ACADEMIA DE STUDII ECONOMICEFACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE ȘI MANAGEMENT PUBLIC

Organizarea administrativă a Regatului Unit al Marii Britanii (civil service)

Masterande:

Bobârniche Ionela GabrielaCaba Iulia-Elisabeta

Dumea CristinaGușman Beatrice

București2015

CUPRINS

I. Aspecte istorice

II. Procesul devolutiv

III. Unităţile administrativ-teritoriale

Parohia

Districtul

Oraşul (burgul)

Comitatul

Londra

IV. Structurile autorităților locale

V. Funcția publică: de la mandarinat la stilul city ?

Către un sistem dual ?

Controlul politic al funcției publice

Cultura de gestiune

Configurația sistemului

VI. Structura teritoriala a Guvernului

Guvernul local din Regatul Unit- 467 de corporatii principale

Repartizarea serviciilor

Nivelul regional

Relatiile interguvernamentale: de la ierarhii la retele?

VII. Concluzii

VIII. Bibliografie

2

I. Aspecte istorice

Structura modernă a administraţiei locale din Marea Britanie datează din sec. al XIX-lea, ea reprezentând în mare măsură un produs al noilor condiţii create de Revoluţiile industriale şi agrare.

Descentralizarea puterii presupune atât devoluţiunea puterii centrale de stat la nivel regional, prin crearea unor parlamente şi guverne locale, dotate cu reale competenţe legislative şi respectiv executive, în raport cu care repartizarea atribuţiilor nu va fi un lucru uşor de realizat în practică, cât şi descentralizarea administrativă, în cel mai pur sens al cuvântului prin reînfiinţarea consiliilor locale şi alegerea de primari în toate localităţile, inclusiv în Londra.

Dezbaterea publică cu privire la autonomia locală s-a dovedit a fi destul de anevoioasă dat fiind faptul că pe toată durata mandatelor deţinute conservatori, subiectul acesta a fost ascuns cu obstinaţie, iar autonomia cvasi-inexistentă. Rezultatele au fost însă cu atât mai spectaculoase, cu cât pe parcursul primului mandat laburist a fost reînfiinţat Marele Consiliu al Londrei, suprimat de Margaret Thatcher în 1986, şi s-au organizat primele alegeri directe pentru funcţia de primar al Londrei.

În Marea Britanie sistemul de guvernământ este unitar, prin aceasta înţelegâdu-se că suveranitatea îşi găseşte expresia printr-un singur rând de organe centrale de guvernământ.

Guvernul central, fiind ales de Parlament, dispune de o autoritate constituţională la nivelul cel mai înalt, ceea ce face ca aparatul guvernamental local să acţioneze mai curând ca un agent al Guvernului central.

Autorităţile locale pot să se angajeze numai în activităţi pentru care competenţa lor este clar stabilită şi trebuie să îndeplinească doar sarcinile care se cer de la ele.Puterile lor sunt conferite prin statute sau prin Actul general care se aplică tuturor autorităţilor locale. Competenţele lor pot fi însă stabilite şi prin acte proprii, de interes local, care sunt adoptate de către înseşi autorităţile locale şi care se aplică numai indivizilor sau grupurilor de autorităţi individuale.

Controlul legislativ devine cea mai importantă formă a controlului central asupra autorităţilor locale. În afară de acesta, există şi controlul central, exercitat prin mijloace administrative si judiciare.

Serviciile pe care autorităţile locale le asigură privesc problemele mediului, construcţia de locuinţe, aprovizionarea cu apă, serviciile care asigură protecţia cetăţenilor, locuinţele, educaţia, transportul, etc.

Autorităţile locale Acestea cuprind în principal consiliile alese pe trei ani, din rândul cărora o treime

este reînnoită anual. Primarul este ales de către consilierii municipali şi îşi atribuţiile timp de un an, putând fi reales. Calitatea membrilor consiliilor este adesea criticată.

DeciziileSunt puse în practică de diferiţi oficiali şi funcţionari guvernamentali locali,

numiţi şi concediaţi de către consiliu. Funcţionarii administraţiei locale şi în special conducătorii unor departamente trebuie să aibă însă în mod obligatoriu o calificare profesională.

3

Consiliile localeTrebuie să reunească de cel puţin 4 ori pe an, deşi în practică numărul şedinţelor

de consiliu este mult mai mare.Şedinţele consiliului îmbracă forma unor dezbateri pe marginea unor propuneri ce sunt făcute de comitetele consiliului.

