Manipularea opiniei publice prin mass media

Sumar

1. Introducere1.1. Informarea1.2. Informaţia

2. Efectele comunicării în masă2.1. Tematici majore2.2. Caracteristicile efectelor comunicării de masa2.3. Tipologia efectelor2.4. Avantajele comunicării în masă2.5. Dezavantajele comunicării în masă

3. Manipularea3.1. Definiţie

4. Formele şi modurile generale de manipulare  4.1. Persuasiunea4.2. Dezinformarea

4.2.1. Definiţie4.2.2. Comanditarii4.2.3. Specialiştii4.2.4. Controlorii4.2.5. Agenţii de influenţă4.2.6. Dezinformatorul4.2.7. Ţintele

4.3. Minciuna4.4. Zvonul

4.4.1. Definitie4.4.2. Funcţiile zvonurilor4.4.3. Legile de circulaţie ale zvonurilor4.4.4. Condiţiile de circulaţie ale zvonurilor

4.5. Bârfa

5. Presa, cutia de rezonanţă a manipulării5.1. Dezinformarea - minciuna sau informaţia eronată5.2. Discreditarea – o metodă de manipulare a indivizilor5.3. Propaganda – o bombardare persuasivă...

6. Modurile de manipulare specifice televiziunii 6.1. Tipuri de manipulare

6.2. Elementele specifice diferitelor tipuri de producţii de televiziune 6.2.1. Moderatorul6.2.2. Compozitia platoului6.2.3. Manipularea prin prezentarea dezechilibrată a parţilor6.2.4. Scenariul6.2.5. Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare6.2.6. Forma şi caracteristicile mobilierului din studio 6.2.7. Modul de aşezare a participanţilor.

7. Exemple de manipulare prin mass media în modernitate şi în contemporaneitate

8. Bibliografie

9. Resurse web

Introducere.

În ultimul timp, începand de la instaurarea televiziunii de masa, suntem martorii unei

extraordinare prevalente a practicilor de comunicare în toate domeniile societăţii, precum şi la o

dezvoltare exuberantă şi multivoca a tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare.

Informaţia.

Ca prim pas, e bine să ne oprim asupra cuplului informare-informaţie, dezinformarea

putând fi percepută ca o “negare” a informării sau, mai bine spus, ca o asimilare de informaţii

false, o intoxicare informaţională. În opoziţie cu informarea, dezinformarea nu vizează

cunoaşterea şi poate fi nedeliberată, atunci când mesajele sunt transmise către public de către

neprofesionişti (amatorism jurnalistic etc.) sau deliberată, implicând o strategie care are ca efect

transmiterea unor mesaje parţial sau total neadevărate, îndreptate spre anumite ţinte relevante.

Sub aspect neintenţional, sursele de mesaje sunt deservite de neprofesionişti. Valeitarismul

acestora sau diletantismul celor ce transmit aceste mesaje pot servi la colorarea senzaţională a

conţinuturilor, cu intenţia de a stârni curiozitatea şi interesul unor segmente cât mai largi de

opinie. Bourdieu surprinde, într-un mod foarte elegant, tocmai acest aspect de “coborâre” a

senzaţionalului în cotidian.

Gradul de pertinenţă cu care sunt prelucrate insuficient “ştirile”, diversitatea enunţurilor, prin

corelarea cu un spaţiu (canal de comunicare) limitat de înserare într-o situaţie informaţională,

deci inevitabilitatea unei selecţii a mesajelor, practica uzuală mass-media (distorsionare a

mesajelor) pot duce la dezinformare. Informaţia, ca bun de bază în societatea comunicării

generalizate, şi modul de transmitere a acesteia duc la subsumarea comunicaării categoriei

serviciilor şi la o conlucrare a producătorului cu utilizatorul, cu atât mai mult cu cât practica de

folosire a consumatorului devine imperativul după care se structurează producţia.

Informarea.

Informarea se poate defini ca procesul de transmitere a conţinutului unui mesaj dinspre

un emiţător individual sau colectiv înspre un receptor individual sau colectiv prin care se

sporeşte nivelul acestuia de cunoaştere asupra unor obiecte, procese, fenomene sau acţiuni

sociale.1 După cum am văzut, scopul oricărui act comunicaţional este de a transmite informaţie.

1 Jowett O’Donnell, Persuasion: An interactive dependency approach, New York, Random House, 1982, p. 19.

Umberto Eco spune despre informaţie ca este cantitatea de noutate ce poate fi transmisă prin

comunicare, fie că e deţinută implicit de către o sursă, fie că e generată de un sistem de

decodificare şi reprezintă o variabilă direct cuantificabilă a acestui proces. Se pot distinge cinci

tipuri de informaţie (în funcţie de localizarea, în cadrul tripletelor semnal-semn-mesaj2 sau

emiţător-mesaj-receptor, a consistenţei informaţionale ) :

informaţia deţinută de sursă – ceea ce emite sursa în plus faţă de ceea ce cunoaşte

receptorul.

informaţia generată de sistemul de codificare – plusul de informaţie datorat

tratarii în cheia proprie emiţătorului a unor evenimente cunoscute atât de receptor

cât şi de emiţător.

informaţia transmisă mecanic – prezenţa mesajului ca atare prin prezenţa implicită

a mesajului.

informaţia datorată traducerii în semne a unui semnal (eveniment).

informaţia nulă – redundantă

În acestă clasificare se pot regăsi astfel toate nivelurile invocate de Lassewell şi, fără a

intra în detaliile legate de fiecare tip de analiză propus de autor, putem intui faptul ca primele

patru forme pot fi manipulate iar încărcătura informativă poate fi “gestionată”, în mod

premeditat, de către emiţător. Codurile pot fi exprimate prin limbaj natural, limbaj non-verbal,

simboluri concrete şi simboluri abstracte. Combinarea acestor coduri conduce la crearea unui

nivel metacomunicativ care poate să decontextualizeze mesajul în sensul dorit de sursa de

emisie. De asemenea, codificarea polisemantică a unui mesaj, în sensul unei multitudini de

semnificaţii imanente a enunţului, poate genera o diversitate de opinii ce se va răsfrânge într-o

diversitate de atitudini care poate merge de la adeziune până la refractarism, ducând la o

tensionare a relaţiilor intrapersonală a celor care primesc mesajul.

Efectele comunicării în masă.

2 Cf. Saussoure, Tratat de semiotică, Paris.

Consecinţele comunicării se datorează unor efecte de prag care dau naştere unei

convergenţe a tehnicilor şi tehnologiilor altă dată bine delimitate: reţelele de cablu TV, reţelele

telefonice şi reţelele de transmitere de date, susţinute de traductibilitatea cvasi-totală a culturii în

informaţie digitala, căruia autorul îi indexează următoarele caracteristici: preţul informaţiei poate

să nu aiba nimic de-a face cu valoarea sa de folosire; informaţia poate fi multiplicată, copiată,

revandută; informaţia nu este un bun indefinit divizibil (mai multe exemplare diferite dintr-o

revistă şi acelaşi număr de informaţii identice nu dau aceeaşi cantitate de informaţie) şi nu

răspunde principiului adiţionării (utilitatea nu creşte prin posesia a două exemplare ale aceluiaşi

ziar); informaţia este parţial substituibilă.

