OSTEOLOGIA

Osteologia

• Osteologia studiază forma şi structura oaselor.

• Oasele se articulează între ele şi formează scheletul pe care se inseră muşchii.

• Funcțiile sistemului osos: Scheletul este partea pasivă a aparatului locomotor. Oasele servesc

drept pârghii pentru tracţiunea muşchilor, adică pentru producerea mişcărilor.

Scheletul este de asemenea un sistem de rezistenţă şi protecţie pentru întreg organismul.

Oasele mai sunt şi o rezervă de calciu pentru organism.

• Oasele sunt albicioase, dure, rezistente. Structura şi compoziţia oaselor, arhitectura fiecărui os, precum şi a scheletului în totalitate, sunt adaptate perfect funcţiilor descrise mai sus.

Generalităţi

1. Structura osului.

• Țesutul osos este un complex morfo-chimic alcătuit din patru componente:

1.fibrile colagene, 2.substanţă fundamentală organică, 3.substanţă fundamentală anorganică şi 4.celule

1.1. F ibrilele colagene

• sunt formate din protofibrile. Protofibrilele la rândul lor sunt formate din macromolecule polipeptidice. Aceste macromolecule prezintă o parte centrală, denumită ax (formată din aminoacizi ca prolină, glicină), de care sunt legate grupări laterale care permit organizarea fibrilelor în fascicule.

• Axul central este plicaturat, motiv pentru care se poate alungii. Protofibrilele au o structură periodică, datorită alternanţei între zone dense cu altele mai puţin dense. Fibrilele sunt individualizate, neanastomozate. Grosimea protofibrilelor variază cu după segmentul anatomic studiat şi se îngroaşe cu vârsta.

• Fibrilele se grupează în fascicule. Acestea pot fi văzute cu microscopul optic. Alinierea fibrilelor în fascicule este perfectă, realizând aşa-zisul aspect „în fază”. Această structură se întâlneşte peste tot unde există ţesut de colagen (tendon, muşchi striat).

1.2. Substanţa fundamentală organică.

• La nivelul oaselor există o tramă reticulară, anorganică, în ochiurile căreia se află substanţa fundamentală organică. Aceasta este alcătuită din fibrile colagene şi formațiuni sferice, cu diametrul corespunzător ochiurilor reţelei. Aceste formaţiuni sferice se unesc în entități tridimensionale, orientate în spaţiu.

• Substanţa fundamentală organică are în compoziţie proteine şi mucopolizaharide (ex acidul hialuronic, sau acidul condroitin sulfuric, legat fiecare de aminozahrul său).

1.3. Substanţa fundamentală anorganică

• conţine anumite săruri minerale:

fosfat de calciu 85%,

carbonat de calciu 8%,

fluorură de calciu 3%,

precum şî fosfat de magneziu, clorură de calciu şi clorură de sodiu în proporţii mai mici.

Substanţa fundamentală organică fixează sărurile, în special datorită acidului condroitin sulfuric. Sărurile minerale au o mobilitate mare, putând impregna sau părăsii substanţa fundamentală organică oricând. Raporturile dintre fibrile şi substanța fundamentală calcificată sunt diferite. Există o serie de fibrile intim legate de substanţa fundamentală, faţă de altele care sunt mult mai libere. Pe parcursul vieţii, raporturile între substanţa fundamentală calcificată şi fibrile este variabilă.

1.4. Celulele osoase.

• Osul este format din matricea intercelulară, despre care am vorbit până acum şi celulele care se găsesc în această matrice. Matricea este compusă 40% din materie organică şi restul din săruri anorganice.

• Celulele osoase sunt de mai multe feluri: osteoblaste (responsabile de sinteza, depozitarea si mineralizarea matricei); osteocite (incluse in matrice); osteoclaste (cu rol in erodarea activă - remanierea osoasă).

• Celulele se găsesc în nişte cavităţi formate în interiorul substanţei fundamentale, numite osteoplaste. Osteoplastele au formă ovalară, turtite în sens longitudinal faţă de os. Osteoplastul este înconjurat de fibre dispuse longitudinal faţă de peretele acestuia. Osteocitele au un nucleu mare, ovalar, cu unul sau doi nucleoli. Membrana este bine individualizată.

2. Arhitectura osului.• Arhitectura osului este adaptată la

funcţia de rezistenţă a acestuia. • Substanţa osoasă este dispusă

neomogen. • O teacă superficială de ţesut osos

compact, dens ca structură, care • înconjură zone de țesut spongios,

format din trabecule osoase, de grosimi diferite şi anastomozate între ele, care delimitează cavităţi.

• Partea compactă a osului se află întotdeauna la exterior, înconjurând osul spongios.

2.1. Arhitectura microscopică.

• Microscopic, osul este format din lamele osoase care conţin matrice mineralizată şi fibre de colagen.

• Dispunerea fibrilelor în lamele, cât şi dispunerea lamelelor în diverse structuri funcţionale sunt dependente de

funcţia de rezistenţă a osului în special, dar şi

de tracţiunea muşchilor, presiunea unor organe, pulsaţiile arterelor, ca şi

forţa de gravitaţie).

Între fibre sunt dispuse osteocite.

sistemul Havers.

• Lamelele osoase sunt dispuse ca cilindri concentrici în jurul unui canal neurovascular central (canal Havers).

• Canalul central Havers împreună cu lamelele concentice aşezate în jurul acestuia formează sistemul Havers. Acest sistem este socotit drept unitatea morfo-funcţională a osului şi a mai fost denumit şi osteon.

• In cadrul fiecărei lamele a sistemul Havers există fibrile paralele, dispuse helicoidal în jurul canalului central. În lamela concentrică următoare, dispozitivele helicoidale sunt dispuse în sens contrar. Acest fapt se datorează adaptării osului funcţiei de rezistenţă atât la tracţiune, cât mai ales la presiune.

• Orientarea sistemelor Haversiene este îndreptată în direcţia presiunii maxime suportată de os.

In diafiza oaselor lungi, acestea stau în direcţia longitudinală a osului.

În oasele plate, osteoanele sunt paralele cu suprafaţa osului.

În anumite localizări, osteoanele sunt convergente în direcţia unei proeminenţe osoase.

canalele Volkmann

In structura osului există şi un alt tip de canale, numite canalele Volkmann, care se găsesc în sistemul lamelar periferic.

Sunt aşezate transversal, motiv pentru care se mai numesc şi canale perforante. Acestea sunt mai înguste decât canalele Havers şi nu au lamele osoase în jurul lor.

2.2. Arhitectura macroscopică.

• Macroscopic, ţesutul osos este împărţit în ţesut

osos compact, cu structură densă şi

ţesut osos spongios, constituit dintr-o reţea de trabecule între care se delimitează cavităţi.

După formă şi dimensiuni există trei tipuri principale de oase:

Oasele lungi

sunt cele la care predomină lungimea (ex. humerus, femur).

Acest tip de oase se găseşte la nivelul membrelor. Aceste oase au rol de pârghii.

Corpul osului lung, numit diafiză, este format dintr-un cilindru de ţesut osos compact, străbătut de un canal central (cavitatea medulară).

Pe secţiune longitudinală, osul lung prezintă în dreptul diafizei, la suprafaţă, o teacă de ţesut osos compact. Teaca are cea mai mare grosime în porţiunea medie a osului.

Spre extremităţile diafizei şi la nivelul epifizelor, ţesutul osos este spongios. Trabeculele care se încrucişează la acest nivel delimitează areole care sunt mai mici la suprafaţă şi devin din ce în ce mai mari spre profunzime.

Dispunerea sistemelor trabeculare nu este întâmplătoare. Acestea sunt dispuse după linii izostatice, care permit osului să reziste cu minim de material la solicitări maxime. Deci, rezistenţa osului este calitativă (felul cum este orientat ţesutul osos) şi nu cantitativă, adică nu depinde în mare măsură de cantitatea de ţesut osos.

• Extremităţile se numesc epifizele şi sunt formate dintr-o pătură de substanţă osoasă compactă la periferie, ce îmbracă o masă de substanţă spongioasă, în interior.

• La suprafaţă, osul este acoperit de o membrană conjunctivo-vasculară denumită periost. La nivelul suprafeţelor articulare, osul este acoperit la suprafața sa de cartilajul articular.

Oasele late sau plateOasele late sau plate, sunt cele

pentru care lungimea este aproape egală cu lăţimea. Aceste două dimensiuni depășesc grosimea. Acest tip de oase prezintă două feţe şi mai multe margini. Acestui tip de oase îi corespund mai ales oasele cutiei craniene, care formează o cavitate de protecţie (craniul). Scapula este tot un os lat.

Oasele late sunt formate din două lame de substanţă osoasă compactă. Între acestea există un strat de substanţă osoasă spongioasă.

Între cele două lame nu se mai delimitează un canal medular cum se întâmplă la oasele lungi.

Lamele de substanţă compactă fuzionează la nivelul marginilor osului, învelind astfel substanţa spongioasă din toate părţile.

În cazul oaselor plane ale bolţii craniene, lamele de ţesut compact se numesc table, iar substanţa osoasă dintre acestea diploe.

Oasele scurte• - Oasele scurte sunt cele la

care cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale (ex. astragalul).

• Acestea au formă aproape cubică şi se găsesc în regiuni unde este necesară o mare soliditate şi unde există mişcări variate, dar cu amplitudine mică. Oasele scurte sunt reprezentate de oasele tarsiene, carpiene, sau ale coloanei vertebrale.

• La aceste tipuri de oase mai putem adăuga:

- oasele pneumatice, care conţin cavităţi pline cu aer, cum ar fii maxila sau sfenoidul cu sinusurile sale.

- oasele sesamoide, care se dezvoltă în vecinătatea unor articulaţii sau în tendoanele unor muşchi, cum este de exemplu osul numit patelă sau rotulă.

- oasele arcuate, precum coastele.

3. Măduva osului

- Măduva osului se află în canalul central (canalul medular) al oaselor lungi, în areolele ţesutului spongios, precum şi în canaliculele vasculare mai largi ale substanţei compacte a osului. De-a lungul vieţii, măduva are aspecte şi funcţii diferite:

- Măduva roşie osteogenă este formată din ţesut conjunctiv embrionar, reţele capilare, osteoblasre şi osteoclaste.

- Măduva roşie hematogenă. Se află în oasele fătului şi copilului. Acset tip de măduvă apare în luna a IV a intrauterină şi ia locul măduvei osteogene. Din ea se formează elementele figurate ale sângelui. Măduva roşie are rol hematopoetic împreună cu splina şi ficatul. La adult măduva hematopetică persistă doar în corpul vertebrelor, stern, coaste, oasele bazei craniului. Măduva are aspectul roşu din cauza numeroaselor capilare şi a numeroaselor celule încărcate cu hemoglobină.

- Măduva galbenă se găseşte la adult şi este formată din celule grăsoase. Apare mai întâi la oasele extremităţilor, începând cu vârsta de 6 ani.

