FEREASTRARevistă editată de Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” - Mizil

NN ee ţţ ăă rr mm uu rr ii rr ee aa cc ee uu rr mm aa ss ăă vv ii nn ăă

Oare cum o fi fost ziua aceea, din urmăcu 161 de ani, în care pe bolta spirutualităţii ro-mâneşti a răsărit Luceafărul?? Cum vor fi fostcopacii, aerul, munţii, apele? Cum or fi fost gân-durile copiilor născuţi şi botezaţi prin taina des-culţului? Ce or fi simţit atunci teii, plopii fără soţsau nuferii? Dar oamenii? Cum or fi fost în aceazi? Cum or fi fost? Ce or fi gândit, ce or fi simţit? Cum o fi fost cerul? Văzut-a cineva atunci steauavestitoare? Presimţit-a cineva neţărmurire ce urmasă vină? Sunt convins că da! Aşa cum sunt convinscă, prin opera Sa, românii au primit dreptul legi-tim la mângâiere, zâmbet, speranţă, iubire şi – maiales – pe cel de a-şi descifra fiinţa naţională!

Eminescu şi chipul mamei sunt icoanepentru fiecare dintre noi! Când l-am citit prima da-tă am simţit că versurile sale fac parte din propriameam ereditate, din zestrea mea genetică. Am con-vigerea că şi în cei care nu i-au citit nici un versexistă starea Lui de a fi, pentru că măreţia şi unici-tatea Sa constau în puterea harului de a descifra,de a simţi şi de a oferi simţiri! Datorită Lui ne-amputut umple sufletul cu munţii, câmpiile, cerul şizâmbetul, şi lacrimile...

„Fiind foarte român, Eminescu e univer-sal!”, spunea Tudor Arghezi, iar în universalitateaneamului nostru, mai ales acum, trebuie să fim cu-noscuţi, apreciaţi şi respectaţi, aşa cum El, ne-apredicat şi predică în toate duminicile neamului, înaltarul de doină şi dor!

Astăzi este ziua lui Mihai Eminescu!Astăzi este ziua Culturii Naţionale Ro-

măne!Îi felicit pe cei care, într-o lume din ce în

ce mai anapoda, au avut curajul şi bunul simţ de arecunoaşte şi decreta starea de cultură şi spirit ro-mânesc în această zi, în care, dintotdeauna, amsimţit că este şi ziua sufletelor noastre şi a ade-vărului despre NOI!

„Toţi românii anonimi, care de-a lungulsecolelor noastre primordiale au creat limba ro-mânească, au colaborat la poezia lui Eminescu”,spunea Lucian Blaga.

La mulţi ani Eminescu!

Emil Proşcan

Mizil, 15 ianuarie 2011

A vorbi despre poet este ca şi cum ai stri-ga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vor-ba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numaigraiul coardelor ar putea să povestească pe harpăşi să legene, din depărtare, delicata lui singurate-că slavă.

În toate veciile străbătute de atleţii şibicicliştii filozofiei el îşi are vecia lui deosebită,în-chisă. Trebuie vorbit pe şoptite…

Într-un fel, Eminescu e sfântul preacu-rat al ghiersului românesc. Din tumultul drama-tic al vieţii lui s-a ales un Crucificat.

Pentru pietatea noastră depăşită, dimen-siunile lui trec peste noi, sus şi peste văzdu-huri.

Fiind foarte român, Eminescu este uni-versal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de răucă lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu che-ile străine. S-au făcut multe încercări de tran-spunere a poetului, unele poate, se spune, mai iz-butite; dar Eminescu nu este el decât în româ-neşte.

(Tudor Arghezi) f

Ceea ce caracterizează mai întâi de toa-te personalitatea lui Eminescu este o aşa covârşi-toare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia ni-mic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i maiscăpa, încât lumea în care trăia el după firea lui şifără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilorgenerale ce şi le însuşise şi le avea pururea la în-demână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz indi-vidual, întâmplare externă, convenţie socială,avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şichiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îiera indiferentă.

(Titu Maiorescu)f

Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată denişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină;nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului sevedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şiadânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr co-borât dintr-o veche icoană, un copil predestinatdurerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chi-nuri viitoare.

(I. L.Caragiale)f

Adevărul e că el era un om care trăieştemai mult pentru alţii decât pentru sine, vede toatecele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucurăde cele bune şi stăruie cu îndărătnicie pentru înlă-turarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetătorcu vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţi-une înzestrat cu simţ practic, care ştie să-şi aleagămijloacele şi e totdeauna gata să înfrunte greută-ţile de orişice fel.

(Ioan Slavici)f

Eminescu se deosebeşte de toţi scriitoriivremii sale şi prin aceea că opera lui întreagă n-arenici cea mai slabă măsură şi supt nici un raportcaracterul local, provincial, ci numai caracterulgeneral românesc. (...) Eminescu e întruparea lite-rară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.

(Nicolae Iorga)f

De multe ori am căutat să construiesc înînchipuirea mea de copil, figura necunoscută aacestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiascăo viaţă cu totul deosebită de a noastră, într-o lumesupraumană în basme. Credeam câteodată că-l ză-resc în unele tablouri din „Sărmanul Dionis", ovagă siluetă care se depărta mereu şi parcă setopea într-o lumină intensă ameţitoare.

