii de la cea mai mare înălţime este de 54 de metri, stabilit în 1987 de elve-ţianul Oliver Favre - dar tipul a ajuns la spital. Aţi remarcat că acei ce practică sporturile extre-me par a fi un pic “diferiţi” de ceilalţi? Atitudinea lor îi ajută să intre în “zonă”, adică în acea perioadă de iresponsabilitate extremă şi de concentrare maximă, unde doar misiunea contează şi momentul execuţiei. Descoperirea făcută în 1952 îi aparţine dr. Norman Vincent Peale. Aşadar, adrenalina creşte, fiind stimu-lată de un efort de mare risc. Creşte ritmul bătăilor inimii şi sângele curge mai rapid prin vene. “Cei care nu au sărit niciodată ne iau de nebuni şi au impre-sia că jucăm ruleta rusească la fiecare săritură. Este adevărat că în câteva secunde de plonjon în vid dăm senzaţia uneori că suntem gata să ne sacrificăm pen-tru restul umanităţii”, spune campionul mondial din 2008, Steve Black din Australia. Ce gândesc aceşti oameni înainte de a sări? Cum se pregătesc? Concentrarea si calculul perfect al sări-turii sunt o prioritate. Mintea lor acţionează ca un un adevărat super computer în care sunt programate în fiecare minut ideile, sentimentele, dorinţele. Ei simt emoţiile într-un spectru larg în care se ating extre-mele: de la încântare la frică. “Plonjonul îmi permite să intru într-o dimensiune superioară; resimt senzaţii foarte contrastante. Înaintea săriturii frica mă domi-nă, corpul este paralizat şi dintr-o dată mă eliberez. Odată ce ating suprafaţa apei, este extazul. Nici se-xul şi nici drogurile nu îţi pot da senzaţii atât de tari.” Declaraţia îi aparţine lui Orlando Duque, un colum-bian stabilit în Hawaii, multiplu campion mondial al specialităţii. Există doar câteva locuri în lume unde poţi să îi admiri pe aceşti “frumoşi nebuni”. O călătorie la Acapulco în Mexic nu este completă dacă nu vezi să-ritorii de pe stâncile din La Quebrada! Când soarele

3 SECUNDE

o chestiune de lifestyle

AlexAndru CoCu

Melanj pestriţ de industriaşi, brokeri şi investitori imobiliari, platoul campionatului Powerboat P1 musteşte de pasiune. În spatele tabloului idilic stă o afacere plămădită în cele mai mărunte detalii.

Ca mulţi alţi puşti sărmani de la periferia metropolei napolitane, Sergio Carpentieri a ales să evadeze

din magherniţele oraşului. La 10 ani, fără mari perspective şcolare, micul Carpentieri îşi găsea refugiul cotidian pe mare. Apoi, spre finele anilor ‘60, a început să-şi croias-că un nume în competiţiile de canotaj. De apă n-avea să se despartă decât la vârsta majoratului. Moment în care un alt mijloc de evadare din sumbrul cotidian avea să-i

răpească interesul: automobilul. Cu doi ani înainte flirtase, e drept, şi cu polo pe apă, însă firea-i solitară şi setea de aventură aveau să-şi caute alte orizonturi. Şi, o dată cu obţinerea permisului de conducere, Sergio s-a îndreptat spre raliuri. Magnetul Abarth funcţiona de minune şi, totoda-tă, tânărul Carpentieri trăia savoarea unei epoci ce păstra încă amintirea curselor-ma-raton italiene, precum Mille Miglia ori Targa Florio.

În 1970, pe când activa încă pe post de cârmaci la Canottieri di Napoli, a făcut cunoştinţă cu familia Gagliotta, deţinătoa-rea unui prosper şantier naval napolitan. Cursul carierei sale avea să ia o nouă în-torsătură. Carpentieri a îmbinat cele două mari pasiuni ale sale – apa şi viteza - într-o disciplină relativ nouă la vremea respec-tivă. Powerboats, sau cursele de şalupe motorizate, i-a adus italianului trei decenii de titluri şi succese. Trei titluri de campion european plus victorii în curse offshore pe

distanţe lungi, precum Bastia – Viareggio – Bastia sau Veneţia – Monte Carlo (câştigat alături de Michael Reagan, fiul fostului pre-şedinte american) l-au transformat pe bo-nomul napolitan într-o veritabilă legendă a competiţiilor motonautice. Dificil de spus ce-l mai mâna în luptă pe Carpentieri după trei decenii de triumfuri în felurite întreceri de profil. Cert e că, la 50 de ani, n-a ezitat să se alăture unei puzderii de piloţi veniţi din medii care mai de care mai diverse, pentru a flirta cu moartea în Powerboat P1.“Practic zburăm cu 200 de kilometri pe oră, pe o suprafaţă în permanentă schimbare”, explica nu demult britanicul James Sheppard, dublu campion al clasei Evolution, destinată prototipurilor. Pe bună dreptate, la bordul ambarcaţiunilor echipa-te cu câte două propulsoare însumând lejer

peste 1.000 de cai-putere, senzaţiile sunt asemănătoare unui sprint cu peste 200 de kilometri pe oră într-o etapă de rally-raid. “Atunci când ambarcaţiunea se înalţă şi apoi aterizează în apă, simţi de parcă te iz-beşti de un zid de cărămidă. Încă o dată şi încă o dată, la nesfârşit”, povesteşte acelaşi James Shepperd. “O asemenea maşinărie cântăreşte patru tone şi jumătate şi nu are frâne. Dacă ajungi într-un viraj şi cineva, în faţă, are o idee stupidă, n-ai cum să opreşti”.Bietul Carpentieri a plătit cu viaţa pentru pasiunea sa. În ultimul weekend de iunie 2007, la Travenmunde, în largul Balticii, italianul a căzut victimă genului de acci-dent stupid descris, mai sus, de Shepperd. N-a fost primul, nu va fi nici ultimul din lunga serie a tragediilor din competiţiile de powerboat. Asta nu i-a împiedicat pe foştii săi rivali de pe ape să-i cinstească amintirea cu jerbe de flori zămislite în larg, apoi – asemeni omologilor din Formula 1 – băieţii s-au aliniat la startul unei noi manşe şi spectacolul s-a reluat. Semn că dincolo de pasiune şi durere, powerboat-ul mizează pe o doză de inconştienţă şi pe o certă căruţă de bani. Deloc întâmplător, într-o lume ce fuzionează motoarele şi hidrodinamica. Altfel spus, tehnologii de avangardă, prin definiţie devoratoare de gologani în interminabile programe de cercetare-dezvoltare. Disciplina n-a ezitat să împrumute – la începutul anilor ‘80 – formidabilul magnet al Formulei 1 şi să-şi boteze astfel unul din-tre campionatele destinate catamaranelor

cu cocă tip tunel (“tunnel hull”). În 1981 lua naştere acest campionat mondial de Formula 1 pe ape, similar ca format Grand Prix-urilor auto, însă destinat în principal ambarcaţiunilor mici. Bărcile de 6 metri lun-gime şi 2 m lăţime sunt construite, în mare parte, din fibră de carbon şi kevlar, astfel încât nu cântăresc mai mult de 400 de kilo-grame. Nu-i de mirare că viteza şi manevra-bilitatea sunt punctele lor forte, însă tocmai de aceea, Grand Prix-urile de profil, cu tra-see scurte şi sinuoase, au devenit, de-a lun-gul anilor, dificil de urmărit chiar şi pentru fanii înveteraţi. Cu costuri sănătoase, defel amortizate de vreo relevanţă pe piaţă, campionatul mondial de F1 al şalupelor motorizate a lăsat loc, cu generozitate, competiţiilor ca-pabile să-i intereseze pe marii constructori specializaţi în ambarcaţiuni de categorie

superioară.Class One şi rivala sa directă, Powerboat P1, reprezintă aici cele mai bune exemple ale adaptării la un segment de lux în continuă creştere. Ambele sunt rezervate ambarcaţi-unilor de până la 14 metri lungime, cu mo-toare mari, în general în 10 sau 12 cilindri, de până la 13 litri şi 1.000 de cai-putere. Născută în 1964, Class One reuneşte cata-marane cu arhitectură de tip bi-cocă, având o greutate în jurul a 5 tone. “Powerboat P1

însă trebuia să existe, pentru că e rezervată ambarcaţiunilor tip monococă, şi a devenit repede, pentru constructori, un instrument de promovare a propriilor modele”, explică

italianul Matteo Niccolini, învingător de Grand Prix-uri în ambele campionate. “În plus, Powerboat P1 permite piloţilor să evolueze în ambarcaţiuni similare, din punctul de vedere al construcţiei, celor uti-lizate de proprietarii de şalupe motorizate obişnuite”. Născut în 2003, Powerboat P1 propu-ne - într-adevăr – un format cu două clase. Categoria Supersport este una dedicată ambarcaţiunilor de producţie, în timp ce clasa mare, Evolution, reuneşte prototipuri. O combinaţie destinată a încuraja relevanţa pe piaţă şi cursa spre performanţă deopo-trivă. Chiar şi aşa însă, costurile sunt depar-te de a fi unele abordabile. O ambarcaţiune de producţie, anga-jată la clasa Supersport, costă minimum 100.000 de euro, iar bugetul pe un întreg sezon variază între 100.000 şi 300.000 de euro pentru echipajele înscrise la această categorie. Bunăoară, fost campion al clasei, britanicul de origine chineză Martin Lai, indica un cost de peste 300.000 de euro pe sezon, fără a pune la socoteală costul ambarcaţiunii. Atunci când vine vorba

despre clasa superioară însă, sumele cresc exponenţial. Campion în 2006, italianul Giancarlo Cangiano cheltuie an de an “cam un milion de euro” cu propria sa echipă. “După ce cumperi ambarcaţiunea, te costă între 100.000 şi 200.000 de euro suplimen-tari pe cursă”, susţine şi preşedintele-direc-tor general al Powerboat P1, nord-irlande-zul Jim O’Toole. Per total, bugetul anual al unei echipe de top la clasa prototipurilor ajunge fără probleme la 3 milioane de euro, incluzând aici ambarcaţiunea, echipajul cu doi sau trei membri, plus echipa de asisten-ţă de 20 de persoane transportate la toate cele 5-6 Grand Prix-uri anuale. O grămadă de bani, care nu reprezintă însă o problemă - nici măcar în aceste vremuri de criză - pen-tru principalii competitori angajaţi.“Sportul acesta e una dintre marile mele pasiuni”, explică Giancarlo Cangiano, care în acest sezon l-a cooptat în echipajul am-barcaţiunii OSG pe multimilionarul austriac Hannes Bohinc, patronul caselor de pariuri Wettpunkt. Şi lista cu excentricii pasio-naţi ai disciplinei se poate derula în voie. Rezident în Marea Britanie, Martin Lai este

“Practic zburăm cu 200 de kilometri pe oră, pe o suprafaţă în permanentă

schimbare” “Oamenii implicaţi în Powerboat P1 sunt de obicei

industriaşi sau prosperi oameni de afaceri. E o chestiune de lifestyle”

un prosper om de afaceri chinez, care deţi-ne printre altele marca de bere Sun Lik. Tot din Asia vine şi Vahid Ganjavian. Născut în Azerbaidjan, însă stablit în Marea Britanie, Vee Ganjavian (46 de ani) a făcut avere ca broker la bursa din Londra, înainte de a se dedica powerboating-ului, mai întâi pe post de pilot amator. Apoi în 2006, a înce-put o afacere de mentenanţă de şalupe în Hampshire şi a profitat pentru a înfiinţa echipa Voom Voom.com, angajată la clasa mică, Supersport. Alături de Italia, Marea Britanie con-stituie, de altfel, celălalt pol de putere în Powerboat P1. Din Albion vin şi campi-onii ultimilor doi ani la categoria-regină Evolution James Shepperd şi Craig Wilson. Astăzi în vârstă de 42 de ani, Shepperd a ur-

cat pentru prima oară într-o ambarcaţiune motorizată în urmă cu trei decenii. Ca ama-tor, evident, întrucât cariera şi-a clădit-o ca dezvoltator imobiliar şi director al lanţului Miller’s Food, specializat în produse ali-mentare. Asta i-a permis să-şi desăvârşeas-că aptitudinile de pilot ca gentleman driver în cupa britanică Porsche Carrera, înainte de a se dedica Powerboat P1. Colegul de la manetele de gaz, Craig Wilson, are şansa de a fi fiul preşedintelui Fountain Worldwide, companie cu sediul în Florida, specializată în construcţia şi distribuţia ambarcaţiunilor

de profil. La 9 ani, Craig Wilson a fost trimis la şcoală în Elveţia, iar astăzi, la 29 de ani, este moştenitorul concernului pus pe pi-cioare de tatăl său, Mark.“Oamenii implicaţi în Powerboat P1 sunt de obicei industriaşi sau prosperi oameni de afaceri. E o chestiune de lifestyle”, explică britanicul Miles Jennings, care în 2007 evo-lua ca pilot în echipajul Wettpunkt.com ali-niat de magnatul austriac Hannes Bohinc. “Seamănă în multe privinţe cu Formula 1 anilor ‘70. Îţi poţi crea propria echipă şi poţi atinge consacrarea destul de repede. E o disciplină competitivă şi plină de glamour, în egală măsură”. Nu în ultimul rând, formatul competi-ţiei – cu al său amestec de echipaje susţi-nute de constructori, mecena pasionaţi şi

gentlemeni ai apelor – asigură un mix echi-librat. “În anii trecuţi, doar 20% dintre am-barcaţiunile prezente în campionat aveau susţinere de uzină. Restul de 80% erau pi-loţi privaţi”, povestea recent preşedintele director general Jim O’Toole. “În 2008, ra-portul a urcat la 35% în favoarea echipelor de uzină. În 2009, ar putea fi 50/50, dar nu mi-aş dori vreodată să ajung la un raport de 80/20 în favoarea constructorilor, altfel am pierde esenţa pasiunii conferită de pi-loţii privaţi şi, totodată, acel sentiment de aventură”.

De la Jan Falkowski, renumit psihiatru londonez, până la “modesta” Shelly Jory, proprietara unui magazin de rochii de mi-reasă în Southampton şi totodată prima femeie-pilot din istoria clasei Evolution, de la fosta glorie a tenisului Adriano Panatta, campion al seriei în 2004, la Siegfried Greve, industriaş originar din Hamburg, dornic să-şi promoveze noile sale podgo-rii sud-africane, alături de marca aferentă, Cranefields Wine, Powerboat P1 scoate la iveală o gamă pestriţă de personalităţi. O pleiadă croită parcă după chi-pul şi asemănarea boss-ului suprem al Powerboat P1, Asif Rangoonwalla. Născut la Bombay, însă crescut în Europa şi Statele Unite, acest pakistanez de 51 de ani trăieşte şi respiră afaceri. Fiu al unui fost preşedinte

al Camerei Internaţionale de Comerţ, Rangoonwalla a abandonat repede studiile şi şi-a făcut o ucenicie prelun-gită în multinaţionala tatălui. Apoi, în 1996, a înfiinţat Eurobuns, companie specializată în furnizarea de produse congelate pentru restaurantele fast food. De la 400 de angajaţi şi o cifră de afaceri de 50 de milioane de lire sterli-ne, Rangoonwalla a ajuns în anii urmă-tori să dezvolte afaceri imobiliare cu reşedinţe studenţeşti în centrul Angliei, estimate la 900 de milioane de lire. “Atunci când conceptul Powerboat P1 mi-a fost prezentat, primul meu gând a fost: <<Asta e a treia formă de motor-sport existentă în lume. Pot s-o fac pro-fitabilă în doi ani de-acum încolo>>. Class 1 e un sport ce privilegiază performanţa pură, însă Powerboat P1 e o disciplină de entertainment şi are ca-pacitatea de a oferi îmbunătăţiri tehno-logice pentru industria motonautică”, declara Rangoonwalla într-un interviu preluat anul trecut de site-ul oficial al

competiţiei www.powerboatp1.com. Astăzi, Powerboat P1 percepe tarife de două milioane de euro pentru spon-sorii principali ai competiţiei, de 400.000-500.000 de euro pentru fiecare locaţie de Grand Prix, generând, în schimb, venituri de două milioane de euro pentru organiza-torul fiecărei etape din calendar. Unde mai rămâne atunci loc de pasiune? “Ei bine, pasiunea mea sunt afacerile, pentru că am crescut cu ele”, explică boss-ul com-petiţiei. “Tocmai de aceea îmi place ceea ce fac”.

