Poezia epocii paşoptiste

Poezia paşoptistă – prezentare generală Poezia paşoptistă răspunde, în general, direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul intitulat ,,Introducţie”din primul număr al ,,Daciei literare”, în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul social şi politic, conformă cu idealurile de libertate, egalitate şi unire, ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Ca peste tot în lume, acum se afirmă spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice, teme predilecte ale poeţilor. Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, cu exprimarea directă a sentimentelor şi ideilor, într-un stil avântat, în care teme vechi, precum iubirea, destinul, fericirea, moartea, se completează cu meditaţia asupra omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al revoluţiei. Se manifestă, în general, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultura şi literatura lumii, alături de revenirea la valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura română poate intra în universalitate numai prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice şi de exprimare pe care le oferă folclorul, natura şi istoria naţională. Apar specii noi, ca balada şi cântecul, fabula se îmbogăţeşte cu elemente noi ce ţin de limbajul contemporan şi de societatea vremii, iar oda devine un mijloc de afirmare a idealurilor naţionale. Ideea naţională poate fi considerată nucleul temetic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului faţă de valorile poporului, ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, La patrie, C. Bolliac, O dimineaţă pe Caraiman, I. H. Rădulescu, Zburătorul), a prezentării trecutului ca model pentru prezent ( Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea la Cozia, I. H. Rădulescu, O noapte pe ruinele Târgoviştei). Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a momentului, care sintetizează patriotismul şi valorile morale ( D. Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Gh. Asachi, Dochia şi Traian ). Un alt pilon tematic îl constituie critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gr. Alexandrescu, Satiră. Duhului meu, Gh. Asachi, Soţie de modă). Iau avânt lirica filosofică ( I. H. Rădulescu, Visul, D. Bolintineanu, Scopul omului), cea religioasă şi erotică ( Gr. Alexandrescu, Candela, Gh. Asachi, Dorul , D. Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii). Se afirmă artistul – cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia Un răsunet a lui Andrei Mureşanu sau Anul 1840a lui Grigore Alexandrescu. Paşoptismul literar s-a manifestat într-o juxtapunere de curente literare, direcţii estetice şi stiluri, coexistând elemente de iluminism cu cele de neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic şi naţional, toate în formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, în descendenţa celui francez. Reprezentanţi ai liricii paşoptiste : Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Andrei Mureşanu, Gh. Asachi, I. H. Rădulescu.

Vasile Alecsandri - Pastelurile Despre Vasile Alecsandri nu se poate spune că aparţine unei singure epoci literare pentru că activitatea sa se întinde pe mai multe decenii. Începe să scrie în perioada de ascensiune a romantismului şi îşi încheie cariera literară în plin clasicism, putând fi considerat, ca şi Grigore Alexandrescu, un scriitor de tranziţie între romantism şi clasicism. Evoluţia lui Alecsandri este cea a oricărui creator în drumul său către perfecţiune, de la o literatură uşoară, decorativă, ocazională, până la una de profunzime, trădând aspiraţiile esenţiale ale omului.

Alecsandri a fost, în primul rând, o personalitate covârşitoare, extraordinar de puternică, având în literatură un rol asemănător celui al lui Maoirescu în cultură, mai târziu. Implicat în viaţa politică, socială, literară, culturală, iubit şi aclamat de mulţime, luat ca model de confraţii scriitori, Alecsandri a avut o influenţă fără precedent în epocă, recunoscută de toţi oamenii de cultură care i-au urmat. Pastelurile reprezintă , crede G. Călinescu, partea cea mai durabilă şi mai valoroasă a operei lui V. Alecsandri. Majoritatea sunt scrise între 1868 – 1869 şi publicate în ,,Convorbiri literare”, la vârsta deplinei maturităţi artistice şi în urma unei bogate experienţe lirice. Pastelul este una dintre cele mai răspândite specii lirice, o poezie descriptivă în care sunt înfăţişate peisaje reale sau imaginare, surprinse în imagini preponderent vizuale, într-un limbaj de o mare forţă expresivă, utilizând numeroase figuri de stil, peisaje prin intermediul cărora poetul îşi exprimă şi propriile sentimente. Termenul ,,pastel” a fost împrumutat din domeniul picturii, desemnând un tablou de natură sau un peisaj realizat în creion moale, uşor colorat. Deşi elemente de pastel apar şi în operele înaintaşilor lui Alecsandri ( Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, I. H. Rădulescu), el este cel care consacră specia şi o clasicizează. Tema naturii era însă asociată la aceşti poeţi, ca element de fundal sau ca pretext de meditaţie, altor teme ( istoria, iubirea), devenind un element auxiliar. Alecsandri este primul care nu mai anexează natura altei realităţi, ci ,,îl anexează pe poet naturii”( Paul Cornea), dând permanent impresia că natura preexistă omului, că este o realitate obiectivă independentă care-l integrează în ritmurile ei vitale, aceleaşi, indiferent de trecerea timpului. De aceea, omul apare de multe ori la Alecsandri ca o parte componentă a firii, se integrează în peisaj în mod firesc, prezenţa sa fiind modestă şi netulburătoare. Considerate de George Călinescu ,,o lirică a liniştii şi a fericirii rurale”, iar de Titu Maiorescu ,,Cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobşte”, pastelurile închid o filosofie senină, optimistă, acceptarea rânduielilor firii, degajă euforie vitală, armonie, echilibru cosmic, poetul evitând tot ce este excesiv. Influenţat deopotrivă de fantezia romantică şi de rigoarea clasică, potrivit temperamentului său optimist şi solar, Alecsandri şi-a conceput pastelurile în acordul curgerii anotimpurilor şi al muncii oamenilor, asociind imaginilor picturale, care predomină, şi o prezenţă umană, menită a le însufleţi. În încercarea sa de obiectivare a descrierii, poetul se plasează, la începutul scenariului liric, în afara peisajului pe care-l contemplă extaziat, lăsând totodată loc şi meditaţiei asupra naturii.