(Alexandru Vlahuţă)f

Câte o stea va veşteji pe cer în depărtări,până când acest pământ să-şi strângă toate seveleşi să le ridice în tija subţire a altui crin de tăriaparfumurilor sale.

(George Călinescu)f

Sara pe deal buciumul sună cu jale…atâta doar spun, aceste simple cuvinte, iar numelecelui ce le-a rânduit astfel mă cuprinde ca o cate-drală, ale cărei lespezi fierbinţi le lustruiesc cufruntea şi le tocesc cu buzele sub lungi, fierbinţisărutări de dragoste şi recunoşrinţă.

(Geo Bogza)f

În România, mirosul teiului este emines-cian, lacurile strălucesc albastre, luna pare stăpâ-na mării, iar Luceferii răsar din umbră de cetini.Este posibilă oare o hartă, fluturătoare, a miro-surilor şi foşnetelor de tei?

(Nichita Stănescu)f

Odată cu el şi definitiv, pentru un întregpopor, noţiunea de poet a rămas legată de aceea deimaculare. Această necruţătoare lege, mai blândăpoate la alte popoare, ne dictează fără milă admi-raţiile şi ne stabileşte implacabilă idolii, neîngă-duindu-ne nici o clipă să nu fim demni de a privistatura lui fără egal şi ochiul lui mare, deschis,fără somn asupra eternităţii.

(Ana Blandiana)

Anul VIIINr. 1 (59 - 60)

IanuarieFebruarie 2011

5 lei

Gânduri despre Mihai EminescuGânduri despre Mihai Eminescu

Pururi tânără(Pentru Eminescu)

Pururi tânâră, înveşmântatăîn cuvintele de viaţă îmblânzite,nu credeam să-nvăţ a muri vreodatădincolo de visul rupt din carnea mea visată deopotrivă ca sfânt trup şi hrană sieşi ...

Mă scufund în vis până la umeri, ca într-o apă vie şi într-o apă moartă –îngerii desăvârşiţi în artele tăcerii poartă spre ţinuturile de mireasă ale primăveriinumele noastre străvechi, de aur şi dor,amestecate frăţeşte cu numele lor.Mă scufund în vis până la tâmple,ca într-o apă moartă şi într-o apă vie –pajişte galbenă cu îngeri migratorişi sora mea geamănă, din flori de iasomie,

harnică numărându-le heruvimilor aripileca să-mi adune răsfirate clipele ...Mă scufund în apa visului până la creştet şinu mai cred să învăţ vreodată a muri.

Vicenţia Vara

EMINESCU ŞI DRAGOSTEA(FRAGMENTE)

Motto: „Eminescu este expresia integrală asufletului românesc.”

Nicolae Iorga

Mihai Eminescu ne-a învățat să dămascultare inimii, ne-a luminat mintea spre aînțelege bucuria dar uneori și nenorocul de a firomân. Se spune despre creație că este rodulneliniștii metafizice; Eminescu spunea că „ogândire este un act, un cutremur al nervilor”.A iubit și a prețuit sentimentul iubirii dăruitomului de către Dumnezeu. Este cel mai marepoet al iubirii și al frumuseților naturii.

La începuturile vieții dragostea lui afost senină, împlinită cel mai adesea în cadrulfeeric al naturii: „Vino-n codru la izvorul / Ca-re tremură pe prund,/ unde prispa cea debrazde/ Crengi plecate o ascund./ Și înbrațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-micazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-lridic de pe obraz…” (Dorinţa) Iubita îi aparegingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în po-ezia Atât de fragedă... : „Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca unînger între oameni/ În calea vieții mele ieși…”

Tonalitatea senină a sentimentuluierotic și chiar dragostea fericită, ideală, există

însă și în poeziile scrise mai târziu: Freamătde codru, Somnoroase păsărele, La mijloc decodru, la care se pot adăuga inegalabile ver-suri închinate iubirii și naturii din ScrisoareaIV și Luceafărul.

Iubirea pentru femeie şi natură lumi-nează şi tulbură, cele două sentimente însu-mându-se, ajung să aibă o energie cosmicăcare până la urmă, pare să scape de sub im-periul voinței, determinând destinul fiinţeiumane.

Mai târziu, dezamăgit de loviturilevieții, de lipsa de înțelegere a contemporanilorşi de nedreptăţile sociale, Eminescu creeazăpoezii profunde, dar din ce în ce mai triste șimai pline de renunțări. Începe să exprime re-gretul, tristețea, cât și durerea pricinuită dedragoste. Codrul nu mai are bogăția frunzișu-lui verde, lumina, culorile și aerul pur din ti-nerețe. Lumina se estompează, culorile devindin ce în ce mai pale. Poetul începe să-și punăîntrebări, încearcă să definească amorul prinpropriile-i simțiri: „Ce e amorul? E un lung/Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-iajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn întreacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încâtsă n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă.”(Ce eamorul)

Figura femeii iubite, din caldă, lumi-noasă, șăgalnică la început, devine solemnă șirece, marmura sugerând frumusețea înghețată,ireală: „Te duci și ani de suferință/ N-or să tevază ochii-mi triști,/ Înamorați de-a ta ființă,/De cum zâmbești, de cum te miști./ Și nu eblând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/Un demon sufletul tău este/ Cu chip de mar-mură frumos.” (Te duci...)