Tematici majore privind efectele comunicării în masă

puterea de influenţare asupra anumitor tipuri de publicuri

direcţiile de influenţare

clasificarea variantelor de efecte

mecanismele de funcţionare a efectelor

condiţiile efective ce se afla la fiecare nivel al procesului de comunicare

Caracteristicile efectelor comunicării de masă

efectele sunt identice cu consecinţele

manifestarea efectelor se raportează la orizontul temporal: certitudini şi probabilităţi

se produc la diferite niveluri ale realităţii sociale

efectele acţionează asupra: opiniei sau convingerii individuale sau de grup, organizării

instituţionale, societăţii sau culturii

efectele au sens de acţiune în vederea modificării, prevenirii, facilitării sau întăririi unei

opinii sau convingeri

efectele sunt complexe şi relative

Tipologia efectelor

după momentul manifestării

o certitudini – sesizabile

o probabilităţi - potenţiale

după nivelul manifestării

o o prima grupare

individuale – modificări la nivel personal

de grup – modificarea sau alegerea reprezentărilor comune

societale – resimţite la nivel general

instituţionale – schimbare în existenţa sau funcţionarea unei instituţii

sociale

o a doua grupare

microefecte

mezoefecte – la nivelul grupurilor

macroefecte – la nivelul societăţii

după durata manifestării

o termen scurt - < 6 zile

o termen mediu – 6 – 30 zile

o termen lung - > o lună

după modul de acţiune

o directe – expunere nemijlocită

o indirecte – prin intermediul terţilor (lideri, membrii grupului de apartenenţă etc)

după orientarea acţiunii

o efecte de activare a atitudinilor latente

o efecte de întărire – confirmare a atitudinilor existente

o convertire – schimbare de atitudine sau comportament

după natura acţiunii

o de ordin cognitiv – schimbarea sistemului de cunoştinţe

o de ordin comportamental – influenţare, alterarea percepţiilor, a conţinututrilor

valorice etc.

Avantajele comunicării în masă

Facilitează un schimb de gânduri sau idei

Prin dimensiunea sa, facilitează împrăştierea informaţiei, creşte viteza cu care un mesaj

se propagă

Este o modalitate de a lega părţi discontinue ale vieţii sociale

Alimentează nevoia de reducere a certitudinii

Diminuează stresul cotidian

Compensează anumite frustrări

Sprijină efortul de autoidentificare

Are rol de supraveghere publică

Denunţă şi sacţionează formele de devianţă socială

Răspunde unor aşteptări specifice cu grade diferite de satisfacţie

Mesaje complexe, cantitate mare de date

Oferă alternative substanţiale

Mediază raporturi dintre stat şi public şi dintre individ şi mass-media

Reperează, selectează, evaluează, prezintă evenimente etc.

Dezavantajele comunicării în masă (din perspectiva destinatarului)

Relaţionarea între sursă şi receptor este de obicei univocă. Publicul este aflat sub

controlul direct al comunicatorului

Conţinuturile comunicării sunt generate de nevoile publicului, deci informaţia va fi

prelucrată cât să satisfacă aceste nevoi

Profesionalizarea substanţială a specialiştilor din mass-media are şi efecte negative,

deoarece instituţiile furnizoare de mesaje sunt ghidate de criteriul eficinţei

Transformă cotidianul în senzaţional

Deformează percepţia asupra lumii reale

Crează (uneori involuntar) modele false, „proaste”, pentru publicul care se expune, dar

care nu are capacitatea de a selecta şi prelucra informaţia (copiii, bolnavii etc.)

Mesajul, oricât de obiectiv se vrea, este distorsionat încă de la sursă (subiectivitatea

creatorului)

Crează efecte de dependenţă de natură cognitivă, afectivă şi comportamentală

Poate induce uşor dezinformarea pentru anumite tipuri de public

Produce modificări, facilitări sau întăriri a unor opinii sau convingeri ce pot fi greşite,

periculoase social etc.

Poate manipula publicurile prin modificarea, schimbarea contextualităţii unui evenimet,

ştire etc.

Manipularea

Conform Dicţionarului de Sociologie, manipularea reprezintă acţiunea de a determina un

actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să gândească şi să acţioneze într-un mod

compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca

persuasiunea, care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi

decizie.

Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se

urmăreşte înţelegerea mai profundă a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convenabile,

recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul palierelor

emoţionale sau non-raţionale. În cazul manipulării, intenţiile reale ale celui care transmite

mesajul rămân insesizabile celui manipulat.

Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor

unei clase, grup, colectivităţi nu prin mijloace coercitive, la îndemână totuşi puterii, ci prin

inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la această cale în situaţii de divergenţă de interese

devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind un instrument mai eficient şi

mai puternic decât utilizarea forţei.

Herbert Marcurse (şcoala de la Frankfurt) este autorul unei ample analize a manipulării,

considerată a fi un instrument esenţial al „societăţii industriale de masă”. El evidenţiază formele

particulare pe care manipularea şe ia în diferite sfere ale vieţii sociale, începând cu cea politică şi

sfârşind cu cea economică.

Clasificarea manipulărilor (cf. Ficeac, 1997) :

Manipulare mică – modificari mici, dar care pot fi urmate de efecte majore (Ex: România

1992, criza artificială de pâine – facilitarea importurilor – comisioane)

Manipulare medie – modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte uneori peste

aşteptări (Ex: experimentul lui Milgram; Revoluţia din decembrie 1998 – disiparea

responsabilităţii prin fragmentarea actelor genocide – neputinţa detectării vinovaţilor)

Manipularea mare – influenţarii culturi în care trăieşte individul (Ex: învăţământul –

instrument de perpetuare şi înrădăcinare a conformismului, potrivit ideologiilor curente).

Formele şi modurile generale de manipulare 

Persuasiunea.

Prin persuasiune înţelegem acţiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să

facă sau să aleagă un lucru. Este acţiunea prin care autorul unui mesaj susţine o idee, încercând

să convingă auditoriul. Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de

argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de „necesitatea” sau

„importanţa” aparentă a acţiunii sau lucrului respectiv.

Persuasiunea nu conţine intenţionalitate negativă (nu ascunde fapte ci le evidenţiază

doar pe cele favorabile); ea ţine de forţa argumentării, de puterea de convingere a vorbitorului,

de modul în care acesta este capabil să-şi pună într-o lumină cât mai bună ideea susţinută.

Datorită structurii sale complexe şi a limbajului specific, care îmbină forţa cuvântului cu atuurile

artei actoriceşti (tonul, mimica, expresivitatea mişcării), televiziunea are cel mai persuasiv tip

de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.

Una dintre cele mai simple tehnici este cea a distorsiunii temporale. Câteodată cel mai

bun mod de a influenţa persoana-ţintă este ca sa te comporţi ca şi cum ceea ce vrei tu să obţii de

la aceasta, s-a şi întamplat. Este foarte util ca să te referi la o decizie pe care respectivul încearcă

să o ia, ca şi cum ar fi deja făcută; vorbeşte-i ca şi cum ţi-ar fi acceptat deja propunerea, şi că i-ar

fi făcut chiar şi plăcere. De asemeni, asocierea de imagini plăcute cu folosirea timpului trecut

face ca propunerea să fie irezistibilă.

