Expansiunea imperială a Romei s-a produs pe baza logicii premiselor sale interne şi externe: din complicaţiile ce au urmat războiului tarentinic a luat naştere în Messina conflictul cu Cartagina, mare putere maritimă1.

Cartagina imperialista si comerciala

Cartagina, intemeiata conform traditiei in 814 in Tunisia de astazi, este si mai veche decat Roma si nu mai putin stralucitoare. Fenicienii au fost cei mai mari negustori si corabieri din bazinul Marii Mediterane, incepand din secolul al XII-lea.Aceasta hegemonie de necontestat a fost exercitata pana in momentul in care orasele-state pe care le intemeiasera au intrat sub dominatie straina.Totusi, bazinul mediteranean occidental va continua sa fie controlat de un oras fenician,Cartagina. Mai întîi, simplă etapă spre Spania, acest oras va cunoaşte un mare avînt începînd din secolul al Vl-lea în timp ce marinarii săi recunosc coastele Africii (Rio de Oro) şi ale Europei, atingînd Bretagne şi Irlanda, Cartagina îşi stabileşte capetele de pod în Spania, în Baleare, Corsica, Sar-dinia şi în Sicilia.Timp de doua secole,Cartagina nu a avut rival in aceasta zona. În secolul al III-lea, este primul oraş al Mediteranei Occidentale. La adăpostul triplului său zid, ea practică un comerţ deosebit de activ, cumpărînd şi redistribuind în toată lumea mediteraneană metalele preţioase din Spania şi Maroc, mirodeniile din Orient, cositorul din Cornuaille, fildeşul şi sclavii africani etc. Industriile sînt prospere-arme, vase, ţesături în purpură, iar regiunea învecinată, exploatată intensiv, dă grîu din belşug, ulei şi vinuri. Toată puterea Cartaginei se bazează pe flotă, fără rivali în Mediterana. Tradiţia literară greco-romană, ostilă fenicienilor şi cartaginezilor, transmite o imagine nefavorabilă, uneori odioasă, despre aceştia din urmă. Doar rareori, şi mai cu seamă cu privire la Hannibal, sunt recunoscute calităţile cartaginezilor: hărnicia, inteligenţa, capacităţi tehnice şi militare, pricepere în afaceri; în rest, sunt înfăţişate trăsăturile negative, şi mai cu ceamă perfidia punică.

Originea Cartaginei si dezvoltarea sa politica

Colonie a Tyrului, ea reprezinta o enclava semitica pe pamantul Africii. Cartagina-sau Qart Hadasht, „oraşul nou", cum a fost numita de intemeiatorii ei, era asezata intr-o pozitie care ii oferea posibilitatea sa devina, in scurt timp, un prosper centru agricol şi comercial. Legaturile dintre Tyr si coloniile sale, intre care se gasea si Caratagina, nu s-au mai putut mentine, mai ales dupa ce, in anul 574,Tyrul a fost cucerit de Nabucodonosor II. Doua secole mai tarziu, de la decaderea lenta a porturilor feniciene, anexate apoi de Alexandru cel Mare, ea a preluat forta metropolei si a grupat sub stapanirea ei numeroase agentii comerciale, stabilite odinioara in Occident de catre navigatorii fenicieni, la care a stiut sa adauge multe altele.Cartagina e înfăţişată, de obicei, în istoriografie, ca un stat comercial, în care statul intervine pentru dirijarea economiei, iar succesele militare se datorează folosirii pe scară largă a mercenarilor. Cercetări recente (W. Ameling) au arătat că nu aceasta era imaginea reală a Cartaginei. Desigur, Cartagina acordă importanţă navigaţiei şi comerţului, dar, ca şi polisul grec, bogăţia se întemeiază pe fondul funciar.Din punct de vedere politic, Cartagina era dominata de o oligarhie puternica,compusa din familii imbogatite din exploatarea agricola sau din comert.Orasul este asadar o republica oligarhica, guvernata de un senat, in sanul caruia este desemnat un consiliu mai restrans, si de magistrati anuali, cei doi sufeti, adica judecatori(dar textele grecesti si latine ii considera adeseori drept

1Izvoare: fragmente din Sosylos, Silenos, Philinos; Polybios, Titus Livius, Diodor din Sicilia, Pompeius Trogus, Appian, Iberiké, Hannibaliké, Lybiké. Bibliografie: Theodor Mommsen, Istoria romană I-II; M. Crawford, Roma Republicană, Bucureşti, 1997; F. Decret, Cartagina sau imperiul mării, Bucureşti, 2001; R.M. Errington, The Dawn of Empire. Rome’s Rise to World Power, Londra, 1971; J.P. Brisson, Carthage ou Rome?, Paris, 1973; Lezamby, J.F., The First Punic War, Londra, 1996.