Orice surfer profesionist îşi doreşte să participe în Circuitul de Vis, dar, doar cei mai valoroşi 45 au

dreptul de a fi înscrişi din start în etapele Circuitului Mondial ASP. Pentru a ajunge aici, trebuie să treci prin furcile caudine ale Circuitului de Calificare, o serie uneori mai dificilă decât liga de elită a acestui sport.În ultima perioadă, tot mai mulţi surferi europeni sunt membri cu drepturi depline ai acestui Top 45. Piaţa europeană devine tot mai interesantă pentru departamentul de marketing al Circuitului. Două din cele zece etape ale sezonului îi aduc pe cei mai valoroşi participanţi la malul Atlanticului, în Golful Gasconiei. Coasta de sud-vest a Franţei va fi gazda concursului Quiksilver Pro, programat la finele lui septembrie. În octombrie, surferii vor trece graniţa la sud, pentru a participa la Billabong Pro, de-acum tradiţionalul concurs din Ţara Bascilor, de pe valul de la Mundaka.Este pentru prima dată în istoria de mai bine de un deceniu a competiţiei supreme, organizate în actualul format, când nu mai puţin de şase surferi europeni participă în Circuitul Campionatului Mondial.

Francezii Jeremy Flores, Mikael Picon, Tim Boal, Michel Bourez, germanul Marlon Lipke şi bascul Aritz Aranburu sunt de-acum nume consacrate printre iubitorii acestui sport.La 20 de ani, Jeremy Flores este considerat drept copilul minune al surfului francez. Cel mai tânăr reprezentant al Europei în Top 45 a debutat în circuitul de elită în 2007, după doi ani petrecuţi în liga a doua a surfului mondial. În prezent, se poate spune că şi-a găsit locul de drept într-o lume domina-tă de americani şi australieni. Originar din Insula Reunion, crescut pe valurile dintre Madagascar, Australia şi Franţa, Jeremy este unul dintre cele mai promiţătoare talente. Palmaresul său este deja impre-sionant: campion european de juniori în 2005, câştigător al Circuitului Mondial de Calificare în 2006, debutantul anului 2007 (după un sezon încheiat pe un incredibil loc 8), iată tot atâtea motive pentru a-i urmări evoluţia. Deja semifinalist în două rânduri, la Snapper Rocks şi Trestles, finalist anul trecut în Brazilia, Flores şi-a propus drept obiectiv pentru 2009 clasarea între primii cinci surferi ai lumii.

Venit din Tahiti, departament de peste mări al Franţei, Michel Bourez, supranumit şi Spartanul, datorită stilului în forţă cu care atacă valurile, este al doilea surfer din exoti-ca locaţie care ajunge în elita acestui sport, la mai bine de un deceniu de la Vetea David. La 23 de ani, reprezentantul Polineziei fran-ceze se laudă cu victoria din concursul de calificare de şase stele din finalul sezonului trecut, la Haleiwa, Hawaii, rezultat care i-a deschis larg poarta către Top 45. Debutant în elita mondială, campionul european din 2006 a încheiat Circuitul de calificare din 2008 pe locul doi. Un prim obiectiv l-ar re-prezenta câştigarea statutului de cel mai valoros debutant al anului.După ce a petrecut 15 ani (jumătate din viaţă) la profesionism, Mikael Picon, fran-cezul originar din Casablanca, Maroc şi sta-bilit pe Coasta de sud-vest, posedă cel mai bun rezultat clasarea pe ultima treaptă a podiumului în concursul din Brazilia 2008, iar anul acesta este al treilea sezon pe care-l petrece în Top 45.Al patrulea francez ajuns vreodată în eli-tă, Tim Boal şi-a şlefuit talentul la malul Mediteranei, la Les Anglet, în zona fran-ceză a Ţării Bascilor. Revenit în urma unei

ATACUL EUROPENILORNiciodată în istoria de aproape două decenii a Circuitului Campionatului Mondial nu au existat atât de mulţi reprezentanţi ai Bătrânului Continent. Într-un sport care rămâne apanajul americanilor, australienilor şi hawaienilor, surferii europeni încep să emită pretenţii la clasări cât mai bune.

AlexAndru GheorGhiAş

accidentări la picior care l-a împiedicat să participe la etapa hawaiană de anul trecut, debutantul în vârstă de 25 de ani a fost pe punctul de a-l elimina pe Kelly Slater în con-cursul Quiksilver Pro din Franţa, anul trecut.2009 consemnează o premieră în isto-ria surfului: cel dintâi german din Top 45. După o serie impresionantă de rezultate în Circuitul de calificare, Marlon lipke, su-pranumit Hulk, a făcut atât de importantul pas. Stabilit în Portugalia, după ce părinţii au emigrat în zona Algarve, Marlon a acces în elită în mod dramatic, după ce pseudo-compatriotul Tiago Pires din Portugalia s-a retras, accidentat, în Hawaii.În fine, bascul Aritz Aranburu va fi prezent şi anul acesta în Top 45, după un sezon de debut marcat mai degrabă de accidentă-rile la genunchi şi gleznă. Excelent tacti-cian, posesor al unei tehnici excepţiona-le, “Potxoka” este primul reprezentant al Spaniei care participă în Circuitul Mondial. Campion european din 2007, surferul din Zarautz devine redutabil odată ce valurile depăşesc doi metri în înălţime.Fiecare din cele zece etape ale Circuitului de Vis vor fi urmărite îndeaproape la Eurosport 2, graţie rezumatului zilei realizat la faţa locului de J.P. Mothes precum şi prin transmisiunile în direct programate la fine-le verii, pe acelaşi canal. Surferii europeni sunt prezenţi în număr record în elita aces-tui sport şi Eurosport este alături de ei – pe val.

42 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

Este cursa la care se uită până şi Regina. Mi-o şi imaginez pe Majestatea Sa luând loc în sala de vizionări de la Palatul Buckingham,

nerăbdătoare să afle cine va câştiga duelul de anul acesta dintre celebrele universităţi Oxford şi Cambridge, alias The Boat Race. Oare cu cine ţine?Haios cum a început totul, pe vremea stră-stră (s-ar putea să mai fie nevoie de nişte “stră”)-bunicii. Era prin 1829 când doi amici, studenţi unul acolo, celă-lalt dincolo, au făcut pariu pe un butoi cu bere că vor câştiga o cursă cu barca pe Tamisa. Fiecare cu gaşca lui, desigur. Din 1856, duelul s-a ţinut an de an, mai

puţin în timpul războaielor mondiale, ajungând să fie catalogat drept cea mai longevivă întrecere spor-tivă din lume.De atunci au fost 155 de confruntări între oxfordişti şi cambridgeişti, cei din urmă conducând la scorul all-time cu 79-75 şi asta pentru că una dintre curse, cea din anul de graţie 1877, s-a încheiat la egalita-te. Istoricii vremii au consemnat atunci că arbitrul de sosire se afla sub influenţa băuturii tradiţionale a măreţului eveniment - berea neagră - şi trăgea la aghioase sub un copac, taman când vâslaşii au

dovedit parcursul de aproape 7 km. Pentru a intra în barca de 8+1 a celor de la Oxford sau Cambridge în cursa urmărită de un sfert de milion de oameni de la faţa locului şi de peste 1 miliard de telespectatori, un candidat trebuie să fie student cu acte în regulă la una dintre universităţi. Teoretic, orice cursant, de la un boboc până la cei din anii terminali, se poate înscrie la selecţie. Practic însă, doar vlăjgani cu bra-ţe de oţel şi destulă experienţă în canotaj au loc la rame. Şi sunt din ce în ce mai puternici şi mai grei. Cei opt rameri de la Oxford în cursa victorioasă din 29 martie a.c. erau să rupă cântarul, având în medie

aproape suta de kilograme, iar adversarii n-au fost departe. În mod evident, The Boat Race a devenit o cursă profesionistă, în care bătălia din culise a ajuns mai importantă decât cursa propriu-zisă. “Să câştige cei mai buni, dar să fim noi aceia!”, este o şuşoteală plauzibilă în birourile decanilor. Tot acolo trebuie să fi remarcat cineva încă de acum câţiva ani că n-ar fi rău ca pe lângă studenţii-canotori supuşi reginei, baieţi buni de altfel, să mai fie aduşi în barcă şi nis-caiva stranieri, pentru mărirea potenţei la vâslit. Zis şi făcut. S-ar putea spune că cei de la Oxford adoră

scenetele lui Toma Caragiu, parcă s-au inspirat din “Toma şi baletul”, unde un scenarist avea o mare dilemă: toate balerinele erau înalte, blonde, suple, mai puţin nepoata directorului, care era scundă şi căruntă. “Şi atunci, cu toate că ţineam foarte mult la director, am păstrat-o pe nepoată-sa şi le-am schimbat pe celelalte 19...”, povestea personajul. Aşa şi cu întrecerea noastră: o tradiţie care se întin-de pe trei secole, creată de britanici pentru britanici, o luptă între britanicii din barca bleu şi cei din cea bleumarin, pe un traseu între podurile Putney şi Chiswick a devenit astăzi un duel între americanii, polonezii şi croaţii dintr-o barcă versus canadienii şi

australienii din cealaltă. Parafrazându-l pe Toma, cei de la Oxford au ţinut mult la britanicii lor, aşa că din 9 oameni, doar 2 au fost englezi la cursa din acest an, în timp ce la adver-sari 5 intraseră în Regat cu paşaport. În total 12 stră-ini din 18? N-a fost de mirare atunci că la finalul cur-sei, în locul tradiţionalului “well done!”, din barca învingătorilor a răsunat un “gimme five!” cu accent de Texas. Cine ştie, poate la anul se va auzi “haraşo”, iar la o ediţie ulterioară termenii elogioşi vor fi în noua limbă universală, chineza...

GLOBALIZAREA CURSEI OXFORD - CAMBRIDGETradiţie pe umerii străinilor

VlAd BuCureSCu

Componenţa echipajelor şi poziţia în barcă în cursa din 2009: OXFORDMichal Plotkowiak (polonez, vârf), Colin Smith (britanic), Alex Hearne (american), Ben Harrison (american), Sjoerd Hamburger (olandez), Tom Solesbury (britanic), George Bridgewater (neo-zeelandez), Ante Kusurin (croat, stroc), Colin Groshong (american, cârmaci). CAMBRIDGERob Weitemeyer (canadian, vârf), Henry Pelly (britanic), Ryan Monaghan (american), Peter Marsland (britanic), Deaglan McEachern (ame-rican), Hardy Cubasch (australian), Tom Ransley (britanic), Silas Stafford (american, stroc), Rebbeca Dowbiggin (cârmaci, britanică).

INTERVIU

HAGI:„BANII NU CONTEAZă CâND E VORBA

DE MULţUMIREA SUFLETEASCă”

Fermecaţi de virtuozitatea pe care o arăta pe gazon, ro-mânii i-au acordat titlul onorific de „Rege”. Probabil cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor, Hagi îşi merită cu prisosinţă apelativul. Înainte de a fi însă rege, fost mare fotbalist sau mare antrenor, Gică, aşa cum îi spun toţi prietenii, este un om de o modestie incredibi-lă, calitate care respiră din toată fiinţa lui. Are o singură dorinţă atunci când acceptă interviul, anume să nu fie în-trebat de lucruri în urma cărora ar fi nevoit să vorbească la modul negativ despre cineva. Spune că urăşte să facă asta. La plecare chiar ne roagă să nu cumva să-l lăudăm prea tare, nu-i place asta.

ioAn Viorel

Gică, sunt aproape doi ani de când n-ai mai an-trenat. Cât de greu ţi-a fost în toată perioada asta?Poate lumea o să fie surprinsă, dar greu nu mi-a fost, pentru că am avut cu ce să mă ocup. Am lucrat enorm cu proiectul ăsta al meu cu Academia de fotbal, am avut Cupa Hagi pentru echipe de copii şi am umblat foarte mult prin ţară. Pe cheltuiala mea am organizat şi cupa asta, dar merită, pentru că este ceea ce îmi place. Am mai spus-o şi cu altă ocazie, prin tot ceea ce fac eu pentru copii simt că dau înapoi fotbalului o parte din ceea ce el mi-a dat mie. Cât despre lip-sa antrenoratului, nu-i nici o problemă, am avut tot timpul ăsta oferte şi voi avea şi de acum înainte. Cu siguranţă va veni şi momentul când mă voi întoarce pe bancă.

Este Hagi un antrenor atât de dificil şi de pre-tenţios încât să se ferească patronii de el?Păi, să mă scuzaţi, dar după ce am jucat unde am ju-cat şi am trăit şi văzut fotbalul de cel mai înalt nivel, e clar că nu mă pot duce oriunde şi oricum, am şi eu niş-te pretenţii legate de performanţă. Nişte lucruri care trebuie bine spuse şi bine fixate în momentul în care te înhami la o treabă. Ce vreau eu? Condiţii de perfor-manţă, cu tot ceea ce presupune asta, adică aspect financiar, bază materială, oameni profesionişti, dar şi altele. Că e pe termen lung, mediu sau scurt, OK, dar pune-mi la dispoziţie mijloacele necesare.

E adevărat că ai fost la un pas să preiei Galata acum trei luni, după demiterea lui Skibe?Da, e adevărat. Dar tocmai în ideea de mai sus, cu

cerinţele mele, eu am cerut un contract pe 2 ani şi jumătate, pentru că atât am estimat că este nece-sar pentru a ajunge la performanţa adevărată, ei au zis un an şi jumătate. N-a fost să fie în iarnă, dar poate va fi acum, în vară, cine ştie? Iar dacă mă pui antrenor, atunci mă laşi să-mi faci treaba de antre-nor, ai încredere în mine dacă mă angajezi, nu să vii să te bagi peste mine, pentru că atunci e gata, s-a terminat!

Ai totuşi 44 de ani şi încă nu ai reuşit să-ţi con-struieşti o carieră în domeniul antrenoratului.Dar de ce nu vă gândiţi voi că eu am început târziu în meseria asta? Am jucat până la aproape 37 de ani. Şi de ce impresia asta? De ce nu vă gândiţi că în urmă cu trei ani, când eram la Galatasaray, am fost desemnat cel mai bun antrenor din Turcia, deşi acolo activau Cristoph Daum, la Fenerbahce şi Vicente del Bosque, la Beşiktaş? Am bătut Fenerul cu 5-1 în finala Cupei Turciei şi am pierdut titlul în ultimele două etape, în condiţiile în care clubul o ducea greu şi preluasem o echipă fără mari veleităţi. De ce nu vă gândiţi că la Galatasaray am reuşit să ridic unul dintre cei mai bine cotaţi jucători pe piaţa transferurilor din Europa la ora actuală, pe Ribery? Sau că la Timişoara am promovat un puşti de 16 ani, care anul trecut a fost record all-time pe piaţa transferurilor din România? Mă refer la Torje, evident. Şi n-a fost singurul pe care l-am promovat în fotbalul mare acolo, la Timişoara trei dintre componenţii liniei de fund ai actualei echipe sunt promovaţi de mine. Pe Pantilimon, Latovlevici şi Luchin eu i-am adus la echipa mare. Ei, toate astea, nu se văd? A, că pe urmă am plecat de

acolo pentru că nu am acceptat anumite lucruri, şi n-o să le accept niciodată, asta e altceva. Dacă mi-ai dat o echipă pe mână, dă-mi-o, dar nu pot accepta să se bage altcineva peste mine, indiferent cine este el. Şi la Steaua, pe urmă, din acelaşi motiv am plecat.

„Cine sunt eu ca să am dreptul să-l iert

pe Mircea Sandu?”

Unde te vezi antrenor în viitorul mandat, în ţară sau afară?Nu contează, voi merge acolo unde mi se oferă condiţii de performanţă şi garanţii că sunt lăsat să muncesc aşa cum ştiu eu.