       Este ştiut ca oamenii simt nevoia de a răsplăti favorurile care le-au fost oferite. Un favor

poate declanşa sentimente de îndatorire, şi ca rezultat, apare la subiect o mare nevoie de a se

elibera de povara psihologică a datoriei. Pentru a realiza această eliberare, oamenii devin mai

doritori să întoarcă favorul, chiar unul mai mare decât cel pe care l-a primit.

       Principiul reciprocităţii constă în nevoia de a răsplăti un favor, fie el cerut sau nu,

imediat după acceptarea acestuia. Aceasta caracteristică umană transcede orice diferenţe

culturale sau rasiale, indiferent şi de natura respectivului favor (care poate fi orice, de la un

simplu zâmbet până la munca fizică sau mici atenţii). Acest principiu este uşor de folosit: oferă

ceva, şi aşteaptă-te (sau dă o idee despre cum) să fii răsplătit. O altă modalitate eficienţa de

folosire a acestui principiu este metoda "uşii-n nas".

       Un alt principiu util este cel al angajamentului şi concordanţei. Oamenii vor face

aproape orice încercând să păstreze ideile care sunt în concordanţa cu cele pe care le-au avut

anterior. Când vor lua public o atitudine, toate acţiunile ulterioare vor fi în concordanţă cu

atitudinea manifestată anterior. Comportamentele neconcordante produc tensiuni psihice, pe care

individul încearcă să le evite cu orice cost; deci va face orice că să se arate solidar cu acţiunile

sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda "piciorului în prag". Pentru a obţine

realizarea unei cereri, este nevoie doar sa lansezi mai înainte o serie de doua-trei alte cereri mai

mici, de aceeaşi natură cu cea reală.     

Principiul atribuirii. Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru că ei cred într-un anumit

adevăr despre ei înşişi. Un atribut intern al felului lor de a fi, cauzează anumite tipuri de

comportament. Dacă cineva îşi atribuie intern o caracteristică, va face tot ceea ce este specific

unui om care are acea caracteristică. Dacă şeful îi va spune angajatului ca îl consideră o persoana

competentă şi care lucrează mult, angajatul îşi va atribui inconştient caracteristica de om care

lucrează mult, şi se va comporta ca atare. Iată cum până şi o simplă declaraţie poate conduce la

surprize!

       Metoda şarmantului. Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape şi nu se

bazează pe acrobaţii verbale. Ea funcţionează pentru ca în mod deschis oferă concesii, manifestă

dorinţa de a asculta şi validează ideile subiectului-ţintă. Acesta are libertatea de a decide; iar tu

nu îi îngreunezi gândirea cu un nor de ceţuri verbale. Este cea mai etică dintre toate tehnicile de

persuasiune discutate anterior, dar în acelaşi timp şi cea care necesită cel mai mult timp pentru a

fi realizată.      

Dezinformarea

Dezinformarea reprezintă orice intervenţie asupra elementelor de bază ale unui proces de

comunicare, intervenţie ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în

receptori anumite atitudini, reacţii, acţiuni dorite de un anumit agent social3.

3 Cf. Cătălin Zamfir (coord.), Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 167.

Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece vehiculează

informaţii false. Etimologia cuvântului vine şi susţine această legătură. Desinformation (< rusă

dezinformatsia “numele unei divizii KGB răspunzătoare cu propaganda neagră”).

O altă definiţie acceptată şi destul de influentă este cea dată de R. Shultz şi R. Godson

(1986, p. 41, apud A. Gavreliuc, 2002, p.280) “conceptul descrie ansamblul informaţiilor false,

incomplete, eronate, care sunt îndreptate, alimentate, confirmate către o ţintă ce reprezintă un

individ, un grup sau o ţară.”

De regulă, acţiunea de dezinformare presupune existenţa unei structuri sistemice alcătuită

din: unul sau mai mulţi comanditari, specialişti (planificatori şi controlori), intermediari (agenţii

de influenţă) şi relee.

Comanditarii – formează nivelul de decizie. Sunt cei care concep şi proiectează

conţinutul mesajului, stabilesc ţintele, atitudinile şi comportamentele dezirabile care

se caută a se obţine. Aceştia sunt factori de decizie (guverna, state majore militare,

partide politice, firme influente, organizaţii economice etc.) care pot solicita acest

gen de operaţiuni defensive (replică la atacurile adversarilor, mascarea propriilor

eşecuri etc.) sau ofensive (angajarea într-o dezinformare). În cea mai mare parte cele

două tipuri de operaţiuni se întrepătund şi se autoalimentează reciproc într-o banală

logică circulară.

Specialiştii (experţii) – nivelul de elaborare strategică. Reprezintă planificarea

profesionistă a secvenţelor tactice ale dezinformării. În această categorie găsim

specialişti în comunicare, în tehnicile de influenţare socială, sociologi, psihologi

sociali, analişti politici etc.

Controlorii – nivelul de legătură. Sunt aleşi dintre persoanele ce stabilesc o

relaţionare eficientă între comanditari şi agenţii de influenţă. Ei sunt “binevoitorii”

care sugerează cine şi în ce condiţii ar fi dispus să participe la dezinformare. Au ca

misiune racolarea subiecţilor interesanţi din perspectiva derulării operaţiunilor de

dezinformare şi de a comunica cu regularitate “efectele dezinformării”

Agenţii de influenţă – nivelul de propagare penetrantă, releele. Indivizi care se bucură

de prestigiu în grupul lor şi care, datorită statusului de prestigiu, vor ajunge să

propage mesajul cu eficienţă sporită. Aceştia sunt recrutaţi din rândul liderilor de

opinie, persoane cu prestigiu academic, ştiinţific, cultural. Tehnicile uzuale în

vederea racolării lor sunt : şantajul (“fiecare are ceva de ascuns”) sau cumpărarea

(“fiecare are preţul lui”) .

Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul (ţinta), dar acesta poate să fie diferit

de individul, structura, grupul, instituţia care doreşte dezinformarea. Ţintele pot fi atât grupuri

sau segmente ale societăţii, cât şi indivizi, dar întotdeauna lideri, oameni ce pot influenţa

decizional grupul în care se află. Dezinformarea desfăşurată prin mass-media are cele mai

eficiente rezultate la nivel social. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile

ţintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspiraţii etc.), iar pe de altă parte, de

posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informaţiilor vehiculate.

Dezinformarea, ca fenomen malign, nedorit, dar totuşi real în procesele comunicaţionale

contemporane de masă, poate fi surprinsă şi din perspectiva analizei tipurilor de informaţie şi a

mijloacelelor de alterare ale acesteia, respectând nivelurile de abordare propus de H. Lassewell :

analiza sursei sau a emiţătorului (control analysis), analiza mesajului (content analysis), analiza

canalelor de comunicare (media analysis), analiza receptorului sau a destinatarului (audience

analysis) şi analiza efectelor comunicării (effect analysis). Acest set de modele va fi înbunătăţit

de P. Lazarsfeld, L. Berelson şi H. Gaudet (1948) care aduc amendamentul luării în considerare

şi a contextului social (nuclee organizatoare de opinii – teoria celor doi paşi în comunicare).