Problemele de principiu sunt stabilite de către consiliul, iar comitetele de lucru precizează detaliile.

II. Procesul devolutiv

Dacă Regatul Unit a fost considerat pentru o lungă perioadă de timp un stat unitar, primul guvern Tony Blair (1997) a iniţiat procesul devoluţiei care a permis Ţării Galilor şi Scoţiei să-şi recapete parţial statutul de autonomie de care dispuneau înainte de încorporare.

Până în anii ‘70, Marea Britanie se manifestă ca un stat puternic centralizat, dar care nu crease decât cu greu un Oficiu pentru Scoţia şi unul pentru Ţara Galilor, dar, din cauza tulburărilor din Irlanda de Nord, autonomia de care dispunea aceasta a fost complet înlăturată, iar ţara guvernată direct de la Londra.

În timpul anilor ‘80, au fost avute în vedere unele reforme, dar guvernele conservatoare de la acea dată au promis numai să acorde o relativă autonomie regiunilor istorice ale Marii Britanii. Către sfârşitul anilor ‘90, se realizează primii paşi în direcţia unei veritabile descentralizări, în fiecare provincie însă în mod diferit.

III. Unităţile administrativ-teritoriale

1. Parohia: cea mai mică unitate administrativ-teritorialăA apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea ca unitate cu caracter exclusiv religios.

Parohiile cuprind, în general între 100 şi 300 de locuitori.Parohiile cu peste 100 de locuitori sunt conduse de un consiliu format din 5-15 membri.În cazul în care o parohie numără mai puţin de 100 de locuitori, se utilizează sistemul de administrare directă.

Acest sistem constă în aceea că, de două ori pe an, capii de familie se întrunesc în adunări, în cadrul cărora votează modul în care se vor rezolva diferitele probleme ale parohiei.

2. DistrictulIniţial districtele au luat naştere prin gruparea mai multor parohii. Districtul este

condus de un consiliu ales pe termen de 3 ani, alcătuit din câte un consilier al fiecărei parohii.

Preşedintele este ales direct de către consilieri, fie dintre membrii consiliului, fie dintre persoane care nu fac parte din consiliu.

3. Oraşul (burgul)Pentru a deveni burg, un district urban trebuie să solicite obţinerea statutului care

este acordat de către Guvern, cu avizul consiliului din cadrul căruia face parte districtul în cauză.

4

Burgul este administrat de un consiliu, ales pentru o perioadă de 3 ani. De regulă, fiecare cartier este reprezentat de 3 consilieri.În fruntea Consiliului se află primarul.Primarul este ales pentru o perioadă de 1 an. El conduce şedinţele Consiliului.Activitatea propriu-zisă a Consiliului se desfăşoară în mod curent în cadrul diferitelor comisii, şi comitete ale Consiliului, fiecare având competenţă într-un anumit domeniu sau sector de activitate. Consiliul se întruneşte de 4 ori pe an.

Un rol important în activitatea Consiliului îl joacă secretarul acestuia care este funcţionar permanent, având pregătire administrativă şi juridică. El este şeful biroului municipalităţii şi consilier juridic al consiliului. Marile oraşe sunt denumite comitate-burguri.

Pentru a deveni comitat-burg un oraş trebuie să aibă cel puţin 50.000 de locuitori.Comitatele-burguri sunt conduse de un Consiliu, a cărui componenţă şi atribuţii sunt similare burgurilor.Deşi se află pe teritoriul comitatelor, comitatele-burguri nu fac parte din structura administrativ-teritorială a comitatelor, pe al căror teritoriu se află.

4. ComitatulAnglia este divizată în Comitate Ceremoniale numite uneori Comitate Geografice

sau simplu comitate. Aceste comitate sunt folosite de majoritatea oamenilor pentru a descrie locul unde locuiesc în Anglia.Modul lor de organizare este similar celor al burgurilor, cu deosebirea că sunt conduse de un preşedinte în loc de primar.

Numărul consilierilor comitatului este stabilit de către Guvern.În cadrul comitatului, funcţionează judecătorii de pace, persoane cu atribuţii exclusiv judiciare. Ei sunt numiţi de către Lordul Cancelar cu avizul lordului locotenent din acel comitat.

5. LondraLondra este alcătuită dintr-un centru numit City, în care se află, în principal,

instituţii publice, bănci, diverse birouri, magazine, etc.Londra cuprinde 32 de burguri londoneze, un fel de suburbii ale City-ului

londonez. Guvernul exercită controlul asupra modului de utilizare a subvenţiilor primite de la bugetul statului prin intermediul organelor de conducere ale colectivităţilor locale, controlul fiind exercitat de către inspectori desemnaţi de guvern.