- Măduva cenuşie apare la bătrâni şi este de aspect fibro-gelatinos.

4.Periostul.

Periostul înveleşte osul la suprafaţă şi este reprezentat de o membrană fibroasă în care se prelungesc fibrele tendinoase de inserţie ale muşchilor.

Periostul este format din fibre conjunctive care sunt dispuse în direcţia ligamentelor care se inseră pe os. Deci, tendoanele muşchilor nu se inseră direct pe os, ci prin intermediul periostului.

Între os şi periost se află un strat de ţesut conjunctiv lax. Datorită acestuia osul creşte în grosime.

5. Vasele şi nervii

• Arterele. Oasele sunt vascularizate de artera principală (sau nutritivă), care pătrunde în diafiza oaselor lungi prin gaura nutritivă şi merge către măduvă, precum şi de artere periostale.

• Ajunsă în măduvă, artera nutritivă se împarte în două ramuri: una ascendentă şi alta descendentă. Acestea dau la rândul lor ramuri medulare care se desfac în reţeaua capilară arterială a măduvei şi ramuri osoase fine, care pătrund în canalele Havers în vecinătatea măduvei şi se anastomozează cu sistemul arterial din compactă.

• Osul este vascularizat şi prin ramurile periostale care sunt anastomozate într-o reţea periostală bogată. Din ele pleacă la nivelul diafizei, arteriole care trec în os prin canalele Havers şi Volkmann. Ajunse în canalul medular se anastomozează cu ramificațiile capilare provenite din artera nutritivă. La nivelul epifizei, arteriolele periostale merg spre măduvă prin areolele țesutului spongios epifizar.

• Venele. Capilarele venoase (din măduvă, canalele Havers şi din areolele ţesutului spongios epifizar) confluează în reţele care drenează puţin din sângele venos prin venele care însoţesc arterele nutritive.

• Sângele este drenat mai ales prin venulele de la nivelul periostului epifizar.

• Nervii. Periostul are o bogată reţea nervoasă, precum şi numeroşi corpusculi receptori (corpusculii Vater – Pacini şi corpusculii Ruffini).

• Filetele nervoase osoase fac parte atât din sistemul neurovegetativ, cât şi din cel nervos somatic. În oasele lungi, nervii însoţesc artera nutritivă.

6. Conformaţia exterioară a oaselor.Unele porţiuni sunt foarte netede şi participă la formarea articulaţiilor.

Acestea sunt feţele articulare, care uneori pot fii adâncite şi formează astfel cavităţi articulare.

Unele suprafeţe sunt denivelate şi servesc pentru inserţiile musculare. Aceste suprafeţe rugoase se numesc suprafeţe de inserţie.

Proeminenţele osoase care depăşesc cu vârful restul osului, se numesc apofize.

Proeminenţele mai puţin dezvoltate, mai late, neregulate, nedetaşate de suprafaţa osului se numesc tuberozităţi. Tuberozitatea mai rotunjită, mai netedă, poartă numele de eminenţă. Dacă tuberozitatea este mai restrânsă, se numeşte tubercul. Ridicătura ascuţită a unui os se numeşte spină. Când proeminenţa se află deasupra unei articulaţii, se numeşte epicondil. Proeminenţele tăioase, liniare, se numesc creste. Toate aceste proeminenţe, indiferent de nume, servesc pentru inserţii musculare şi sunt determinate de tracţiunea muşchilor care se prind de ele.

Pe suprafaţa osului se observă şi şanţuri. Ele apar mai ales la oasele lungi şi sunt orientate in lungul osului.

La suprafaţa osului se mai observă multiple găuri care sunt de fapt deschideri ale canaliculelor prin care trec vase şi nervi.

Alcătuirea scheletului• Totalitatea oaselor formează

scheletul uman. Oasele pot fi grupate în scheletul trunchiului osos, scheletul extremităţii cefalice şi scheletul membrelor.

• Trunchiul osos este constituit din coloana vertebrală, cutia toracică (alcătuită din

vertebrele toracice, situate posterior, coaste lateral şi stern median) şi

pelvisul osos.

• Scheletul membrului superior este legat la apertura superioară a cutiei toracice prin centura scapulară, formată din 2 oase: clavicula şi scapula, din care doar clavicula se articulează direct cu toracele.

• Scheletul membrului pelvin se leagă de trunchi cu ajutorul centurii pelviene, formată din oasele coxale. Cele 2 coxale, articulate anterior printr-o articulaţie numită simfiza pubiană, se articulează posterior cu sacrul, formând porţiunea scheletică inferioară a trunchiului, numită pelvis osos.

• Oasele neperechi sunt situate pe linia mediană a corpului (sternul si sacrul). Ele sunt oase simetrice, formate din două jumătăţi (dreaptă si stangă) identice.

• Oasele membrelor sunt perechi, dar nesimetrice, pentru că cele două jumătăţi ale lor nu sunt identic conformate.

• Pentru ca un os să fie studiat şi descris izolat în afara organismului, trebuie orientat în aşa fel încât poziţia lui să fie aceeaşi cu cea pe care o are în organism. Orientarea se face cu ajutorul celor mai caracteristice elemente anatomice pe care le prezintă osul respectiv.

• Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare două elemente anatomice, pe care le punem în raport cu două planuri ale corpului. Pentru orientarea oaselor pereche sunt necesare trei elemente anatomice, aşezate în trei planuri.

Coloana vertebrală• Coloana vertebrală este partea

axială a scheletului.

• Coloana vertebrală se află zona posterioară a trunchiului, în planul median.

• Ea se întinde de la baza craniului până la extremitatea inferioară a trunchiului osos.

• Coloana vertebrală are 33–34 de vertebre aşezate una deasupra celeilalte, succedându-se cranio-caudal.

1.1. Vertebra tip.

• Vertebra are 2 porţiuni; corpul vertebral, situat anterior,

în formă de segment de cilindru şi arcul posterior, situat după

cum îi spune numele, în partea posterioară a vertebrei.

Cele 2 segmente (corp şi arc) delimitează între ele, un orificiu, numit foramen vertebrale.

Prin suprapunerea vertebrelor una peste alta, se formează un canal de-a lungul coloanei, între cele două părţi, numit canal vertebral, în interiorul căreia se află măduva cu învelişurile sale.

Părţile constitutive 1.1.1. Corpul vertebral

• Corpul vertebral seamănă cu o porţiune de cilindru. Are o faţă superioară şi una inferioară, ușor concave, aproape paralele. Între cele două vertebre alăturate se găseşte câte un disc intervertebral. Faţa posterioară a corpului vertebral este concavă şi este străbătută de multiple orificii neuro-vasculare.

1.1.2. Arcul vertebral

• Arcul vertebral este fixat de corp prin două lame turtite transversal, denumite pediculi şi are situat pe el un sistem de apofize

apofizele articulare, apofizele transverse şi apofiza spinoasă.

1.1.2.1. Pediculul

• Pediculul reprezintă rădăcina arcului vertebral.

• Pe marginea superioară, pediculul se vede o incizură, iar pe marginea inferioară, o altă incizură, mult mai profundă.

• Prin suprapunerea a unei incizuri inferioare peste una superioară, se crează un orificiu numit foramen intervertebrale, pe unde intră şi ies vase şi nevi din canalul vertebral.

Apofizele

• Apofizele articulare se găsesc câte patru pe fiecare vertebră, una superioară şi alta inferioară de fiecare parte. Fiecare din aceste apofize prezintă o faţetă netedă, lucioasă, numită faţă articulară. Prin intermediul acestora se articulează două vertebre vecine.

• Apofizele transverse se situează de o parte şi de alta a arcurilor vertebrale şi servesc pentru inserţii musculare. Ele sunt turtite din faţă în spate şi sunt orientate în afară.

• Apofiza spinoasă este unică, aşezată la mijlocul arcului vertebral şi este orientată posterior şi în jos.

1.2. Vertebrele regionale.

• Coloana se intinde pe mai multe regiuni: cervicală, dorsală (toracală), lombară şi pelvină.

• Coloana cervicală conţine 7 vertebre.

• Coloana toracală are 12 vertebre.

• Coloana lombară deţine 5 vertebre.

• Coloana pelvină este formată din 5 vertebre sacrate unite între ele, formând osul sacru şi 4 – 5 vertebre coccigiene unite între ele, care la rândul lor formează osul coccis.

Pe la mijlocul fiecărei regiuni se găsesc vertebrele tipice pentru regiunile respective. Către capetele fiecărei regiuni se găsesc vertebre de tranziţie, care încep să împrumute caractere ale vertebrelor regiunii adiacente.

Vertebre cervicale de tranziţie. Atlas este vertebra C1.• este formată din două mase laterale

reunite prin două arcuri, unul anterior şi altul posterior.

• Pe faţa posterioară a arcului anterior se află tuberculum anterius. În dreptul acestui tubercul, se află o faţetă (fovea dentis) care se articulează cu apofiza odontoidă (dens) a vertebrei C2.

• Faţetele superioare ale maselor laterale se articulează cu condilul occipital.

• Faţeta inferioară a maselor laterale se articulează cu axisul.

• Canalul vertebral este despărţit printr – un ligament situat între cele două mase laterale (lig. transversum atlantis), în două porţiuni, una anterioară şi alta posterioară. În porţiunea anterioară pătrunde apofiza odontoidă a atlasului. Porţiunea posterioară formează canalul vertebral prin care trece măduva spinării.

Axis sau C2

• este caracterizat prin prezenţa unei apofize proeminente, conice, numită apofiza odontoidă sau dens. Această apofiză este orientată în sus şi pleacă de pe faţa superioară a corpului vertebrei C2.

• Faţeta sa anterioară se articulează cu faţeta corespondentă de pe atlas.

• Faţeta posterioară corespunde lig. transversum atlantis.

• Masele laterale se găsesc de o parte şi alta a apofizei odontoide. Masele laterale prezintă câte o faţetă superioară şi inferioară de fiecare parte.

1.2.2. Coloana toracală. Vertebra toracală tip.

• Vertebra tip este reprezentată de vetebra T6.

• Pe feţele laterale ale corpului vertebral se găsesc câte două hemifaţete articulare pentru coaste (una superioară şi lata inferioară). Incizura vertebrală inferioară este foarte adâncă.

• Apofizele transverse sunt dezvoltate şi sunt îndreptate posterior şi lateral. Spre vârful apofizei, pe faţa anterioară se găseşte o faţetă articulară pentru faţeta articulară corespondentă de pe coastă. Foramen vertebrale este rotund şi îngust.

1.2.3. Coloana lombară.Vertebra lombară tip.

• Vertebrele lombare sunt mai mari în înălţime şi lăţime faţă de toate celelalte tipuri de vertebre. Diametrul lateral este mult mai mare decât cel anteroposterior.

• Apofiza spinoasă este o lamă patrulateră îndreptată posterior, aproape orizontal.