Plecând de la dimensiunile informaţiei (sintactică, semantică (intenţională sau realizată)

şi pragmatică), se pot intui alte căi de dezinformare: manipularea contextelor receptorului prin

modificarea, la nivel sintactic, a conţinutului mesajului; distorsionare semantică, prin apelul la

moduri de decodificare neadecvate, dar cladite pe baza unor convenţii sociale acceptate; reglarea

efectului conţinutului informativ asupra receptorului prin dozarea, organizarea, modificarea

mesajului etc. Nu trebuie ignorat aspectul legat de gradul de valabilitate a informaţiei4, adică

verosimilitate (caracterul plauzibil sau absurd) şi/sau autoritatea sursei (prestigiul cunoscut de

către receptor), aspect ce ţine de componenta socială a procesului comunicaţional.

Dezinformarea are deci un caracter deliberat (în comparaţie cu zvonul) şi presupune, în

general, circulaţia unor informaţii false, create deliberat, construite, manipulate strict de un grup

de specialişti etc. Poate fi o componentă a propagandei, cum zvonul poate fi o subspecie a

dezinformării.

4 Cf. Haineş Rosemarie, Comunicarea televizuală, Editura Eficient, Bucureşti, 2000.

Dezinformarea este practicată de toate marile puteri şi reflectă o realitate a politicii

internaţionale pe parcursul istoriei schimbându-se doar mijloacele, mizele şi strategiei acesteia.

Structura sistemului social în societăţile moderne este puternic influenţată de raportul dintre

informare şi dezinformare aferent mesajelor care se vehiculează în spaţiul social respectiv.

Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul

mass-mediei, unde se poate atinge, frontal, toate segmentele de opinie ale spaţiului social.

Intoxicarea.

Forma de dezinformare, intoxicarea constă în suprasaturarea surselor cu informaţie

falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste fie pentru a

pregăti opinia publică pentru o lovitură de proporţii, fie pentru a discredita un mesaj corect

aşteptat. Instrumentele sale de bază sunt zvonurile, bârfele şi comunicatele tendenţioase.

Intoxicarea este operaţia de "anesteziere" a publicului în scopul acceptării unei diversiuni

majore sau pentru a-l face neîncrezător, ostil în faţa unui adevăr care urmează a fi comunicat.

Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevarate războaie

ale imaginii, din care iese învingător cel care a investit cel mai mult în propria sa imagine şi care

a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt. Exemplul cel mai apropiat în acest sens îl reprezină

modurile în care au fost mediatizate de către combatanţi conflictele etnice şi războaiele din fosta

Iugoslavie. (Televiziunea sârba a produs un clip în care portretele lui Bill Clinton, Madeleine

Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care scria Criminali de

Război. La randul lor, aliaţii au prezentat dramele refugiaţilor albanezi, ca efect al epurării

etnice, în paralel cu rememorarea atrocităţilor comise evreilor în lagărele de concentrare de la

Auschwitz.)

Minciuna

O specie mai puţin tratată, de mesaj deliberat fals, este minciuna. Deoarece este un

concept cu puternice amprente morale şi culturale, subiectul nu a interesat, până acum câţiva ani,

decât pe filosofi, teologi, antropologi şi pe psihologi (s-au făcut studii cu precădere pe copii).

Este ciudat deşi putem spune că întâlnim minciuni pretutindeni, atât în public, cât şi în viaţa

privată, la orice nivel social şi în toate socităţile trecute sau prezente. Un ziarist britanic spunea

că anii ’80 reprezintă decada minciunilor (Lott, 1990). În 1991, Bradlee afirma “am impresia că

în ultimii ani minciunile au luat proporţiile unei epidemii faţă de care am devenit cu toţii imuni”5.

A minţi este pentru oameni un obicei care durează de milenii şi nu o lamentabilă inovaţie de

ultimă oră, iar după cum consideră Ruskin (1905, p. 351-352) inducerea în eroare nu a fost

considerată întotdeauna şi oriunde un act condamnabil. La grecii antici sentimentul de admiraţie

pentru cei care reuşeau să păcălească un străin era uzual.

Zvonul

Zvonul reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se

verifice corectitudinea.

Zvonurile care sunt lansate în circulaţie au o funcţie dublă :

- funcţie explicativă

- funcţie de atenuare a anumitor tensiuni emoţionale.

Circulaţia lor este dependentă de contextele societale, de trăsăturile de personalitate ale

indivizilor şi de nevoile psihosociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităţilor. Lucrările

lui Allport şi Postman (1965) au pus în evidenţă trei legi de transmisie a zvonurilor:

- legea sărăciei (a nivelării) – pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să fie tot mai

scurt, mai uşor de înţeles şi de relatat.

- legea accentuării – anumite detalii se vor întări, dobândind loc central în

semnificaţia acestuia

- legea asimilării – informaţia se conservă şi se reorganizează în jurul unor motive

centrale. Asimilarea se poate face la tema centrală, prin condensare, anticipare

sau prin stereotipuri verbale.

Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individului, apartenenţei sociale sau rasiale,

prejudecăţilor personale ale celui care le transmite. Individul care propagă zvonul se loveşte de

dificultatea de a sesiza şi de a reţine în obiectivitatea lor elemente ale lumii exterioare. Pentru a

putea să le utilizeze, ei trebuie să le adapteze şi să le structureze conform modelului lor de

înţelegere şi în funcţie de interesele personale.

Kapferer (1987) a arătat că circulaţia zvonurilor se bazează pe trei condiţii esenţiale :

- credibilitatea zvonului (poate şi a sursei etc.)

5 apud. J.A.Barnes, Sociologia minciunii, Editura Institutului European, Iaşi, p.101.

- aparenţa de adevăr (ca un zvon să circule mai mult trebuie să aibă totuşi un miez

important de adevăr)

- dezirabilitatea conţinutului informaţional (dacă zvonul este indezirabil, există

posibilitatea blocării lui)

Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară,

şerpuiesc, mocnesc, circulă. Circulaţia zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii şi a

incertitudinilor în faţa unei situaţii ambigue. Ea este corelată cu forma, cantitatea, calitatea şi

credibilitatea informaţiei oficiale sau formale. Cu cât cea din urmă este mai săracă, incompletă

sau puţin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonului. Din acest motiv în societăţile

totalitare zvonurile au o mare răspândire (informaţia oficială este gestionată strict). Circulaţia

zvonurilor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului unei

informaţii. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial. Paralel sau uneori în

opoziţie cu informaţia oficială, zvonul o contestă, propunând alte realităţi. Aşa se explică faptul

că mediile de informare (n.a. mass media) nu l-au desfiinţat”6. El va reprezenta un mijloc de

comunicare complementar, dar şi o informaţie paralelă, aşadar necontrolată.

Pentru profesioniştii din media lipsa de control a zvonului evoca spectrul unei defecţiuni

a fiabilităţii informaţiei, defecţiune ce trebuie eliminată. Pentru cetaţean şi pentru omul politic,

lipsa controlului denotă lipsa cenzurii şi accesul la o realitate obscură sau ascunsă.