regi).Puterea reala se afla in mainile unor comitete formate din cinci membrii,penatrhii, si a unui tribunal format din 104 membrii, insarcinati cu supravegherea generala si pe care Aristotel ii compara cu eforii din Sparta(primii magistrati ai cetatii). Adunarea poporului, care aproape tempereaza atotputernicia acestei oligarhii, nu a jucat, timp indelungat, decat un rol foarte sters, multumindu-se cu confirmarea deciziilor senatului.Dar in secolul al IV-lea s-a dezvoltat o adevarat miscare democratica, in legatura cu inflorirea comertului si poate cu afluxul a numeori straini.Adunarea si-a marit influenta exercitata asupra vietii politice.In timpul celui de-al doilea razboi punci, ea va avea o influenta determinanta, prin sprijinul pe care-l va acorda reprezentantilor familiei Barca, in special lui Hannibal.Puterea Cartaginei se bazeaza pe o forta militara considerabila, pe un imperiu vast si pe o economie stralucita. Cartaginezii, in ciuda politicii lor belicoase nu erau, in fond, o natiune razboinica.De fapt, poporul punic a aratat, in anumite ocazii, o mare neincredere fata de sefii sai militari.Cartagina nu putea conta decat pe un numar redus de cetateni, pe care nu dorea sa ii trimita in lupta pentru ca si-ar fi abandonat activitatile comerciale.Asa ca armata punica era formata cu precadere din mercenari, care se recruteaza din randurile popoarelor celor mai diferite, lybieni, iberici, liguri, italici, chiar greci. Insulele Baleare furnizeaza renumiti manuitori ai prasitiei.Numidia, calareti de prestigiu.Aceste contingente eteroclite sunt comandate de ofiteri de acelasi neam, dar sub conducerea unor generali cartaginezi. De multi timp,cartaginezii utilizeaza o artilerie si masini de razboi perfectionate, pe care le-au preluat de la grecii din Sicilia,inca din epoca lui Dyonisos cel Batran,precum si elefanti de razboi pe o scara mare. Cu toate acestea,desi in Cartagina erau utilizaţi mercenerii, aceasta nu înseamnă că nu există o armată naţională. Cartaginezul avea şi el obligaţia serviciului militar. Mercenariatul capătă un rol semnificativ în secolul III şi în al doilea război punic. Explicaţia se află în crearea imperiului Barcid în Hispania şi intrarea în posesia minelor de metale preţioase din exploatarea cărora vor rezulta resurse pentru plata mercenarilor. Această explicaţie este rezonabilă, dacă avem în vedere faptul că niciodată cartaginezii, cel puţin în confruntarea lor cu romanii, nu au dus lipsă de generali, şi aceasta nu se poate explica în absenţa unei armate naţionale. Privind lucrurile în ansamblu, fronturile diferite pe care luptau cartaginezii, mărimea contingentelor angajate, se poate spune că cetăţeni erau depăşiţi numeric de mercenari, dar nu înseamnă că la Cartagina nu a existat o armată de cetăţeni. Flota este si mai puternica.Ea se compune din unitati mari, asemantaore cu trierele si penterele din flotele elenistice, fiecare dintre ele avand la bord aproximativ 300 de vaslasi si 100 de soldati de infanterie.Pentru a ocupa aceste corabii, Cartagina apeleaza, ca odinioara Atena, la aliati, la supusi, chiar la sclavi. Comanda este incredintata unor generali care provin de obicei din marile familii, fiind specializati in viata militara:nici o alta familie nu este mai vestita in secolul al III-lea decat familia Barca;ei ii apartin Hamilcar si fiul lui Hannibal.Ei sunt alesi direct de popor, neindoielnic la propunerea Senatului, fapt ce le confera o autoritate exceptionala, tinandu-se seama si de caracterul mercenar al contingentelor care servesc sub ordinele lor.Dar simtamanatul civic ramane puternic in aceasta aristocratie si incercarile lor de pronunicamentos sunt rare, cu atat mai mult cu cat locurile in care se desfasoara operatiunile sunt adeseori foarte indepartate.

Politica externa si economia cartagineza

Cartagina a stiut sa adune in jurul ei, de buna voie sau prin forta-desi mecanismul acestor anexari ne este total necunoscut, vechile agentii comerciale feniciene din Mediterana de Vest, care patstreaza totusi o anumita autonomie si mai ales a infintat altele.Cartagina se afla astfel in fruntea unei vaste talasocratii, care a intrat de mai multe ori in conflict deschis cu singura forta organizata a Occidentului, aceea a coloniilor grecesti.Numai Sicilia, impartita intre greci si puni, ramane un camp de lupta deschis si este intr-adevar cea care va oferi cauza primul razboi punic.Dar Malta, Sardinia,Corsica, Balearele se afla mereu sub domniatia ei exclusiva, nu fara lupte crancene cu indigenii, in special cu sarzii.In Spania,Cartagina a lasat Marsiliei explotarea Cataloniei, dar detine porturi pe coasa levantina si in sud, unde Gades(Cadix), cea mai veche colonie feniciana alaturi de Utica si trecuta in relatii de dependenta fata de Cartagina, pazeste