Cum ar arăta portretul-robot al patronului de club din România?Nu e treaba mea să comentez asta, fiecare cum este făcut. Dar mă uit afară şi văd că patronul e tipul ăla la costum, distins, cu banii de care are nevoie clu-bul respectiv, care îşi pune profesionişti în funcţiile

cheie şi le acordă încrederea lui. Aşa e afară şi aşa trebuie să fie şi la noi. Şi va fi, pentru că încet, încet, se va ajunge şi la noi la acest tip de patron, varianta corectă, chiar dacă acum aici mai sunt unii care îşi închipuie că dacă au bani mulţi pot tăia şi spânzura la echipă! Greşit! Uite, când am plecat de la Steaua am atras atenţia asupra unor lucruri. Din păcate s-au adeverit vorbele mele de atunci. Nu se poate face performanţă dacă nu-şi vede fiecare din club de par-tea sa. Dacă fiecare îşi vede treaba lui nu se poate să nu faci lucruri mari şi, uite, îţi dau exemplul lui Dan Petrescu, la Urziceni, unde există un patron cu cap.

Încă o întrebare care nu ştiu cât o să-ţi placă. Se spune că antrenorul Hagi nu poate uita de fotbalistul Hagi şi, drept urmare, le cere ju-cătorilor săi să facă în teren lucruri pe care le făcea el.Ăsta e folclor. Plus că şi voi, media, mai preluaţi din zbor. Crede-mă că niciodată nu aş putea să-i cer unui jucător de-al meu să facă ce făceam eu. Nu că n-ar putea să facă, dar fiecare e cu stilul lui. Apoi, eu nici-odată n-o să cert un jucător că nu i-a ieşit o preluare sau un stop, ori să mă vedeţi pe mine că ies în presă să mă plâng de vreun jucător de-al meu, sau să-l critic...

Suntem în zodia întrebărilor neplăcute. De ce nu ne-am calificat cu Slovenia, în barajul pen-tru Mondialul din 2002?Ce pot să spun este că am jucat bine ambele meciuri, atât la Ljubliana, cât şi la Bucureşti. Ne-am creat o

46 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

GHEORGHE HAGI, F.C. Barcelona, 24 septembrie 1994

mulţime de ocazii, pe care însă le-am ratat. Plus că am avut ghinion, n-am cum să scot asta din ecuaţia acelei calificări ratate. Ei au fost mai puternici la un capitol pe care eu nu l-am luat în calcul şi despre care în general nu-mi place să vorbesc, anume arbitrajul. Nu mai contează acum, bravo lor, dar, repet, am avut ghinion mare atunci.

L-ai iertat pe Mircea Sandu pentru faptul că te-a lăsat singur în faţa tuturor după acea ratare a calificării?Stai puţin, eu nu am de ce să-l iert, cine sunt eu ca să-l iert pe Mircea Sandu? Pur şi simplu eu am atras atunci atenţia asupra unui fapt, că m-am simţit singur şi lipsit de sprijin după meci. Conform prin-cipiilor mele aşa ceva nu se face, preşedintele tre-buia să fie lângă mine. Astea sunt chestiuni care nu se uită, nu că nu se iartă. Mircea Sandu m-a ajutat mult pe mine şi ca jucător, la Sportul Studenţesc, şi apoi ca antrenor. Şi, cine ştie?, poate că mă va mai ajuta!

Ai fost în cărţi pentru a prelua Naţionala, dar a fost ales Răzvan Lucescu.N-am fost nici un moment în cărţi pentru a prelua Naţionala! Asta a scris presa, dar în realitate – şi crede-mă că ştiu bine ce vorbesc – numele meu nici n-a fost amintit. Ştiu sigur acest lucru. Din par-tea mea chiar n-a fost nici o problemă, n-am orgolii de genul ăsta.

De ce voi, cei din Generaţia de Aur, aţi răzbit şi răzbiţi atât de greu? De ce se feresc patro-nii, finanţatorii, să angajeze şi să lucreze cu nişte oameni care ştiu atâta fotbal?Ei, la asta chiar nu ştiu ce să răspund. Nu ştiu ce să zic. Nici măcar dacă se feresc sau nu. Dar, uite, poate că o explicaţie o avem cu toţii în această perioadă, când se întâmplă ce se întâmplă cu unii conducători din fotbalul românesc după impli-carea DNA-ului. Poftim, e cel mai bun răspuns la întrebarea ta.

Nu te tentează şi o carieră în administraţie? Sau te gândeşti doar la antrenorat?Ştii cum e, niciodată să nu spui niciodată. Fotbal să fie! Poţi să ştii ce-ţi rezervă viitorul? Uite, acum, de exemplu, ceea ce fac eu cu Academia asta, ca să-i dau drumul, e administraţie.

„La Academia mea de fotbal se va lucra după modelul

Ajax Amsterdam”

Ai spus că Academia asta de fotbal de la Constanţa e de mult un vis al tău.Oho, dacă aţi şti de când am eu în minte proiectul ăsta! Până acum, însă, nu am avut timp suficient să mă ocup de el aşa cum trebuie. Mai e ceva de lucru, dar din vara asta, gata, începem treaba.

O să ai răbdare să lucrezi cu copiii?Cât cuprinde! E viaţa mea, acolo, pe teren, cu ei! Ador să lucrez cu copiii. Totuşi, nu uitaţi că eu voi fi doar directorul centrului, cei care vor lucra efectiv vor fi antrenorii. Dar am să fiu şi eu acolo şi atunci când timpul îmi va permite am să vin lângă ei. Depinde şi dacă voi prelua sau nu o echipă în vara asta. Oricum, treaba va merge de la sine şi cu mine şi fără mine prezent.

Are şi o sursă de inspiraţie, un model, aceas-tă Academie?La Academie se va lucra după modelul de la Ajax. Eu am deschis ochii în fotbal cu Johann Cruyff şi cu Olanda de la Mondialul din 1974. Olanda aia cu fot-balul total, cu jocul ei spectaculos. Ei, asta vreau să implementez la Academia mea, modelul după care au fost crescuţi atâţia şi atâţia mari jucători la Ajax.

Mai spune-ne câte grupe vor fi, câţi antre-nori, în ce regim vor lucra copiii şi unde vor merge ei după ce vor ieşi pe porţile Academiei la sfârşitul junioratului.Vor fi grupe începând de la 7 ani şi până la 18 ani, care vor avea la dispoziţie opt terenuri de antrena-ment. De la 7 la 13 ani se va lucra foarte mult la procesul de formare a copilului, proces fără de care el nu poate să ajungă fotbalist cu adevărat şi care cuprinde tehnica alergării, tehnica de lovire a balo-nului, pasa cu latul - pentru că văd că încercăm să dăm pase fanteziste şi nu suntem în stare să dăm o pasă cu latul. Chestii care ţin de abc-ul fotbalului. În această categorie, de la 7 la 13 ani, vom selec-ţiona doar jucători care vin din judeţul Constanţa, pentru că la această etate n-are rost să-i băgăm în regim de cantonament. Vor fi câte 50 de copii în fiecare grupă de vârstă, 7-8, 8-9, până la 13 ani, dar de la 10 ani îi vom împărţi în două grupe valorice, de câte 25 de copii fiecare, pentru că de acolo încep să se diferenţieze valoric. Începând de la 13 ani, până la 18 ani, va funcţiona câte o grupă de câte 11 jucători pentru fiecare an. Poate vi se par puţini, dar de aici încolo se va lucra doar cu cei care de-monstrează că pot ajunge fotbalişti. Celor care vor face pasul de la grupele mici, sub 13 ani şi care deja sunt din cadrul Academiei, li se vor adăuga cei care vor veni din selecţiiile pe care le vom face în ţară. Jucătorii vor rămâne în regim de cantonament, la

internatul Academiei, le vom asigura toate condi-ţiile de performanţă, plus că vor fi strict suprave-gheaţi şi din punct de vedere şcolar, urmând să ne ocupăm şi de plasarea lor în unităţi de învăţământ cu care vom colabora îndeaproape. Ce mai, practic va fi un al doilea Luceafărul, în condiţii în care am crescut şi eu. În Academie, ca să-ţi răspund mai de-parte, vor lucra 16 antrenori, plus personal medical de specialitate, plus trei preparatori fizici. Evident, în funcţie de vârstă, toate grupele vor fi înscrise în campionatele republicane sau regionale.

„Banii nu contează când e vorba de mulţumirea

sufletească”

Bun, şi unde vor merge după terminarea junioratului?Unii vor trece la echipa noastră, a Academiei, Viitorul se va numi, care va fi înscrisă în Divizia C, alţii vor fi cumpăraţi de cluburile interesate. De fapt, acesta este scopul Academiei, să producem jucători de valoare care să fie achiziţionaţi de clu-burile profesioniste. Vom vinde şi în ţară şi afară, în funcţie de ofertele pe care le vom avea. De aseme-nea, nu va exista restricţie de vârstă, vrea cineva un jucător, plăteşte şi îl ia. Atenţie, vreau să spun că nu vom avea parteneriate cu nimeni, adică nu va exista un club care să aibă prioritate în faţa altuia. Nu, cine vine primul şi plăteşte preţul corect, ăla îl ia pe jucătorul X.

Cât te-a costat tot proiectul ăsta, cu clădirea Academiei, cu terenuri, cu internatul? Mult, dar nici nu contează banii. Aici e vorba de mulţumirea mea sufletească şi nu există preţ pen-tru asta.

Bănuiesc că nu ai luat chiar totul de la Ajax, vorbind ca sursă de inspiraţie. Ai umblat în multe locuri, ai văzut multe.Pardon! Eu nu am umblat, eu am activat! E o mare diferenţă. Nu uita că am evoluat la două dintre cele mai mari cluburi ale lumii, Real Madrid şi Barcelona. Am jucat acolo, am văzut cum funcţio-nează lucrurile, iar acum caut să aplic la Academia mea.

S-ar putea spune că va fi una dintre cele mai moderne din Europa?Hmm! Din Europa!? Mai aveţi puţină răbdare, până la inaugurare şi o să realizaţi singuri despre ce vorbesc.

De ce în România nu fac şi alţii cu bani aseme-nea academii de fotbal pentru copii?Nu ştiu, e treaba lor. Am învăţat de mult un lucru, anume să nu mă intereseze ce fac alţii. Ştiu că tre-buie să fac eu bine, muncesc ca să fac bine, ce fac alţii nu e treaba mea. Vedeţi, mentalitatea româ-nului este încă asta, ce face ăla, ce face ălălalt. Nu, hai să fac eu şi să fac bine, că poate aşa, mai de-vreme sau mai târziu, o să facă şi ălălalt ca mine.

„Fotbalul românesc nu mai poate merge pe principiul

de azi pe mâine”Ce crezi tu că ar trebui făcut, sau cum ar tre-bui să se lucreze, pentru ca fotbalul româ-nesc să revină acolo unde l-a dus Generaţia de Aur?Marea noastră hibă din ultimii ani a fost că s-a mers prea mult pe principiul de azi pe mâine. Ce eroare! Pentru ca fotbalul românesc să crească avem nevoie de strategii, de planuri, de proiecte, toate bine gândite. Ei, când vom avea toate astea şi vom începe să le aplicăm, nu doar să le vorbim, atunci vom creşte din nou. Altfel, stagnăm. Sau vom progresa în ritm de melc. Eu n-am auzit vor-bindu-se în România de planuri pe termen lung, pe 5 ani, pe 10 ani. Ăsta este drumul corect în fot-bal, celălalt, de azi pe mâine, este greşit.Ai jucat şi ai antrenat în Turcia. Ei chiar au aceste strategii de care vorbeşti?Da, ei chiar le au. Şi chiar le aplică. Au proiecte pe termen lung şi au o bază materială la superlativ. Dar au muncit enorm ca să ajungă aici. Vedeţi? Ce vă spuneam, de drumul corect!

Ce model crezi că ar trebui să urmeze şcoala românească pentru a promova tineri fotba-lişti valoroşi?Ce model? Unul câştigător! Iar pentru mine, am spus-o, un model câştigător este cel olandez. Ei ştiu să lucreze cu copiii, ştiu să-i formeze.

Este la modă printre antrenori, chiar şi cei de copii, să se plângă de faptul că aria de selecţie este restrânsă.Ei, asta era! Nu aşa se pune problema, dacă aria de selecţie e suficient de largă. Pe primul plan trebu-ie puse concepţia despre fotbal, strategia şi tipul de jucător pe care doresc să-l formez şi care să se încadreze în coordonatele dorite.

Copiii români sunt talentaţi? Şi dacă da, unde trebuie insistat cu el ca să se poate bate de la egal la egal când creşte cu cei de

afară, din Occident?Copiii români nu sunt talentaţi, sunt foarte ta-lentaţi! Dar trebuie să fie crescuţi corect, să aibă cine să se ocupe îndeaproape de ei. Eu nu degeaba spuneam că am avut profesori în timpul evoluţiei mele de la copil până am devenit senior. Am avut profesori la Farul, am avut şi la Luceafărul, au fost mereu lângă mine. Unde trebuie insistat cu copilul român? La mentalitate. Mental nu suntem la nive-lul celor de afară, iar asta v-o spune unul care a jucat peste tot în lumea asta şi care a văzut multe.

„Fotbalul civilizat va veni şi peste noi, e în firea

lucrurilor”Crezi că e nevoie de o schimbare în fotbalul românesc la nivel de federaţie, de Ligă, de cluburi?N-aş prea vrea să vorbesc despre asta. Un lucru e cert, mai devreme sau mai târziu vom intra şi noi în rândul lumii civilizate şi în ceea ce priveşte fotbalul. Ăsta este mersul firesc al lucurilor, nu i te poţi opune. Dacă e nevoie de schimbare? Păi, uitaţi-vă la scandalul ăsta cu arestările, că ne-am făcut de râs şi în ţară şi afară. Şi încă nu s-a termi-nat, sunt convins.

Hai să te întreb altfel. Este Mircea Sandu un bun preşedinte de federaţie?Este, cu siguranţă! Nu oricine poate pătrunde în Comitetul Executiv al UEFA. A, că aici, la noi, este luat la ţintă din toate părţile şi pe toate proble-mele, pe undeva este explicabil, pentru că el este vârful. El trebuie să-şi aleagă bine oamenii de care se înconjoară, asta este foarte important pentru un preşedinte.

Ce v-a lipsit la Mondialul din America să ajungeţi în semifinale?Nu ştiu exact ce, dar ne-a lipsit ceva. Îţi dai seama, jucam semifinala cu Brazilia! Eu am pierdut poate cel mai mult atunci, pentru că înaintea meciului cu Suedia eram pe primul loc în clasamentul celor mai buni jucători ai Mondialului şi eram detaşat. Fusesem ales jucătorul meciului în trei partide, cu Columbia, SUA şi Argentina. Dacă prindeam semi-finala, mai jucam două meciuri şi eram cu sigu-ranţă ales numărul unu. Numărul unu în lume, îţi dai seama ce am pierdut? Unde aş fi putut fi! Aşa, fiind eliminaţi, n-am mai contat.

Privind înapoi în timp, ce alegere pe care ai făcut-o ai schimba-o dacă ai putea?N-aş schimba nimic. Am avut o carieră superbă,

începând cu Farul, Sportul Studenţesc şi termi-nând cu Galatasaray. Totul a fost atât de frumos.

De ce la 31 de ani ai ales un transfer la Galatasaray, deşi puteai alege un club mai galonat şi dintr-un campionat puternic?Pentru că m-a convins proiectul lor, bugetul şi do-rinţa lor fantastică de a reuşi. Erau pe gustul meu, pe stilul meu, bătăios, îşi doreau enorm să câştige. Iar eu am fost unul de-al lor prin felul meu de-a fi, prin mentalitate. De-asta m-au şi iubit atât de mult şi mă iubesc şi acum. Şi nu vorbesc doar de fanii Galatei şi cei ai Fenerului sau ai lui Beşiktaş.

„Mi-ar fi plăcut să joc la Ayax. Dar nu regret nimic, a

fost totul atât de frumos”

Totuşi, ce regreţi? Ha! Nu te laşi. Ok, regret că n-am ajuns să joc la Ajax. A fost clubul copilăriei mele, de-aia i-am şi spus lui Chivu, mai târziu, că îl invidiez că a jucat acolo unde eu mi-am dorit şi n-am reuşit.