Autorul amintit determină 6 tipuri de zvonuri (o matrice ce are pe o latură sursa zvonului

– un eveniment, un detaliu sau imaginaţia pură-, iar pe cealaltă latură modul de apariţie a

zvonului – spontan sau provocat). Din perspectiva analizei noastre ne interesează tipurile de

zvonuri provocate cu un anumit scop, a căror apariţie este premeditată. În aceste cazuri nu se

poate neglija implicarea unor actori care urmăresc sa profite de pe urma unui eveniment. Astfel

se pot obţine efecte care se întind pe o gamă larga (panică, furie, frustrare, modificari

nefavorabile de imagine pentru persoanele publice etc.).

În spaţiul cultural românesc trebuie amintită, ca aproape identificându-se cu zvonul,

bârfa. Aceasta are aceleaşi motivaţii psihologice (emoţionale, afective, cognitive), putând fi

percepută ca un laborator de producţie a zvonurilor.

6 Jean – Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.284.

Presa, cutia de rezonanţă a manipulării

Ca o manipulare să fie cât mai eficientă, trebuie îndeplinite câteva condiţii esenţiale:

numărul persoanelor care receptează mesajul să fie cât mai numeros, timpul între emiterea şi

receptarea mesajului să fie cât mai scurt, canalul de transmitere a mesajului să fie specializat în

transmiterea de informaţii publicului larg.

Presa, atât cea scrisă, cât mai ales cea audio-vizuală îndeplineşte aceste condiţii. Ba, chiar

mai mult, ea reuşeşte, involuntar sau nu, să amplifice caracterul mesajului transmis de

manipulator. În acest fel ea acţionează ca o cutie de rezonanţă mărind impactul pe care îl avea

mesajul inţial. Un zvon preluat de un canal mediatic poate genera panica, revolta iar consecinţele

acestui fapt pot deveni dezastruoase (Kapferer, J.N., 1993). Să ne aducem aminte un exemplu

elocvent care stăruieşte înca în minţile multor români, zilele triste ale lui decembrie 1989 cu

revoluţia transmisa în direct. Cel puţin o data pe ora apăreau ştiri care avertizau populaţia că apa

dintr-un oraş anume era otrăvită, că teroriştii încearcă să ocupe sediul televiziunii, aeroporturile,

că trupe sovietice se află masate la graniţa de pe Prut şi sunt gata să intervină, că în toate marile

oraşe se trage intens şi există mii de morţi şi răniţi, că cei care trag în armată sunt terorişti arabi,

etc. Aproape toate s-au dovedit a fi false dar panica ce s-a instaurat în rândul populaţiei cu greu a

putut fi depăşită. Este un caz clasic de dezinformare, organizată abil şi precis de un aparat

reacţionar bine pus la punct iar televiziunea nu îndeplinea decât rolul unei cutii de rezonanţă care

prelua toate aceste zvonuri şi le amplifica.

Dezinformarea - minciună sau informaţie eronată

O definiţie a dezinformării am enunţat-o în paragraful de mai sus. Ea este asimilata de

către unii dintre noi cu minciuna sau informaţia eronată. Dezinformarea este şi una şi alta dintre

aceste două lucruri. În cadrul acestei tehnici de manipulare este foarte uşor de găsit ţapi ispăşitori

care să fie vinovaţi de anumite fapte pe care nu le-au întreprins.

Specialitatea principală a defunctului şi de trista amintire KGB era dezinformarea. Dar să

ne întoarcem în timp, până la Revoluţia bolşevica din 1917. Principalul conducător care a

îmbrăţişat doctrina marxistă, Lenin, a fondat în anul 1912 ziarul partidului, numit Pravda (în

limba rusa, pravda=adevar). Apoi, în perioada de glorie a comunismului a aparut şi

Komsomolskaia Pravda, care se adresa tineretului comunist. În această perioadă de maximă

înflorire a comunismului aceste ziare aveau un enorm tiraj comun de 33 de milioane de

exemplare pe fiecare ediţie. Ziarul Pravda a fost unul dintre principalele instrumente utilizate de

Lenin pentru a manipula masele, pe lângă discursurile sale agitătoare şi defăimătoare. Cea mai

gravă consecinţă a apariţiei acestui ziar a fost rescrierea istoriei după bunul plac al conducătorilor

care-l controlau. La intervale de doar câteva zile, ideologii şi teze opuse erau apărute în paginile

acestei publicaţii, în funcţie de cum o cerea nevoia sau interesele partidului şi ale conducătorilor.

Scopul era mereu acelaşi: menţinerea suprematţiei prin manipulări grosolane. Acelaşi lucru se

întampla şi în Romania pre-decembrista, unde cenzura făcea ca aceleaşi articole laudative sau

care condamnau „imperialismul occidental” să apară în paginile tuturor ziarelor, de la Scânteia la

Drapelul roşu sau România libera.

Să revenim la KGB, care a luat fiinţa din ordinul lui Stalin, numindu-se iniţial NKVD.

Pe lângă spionaj, serviciile secrete ruse aveau şi rolul de poliţie politică sau discreditare a

valorilor occidentale. Stalin şi-a eliminat toţi adversarii, atât prin forţă cât şi prin organizarea

unor adevarate gulaguri în Siberia îngheţată. Imediat, în mijloacele de informare mass-media

apăreau la comandă articole sau transmisiuni care îi condamnau pe cei exilaţi sau omorâţi pentru

că au trecut de partea adversă şi au cedat influenţelor occidentale negative.

Să ne aducem aminte de telejurnalele difuzate de televiziunea naţională română în care se

raportau populaţiei producţii de cereale monstruoase, cantităţi de carbune şi minereu extrase de

ordinul fabulaţiilor. În vest, şomajul era sufocant, rata infracţionalităţii atingea cote alarmante iar

salvarea era comunismul.

Vladimir Volkoff ne ofera cazul generalului Agayants, primul şef al departamentului

însărcinat cu dezinformarea din cadrul KGB. El a rămas cunoscut în istorie în urma unor

campanii de dezinformare care purtau nume de cod simbolice: Operaţiunea von Auen, Svastika,

Neptun, Tanzania, Transferul, E.M., etc. în cele ce urmeaza ne vom limita să descriem

operaţiunea Neptun, cum a fost organizată şi cum a funcţionat. La finalul celei de-a doua

conflagraţii mondiale, naziştii au ascuns cantităţi impresionante de documente secrete, printre

regiunile folosite fiind şi Boemia. Din întâmplare, un anume Gunther Aschenbach, prizonier de

război nazist în Franţa, a povestit anchetatorilor săi despre mai multe locaţii unde se aflau

ascunse documente ultrasecrete naziste. După terminarea războiului, americanii şi francezii au

recuperat din ascunzători subterane din Cehoslovacia, neştiute mai de nimeni, impresionante

cantităţi de documente. Povestea „a transpirat” şi mai mulţi americani au fost luaţi prizonieri de

cehoslovaci. Primii au returnat aşa-zisele înscrisuri recuperate, dar numai o parte, împreuna cu

scuzele diplomatice de rigoare. În 1959, austriecii au descoperit în apele lacului Toplitz mai

multe lazi care conţineau lire sterline false, tipărite de germani în al doilea război mondial şi care

urmau să ajungă în Marea Britanie unde urmau să provoace haos şi inflaţie.