• Apofizele transverse sunt plate, ascuţite şi orientate lateral. Partea anterioară a acestor apofize este asimilată coastelor. De aceea sunt denumite processus costarius.

• Foramen vertebrale la are la nivel lombar o formă triunghiulară, cu baza orientată spre corpul vertebrei.

1.2.4. Osul sacrum.

• Osul sacru are forma unei piramide răsturnate şi se găseşte între cele două oase iliace.

• se formează prin sudura celor cinci vertebre sacrate.

• Faţa anterioară este concavă şi netedă, iar cea posterioară convexă şi denivelată.

• Pe faţa anterioară se observă mai multe creste transversale, care reprezintă urmele de sudură ale vertebre;or sacrate. Sunt patru creste transversale.

• La extremităţile acestor creste se găseşte de fiecare parte câte o gaură. Există astfel câte patru găuri de fiecare parte (foramina sacralia pelvina). Acestea comunică cu canalul sacral. Aceste găuri se prelungesc prin câte un şanţ lateral. Prin aceste şanţuri trec ramuri ale plexului sacrat.

Faţa dorsală

• Faţa dorsală este convexă, prevăzută cu cinci rânduri paralele de apofize, unite tot în cinci creste.

• Pe linia mediană, apofizele spinoase formează crista sacralis mediana.

• De o parte şi de alta a acestei creste se află crista sacralis intermedia, formată prin unirea apofizelor articulare.

• Cel mai lateral, prin unirea apofizelor transverse iau naştere crestele sacrate laterale (crista sacralis lateralis).

• Între creasta intermediară şi cea laterală se află găurile sacrate posterioare (foramina sacralis dorsalis). Găurile sunt mai mici decât cele anterioare, cu margini ascuţite, neregulate. În porţiunea caudală a fiecărei creste articulare (crestele intermediare) se află câte o proeminenţă numită cornu sacrale. Între cele două coarne se delimitează un spaţiu triunghiular, cu vârful spre creasta mediană, numit hiatus sacralis.

• Feţele laterale sunt triunghiulare, cu baza cranial. În partea supero-anterioară se află o suprafaţă articulară prin care sacrul se articulează cu osul coxal. Această suprafaţă ese mai largă în dreptul vertebrei S1. In spatele acestei suprafeţe se găseşte o proeminenţă rugoasă pe care se inseră ligamentele sacroiliace tuberositas sacralis.

• Baza sacrului este orientată în sus şi anterior. Articulaţia dintre această faţă şi ultima vertebră lombară formează unghiul sacrolombar, deschis înapoi. Acesta corespunde proeminenţei anterioare numită promontoriu.

• Vârful sacrului, printr-o mică faţetă ovalară se articulează cu osul coccis. Canalul sacrat străbate sacrul şi conţine partea inferioară a cozii de cal a măduvei spinării şi filum terminale.

• La femeie osul sacru este mai lat şi mai scurt iar curbura feţei pelvine este mai accentuată.

1.2.5. Osul coccis

• Coccisul este mic şi triunghiular, format din 4-5 rudimente vertebrale.

• Din vertebrele coccigiene a rămas doar corpul vertebral.

• Prima vertebră coccigiană prezintă şi ea două proeminenţe osoase, denumite coarnele coccisului, care se articulează cu coarnele corespondente ale sacrului.

1.3. Coloana vertebrală în ansamblu.

• Coloana vertebrală este alcătuită prin suprapunerea alternativă a vertebrelor şi a discurilor intervertebrale. Această înşiruie se găseşte anterior. Posterior se află coloana formată din arcurile vertebrale. Împreună, aceste părţi ale coloanei vertebrale delimitează între ele canalul vertebral.

• Lăţimea maximă a coloanei este de 11 cm şi se află la nivelul bazei osului sacru. Lungimea coloanei este diferită la bărbat (73 cm) faţă de femeie (60 cm).

• Coloana vertebrală prezintă mai multe curburi, atât în plan frontal, cât şi în plan sagital. Ele se înşiruiesc alternant, decurgând una din alta. Ca urmare coloana are un aspect de tije spiralată, mărindu-si astfel rezistenţa.

În plan sagital

• se conturează 4 curburi alternative: cervicală, toracală, lombară, sacrată.

Coloana cervicală este concavă posterior. Se continuă cu cea toracală, concavă anterior. Coloana lombară este concavă posterior. Coloana sacrată este cea mai de jos curbură şi prezintă

concavitatea anterior.

Curbura cervicală poartă numele de lordoză cervicală. Ea apare ca un resort pentru menţinerea capului.

Curbura lombară se numeşte lordoză lombară şi a apărut pentru susţinerea greutăţii. Aceste două curburi apar după naştere şi se accentuează cu vârsta.

• Prin ridicarea la staţiunea bipedă, pelvisul se înclină înainte iar

• coloana se frânge la nivel lombosacrat unde se formează promontoriu.

• Tot staţiunea bipedă este cauza apariţia lordozei cervicale şi a lordozei lombare.

Curburile în plan frontal

sunt următoarele: o curbură toracală cu

convexitatea la dreapta (datorită preponderenţei mâinii drepte) şi

două curburi compensatorii, sinistro convexe, reprezentate de curbura cervicală şi cea lombară.

Scheletul toracelui

• Scheletul toracelui este format din

coloana vertebrală situată posterior,

stern situat anterior şi 12 perechi de coaste care

unesc cele două repere numite anterior.

2.1. Sternul.

• Sternul este un os lat, situat median, cu direcţie de sus în jos şi înainte. Are trei porţiuni, aşezate de sus în jos:

manubriul, corpul sternal şi procesul xifoidian.

• Manubriul este partea cea mai lată a sternului. Este situat deasupra celorlalte segmente sternale.

• La nivelul unirii sale cu corpul vertebral se formează un unghi numit angulus sterni sau angulus Ludovici, care proemină înainte.

• Pe marginea superioară a sternului se află o incizură mediană numită numită incizura jugulară.

• Lateral de aceasta se găsesc două incizuri, una dreaptă şî alta stângă, pentru articlaţia cu clavicula.

• Sub aceste incizuri, pe unghiurile manubriului se găseşte câte o faţetă articulară pentru prima coastă. A doua incizură, corespondentă coastei a doua, se află la unirea manubriului cu corpul sternal.

• Corpul sternului este aplatizat din faţă în spate şi se palpeaza sub tegumente. Este prevăzut 3 – 4 creste transversale. Faţa posterioară este netedă şi uşor concavă. Pe marginile sternului se găsesc câte 7 cavităţi articulare pentru articularea cu cartilajele costale. Ultima cavitate articulară se află la unirea corpului cu apendicele xifoid.

• Procesul xifoidian este un apendice al sternului, cu formă variabilă: alungit, triunghiular, ovalar, bifid. Uneori vârful poate fi cartilaginos.

• Sternul poate fi palpat pe viu. Unghiul sternal este reper pentru coasta a 2-a. Din acest loc se începe numărătoarea coastelor şi a spaţiilor intercostale.

2.2. Coastele

Coastele sunt nişte arcuri parţial osoase, parţial cartilaginoase, câte 12 de fiecare parte. Ele unesc sternul de coloana vertebrală.

• Primele 7 coaste, denumite şi coaste adevărate, se articulează nemijlocit cu sternul prin intermediul cartilajelor costale.

• Următoarele 3 coaste au cartilajele unite între ele şi apoi cu cartilajul coastei a 7 a.

• Ultimele 2 coaste nu mai ajung la stern, ele pierzându-se în grosimea peretelui abdominal.

Coasta osoasă

• descrie un traiect concav înăuntru. Coasta prezintă

o curbură concavă în interior, denumită curbură de învăluire şi

o curbură de torsiune care este în raport cu axul său.

• Coasta pleacă de la articulaţia costovertebrală, are un traiect postero - lateral, paralel cu apofiza transversă, pe care o depăşeşte, după care face un unghi obtuz, numit unghiul coastei, şi merge în continuare spre stern.

• Coastele prezintă un corp şi două extremităţi.

Corpul coastei are o faţă medială şi una laterală. Pe marginea inferioară a feţei mediale se găseşte șanțul coastei, prin care trece mănunchiul vasculonervos intercostal.

Extremitatea posterioară a coastei se articulează prin intermediul a două faţete, cu vertebra corespondentă. Capul coastei se continuă cu o zonă mai subţire denumită collum costae. La unirea colului cu capul, se află o faţetă articulară pentru apofiza transversă.

Cartiljul costal

• Cartiljul costal face legătura între coastă şi stern.

• Explorarea coastelor se poate face de la unghiul costal, pe toată întinderea lor.

Toracele în ansamblu

• Toracele în ansamblu are forma unui trunchi de con cu baza în jos, deschis la ambele capete.

• Orificiul superior poartă numele de apertura thoracis superior (denumită şi vârful toracelui) şi

= este limitat de incizura jugulară a sternului, marginea internă a primei coaste şi corpul vertebrei T1. Vârful toracelui este eliptic, cu axul mare transversal. El este situat într-un plan oblic anterior.

• Orificiul inferior, denumit apertura thoracis inferior, este de fapt baza toracelui. Aceasta este delimitată de corpul vertebrei T12, coasta a 12-a, vârful coaste a 11-a, arcadele formate din alipirea cartilajelor costale 10,9,8, cu cartilajul coaste a 7-a.

• Cele două arcade costale se unesc cu sternul la baza apendicelui xifoid. Planul aperturii inferioare priveşte inferior şi anterior. Apertura inferioară este închisă de diafragm, care prin bolta sa poate ajunge în interiorul toracelui până la jumătatea înălţimii acestuia.

3. Scheletul membrului superior

•  Membrul superior este împărţit în mai multe segmente:

umăr, braţ, antebraţ, mână.

• Umărul cuprinde oasele centurii scapulare: clavicula şi scapula. Centura scapulară fixează membrul superior la torace. Fixarea se face numai prin articulaţia sternoclaviculară.

• Celelalte segmente osoase formează porţiunea liberă.

3.1. Centura scapulară.

• Centura scapulară este formată din punct de vedere osos din două oase:

clavicula şi scapula.

3.1.1. Clavicula

• este situată de o parte şi de alta a sternului, în porţiunea antero-superioară a toracelui. Clavicula este aşezată orizontal, spre înapoi şi lateral.

• Are un corp şi două extremități.

Corpul claviculei are forma literei S culcat, orientată cu porţiunea convexă situată anterior şi medial.

• Faţa superioară este netedă.

• Pe faţa inferioară se găseşte un şanţ pentru muşchiul subclavicular.

• Marginea anterioară este groasă spre stern şi ascuţită spre extremitatea laterală, unde se poate vedea o proeminenţă numită tuberculul deltoidian, pe care se inseră fibre din muşchiul deltoid.

• Marginea posterioară este invers curbată.

• Extremitatea sternală se articulează cu sternul printr-o faţetă articulară.