Malul Siretului Poezia Malul Siretului surprinde într-o manieră descriptivă, evident picturală,ivirea zorilor pe malul Siretului. Atras de prisajul de la Mirceşti, cu împrejurimile sale, poetul caută să înfăţişeze acele aspecte inedite, ascunse ochiului străin, nefamiliarizat cu acest mediu, să descopere valenţe ascunse ale spaţiului contemplat şi să le dezvăluie într-o nouă lumină cititorului. Descrierea începe cu planul depărtat, amplu, în care se distinge Siretul ,,ca un balaur” ce îşi mişcă ,,solzii”, imagine de maximă complexitate, ce degajă mister şi legendă. Râul este surprins într-un moment temporal incert, la graniţa dintre zi şi noapte, interval ce stimulează imaginaţia şi produce analogii. Jocul lumină – întuneric este accentuat, pe lângă irizările apei, de ,,aburii uşori”, ce fac ca noaptea să dispară imperceptibil, diafan, asemenea unor ,,fantasme” ce sfidează prin prezenţa lor capacitatea de percepţie şi nevoia de concret a omului: ,,Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică / Şi plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. / Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.” Poetul creează admirabile sinestezii prin încrucişarea imaginilor vizuale cu cele auditive, olfactive şi motorii, vag conturate şi învăluite , toate la un loc, în prospeţimea peisajului matinal. Epitetul ,,aburii uşori”, comparaţia ,,ca fantasme se ridică”, metafora ,,solzii de aur” sunt mijloace poetice de mare fineţe, prin care Alecsandri sugerează, într-o manieră ce-l apropie de simbolişti, venirea dimineţii.

Strofa a doua începe cu pronumele personal ,,eu”, marcă a eului liric, care, alături de verbele la persoana I singular, plasează privitorul în centrul universului contemplat. Succesiunea verbelor ( ,,mă duc”, ,,mă aşez”, ,,privesc”) evidenţiază o suită de acţiuni ce se constituie într-un ritual al comunicării cu natura. Abundenţa verbelor conferă dinamism descrierii ( ,, apa curge…se pierde…se schimbă…adoarme…săpând”) şi degajă optimism. Dintre figurile de stil se reţine personificarea râului ( ,,apa …adoarme”), element ce devine laitmotiv al poeziei, născut din conotaţiile filosofice privind trecerea timpului pe care le implică de fiecare dată. Repetiţia adverbului ,,când” la începutul fiecărui vers din strofa a doua accentuează impresia de viaţă clocotitoare, de bogăţie a formelor de existenţă ale naturii ( salcie, baltă, viespe, raţe ). Poetul decupează parcă, într-un tablou etern prin simplitatea lui, o fărâmă din imensitatea naturii, reuşind să păstreze , astfel, firescul existenţei. Ultima strofă îmbină descrierea cu un ton elegiac, deoarece curgerea nesfârşită a râului determină nostalgia eului liric. Râul este aidoma vieţii care duce ,,la vale”, spre sfârşitul implacabil, clipele magice ale prezentului.Melancolia este însă spulberată de apariţia ,,şopârlei de smarald” care ,,cată ţintă” la poetul inclus în peisaj. Forma poeziei se apropie de perfecţiunea clasică, cele patru catrene respectând echilibrul şi armonia specifice acestei specii, trăsături datorate şi ritmului iambic, rimei împerecheate şi versului lung, de 16 silabe.