pentru aceasta stramtoarea Gibraltar.In Africa, ea este stapana intregului tarm de la Marea Syrta pana la Tanger, fara a mai numara agentiile sale comerciale pe coasta atlantica a Marocului(in special Lyxos).In sfarsit, si-a creat putin cate putin, chiar in Africa, un imperiu colonial, ale carui granite au variat mult, dar care corespunde aproximativ, la inceputul secolului III,Tunisiei actuale.Pretutindeni Cartagina aplica o autoritate brutala, reclamand drept tribut jumatatea recoltelor, deportand sau masacrand pe intrecute in cazul unei impotriviri. Prosperitatea Cartaginei, care numara cel putin 300 000 de locuitori, de datoreaza mai ales portului sau, unde sosesc produse din intreg Occidentul:cositorul din Casiteride(Cornwall si Britannia),aur, fildesm pene si oua de strut din Africa neagra, minereuri de cupru si de argint din Spania.Sosite, dupa caz, de-a lungul drumurilor caravanelor care traverseaza Fezzan sau pe cale maritima, aceste produse sunt apoi reexportate catre Etruria, Roma, Campania,Sicilia,Egipt, Grecia-in special Rhodos si Delos-sau in Orient.Foarte tarziu(nu inainte de sfarsitul secolului al IV-lea),Cartagina s-a decis sa imite cetatile grecesti din Sicilia si si-a instituit o moneda, de altfel putin necesara,daca se tine seama de starea multora dintre popoarele cu care are legaturi comerciale.La aceste produse de import se adauga cele realizate de industria cartagineza, mai ales ceramica si sticlarie. Nu este, desigur, nimic foarte original in aceasta thalassocratie , care o reaminteste pe aceea a coloniilor grecesti, cu exceptia faptului ca ea este puternic centralizata de Cartagina si ca se intinde peste vaste teritorii barbare.Cartaginzeii, manati de setea lor de castig, au fost pionieri duri si, de multa vreme, exploratorii lor au recunoscut posibilitatile economice ale cailor oceanice: in secolul al V-lea, Hamilcar ajunsese pana in insulele britanice; sufetul Hannon ajunsese la un fluviu mare plin de crocodili si de hipopotami(neindoielnic Senegalul?).Hannon redactase o relatarea a calatoriei sale, din care se pastreaza o versiune greceasca; dar de cele mai multe ori cartaginezii prefera sa pastreze secretul actiunilor lor pentru a-si rezerva acele piete exotice pe care, prin intermediul Gadesului, cheia de bolta a intregului lor sistem colonial atlantic, au obtinut fara indoiala cea mai mare parte a resurselor.Nu ar trebui sa ne lasam inselati de un comert atat de stralucit.Cartaginezii, cel putin in Africa, au fost si agricultori admirabili, valorificand metodic, datorita sclavilor tratati cu duritate, o tara in care adusesera vita de vie si maslinul.Sa-l ascultam pe Diodor din Sicilia descriind campia cartagineza, cu proprietatile magnifice ale celor mai bogati cetateni:

„Tara era intretaiata de gradini si de livezi udate de numeroase izvoare si de canale.Case bine construite si trainice margineau drumul si anuntau pretutindeni bogatia;locuintele erau pline de tot ceea ce contribuie la bucuriile vietii si pe care o pace indelungata le-a permis locuitorilor sa puna de-o parte.Terenul este cultivat cu vita de vie, cu maslini si cu o multime de pomi fructiferi.Pe ambele parti ale drumului, campia asigura hrana pentru cirezi de boi si oi, in apropierea pasunilor bogate in mlastini, puteau fi vazute herghelii de cai.Intr-un cuvant, in aceste locuri se gasea acumulata acea opulenta variata a proprietarilor celor mai distinsi din Cartagina carora le placea sa se foloseasca de bogatie pentru a se bucura de placerile vietii.”

Dupa distrugerea Cartaginei, romanii nu vor avea decat sa reia opera acesteia si Africa lor va continua sa se recomande prin lanurile ei de grane cu randamente exceptionale, prin viile si plantatile de maslini, prin livezile ei.

Puterea Cartaginei a inceput sa deranjeze alte mari puteri ale lumii mediteraneene.La inceputul istoriei ei, un loc aparte l-au avut legăturile cu propria metropolă, pe care le menţine neîntrerupte, cel puţin în primele două secole de existenţă, fiind un important centru de răspândire a unor culte (de pildă, cel al zeului Baal şi al zeiţei Tanit/Astarte) şi a elementelor de civilizaţie feniciene. Poziţia deosebită a Cartaginei, întărită prin acordurile cu cetăţile etrusce privind influenţa în zona costalieră a mării Tireniene, a oprit o pătrundere mai consistentă a grecilor spre vestul bazinului Mediteranei. Totodată. Sicilia era dominată, în partea sa nord vestică şi vestică de puterea punilor, pe care izvoarele greceşti o prezintă ca o veşnică ameninţare la adresa securităţii coloniilor greceşti siciliene.