Ţi-ar fi plăcut să joci în Anglia?Da, acolo chiar mi-ar fi plăcut, în atmosfera aia senzaţională. După Mondialul din 1994 am avut oferte de la Newcastle şi Tottenham, dar am ales Barcelona. Apoi, în 1996, când am plecat de la Barca, iar am avut oferte de la Newcastle, dar am ales Galata. Dar nu regret nimic, a fost totul prea frumos ca să regret ceva.

Idoli? Ca antrenor, Cruyff. Dar de la toţi cu care am lucrat am luat câte ceva. Ca jucători, am deschis ochii în fotbal cu Dobrin şi Cruyff. Culmea e că olandezul mă aprecia şi el foarte mult, dovadă că m-a no-minalizat drept cel mai bun număr 10 al anilor `90. Apoi, când am mai crescut, i-am idolatrizat pe Iordănescu şi pe Liţă Dumitru. Dar dacă mă întrebi care a fost cel mai mare fotbalist pe care l-am văzut eu jucând o să-ţi răspund fără ezitare: Maradona.

Două cuvinte de încheiere pentru cititorii revistei Eurosport.Două cuvinte... Mai bine două lucruri care e obli-gatoriu să se întâmple în fotbalul românesc, şi nu numai în fotbal. Primul, să eliminăm interesul de azi pe mâine, adică să nu mai fim speculativi. Iar al doilea, să ne încadrăm în regula muncii, în princi-piul acesta al muncii. Dacă vom reuşi să facem asta, vom ajunge departe.

50 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

O noapte la cazino Pe 8 noiembrie anul trecut, Hull City pier-dea cu 1-0 în faţa lui Bolton Wanderers. Nu era un capăt de ţară. Hull promovase pentru prima oară în istoria sa de 104 ani în Premier League. O înfrângere acasă chiar nu conta. “Hai, capul sus! Ne pregătim bine săptamâ-na asta, că sâmbătă ne vizitează Manchester City!”, i-a încurajat managerul Phil Brown pe abătuţii săi elevi la antrenamentul de luni. Ian Ashbee, singurul căpitan din lume al aceleiaşi echipe în 4 divizii diferite, a luat cu-vântul după ieşirea managerului din vestiar: “Guys, hai să strângem rândurile, tragem mai tare zilele astea şi spălăm noi ruşinea!”. Într-un colţ, Dean Windass (39 de ani) şi Marlon King (28 de ani) nu l-au auzit. Plănuiau ceva. Marţi seară, King şi Windass, puşi la patru ace, s-au urcat într-un taxi. Terminaseră ziua de lucru, se aflau în timpul lor liber, meciul era tocmai peste 4 zile, aşa că şi-au zis că o noapte de distracţie n-ar strica. Au ales Scarborough, staţiunea-vedetă a coastei co-mitatului York, situată la 74 de kilometri de Kingston upon Hull. Au ajuns aproape de miezul nopţii. În noiembrie, barurile de pe faleză nu sunt cine ştie ce populate, aşa că şi-au omorât timpul cu câteva beri până la 2:00, când s-au deschis porţile la Opera House Casino. Whisky-ul şi jocurile de noroc nu fac casă bună. Asta a aflat şi Marlon King pe la 3 di-mineaţa, când pierduse tot cash-ul pe care îl avea. Şi-a scos ceasul scump de la mână şi a vrut bani în contul lui. Responsabilii cazino-ului l-au refuzat, spunându-i că nu funcţio-nează în regim de casă de amanet. King s-a supărat, a început să facă scandal, iar când nu şi-a mai găsit ceasul (pe care îl pusese în buzunar) a ieşit un tămbălău şi mai mare.

Iniţial, Windass l-a susţinut pe colegul său contra crupierilor, dar alcoolul consumat i-a făcut să încurce taberele. Din aliaţi au de-venit adversari. Martorii spun că s-au înjurat din greu, iar cuvântul cu “f” a fost cel mai des folosit. Punctul culminant l-a reprezentat un cap în gură pe care King (1,85 m) i l-a dat lui Windass (1,78 m). Sângerosul scandal s-a încheiat la 4:30 dimineaţa fără intervenţia poliţiei. Dean şi Marlon au plecat cu taxiuri separate. Şoferul care l-a dus pe Windass a povestit că atacantul a dormit tot drumul, iar la destinaţie i-a dat un bacşiş gras. Clubul a decis să nu ia nici o măsură împotriva celor

doi, Phil Brown i-a primit încă de a doua zi la antrenamente, iar Dean a caracterizat incidentul ca pe o “furtună într-o ceaş-că de ceai” (doar suntem în Anglia, nu?!). Sâmbătă, la meciul cu Manchester City, încheiat 2-2, Marlon King a fost titular şi a jucat 90 de minute, iar Dean Windass a luat loc, ca de obicei, pe banca de rezerve.

Dean Windass s-a născut chiar în Kingston upon Hull, unde a început şi fot-balul. Într-o dimineaţă, după ce împlinise 18 ani, managerul Brian Horton l-a chemat

în biroul lui. Se aştepta să primească un contract profesionist. S-a ales cu un şut în fund. Horton l-a informat că în opinia lui nu era destul de valoros ca să facă pasul la echipa mare. Tocmai fusese concediat.

A dat probe la Sunderland, Cambridge şi York. N-a reuşit. Era pe drumuri. A lucrat o vreme în construcţii, apoi la o fabrică de ambalat mazăre congelată pentru a-şi câş-tiga banii pentru berea zilnică. În paralel, a continuat să joace fotbal la North Ferriby United, echipă amatoare din liga a 6-a. După plecarea lui Horton, Hull a fost preluată de Terry Dolan. Acesta l-a urmărit câtva timp şi când Dean a împlinit 22 ani i-a propus contractul profesionist visat. Patru ani a jucat pentru “tigrii”, timp suficient ca să se facă remarcat. Aberdeen (prima liga

a Scoţiei) a oferit un milion de euro pen-tru transferul lui. Hull, care trecea printr-o “jenă” financiară, a acceptat imediat oferta. Iar omul care ambalase mazăre congelată s-a trezit cu un salariu anual scris cu 6 cifre.

De banii ăştia a oferit un show în premieră mondială la Aberdeen: primul jucător care a luat 3 cartonaşe roşii într-un singur meci, cel cu Dundee United din 9 noiembrie 1997. Primul l-a primit după un fault de joc; al doi-lea pentru că l-a înjurat pe arbitru; al treilea fiindcă a rupt fanionul de la colţul terenului în momentul în care părăsea furios gazo-nul. A primit o suspendare de 6 meciuri. În 2003 a aterizat la Sheffield United, cu care a terminat campionatul pe un loc care i-a permis să dea barajul pen-tru Premier League. În ziua meciului cu

Wolverhampton, managerul Neil Warnock l-a anunţat că nu face parte din lot. De su-părare, nici n-a venit la stadion. A băut bere până când a căzut lat într-un bar. Wolves a câştigat barajul cu 3-0. Anul 2006 l-a găsit

la Bradford. Într-un meci cu Cheltenham l-a apucat de testicule pe un adversar, John Finnegan, atât de tare, încât acesta a trebu-it să-l strângă de gât pentru a-şi elibera “co-morile”. Arbitrul l-a văzut doar pe Finnegan şi l-a eliminat. Altădată, după un 3-3 pe teren propriu cu Brentford, Windass l-a su-prins pe arbitrul meciului, Darren Drysdale,

în parcarea stadionului şi l-a agresat. A pri-mit o suspendare de 5 meciuri. Din 2007 s-a întors la Hull, care promo-vase până în Championship, antecamera Premier League. Avea 38 de ani. Aici a jucat meciul 700 din carieră şi a marcat golul 200 în semifinala play-off-ului de promovare cu Watford. Finala cu Bristol City avea să se dispute pe Wembley. Meciul s-a încheiat cu 1-0 pentru Hull, gol Windass din voleu de la marginea careului. La final i s-a acordat trofeul de cel mai bun jucător. L-a luat şi s-a îndreptat spre banca de rezerve. A tre-cut de managerul Phil Brown şi i l-a oferit

secundului acestuia. Numele asistentului: Brian Horton. Omul care-l dăduse afară din club la 18 ani. Deano, cum îi spun apropiaţii, este că-sătorit cu o poliţistă, pe seama căreia pune longevitatea sa profesională. Spune că îl hrăneşte atât de sănătos acasă încât are o formă fizică de invidiat chiar şi la 40 de ani.

Marlon Francis King s-a născut în Dulwich, o periferie curaţică din sud-est-ul Londrei, într-o familie de imigranţi ja-maicani. La 20 de ani era văzut ca o mare promisiune la Gillingham, dar la 22 de ani a fost prins la volanul unei maşini furate, infracţiune pentru care a efectuat 5 luni de închisoare. În ciuda abaterilor disciplinare, valoa-rea arătată în teren şi golurile marcate l-au urcat treaptă cu treaptă până în Premier League. În decembrie 2008 ajunsese la Hull când poliţia rutieră i-a luat permisul pen-tru 56 de zile după ce un radar l-a surprins

circulând cu 170 de kilometri pe oră pe o şosea unde limita era 100. Cinci zile mai târ-ziu a fost arestat din nou sub acuzaţiile de atac sexual şi vătămare corporală. O tânără de 20 de ani se alesese cu nasul şi buzele sparte după întâlnirea cu chipeşul Marlon într-un bar din Soho. Martorii spun că fot-balistul a ciupit-o în mod repetat de fund,

fata i-a cerut s-o lase în pace, dar tipul i-a tras un pumn.

A fost ultimul incident produs ca fotbalist al lui Hull. Managerul Phil Brown i-a făcut vânt imediat. A ajuns la Middlesbrough, club aflat într-o situaţie disperată, în pericol de a retrograda. Numai aşa se explică faptul că pe Gareth Southgate nu l-au interesat ante-cedentele disciplinare ale noii sale achiziţii. Acum la 29 de ani, Marlon King mai are des-tul timp să-l ajungă la boacane pe tovarăşul său de petrecere din noaptea de pomină de la cazinoul din Scarborough.

IUNIE - IULIE 2009 57EUROSPORT56 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

MEDICINĂ SPORTIVĂ

Capacitatea corpului de a se menţine în echilibru descreşte cu vârsta. Între 25 şi 75 de ani îţi poţi

pierde aproximativ 75% din echilibru, conform specialiştilor în neurologie.Ce este echilibrul? Faptul că am un echili-bru bun îmi îmbunătăţeşte performanţa? Cum mă antrenez pentru a avea un echi-libru bun? Sistemul vestibular este reprezentat de urechea internă sau canalele semicir-culare, pline de lichid fluid. Atunci când mişcăm capul, acest lichid curge dintr-o parte în alta şi din faţă în spate. Mişcarea lichidului stimulează cilii, care transmit semnalul către muşchii ochiului, astfel încât ochii să stea nemişcaţi în timp ce capul se mişcă. Evident că acesta este ex-trem de important pentru coordonarea mână – ochi. În tenis, pentru a lovi mingea cu mijlocul rachetei în timp ce alergăm spre celălalt capăt al terenului, sistemul vestibular trebuie să fie perfect sănătos. Ochii trebuie să rămână concentraţi, în detaliu, asupra mingiei, astfel încât să o lovim cu precizie peste fileu. Mecanismul care permite acest lucru este numit reflex oculo-vestibular. În cele mai multe cazuri, greşelile sunt rezultate în urma unui con-tact slab între minge şi rachetă. Acestea ar putea fi cauzate de unele schimbări ale reflexului oculo-vestibular. Sunt câteva motive care ar putea face ca acest reflex să devină disfuncţional. Rănile, infecţiile urechii interne şi îmbătrânirea sunt trei

dintre cele mai cunoscute cauze ale unui reflex disfuncţional. Reflexul oculo-vesti-bular poate fi antrenat de un profesionist, cum ar fi medicul terapeut. Vederea este foarte importantă pentru echilibru. Aşa cum am arătat mai sus, trebuie să fim capabili să vedem mingea în timp ce capul nostru este în mişcare. Există un loc foarte mic pe retină care ne

permite să vedem detaliile. Se numeşte fovea. Dacă ţii degetul mare în faţă, la o distanţă egală cu cea a braţelor, şi te uiţi la unghie, aceea este dimensiunea foveei. Există două tipuri de evaluare pentru ve-dere. Cea pe care am făcut-o cu toţii este pe un panou oftalmologic, numită evalu-are statică. Cealaltă este rar folosită şi se numeşte evaluare dinamică. Pentru a vă testa vederea dinamică, staţi în faţa unui panou oftalmologic la o distanţă de apro-ximativ un metru. Mişcaţi capul dintr-o parte în cealaltă şi apoi în sus şi în jos. În timp ce vă mişcaţi capul concentrându-vă asupra unei litere, s-ar putea să ameţiţi şi/sau să vi se pară dificil să vedeţi litera. Uitaţi-vă în partea de jos a panoului of-talmologic şi vedeţi pe ce rând puteţi încă să citiţi literele în timp ce vă mişcaţi capul. De obicei putem scădea cu până la două nivele. Cu alte cuvinte, dacă ai o acuitate de 20/20, aceasta poate scădea până la 20/40. 20/20 semnifică acuitatea vizuală a unui om cu vederea obişnuită care poate dis-tinge de la o distanţă de 20 de metri anu-mite caractere de o anumită mărime.20/40 semnifică acuitatea vizuală a unui om care poate distinge de la 20 de metri ceea ce un om cu vederea normală poate distinge de la 40 de metri .

Proprioceptorii sunt senzorii din toate încheieturile şi tendoanele noastre care fac legătura cu creierul şi muşchii noştri. Aceşti mici senzori sunt importanţi pen-tru echilibru. Atunci când schimbăm di-recţia pe teren, când păşim în lateral sau în spate sau când alergăm folosim aceşti proprioceptori, care ne ajută să ne păs-trăm echilibrul. Un test simplu şi, în ace-laşi timp un exerciţiu, este să încercăm să stăm într-un picior pe ceva moale, cum ar fi o bucată de burete. Dacă ai probleme este posibil ca proprioceptorii tăi să nu poată să transmită corect mesajul, ducând astfel la pierderea echilibrului. Agilitatea şi rapiditatea pe teren poate fi limitată dacă unul dintre sistemele corpului, care au un rol în echilibru, este disfuncţional.Antrenamentul pentru îmbunătăţirea agi-lităţii trebuie să cuprindă exerciţii de pre-venire a dezechilibrului, reeducarea echi-librului şi antrenament pliometric. Pliometria este originară din Europa şi este cunoscută sub numele de “antrenament

cu sărituri”. În anii ‚ `70, sportivii europeni au ieşit în evidenţă datorită puterii lor pe terenul de sport. Rusia şi alte ţări din blocul ţărilor estice excelau în atletism, gimnastică şi haltere. Pliometria a fost considerată responsabilă pentru această superioritate. Sportivul care intră într-un program pli-ometric trebuie să fie capabil să sprijine 60% din greutate pe picioarele semifle-xate, în pozitia berzei (un picior sprijinit şi unul flexat), cu ochii închişi şi cu ochii deschişi, fără dureri de genunchi, fără a se răni la picior sau la gleznă. De aseme-nea, trebuie să aibă o suprafaţă bună de aterizare. În plus, este necesară o încălzire bună anterioară antrenamentului pliome-tric, cum ar fi mersul pe bicicletă sau jogg-ing-ul timp de 5-10 minute.Cel mai obişnuit exerciţiu de antrenament

pliometric este cunoscut sub numele de sărituri naturale, cum ar fi săritul coardei, sărituri de pe un picior pe altul în mod alternativ, sărituri de pe loc, în lungime sau peste obstacole În cele din urmă, s-a constat că puterea şi rezistenţa muşchilor coapsei şi ai şoldului au un rol important în ceea ce priveşte echilibrul corpului. Exerciţiile specifice pot mări puterea şi rezistenţa acestor grupe de muşchi şi pot îmbunătăţi echilibrul.

Capacitatea de echilibru are o influenţă pozitivă asupra performanţelor sportive, mai ales în ramurile care cer coordonare motrică precisă. Fiind o funcţie complexă, care implică mai multe sisteme ale corpu-lui, echilibrul este cel care uneori poate face diferenţa între a câştiga sau a pierde.