• Extremitatea laterală sau acromială este turtită de sus în jos şi se articulează cu acromionul printr-o faţetă articulară.

• Clavicula se poate explora pe viu aproape în totalitate.

3.1.2. Scapula

• este plată, subţire, de formă triunghiulară, mobilizabilă între muşchii spatelui. Scapula se articulează lateral cu humerusul şî clavicula. Scapula are două feţe, trei margini şi trei unghiuri.

Faţa anterioară se situează în dreptul spaţiului dintre coastele 2 şi 7. În parta sa inferioară prezintă câteva creste osoase orientate oblic în jos şi medial, pe care se inseră muşchiul subscapular.

Faţa posterioară prezintă cam la unirea 1/4 superioare cu 1/4 medie, o lamă osoasă numită spina scapulei.

• Astfel, faţa posterioară este împărţită într-o fosă supraspinoasă şi una infraspinoasă, mult mai întină ca prima.

• Spina scapulei este triunghiulară, cu vârful triunghiului situat medial.

• Marginea liberă spinei se lărgeşte spre lateral, unde formează acromionul.

• Acromionul are o faţetă articulară, pentru articulaţia cu clavicula. Acromionul se află deasupra articulaţiei scapulohumerale.

• Unghiul lateral al scapulei are o cavitate glenoidă, articulară, ovalară pentru capul humeral. Deasupra se găseşte tuberculul supraglenoidian, unde se inseră tendonul lung al muşchiului biceps. Dedesubtul cavităţii glenoide se află un alt tubercul, numit tubercul infraglenoidian, unde se inseră tendonul lung al tricepsului brahial.

• Deasupra cavităţii glenoide şi a tuberculului supraglenoidian se află procesul coracoid. Acesta se formează din marginea superioară a scapulei. De procesul coracoid se prind muşchiul coracobrahial şi tendonul scurt al muşchiului biceps.

• Pe marginea superioară a scapulei, imediat după procesul coracoid se găseşte un şanţ numit incizura scapulei, pe unde trece nervul supascapular.

3.2. Scheletul braţului.

• Scheletul braţului este format de osul humerus. Acesta este un os lung, care prezintă

o diafiză şi două epifize.

Corpul humerusului

Corpul humerusului este cilindric în porţiunea proximală şi prismatic triunghiular în partea distală. Marginile prismei se prelungesc, subţiindu-se în sus.

• Diafiza are trei feţe şi trei margini. Faţa posterioară prezintă începând de la

mijlocul său, un şanţ spiralat, care coboară de la marginea internă în jos, trecând peste marginea laterală până aproape de epifiza inferioară. Prin acest şanţ trece nervul radial.

• Faţa antero-laterală prezintă în 1/3 medie o tuberozitate în formă de V, cu deschiderea în sus, pe care se inseră mușchiul deltoid. Sub această rugozitate şanţul nervului radial taie marginea anterioară.

• Pe faţa antero-medială se găseşte orificiul pentru vasele nutritive.

• Marginea anterioară este mai ascuţită decât celelalte două şi prezintă creasta tuberculului mare, pe care se inseră muşchiul mare pectoral. La polul inferior, această margine se bifurcă, delimitând fosa radială şi fosa coronoidă.

• Extremitatea superioară este denumită şi cap humeral.

Capul humeral are o suprafaţă articulară. El are dimensiunile unei treimi de sferă.

Împrejurul capului se află un şanţ circumferențiar, numit collum anatomicum. Capul şi colul sunt înclinate medial şi posterior faţă de corpul humeral. În partea laterală, prin intermediul colului care este mai adânc la acest nivel, capul este despărţit de cei doi tuberculi: mare şi mic.

Tuberculul mare prelungeşte faţa anterolaterală a diafizei. De sub tuberculul mare porneşte o creastă numită creasta tuberculului mare pe care se inseră muşchiul pectoral mare.

Tuberculul mic este despărţit de marele tubercul, care se găseşte în spatele său, printr-un şanţ numit sulcus intertubercularis. Prin şanţ alunecă tendonul lung al m. biceps brahial.

Locul de unire al epifizei cu diafiza poartă numele de col chirurgical.

Extremitatea inferioară

• Extremitatea inferioară este lăţită transversal, de formă triunghiulară şi încurbată uşor anterior. Are

două proeminenţe laterale între care se încadrează un

segment articular, care prezintă în porţiunea laterală un

condil (capitulum humeri) şi o trohlee în porţiunea

medială.

• Prin trohlee, se articulează cu ulna. Deasupra trohleei, pe faţa anterioară se află o fosetă numită fossa coronoidea care primeşte apofiza coronoidă a ulnei. Tot deasupra trohleei, dar posterior, se află o fostetă mai adâncă şi mai mare, numită fossa olecrani. În această fosetă intră apofiza olecraniană. Capitulum humeri este despărţit de trohlee printr-un şanţ.

• Capitulum humeri se articulează cu radiusul (fovea capului radial).

• În prelungirea laterală a capitulum humerii se află epicondilul lateral. Medial de trohlee se găseşte epicondilul medial pe care se inseră muşchi flexori ai antebraţului şi pronatorii. Între epicondilul medial şi trohlee, pe faţa lor posterioară se află un şanţ al nervului ulnar.

3.3. Scheletul antebraţului

• Antebraţul osos este format din două oase: radius şi ulna, care se articulează între ele la ambele extremităţi.

• Spaţiul dintre cele două oase este eliptic şi este ocupat de membrana interosoasă a antebraţului.

3.3.1. Ulna

• este un os lung, aşezat medial de radius (poziţia cu polciele lateral). Extremitatea voluminoasă este orientată în sus.

• Corpul ulnei are trei feţe (anterioară, posterioară şi medială) şi trei margini.

Extremitatea superioară este voluminoasă şi prezintă două mase osoase voluminoase:

una verticală, numită apofiză olecraniană şi

alta orizontală, orientată anterior, numită apofiza coronoidă.

Aceste două apofize delimitează incizura semilunară (trohleară), orientată cu deschiderea anterior. Prin această incizură ulna se articulează cu humerusul. Pe mijloc, incizura are o creastă corepunzătoare gâtului trohleei. Pe faţa laterlală, apofiza coronoidă are o suprafaţă articulară pentru capul radial.

Extremitatea inferioară este mai puţin voluminoasă şi uşor recurbată lateral. Este formată din cap şi apofiza stiloidă. Capul este rotunjit şi are pe circumferinţa sa, spre osul radius, o faţetă articulară pentru acest os. Apofiza stiloidă se află în prelungirea feţei mediane a ulnei. Între această apofiză şi capul ulnei, se află un şanţ pentru muşchiul extensor carpi ulnaris.

3.3.2. Radiusul

• este un os lung aşezat în dreptul policelui, pe marginea laterală a antebraţului, când mâna este în supinaţie. Extremitatea voluminoasă se orientează distal.

• Corpul este prismatic triunghiular. Are deci trei feţe şi trei margini.

• Pe faţa anterioară, care este îngustă, se află gaura nutritivă a osului.

• Pe faţa laterală, în zona medie, se găseşte o tuberozitate pronatorie, pentru inserţia muşchiului rotund pronator. Porţiunea de os aflată deasupra acestei tuberozităţi este acoperită de muşchiul supinator, străbătut de ramura profundă a nervului radial. Din această cauză fracturile osului la acest nivel pot leza nervul.

• Marginea medială aste ascuţită. Pe această nargine se prinde membrana interosoasă. Ea se bifurcă în partea inferioară a corpului radial, delimitând o zonă triunghiulară, unde se găseşte incizura ulnară a radiusului.

Extremitatea superioară

• Extremitatea superioară este constituită din: cap, col şi tuberozitatea radială.

Capul este un cilindru mai înalt în zona medială. Pe faţa lui superioară se află o suprafaţă articulară prin intermediul căreia se articulează cu capitumulul humeral. Circumferinţa capului ia raporturi cu scobitura radială de pe ulnă.

Colul se află sub capul radial şi este mai îngust decât acesta.

Tuberozitatea radiusului este o proeminenţă situată pe col, pe care se inseră muşchiul biceps brahial.

Epifiza distală• Epifiza distală seamănă cu

un trunchi de piramidă, care are o bază şi patru feţe.

Pe faţa medială se află o faţetă prin care se articulează cu capul ulnei.

Pe faţa laterală se află un şanţ prin care trec tendoanele al policelui. Faţa laterală se continuă cu procesul stiloid al radiusului care coboară mai jos decât procesul similar al ulnei.

Pe faţa posterioară se află mai multe şanţuri, prin care alunecă tendoanele muşchilor extensori ai mâinii şi ai degetelor.

Pe faţa anterioară se inseră muşchiul pătrat pronator. Baza are formă de triunghi, cu vârful prelungit lateral pe apofiza stiloidă.

Baza este împărţită în două faţete articulare de o creastă antero-posterioară. Cea laterală se articulează cu scafoidul, iar cea medială este în raport cu semilunarul.

3.4. Scheletul mâinii

• este format din 27 de oase împărţite în trei grupe:

carp, metacarp şi oasele degetelor.

• Faţa anterioară a mâinii poartă numele de palmă.

• Faţa posterioară se numeşte dosul mâinii.

• Marginea corespunzătoare policelui (lateral) este marginea radială.

• Marginea corespunzătoare degetului mic este marginea ulnară.

3.4.1. Oasele carpului.

• Carpul cuprinde 8 oase, dispuse pe două rânduri, câte 4 pe fiecare rând. Pe rândul proximal, de la police spre degetul mic, găsim următoarele oase:

scafoid, semilunar, piramidal şi pisiform.

• Pe rândul distal, în aceeaşi orientare se află:

osul trapez, osul trapezoid, osul capitat şi osul cu cârlig.

Toate aceste oase au formă aproape cubică.

• Carpul este acoperit pe faţa dorsală de muşchii extensori ai mâinii şi degetelor.

• Faţa palmară este concavă şi formează un şanţ numit şanţul carpului. Prin acest şanţ alunecă tendoanele muşchilor flexori acoperit de un ligament transvers (retinaculul flexorilor), care îl transformă într-un canal al mâinii şi degetelor.

3.4.2. Oasele metacarpiene.• Sunt 5 oase metacarpiene care formează scheletul palmei.

• Numerotarea lor se face de 1 la 5, începând de la radius către ulnă.

• Oasele metacarpiene sunt oase lungi şi

• sunt formate dintr-o bază, un corp şi un cap. Corpul este prismatic triunghiular. Are o faţă dorsală, una laterală şi

una medială. Baza este voluminoasă şi se articulează proximal cu oasele carpului

şi lateral cu metecarpienii învecinaţi. Capul este rotunjit şi se articulează cu falanga proximală.

3.4.3. Oasele degetelor.

• Numerotarea se face tot în sens radio-ulnar, de la 1 la 5. Fiecare deget poartă un nume. Oasele care formează degetele se numesc falange. Fiecare deget conţine câte 3 falange, mai puţin policele care are doar 2 falange.