Minunate sunt cele două poeme aleiubirii cu meditații asupra existenței, primulfiind Mortua est: „Te văd ca o umbră de-ar-gint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri por-nită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prinploaia de raze, ninsoare de stele[…] Și totuși,țarină frumoasă și moartă,/ De racla ta rea-zim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-oplâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haoslumesc./ Și-apoi cine știe, de este mai bine: / Afi sau a nu fi… dar știe oricine,/ Că ceea ce nue nu simte dureri,/ Și multe dureri-s, puțineplăceri./ A fi! Nebunie și tristă și goală/Urechea te minte și ochiul te-nșeală;/ Ce-unsecol ne zice, ceilalți o dezic./ Decât un vissarbăd, mai bine nimic” În cel de al doileapoem Venere şi madonă, poetul își priveștefemeia iubită și o vede când înger, când de-mon. Și totuși femeii „demon” îi acordă „razainocenței” și-i dăruie iubirea: „Suflete! De-aifi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Șiador pe acest demon cu ochi mari, cu părulblond.”

Scrisoarea IV dezvăluie drama crea-torului care fără iubire nu poate avea strălu-cirea în artă; neîmplinirea dragostei ducând ladurere; sufletul totuși nu poate să renunțe ladragoste și de aici zbuciumul sufletesc: „O,arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta deraze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galbenîl netează./ Vino! Joacă-te cu mine... cu noro-cul meu... mi-aruncă/ De la sânul tău celdulce floarea veștedă de luncă,/ Ca pe coar-dele ghitarei răsunând încet să cadă.../ Ah!E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă”

Pasiuni și despărțiri; poetul devinedezamăgit dar dezamăgirea sa a dat limbii

românești o capodoperă - Luceafărul, poezieîn care e mistuit de iubire, gata să-i jertfeascănemurirea, dar în cele din urmă este copleșitde drama renunțării, a izolării.

Trecut-au anii este de asemeni poe-zia celei de a doua părți a vieții: „Trecut-auanii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-orsă vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mămișcară/ Povești și doine, ghicitori, ere-suri,[...] Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Șimută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpulcrește-n urma mea...mă-ntunec!”

Ce bogăție de nuanțe ale iubirii, ceprofunde sondări ale inimii! Sau ale naturiidin ale cărei frumuseți nu-i scapă nimic. Șiatunci când se află în interiorul unei odăi,privește și înțelege glasul acesteia: „Și dacăramuri bat în geam / Și se cutremur plopii, / Eca în minte să te am / Și-ncet să te apropii”…

Eminescu a redat farmecul și durereadragostei. Până în ultima clipă a vieţii lui cre-atoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăun-tric, a privit iubirea şi natura ca pe posibile e-vadări din realitatea brutală. Ion Caraion scriadespre Eminescu: „Înainte de a fi idee, senti-ment, amintire, filosofie, regret, istorie, auten-ticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, tonpremonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudi-ne, Eminescu este muzică.”

Alexandru Surdu a consemnat faptulcă Eminescu a fost una dintre „personalitățilehibride, filozof-poet.” Noica îl consideraetalonul poeziei românești spunând că: „Ar-borii nu cresc până în cer. Nici noi nu putemcrește dincolo de măsura noastră. Și măsuranoastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrănicu Eminescu, vom rămâne în cultură maideparte înfometați.”

Vavila Popovici Raleigh, North Carolina

Pagina 2 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Măsura noastră este EminescuMăsura noastră este EminescuO călărire în zori

(Lui Eminescu tânăr)

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,se face depărtare, se face nisip.Mi-am întors către soare unicul chip,umerii mei smulg din goana frunzişe.Câmpul tăindu-l, pe două potcoavecalul meu saltă din lut, fumegând.Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,tăria cu acvile din faţa luise prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.Tăcerea se face vânt albăstrui,pintenul umbrei mi-l creşteîn coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.Tăria îşi năruie nesfârşitele-i carcere.Suliţe-albastre, fără întoarcere,privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,să-l întâmpine fericite şi grave.Calul meu saltă pe două potcoave.Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigândclatină muchiile surde şi grave.Sufletul meu îl întâmpină, ave!Calul meu saltă pe două potcoave.Coama mea blondă arde în vânt.

Nichita Stănescu

Lacrima EminescuLacrima Eminescu

Lacrima Eminescu tremură, nevă-zută şi sfântă, în sufletul fiecărui român.

Lacrima Eminescu se iveşte, stă-ruie ca un glob limpede în care apar poveş-tile sufletului, cu suferinţele lui. Am puteaspune (şi cred că s-a spus, pe drept cuvânt)că există starea de spirit Eminescu, care in-clude: dorul Eminescu, plânsul Eminescu,melancolia Eminescu, dragostea de ţară, iu-birea Eminescu, suferinţa Eminescu, indig-narea Eminescu...

Toată gama de simţiri omeneascădin acest colţ de lume, din această „gură derai” este Eminescu

Şi totul aici este Eminescu.

Eugenia Tudor Anton

N.R. Literatura română rămânemai săracă, prin dispariţia Eugenia TudorAnton, reputat critic şi istoric literar, care afost, până la pensionare, redactor şef alsecţiei de critică a revistei Viaţa Româ-nească, la care a şi debutat, în 1953.