ECHILIBRUL - SECRETUL VICTORIEI SAU ÎNFRâNGERIIEchilibrul este menţinut prin informaţiile oferite de trei sisteme senzoriale: vizual (ochii), vestibular (urechea internă) şi proprioceptor (ligamente şi tendoane). Potrivit unui raport al Colegiului American de Educaţie Fizică, exerciţiile de menţinere a echilibrului sunt în topul tendinţelor din acest an.

58 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

Cineva neavizat şi necunoscător în ale pokerului online ar putea crede că acesta este doar un joc, o modalitate de a strânge laolaltă ceva jucători

mai mult sau mai puţin amatori, care aleg să petrea-că zeci de minute pe astfel de site-uri. Ei bine, nu. De ani de zile, pokerul online s-a transformat într-una dintre cele mai redutabile industrii de divertis-ment online. De fapt, chiar e vorba de divertisment? Aproape că putem spune că nu. Un joc considerat “de noroc”, blamat, preferat, de cele mai multe ori, de aşa-numiţii ”cartofori”, cu ceva vechime, ce e drept, se luptă astăzi să-şi câştige statutul de sport. Un sport al minţii şi nicidecum un joc al hazardului.

Companii importante, de miliarde de dolari, au intrat în această arenă cu toate armele şi rezer-ve pe care mulţi nici nu şi le pot imagina. Rezerve de oameni, bani şi mai ales mijloace. Companii care, în ciuda prejudecăţilor, sunt din ce în ce mai responsabile şi care investesc şi inovează

constant atât în mediul online, cât şi în cel live. Atunci, de ce ar fi de mirare să auzim că se doboară şi aici recorduri mondiale, în mod repetat, chiar? Pentru că, da, ele există. Camera de poker online PokerStars, cea mai mare, ca număr de jucători, din lume – peste 10 milioane – a intrat în Cartea Recordurilor, în 2007, prin cel mai mare număr de jucători simultani, peste 200.000. Apoi, în iulie 2007, a organizat turneul onli-ne ce a adunat cei mai mulţi participanţi, 20.000, cel mai mare până la acea dată. Iar la sfârşitul lui 2008, şi-a doborât propriul record.

Pentru a termina în trombă sfârşitul anului, în de-cembrie 2008, PokerStars a organizat “Săptămâna Recordurilor Mondiale”. În cadrul acesteia, dumi-nică 28 decembrie a avut loc turneul cu buy-in de 11$, cu un fond garantat de premiere de 500.000$. Evenimentul a adunat un număr impresionant de jucători, 35.000, adică suficient cât să umple un stadion de fotbal şi a durat 9.5 ore, la finalul cărora 8.750 jucători au fost premiaţi. A câştigat francezul

Stan34powa, obţinând 30.000$. Alături de acest record, site-ul a mai obţinut câteva re-corduri interne: cel mai mare turneu Sunday Warm-up organizat vreodată, 5.836 persoa-ne dând startul. În aceeaşi zi, turneul Sunday Million, cu un fond de premiere garantat de 2,5 mil. $, a strâns 16.260 jucători, cu un buy-in de 215 $. Până la urmă, toţi aceşti partici-panţi au făcut ca suma totală de premiere să ajungă la 3.252.000. Au fost premiaţi 2.475 jucatori, câştigătorul plecând acasă cu 331.379 $. Trebuie menţionat că PokerStars a mai sta-bilit încă un record, chiar în primele zile ale lui 2009, când a avut loc turneul Caribbean Adventure în Bahamas. 1.347 jucători şi-au anunţat participarea la evenimentul cu un buy-in de 10.000 $, ce a devenit astfel cel mai mare turneu de poker live ce a avut vreodată loc în afara Las Vegas.

De ce sunt aceste recorduri importante? Nu numai că sunt demne de atenţie, dar au con-trazis toate predicţiile cum că industria poke-

rului online va cădea. În ultimii ani, aceasta s-a con-fruntat cu repetate provocări, în special cu cele decurgând din adoptarea Actului de trecere a jocuri-lor de noroc online în ilegalitate (UIGEA) de către S.U.A., şi din scandalurile masive generate de anumi-te înşelăciuni făcute de Absolute Poker şi UltimateBet, ce au aruncat mediul online de poker în gura presei americane şi internaţionale. Multe voci au spus atunci că numărul jucătorilor de poker online va scădea accentuat de frica fraudelor din interior şi de posibilitatea ca Departamentul de Justiţie din S.U.A. să fragmenteze industria online de poker. Dar rezultatul a fost chiar opus. În loc să vadă o reducere a numărului de jucători, ea a câştigat noi şi noi fani, ba chiar s-a bucurat de recorduri mondiale atât în turneele online, cât şi în cele live. Iar dacă această industrie de miliarde de dolari poate răzbate în tim-puri dificile, chiar în mijlocul unei crize economice, atunci afacerea pokerului online este solidă. Ar fi un adevărat progres ca guvernele, în special cel al S.U.A, să vadă potenţialul său real şi să o regularizeze.

CUM AJUNGE UN SITE DE POKER SĂ INTRE ÎN CARTEA RECORDURILOR?„PokerStars oferă cititorilor revistei şansa de a juca, pe gratis, într-un turneu cu premii de 4000$! Ai nevoie doar de un cont pe www.PokerStars.com şi poţi intra în turneul exclusivist de $500 săptămânal. Îl vei găsi în Turnee Regionale, odată ce descarci softul PokerStar, chiar în meniul principal. Ba mai mult, îţi oferim un bonus cash de 100%, de până la 50$. Doar introdu codul de bonus: E-SPORT, când faci prima depunere. Ne vedem la mese!”

DE-A IEPURELE ŞI ţESTOASA PRIN MARELE CIRCNoul regulament tehnic a bulversat scara valorilor în Formula 1. Ceea ce nu a intuit însă nimeni a fost magnitudinea cutremurului şi, consecinţă imediată, zâzania stârnită în cadrul blocului aparent monolit al echipelor de Formula 1.

AlexAndru CoCu

IUNIE - IULIE 2009 63EUROSPORT62 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

“Vreau să înţeleg de ce am ajuns unde am ajuns. De ce suntem în mijlocul tunelu-

lui”, tuna Luca di Montezemolo în sâmbă-ta Marelui Premiu al Bahreinului. Boss-ul Ferrari asista la cel mai nefast debut de se-zon din istoria Scuderiei. Atrase de mirajul plusului de cai-putere, echipele mari au mizat pe o investiţie cos-tisitoare. Sistemul de recuperare a energi-ei cinetice (KERS) a fost testat şi dezvoltat, cu preţul zecilor de milioane de dolari, de Ferrari, McLaren, BMW Sauber, Toyota şi Renault de-a lungul lui 2008. Văduviţi însă de perspectiva celor 80 de cai-putere supli-mentari oferiţi de KERS, cei mici s-au mul-ţumit doar să rumege restul prevederilor noului regulament.Şi, din două roluri diferite – cea a maestru-lui strateg, respectiv a inginerului-genial – Ross Brawn şi Adrian Newey au fost cei care au excelat. Nimic surprinzător în ceea ce-l priveşte pe ultimul. Înainte de a crea excelentul monopost Red Bull RB5, Newey a fost autorul versiunii March 881 (1988),

apoi a monoposturile câştigătoare Williams Renault, din prima jumătate a deceniului trecut, înainte de a produce revoluţionarul McLaren MP4/13, datat 1998.Ross Brawn a pus la bătaie cu totul alte competenţe. Atunci când a sosit la Honda, la finele lui 2007, fostul director tehnic de la Ferrari a fost uimit de o simplă constatare. Inginerii de la defuncta Super Aguri utilizau un monopost vechi, Honda RA106 (2006), capabil să ridiculizeze constant pe circuite monopostul folosit de casa-mamă. O dată cu dispariţia echipei-satelit, foştii săi ingi-neri aerodinamicieni, conduşi de britanicul Ben Wood, au fost recuperaţi şi afectaţi – cu începere din septembrie 2007 - dezvoltării monopostului care astăzi poartă blazonul Brawn GP.În aceeaşi perioadă, un tânăr inginer din cadrul departamentului de cercetare-dez-voltare Honda de la Tochigi a testat câte-va soluţii interesante pentru a contracara efectele regulamentului 2009, printre care şi deja celebrul difuzor dublu, hulit în acest debut de sezon de granzii Formulei 1. După numai şase săptămâni, grupul de studiu

japonez a raportat un nivel de aderenţă mecanică de 80% în comparaţie cu sezonul 2007 pe atunci în curs. Un progres uriaş faţă de scăderea de 50% dorită de FIA o dată cu adoptarea regu-lamentului 2009. În calitate de director tehnic al Asociaţiei Echipelor de Formula 1 (FOTA), Ross Brawn a prezentat câştigul substanţial în materie de aderenţă grupu-lui. Corpolentul britanic n-a detaliat găsel-niţa, însă a propus un set de reglementări pentru zona difuzorului. Propunere respin-să de colegii din cadrul grupului. În fapt, rivalii puseseră câştigul sănătos afişat de proiectul Honda 2009 pe seama referin-ţei modeste reprezentate de monopostul japonezilor datat 2007. Altfel spus, 80% din nivelul de aderenţă al versiunii Honda RA107 indica nu un progres susţinut în ma-terie de aderenţă, ci unul absolut normal, dată fiind lipsa crasă de competitivitate arborată în acel an de monopostul nipon.În plus, rivalii au preferat să evite definirea strictă a zonelor libere dintre roţi, tocmai pentru a specula fiecare în parte regu-lamentul. Directorul tehnic Renault, Pat

Symonds, miza pe aportul apendicelor aerodinamice fixate în faţa pontoanelor, în timp ce Adrian Newey a imaginat, pen-tru monopostul Red Bull RB5, un eleron spate cu plan de bază situat extrem de jos, tocmai pentru a acţiona ca un dublu difu-zor. Directorul Red Bull Racing a preferat această soluţie, în locul unui dublu difuzor precum cel utilizat de Brawn GP, Toyota sau Williams, pentru a putea face loc unei alte găselniţe aducătoare de zecimi de secun-dă: un sistem de suspensie spate ce face apel la tije de compresie.Difuzorul dublu, ca mod de a genera efec-tul de sol şi de a lipi monopostul de asfalt, a rămas însă arma numărul 1 a debutului de sezon. Majoritatea rivalilor a cifrat câştigul produs de dispozitiv la jumătate de secun-dă pe tur, alţii – e cazul fostului acolit al lui Ross Brawn la Benetton şi Ferrari, sud-afri-canul Rory Byrne - la “o secundă câştigată, fără dubiu”.De ce echipele mari însă nu au adoptat aceleaşi filosofii, precum cele abordate de Brawn şi Red Bull Racing? “Motivul numă-rul 1 ţine de reguli foarte prost redacta-te. Sunt ceea ce numesc eu reguli gri, cu

interpretări diferite”, este de părere Luca di Montezemolo. “Dacă echipele care au câş-tigat ultimele trei titluri mondiale, mă refer la Renault, McLaren şi Ferrari, plus un con-structor important ca BMW şi chiar şi Red Bull, au adoptat o interpretare, înseamnă cel puţin că regulile nu sunt clare”.Reacţia nu s-a lăsat însă aşteptată. “Le-am propus să adoptăm un set de reguli în acest scop şi le-au respins, aşa că eu am conşti-inţa împăcată”, a explicat Ross Brawn. O părere întărită, în paginile săptămânalului britanic “Autosport” şi de un alt inginer al trio-ului Brawn – Toyota – Williams, care a preferat să-şi păstreze anonimatul: “Toţi spun că ceea ce am făcut cu difuzorul aces-ta contravine spiritului regulamentului. Aş adauga că şi graşii sunt contrari spiritului Formulei 1! Pe o asemenea bază, ce-ar fi să-i trimitem la plimbare? Formula 1 a fost - şi trebuie să rămână - un mediu în care oame-nii isteţi îi bat mereu pe cei graşi”.De ce însă federaţia n-a intervenit pentru a clarifica diferendul înainte de a se transfor-ma într-un veritabil scandal? Sau, mai bine spus, de ce FIA ar fi dorit să întreţină o ase-menea zonă gri în regulament?

“Chestiunea difuzoarelor ar putea avea repercusiuni şi cauza un conflict în cadrul FOTA (n.r. - Asociaţiei Echipelor de Formula 1), iar asta e o problemă serioasă. E clar că acum tensiunile sunt destul de vizibile. Nu e o situaţie plăcută, în condiţiile în care FOTA e foarte importantă pentru viito-rul Formulei 1”, susţine directorul sportiv Ferrari, Stefano Domenicali.Într-adevăr, FOTA gestionează banii acor-daţi echipelor şi, mai semnificativ, repre-zintă un mijloc straşnic de presiune atât asupra boss-ului comercial al Formulei 1, Bernie Ecclestone, cât şi preşedintelui FIA, Max Mosley. Ultimul – partizan al capcanei KERS, care a dus la răsturnarea ierarhiilor în acest sezon, dar şi al limitei de buget de 45 de milioane de lire sterline propuse echipe-lor cu începere de anul viitor.Divide et impera ar fi aşadar o ipoteză sufi-cient de atractivă pentru a explica tăcerea mai-marilor federali. A doua ţine de actua-lul context economic, în care un status quo al ierarhiei la vârf ar fi riscat să ducă – pe lângă pierderea Honda - şi la retragerea al-tor echipe într-un sistem nesustenabil, cu un învingător şi 9 învinşi. De aceea, actuala

64 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

răsturnare a valorilor a avut darul de a re-trezi interesul pentru disciplină şi, implicit, de a ameliora caracterul vandabil al produ-sului numit F1.Teoria conspiraţiei se opreşte însă aici. E drept că Brawn GP a dominat surprinzător puţinele teste efectuate chiar în martie, că n-a avut problemele de fiabilitate tradiţi-onal legate de orice nouă integrare mo-tor-şasiu şi că a reuşit ceea ce doar armata Mercedes reuşise în 1954 la debutul său în Grand Prix, însă ar fi totalmente injust să punem doar pe seama buclucaşului difuzor avantajul tehnic al team-ului din Brackley.“E imposibil să izolezi efectul difuzorului şi să-l defineşti în termeni de performanţă”, explică francezul Pascal Vasselon, director tehnic şasiuri al celor de la Toyota. În fapt, difuzorul este parte a întregului proces de concepţie al monopostului. Dispozitivul creează efect de sol, mai mult sau mai pu-ţin important, deci şi o apăsare în conse-cinţă pe puntea spate. Pentru a reechilibra monopostul, tehnicienii au fost nevoiţi să încerce să găsească soluţii pentru a trans-fera cât mai mult masele interne spre pun-tea faţă. Iar aici, Brawn GP a venit cu o nouă

găselniţă. Inginerii din Brackley au plasat o bună parte din echipamentul electronic al maşinii în nasul faţă al monopostului BGP001. Ceea ce le-a permis să elibereze din spaţiul ocupat de pontoanele laterale. Acestea şi-au văzut dimensiunile reduse în consecinţă, de unde o mai mică rezistenţă la înaintare.Contactul electric între nasul monopostu-lui şi şasiul propriu zis se realizează prin in-termediul unui minipin electronic, asemă-nător – ca principiu de funcţionare – celui utilizat de telefoanele mobile. Atunci când eleronul faţă este asamblat, contactul se produce automat.Găselniţa a avut darul de a reconfigura nu numai raportul faţă/spate al maselor inter-ne, ci şi dimensiunile, prin urmare, şi aero-dinamica monopostului. De aceea, lovitura dată de FIA o dată cu acceptarea difuzoru-lui în cazul Brawn GP este una cu implica-ţii uriaşe. “Impactul financiar este enorm”, tuna, la sfârşit de aprilie, boss-ul Renault, Flavio Briatore. “Decizia FIA obligă celelal-te echipe să-şi dezvolte propriul difuzor, ceea ce ar putea să le coste, pe fiecare, cam zece milioane de euro, întrucât trebuie

revizuit întreg ansamblul aerodinamic al unui monopost”.Marile echipe s-au lansat în prezent într-o febrilă cursă de recuperare. De partea lor au puterea financiară, experienţa şi infra-structuri ultraperformante. Împotriva lor joacă, însă, timpul şi noile prevederi regu-lamentare. Testele private, pe circuite, sunt interzise, iar cele în tunelul aerodinamic sunt limitate la modele la scară 3:5, cu vi-teze maxime de până la 180 km/h. Misiune cvasi-imposibilă aşadar pentru granzii de ieri, nevoiţi astăzi să-şi valideze majoritatea soluţiilor pe ultraperformantele computere industriale.Şi - ca şi când mai era nevoie de o ultimă lovitură dată team-urilor dornice să sacrifi-ce de bunăvoie acest sezon pentru a profita de stabilitatea regulamentară şi a-şi con-centra toate resursele pe stagiunea 2010 – FIA a scos din cutie şi o ultimă surpriză: bu-getul limitat la 40 de milioane de lire sterline. Impus nu tututor, ci doar celor care o doresc în schimbul libertăţilor tehnice to-tale. Ideal pentru echipele mici, mânate nu de inerţia coloşilor industriali, ci de ambiţia şi isteţimea unor minţi sclipitoare.