IV. Structurile autorităților locale

Sistemul guvernării locale este, în principal, un produs al secolului trecut, dar guvernarea locală urmărește, în primul rând, asigurarea serviciilor pentru comunitățile locale. Cele mai multe dintre autoritățile locale sunt, de asemenea, angajate în activități cu caracter comercial. Aproape 25% din cheltuielile națiunii sunt făcute de guvernarea locală. Ca și în cazul guvernării centrale, autoritățile locale își desfășoară activitatea în departamente ce sunt controlate de comitete formate din consilieri aleși.

Structura locală este bazată pe distincția dintre zonele urbane și cele rurale: capitala are un regim diferit, iar datorită geografiei sale și distribuției populației, și Scoția are o altă organizare. În Anglia și Țara Galilor ( cu excepția Londrei), autoritatea

5

cea mai înaltă era Consiliul ținutului ( comitatului), iar la nivelul cel mai de jos se găsea Consiliul parohial, între ele existau Consiliile districtuale.

Cele 47 consilii ale ținuturilor nonmetropolitane erau, majoritatea, foarte vechi, comitate istorice, având ca centru un oraș mai important.

Ținuturile metropolitane cuprindeau cele mai mari conurbații (6) : Creater Manchester, Merseyside, West Midland, Tyne and Wear, South Yorkshire, West Yorkshire. În fiecare din aceste ținuturi metropolitane existau 36 consilii districtuale având proporții cuprinse între 170.000 de persoane și 1.000.000 (8 imingham).

Schimbările din 1986 au necesitat un transfer al competențelor de la consiliile ținuturilor metropolitane la consiliile districtuale metropolitane, iar, în cazul Londrei, desființarea GLC a generat probleme noi, pentru rezolvarea cărora a fost creat un alt comitet londonez, London Residuary Body (LRB).

Toți membrii L.R.B sunt numiți pe o perioadă de 5 ani, dar această perioadă poate fi prelungită, dacă nu intervine o altă reformă în ceea ce privește administrarea Londrei.

În ceea ce privește Scoția, o reorganizare majoră a avut loc în 1975, când a rezultat un sistem cu 2 nivele principale, și un al treilea, în bază, corespunzător parohiilor din Marea Britanie și Țara Galilor ( a se vedea schema structurii guvernării locale în Scoția).

Autoritățile locale, ca și cele centrale, acționează prin departamente care diferă între ele datorită rangului celor care le conduc la nivel politic.

În timp ce departamentele centrale au în fruntea lor un ministru, cele locale sunt controlate și răspund în fața comitetelor.

Aceste comitete includ la scara întregii țări un număr de aproximativ 100.000 de consilieri aleși. Ei își desfășoară ativitatea în mod temporar și sunt neplătiți.

Structura Administrației locale în Scoția

6

Consilii regionale

Consilii Insulare

Consilii Districtuale

Consiliie Comunității

O altă deosebire între guvernanța centrală și cea locală constă în gradul de pregătire pe care îl au conducătorii departamentelor. Astfel, Secretarii permanenți sunt considerați ”generaliști” în sensul că nu au o specializare anume, în timp ce majoritatea ”ofițerilor locali” ( cum mai sunt denumiți) sunt specialiști în diferite domenii de activitate (ingineri, economiști, medici, ș.a.).

Autoritățile locale au fost înființate prin acte ale Parlamentului, cu scopul de a îndeplini anumite funcții și servicii pentru care sunt mai bine echipate decât autoritățile. Colaborarea dintre cele 2 nivele ar trebui să fie una de parteneriat dar, în anumite perioade, această relație s-a deteriorat, degenerând în conflict.

După victoria în cadrul alegerilor generale din 1979, conservatorii, sub conducerea dnei Thatcher, au avut ca principal obiectiv reducerea inflației. O parte importantă a strategiei lor economice a constituit-o controlul asupra cheltuielilor publice. De când autoritățile locale erau obligate să-și justifice procentul de aproximativ 25% din totalul cheltuielilor publice, a devenit clar că aceste comunități vor fi supuse unor restricții financiare.

Așadar, având cheltuielile locale limitate și posibilități reduse de acordare a împrumuturilor, chiar și consiliile conduse de conservatori au început să protesteze și, în acest fel, o colaborare ce era deja amenințată s-a transformat într-un veritabil conflict. În plus, existau probleme în organizarea structurală a orașelor, precum și o înaltă rată a șomajului în vechile areale industriale, care au dus la crearea unui climat tensionat.