Timp de două secole şi jumătate, Roma şi Cartagina au trăit într-o bună înţelegere. Relativa depărtare dintre teritoriile lor, despărţite de mare, şi faptul că ambiţiile lor erau complementare - dominarea Peninsulei Italice pentru prima, cea a Mediteranei, pentru a doua - au împiedicat fricţiunile între aceste două puteri în creştere şi au garantat pacea.In acest rastimp,mai intai s-a manifestat rivalitatea dintre greci si cartaginezi, cel mai mult vizibila in Sicilia, unde si unii si altii, au intemeiat mai multe colonii.In aceste conditii, cartaginezii si grecii doreau sa se elimine reciproc din zona respectiva si sa-si asigure suprematia.Pentru a-si atinge scopul,cartaginezii s-au aliat cu etruscii, iar grecii au apelat la cetatile locale si apoi la regatele elenistice.Insa Cartagina a reusit sa-si asigure influenta asupra insulei Corsica,dupa ce, in batalia de la Alallia, din anul 540, flota cartaginezo-etrusca a infrant-o pe cea greaca.Daca in Corsica si Sardinia colonistii greci au fost inlaturati, in Sicilia au ramas si colonii de-ale lor, alaturi de cele cartagineze.Aceasta situatie a existat si dupa ce cartaginezii au initiat atacul din anul 480 pentru cucerirea intregii Sicilii.Actiunea a esuat deoarece tiranul Siracuzei,Gelon, a repurtat o victorie importanta, la Himera, asupra lui Hamilcar.Cartaginezii au mai incercat sa-si impuna controlul asupra zonelor de est ale Siciliei si in in perioada 409-405 au reusit sa distruga o serie de cetati grecesti, dar Siracuza a rezistat, datorita tiranului Dionysios I.Dupa treizeci de ani de lupte, Cartagina a fost nevoita sa recunoasca mentinerea status-quo-ului.Si alte incercari ale cartaginezilor de inlturare a grecilor din Sicilia au avut acelasi rezultat.In anul 340, Timoleon, aflat in frunteaz Siracuzei,apoi Agatocles, in 310,au obtinut victorii decisive, care au impiedicat Cartagina sa isi impuna suprematica totala in Sicilia.Insa tot aici s-au intalnit, in cele din urma, interesele Cartaginei si ale Romei. Conflictele din această insulă, între puni şi greci, au constituit şi cauza oficială a intervenţiei lui Pyrrhus în Sicilia, şi, de asemenea, vor fi şi prilejul tensionării raporturilor dintre Cartagina şi Roma, iniţial destul de «cordiale». De altfel, potrivit mărturiei lui Polybios (XIX, 9? 8), preluat apoi de T. Livius (III, 22,1), în epoca republicană Roma aV fi încheiat o serie de tratate cu Cartagina, primul plasându-1 chiar în anul alungării ultimului rege. Este totuşi puţin probabil, în pofida autorităţii pe care o reprezintă istoricul grec, ca la această dată Roma sâ fie destul de puternică încât să conteze ca partener de dialog politic sau economic pentru Cartagina. o cetate prosperă şi posesoare a celei mai puternice flote din zonă. Pentru anul 279, în contextul conflictului dintre Roma şi Tarent, este amintită reînnoirea acordului dintre cele două cetăţi, prin care Romei i se interzice accesul înspre vest până în Spania şi în Sardinia. De asemenea, în anii care au urmat bătăliei de la Beneventum, raporturile dintre cele două cetăţi sunt de colaborare, judecând după ajutorul acordat de Cartagina Romei la asedierea Tarentului. La această dată Roma are în mod cert înjghebată o flotă, în 282 sursele vorbesc de 10 corăbii romane care patrulează în apele tarentine. Totuşi nu se poate vorbi de o flotă militară romană capabilă să susţină un plan de expansiune extra-italic. In plus. după războiul cu Tarentul, atenţia Romei pare concentrată mai cu seamă în interiorul peninsulei, unde practică o politică destul de bine conturată de colonizare (este vorba de întemeierea coloniilor de la Beneventum, Ariminium, Cast rum Nouum). Dar sfîrşitul războiului cu Tarentul (272) marchează o întorsătură în politica romană. Roma, fostă cetate a Latiumului, îşi termină, odată cu luarea Tarentului, cucerirea sudului Italiei; ea este pe viitor în fruntea unui adevărat imperiu, ale cărui limite sînt foarte aproape de cele ale domeniului punic (din latinescul punicus însemnînd „cartaginez"). Roma şi Cartagina se vor înfrunta de-a lungul a trei războaie punice.

Trebuie sa adaugam ca civilizatia spirituala a Cartaginei are o stralucire mai mica.Punii sunt sensibili la prestigiul elenismului: se vorbeste mult limba greaca in metropola lor, si Hannibal se va forma pe langa maestri greci si prin lectura unor lucrari grecesti.Dar aici nu se practica deloc literatura. Singura carte mentionata este manualul de agronomie al lui magnon, un tratat tehnic deci, consacrat unui domeniu pragmatic in care cartaginezii devenisera eruditi:dupa cucerirea Cartaginei, senatul roman va ordona sa fie tradus in latina. Cartaginezii nu sunt insensbili nici la productiile artistice ale grecilor.Ei prada cu placere din Sicilia statui grecesti pe care le expediaza la Cartagina pentru a impodobi orasul.Sapaturile arheologice au scos de asemenea la iveala opere sculptate, de buna seama, la fata locului, dar

care nu pot fi decat realizari ale unor artisti eleni(sarcofagele din necropola de la Santa Monica). Dar in pofida acestei elenizari incontestabile, productia unica este putin originala, atat in ceea ce priveste artele plastice, cat si figurinele. Religia cunoaste in secolul al V-lea un cuplu divin predominant.Baal Hammon si Tanit, pe care grecii ii identifica cu Cronos si cu Hera.Se continua practicarea sacrificiilor de copii din marile familii, indispensabile atunci cand cetatea este in pericol, ca in 201, in timpul asedierii Cartaginei ce catre romani.A fost descoperit sanctuarul(tophet) unde aveau loc aceste sacrificii inspaimantatoare(denumite molk), cu mii de vase cuprinzand osemintele calcinate ale diferitelor victime.Cu toate acestea, punii se elenizeaza si in acest domeniu: ei au adoptat cultul lui Demeter si al lui Core si pe statele din tophet apar simboluri dionysiace. In ansamblu, o Venetie a timpurilor elenistice, dar despuiata de prestigiul artei de rafinamentele civilizatiei.Un stat cu tensiuni sociale mari, in care un popor sarac si din ce in ce mai turbulent se opune unei aristocratii neindoielnic destul de deschise a negustorilor care nu dispretuiesc foloasele pamantesti.Oameni indrazneti, neobositi, aprigi la castig.Gasind Roma in calea lor, ei se vor lovi de ea cu energia pe care stramosii lor nu au incetat sa o desfasoare timp de secole si care le-a reusit intotdeauna. Primul razboi punic(264-241)

Miza primului război punic este Sicilia, care serveste drept camp inchis antagonistilor. Strâmtoarea Messina fiind linia de democraţie dintre zonele maritime rezervate Romei şi cele atribuite Cartaginei, în virtutea tratatului din 306 –care de altfel, potrivit Romei, nu comporta această clauză-, Roma luă drept pretext ostilităţile dintre mamertini şi Hieron al II-lea al Siracusei, pentru a intra în război alături de Messana. Acest prim conflict care a opus Roma, Cartaginei, ar putea fi comparat cu războiul peloponesiac (431-404). La fel, două cetăţi de frunte ale lumii occidentale s-au confruntat pentru dominaţie. La fel, Roma dispunea de o infanterie de elită, în vreme ce Cartagina stăpânea mările. Deznodământul a fost acelaşi - atunci când puterea maritimă a fost adăugată celei terestre, romanii şi-au putut adjudeca victoria, după cum făcuse Sparta în 404.