Debutul editorial a avut loc în anul1973, cu volumul Pretexte critice.

Eugenia Tudor Anton primit premi-ul Uniunii Scriitorilor din România, pentruromanul Preţul singurătăţii (1981).

Colaborarea Domniei Sale la re-vista Fereastra ne-a omorat şi, acum, laplecarea pe drumul eternităţii, îi aducem,cu recunoştinţă, un pios omagiu.

– Stimate domnule Fănuş Neagu, văpropun să începem discuţia noastră, de laceea ce trăim acum, de la această răscruce aculturii, tot mai săracă în împliniri şi valoriautentice?

– Am învins, domnule, în revoluţie,nu-i aşa?! Am învins cultura; i-am rupt botul...Acum a plecat, atât de tragic, din tristul spec-tacol al lumii noastre, şi poetul Adrian Pău-nescu. Cu o zi înainte de a se interna am vor-bit cu el la telefon... „Ce faci?” – l-am între-bat; „Nu prea bine; cred că trebuie să mă in-ternez”. Cum vocea nu-i era de loc schimbată,l-am admonestet prieteneşte: „Stai liniştit, cărămân eu în spital şi pentru tine!” Adevărul ecă, de vreo jumătate de an, de câte ori vor-beam cu el, îmi spunea că e bolnav. Mare poetşi un spirit cultural extraordinar! Unul ca el senaşte o dată la un secol. Dacă...

– Ce părere aveţi despre ce s-a întâm-plat după dispariţia sa, despre cei care niciacum nu-l lasă în pace?...

– Nu vreau să înjur... Eu îmi înjurdoar patul de spital, tu-i mila lui de pat de spi-tal! Când eşti într-o situaţie ca asta te amă-geşti, totuşi, Spui: „E bine şi aşa...”. Şi o facichiar când treci, ca mine, prin dureri îngrozi-toare, te obişnuieşti cu suferinţa...

– Este suferinţa o obişnuinţă a popo-rului român?

– Poporul român era învăţat cu ea dela naştere. Dar acum s-a învăţat – şi e tragic căe aşa – cu laşitatea. Mă refer, când spun asta,la întreg poporul român, inclusiv la mine. Fap-tul că votăm cum votăm o demonstrează.Chiar şi când votezi împotrivă eşti implicat.Aici e vorba despre matca poporului român şitotul vine de demult, din „zburdălnicia” noas-tră, din trădarea intelectualilor, care are, la noi,o adâncă... tradiţie. Nu putem scăpa de asta –că am face-o – printr-o simplă scuturare decearceafuri la geam. Ea trădarea, e atât de îm-pământenită, că a intrat şi în pereţi, şi în po-dele şi în praful drumurilor... Toate astea ţin decaracterul nostru; un popor care îşi vinde votulpe două ţuici, patru beri sau un chil de ulei, nuare cum să-şi ridice glasul în rândul naţiunilordemne. Avem ceea ce merităm!

– Vorbeaţi despre trădarea intelectu-alilor. Ce înţelegeţi prin asta?

– Majoritatea intelectualilor, după re-voluţie, s-a constituit într-o falangă de dreap-ta, care s-a umflat de răutate dar şi de toate bu-nurile pe care fiecare regim le-a aruncat pepiaţă, pentru a-şi atrage adepţi. Au pus, încet-

încet, mâna pe întreaga putere, a presei maiîntâi, deci puterea de a influenţa, puterea de amanipula şi de a stăpâni prin cuvântul cu cincifeţe, toate mincinoase.... Au fost cumpăraţi cubani, cu slujbe şi au ajuns în tabăra de vulturifără aripi... Suntem, iată, la sfârşitul anului2010 şi, spre nefericirea noastră, banul e stă-pânul definitiv al acestei naţiuni.

– Chiar să nu mai fie nici o cale sprenormalitate, nici o soluţie?

– Ca să fiu cinstit, orizontul meu devârstă e limitat, şi doar cu „bătaia ochului”mai pot ajunge la convingerea că lucrurile nuvor rămâne aşa în veci. Până la urmă nici nu

contează dacă eu sau generaţia de după mineapucăm o schimbare în bine, contează să seproducă. Dar, din nefericire, tot noi suntem ceicare-i petcetluim soarta; când se va produceva fi plătită, cum s-a întâmplat mereu în isto-ria românilor, cu sânge.Nu-mi place ca „stra-da” să stăpânească lumea, nu-mi plac nebuniidezlănţuiţi, nu-mi place gloata, că e trădă-toare... Da’ ferască Dumnezeu!

– Pleacă tot mai mulţi tineri de va-loare din ţară şi noi, ca popor, rămânem bă-trâni într-o ţară bătrână. Din această pers-pectivă, cum va arăta ziua de „mâine”?

– Vom fi o ţară de oameni săraci su-fleteşte şi dezorientaţi. Pe de altă parte însă,zic că-i bine să plece copiii ăştia, să nu rămânăai nimănui, că darurile cu care i-a înzestratDumnezeu vor lumina un cer, fie al nostru, fieal altora. Până la urmă tot ei rămân speranţa.

Generaţiile noastre adulte sau îmbă-trânite şi-au făcut datoria cu destulă îndrăz-neală, mai ales dacă privim la istoria noastrăplină de războaie, revoluţii, trădări şi asasina-te; în ultima sută de ani istoria s-a scris doar cusânge şi „stânga” a ieşit mereu învinsă, maiales când a ajuns la putere; pentru că atuncis-a schimbat.