Falanga proximală are un cap articulat cu baza falangei mijlocii, un corp şi o bază care prezintă o concavitata articulară pentru capul metacarpianului corespondent.

Falanga mijlocie are şi ea un cap în formă de trohlee, pentru articulaţia cu falanga distală, un corp asemănător cu cel al falangei proximale şi o bază care receptează capul falangei proximale.

Falanga distală are corpul mai scurt şi mai subţire. Capul falangei distale corespunde feţei dorsale a unghiei, iar pe faţa palmară are tuberculul falangei distale, care este suport pentru pulpa degetului.

• Oasele sesamoide se pot întâlni în tendoanele sau ligamentele degetelor.

4. Scheletul membrului inferior

Scheletul membrului pelvin cuprinde

• centura membrului şi

• membrul liber.

Centura membrului pelvin este compusă din cele 2 oase coxale. Aceste oase se unesc între ele la nivelul simfizei pubiene, iar posterior se unesc cu sacrul şi coccisul, formând peretele osos al cavităţii pelviene.

4.1. Osul coxal.

Osul coxal este un os voluminos, aplatizat, neregulat, torsionat ca o elice.

Este format din 3 oase distincte (ileon, ischion şi pube), care se sudează între ele la 12 – 16 ani la fete şi 13 – 18 ani la băieţi. Osul se orientează cu faţa prevăzută cu o mare cavitate ariculară spre exterior. Sub acetabul se află o scobitură. Marginea prevăzută cu o mare incizură se orientează posterior.

4.1.1. Ilionul.Acest os reprezintă mai mult

de jumătate din coxal. Este situat în porţiunea

superioară coxalului. Limita ilionului în porţiunea

distală nu este vizibilă la adult, ea fiind trasată arbitrar de o linie ce trece prin marginea superioară a acetabulului.

Ilionul este format din corp care participă la formarea cavităţii acetabulare şi o porţiune superioară numită aripa osului iliac.

4.1.2. Ischionul.

• Ischionul formează partea inferioară şi posterioară a osului coxal. Este format din corp şi o ramură. Corpul formează partea postero-inferioară a cavităţii acetabulare. Ramura se îndreaptă anterior. Limita dintre corp şi ramură este marcată de tuberozitatea ischiadică.

4.1.3. Pubele.

• Pubele este format din corp şi două aripi. El formează porţiunea antero-inferioară a coxalului. Corpul formează partea antero-inferioară a acetabulului. La locul de unire cu ilionul se află eminenţa iliopubiană. Corpul este continuat anterior de ramura superioară. Aceasta coteşte în unghi ascuţit (unghiul pubelui) şi se continuă cu ramura inferioară a pubelui, care se continuă cu ramura ishionului, formând ramura ischiopubiană.

Coxalul privit în totalitate

Coxalul privit în totalitate are 2 feţe şi 4 margini.

• Faţa laterală prezintă în partea medie

o cavitate articulară mare numită acetabul sau cavitate cotiloidă, formată din corpurile celor trei oase care formează coxalul.

Sub ea se află un mare orificiu numit gaura obturată, formată din pube şi ischion.

Deasupra acetabulului găsim faţa gluteală a aripii osului iliac.

• Acetabulul se mai numeşte şi cavitatea cotiloidă. Serveşte la articularea cu femurul. Marginea acetabulului este ascuţită, proeminentă şi se numeşte sprânceana acetabulură.

• Pe parcursul ei se află trei scobituri, la locurile de unire ale corpurilor celor trei oase care formează coxalul. Cea nai profundă este incizura inferioară, la unirea pubelui cu ischionul, numită incizura acetabulului. Această incizură se află imediat deasupra găurii obturatoare.

• În interiorul acetabulului se află o suprafaţă articulară semilunară situată la periferia cavităţii. Partea din mijloc este nearticulară şi este înconjurată de suprafaţa semilunară.

• Gaura obturată sau foramen obturatum, este ovalară, neregulată, delimitată de ramurile ischiopubiene. La omul viu este acoperită de o membrană fibroasă (membrana obturatoria).

• Marginea este ascuţită, exceptând porţiunea superioară unde se află şanţul obturator. Prin acest şanţ trece mănunchiul vasculonervos obturator.

• Suprafaţa gluteală aparține osului iliac.

• Marginea superioară a osului iliac se numeşte creasta iliacă. Ea are forma unui S culcat.

• Pe suprafaţa gluteală se găsesc trei linii semicirculare desprinse din creasta iliacă, care se îndreaptă curb în jos. Aceste linii delimitează trei suprafețe pe care se inseră cei teri muşchi gluteus (mare, mijlociu şi mic). Muşchiul gluteu mare este inserat posterior iar cel mic anterior.

• Faţa medială este împărţită în două porţiuni de către linia arcuată, care are direcţia oblică de sus în jos şi dinapoi înainte.

• Superior, se află fosa iliacă pe care se inseră muşchiul iliac.

• Sub linia arcuată se află suprafaţa sacropelvină constituită din tuberozitatea iliacă unde se inseră ligamentele sacro-iliace. Este situată posterior şi superior.

• Sub această suprafaţă rugoasă se află suprafaţa articulară, denumită facies auricularis, destinată articulaţiei cu osul sacru.

• Sub suprafața sacropelvină se află o suprafaţă plană ce corespunde acetabulului. În jos şi anterior se află gaura obturată.

Marginea superioară se numeşte creasta iliacă.

Se întinde de la spina iliacă anterosuperioră la spina posterosuperioară şi este cea mai groasă margine.

Pe această creastă se inseră cea mai mare parte a muşchilor peretelui abdominal.

.

• Marginea inferioară se întinde de la unghiul pubelui la tuberozitatea ischiatică. Ea este oblică în jos, înapoi şi lateral. Este formată din ramura ischionului şi ramura inferioară a pubelui.

• La unghiul dintre cele două ramuri ale pubelui se află o faţetă ovalară, numită faţa simfizară, prin care se articulează cu cea din parte opusă, pentru a forma simfiza pubiană. Această margine dă inserţie unor muşchi ai membrului pelvin şi corpilor cavernoşi

Marginea posterioară este formată superior de osul iliac şi inferior de osul ischiatic.

Ea prezintă de sus în jos spina iliacă postero-superioară, urmată de spina postero-inferioară.

Dedesubtul acestei spine se află o scobitură adânca numită incizura ischidică mare, care se termină la nivelul spinei ischiadice. Prin această scobitură trec nervul ischiatic, nervul gluteal superior şi inferior, vasele ruşinoase şi muşchiul piriform.

Sub spină se află incizura ischiadică minor care se termină cu tuberozitatea ischiadică.

• Marginea anterioară este accidentată şi prezintă de sus în jos mai multe proeminenţe şi depresiuni.

Superior se află spina iliacă antero - superioară.

Sub ea există o incizură (prin care trece nevul femural cutanat lateral)

urmată de spina antero-inferioară. S ub ea se află o altă incizură (prin care

trece muşchiul ileopsoas), care se termină la nivelul eminenţei

ileopectinee, care se continuă cu creasta pectineală până la tuberculul pubian şi apoi cu o mică porţiune din extremitatea simfizei

4.2. Osul femur

Formează scheletul coapsei şi este cel mai lung şi puternic os din organism. Se articulează superior cu coxalul prin acetabul şi inferior cu tibia. Osul se orientează cu capul sferic superior şi median. Marginea proeminentă se orientează posterior. Osul are o diafiză şi două epifize: una superioară și alta inferioară.

Corpul este prismatic triunghiular şi are trei feţe şi trei margini.

Faţa anterioară este netedă.

Faţa medială este mai largă superior.

Faţa laterală se strâmtează şi ea către partea inferioară.

Marginea posterioară este cea mai bine reprezentată şi se numeşte linia aspră. Este largă, rugoasă, cu două buze pe care se inseră muşchiul vast medial şi vast lateral. Pe interstiţiul dintre buze se inseră muşchii adductori.

Inferior linia aspră se bifurcă, delimitând un spaţiu triunghiular denumit facies popliteea. Spre extremitatea superioară linia aspră se trifurcă pentru a da posibilitatea inserării anumitor muşchi.

Extremitatea superioară este formată din cap articular, col şi două tuberozităţi numite trohanter mare si trohanter mic.

Capul reprezintă ¾ dintr-o sferă şi are o suprafaţă articulară pe toată întinderea sa. Pe suprafaţa articulară, în apropierea centrului se află o fosetă ovalară unde se inseră ligamentul rotund.

Colul are axul lung îndreptat oblic în jos, lateral şi în spate. Unghiul dintre col şi corp este de 130 grade. Faţa anterioară a colului este mărginită lateral de linea intertrohanterică. Această linie coboară de la trohanterul mare către cel mic. Faţa posterioară este limitată de crista intertrochanterica. Extremitatea laterală a colului se continuă cu tuberozitatea trohanterului mare şi cea a trohanterului mic.

Trohanterul mare depăşeşte colul superior şi lateral. Pe acesta se inseră mai mulţi muşchi.

Trohanterul mic este situat în partea infero-medială a colului femural şi este conic cu vârful turtit. Pe el se inseră muşchiul ileopsoas.

Extremitatea inferioară este cea mai voluminoasă. Ea are formă de piramidă despărţită antero-posterior în două mase osoase mari, numite condili femurali. Anterior cei doi condili converg spre o suprafaţă de forma unei trohei, numită facies patelaris, prin care se articulează cu rotula.

• Posterior condilii sunt despărţiţi printr-o fosetă adâncă numită fosa intercondiliană. Condilul medial este mai jos decât cel lateral. Se formează astfel un unghi deschis lateral cu coapsa, de 170 – 175 grade. Unghiul este mai accentuat la femei decât la bărbaţi. Când condilul medial coboară mai jos, unghiul se închide (sub 145 grd.), dând naştere la genu valgum, cu proiecţia genunchiului spre interior. Situaţia inversă se numeşte genu varum.

• Pe feţele cutanate ale ambilor condili se găseşte câte o tuberozitate numită epicondil extern şi epicondil intern.

4.3. Scheletul gambei

• Gamba este formată din tibie (situată medial), care

este osul cel mai voluminos şi

fibulă (situată lateral). Cele două oase se articulează

între ele la ambele capete. Între corpurile lor se

delimitează un spaţiu acoperit de membrana interosoasă.

Superior tibia se articulează cu femurul.

Inferior ambele oase se articulează cu tarsul.

4.3.1. Tibia.

• Osul se orientează cu extremitatea voluminoasă în sus, marginea ascuţită anterior şi apofiza maleolară medial.

• Tibia este un os lung care are o diafiză şi două epifize.

• Corpul are trei feţe şi trei margini. Faţa posterioară este mai lată

superior decât distal. Pe ea se află o creastă oblică, orientată în jos şi medial, numită linia muşchiului solear.

Faţa medială este netedă şi situată subcutanat. În partea sa superioară se inseră o formațiune fibroasă numită pes anserinus sau laba de gâscă.