Pretextul pentru declanşarea războiului l-a constituit intrarea în alianţa romană a mamertinilor din Messana(azi Messina).Mercenari de origine osca din Campania, mamertinii (“bărbaţii lui Marte”) –facusera parte din armata lui Agathokles, regele Siracuzei,dupa moartea caruia(in 289), rămănand fără slujbă în Sicilia au ocupat orasul Messana de pe litoralul estic al Siciliei-, "al doilea oraş al Siciliei greceşti şi metropola partidei anti-siracuzane din părţile insulei", după cum ne informează Theodor Mommsen (1987, 293). Creand astfel in nord-estul Siciliei,un mic stat propriu, marmertinii inteprindeau frecvente raiduri de jaf in tinuturile invecinate.Sub presiunea crescand a armatelor siracuzane, marmertinii apeleaza intial la sprijinul militar al Cartaginei-care trimite o mica garnizoana in oras, apoi la cel al Romei. O solie a fost trimisa senatului roman si, dupa lungi deliberari si sovaieli, comitia centuriata din Roma voteaza acordarea ajutorului cerut, pe temeiul înrudirii cu aceştia. Polybios(I,10. 6)explică intervenţia romană în favoarea mamertinilor prin faptul că se simţea încercuită de posesiunile cartagineze. Se discută despre acest război punic în care unii, precum A. Heuss, văd începutul imperialismului roman.Implicarea Romei în conflictele din Sicilia, reprezenta o ingerinţă, în percepţia cartagineză, în "treburile lor interne"; după cum Roma considera Italia drept domeniul său, la fel şi Cartagina socotea Sicilia drept teritoriu propriu.Riscul unei înfruntări directe cu Cartagina era mare, dar, la Roma, Senatul era supus presiunii tuturor celor ce au de gînd să cucerească Sicilia: marii proprietari funciari care aspirau să cucerească noi pămînturi şi sclavi, cei ce sprijineau armata, antreprenorii diverselor lucrări publice, dar şi muncitorii şi meşteşugarii care trăiau de pe urma expediţiilor militare. Imperialismul în faşă al Republicii se hrăneşte cu visuri de cucerire, dar şi cu frica ce o au romanii de a-şi vedea Imperiul „încercuit şi sufocat" de cartaginezi, lucru care pare foarte puţin probabil. „Opţiunea pentru război" cîştigînd, lupta se angajează între cele două puteri mediteraneene.Senatul roman va accepta cu greu-potrivit surselor antice, Polybios vorbeşte de