Uitaţi-vă la perioada comunistă, cândstânga a avut puterea absolută, ce crime a să-

vârşit, în numele uneiidei pe care mulţi ocredeam învingătoa-re... După război, ocu-pantul – şi mai alesocupantul din noi – aavut grijă să distrugăimediat marea inelec-tualitate – floarea ei –,a decapitat cultura.Pentru ca aceasta să serefacă – şi s-a refăcut –a fost nevoie de câteva generaţii. Generaţiamea, şi generaţia de dinaintea mea, veneau du-pă o secetă uriaşă şi atunci Dumnezeu, care dăşi încolţirea, a întins punţiile gândirii pestefalia războiului şi s-a putut salva această naţi-une.

Dar tot ce s-a realizat – în cultură şi înînvăţământ, în sănătate, în economie – am dis-trus, fulgerător, în câţiva ani. Rătăcirea şi dru-mul spre găleata cu aur au stricat, din nou,destinul României.

– Faceţi parte din generaţiile carecăutau, mai ales în cultură, altfel de aur...

– Nu suntem nici noi, cei vârstnici,nici măcar acum, deasupra unor întâmplăritragice. Nu! Suntem acolo, în vârtejul lor, laanafoare... Adică vrem să tăiem drumuri de lu-nă peste fluviul ăsta al mârşăviei. Îmi amin-tesc un avertisment serios, spus în glumă, cuamărăciune, de cineva: „Trecutul a fost oribilşi prezentul e îngrozitor! Noroc că nu avemviitor!” Speranţa mea şi a noastră e numai întineri. Şi mai am o mare speranţă: că bisericava curăţa acest neam de duiumul păcatelor încare înoată.

– Aţi fost prieten, la Şcoala de Lite-ratură cu Nicolae Labiş. Cum vi-l amintiţi pepoetul din Mălini?

– Labiş avea o izbândă de mânz culapte la gură sau de pui de lup ce vrea să iasă,să miroasă aerul câmpiei şi al munţilor; era uncopil, domnule! Dar avea 20 de clase în faţanoastră. Era genial, pur şi simplu. Cu o frumu-seţe încântătoare a versului, cu o gândire de oprofunzime miraculoasă. Cu el a mai semănat,poate, doar Nichita... Nu s-au cunocut, deşi auiubit aceiaşi fată... Vom mai vorbi despre pe-rioada aceea, la viitoarea noastră întâlnire...

– În încheiere v-aş ruga să spuneţicâteva cuvinte despre revista „Fereastra”.

– La o astfel de „fereastra” aş vrea săstau , acum, de sărbători, în nopţile când ningeşi Dumnezeu cred că umblă din nou pe pă-mânt. E o „fereastră” ce se deschide spre celemai frumoase podgorii, spre Istriţa şi spreMunţii Buzăului. Iar de acolo, de sus, se vedeCâmpia Brăilei cum se leagănă între ninsori.

În vis aud cum sună nucile în ghioz-danele copiilor şi am un pahar de vin pe masă,pe care cineva mi-l umple din când în când, întimp ce afară răsună zvon de colinde. E un„loc” în care simt că m-am îndrăgostit de toatălumea, iar de dumneavoastră mai mult decâtde toată lumea.

– Vă mulţumesc!

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 3

Emil Proşcan în dialog cu Fănuş NeaguEmil Proşcan în dialog cu Fănuş Neagu

Avem ce merităm...

Pagina 4 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Iar dropsurile pot fi neacidulate

laşi o fereastră deschisăpentru psihoza toamnei.

lumea astaaproape ca un cimitir cu mormântuldeschis pentru tine,între străini ştiuţi doar de prin coşmarurinişte râme,când tu stai şi te uiţi în adîncul lui,aşteptând furtuna sau măcar adierea de vânt,care să-ţi împingă laşitatea dincolo.

era bărbos rău, avea musaţa crescutăpeste buzela viaţa lui a tras o singură palmă.şi-a vândut originalul unei poeziicu trei sute de dolari.a stat trei zile să aleagăîntre două mottouri chinezeştiabsolut genialedoar unul pentru volum.

din experienţe a învăţat că laşitateamai târziu devine o rozătoare,durerile de suflet nu sunt genetice,iar dropsurile pot fi neacidulate.

respiră adânc

lunyu merge pe străzi murdareşi prin reţele de canalizarevorbeşte cu oameni rataţicu alcoolicicu nebunise angajează la cele mai umilioare joburi

la lunyu nu se merită să te uiţi de două ori

când treci pe lângă elmişcându-ţi un pic mâneca stângăca să te uiţi la ceasul elveţianpe lunyu se merită să-l înjuri şi să-l scuipi