Marginea anterioară este ascuţită, palpabilă subcutanat. Se termină superior prin tuberozitatea tibiei pe care se inseră tendonul rotulian.

Epifiza proximală are forma unei piramide cu baza în sus.

Este formată din doi condili (unul medial şi altul lateral), despărţiţi între ei printr-un spaţiu intercondilian.

Feţele superioare ale condililor şi spaţiul dintre ele poartă numele de platou tibial. Fetele superioare sunt feţe articulare pentru condilii femurali. În spaţiul intercondilian există o proeminenţă numită eminenţa intercondiliană. Pe faţa postero-laterală a condilului lateral se află o faţetă ovalară pentru articulația cu fibula.

Epifiza distală este lăţită transversal şi are aspect de piramidă cu patru feţe şi o bază. Faţa laterală se articulează cu fibula. Faţa internă se prelungeşte cu apofiza maleolară internă. Faţa medială împreună cu faţa inferioară iau parte la articulaţia cu talusul. Pe faţa anterioară alunecă tendoanele extensorilor degetelor. Prin şanţul de pe fata posterioară alunecă tendonul muşchiului flexor lung al halucelui.

4.3.2. Fibula.

Fibula este așezată lateral de tibie. Ea este mai subţire. Prezintă un corp, cap şi extremitate distală.

Corpul are trei feţe şi trei margini. În jos corpul se turteşte şi rămân doar două feţe: una anterioară şi alta posterioară. Pe faţa medială se află o creastă numită interosoasă, pe care se inseră membrana cu acelaşi nume.

Extremitatea proximală, numită capul fibulei. Pe partea medială, capul are o faţetă articulară pentru tibie.

Extremitatea distală este numită şi maleola externă. Aceasta coboară mai jos decât maleola internă. Are o faţa medială prin care se articulează superior cu tibia şi inferior cu talusul. Faţa laterală este subcutanată şi are un şanţ posterior, prin care trec tendoanele muşchilor peronieri.

4.3.3. Patella (rotula).

• Acest os face parte din scheletul genunchiului.

• Este un os sesamoid, rotund, aplatizat anterposterior, dezvoltat în grosimea tendonului muşchiului cvadriceps.

• Osul se orientează cu vârful în jos şi faţa articulară posterior.

• Pe faţa posterioară, se află o creastă rotujită care împarte faţa articulară în două feţe inegale.

4.4. Scheletul piciorului.

Scheletul piciorului este alcătuit din 26 de oase împărţite in trei zone orientate din spate înainte:

tars, metatars şi degete.

4.4.1. Tarsul

• Tarsul este format din 7 oase dispuse pe două rânduri.

Posterior se găseşte talusul şi calcaneul.

Anterior găsim scafoidul, cuboidul şi trei oase cuneiforme.

4.4.2. Metatarsul. • Metatarsul este alcătuit din cinci

oase numerotate de la unu la cinci, orientate din medial spre lateral. Metatarsienele sunt oase lungi, formate din corp, o bază şi un cap.

• Corpul este prismatic triunghiular. Are o faţă dorsală, una medială şi alta laterală. Extremitatea posterioară sau baza se articulează cu oasele tarsului şi prin intermediul unor faţete situate lateral, cu metatarsienii alăturaţi. Extremitatea anterioară numită şi cap, se articulează cu falanga proximală.

4.4.3. Oasele degetelor. • Fiecare deget este format din trei falange, cu

excepţia halucelui care are doar două falange. Falangele sunt asemănătoare cu cele de la mână, dar mai scurte.

Falangele prezintă un corp, o extremitate posterioară sau bază şi o extremitate anterioară sau cap.

• Falanga proximală are corpul turtit transversal. Baza se articulează cu metacarpianul corespondent. Extremitatea distală prezintă o faţă articulară pentru falanga mijlocie.

• Falanga II este mai scurtă. • Falanga distală este mult redusă şi are

extremitatea distală în formă semilunară, pentru a susţine unghia. Pe suprafaţa plantară, există şi aici o tuberozitate în raport cu pulpa degetului.

5. Oasele craniului • Craniul are 22 de oase grupate în

craniul cerebral şi craniul facial. Craniul cerebral conţine encefalul.

Craniul cerebral are o bază şi o boltă numită calvaria. Acesta este compus din 8 oase, patru mediane nepereche şi altele câte două de fiecare parte. Medial sunt dispuse: occipitalul, sfenoidul, etmoidul şi frontalul. Lateral sunt oasele perechi: temporale şi parietale. Fiecare os are o faţă endocraniană, spre encefal şi una exocraniană.

Craniul visceral (facial) cuprinde partea osoasă iniţială a aparatelor respirator şi digesiv, precum şi cavităţile care adăpostesc organe senzoriale.

5.1. Osul occipital

• Osul occipital este median şi posterior, fiind un os impar. Face parte din baza craniului. Este un os plat, străbătut de foramen magnum în jurul căruia se dispun pars bazilaris, pars lateralis şi scuama occipitală.

• Prin foramen occipitale magnum trece bulbul împreună cu vasele vertebrale şi spinale (anterioare şi posterioare), rădăcinile nervului cervical I şi cei doi nervi accesori.

• Pars bazilaris se află în faţa marii găuri occipitale. Pe faţa endocraniană stau bulbul şi puntea. Pe dedesubtul acestora trece artera bazilară. Faţa sa externă vine în raport cu faringele.

5.2. Osul sfenoid.

• Osul sfenoid se află la mijlocul bazei craniului.

• Este format din corp şi apofize: două aripi mari şi două aripi mici, ambele orientate lateral, precum şi două apofize pterigoide orientate în jos.

• Osul are aspectul de fluture. • Acest os este articulează cu

toate oasele neurocraniului.

• Corpul prezintă o scobitură pe faţă endocraniană denumită fosa hipofizară sau sella turcica, în care este aşezată hipofiza.

• Anterior de această fosă se află pe linia mediană tuberculum selle, în faţa căruia se află canalul optic care corespunde chiasmei optice.

• La capetele laterale ale şanţului se află gaura optică prin care intră nervii optici. Pe marginile laterale ale fosei hipofizare se află şanţul arterei carotide interne.

• Posterior de fosa hipofizară se află dorsum selle.

• Corpul sfenoidului se continuă posterior cu pars bazilaris a osului occipital.

• Corpul participă la formarea tavanului foselor nazale. Pe faţa anterioară se găseşte o creastă mediană verticală, numită creasta sfenoidală.

• Lateral de această creastă se află câte un orificiu prin care sinusurile sfenoidale situate în interiorul osului sfenoid comunică cu exteriorul. Sinusurile sunt în număr de două şi sunt despărţite pe linia mediană de un sept. Sinusurile sunt tapetate de mucoasa pituitară.

• Aripile mici se găsesc pe feţele laterale ale corpului sfenoidal. Rădăcinile lor mediale circumscriu gaura optică.

• Aripile mici formează cu marginea anterioară a aripii mari, un spaţiu numit fisura orbitalis superior. Prin aceasta endocraniul comunică cu orbita.

• Aripile mari pleacă de pe corpul sfenoidului, îndreptându-se lateral. Rădăcina aripii mari este perforată de foramen rotundum pentru nervul maxilar, de foramen ovale pentru nervul mandibular şi foramen spinosum prin care trece artera şi vena meningiană medie.

• Faţa externă participă la formarea orbitei şi împreună cu aripa mică participă la formare fisurii orbitale superioare.Marginea superioară se continuă cu osul frontal.

• Apofizele pterigoide au direcţia în jos. Ele pleacă de pe corpul sfenoidului. Fiecare apofiză pterigoidă are o lamă medială şi una laterală. Ele delimitează o cavitate numită fosa pterigoidă. Superior este delimitată o fosă mai mică, fosa scafoidă. În partea de jos, cele două lame sunt separate prin incizura pterigoidă.

Osul temporal

• Osul temporal este pereche. Are patru porţiuni:

solzul, apofiza mastoidă, stânca temporalului şi partea timpanică.

• Solzul osului temporal (pars squamosa) este o lamă verticală cu o faţă endocraniană şi alta exocraniană. Marginea se articulează cu aripa mare sfenoidală (sutura sphenosquamosa) şi cu osul parietal (sutura squamosa). Faţa exocraniană este convexă, netedă şi dă naştere fosei temporale. În parte inferioară se află apofiza zigomatică care se articulează cu apofiza temporală a osului zigomatic. Faţa endocraniană este concavă şi prezintă impresiuni ale circumvoluţiunilor.

Pars mastoidea• Pars mastoidea se găseşte posterolateral de solzul temporal. Ea se

dezvoltă atât din solz cât şi din stânca temporalului. Pars mastoidea se termină în jos cu procesus mastoideus. Apofiza are formă de con cu vârful în jos şi se află sub meatul acustic extern.

Stânca temporalului • Stânca temporalului este piramidală. • Pe faţa posterioară se află porul acustic intern

pe unde intră nervul acustic, n. facial, n. intermediar şi artera auditivă internă. Pe faţa inferioară se află gaura jugulară pe unde trece vena jugulară internă.

• Pe faţa inferioară se găseşte apofiza stiloidă şi un orificiu numit foramen stylomastoideum. Prin orificiu trece nervul facial şi artera stylomastoidee.

• Medial de gaura jugulară se află orificiul canalului carotidian, pe unde trece artera carotidă internă. Între canalul carotidian şi jugular se află fosa petrosa pentru ganglionul petros al nervului glosofaringian.

• Porţiunea timpanică se găseşte anterior de piramidă şi mai jos de solz. Pars tympanica formează peretele antero-inferior şi o parte din cel posterior al conductului auditiv extern.

Osul parietal.

• Osul parietal este exclusiv un os al calvariei. Pe linia mediană cele două oase parietale se articulează între ele. Fiecare os parietal se mai articulează cu osul occipital, osul temporal, osul sfenoid şi osul frontal. Osul are formă patrulateră şi are o faţă endocraniană, una exocraniană, patru margini şi patru unghiuri.

• Faţa endocraniană este concavă şi prezintă trei şanţuri corespunzătoare ramurilor arterei meningee medii. Tot pe această faţă sunt impregnate nişte mici fosete determinate de granulaţiile Pacchioni. Aproape de marginea superioară se află sulcus sagitalis, care corespunde sinusului venos longitudinal superior. Marginile se unesc prin suturi cu oasele enumerate anterior.

5.5. Osul frontal.

• Osul frontal are o porţiune verticală (solzul frontalului), şi alta orizontală. Porţiunea verticală ia parte la formarea calvariei, iar porţiunea orizontală ia parte la formarea bazei craniului.