Sistemul constituțional britanic prezintă o serie de particularități proprii, care îl individualizează în cadrul sistemelor de tip parlamentar. O remarcă preliminară care trebuie făcută este aceea că, asa cum relevă specialiștii britanici în drept constituționl, doctrina clasică a separației puterilor și-a găsit o aplicare limitată în sistemul britanic.

Doctrina politică a lui Montesquieu elaborată printre altele și sub influența realităților din Anglia, nu-și găsește însă cele 3 puteri, dar acestea nu sunt de natură să facă inoperantă aplicarea principiului separației puterilor.

În ceea ce privește interferențele de atribuții între puterea executivă și cea judecătorească, se poate menționa poziția secretarului (ministrului) pentru interne, care acționează într-o calitate juridică atunci când avizează exercitarea prerogativelor regale de grațiere. El îndeplinește și anumite atribuții executive legate de funcționarea tribunalului.

În ceea ce privește interferențele dintre executiv și legislativ se citează funcțiile pe care Regina le exercită în cadrul ambelor puteri. Miniștrii din sistemul britanic trebuie să fie membri ai legislativului, cele mai înalte portofolii ale guvernului fiind încredințate unor membri ai Camerei Comunelor.

În linii mari, se poate aprecia că în sistemul constituțional britanic funcționează sistemul separației puterilor. Astfel, puterea executivă nu se găsește în mâinile unui singur om puternic, ci se divide către circa 20 de miniștri, puterea legislativă este divizată între Camera Comunelor și Camera Lorzilor, Camera Comunelor este ea însăși împărțită în două părți – datorită distincției între Guvern și opoziție, însumând nu mai puțin de 639 membri, reprezentând fiecare un district diferit.

Puterea industrială aparține atât statului, cât și întreprinderilor particulare. În economia țării Guvernul exercită funcțiile sale pentru a asigura deplina folosire a forței de muncă, stabilitatea prețurilor și îmbunătățirea nivelului de viață, permițând totodată

7

indivizilor să ia propriile lor decizii economice. Libertatea economică și politică reprezintă un aspect neîndoielnic al democrației. Cea mai importantă dintre toate formele de separare este însă, după părerea autorilor britanici, separarea între Guvern și libertatea opiniilor.

În ceea ce privește funcționarea sistemului politic britanic se subliniază că existența unui partid de opoziție reprezintă o garanție pentru democrație, opoziția nefiind o „umbră” a guvernului existent, dispunând de posibilitatea reală de a câșiga puterea în cadrul unui sistem de alegeri libere, indispensabil pentru un stat democratic.

Sistemul britanic de guvernământ este întemeiat în mare măsură pe existența unui anumit grad de consens și a unei cantități considerabile de încredere între guvern și guvernanți. Guvernanții se bazează foarte mult pe bunăvoința variatelor interese cu care trebuie sp se ocupe și preferă discuții, înțelegeri și compromisuri unei impuneri a voinței guvernului intereselor contrare.

Deși are o îndelungată tradiție, sistemul constituțional britanic este totuși flexibil, permițând o permanentă adaptare a mecanismelor politice la noile cerințe ale vieții sociale și garantând pe deplin condițiile indispensabile înfăptuirii justiției și împlinirii autenicelor drepturi și libertăți ale omului.

V. Funcția publică: de la mandarinat la stilul city ?

Conform modelului Whitehall, funcționarii se caracterizează prin permanenșa lor în fața temporalității politicienilor, prin neutralitatea lor, neputand acționa cu interese de partid și nici să se afilieze la vreun partid, prin anonimatul lor. Funcționarii nu numai că administrează, dar și ajută miniștrii la elaborarea politicilor.

Configurația sistemului

Funcția publică este compusă din 3 grupuri:- Grupul administratorilor generali (elita funcționarială)- Grupul claselor de specialitate (medici, oameni de știință, juriști, etc)- Un ansamblu de clase departamentale, de specialitate (exp: inspectorii financiari)

Administratorii generali se împart intr-o serie de grade ce constituie treptele carierei lor administrative. Sistemul funcției publice se bazează pe o combinație între un sistem de carieră și un sistem de posturi. Posturile sunt ordonate în manieră ierarhică, conform unei scale de grade.