în haina lui zace un laborator chimiccu gaze toxiceo bombă gată să explodezegata să-ţi împrăştie dulceaţa existenţeipe pereţii vilei tale de lux

lunyu are o aluniţă pe buricdespre care nimeni nu ştieşi inima lui vrea să fie contaminatăcu dragoste o dragoste adevărată cum numaimâinile lui pot fi de adevărate

atunci o apă curată i-ar creşte pe dinăuntruşi l-ar face mareatât de mareîncât oamenii ar intra în elca să se curăţe de păcate

dar zâmbetul lui primitorn-ar fi decât o contemplare a deşertuluipe care l-au ridicat în el ceilalţi oameni

o viaţă ticsită sub ruine

ca-ntr-o fântână acoperităîn care lunyu îşi ascunde plânsulchiar dacă nu plânge

Cicatrici despre care zic că nu le mai simt

Într-un buchet se găseşte mereu o floare care se ofileşte mai repedeRezistenţa la viaţa s-ar reduce la sensul care te determină să sari când stomacul se face meduză rănităÎntinderea şirei spinării pe hainele unui monolog ticsit cu iertări

După plimbări prelungiretinele ţi se transformă în străziŞi lumina acolo, pâlpâind accidente, cicatrici vechi aproape uitateDespre care zic că nu le mai simt

Ruptura nu se mai leagă nici după ce se-nţelege că aroganţa era doar un fel de a suferişi neputinţa de a spunecă-n torace oamenii încă îmi repetă ce e aia singurătate

Iar eu vreau să vorbesc numai cu cei care mă ştiu duşmanŞi vreau să îmi îngheţe oasele ca să nu simt celălalt fel de durere

totul e poezie

mă trezesc într-un pat rece şi o linişte deplină ca în mijlocul parcului cu catedrală. porumbeii se opresc acolo nu pentru locurile sfinte. mi-a spus că nu divinitatea, ci liniştea, doar liniştea îi adună, tihna şi acoperişul. ar putea fi oricare zid. ei au nevoie să zboare şi să se hrănească din depărtările oamenilor.am văzut cum se tem să se apropie.

respir adânc. după fereastră e ceaţă şi întuneric. dimineaţa se plimbă în vârfuri pe după răsărit. zborul e scurt. mai multă nelinişte ascunde frământarea săgeţilor de dartsîntre degete înaintea aruncării.arborii puternici au nevoie de furtuni ca să fie vii.

toate fricile mele tresar în faţa stângăciilor pe care le simt aproape. căderea îmi taie drumul.simt doar zguduitura din piept. nu ştiu de ce mă gândesc la torturi de nuntă. mă întreb dacă chiar semăn cu bjork. dacă melodia noastră a rămas all is full of love. mă ridic, scutur zăpada de pe braţe,mă îndrept, fac câţiva paşi. oamenii se prefac

că nu m-au văzut căzând.

scurta mea are fermoarul stricat. uneori prin golurile dintre butoane intră frigul, alteori mâinile lui. bulevardul ştefan cel mare e împodobit cu beculeţe ca în fiecare an de crăciun.simpla necesitate de a atrage atenţia. toate buticurile sunt închise. nu ţin minte nicio istorieamuzantă despre mine.

Dedicaţie

toate încercările mele de a alătura versuris-au anulat împreună cu efortul meu frust de a face un gestnu mi-au ajuns cuvinteam scris numai pentru trecerea astapentru metamorfoza astadin ani în vicii în dependenţerelaţiile pentru care m-am condamnatle-am ştiut greşite chiar de la începutacum le văd doar răsturnate şi e prea târziuspaţiul nu mai poate fi reinventatşi nici raportareadeasupra oraşului sunt doar eu şi oceanul

la picioare văd o bucată de beton

nu mi-aş putea explica grija pe care o am încă admir imperfecţiunea aceea cu vârfuri ascuţite mai jos de umărprivirea întunecată buzele uscate şi tăcutemâinile mai ales mâinile

chiar vorbeam serios mă uitam îndelungla tot felul de brelocurişi mă întorceam la alte monedela alte zaruriîn încercarea de a ghici cheia spre inima ta

am făcut multe greşeli încă le ţin în minegreşeala mea de acum stă nituită în pervazşi nu mai am foi să scriu să îmi amintesc

Până la dispariţie

Pe spinarea mea arhanghelii îşi împletesc sfori, iar mâinile tale fierbinţinu mai tremură când mă ating.

Ţi-aş povesti despre cumse dizolvă întunecimea pe dinăuntrupână la dispariţiedespre cum copacii se fac tot mai înalţidespre tăcerea care ne apropie.

Amfibii

La mine nu se întâmplă nimic,când o balenă îşi arată colţii şi nu îi simt cu adevărat foamea.Sau când albinele îşi dau afară trântorii.

E bine să ţii spatele drept Asta o descoperi citind nevoi speciale

Soarele, poziţionarea ochilor înspre el,îi încreţeşte faţa oricui.Vreau să ajung acasă.

Undeva amfibiile scot sunetefiindcă au coarde vocale.Broscuţele stau nemişcate şicând te apropii de ele, sar dacă te arunci să le prinzi.

Am decis să nu mai consum zahăr şi să mă fac un fel de chimist. Mă uit fără vreun rost cât de monoton felinarele luminează asfaltul.

ARCADE LIRICE EcaterinaBARGAN

Privilegiul de-loc neglijabil de a lucrapeste trei decenii în cer-cul de elită al redacţieide la revista „Românialiterară” i-a accentuat,

probabil, poetului şaptezecist Mihai Mincu-lescu (născut în 1949, absolvent al Facultăţiide Litere, secţia română-italiană, debut în pre-să în 1967) deprinderea unei exigenţe care l-adeterminat să publice puţin, deşi scrisul săurespiră natura vocaţiei literare şi corespundeunei maturizări a experienţei poetice.