• Scuama frontală se află la polul anterior al craniului şi se ridică vertical pentru ca mai apoi să se recurbeze posterior. Ea formează cu oasele parietale sutura coronalis. Faţa exocraniană este convexă şi limitată inferior de arcadele orbitale. Arcada orbitară se termină lateral de fiecare parte, cu procesul zigomatic care se articulează cu osul zigomatic. În interiorul părţii verticale se află sinusul frontal. Medial, deasupra arcadelor, se află arcus superciliaris. Între extremităţile mediale ale acestor arcuri se află o depresiune numită glabella. Ea corespunde pielii dintre sprâncene. Pe linia mediană cele două oase frontale se unesc la nivelul suturii frontale. Lateral de aceasta se află tuber frontale. Faţa endocraniană este concavă. Pe linia mediană se găseşte o creastă frontală pe care se prinde coasa creierului care se continuă cu sulcus sagitalis pentru sinusul longitudinal superior.

• Partea orizontală are o parte orbitală (lame orbitale) care este despărţită de cea controlaterală prin incizura etmoidală în care se interpune lamina cribrosa a osului etmoid. Pe faţa externă, lamele orbitale formează tavanul orbitei. În partea anterolaterală se găseşte fosa glandei lacrimale. Medial se află spina nazalis care se articulează anterior cu oasele nazale şi posterior cu osul etmoid. Între incizura etmoidală a osului frontal şi osul etmoid există mai multe semicelule care formează 4-5 celule etmoidofrontale. Cele anterioare sunt mai dezvoltate şi pătrund în interiorul osului frontal, formând sinusul frontal.

Osul etmoid.• Osul etmoid se află în incizura etmoidală a

osului frontal şi participă la formare orbitei şi foselor nazale.

• Osul etmoid este format dintr-o lamă orizontală, ciuruită (lamina cribrosa), care obturează incizura etmoidală. Pe mijlocul feţei endocraniane se află crista galii. Aceasta este porţiunea endocraniană a lamei perpendiculare. Prin orificiile lamei ciuruite trec filete olfactive care vin de la bulbul olfactiv. Pe crista gali se prinde dura mater interemisferică.

• La formarea osului etmoid participă şi lama perpendiculară situată mediosagital. Aceasta ia parte la formarea peretelui despărţitor la foselor nazale. Se articulează în jos cu osul vomer şi cartilajul nazal.

• Masele laterale se detaşează în jos de pe marginea lamei ciuruite. Feţele laterale contribuie la formarea orbitei. Faţa medială este accidentată. Ea formează fosele nazale. Pe această faţă se găsesc trei lamele (concha nazalis suprema, superior şi media). Acestea delimitează sub ele câte un şanţ (meatus nasi). În şanţul nazal de sub concha supremă se deschide orificiul unei celule etmoidale posterioară. Cornetul superior se află se află deasupra meatului superior, unde se deschid 1-2 celule etmoidale. Cornetul mediu ete mai dezvoltat decât celelalte. În meatul mijlociu, situat sub cornetul mediu, se deschid mai multe celule etmoidale, sinusul frontal şi sinusul maxilar.

• Osul etmoid conţine 8-9 cavităţi numite celule etmoidale care se prelungesc şi în oasele vecine. Celulele sunt căptuşite cu o mucoasă care prelungeşte mucoasa nazală.

6. Oasele craniului visceral

• Craniul visceral este alcătuit din14 oase.

Şase oase sunt perechi. Două sunt mediane şi impare:

mandibula şi vomerul. Doar unul din cele 14 oase este mobil:

mandibula. Toate celelalte oase sunt fixe, aşezate sub craniul neural.

Aceste oase sunt grupate în jurul osului maxilar şi formează masivul facial.

Oasele craniului visceral delimitează între ele mai multe cavităţi; cavitatea orbitară, cavitatea bucală şi cavităţile nazale. La formarea acestor cavităţi mai participă şi oasele bazei craniului neural.

Osul maxilar

• Maxilarul se găseşte în partea centrală a masivului facial de fiecare parte a liniei mediane.

• Osul maxilar este format dintr-un corp şi 4 apofize.

• Corpul formează zona centrală a maxilarului. În interiorul corpului se găseşte sinus maxilar.

• Corpului i se descriu patru feţe. Faţa superioară ia parte la formarea planşeului orbitei. Marginea anterioară formează marginea orbitei. Pe faţa anterioară a corpului, sub marginea orbitală, se află foramen infraorbitale, prin care se deschide la exterior canalul infraorbital. Sub această gaură se află fossa canina. Medial, se găseşte incizura nazală..

• În partea inferioară a faţa posterioare se află tuber maxillae, care prezintă 2-3 orificii (foramina alveolaria) prin care trec în canalele alveolare ramuri din artera şi nervii alveolari. Faţa medială ia parte la formarea peretelui lateral al foselor nazale. La nivelul acestei feţe se află hiatus maxillaris. Prin acest orificiu se deschide sinusul maxilar. În faţa orificiului se află şanţul lacrimal, care împreună cu osul lacrimal formează canalul nazolacrimal.

• Apofiza ascendentă se articulează cu osul frontal prin sutura frontomaxilară. Marginea anterioară a apofizei se articulează cu osul nazal prin sutura nazomaxilară.

• Apofiza zigomatică se află pe partea laterală a osului maxilar şi se articulează cu osul zigomatic.

• Apofiza palatină este orizontală spre linia mediană. Pe linia mediană se articulează cu apofiza de pe parte opusă şi ia parte la formarea planşeului nazal şi al palatului dur al cavităţii bucale. Sutura poartă numele de sutura palatină mediană şi este mai proeminentă ca o creastă, numită crista nazalis. Pe această creastă se articulează osul vomer.

• Apofiza alveolară este orientată în jos şi pe ea se dezvoltă dinţii. Împreună cu apofiza controlaterală formează arcada dentară superioară. Pe marginea liberă a apofizei se găsesc alveolele dentare despărţite prin septurile interalveolare.

Osul palatin

• Osul palatin, situat de o parte şi de alta a liniei mediane, ia parte la formarea părţii posterioare a peretelui lateral şi a planşeului foselor nazale.

• Este format din două părţi: o lamă sagitală, numită lamina perpendicularis şi o lamă orizontală scurtă, fixată la marginea inferioară a lamei verticale. osului paltin i se descriu 3 apofize: processus orbitalis, processus sfenoidalis şi processus pyramidalis.

• Lama orizontală se articulează prin marginea sa medială cu cea de pe partea opusă, formând pe linia mediană sutura palatina mediana. Pe faţa superioară, sutura palatină mediană formează o creastă numită crista nasalis, care dă bază de inserţie osului vomer. Anterior se articulează cu marginea posterioară a apofizei palatine a maxilarului. Prin faţa superioară ia parte la formarea planşeului foselor nazale, iar prin faţa inferioară participă la formarea palatului dur al cavităţii bucale.

• Lama perpendiculară are două feţe. O faţă este medială, orientată către fosele nazale. Pe această faţă se găsesc două creste orizontale şi paralele. Cea superioară pe care se articulează cornetul mijlociu se numeşte crista etmoidalis. Creasta situată inferior poartă numele de crista conchalis şi pe ea se articulează cornetul inferior. Cealaltă faţă care priveşte lateral are raporturi cu faţa nazală a osului maxilar.

• Apofiza orbitală se găseşte pe lama sagitală şi ia parte la formarea orbitei prin una din feţe şi la formarea meatului nazal superior

Cornetul inferior• Cornetul inferior se află în partea

inferioară a peretelui lateral al foselor nazale. Acest cornet este trapezoidal şi are axul mare orientat anteo-posterior. Cornetul inferior are două feţe. Faţa laterală este concavă şi delimitează meatul inferior. Faţa medială este convexă şi limitează inferior cornetul mijlociu.

• Marginea superioară se articulează cu creasta conchalis a maxilarului şi cea a lamei sagitale a osului palatin. În partea anterioară a marginii superioare se găseşte apofiza lacrimală care ia parte la formarea canalului nazolacrimal.

Osul nazal

• Oasele nazale sunt mici lame patrulatere care se articulează pe linia mediană pentru a forma rădăcina nasului precum şi porţiunea osoasă a dorsum nasi.

• Prin marginea superioară oasul nazal se articulează cu osul frontal.

• Marginea laterală se uneşte cu apofiza frontală a maxilarului.

• Inferior osul se articulează cu cartilajele nazale laterale.

• Faţa posterioară prezină un şanţ numit sulcus etmoidalis, care se află de-a lungul nasului.

Osul lacrimal• Osul lacrimal este de formă

patrulateră, participă la formarea peretelui medial al orbitei şi este aşezat posterior de apofiza frontală a maxilarului.

Osul zigomatic • Osul zigomatic (os malar sau jugal) se

găseşte în zona laterală a feţei şi are trei feţe.

• Osul zigomatic prezintă două apofize: una numită frontală situată la unghiul superior prin care se articulează cu procesul zigomatic al osului frontal şi alta situată în unghiul posterior numit apofiză temporală care se articulează cu apofiza zigomatică a osului temporal, formând astfel arcul zigomatic.

Osul vomer• Osul vomer este un os impar

aşezat în planul median, între corpul osului sfenoid şi planşeul foselor nazale. Are aspectul de lamă patrulateră. Vomerul ia parte la formarea peretelui medial al foselor nazale, alături de lama perpendiculară a osului etmoid şi cartilajul septal. Vomerul se află situat în porţiunea postero-inferioară a septului nazal. Feţele vomerului sunt netede şi pe ele sunt vizibile şanţuri vasculare şi nervoase.

6.8. Mandibula. • Mandibula este un os

median, mobil situat în partea anteroinferioară a craniului visceral. Mandibula este formată din 2 jumătăţi simetrice sudate pe linia mediană. Mandibula are forma unei potcoave cu concavitatea posterior şi este formată dintr-un corp şi două ramuri.

• Corpul este orizontal, concav înapoi, plasat la mijlocul osului. Corpul este format din două porţiuni: una inferioară compactă numită porţiunea bazală şi alta superioară numită porţiunea alveolară. Porţiunea alveolară poartă arcada alveolară în care se găsesc alveolele în care intră rădăcinile dinţilor.

• Faţa externă are pe linia mediană, în porţiunea bazală o proeminenţă numită

proeminenţa mentalis, mărginită lateral de un tubercul numit

tuberculum mentale. In dreptul molarului al doilea,

cam la jumatatea distanţei dintre marginea superioară şi marginea inferioară a mandibulei, se află foramen mentale, prin care trec artera şi vena mentalis.

Mai jos şi lateral de foramen mentale, mergând oblic în sus către marginea anterioară a ramurii mandibulare, trece creasta numită linea obliqua.

• Faţa internă a corpului are pe linia mediană o proeminenţă numită spina mentalis pe care se inseră muşchiul geniohioidian şi muşchiul genioglos.

• Lateral şi sub spina mentalis se află fosa digastrică în care se inseră muşchiul digastric.

• Deasupra fosei digastrice, începe creasta numită linia milohioidă, care merge oblic spre marginea anterioară a ramurii mandibulare. Ea mai poartă şi numele de creastă oblică internă.