Funcția Publică Directivă (Senior Civil Service), reunește funcționarii gradelor de la 1-5 și se caracterizează prin mobilitatea membrilor între diferite ministere și posibilitatea de a flexibiliza atât angajările, cât și stabilirea individuală a salariatului. Această structura se aplică și agențiilor executive.

Recrutarea în grupui de administratori generali o organizează “Capita RAS”, o agenție care s-a privatizat în 1996. Recrutarea numită fast stream este o cale rapidă de acces la posturile mandarinatului, așa cum mai este numită elita funcționarială, adică la posturile Funcției Publice Directive.

Ascensiunea în cariera administrativă se realizează printr-un proces selectiv în care intervin mai mulți actori, în funcție de niveluri. Pentru gradele inferioare gradului 3

8

promovarea se realizează în interiorul ministerului / agenției. Pentru gradele 1,2 decizia finală este adoptată împreună de secretariatul cabinet office-ului și Primul Ministru.

Scopul politicii guvernamentale asupra înaltei funcții publice este: controlul politic al Administrației. În departamentele centrale, controlul asupra funcției publice s-a realizat prin intermediul unei politizări a numirilor și a activității funcționarilor. Prin crearea agențiilor s-a încercat „depolitizarea” funcției publice prin intermediul căutării de directori înteprinzători.

Controlul politic al funcției publice

Selecția generaliștilor pentru a ocupa posturile de conducere se datorează unui pact între clasa politică și clasa funcționarială: funcționarii sunt autonomi în selectarea personalului, adică nu se favorizează nici un partid politic determinat, iar acțiunea lor este supusă guvernului. Astfel, funcționarii trebuie să-și asiste miniștrii conservatori și laboriștii în controlul pe care parlamentul îl exercită asupra puterii executive și în formularea politicilor publice.

Începând cu venirea lui Thatcher, s-a adiptat diferite măsuri pentru a controla funcția publică, perturbând ușor echilibrul dintre clasa politică și elita administrativă. Privatizarea a cauzat reducerea numărului de muncitori.

Adoptarea de măsuri în sectorul privat (fixarea locului de muncă permanent, contracte pe perioade fixe, etc) nu a afectat prea rău mandarinii care rămăseseră în ministere. Dunleavy compară această situație cu cea a polițiștilor care doresc să nu mai patruleze pe stradă și preferă să rămână liniștiți în comisariate. În agenții situația e diferită, directorul poate să-și piardă postul dacă acțiunea sa, la sfârșitul anilor fixați prin contract, e evaluată negativ. Important pentru funcționarii numiți pe postul de șef este că se pot întoarce într-un departament, în timp ce candidații externi ce ocupă funcțiile de conducere riscă totul.

Alte măsuri pentru utilizarea consultației externe și un anumit control al promovării funcționarilor. Pentru lucrările de formulare a politicilor s-a apelat la think tanks (firme de consultanță, fundații, institute) externe și s-a mărit numărul de consilieri externi ai miniștrilor. De la 38 șa 78 pe timpul lui Blair. Creșterea recentă a numărului de consilieri externi a provocat numeroase critici din partea funcționarilor și a presei.

Thatcher a intervenit și în numirea posturilor de conducere, (gr. 1,2) ce urmează un proces competitiv. Primul Ministru și secretarul cabinet office-ului decid în final asupra unei liste elaborată în etape succesive. Thatcher miza pe funcționarii înteprinzători care reflectau problemele consilierului exprimând obiecții. Prin venirea la putere a lui Tony Blair (1997), nu s-a schimbat nimeni din cei ce ocupau un post de conducere.

Cultura de gestiune

Căutarea de funcționari întreprinzători a fost abordată prin alte strategii complementare. În cazul agențiilor nu se căuta numai funcționarl înteprinzător , ci și executivul firmei private.

Configurația organizatorică a agențiilor corespunde modelului firmei private. Există mai multe practici private introduse în agenții:

9

-raționate cu politica de personal-privind relația dintre agenție și consiliul de administrație (ministerul)-în legătură cu alte organizații.

Șeful decide politica de personal a agenției, adică are responsabilitate asupra recrutării, promovării interne și stabilirea remunerațiilor. Acest post de șef este supus unui contract pe o durată de 3 ani, reînnoit în funcție de performanța din acea perioadă. Remunerațiile acestora sunt formate dintr-o bază fixă și o parte variabilă (reflectă rezultatele obținute).

Directorul trebuie să supună aprobării ministerului de care depinde consiliul său de administrație, planurile anuale ale agenției și raportul de memoriu anual (rezultatele și situația conturilor).