«marea încurcătură» în care s-a gasit senatul atunci când a trebuit sa judece logica acestui ajutor(I, 10)si să dea curs apelului mamertinilor.Oricum, indiferent de circumstanţele izbucnirii lui, de cauze, pretexte, atât romanii cât şi cartaginezii s-au văzut angrenaţi într-un conflict care se va dezvolta cauzal pe mai mult de o suta de ani. Războiul a fost foarte schimbător, cu victorii şi înfrângeri de o parte şi de alta. Intervenţia romană în Sicilia i-a neliniştit nu numai pe cartaginezi, ci şi pe Hieron al Siracuzei, care se va alătura cartaginezilor, respingand o flotă romană care încearcă să treacă dincolo de strâmtoare (264). Romanii îl capturează pe Hanno, amiralul cartaginezilor şi nu consimt să-l elibereze decât în schimbul citadelei Messanei. Garnizoana cartagineza este obligata sa paraseasca orasul, iar consulul Appius Claudius Caudex instaleaza trupe romane in citadela. In iarna lui 264/263, o armata siracuzano-cartagineza ataca fara succes Messana. Ostilităţile continuă apoi pe uscat, ca şi pe mare. În 263 noi trupe romane trec strâmtoarea dintre Italia şi Sicilia şi, pe fondul retragerii cartaginezilor, romanii atacă Siracuza.Sub presiunea celor doua armate romane din Sicilia, Hieron va fi silit să ceară pace şi să accepte condiţiile dure impuse de Roma(263): plata unor despăgubiri de 100 de talanţi şi aprovizionarea armatelor romane cu grâne şi echipament militar. In virtutea noului tratat de alianta,Hieron era obligat sa-si alature fortele campaniei anticartagineze. Incheiat initial pe timp de cincisprezece ani, acest tratat va fi reînnoit pe durată nelimitată, în 248.Politica statornic pro-romana,urmata de Hieron II pana la moartea sa(215) va asigura Siracuzei-a carei autoritate se limiteaza acum la sud-estul insulei, o ultima epoca de independenta si prosperitate,iar romani şi-au asigurat un aliat preţios pentru operaţiunile din Sicilia. In aceasta faza a razboiului trupele romane s-au dovedit net superioare celor cartagineze, care au fost obligate să se refugieze în cetăţile maritime. Romanii vor asedia o serie de cetati (Agrigent, Eryx, Lilybaeum, Drepanon, Solus, Panormus) obtinand unele succese parţiale pe uscat. In orice caz,in anul 262, dupa ce obtina raliarea Segestei, fortele romane incep asediul orasului Acragas(Agrigentum), transformat de cartaginezi intr-o puternica baza in nord-estul Siciliei.La capatul unui asediu de sase luni orasul este cucerit, iar 25 000 de locuitori vanduti ca sclavi.Astfel, Cartagina şi-a pierdut prestigiul în Sicilia, unde nu mai păstrează decât câteva oraşe pe litoral. Pe un alt plan s-a disputat războiul maritim - constând în principal din raiduri piratereşti, intreprinse de către puni pe coastele Italiei.Insa, cartaginezii n-au ştiut să profite de supremaţia lor maritimă şi au lăsat iniţiativa pe seama romanilor. Dacă punii dispuneau de resurse materiale remarcabile, de mari depozite, arsenale şi şantiere navale, în acest din urmă domeniu romanii au trebuit să-şi creeze o flotă, din mers,cu sprijinul oraselor etrusce si grecesti aliate ( (socii navales), la care se adaugă împrumuturi de la cartaginezi, despre care ne aminteşte Polybios: «luând drept model o navă cartagineză naufragiată, romanii au construit o flotă în toată regula şi au lansat-o la apă» (I, 20). În 260 , romanii au lansat prima flotă de război, comparabilă cu cea carthagineză (însumând 120 de nave, după modelul penterelor cartagineze, Theodor Mommsen, 1987, 298). Nu tocmai la fel de buni cîrmaci, dacă ar fi să-i comparăm cu adversarii lor, care aveau în spatele lor o lungă experienţă maritimă, romanii vor cauta sistematic să-şi perfecţioneze tehnica abordajului, ceea ce permite legionarilor să-şi impună superioritatea. La inceputul anului 260 a avut loc batalia navala din dreptul coloniei grecesti Mylae (Milazzo) de pe coasta de nord a Siciliei.Apeland la o inovaţie tehnică-puntea de abordare(corvi) pentru a folosi superioritatea infanteristului roman asupra celui cartaginez, flota romana-140 de nave, comandata de consulul C. Duilius obtine prima ei victorie navala-50 din cele 130 de vase cartagineze sunt distruse sau capturate. Succes pe mare deci, împotriva celei mai puternice maşini de război din epocă,si prima victorie navală din istoria Romei.In Forul din Roma este inaltata o coloana impodobita cu ciocurile corabiilor cartagineze capturate(columna rostrata). Dupa ce au traversat o perioadă dificilă, Sicilia parea în bună măsură asigurată pentru romani, astfel ca, in anul 259, o puternica flota si un corp expeditionar roman conduse de generalul L. Cornelius Scipio cuceresc orasul Alalia(Aleria) din Corsica si asediaza fara succes cetatea Olbia din Sardinia.Largirea ariei geografice a confruntarii romano-cartagineze evidentiaza clar transformarea ei intr-o lupta pentru dominatia Mediteranei Occidentale.In 257,C.Atilius