Cea mai recentă carte de poezie a luiMihai Minculescu, intitulată În caravana de-şertului de cerneală (Editura Bibliotheca dinTârgovişte, 2008) urmează după grupajul liricPoemele Truverului, inclus în „Caietul debu-tanţilor” din 1981 la Editura Albatros şi dupăvolumele Poemele cuminţi, (Editura Alba-tros, 1985) şi Cafeaua turcească de pe Eve-rest (Editura Vinea, 2006). Sunt titluri care in-cită printr-o aleasă preţiozitate şi desemneazăcărţi apărute la edituri de prestigiu. Acestora lise alătură două volume traduse din literaturaitaliană, şi anume romanele lui Antonio Ta-bucchi Capul pierdut al lui DamascenoMonteiro, în 2002, şi Se face tot mai târziu,în 2003, cu editia a II-a în 2008. Mihai Min-culescu are însă o activitate publicistică sus-ţinută, în „România literară”, „Luceafarul”,„Flacăra”, „Amfiteatru”, unde a publicat arti-cole, cronici literare, povestiri, schiţe, tradu-ceri, poezie.

Dacă în prima etapă a creaţiei sale po-etul se lăsa antrenat de jocul metaforei într-unorizont de transparenţe cu deschidere spre olume marcată de frumos, poemele scurte şiconcise din În caravana deşertului de cer-neală impresionează prin tensiunea frustrăriisecondată de valorificarea urâtului şi proce-deul juxtapunerii imaginilor. Textele reflectăun mozaic de fragmente ale existenţei probatede autor pentru a releva în tonalitatea unuitragism domesticit amărăciunea neîmpliniriiomeneşti. În centrul imaginarului se află per-sonajul liric predestinat prin chiar condiţiaumană unei aventuri a eşecului, proiectatăconsecvent într-o perspectivă care tinde spreestetica urâtului. Numai că, prin natura sa ar-tistică, poetul trăieşte eşecul cu voluptatea tra-versării unei cruciale experienţe existenţiale.Motivul cu cea mai mare pondere este în car-tea din 2008, ca şi în poezia anterioară a luiMihai Minculescu, erosul, dar supus consec-vent şi surprinzător viziunii urâtului ca expre-sie a unei mediocrităţi (sau mediocrizări) dejaacceptate a vieţii, astfel că din iubita adorată înversuri autorul ne lasă să întrezărim numai desamintitele picioare groase şi strâmbe, în fondun clişeu sinecdotic. Instalarea urâtului etalatcu voluptate mai ales în motivul iubirii începedin aşa-numitele „poeme cuminţi“, ca o gra-ţioasă tachinerie exersată memorabil în portre-tul iubitei, fie că aceasta este supusă reificăriiîn ipostaza „femeia de mucava“ din Oare (v.Poemele cuminţi, p. 42) sau regresiunii înanimalier în ipostaza femeia-coropişniţă /scolopeandră din Ca de iască (ibidem, p. 28-29) şi din Coropijniţă în lied târziu (v. Ca-feaua turcească de pe Everest, p. 13). Maiales femeia-coropijniţă aduce un profil de per-formanţă al iubitei urâte (urâţite din imboldludic), imagine interesantă pentru un eventual

florilegiu pe tema portretului iubitei în liricaromâneasca. Coborâtă pe „pământul plin debelele”, (Mort de vis) în care se complace Mi-hai Minculescu, iubita ajunge contrariul unei„donna angelicata”, dobândind drept emblemăcoropişniţa, ca ilustrare extremă a urâtului.Poemele Ca de iască şi Coropişniţa în liedtârziu constituie punctul de referinţă al reali-zării motivului în ultima ipostază proiectată deautor şi pentru înţelegerea acesteia se cere săle avem în vedere: „Ca o coropişniţă dragă mi-eşti / Ai atât de strâmbe picioare / Încât ca ocoropişniţă eşti / Ca o coropişniţă / Ca să ştii /Cât te iubesc / Cât de mult ai tu picioarelestrâmbe de coropişniţă / Ai picioarele aceleaalbe // Te iubesc şi te mângâii ca pe o broascăţestoasă / Ca un înger căzut / S-o ştii / S-o ştiiacuma-n târziu”.

Revenind la cartea din 2008, potrivitunităţii de viziune deţinute de poet, „versul”(creaţia) şi viaţa (iubirea, iubita, în primulrând) sunt revelate în corelaţie, ca fiind conso-nante, într-un text programatic care mărtu-riseşte cu o dezarmantă naturaleţe deznădej-dea provocată de frustrarea resimţită dupăînţelegerea nimicniciei vieţii banale: „Cum tevăd şi mă vezi, la-ntâmplare / cum o da Dom-nul / doar fructe coapte deocamdată /şi privin-du-ţi picioarele tale strâmbe, dolofane / şi fus-ta neagră / ieşitu-mi-am din minţi. / Curaj, cu-raj / şi fusta neagră, evazată, se poate scoate /în dar / acestui vers al meu / strâmb si el,strâmb mereu.” (În dar). Poetul trăieşte cu im-petuozitate totul, iubirea din marginea frustră-rii îndeosebi. Astfel, imagini percutante princoncreteţe sugerează intensitatea suferinţeidin dragoste în Luna caldă, poem sugestivdovedind încă o dată cât de mult se complaceautorul – şi el, ca atâţia alţi scriitori ai lumii –în etalarea acestei ipostaze sentimentale a eşe-cului frustrant: „Este al naibii de frig / în inimamea îndrăgostită de tine, / vită de tăiat / prăpă-dită vită de povară. / Fără să clipeşti, / piezişăprivire, / întotdeauna din ce în ce mai rău, ur-ma alege. / Parcă-i sfârşitul lumii: / în creierulnopţii, / cum se poate / luna asta caldă ca min-tea coaptă.”