Sovieticii s-au decis să profite de pe urma acestor descoperiri şi au pus la cale o strategie.

În luna mai a anului 1964, serviciile secrete cehoslovace supervizate de un „consilier tehnic”

sovietic au aruncat în Lacul Negru din Boemia patru lazi gudronate în care se aflau liste cu

persoanele care au colaborat cu regimul nazist, liste „pierdute” imediat după terminarea

războiului. Obiectivele urmărite erau îngreunarea prescrierii crimelor de război naziste din anul

1965, să se reînvie amintirile neplăcute ale cehoslovacilor legate de germani (Germania era al

doilea dusman major al URSS) şi să perturbe activitatea celorlalte servicii secrete străine pe

teritoriul cehoslovac. În 1965 televiziunea de stat trebuia să filmeze sub apele Lacului Negru un

documentar. „Din întamplare”, lăzile plantate de sovietici erau găsite iar conţinutul lor urma să

fie adus la cunoştinţa publicului. Ceea ce s-a şi întâmplat. Totul a avut un caracter oficial,

anchetele de rigoare au fost ţinute, s-au folosit resurse şi oameni din Ministerul de Interne

cehoslovac. Efectele s-au facut simţite imediat şi au fost cele scontate de manipulatori. Însă

sovieticii nu s-au oprit aici. Au fost lansate zeci de documente, dintre care multe false, pentru a

dezinforma populaţia care şi-au făcut efectul din plin. Chiar şi în mileniul trei această metodă

este utilizată intens pe toate meridianele globului.

Discreditarea – o metodă de manipulare a indivizilor

„Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţară adversă” este titlul unui capitol din cartea lui

Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare (Volkoff, V., 2009) 7. Fie ca este vorba de o natiune,

clasa sociala sau chiar religie, metoda manipularii indivizilor prin discreditare este deosebit de

eficienta. In primul rand distruge imaginea persoanei vizate prin acest procedeu. In al doilea

rand, consecinta imediata a acestui fapt este pierderea de catre subiect a sprijinului sau a

Increderii de care se bucura pana atunci.

Mai sus am făcut un rezumat al operaţiunii Neptun, desfăşurată la mijlocul deceniului şase al

secolului trecut. Sovieticii au încercat apoi să-l discrediteze pe Kurt von Schuschingg, liderul

Partidului Popular Austriac, cancelar al acestei ţări. Pe aceeaşi filieră cehoslovacă, ruşii au

fabricat un document nazist prin care cancelarul austriac jura credinţă fuhrer-ului, în anul 1938,

7 Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 2006,

în timp ce era prizonier în Germania. Iniţial, KGB-ul a dorit ca acest document să fie publicat în

1966, an electoral în Austria, iar Schuschingg era principalul candidat al partidului sau.

Stratagema nu a avut sorţi de izbândă deoarece serviciile secrete cehoslovace au întârziat

publicarea documentului până în 1968.

Nu mai trebuie să ne aducem aminte de „celebrele” documentare de la televiziunea

naţională dinaintea lui ‘ 89. URSS-ul era „eliberatorul” iar SUA, duşmanul de moarte al

socialismului, o societate depravata, haotica, infestată cu premisele autodistrugerii prin însăşi

politica pe care o promova.

Discreditarea poate fi cel mai uşor exprimat prin dictonul latin „Divide et Impera!”. Lenin

pare să o fi înteles cel mai bine. Asmuţirea maselor înfometate asupra regimului ţarist a avut cele

mai nefaste consecinţe pentru cei din urmă, întrega familie conducătoare fiind asasinată. Apoi

preluarea puterii a fost doar o chestiune de timp. Ceva mai târziu, în aceeasi Rusie, Stalin se

debarasa de Leon Trotki, forţându-l să părăsească ţara şi mai apoi asasinandul.

Propaganda – o bombardare persuasiva...

Este cea mai răspandita formă de manipulare a populaţiei, fiind în acelaşi timp una

acceptată ca atare. De cele mai multe ori, propaganda este confundata cu publicitatea sau

reclama. Numai ca, propaganda reprezintă o bombardare persuasiva cu acelaşi tip de informaţii

pentru înocularea unor idei care reprezintă o doctrină elaborată de manipulator pentru controlarea

maselor.

În aproape toate ţările democratice ale lumii, propaganda electorală este privita ca un rau

necesar. Fiecare formaţiune politică sau candidat încearca prin mijloace persuasive să convingă

electoratul să îi acorde votul. În ţările unde regimurile totalitare înca mai rezistă, propaganda nu

a încetat nici o clipa (Nazare-Aga, Isabelle, 1999). De exemplu în Cuba, unde Fidel Castro înca

mai vorbeşte de succesul revoluţiei, de injusteţea embargoului american impus de patruzeci de

ani, de viaţa „minunata” în socialism. Sau în Coreea de Nord unde cultul personalităţii este înca

în floare, ample manifestaţii cu scop propagandistic au loc în fiecare săptămână, portrete uriaşe

ale lui Kim Ir Sen sau Kim Ir San se află ancorate pe cele mai mari clădiri ale tuturor oraşelor

coreene.

Să luăm spre exemplu China. Cel mai grăitor model de propagandă este cărticica roşie a

lui Mao Tse Dung. În timpul luptelor pentru controlul ţării, în timp ce Mao şi cei care luptau

pentru cauza comunistă se aflau în munţi, viitorului conducator al celei mai mari ţări din lume ca

populaţie i-a venit ideea cu aceasta cărticica roşie. În fapt, în ea se găsea doctrina comunistă iar

fiecare chinez care lupta pentru Mao era obligat să o poarte asupra sa şi să citeasca din ea. După

ce Mao a devenit conducatorul Chinei, carticica roşie a devenit obligatorie pentru fiecare chinez,

de la copiii din şcoli până la cei de vârsta a treia.

Să ne aducem aminte şi de ţara noastră. În fiecare an, zilele de 1/9 Mai si 23 August erau

un prilej în plus de îndoctrinare sau mai bine spus de îndobitocire a românului de rând.

Propaganda electorală se organizează minuţios pentru a avea cele mai mari şanse de

reuşita. În timpul campaniilor electorale suntem bombardaţi de zeci de afişe lipite pe stâlpi,

ziduri, cu chipul candidatului propus sau cu însemnele unui partid. La radio şi la televizor se

închiriază spaţiu de antena pentru ca cei care doresc să câştige alegerile să-şi expună platforma

electorală sau părerile. La televiziunea de stat, fiecare formaţiune politică are un anumit timp de

antena, bine delimitat, folosit exclusiv pentru propaganda electorală.

Propaganda de război a aparut o data cu prima conflagraţie mondială. „Adversarul era

prezentat ca un răufăcator, idee complet nouă şi căreia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate,

Alexandru, Caesar, Shakespeare, etc... În timpul celui de-al doilea război mondial era firesc că

francezii şi britanicii să tiparească aberaţii că germanii spintecau sugari, era la fel de firesc ca

germanii antisemiţi să publice nelegiuirile evreului Suss”. (Volkoff,V., 2009)

Modurile de manipulare specifice televiziunii.