Regulus pustieste asezari punice din insula Malta(Melita), anexata definitiv de romani in 218, si administrata de guvernatorul Siciliei. Încurajaţi, romanii reluară un proiect al siracuzanului Agathokles de a ataca Cartagina pe pamant african. Mobilizările masive de resurse materiale şi umane fac posibilă o invazie romană în Africa - în anul 256, o flotă de 330 de corăbii, având la bord patru legiuni, conduse de consulii în exerciţiu, Marcus Atilius Regulus şi L. Manlius Volso, a trecut în Africa de Nord. În drum, flota romană a înfrânt flota cartagineză langa promontoriul Ecnomos,in cea mai mare bătălie navala a antichitatii de pana atunci. După victorie, romanii au putut debarca nestingheriţi în Africa, la Clupea.Corpul expeditionar roman-15 000 de pedestri si 500 de cavaleri,obtine o prima victorie in lupta de la Adys si cucereste apoi orasul Tunes.Descurajata, Cartagina initiaza tratative de pace.Conditiile extrem de severe avansate de Regulus si sosirea la Cartagina a unui talentat comandant de osti, spartanul Xanthippos, reinvie spiritul de rezistenta punic.Dupa ce reorganizeaza armata cartagineza, Xanthippos,familiarizat cu arta militara elenistica, foloseste cu ingeniozitate superioritatea cavaleriei si a elefantilor,obtinand in batalia de la Tunes, din primavara anului 255, o stralucita victorie asupra lui Regulus care este facut prizonier.Ofensiva romana din Africa se incheie cu un esec total. În plus,flota romana care imbarcase resturile corpului expeditionar roman din Africa este distrusa de o puternica furtuna in Camarina.Toate acestea au determinat senatul roman sa ia o măsură radicală: renunţarea la flotă şi menţinerea celor 60 de nave pentru paza coastei. Acest eşec a prelungit războiul. O serie de infrîngeri ale flotelor romane a redat Cartaginei stăpanirea mării. Adus de cartaginezi pe teritoriul sicilian, primul război punic se va prelungi pentru încă mai bine de zece ani, întrerupti de înfrîngeri romane pe mare, bătălii terminate fară victorii clare, razii şi asedii.In 254, romanii cuceresc importantul centru cartaginez din vestul Siciliei,Panormos(azi Palermo);tentativa punica de a-l recuceri in 250 esueaza.Un an mai tarziu, flota romana a consulului P.Claudius Pulcher este infranta de cea cartagineza cu ocazia tentativei de a ocupa pe calea marii orasul Drepana (azi Trapania)din nord-vestul Siciliei.Orasul va fi cucerit prin surpindere abia in 242 de flota consulului C.Lutatius Catulus. Punii rezistă la Lilybaeum şi pe muntele Eryx, si Sicilia continua sa constituie principalul teatru de razboi mai ales dupa ce,in 247,comanda forţelor cartagineze din insula este preluată de talentatul general Hamilcar Barcas („Fulgerul”). Comandant militar deosebit de capabil si tenace, Hamilcar reorganizeaza trupele punice din insula si adopta o noua tactica, de uzura, in confruntarea cu romanii, ramanand neinfrant pana la incetarea ostilitatilor.El creaza o puternica baza strategica la Heirkte-la 12 kilometri nord-vest de Panormos, apoi in 244, o alta pe muntele Eryx de unde hartuieste fortele romane care asediau orasele Lilybaeum si Drepana. În plus, faţă de perioada anterioară,Hamilcar a folosit pirateria ca armă pentru creşterea nesiguranţei maritime în spaţiul italic. Acestor măsuri, romanii le-au răspuns, la rândul lor, prin încurajarea pirateriei. Astfel,intre 247 şi 242, sentimentul de descurajare era atît de puternic în Roma, încît se intenţiona să se ignoreze faptele şi să se recunoască victoria Cartaginei.Totuşi, in anul 242, dupa ce pierduse de la inceputul razboiului in luptele navale dar mai ales in timpul unor furtuni peste 650 de nave, o tresărire de patriotism permite Senatului să obţină de la cetăţenii cei mai bogaţi punerea pe picioare a unei noi flote de 200 de pentere, singurul mijloc de a-i înfrînge pe soldaţii lui Hamilcar Barca, rupîndu-i de baza africană. Dupa ani de hartuieli marunte, dar istovitoare ,soarta razboiul avea sa fie decisă deci tot printr-o bătălie navală:in martie 241, noua flota romana, comandata de consulul Caius Lutatius Catullus obtine, în apropierea insulelor Aegates (Egadi) o stralucita victorie asupra celei cartagineze.Intreruperea legaturilor cu Sicilia si epuizarea resurselor proprii obliga sfatul bătrânilor de la Cartagina să ceară incheierea pacii, ale carei conditii vor fi tratate cu romanii de catre Hamilcar. Condiţiile păcii erau destul de aspre: Sicilia-cu excepţia teritoriului Siracuzei, revenea Romei, fiind organizată ca prima provincie romană, iar Cartagina mai era obligată la plata unei despăgubiri de război de 3 200 de talanţi in decurs de zece ani,fiindu-i de asemenea interzisa recrutarea de mercenari din teritoriile controlate de romani (Polybios, I, 62). Clauzele tratatului vor fi modificate prin decizie senatorială, màrindu-se la 22 000 de talanţi obligaţia financiară a Cartaginei şi adăugându-se la teritoriile achiziţionate de romani şi insulele Lipari.