DIN RUSIA

IUNIE - IULIE 2009 67EUROSPORT66 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

Prin stepele nesfârşite şi munţii săi uriaşi au trecut popoare şi s-a con-struit civilizaţie, aşa cum poate nici

nu visau vreodată europenii. Rusia nemăr-ginită este locul unde trăiesc popoarele războinice care s-au înfruntat pentru pă-mânt şi apă; aici, călăreţul mongol se în-tâlneşte cu cazacul liber, iar slavul mândru priveşte cu ură la avarul ce trăieşte încă în Caucaz, parcă amintindu-i conflictul din vremurile trecute ale oştirii lui Igor. Dar toţi au ceva în comun, toţi sunt războinici. Oare de ce ne mirăm azi că cei mai puternici lup-tători din lume vin din Rusia?Pentru că acesta este adevărul, cei mai mari boxeri ai momentului, cei mai puternici luptători, cei mai buni în MMA, toţi vin din Rusia. Doar un om care nu a respirat aerul pădurilor de mesteceni, nu poate înţelege, doar cel care nu a mirosit sângele în care este îmbibat până la refuz pământul poate să nege puterea Rusiei. Totuşi de unde atâ-ta forţă, de unde atâta ură?

Mişa Ilyushin, unul dintre cei mai mari lup-tători de sambo, spunea odată că ruşii au sufletul puternic. În aceste cuvinte simple se află un mare adevăr, pentru că dincolo de orice metodă ruşii sunt războinici, iar încrucişarea de popoare războinice, slavi, sciţi, mongoli, siberieni, germanici, nu a făcut altceva decât să potenţeze tăria su-fletului, celor cărora azi le spunem generic ruşi. După căderea URSS, urmaşii lui Ilya Muromets au pornit să cucerească lumea cu pumnii lor. Din trupele Spetznaz, pentru

a lupta cu foamea, s-au ridicat luptători in-credibili care au format cluburi sportive, susţinute de magnaţi ai gazelor sau ai auru-lui rusesc. Fedor Emelianenko luptă astăzi pentru un astfel de magnat, după ce a călcat în picioa-re lumea sporturilor de contact - la propriu! El este astăzi indiscutabil cel mai puternic luptător din lume, un om cu ochi de gheaţă care vine la luptă cu un călugăr ortodox ce aminteşte unora de Rasputin. Dar, totuşi, de unde atâta putere? O călătorie în Rusia nu poate evita centrele de sambo. Acest nume modern defineşte artele marţiale ruseşti, şi ascunde tehnicile vechi căzăceşti, atâta doar că vechiul kindjal al trupelor de călăreţi din Zaporojie a fost înlocuit cu baioneta AKM, iar cizmele lus-truite au fost înlocuite cu ghete de lupte. Sambo este acum practicat şi încurajat de guvernul Putin, care prezidează în persoană deschiderea de centre de studiu. Dincolo de sambo, ruşii ascund încă de occidentul dornic de marketing vechile tehnici de lup-tă. Aceste metode conţin alături de lupta corp la corp şi tehnici de arme, tehnici ce amintesc de şamanismul siberian, precum meditaţiile în băi speciale asemănătoare saunelor, şi curăţarea corpului cu salvie şi mesteacăn. De curând America a luat cu-noştinţă de aceste metode sub denumirea de systema, şi s-a cutremurat.

Dar asta nu e tot. În Caucaz, urmaşii sciţi-lor şi-au păstrat tradiţiile războinice, unele sub formă de dansuri, altele sub formă de întreceri de călărie şi, nu în ultimul rând, sub forma luptelor. Tehnici ce amintesc de luptele libere, sau mai bine zis de trânta noastră pierdută din păcate, se regăsesc la toate sărbătorile tradiţionale. Poate nu în-tâmplător din Daghestan vin cei mai mul-ti luptători ruşi şi în ultima vreme tot mai mulţi practicanţi de MMA, sau boxeri ca Ruslan Chagaev. În ţara în care copiii luptă din primele clipe ale vieţii, tehnicile mo-derne au prins uşor şi s-au îmbinat cu me-todele locale generând unii dintre cei mai puternici luptători. De altfel, pentru ei via-ţa e simplă, intră în armată sau fac sport, în general sport de contact. Săli există, la fel şi profesori instruiţi în academiile de sport din întreaga Rusie, aşa că spiritul liber al fi-ilor stepei se poate manifesta în competiţii de box, lupte, K-1, MMA - oriunde există onoare de aparat.

În foamea-i de pământ, Rusia s-a întins spre Mongolia, iar aici au dat de luptătorii lui Genghis, de la care au preluat metoda de luptă specific mongolă pe care au adap-tat-o pentru competiţii, dar mai ales au găsit suflete la fel de tari ca ale ruşilor, su-flete pe care le-au aruncat împotriva lumii încă o dată, de data asta în sport. Gruzinii le-au dat ruşilor puterea unui imperiu care s-a opus năvălirilor musulmane şi tradiţiilor războinice cântate de Rustaveli, iar urmaşii perşilor de la graniţele sudice le-au adus puterea pehlivanilor şi centrele de pregătire sistematizate încă de pe vremea lui Darius. Ruşii au ştiut să adune aceste metode şi să le organizeze pentru uz militar şi sportiv. Au încurajat spiritul războinic, pregătindu-se parcă pentru un veşnic război. Iar dacă noi, urmaşi ai Bizanţului, am considerat că trânta noastră sau lupta dreaptă din poveşti este vulgară şi necivilizată, ruşii au luat-o de la

moldoveni ca o mare avuţie culturală şi au integrat-o în sistemele de luptă din imperiu. Azi, Rusia nu mai cucereşte cu tancul, sau cel puţin nu încă, ci cucereşte cu gaz şi sport. Poate că nu se vede clar că uriaşul adormit în ultimii ani se trezeşte, dar vigoa-rea pe care o manifestă azi în sport trebuie să pună probleme. Un popor atât de vigu-ros este încă tânăr şi nu şi-a spus ultimul cu-vânt în istoria contemporană. Noi vedem azi doar un vârf, o culme, dar ce o fi dincolo ? Dincolo de ce vedem azi sub forma unor sportivi se ascunde căsuţa cu picioare de găină, Ivanushka Duraciok călare pe caii săi albi, cei trei viteazi (bogatâri) gata de luptă, cazacii de pe Don cu mustăţile în vânt pri-vind cu jind spre Rusia Mică, hoardele mon-gole, călăreţii sarmaţi, varegii cu mâinile pline de sânge, şi din Ceruri, uitat de toţi dar gata de luptă, pândeşte Perun, privind către noi cu ură.

Despre Rusia vorbim cu prejudecăţi. Pentru noi, rusii sunt comuniştii inculţi care nu trebuie decât înjuraţi şi priviţi cu dispreţ. Uităm mai mereu că Rusia nu s-a născut odată cu Vladimir Ilici.

URMAŞII LUI GENGHIS HAN

În fiecare an, din mai şi până în septembrie, comunitatea tătărască din România organizează în fiecare week-end un festival de kureş, lupte tradiţionale, care datează din vremurile Hoardei de Aur

ioAn Viorel

Până la venirea comuniştilor la putere comuna asta se numea Asancea. În traducere, „locul lui

Asan”. În traducere din limba tătăras-că, evident. incredibil, dar până în 1920 pe aici nu găseai picior de român! Abia după 1940, când cu schimbul de popu-laţie cu Bulgaria şi după 1944, când s-a decis strămutarea a sute de familii de români în dobrogea, comuniştii i-au schimbat numele şi i-au dat unul mai românesc: Valu lui Traian. dar şi astăzi, după atâtea zeci de ani, tătarii de aici, din Valu - cum vii de la Bucureşti, prin Cernavodă, prima localitate înainte de Constanţa - îşi păstrează tradiţiile.

Au steagul tătarilor din CrimeeaPăduricea este undeva la câteva sute de metri de ultima casă din comună. Iar în mijlocul ei, ringul este pregătit. Un cerc cu diametrul de vreo 20 de metri, cu bănci de lemn de jur împrejur, pregătite pentru spectatori. Pe jos, iarbă. Dincolo de băncuţe, pe una dintre laturi, este masa juriului.

Iar peste tot în jurul ringului, până la vreo 200 de metri, sunt maşini, parcate alandala, corturi, pături, grătare, comerci-anţi ambulanţi şi, ce este mai important, aproape 1.000 de oameni, din care măcar jumătate au ochii oblici. Dar sunt şi români şi turci şi rromi. Sunt, cu toţii, în aşteptare. Pentru că este 1 mai, ziua primului festival de kureş al anului. Şi, ca în fiecare an, celor din Valu lui Traian, una dintre cele mai bine reprezentate localităţi dobrogene în ce priveşte mi-noritatea tătărască, le revine onoarea de a deschide balul. De fapt, organizatorul este „Uniunea Democrată a tătari-lor turco-români din România”, cum stă scris pe un banner

care se întinde dintr-o parte în alta a rin-gului. Ridicat imediat lângă banner, atrage atenţia un steag, bleu, având desenată pe el o figurină, despre care organizatorii spun că reprezintă o temelie, simbolul statornici-ei pe care tătarii au căutat-o peste veacuri. „E steagul tătarilor din Crimeea”, dezvăluie

Kadâr Turgay, preşedintele filialei locale a Uniunii Democrate a turco-tărailor musul-mani din România.

Abibula haib s-a născut în Valu lui Traian. Bate spre 60 de ani şi va oficia ca arbitru la concursul care stă să înceapă.

Peste toate, însă, e un tip citit. ne spune, cu mândrie, că „încă de la 1241 existau tătari în dobrogea. Spre sfârşitul secolu-lui 18 a venit o altă tranşă, din Crimeea, de unde au fost izgoniţi de ecaterina cea Mare, după ce rusia a anexat Crimeea. ultimul val, dar şi cel mai numeros, a

indiferent de etnie. De asemenea, cei care participă la categoria 15-18 ani se pot în-scrie fără probleme şi la următoarele două, nu există interdicţie. Cum nu există nici in-terdicţie de greutate, astfel că au loc lup-te şi între tipi care se apropie de suta de kilograme şi alţii cu câteva zeci mai uşori. Singura condiţie este să nu fie legitimaţi ca sportivi profesionişti, indiferent de discipli-na practicată. Cu toate astea, tot mai scapă câte unul.

Bun, şi regulile? Foarte simple. Pehlivanii, aşa cum li se spune luptătorilor, pot intra în ring desculţi dacă vor. Nu există ţinută obligatorie, pot intra şi în haine de stradă, doar că li se prinde în jurul taliei un brâu, iar luptătorul este obligat ca în timpul luptei să ţină ambele mâini prinse în brâul adver-sarului. Dacă îi dă drumul, primeşte avertis-ment. La trei avertismente, pierde meciul. Altfel, este permis aproape orice procedeu, ca în judo, iar lupta este considerată termi-nată atunci când unul dintre combatanţi este pus cu ambii umeri pe pământ.

Pe margine, spectacolul este total. Compus în mare parte din comunitatea tătărască – le fel ca şi membri juriului – publicul transmite indicaţii către favo-riţi în limba lui maternă. nici în micile pauze dintre lupte nu e timp de plicti-seală, pentru că tipul care face pe craini-cul anunţă numele unor foşti mari lup-tători de kureş locali prezenţi la arenă. În particular ne vorbeşte aproape cu ev-lavie despre ibram resat, „cel mai mare luptător care a existat vreodată. Timp de 30 de ani, între 1920 şi 1950, n-a pier-dut nici o luptă, iar astăzi o stradă din Valu lui Traian îi poartă numele!”.

Islam Serhat, la 15-18 ani şi Gelil Deniz, la celelalte două categorii, au triumfat în final. Nu victoriile lor din meciurile decisive au reprezentat însă cel mai aşteptat moment, ci ridicarea berbecului deasupra capului, moment urmat de dansul învingătorului, aşa, cu animalul pe umeri.Când am plecat din Valul lui Traian se lăsase seara. Maşina gonea către Bucureşti, dar nu vorbeam nici unul. Nu era loc de cuvinte. Eventual de gânduri. Dar şi acelea bruiate de tânguitul zurnei lui Iusein Memet, care ne-a ţiuit în urechi până dincolo de graniţe-le Dobrogei.

venit pe la 1850, tot din Crimeea. Tătarii au fugit atunci cu căruţele, după ce ţarul Alexandru al ii-lea a vrut să-i deporte-ze în Siberia. Au vrut să fugă în Turcia, dar în drumul lor au găsit dobrogea şi aici s-au oprit. ei, noi, ăştia de aici, sun-tem urmaşii tătarilor din Crimeea. la ora actuală suntem 25000 de tătari în dobrogea. Mai mulţi decât turci!”.

Pe vremea lui Ceauşescu o făceau pe ascunsDeodată, liniştea aceea a aşteptă-rii este spartă de o muzică tânguită. Ne lămurim rapid dincotro se aude. Dinspre şosea îşi taie drum către rin-gul din mijlocul păduricii trei căruţe, trase, fiecare, de câte doi cai împodo-biţi la coame şi la cozi. Din prima căru-ţă îşi saltă capul o oiţă şi un berbecuţ, cu a doua este transportat un berbec uriaş, iar în a treia căruţă stau muzican-ţii. Unul cu un fel de clarinet, altul cu o tobă ciudată şi un al treilea cu acor-deonul. Este ritualul luptelor kureş, muzicanţii vin odată cu berbecii, care nu sunt altceva decât trofeele pe care câştigătorii le vor lua acasă. Clarinetul în care suflă unul dintre ei scoate niş-te sunete de parcă te-ai aştepta să

apară din clipă în clipă nişte cadâne undu-indu-se. Tipul, care se prezintă drept Iusein Mehmet, ne spune despre „clarinet” că se numeşte de fapt zurna şi este un instru-ment tradiţional turcesc. „Ăsta, pe care îl vedeţi, l-am moştenit de la bunicul meu şi are 80 de ani vechime. Dar o zurna din ma-hon, cum e al meu, duce cam 500 de ani! Şi cu cât e mai vechi, cu atât scoate sunete mai clare!”. În sfârşit, berbecii sunt băgaţi într-un ţarc special, lîngă ring, aşa că lupte-le pot să înceapă.

„ştiţi de când datează Kureşul?”- în-cearcă să ne pună în temă acelaşi Abibula haib. de pe vremea lui Genghis han! hoarda de Aur, care venea din Asia Centrală, era o armată uriaşă, compusă din 70000 de corturi, iar când plecau spre o nouă cucerire şi se opreau să în-nopteze se luau la luptă între ei, făceau întrecere. Apoi, legenda spune că pe la 1400, la nunţi, erau aleşi doi luptători, la întâmplare, unul să reprezinte mirele şi unul mireasa, iar cel al cărui luptător câştiga avea să aibă primul cuvânt în casă! şi pe vremea lui Ceauşescu ţineam festivalul ăsta, mai pe ascuns, dar îl ţi-neam. Astăzi, lupte de kureş mai au loc în uzbekistan, în Kirghistan, în Crimeea şi în Tatarstan, acolo unde sunt puterni-ce comunităţi tătăreşti”.