Micul ecran are o forţă manipulatoare cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea

conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic).

Tipuri de manipulare televizată

Manipularea prin imagine

Manipularea prin filmare

Manipularea prin montaj

Manipularea prin comentariul din off

Manipularea prin paginaţie

Manipularea prin omisiune

Manipularea prin zvonuri mediatice

Manipularea prin cenzura

Manipularea prin procedeul "a ascunde aratând"

Manipularea prin charisma

Manipularea prin jurnalişti

Manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare

Elementele specifice diferitelor tipuri de producţii de televiziune

Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar, ancheta în scopul

partinirii uneia dintre parţile implicate se poate face prin darea cuvântului în majoritatea timpului

reprezentanţilor acelei părţi, acordarea acestora a dreptului de a avea intervenţii mai lungi şi într-

un spaţiu de prezentare mai larg, sublinierea acţiunilor lor pozitive şi minimalizarea faptelor

benefice ale părţii adverse etc.

Exista trei elemente principale care concurează la realizarea manipulării în cazul

diverselor producţii de televiziune:

a)Moderatorul

b)Compoziţia platoului

c)Scenariul (discuţiei/emisiunii)

Moderatorul

Primul nivel la care poate începe manipularea este cel al moderatorului. Intervenţiile

acestuia sunt văzute ca fiind constrângătoare, deoarece moderatorul impune subiectul/tematica

de discuţie, dar şi ia cuvântul invitaţilor, le acordă acestora o importanţă diferită ce poate fi

observată prin elemente de comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, dispreţuitor,

politicos, agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori,

moderatorul, auto-definindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune întrebări care să-i

satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante

pentru majoritatea telespectatorilor. Moralismul moderatorilor este în multe cazuri discutabil.

O altă strategie de manipulare care poate fi abordată de moderator este mimarea lipsei de

timp; el se foloseşte de ceas pentru a lua cuvântul invitaţilor sau pentru a-i întrerupe tocmai când

se ajunge în miezul problemelor, astfel pierzându-se esenţa şi chiar scopul dezbaterii.

Cu cât un moderator sau un lider de opinie are o credibilitate mai mare şi un statut social

mai ridicat (conturat de nivelul de salarizare, frecvenţa participărilor la talk-show-uri, numărul de

relaţii cu VIP-uri etc), cu atât discrepanţa dintre el şi un invitat mai puţin cunoscut, chiar dacă

este expert într-un domeniu, este mai mare.

Compozitia platoului

Al doilea nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producţiilor de televiziune -

compoziţia platoului - este determinant pentru modul de abordare al problemelor. Există indivizi

care nu sunt invitaţi de nimeni, precum şi persoane care refuză orice invitaţie. Modul în care este

alcătuit cercul de invitaţi influentează inconstient modul de percepţie al telespectatorilor, absenţa

unuia sau a altuia dintre reprezentanţii vreunei părţi aflate la discuţii având o mare importanţă în

construcţia percepţiei privitorilor.

Manipularea prin prezentarea dezechilibrată a părţilor

Compoziţia platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între

părţi. Uneori însa, dreapta şi stânga prezentatorului sunt folosite în scopul de a simboliza Dreapta

şi Stânga politică, iar dacă aceste două părţi nu sunt egal reprezentate (fie la începutul emisiunii,

fie pe parcursul ei se aduc mai mulţi invitaţi şi susţinători de una dintre părţi), se produce o

deformare a percepţiei în favoarea uneia dintre grupări, distorsiune influenţată nu de calitatea ci

de numărul invitaţilor susţinători.

Scenariul

Scenariul, pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea/emisiunea şi arbitrează părţile

poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuţiei poate fi afectată,

încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opţiune nu este, însa, lipsita de riscuri; în

cazul în care moderatorul îţi traseaza scenariul în linii mari în urma discuţiilor pregătitoare cu

participanţii prezumtivi, prin care lasă loc şi improvizaţiei sau exprimării libere în timpul

emisiunii, discuţia poate să devieze într-un mod periculos. Oricum, nu trebuie uitată una din

regulile tacite ale jocului şi anume menţinerea limbajului în limitele politeţii.

Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare

Comunicarea non-verbala este un proces complex care include omul, mesajul, starea

sufletească, mişcările trupului şi cei cu care se intră în relaţie. Informaţiile legate de aceasta

comunicare foarte complexa au ajuns să fie studiate şi însuţite de aproape toate persoanele

publice sau aflate în funcţii de conducere (fie manageri de întreprinderi, fie politicieni, vedete de

cinema sau de televiziune). Principalele instrumente ale manipulării în dialoguri şi negocieri sunt

vocea, privirea, gesturile, poziţia corpului (postura), distanţa şi buzele.

Deşi pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicării non-verbale

deoarece poate fi modulată pe o scara foarte largă. Vocea se compune din 3 elemente esenţiale,

care pot căpăta un nivel de variaţie diferit în funcţie de modul în care la folosim:

-ritmul (ce poate alterna de la încet la rapid)

-volumul (care poate varia de la mic la mare)

-tonul (a carui gama oscilează de la ascuţit la grav).

Impactul pe care elementele comunicării îl au în cadrul unui dialog sau al unei dezbateri

este următorul: cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, însă au impact mai scăzut faţă

de celelalte elemente; tonul vocii are un impact mai mare în cadrul procesului de comunicare iar

posibilitatea de control este medie; simbolurile non-verbale au impactul cel mai mare în

desfăşurarea comunicării interpersonale dar şi posibilităţile cele mai reduse de control.

Atât limbajul trupului cât şi metalimbajul (cuvintele şi expresiile care pot releva

adevaratele atitudini şi gânduri ale unei persoane) pot trezi instinctul, intuiţia, "al 7-lea simţ",

presimţirea că vorbitorul nu spune ceea ce gândeşte. Metalimbajul permite indivizilor să îi

manipuleze pe alţii fără ca aceştia să-şi dea seama. În conversaţiile directe, efectul maxim al

cuvintelor nu depăşeşte 7%. Se spune ca noi auzim jumătate din ceea ce se spune, ascultăm cu

atenţie jumătate din ce am auzit şi ne amintim jumătate din ce am ascultat.

Un element de o mare importanţă într-o dezbatere televizată îl reprezintă forma şi

caracteristicile mobilierului din studio.