Către un sistem dual

Richards (2000) Pe de-o parte, baieții care își caută un loc de muncă sunt de obicei bărbați, din

școli private. Unii din aceștia au studiat la Oxford sau la Cambridge, au o experiență de 30 ani la Witehall, au lucrat pentru 6 prim-miniștri și cel puțin pentru 10 miniștri.

Pe de altă parte, numărul de candidați din sectorul privat pentru ocuparea postului de permanent secretary a fost foarte redus de-a lungul sec XX-lea. Majoritatea numirilor recente erau destinate să acopere posturile de specialiști și nu generaliști.

Introducerea practicilor din sectorul privat în cadrul agențiilor nu a subminat privilegiile mandarinilor, ci le-a reîntărit. În primul rând aceștia rămân cu partea agreabilă a muncii administrative: formularea politicilor publice.

În ciuda faptului că sistemul nu s-a dualizat, crearea agențiilor și introducerea de practici din sectorul privat au dat naștere la două subculturi: ce-a a mandarinilor și cea a cadrelor de conducere.

Mandarinii continuă să fie „de neatins”, dar cadrele de conducere impun un nou ethos, subminând sensul serviciului public:-Căutarea continuă a eficienței poate deriva iremediabil în reducerea cantității sau calității serviciilor prestate;-Concurența dintre agenții și firmele private pentru furnizarea serviciului poate cauza inegalități în tratarea cetățenilor;-Legătura între bonusurile salariale și rezultatele obținute poate determina cadrele de conducere să se centreze pe rezultatele legate de remunerații și nu pe prestarea adecvată a serviciului;-Promovarea funcționarilor în posturile de conducere superioare este mai nesigură deoarece multe posturi încep să fie accesibile candidaților externi;-Cadidații externi nu sunt mereu pătrunși de cultura publică a serviciului,astfel etica servirii cetățeanului ar putea să dispară;-Cultura generalistă încă predomină în cadrul ministerelor, care facilitează cooperarea și coeziunea cadrelor de conducere.

VI. Structura teritoriala a Guvernului

Infiinţarea şi chiar existenţa entităţilor locale depind de vointa Parlamentului.

10

Dat fiind că în mod normal un partid politic deţine majoritatea în Parlament şi în

cadrul Guvernului, capacitatea pe care o are puterea legislativă de a influenţa în

acivitatea locală prin intermediul Parlamentului este considerabilă.

Ca o consecinţă a supremaţiei parlamentare, entităţile locale sunt înzestrate doar cu

o ,,autonomie controlată” şi se guvernează după principiul ultra vires.

Această stuatie s-a schimbat î 1997, cand guvernul laborist a ratificat Carta

Europeana a Autonomiei Locale – guvernele conservatoare anterioare refuzasera

semnarea acestuia-, al carei articol 4 propune ca principiu de actiune cel al competentei

generale.

In prezent, entitatile locale britanice pot sa faca doar ceea ce este espres cuprins de

lege:

Entitatile locale britanice (1974-2002)

Guvernul local din Regatul Unit- 467 de corporatii principale

11

ANGLIA387

corporatii principale

36 Districte metropolita

ne

46 Consilii unitare

238 Districte nemetropoli

tane

34 Comitate nemetropoli

tane

Corp. Londra32 ,,cartiere

”

Unele consilii parohii

c. 8000 parohii

Entitatile locale se distribuie pe doua niveluri distincte. Astfel primul nivel este

format de comitate (counties), care in Scotia se numesc regiuni. Al doilea nivel este

format de districts (districte). Care pot fi metropolitane sau nemetropolitane. Din

motive istorice, unele dintre acestea pot sa se autodenumeasca orase sau municipii

(boroughs). In zonele nemetropolitane ale Marii Britanii exista un al treilea nivel

format din parohii (parishes), adica satele in Anglia si consiliile comunale

(community councils) in Galia si scotia. Exista o tendinta recenta de a se echivala

cartierele cu parohiile.

In Londra exista un nivel metropolitan pentru care s-a ales primar pentru prima data

in 2000, si 32 de Consilii de district. In ariile metropolitane exista un singur nivel

administrativ.

Intre Anglia,Galia si Scotia au fost create 100 corporatii unitare plecand de la cele 2

niveluri existente. Populatia poate varia de la o situatie la alta: de la 100.000 persoane ale

comitatului de Powys la un 1.500.000 in Hampshire. De la 18.760 persoane ale

districtului de Radnor si 422.000 in Bristol.