• Deasupra acestei linii se află fosa sublinguală iar dedesubt şi lateral se află fosa submandibulară. Pe creasta milohioidiană se inseră muşchiul milohioidian, care desparte cele două fose amintite anterior.

• Cele doua ramuri ale mandibulei sunt situate la extremităţile posterioare ale corpului mandibular,.

• Ramurii mandibulei îi sunt descrise trei margini. Marginea posterioară sau parotidiană din cauza

raporturilor cu glanda parotidă. La unirea acestei margini cu corpul mandibulei se formează unghiul mandibulei.

Marginea superioară are două prelungiri, una anterioară, numită apofiza coronoidă şi alta posterioară sau condil. Intre cele două proeminenţe se găseşte incizura mandibulei.

Marginea anterioară este ascuţită şi se continuă cu linia oblică, de pe faţa externă.

Faţa laterală prezintă o zonă uşor concavă pe care se inseră muşchiul maseter.

Faţa medială a mandibulei prezintă o creastă numită crista buccinatoria. Aceasta pleacă de la vârful apofizei coronoide, paralel cu marginea anterioară spre marginea alveolară.

In apropierea ultimului molar se bifurcă şi delimitează un spaţiu triunghiular numit trigonul retromolar. În spatele acestei linii, în mijlocul feţei mediale se află orificiul mandibular, prin care trece artera şi nervul alveolar inferior.

• Orificiul mandibular prezintă pe marginea anterioară o lamelă osoasă numită lingula mandibulei sau spina spix. Posterior de orificiu uneori se găseşte o altă lamelă numită antilingula. De sub orificiu canalului mandibular mergând anterior şi în jos se află şanţul milohioidian prin care trece artera şi nervul milohioidian.

• Apofiza coronoidă este reprezentată de unghiul prin care se uneşte marginea superioară cu marginea anterioară a ramurii mandibulare. Apofiza este triunghiulară şi turtită transversal, cu vârful îndreptat în sus.

• Procesus condilaris sau condilul se află în unghiul postero-superior al ramurii mandibulare. Condilul este format din cap articular şi col, care este mai subţire decât capul, pe care îl uneşte de ramura mandibulei. Colul are pe faţa medială o depresiune pentru inserţia muşchiului pterigoidian extern, numită fovea pterygoidea. Capul este turtit anteroposterior şi proemină spre faţa internă.

Osul hioid

• Osul hioid este median, mobil, se găseşte între muşchi şi este leagat superior de mandibulă şi inferior de cartilajul tiroid.

• Partea centrală poartă numele de corp, de care sunt ataşate patru prelungiri numite coarne.

• Corpul este turtit anteroposterior şi prezintă două feţe. O faţă convexă situată anterior şi o altă faţă concavă situată posterior. Pe faţa anterioară se află un tubercul median care desparte inserţii musculare.

• Există două coarne mari şi două coarne mici, câte un corn mare şi un corn mic de fiecare parte. Coarnele mari se află la capetele posterioare ale corpului. El au o direcţie în sus şi posterior. Sunt mai lungi decât corpul şî se subţiază spre capete. La capătul posterior se termină cu un tubercul. Coarnele mici le găsim la marginea superioară a corpului, în locul de unde pornesc şi coarnele mari. Aceste coarne privesc în sus şi posterior. Ele sunt locurile de inserţie ale ligamentului stilohioidian.

Aplicaţii clinice Fracturi – generalităţi

• Definiţie.• Fractura este definită ca

o soluţie de continuitate a osului asupra căruia a acţionat un factor mecanic (prin mecanism dierect sau indirect).

• Clasificare.

• Clasificările fracturilor se pot face din mai multe puncte de vedere.

După natura osului, se pot împărţii în: fracturi ale oaselor sănătoase şi fracturi ale oaselor patologice.

După aspectul tegumentelor, fracturile se împart în fracturi închise şi fracturi deschise.

Anatomie patologică. • De cele mai multe ori, traumatismul care

cauzează o fractură, provoacă şi leziuni ale părţilor moi, mai ales când agentul vulnerant acţionează printr-un mecanism direct.

• Indiferent dacă mecanismul de acţiune al agentului vulnerant care produce o fractură acţionează direct sau indirect, frgmentele osoase sau schijele osoase pot leza părţile moi învecinate prin capetele lor ascuţite.

• Lezinile părţilor moi se pot clasifica în simple contuzii până la plăgi zdrobite.

• În momentul fracturii, ţesuturile moi care sunt lezate pot fi:

tegumentele (escoriaţii, plăgi, contuzii), muşchii (rupturi, dilacerări), tendoane, şi ligamente (dezinserări, secţionări), vasele (hematoame, echimoze, tulburări

ischemice), nervii (contuzii, scţiuni nervoase).

• Întreruperea continuităţii osose se poate clasifica în:

fisuri (crăpături osoase care nu afectează osul în totalitate) şi

fracturi. Fractura interesează un os de la o margine la alta. La copil fractura poate lua aspectul de fractură în „lemn verde”.

La adult, în raport cu axul longitudinal al osului, traiectul de fractură poate fi

transversal, oblic, spiralat, etc.

• Fracturile, în special diafizare, pot avea unul sau mai multe focare de fractură. În fracturile cu un singur focar se pot găsii două sau mai multe fragmente osoase (este vorba de fracturile plurifragmentare sau cominutive).

• Fragmentele osoase de la nivelul unui focar de fractură pot suferii deplasări (indică ruptura periostului),

primare (produse în timpul fracturii) sau secundare (în al doilea timp).

• Simptomatologie şi diagnostic. • Anamneza ne arată dacă fractura a avut loc pe un os sănătos sau la un pacient cu o boală de oase în

antecedente (sechele poliomielitice, bolală chistică, tumoră sau stare de subnutriţie) sau

la un pacient care este în tratament cu cortizon.

• Semnele generale ale unei fracturi nu sunt caracteristice (şoc, hipertermie).

• Semnele locale pot fii semne de probabilitate şi semne de certitudine.

Semnele de probabilitate sunt subiective (durerea, impotenţa funcţională) şi obiective (echimoze, scurtarea membrului,

deformarea regiunii).

Semnele de certitudine sunt mobilitatea anormală (mobilitate apărută în

locurile în care în mod normal nu există), netransmisibilitatea mişcărilor (mişcarea nu

se transmite dincolo de focarul de fractură) crepitaţia osoasă (senzaţie audiosenzitivă

suigeneris, care se aseamănă cu o frecare aspră) şi

întreruperea continuităţii osului (uneori se constată sub piele o adâncitură care se poate vedea uneori şi cu ochiul liber, care corespunde traiectului de fractură).

Terminologie sistemul osos Sistemul osos reprezintă totalitatea structurilor osoase ale

corpului uman. Oasele se leagă între ele prin articulaţii şi sunt acţionate prin contracţia muşchilor.

Funcţii ale sistemului osos: • Oasele susţin corpul.• Oasele constituie suportul muşchilor şi asfel devin

componenta pasivă a mişcării.• Oasele determină forma şi mărimea organismului.• Oasele delimitează cavităţi pentru a adăpostii organe vitale

(cutia craniană pentru creier, canalul vertebral pentru măduvă, cutia toracică care adăposteşte inim, vasele mari şi plămânii)

• Osele constituie un depozit de săruri minerale, mai ales calciu şi fosfor

• Oasele tinere, prin măduva roşie au rol în hematopoieză.

• Numele de schelet prin care mai este cunoscut sistemul osos dervă din grecescul „skeletos”, care înseamnă descărnat, uscat. Scheletul este împărţit în:

• schelet axial, format din craniu, coloană vertebrală, coaste şi stern

• scheletul apendicular, format din –centrui: scapulară şi pelvină–membrele propriu – zise: superioare şi

inferioare.

Rădăcini de formare a termenior medico-farmaceutuici pentru sistemul osos

Rădăcină Semnificaţie

Brahi/o- Braţ

Cervic/o- Gât

Cost/o- Caostă, costal

Crani/o- Craniu

Dactil/-o Deget

Femur/o- Femur

Cif/o- Curbat

Lomb/o- Spate

Oste/o- Os

Patel/o- Rotulă

Pelv/-i, pel/o- Pelvin, al bazinului

Radi/o- radius

Sarc/o- Sarcom, proliferare a ţes conjunctiv

Scoli/o- Scolioză, strâmb, diform

Spondil/o-, vertebro/- vertebral

Stern/o- Sternal

Torac/o- toracic

Uln/o- Cubitus, ulnă

Familii de cuvinte formate cu participarea unor rădăcini de mai sus.

• Cervico-• Rădăcina îşi are originea în latinescul cevix, -icis, care

semnifică gât. Cu această rădăcină se pot forma mai multe cuvinte. Exemple:

• Cervical format din cervico + - al, care semnifică gât (ex. Muşchii cervicali) sau colul unui os (ex colul femural), sau al unui organ (ex colul uterin).

• Cervicalgie, cuvânt format din cervico + algos (gr = durere), care înseamnă durere a gâtului, indiferent de cauză.

• Cervicartoză, cuvânt format din cervico + arthron (gr = articulaţie), care înseamnă artroza coloanei cervicale.

• Cervicită, cuvânt format din cervico + ită, care semnifică inflamaţia colului uterin.

• Cervicotomie, cuvânt format din cervico + tome (gr = tăiere, secţionare), care înseamnă incizia chirugicală a colului uterin.

Termeni anatomici folosiţi pentru sistemul osos

Termeni anatomici Definiţie

Os Component al schheletului, alcătuit din ţes conjunctiv foarte mineralizat

Ţesut osos compact Lamă de ţesut osos foarte rezistent. Se găseşte dispus cortical şî se mai numeşte os cortical

Ţesut osos spongios Os mai puţin dens, structurat ca un burete. Se mai numeşte os trabecular.

Schelet axial Scheletul format din din craniu, coloană vertebrală, coaste şi stern

Schelet apendicular Scheletul centurilor şi membrelor

Segmentele constitutive ale unui os.Denumire anatomică Definiţie

Epifiză Din gr physis = creştere

Extremitatea proeminentă a unui os lung

Diafiză Porţiunea medie a unui os lung, situată între cele două epifize. Este proţiunea cea mai lungă a osului.

Metafiză Porţiunea de os lung care se află între epifiză şi diafiză.

Canal medular Spaţiul situat în diafiza oaselor lungi, care conţine măduva osoasă.

Termeni simptomatici. Definiţie

Termeni simptomatici. Definiţie

Crepitaţie (lat crepitare = a scoate un zgomot, a pârâi).

= este un ansamblu de sunete care seamănă cu cel produs prin călcarea zăpezii afânate.

Crepitaţie osoasă Senzaţia simţită în mâna pusă pe o fractură în care capetele osoase se mişcă.

Exostoză, hiperostoză Excrescnţă ososasă. Poate fi congenitală sau dobândită ( inflamatorie sau tumorală)

Osteoalgie Durere osoasă