Victoria romană din primul război punic a avut consecinţe dramatice pentru cartaginezi, care pierdeau astfel una dintre cele mai de seamă pieţe de desfacere. De asemenea, ei au pierdut şi influenţa pe care o aveau în Sardinia şi Corsica. Victorioasa la sfarsitul celor douazeci si patru de ani ai primului razboi punic, Roma se impusese ca principala putere militara a Occidentului, afirmandu-se ca egala marilor regate elenistice din Mediterana Orientala.Cu exceptia teritoriului siracuzan- a carui suveranitate este recunoscuta, Sicilia a reprezentat prima achiziţie extrateritorială a Romei;in scurt timp ea va deveni granarul statului roman. Semnificative pentru pierderile Romei sunt pierderile deosebit de grele din tabara italica, estimate la circa 300 000 de oameni.Daca censul din anul izbucnirii razboiului indica 292 000 de cetateni mobilizabili, cel din 247, consemna numai 240 000, cifra ce releva pierderea, in acesti ani, a circa 1/5 din numarul cetatenilor.

Înaintand spre sud,in martie 217,Hannibal traverseaza Muntii Apenini patrunzand in Etruria. Unul dintre consuli, Caius Flaminius, îl aştepta in regiunea Arretium (Arezzo), dar armata acestuia-30 000 de oameni, a fost surprinsă şi zdrobită pe malul nordic al Lacului Trasimene(22 iunie 217).Drumul spre Roma era liber. Totuşi Hannibal s-a ferit — ca altădată Pyrrhus — să atace frontal Latiumul. In pofida victoriilor obtinute,Hannibal nu dispunea de resurse suficiente pentru a incepe asediul unui oras precum Roma. De aceea, el a cautat sa realizeze diferite aliante, incercand sa desprinda pe aliatii italici de Roma in vederea izolarii si slabirii ei. Cartaginezul, care a avut şi el pierderi însemnate, a înaintat pe ţărmul Mării Adriatice, pentru a stabili legătura cu Cartagina, stabilindu-se în Apulia de unde, trecând prin Samnium a patruns in Campania. Planurile iniţiale ale Romei de a purta războiul pe trei fronturi sunt abandonate, in timp ce, inainte de a pătrunde în Italia meridională, Hannibal a găsit pe malurile Adriaticii momentul oportun pentru a-şi reorganiza infanteria libiană după modelul legiunilor romane.Tot aici, cartaginezul a încercat, prin persuasiune sau prin forţă, să atragă de partea sa populaţiile de curînd supuse Romei şi îndeosebi pe campanieni. Această politică a dat un oarecare răgaz romanilor;in acest context,Roma recurge la alegerea unui dictator in persoana lui Quintus Fabius Maximus, unul dintre cei mai tradiţionalişti aristocraţi.Fiind conştient de superioritatea cartaginezilor în luptele deschise, acesta, spre deosebire de consulii anteriori, a elaborat o strategie deosebită faţă de invadatorii puni - evitarea bătăliei deschise cu trupele lui Hannibal; această strategie rigidă avea însă şi neajunsurile sale - cu toate că Hannibal a fost stânjenit în mişcări, dictatorul a devenit extrem de nepopular la Roma, atrăgându-şi porecla de "Cunctator" ("Temporizatorul").Insa aceasta i-a permis lui Hannibal să treacă prin foc şi sabie satele din Apulia, Samnium şi Campania. Tactica lui Fabius Maximus a început să dea rezultate, cartaginezii rămânând izolaţi şi dând semne de epuizare. Acest fapt a dat naştere unui optimism excesiv la Roma, unde susţinătorii ideii unei noi bătălii deschise cu Hannibal au avut câştig de cauză.Pe de alta parte, politica de temporarizare promovata timp de sase luni de dictatorul roman si devastarile cartaginezilor vor starni un val de nemultumiri in tabara romana. Alegerile consulare pentru 216,-după depunerea dictaturii de către Fabius Maximus în toamna lui 217, au adus în prim plan pe L. Aemilius Paullus, bărbat de origine ilustră şi care se remarcase în războiul împotriva illirilor (219) şi pe M. Terentius Varro, plebeu de origine şi cunoscut mai ales datorită demagogiei practicate cu succes în For. Temporizarea lui Fabius Maximus făcuse necesară şi declanşarea unei bătălii în câmp deschis, din considerente mai ales politice - nemulţumirea atât a plebei romane, cât şi a aliaţilor, dintre care ultimii îşi vedeau devastate ogoarele fără ca romanii să intervină. Astfel,la 2 august 216, armata romana, superioara numeric-80 000 de soldati fata de cei 40 000 de cartaginezi, angajeaza la Cannae, în Apulia,o noua confruntare deschisa cu Hannibal.Slabind centrul si oferind atacului roman iluzia unei victorii usoare, Hannibal reuseste, gratie soliditatii flancurilor si a manevrei de invaluire a cavaleriei cartagineze, o completa incercuire a armatei romane,care pierde pe campul de lupta 45 000 de morti- între care 21 de tribuni militari şi 100 de senatori, precum şi consulul în exerciţiu L. Aemilius Paullus, şi 20 000 de prizonieri. Celălat consul, Varro, a scăpat cu fuga. Batalia de la Cannae, cea mai grava infrangere militara din istoria Romei, devenita model al bataliei de invaluire in istoria artei militare, il situeaza pe Hannibal printre marii strategi ai

antichitatii,alaturi de Alexandru cel Mare si Iulius Caesar.Lupta de la Cannae a reprezentat apogeul expediţiei lui Hannibal în Italia; cu toate acestea, Roma era înfrântă, însă nu doborâtă. In urma victoriei de la Cannae, Hannibal patrunde in Campania. Scopul expediţiei italice a lui Hannibal fusese dizolvarea confederaţiei italice; după trei ani de campanie aceasta fusese realizată, în măsura în care era realizabilă.Infrangerea suferita la Cannae, care reprezenta pentru Roma un dezastru fără precedent, a izbutit să înlăture şovăielile triburilor din Campania: samnitii, lucanii si brutianii renunta la alianta cu Roma. Capua-principalul oras campaniani şi-a părăsit aliata,raliindu-se lui Hannibal.Cu toate acestea,numeroase alte populatii italice si orase-precum Nola,Neapolis sau Cumae, au ramas fidele aliantei romane.In 215, Cumae rezista atacului cartaginez, dar orasele grecesti Locri si Crotona, din sudul Italiei isi deschid portile in fata lui Hannibal.In acelasi an, la moartea lui Hieron al II-lea, fidelul aliat al Romei, partida filocartagineza in frunte cu Hieronymus raliaza Siracuza de asemenea,de partea cartaginezilor. Roma a făcut un efort uriaş pentru a face faţă, după ce forţa şi prestigiul săi fuseseră grav afectate de înfrângerile suferite în faţa lui Hannibal, împotriva acestei coaliţii. Tot in acest an,Hannibal primeste primul ajutor trimis de metropola-4 000 de mercenari numizi si 48 de elefanti, insuficient insa dupa aproape patru ani de lupte istovitoare. Hannibal era deci susţinut cu delăsare de Cartagina care parea să renunţe la Italia pentru a-şi îndrepta efortul spre Spania, unde Scipionii luptau cu fratele său Hasdrubal. Cartaginezul s-a gandit atunci să extindă conflictul, întorcindu-se către lumea greacă. In anul 215, Filip al V-lea al Macedoniei se aliază cu Hannibal şi provoacă astfel primul război macedonean (215-205), având drept consecinţă deschiderea unui nou front în Balcani pentru romani. Insa acest razboi a fost purtat în Grecia de către romani cu ajutorul etolienilor şi al celorlalţi adversari ai lui Filip. În esenţă, tratatul din 215 semnifica o împărţire a sferelor de influenţă între puni şi greci: primilor le revenea Occidentul, celorlalţi Orientul.Întimplător, Roma a fost pusă la curent cu aceste negocieri, fapt care a contribuit la creşterea neîncrederii pe care începea s-o simtă faţă de regatele uellenistice. Mai mult ca oricînd, oamenii de stal romani aveau convingerea că luptau pentru apărarea unei civilizaţii ce le era dragă împotriva barbariei punice şi a corupţiei cinice a regilor orientali. Dar marea alianţă antiromană concepută de Hannibal a eşuat datorită rivalităţii dintre puterile orientale (conflictul dintre Antiochos cel Mare –aliatul natural al lui Filip al V-lea- şi Ptolemeu Philopator).