12

BUGET MULT

MAI MIC

SERVICII DE ACOPERIRE LOCALA

DISTRICTE

Repartizarea serviciilor

Serviciile se repartieaza intre ambele niveluri de guvernare. Comitatul este

responsabil de serviciile mai costisitoare, cum sunt educatia si serviciile sociale.

Competentele acestuia cuprind mai mult decat un district. Districtele au un buget mult

mai mic si se concentreaz in principal pe serviciile de acoperire locala. Totusi, in cadrul

competentelor concurente cum sunt cele de amenajare teritoriala si petrecere a timpului

liber, problemele de coordoare

intre diferitele niveluri sunt

considerabile.

13

GALIA22 corporatii

principale

26 Districte 22 consilii unitare

29 consilii unitare

IRLANDA N.26

corporatii principale

SCOTIA32

corporatii principale

3 consilii insulare

c. 8000 parohii

ALTE SERVICII

COSTISITOARE

SERVICII SOCIALE

EDUCATIE

COMITATE

Consiliul corporatiei

este ales prin sistemul

majoritar, iar plenul se

erijeaza in acelasi timp in putere executiva si legislativa. Cea mai mare parte a

lucrarilor plenului se deleaga comitetelor. Fiecare comitet are un presedinte, care

lucreaza cu directorul serviciului administrativ relationat cu aria comitetului. Neexistand

un primar, puterea se fragmenteaza intre diferitele comitete, facand astfel dificila

coordonarea activitatilor municipale. De aceea, organizarea interna a corporatiilor locale

a suferit in ultimile 3 decade schimbari considerabile. De la o gestiune fragmentata,

bazat pe comitetele de consilieri, s-a trecut la o gestiune corporativa: obiectul

coordonarii si planificarii era prioritar.

In 1972 a fost introdusa figura sefului, coordonator al directorilor de serviciu si s-a

creat un comitet de programare si resurse pentru a coordona toate comitetele.

Structura organizationala actuala reflecta tranzitia unei entitati furnizoare

directe de servicii la una practic ,,contractanta” sau capacitoare, caci entitatea locala

subcontracteaza multe dintre serviciile pe care le prestau in trecut departamentele

muncipale.

De la gestiunea corporativa a anilor ’60 s-a tecut la gestiunea din anii ’90. dat

fiind ca lucratorii municipali care ofereau subcontractarea, a fost necesa ca entitatea

locala sa diferentieze intern acea parte a organizatiei care defineste documentatia

contractarii si partea organizatiei care va concura cu initiativa privata pentru prestarea

serviciului.

14

Entitati furnizoare directe de

servicii

Entitati ,,contractante”

sau,,capacitoare”

Nivelul regional

In fata descentralizarii politice initiate in 1999, guvernul a desemntat niste minstri

regionali in Scotia, Galia si Irlanda de Nod, care actionau ca agenti ,,dublii”. Pe de o

parte, reprezentau interesele regionale in fata centrului, iar pe de alta parte, politicile

publice nationale in domeniul locuintelor, educatiei si agriculturii.

In consecinta, pentru chestiunile locale acesti ministri regionali constituiau o prima

instanta cu care entitatile locale trebuiau sa trateze, in timp ce in Anglia ministrii

departamentelor centrale (eduatie, transporturi, locuinte) tratau chestiunile locale.

In prezent acesti ministrii regionali se ocupa de relatiile cu Scotia, Galia si Irlanda de

Nord.

Pentru coordonarea politicii generale, mai ales in Anglia, guvernul conservator a

stabilit delegatiile guvernamentelae regionale (government offices of the regions),

care trebuiau sa coordoneze delegatiile periferice ale celorlalte departamente de la

Whitehall. Aceste delegatii ar putea fi considerate embrionii viitorului guvern al

regiunilor englez, dar importanta pe care laboristi au acordat-o Agentiilor pentru

Dezvoltare Regionala (regional development agencies) starneste teama ca va fi o

confruntare intre institutiile relativ tinere: delegatiile guvernamentale, pe de o parte, si

agentiile, pe de alta parte.

15

Regionalizarea a inceput in 1999, iar implementarea sa se supune factorilor

endogeni si exogeni. Specificitatea si dorinta de diferentiere a elitelor politice

scotiene si galeze constituie factorul endogeN, in timp ce politica europeana de

distributie a resurselor, orientata in mod fundamental spre reegiuni, ar fi factorul

exogen. Comisia europeana a fost mereu partidara stabilirii de relatii directe cu

organizatiile regionale, ocolind ministerele londoneze. Lipsa de regionalizare a

intereselor britanice a facut sa piarda numerioasa subventii europene pana cand

guvernul lui Major a stabilit in cadrul regiunilor birouri guvernamentale si agentii de

dezvoltare regionala. Blair a adoptat in 1999 o politica teritoriala mai activa,

inzestrand Scotia, Galia si Irlanda de Nod cuu autoguvernare, ins chimb, inca nu si-a

pus problema unei autonomii politice a Londrei si este in continuare impartita in

regiuni administrative.