Eroul care timp de 30 de ani n-a pierdut nici un meciCei trei arbitri îşi ocupă locurile în ring. Concursul se ţine pe trei categorii: 15-18 ani, 18-22 şi peste 22, aşa zisa categorie open. Până la urmă se înscriu cam 30-35 de luptători la fiecare categorie, care se bat în sistem eliminatoriu. Sunt băieţi din comu-nă, dar şi din vecinătăţi, de la Medgidia, chiar de la Constanţa. Au voie să se înscrie nu numai tătari sau turci, ci oricine doreşte,

Chris Barczynski Jr. este un împătimit al vitezei. Goana după adrenalină îi risipeşte temerile că

vehiculul pe care-l pilotează ar putea să se dezintegreze în orice moment. Nu este vor-ba de un aparat ca oricare altul. Hovercraft-urile sunt vehicule pe pernă de aer şi se de-plasează pe suprafaţa apei sau pe uscat, la viteze foarte mari. Zboară peste şanţuri şi gropi, ca şi cum terenul ar fi plat. Au aproa-pe orice formă şi dimensiuni şi sunt utilizate în nenumărate domenii, de la urmărirea in-fractorilor până la curse sportive.

În familia Barczynski, pasiunea pentru curse s-a transmis din tată în fiu. Chris Sr. i-a con-struit urmaşului său direct un hovercraft de categorie uşoară, o structură din aluminiu, pentru a participa la întreceri. Viteza maxim admisă este de 120 km/h. Reportajul pe care îl propune Viasat Explorer înfăţişează câteva din momen-tele premergătoare cursei Hoverrally din Chillocothe, Ohio, cel mai important eve-niment de gen din America de Nord, com-petiţia pe care cei doi o pregătesc cu opt săptămâni înainte, pe un lac, undeva la 140 km nord de Toronto.

La Universitatea din New Hampshire exis-tă Hovercats, o echipă compusă din 13 studenţi în inginerie, care îşi construiesc şi pilotează propriul hovercraft. Cu toţii sunt mari admiratori ai lui Chris, liderul clasa-mentului mondial, după victoria din Franţa, din vara anului trecut. Desigur, şi-au propus să-i răpească acestuia titlul. Studenţii au construit un motor mai puternic care, speră ei, le va oferi un avantaj asupra vehiculului familiei Barczynski. Au lucrat şi la sistemul de evacuare a gazelor, ceea ce va conferi propulsorului un plus de 20 de cai putere.

Undeva, pe un braţ al unui râu, un grănicer american este vigilent. Altundeva, un marinar se pregăteşte pentru război, în timp ce studenţii se întrec pentru a definitiva proiectul de la şcoală... Sunt oameni diferiţi, în locuri diferite, cu aceeaşi pasiune.Vă invităm în lumea hovercraft-urilor!

Ideea construirii unui vehicul care să se deplaseze pe pernă de aer nu este una aparţinând zilelor noastre. Prima menţiune este făcută încă din secolul XVIII. Însă abia în secolul trecut, tehnologia şi cunoştin-ţele practice au ajuns să facă faţă teoriei. Omul creditat cu inventarea hovercraftului modern a fost un englez - Sir Christopher Cockrell, la începutul anilor `50. Primele ex-perimente au fost efectuate cu două cutii de conserve, un cântar şi un uscător de păr. Însă chiar şi Sir Christopher era conştient că invenţia sa are un călcâi al lui Achille. Vehiculul este dificil de controlat. După cum se exprima chiar el, „a pilota un hover-craft este ca şi cum ai conduce o maşină cu patru cauciucuri dezumflate, pe gheaţă”. Fără fricţiune şi fără suprafaţă de contact, încercarea de control al unui hovercraft este mai dificilă decât pilotarea unei maşini pe gheaţă. Inerţia poate duce vehiculul în-tr-o cu totul altă direcţie decât doreşte cel aflat la manşă. Prin urmare, nu există frâne, în accepţiunea modernă a cuvântului.

Primul hovercraft destinat transportului de persoane a fost construit în 1959 de produ-cătorul britanic de avioane Saunders-Roe. În acelaşi an a fost efectuată o traversare demonstrativă a Canalului Mânecii. Primul vehicul cu pernă de aer a intrat în serviciul civil în vara lui 1962, pe coasta nordică a Ţării Galilor, între Moreton şi Rhyl. În 1968 au fost inaugurate primele linii de hover-crafturi care transportau autovehicule, de cele două părţi ale Canalului. Traversarea dura aproximativ jumătate de oră. În 1998, Poşta americană a apelat la acest mijloc de

transport pentru a duce corespondenţă, colete şi persoane din Bethel, Alaska în opt sate răsfirate de-a lungul râului Kuskokwim, în condiţiile în care Bethel este o localitate aflată în afara reţelei de şosele din nordul continentului american. În prezent, sin-gurul traseu public rămas în exploatare în Regatul Unit este cel dintre Southsea (Portsmouth) şi localitatea Ryde, din Insula Wight.

La cinci decenii după ce a fost inventat, ho-vercraftul rămâne un mijloc de transport interesant, însă imperfect. Se prea poate să rămână la marginea exploatării comerciale, însă împătimiţii şi meşterii proiectanţi vor continua să fie atraşi de acesta. Guvernele vor continua să investească în potenţialul său militar, iar pasionaţii de curse, asemeni celor doi Barczynski îşi vor dedica în conti-nuare vieţile acestor maşinării tempera-mentale care planează deasupra oricărei suprafeţe, învingând fricţiunea, înşelând forţa de gravitaţie şi zburând pe aer!

www.viasatworld.com

Productie: Marea Britanie, 2007 Data: 23 iunie, orele 20:00 Viasat Explorer propune un reportaj excepţional, realizat în lumea atât de interesantă a pasionaţilor de hovercraft-uri. O emisiune despre o invenţie care va continua să atragă zeci şi sute de admiratori.

IUNIE - IULIE 2009 77EUROSPORT76 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

Da, puteţi răspunde, dar unde este caracterul de noutate? Ce am spus decisiv prin asta? Nimic, e drept. Este doar debutul

unui articol care îşi propune să studieze cariera lui Roger Federer, vertijul unui mare campion şi posi-bilităţile de revenire in vârf. „Declinul mă ridică întotdeauna pe culmi nebă-nuite”, spunea Napoleon Bonaparte. Este o punte peste timp, o corespondenţă literară, un mesaj din trecut pe care Federer îl poate asculta. Poate că Napoleon a vrut ca un mare personaj din lumea tenisului modern să găsească inspiraţie si să adu-ne forţă din acest gănd. „Federer este pe cale de a deveni cel mai mare jucător din istoria tenisului”, spunea Ivan Lendl, recent. Asta înseamnă că omul din Basel-Münchenstein nu este încă acolo, nu este produsul finit. Mai este loc de mai bine, mai este posibil progresul când mulţi spun că ai atins per-fecţiunea, sublimul? Poate că da, Lendl a avut de multe ori drep-tate. Este o afirmaţie cu greutate, din moment ce vine din partea unui mare campion, dar rămâne o judecată de valoare. Dacă am putea să evadăm din ierarhii şi clasamente, cu siguranţă lucrurile ar căpăta o altă dimensiune, cu siguranţă am achiziţi-ona perspectivă critică. Cert este că Federer nu mai este numărul unu în lume, o poziţie pe care părea să se fi născut. Nadal este acum omul de urmat, iar elveţianul trebuie să caute o sursă de inspiraţie, un izvor regenerativ. La Melbourne, în ianuarie, acest an, toată co-munitatea din jurul sportului şi-a dorit ca Federer să triumfe încă o dată într-o mare finală. Cu un eventual succes, elveţianul l-ar fi egalat pe Pete

Roger Federer este, cu siguranţă, unul dintre cei mai talentaţi si mediatizaţi jucători din preajma fileului ai tuturor timpurilor. Ca orice mare campion, elveţianul este dual. Wimbledon 2009 este o ocazie pentru Federer de a anula inhibiţiile celuilalt Eu şi de a-şi etala din nou calităţile incontestabile.

CAZUL FEDERERCampion spre final de carieră

Sampras la numărul de victorii, 14, în Grand Slam. Dar Federer a pierdut, a izbucnit ne-controlat în lacrimi cănd a trebuit să ţină „speech”-ul ceremonial, a încercat să se au-tocenzureze, dar pentru prima dată în cari-eră nu i-a ieşit. Mulţi apropiaţi ai sportului au încercat să fenomenologizeze momen-tul, au încercat să ne facă pe noi, cabotinii, să înţelegem că Federer este uman „af-ter all”, că are trăiri intense, depresii, bu-curii, eşecuri şi reuşite ca şi noi ceilalţi. Ei bine, asta ştiam deja. Federer a forţat întotdeauna o mină impene-trabilă, a încercat să-şi creeze o aură de intangibilitate. Mulţi îşi dau seama, acum, că aceasta nu este decât imagi-nea campionului care intră pe teren şi trebuie să impună respect, chiar cu ris-cul de a fi considerat arogant şi distant. Este doar masca competiţională a unui om care de multe ori a dat senzaţia că transcende orice limtă, orice barieră, orice convenţie. Cu jurnaliştii, Federer este altfel: om între oameni, afabil, modest, gata să explice ce mulţi nu au înţeles. Şi conferinţele lui de presă sunt speciale, spectacole de teatru modern: mai multe voci, mai multe perspective, un singur personaj – Federer, un poli-glot sofisticat, uneori ironic, care ştie când trebuie să-şi pigmenteze discursul cu o poantă, o anecdotă. Nu lipsesc nici momentele de autoironie, doar că sunt bine camuflate, eliptice. „Am creat un monstru”, spunea elve-ţianul, încercând să explice că niciun om nu poate susţine permanent o imagine de succes. Şi aici este un joc fin, cu distanţă va-riabilă. Federer s-a priceput întotdeauna la cuvinte. Când a spus că a plăsmuit un mon-stru, cu siguranţă s-a gândit că el nu este aşa: infailibil, radical, decisiv, cu argumente întotdeauna, şi acestea peremptorii. Este o perspectivă umană, chiar ultra-umană, pri-vată de centru, de Adevăr, de taxonomie. Şi Federer are derapajele lui, doar că a reuşit să le controleze mai bine decât alţii. Asta i-a asigurat succesul. Mulţi au văzut în Federer un tip auster, zgârcit cu emoţiile pe care ar fi trebuit să le ofere publicului. Doar că lucru-rile nu stau aşa. Federer este un tip sensibil, liric în une-le momente, în joc, dar şi în viaţa privată. Şi tocmai asta îl va ajuta să se mai impună în turneele de Grand Slam. Federer nu este o „maşină de tenis”, cum au spus mulţi, nu

este un hegemon, un satrap discreţionar în-tr-o lume care i-a stat mult timp la picioare. Dimpotrivă, eleveţianul este un tip relaxat, un estet pe terenul de tenis, un perfecţio-nist ce-i drept, dar şi un om cu trăiri autenti-ce, veridice. Federer a petrecut foarte mult timp în fruntea ierarhiilor, dar este un tip suficient

de suplu în gândire, suficient de flexibil pentru a accepta şi poziţia a doua, a treia şi regresia poate continua. Elveţianul nu a fost niciodată un tip încrâncenat, montat, setat pe un singur lucru, succes fără cir-cumstanţe şi context, fără poveste. Tocmai în acest atribut narativ - Federer este omul care scrie istorii şi Istorie -, în această cali-tate rezidă şansa lui de a reveni în faţă. Federer a fost şi rămâne un mare campion, o figură iconică, un caracter aparte, un tip care a polarizat „sui-generis” opiniile. Mulţi îl admiră în continuare, îl simpatizează, dar puţini cred cu adevărat că Federer mai are ce trebuie pentru a reveni în top. După înfrângerea de la Wimbledon 2008, mulţi au scris despre un nou „răsă-rit de soare”. Federer câştigase ultimele cinci ediţii de pe iarba de la „All England Lawn Tennis and Croquet Club” şi foarte puţini se aşteptau ca Nadal să-i facă faţă în ultimul act. S-a întâmplat, însă. Federer

a pierdut, aşa cum a pierdut şi la Roland Garros, în trei rânduri, dar acum era vorba despre suprafaţa sa preferată, fapt ce ex-plică comentariile escatologice, cu aer de „Götterdämmerung”. Este, însă, eterna criză germană (n.r.: Federer este născut în partea germanofonă a Elveţiei) care generează re-naşterea. Foarte puţini au aşteptat o resur-

genţă la U.S. Open, dar am avut din nou un final cu tuş de impredictibilitate. Federer a câştigat acolo unde un alt mare campion, Pete Sampras, şi-a relansat cariera în 2002. Acum, în 2009, mulţi se întreabă ce se va în-tâmpla cu Federer.

Pare a fi un moment decisiv, iar Wimbledon-ul, punctul focal în seria de succese a elveţi-anului. Federer are cu siguranţă atributele necesare pentru a triumfa, nu o dată, ci de mai multe ori într-o finală de Grand Slam de aici încolo, dar mulţi cred că motivaţia este „buba”, într-un limbaj mai puţin academic. Cu siguranţă, emoţiile, trăirile sunt o oglin-dă fidelă a proceselor mentale. Şi sinceri să fim, singurul lucru care îi lipseşte lui Federer, acum, este abilitatea de a exprima, de a transpira emoţia unui succes, dorinţa unei mari victorii. În lumina celor scrise, este co-rect să spunem că Roger este singurul ad-versar al lui Federer.

IUNIE - IULIE 2009 79EUROSPORT78 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

În 1999, armstrong devenea primul american care cucerea Turul Franţei călare pe o bicicletă fabricată în SUA, un Trek 5200 care a fă-

cut apoi vânzări imense într-o ţară vrăjită de perfor-manţa lui Lance. Începea ”dictatura Armstrong” în ciclism, iar texanul nu lăsa nimic la voia întâmplării. Era supranumit ”Mister milimetru” pentru că măsura tot, cu o meticulozitate stupefiantă: distanţa dintre pedale, lungimea cadrului, geometria furcilor în ra-port cu roţile. Specialiştii spun că cele şapte succese consecutive din Tur s-au clădit şi din aceste detalii, pe care rivalii săi le-au lăsat doar în seama mecanicilor. ”80% din succesul unui rutier este datorat muncii şi talentului său, iar restul de 20% este meritul bicicle-tei”, sunt de părere aceştia. Evident, dacă nu se ia în calcul dopajul.

30 de ore la vopsitorie Revenit în circuit, Lance şi-a păstrat ambiţiile, dar se pare că şi-a pierdut răbdarea şi merge doar pe mâna fabricantului. Actuala bicicletă, Madone 6.9 a fost lu-ată direct de pe linia de asamblare a fabricii Trek din Waterloo, Wisconsin, fără alte pretenţii de îmbună-tăţire, şi trimisă la pictat. Aici s-a implicat Armstrong. Cadrul şi furcile au fost vopsite în negru, fiind apli-cat apoi, cu galben, însemnul ”Livestrong”, numele campaniei de luptă împotriva cancerului pe care a iniţiat-o. Pe cadru mai apar două numere: 1274, care reprezintă câte zile a stat Lance în afara plutonului, de la retragerea sa de după Turul Franţei 2005 şi re-venirea din ianuarie 2009, în turul australian Down Under, şi 27,5, adică milioanele de oameni ce au murit de cancer în această perioadă. Întreaga operaţiune a durat aproape de 30 de ore, fiind realizată de artistul grafician Mike Pfalzgraff.

Şi Contador foloseşte acelaşi modelPrimul model Madone al celor de la Trek a apărut în 2003, primind numele de la Col de la Madone, o

căţărare care începe în satul francez Menton, folo-sită de Lance în antrenameantele sale. Armstrong a câştigat cu Madone trei Tururi ale Franţei, iar Alberto Contador s-a impus în Turul din 2007 cu un Trek Madone 5.2. Acum, în 2009, ambii mari favoriţi vor beneficia de Madone 6.9, noua versiune, al cărei preţ de fabrică este de 9200 de dolari. Legătura cu trecutul o face doar şaua, deoarece Lance nu renunţă în ruptul capu-lui la modelul Selle San Marco Concor, pe care îl folo-seşte de peste 15 ani. O şa din fibră de carbon îmbră-cată în piele ce costă doar 60 de dolari, care trebuie să susţină toată greutatea unui milionar celebru, avid încă de suspans şi de glorie.