Jocul de putere cu scaune dintre moderator-invitaţi

Caracteristica Semnificaţia

1. Înălţimea

spătarului-este proporţionala cu rangul şi puterea ocupantului

2. Mobilitatea -în cazul în care există, senzaţia de putere este dată de libertatea de mişcare

într-un scaun rotitor

-în cazul în care nu există, ea va fi compensată cu mobilitatea trupului, cu

creşterea numărului de gesturi, fapt ce dezvăluie atitudini şi sentimente ale

intervievatului

3. Înaltimea

scaunului

-este proporţionala cu rangul şi puterea ocupantului şi are un efect psihic

deosebit de puternic; amplasarea unui invitat pe un scaun mai jos decăt cel al

moderatorului va induce publicului o reacţie psihologica inconstientă de a-l

desconsidera pe acel individ, scăzându-i din prestigiul său

4. Aşezarea

-în pozitia

competitivă faţă în

faţă

-mai departe de

masa de dezbateri

-creaza presiune asupra interlocutorului (mai ales asupra celor neobişnuiţi să

dea interviuri la televiziune)

-diminueaza mult prestigiul interlocutorului

Jocul de putere dintre moderator-invitaţi în funcţie de forma mesei

Forma Caracteristici Ce sugereaza şi scopul

folosirii ei

Observaţii

pătrată -mijloceşte relaţii de

competitivitate şi defensive

între indivizi cu acelaşi statut

social

-convorbiri scurte, bazate

pe dovezi (fapte, exemple)

-scoate în evidenţă relaţia

superior-subordonat

-partea dreaptă este mai

cooperantă decât stânga

-opusul este partea rezistentă

rotundă -determina o atmosfera

relaxanta, fără ceremonii

-folosită pentru

convingerea

-persoana de rang mai mare

polarizează puterea (dreapta

-invitaţii sunt persoane de

acelaşi rang

interlocutorilor

-atmosfera de discuţie

destinsă

are mai multă putere decât

stânga)

dreptun-

ghiulară

-ordonează clar influenţa -folosită pentru

înfluenţarea cu maximă

eficienţă a interlocutorilor

-ţinta reala este invitatul

amplasat exact de cealalta

parte a moderatorului

-în general, în centrul

atenţiei sunt moderatorul şi

invitatul amplasat în poziţie

opusă acestuia

modul de aşezare a participanţilor.

Jocul de putere dintre moderator-invitaţi în funcţie de amplasarea la masa dezbaterilor

Pozitia Tipul de dialog

sugerat

Caracteristici Intentiile

moderatorului

"de colţ"

(interlocutorul este amplasat

în colţul mesei)

-conversaţie

prietenească,

spontană

-colţul biroului este o

bariera potenţială

-grad bun de

colaborare

-împărţirea teritorială

inutilă

-realizarea unui dialog

amical

"de cooperare" (invitatul stă

lângă moderator)

-similitudini în

orientare şi în

gândire

-atât moderatorul cât

şi invitatul sunt de

aceeaţi parte a

barierei

-grad ridicat de

colaborare

-realizarea unui dialog ca

de la egal la egal

-uneori poate fi o violare

mascată a teritoriului

invitatului

"de atragere a unei a treia

persoane" (moderatorul stă

lângă alte persoane în timp ce

-similitudini în

orientare şi

-strategia de "a ţine

partea adversarului ",

în care adversarul

-moderatorul pune

întrebări persoanei

amplasate diferit de

unul dintre interlocutori stă

exact de cealaltă parte a mesei

gândire este invitat ceilalţi în interesul unuia

dintre invitaţi

"competitiv-defensivă" -competiţie

-defensivă

-autoritate

manifestată non-

verbal

-masa este o bariera

solidă între oameni

-punctele de vedere

ar putea ramâne

neclintite

-competiţie de orice

natură

-conflict deschis de idei

-admonestare

-relaţionare superioară

fatţă de invitat

"independenţă" -în care nu se

doreşte stabilirea

nici unui tip de

raport

-indiferenţa

-posibil ostilitate

-graniţele nu sunt

încalcate

-nu se doreşte nici un fel

de dialog real

-nu se doresc discuţii

sincere

Exemple de manipulare prin mass media în modernitate şi în contemporaneitate

Remodelarea gândirii în sistemele totalitare (Revoluţia Franceză, regimurile comuniste, regimul

nazist) – căi de a controla minţile oamenilor:

o Controlul comunicaţiilor umane – atât a informaţiilor primite din exterior, cât şi a

intracomunicării (situaţii disonante cognitiv)

o Manipularea mistică – crearea unei aure mistice în jurul grupului conducător,

cultul personalităţii

o Cerinţa de puritate – delimitarea strictă între pur şi impur, între bine şi rău

o Cultul confesiunii – confesiunea purifică sufletul

o Ştiinţa sacră – aură de sacralitate în jurul dogmelor de bază ale ideologiei

totalitariste

o Remodelarea limbajului – condensarea întregii complexităţi a problematicii

umane într-un număr redus de categorii, strict delimitate, curăţate de nuanţe –

limba de lemn

o Doctrina mai presus de oameni – ideologia ca adevăr absolut

o Delimitarea socială – împărţirea indivizilor în două categorii distincte: cei al căror

drept de a exista este recunoscut şi cei care nu au nici un drept

Remodelarea individului se realizează prin:

o Remodelarea comportamentului

o Restructurarea gândirii

o Redefinirea structurii emoţionale

Spălarea creierului

o Dezgheţarea – distrugerea totală a vechiului element de identitate – prin hipnoză,

confuzie etc.

o Schimbarea – inocularea noii identităţi – ritualizare, dorinţe de a fi asemănător

etc.

o Reîngheţarea – fixarea noii personalităţi

Programarea neuro-lingvistică – prin mesaje subliminale, manipulări subtile

Strategii de influenţă cu grad mare de sofisticare ale mass-mediei

Bibliografie

1. Aries, Philippe & Duby, Georges (coord.), Istoria vieţii private, Ed. Meridiane,

Bucureşti, 1997.

2. Barnes, J.A., Sociologia minciunii, Editura Institutului European, Iaşi, 1998.

3. Bourdieu, Pierre, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998.

4. Bruner, Roland, Psihanaliză şi societate postmodernă, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000.

5. Buzărnescu, Ştefan, Sociologia Opiniei Publice, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

2000.

6. Ferreol, Gilles (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

7. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997.

8. Haineş, Rosemarie, Comunicarea televizuală, Editura Eficient, Bucureşti, 2000.

9. Joule, K.V. & Beauvois, J.L.,Mic tratat de manipulare, Editura Antet, Oradea, 1997.

10. Kapferer, Jean – Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

11. Lorenz, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, ED. Humanitas,

Bucureşti, 1996.

12. Miège, Bernard, Societatea cucerita de comunicare, Ed. Polirom, Iasi, 2004

13. Moscovici, Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

14. Muchelli, Alex, Tehnici de manipulare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

15. O’Donnell, Jowett, Persuasion: An interactive dependency approach, New York,

Random House, 1982..

16. Peretti, Andre de (coord.), Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

17. Roth, Andrei, Modernitate şi modernizare socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

18. Zamfir, Cătălin (coord.), Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998.

19. Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 2006,

Resurse web

1. http://www.leadercommunications.com/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=33 – legile

manipularii

2. http://www.stopcalomnia.ro/product.php/

Formele_si_modurile_de_manipulare_prin_televiziune_-_partea_5/14/

3. http://www.aber.ac.uk/media/index.php - The media and Communications Studies Site

4. Joshua Meyrowitz (1986) : No Sense of Place : The Impact of Electronic Media on Social

Behavior. Oxford: Oxford University Press

5. http://www.aber.ac.uk/media/sections/go.php?url=http://www.aber.ac.uk/media/

Students/rtf0401.doc&f=1 - Fowler, Rhys (2004) 'Electronic Media: Changing Social

Behaviour?'