Relatiile interguvernamentale: de la ierarhii la retele?

Relatiile interguvernamentale din Marea Britanie sunt fructul actiunilor unei

puteri centralizatoare si neincrezatoare in entitatile locale si in reactile municipiilor.

In structura relatiilor itnerguvernamentale, Administratiei centrale si corporatiilor

centrale se alatura alti actori: federatiile de municipii, organizatiile profesionale,

partidele politice, quangos si sindicatele.

16

FACTORI ENDOGENI

Specificitatea

Dorinta de diferentiere

A elitelor politice scotiene si galeze

FACTORUL EXOGEN

Politica europeana de distributie a

resurselor, orientata spre regiuni

In continuare vor fi expuse o serie de actiuni intreprinse de catre guvernul

national pentru a controla entitatile locale. Relatiile financiare centru-periferie

prezentau 3 dimensiuni: contextul de recesiune economica, necesitatea de a reduce

cheltuielile publice si rivalitatea guvernului conservator central fata de entitatile

locale laboriste, strategia bazandu-se pe controlul direct asupra cheltuielilor si asupra

veniturilor.

Crearea impozitului POLL TAX, ce reprezinta un impozit fix pe care trebuie sa il

plateasca orice adult a carui cota se stabileste in functie de localitatea de rezidenta, a

aparut in urma nefunctionarii limitate a nivelului impozabil

In realitate orice votant trebuia sa plateasca, de aici numele de poll tax, a carui

denumire oficiala era COMMUNITY CHARGE.

Pe langa controlul asupra cheltuielilor locale, guvernul a obligat sa se transfere

anumite competente locale intensive in cheltuieli de catre alte entitati autonome:

In primul rand a fost privatizat importantul parc de locuinte publice de inchiritat.

In al doilea rand, s-a incercat tansferul competentelor municipale catre entitatile

autonome: pe de o parte, s-a oferit chiriasilor care nu cumparasera posibilitatea sa

opteze pentru alt locator, iar pe de alta parte, posibilitatea de alegere a fost aplicata si

in domeniul educatiei primare si secundare. Aceasta din urma, nu a rezultat conform

asteptarilor, iar transferul din partea educatiei universitare POLYTECHNICS si

institutele de bacalaureati catre QUANGOS finantati de catre guvernul local a

prosperat. In cele din urma, in sfera planificarii urbane s-a incercat reducerea

discretionaritatii locale cu ajutorul a 2 masuri: s-au stabilit 30 ,,Zone de Afaceri”

ENTERPRISE ZONE, iar pe de alta parte li se sustrageau corporatiilor puterea de

planificare a activitatii economice.

In al treilea rand guvernul central a obligat entitatile locale sa subcontracteze

prestarea serviciilor COMPULSORY COMPETITIVE TENDERING.

17

VII. Concluzii

Spre deosebire de Franta, sistemul britanic se bazeaza pe o ,,polity” duala in sfera

elitelor politice, deoarece nu exista nici un mecanism de integrare intre elitele locale

si elitele nationale

In ipoteza realizarii unui bilant al actiunilor intreprinse de catre guvernul central

in sfera locala, ar trebui clasificate in 3 categorii: experiente reusite, esecuri si situatii

dificil de apreciat inca

Se poate concluziona faptul ca relatiile centru-periferie de dupa 1979 nu indica o

clara CENTRALIZARE a sistemului, dat fiind faptul ca centralizarea a fost mai

degraba o consecinta nedorita a unui ansamblu de politici al carui obiectiv initial era

unul diferit. Incepand cu 1987 s-a depistat o strategie interventionista pentru un

ansamblu amplu de chestiuni: finante, prestarea de servicii, educatie si locuinte.

18

VIII.BIBLIOGRAFIE

1. Ioan, A., Gilia, C., Ivanoff, I., Sisteme politico-administrative

europene, Bucuresti, Editura Hamangiu, 2008

2. Salvador, P.D., Sisteme administrative comparate, Iasi, Editura

Universitatii Alexandru Ioan Cuza, 2006

19