Bicicleta TreK MAdone 6.9 Preţ: 9.200 $Greutate: 7,26 kilogrameCadru: OCLV Red CarbonFurcă: Bontrager Race XXX Lite w/E2 de carbonroţi: Bontrager Aeolus 5.0, carbon Astana EditionCauciucuri: Bontrager Race X Lite ACSchimbător viteze: Shimano Dura-Ace 7900 STI, 10 speedderailleur faţă: Shimano Dura-Ace 7900derailleur spate: Shimano Dura-Ace 7900Cric: Shimano Dura-Ace 7900 53/39

Pedale: Shimanoşa: Selle San Marco Concor Ghidon: Bontrager Race XXX Lite VR, 31.8mmTijă: Bontrager Race XXX Lite CarbonSistem frâne: Shimano Dura-Ace w/Shimano Dura-Ace STI levers

Echipele din tur şi bicicletele lor

AG2R – BHAgritubel – KuotaBouygues – TimeCofidis – LookFrancaise de Jeux – LapierreAstana- TrekCaisse Depargne – Pinarello Euskaltel – OrbeaColumbia – ScottGarmin- FeltLampre – Wilier TriestinaLiquigas-CannondaleMilram - FocusQuick-Step - Tarmac SL2Silence Lotto - CanyonRabobank-GiantSkil Shimano - ShimanoSaxobank-SpecializedCervelo-CerveloKatusha - Ridley

Cifrele Turului Franţei

3,2 milioane de euro premii totale450.000 de euro va primi câştigătorul6 ţări pe traseu: Monaco, Franţa, Spania, Andorra, Elveţia, Italia10 etape de plat7 etape montane3 sosiri la altitudine2 contratimpuri individuale1 contratimp pe echipe1930 prima transmisiune la radio a Turului1948 primele imagini la TV din cursă2.000 de jurnalişti, fotografi şicameramani acreditaţi1800 de tehnicieni, motociclişti şi şoferi5900 de calorii consumate în medie de un ciclist486.000 de pedale date de un ciclist în 3 săptămâni de cursă 13000 de jandarmi vor asigura ordinea34 etape câştigate de Eddy Merckx96 zile petrecute în tricoul galben de Eddy Merckx.

MADONE 6.9arma lui Armstrong

Lance Armstrong îşi propune să câştige al optulea Tur al Franţei din carieră cu o marcă de bicicletă căreia îi este fidel încă din 1997. Americanul mizează pe Trek Madone 6.9, o versiune pentru acest sezon, pe care a personalizat-o cu însemne legate de campania sa de luptă împotriva cancerului.

dimanche26 juillet

SUISSE

ESPAGNE

ITALIE

mercredi8 juillet

mercredi 22 juillet

dimanche19 juillet

dimanche12 juillet

jeudi 9 juilletvendredi10 juillet

lundi 6 juillet

mardi14 juillet

mardi21 juillet

samedi25 juillet

jeudi16 juillet

vendredi24 juillet

samedi25 juillet

vendredi24 juillet

mercredi15 juillet

jeudi23 juillet

jeudi23 juillet

mardi 7 juillet

vendredi17 juillet

samedi18 juillet

REPOSlundi 13 juillet

samedi11 juillet

dimanche5 juillet

REPOSlundi

20 juillet

GÉRONE

MONTÉLIMAR

LAGRANDEMOTTE

LIMOGES

SAINT-GIRONS

SAINTGAUDENS

ANDORRE-LA-VIEILLE

TARBES

ANDORRE ARCALIS

TONNERRE

VATAN

PARISChamps-Élysées

MONTPELLIER

BARCELONE

PERPIGNAN

AUBENASMONTÉLIMAR

AUBENAS

ISSOUDUN

BESANÇON

COLMAR

VITTEL

MARSEILLELE CAPD’AGDE

MONTEREAU-FAULT-YONNE

SAINT-FARGEAU

MONT VENTOUX

ANNECY

BOURGOIN-JALLIEU

VERBIERMARTIGNY

REPOSlundi

20 juilletVERBIER

MARTIGNY

PONTARLIER

BOURGSAINT-MAURICEBOURGSAINT-MAURICE

LE GRANDBORNAND

TOUR DE FRANCE 2009Du 4 au 26 juillet - 96e édition

DATE ÉTAPE DÉPART ARRIVÉE

Samedi 4 juillet 1ère Monaco Monaco C.l.m. individuel

Dimanche 5 juillet 2e Monaco Brignoles

Lundi 6 juillet 3e Marseille La Grande-Motte

Mardi 7 juillet 4e Montpellier Montpellier C.l.m. par équipe

Mercredi 8 juillet 5e Le Cap d’Agde Perpignan

Jeudi 9 juillet 6e Gérone Barcelone

Vendredi 10 juillet 7e Barcelone Andorre Arcalis

Samedi 11 juillet 8e Andorre-la-Vieille Saint-Girons

Dimanche 12 juillet 9e Saint-Gaudens Tarbes

Lundi 13 juillet Repos à Limoges

Mardi 14 juillet 10e Limoges Issoudun

Mercredi 15 juillet 11e Vatan Saint-Fargeau

Jeudi 16 juillet 12e Tonnerre Vittel

Vendredi 17 juillet 13e Vittel Colmar

Samedi 18 juillet 14e Colmar Besançon

Dimanche 19 juillet 15e Pontarlier Verbier

Lundi 20 juillet Repos à Verbier

Mardi 21 juillet 16e Martigny Bourg-Saint-Maurice

Mercredi 22 juillet 17e Bourg-Saint-Maurice Le Grand-Bornand

Jeudi 23 juillet 18e Annecy Annecy C.l.m. individuel

Vendredi 24 juillet 19e Bourgoin-Jallieu Aubenas

Samedi 25 juillet 20e Montélimar Mont Ventoux

Dimanche 26 juillet 21e Montereau-Fault-Yonne Paris – Champs-Élysées

LÉgENDES

Ville arrivée

Ville arrivée – départ

Ville repos

Grand Départ

Arrivée finale

Ville départ

Etape en ligne

C.l.m. individuel

C.l.m. par équipe

100X200-carteTDF2009-01.indd 1 6/10/08 14:17:55

SPORTIVE

IUNIE - IULIE 2009 81EUROSPORT80 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

Galezul ian Woosnam este nu doar unul dintre cei mai importanţi şi experimentaţi jucători de golf din

toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai ta-lentaţi proiectanţi de trasee de golf. Unul dintre cele mai recente proiecte, realizat în colaborare cu European Golf Design (EGD), este traseul Lighthouse, primul de acest

fel realizat de renumitul jucător în ţara de la sud de Dunăre. Traseul este unul de tip links, pe faleza dintre Kavarna şi Balcik. Climatul temperat se potriveşte ca o mănu-şă peisajului excepţional, iar pasionaţii de golf au numai de câştigat prin venirea pe aceste fairways. Amplasată pe un platou ce oferă o ve-dere panoramică a mării, la periferia oraşu-lui Balcik, staţiunea de golf Lighthouse este

un loc unde amatorul de golf din România poate găsi un teren propice jocului regal şi antic. Traseul amenajat aici este unul regu-lamentar, de 18 cupe, cu par 71, cu fairways migălos îngrijite, cu tee-uri care aşteaptă cuminţi driver-ul şi cu green-uri ondula-te în bătaia soarelui. În acelaşi timp, este o alternativă pentru amatorul de golf din Bucureşti, în condiţiile în care drumul cu maşina durează patru-cinci ore, comparativ cu cele şase-şapte ore până la singurul te-ren cu 18 cupe din ţară, cel de la Pianu de Jos, din judeţul Alba.

“Răspunsul este ‘da’. Ce doreaţi să întrebaţi?”Aceasta este filosofia gazdelor, indiferent dacă este vorba de un om de afaceri care doreşte să organizeze un turneu de golf pentru 300 de invitaţi sau dacă este cazul unui cuplu venit să petreacă un weekend romantic, într-un mediu activ, departe de agitaţia staţiunilor de la mare. Chiar dacă nu sunteţi jucător de golf, simpla plimba-re în acest loc mirific şi priveliştea care se oferă asupra uriaşei întinderi albastre a

Mării Negre merită efortul unei vizite la The Lighthouse. Celor veniţi să joace golf li se oferă spa-ţiul generos al vestiarelor moderne, iar re-staurantul de cinci stele poate primi peste o sută de oaspeţi. Cum vremea este blândă cu invitaţii, aceştia pot lua masa pe terasa spaţioasă cu vedere către green-urile cupe-lor de la finalul traseului.

“Sunt încântat de ocazia care mi s-a oferit. Golful este un joc aflat în prime-le etape de dezvoltare în Bulgaria şi îmi doresc enorm să ajut la progresul său în această ţară. Vom crea o bază de joc de clasă mondială, care va ajuta nu doar la dezvoltarea golfului, ci şi a turismului în Bulgaria.”(ian Woosnam, 51 de ani, campion în Mastersul american 1991, fost lider al clasamentului mondial)

Nu putea lipsi magazinul de specialita-te, de unde pot fi achiziţionate articole de golf aparţinând celor mai importante mărci din lume, ca Nike, Srixon, Callaway, Ping, Cleveland şi altele. Desigur, pentru amatorii de investiţii imobiliare, există o gamă largă de apartamente şi vile, ce pot fi achiziţiona-te pentru a fi utilizate ulterior, în scopuri de recreere şi, de ce nu, de închiriat. Revenind la teren, acesta a fost

construit folosindu-se cele mai noi tehno-logii de irigare şi drenaj, pentru optimiza-rea consumului de apă şi pentru reciclarea acesteia. Au fost aduse cele mai noi soiuri de iarbă, apărute în urma studiilor de spe-cialitate ale institutelor agricole. În aceste condiţii, excelenţa în sport se îmbină per-fect cu cele mai înalte standarde de conser-vare a mediului. Un alt aspect impor-tant este, desigur, preţul. Astfel, un pachet pentru o noapte, cu mic dejun in-clus şi cu două runde de golf, plus două lecţii de golf de câte o oră şi un tur al staţiunii pentru una sau două persoane, costă 149 de euro, în cursul săptă-mânii, şi 179 în weekend. Petrecerea unui weekend prelungit, de vineri până duminică, va scoate din bu-zunarul amatorilor 399 de euro, pentru una sau două persoane. E nevoie de cinci zile pentru determinarea handicapului. Programul este pentru una, două sau trei persoane, şi costă 999 de euro; există şi varianta restrânsă de trei zile de

699 de euro. Terenul a fost deschis jocului de golf pentru noul sezon, începând cu 6 martie 2009. Indiferent dacă sunteţi jucător, dacă intenţionaţi să organizaţi o întâlnire de afa-ceri sau dacă doriţi doar câteva clipe de re-laxare, într-un loc rafinat, The Lighthouse reprezintă o opţiune demnă de luat în con-siderare.

Din Vama Veche, şoseaua coboară lin către Varna, urmând ţărmul Mării Negre. După rezervaţia naturală Durankulak şi minunea numită Cap Kaliakra, următoarea atracţie o reprezintă traseele de golf ce apar în stânga drumului, până în oraşul Reginei Maria - Balcik. Unul dintre acestea este The Lighthouse şi poartă semnătura lui Ian Woosnam.

DESTINAţIILa golf, la vecini

82 IUNIE - IULIE 2009 EUROSPORT

• Universiada este pe lângă Jocurile Olimpice unul dintre cele mai mari eveni-mente sportive găzduite de o ţară. În 2009 Serbia este responsabilă de organizarea ce-lei de -a 25-a ediţii.

Universiada de vară de la Belgrad este un adevărat festival sportiv şi cultural care se va desfăşura între 1 şi 12 iulie, iar Eurosport va avea peste 60 de ore de transmisii de la cele 15 discipline sportive: tir cu arcul, gim-nastică artistică, atletism, baschet, sărituri în apă, scrimă, fotbal, judo, g i m n a s t i c ă ritmică, înot, tenis de masă, taekwando, tenis, volei şi polo. La fiecare doi ani, ţările membre FISU (Federaţia Internaţională a sportului universitar) îşi trimit reprezentan-ţii în încercarea de a intra în posesia celor 203 medalii de aur puse în joc.

• Telespectatorii europeni vor descoperi un nou sport în iunie pe Eurosport 2: Cricket! Canalul va oferi transmisiuni ample (35 de ore ÎN DIRECT!) de la Mondialele de Cricket Twenty 20 din 2009, care va avea loc în Anglia în perioada 5 – 21 iunie. Este pen-tru a doua oară când un eveniment major

de cricket va avea loc pe plan mondial. Twenty20 este o formă de cricket care im-plică două echipe, fiecare având un singur serviciu, lovind pentru un maximum de 20 de seturi. Mondialele de Cricket Twenty20 din 2009 vor fi găzduite pe următoarele

terenuri: Lord’s, The Oval, Trent Bridge şi Taunton. Turneul masculin cuprinde 12 echipe, împărţite în patru grupe:Grupa A: India, Bangladesh, IrlandaGrupa B: Pakistan, Anglia, OlandaGrupa C: Australia, Sri Lanka, Indiile de VestGrupa D: Noua Zeelandă, Africa de Sud, ScoţiaEdiţia inaugurală a Mondialelor de Cricket Twenty20 din 2007, care s-a desfăşurat în Africa de Sud şi a fost câştigată de India împotriva Pakistanului, a avut un succes răsunător. Turneul din 2009 cu siguranţă va oferi cel puţin aceleaşi senzaţii jucătorilor şi spectatorilor.

• Campionatele Europene de Coborâre la Mountainbike din 2009 au loc în perioa-da 12 - 14 iunie în Kranjska Gora, Slovenia. Eurosport 2 va transmite ÎN DIRECT cursele de juniori şi seniori (clasa elite) ale acestui spectaculos sport. Cursa de 3000 m este foarte rapidă şi tehnică; cea mai importan-tă parte a acesteia se desfăşoară în pădure,

unde terenul este foarte accidentat. O săp-tămână mai târziu are loc un alt eveniment de mountainbike în Slovenia, care va fi de asemenea transmis ÎN DIRECT pe canal 20 iunie: Cupa Mondială la Mountain Bike eta-pa din Maribor.

• Cei mai buni piloţi din lume se vor întâlni pe 27 iunie la Windsor Ontario, Canada la Campionatele Mondiale de Pilotaj Red Bull într-o competiţie a sporturilor cu motor, care combină viteza, precizia şi îndemânarea. Folosind cele mai rapide şi mai uşor de ma-nevrat avione uşoare, piloţii zboară pe o pistă joasă formată din piloni de aer, cu o viteză de aproximativ 370 km/h (230 mph) în timp ce rezistenţa este de până la 12G. Ajungând în şase oraşe din lumea întreagă în 2009, fiecare întrecere aviatică este unică. Din inima oraşului până în mijlocul câmpu-

lui, peste pământ şi apă, o întrecere aviatică poate avea loc aproape oriunde. Acţiunea spectaculoasă garantează spectatorilor o ex-perienţă deosebită din cel mai nou sport al zilelor noastre. Calendarul 2009 inlclude Abu Dhabi (Emiratele Arabe Unite), San Diego (SUA), Windsor Ontario (Canada), Budapesta (Ungaria), Porto (Portugalia) şi Barcelona (Spania). Toate etapele sunt transmise de Eurosport 2.

• În acest an, între 20 şi 21 iunie se desfă-şoară Campionatul Europeană de atletism SPAR. Având loc in Leiria, Portugalia, acest campionat înlocuieşte Cupa Europeana SPAR anuală. Cele 12 echipe calificate la eveniment sunt cele mai bune din Europa: Republica Cehă, Polonia, Franţa, Portugalia, Germania, Rusia, Marea Britanie, Spania, Grecia, Suedia, Italia şi Ucraina. Unii dintre cei mai importanţi atleţi din Europa vor concura în Leiria mai ales pentru că este o bună modalitate de pregătire pentru IAAF Campionatele Mondiale din Berlin, transmi-se pe Eurosport în perioada 15 - 23 august.