Cu acest exemplu, ne apropiem şi maimult de trăsătura definitorie a cărţii în privinţatehnicii poetice. Impulsiv şi pasionat, perso-najul liric, generator de trăire, susţine ritmulinterior al textelor prin acumularea unor ima-gini juxtapuse şocant, în proximitatea dicteu-lui automat; ele nu indică o cauzalitate, aceas-ta este livrată dispoziţiei cititorului, dar suntconvergente în vederea creării unei anumestări tensionate, ca urmare a unei dezabuzări,frecvent erotică şi, totodată, expresie, la rân-dul ei, a unei dezamăgiri mai cuprinzătoare,mai profunde, fiindcă implică sensul existen-ţei.

În ciuda dezinvolturii afişate orgoliosde poet prin cultivarea urâtului şi juxtapuneri-le şocante, polarizarea cu bun efect a imagi-nilor presupune travaliul tenace al unui autorcare exersase în cărţile anterioare jocul meta-forelor de fineţe, ca, de exemplu, aceea din fi-nalul poemului de meditaţie Belşugul iubirii,unde construcţia strânsă ca o ecuaţie scurtăadună motivele predilecte într-o desfăşurareunitară şi frumos demonstrativă: „Sărmaneleîntâmplări ale vieţii / vrednice de a fi ştiute /în seara asta / nu-şi fac datoria cu-ndestulare. /Doar au ieşit la iveală / ca să-mi spună un nu

cât toate zilele / în belşugul iubirii / din vre-mea măritişului, / pietre preţioase, încăpăţâ-na-te, luând-o la fugă în noapte.” (s.n.) Des-coperim cu interes şi uşoara tentă metafizicădin Călătorul suflet, în care tema foarte vecheşi răspândită anunţată în titlul poemului esteînscrisă şi ea în cadrul dramatic al eşeculuifrustrant, de astă dată cu trimitere la condiţiascriitorului, completânt, aşadar, un orizont te-matic: „De-acuma-nainte / inimă nesimţitoare/ miroase-a furtună / nici mai mult, nici maipuţin / întru totul / s-au întâmplat multe şi detoate / domolind focul sufletului migrator. / Încaravana deşertului de cerneală / nu-ţi ies toatedupă poftă.” Concertarea eşecului din planulscriiturii cu acela existenţial se reflectă în rela-ţionarea tensionată dintre eros si tanatic. Frus-trarea trăită intens face ca erosul să se reverseîn moarte, de unde şi frecvenţa mare a motivu-lui tanatic, care secondează puternic iubirea.

Neîmplinirea, frustrarea – „nici o mi-nune nu se împlineşte“, constata memorabilLucian Blaga în perspectivă metafizică – „ci-tite“ în planul concret al existenţei mărunte îldetermină pe poetul Mihai Minculescu să cla-meze cu insistenţă mediocritatea existenţei dela iubire până la maşinăria divină a poeziei.Înscrisă în aria mediocrizării, viaţa poate să fieun eşec, privit în dramatismul lui cu uimireafertilă a poetului care adună într-un autopor-tret destinat dialogului cu cititorul traseele te-matice majore ale cărţii. Deşi personajul liricîn jurul căruia se polarizează poemele etaleazăinsistent frustrarea cauzată de eşecul inevitabilimplicat de existenţa/condiţia umană, el se do-vedeşte în ultimă instanţă un răzvrătit orgolioscare, animat de un impuls de natură romantică,merge în răspăr cu lumea când declară con-cluziv în titlul unui poem definitoriu că „altce-va ne trebuie“, decât banalitatea eşecului:„Am şters-o în goană / din dragostea asta cum-plită / ca şi din dragostea de sine, de altfel. /Dar de când lumea-i lume / n-am jucat cum mis-a cântat / şi hohotu-mi de plâns / plin de tru-fie era / şi mersul meu din rău în mai rău / măfăcea nebun de bucurie / sub bolta ceruluipur.“ (Altceva ne trebuie). Atitudinea în re-ceptarea lumii apare pe traseul ultimei ipos-taze a poeziei lui Mihai Minculescu la antipo-dul primei sale ipostaze, aceea mai ales dinPoemele truverului, care aduceau lumina ti-nereţii şi a jocului şi care, incluse în finalulcărţii de faţă, înseamnă o bună contrapondere,pentru că astfel sunt alăturate cele două viziu-ni extreme ale etapelor caracteristice creaţieipoetului.

Trăiri de mare intensitate exprimateconcis, în texte scurte şi concentrate, iată cecaracterizează poezia din În caravana deşer-tului de cerneală. Universul imaginar are odinamică proprie, aventura frustrării implicatăde conditia umană, ca şi refuzul ei conferă ten-siune textelor, înscrise de altfel într-o stilisticătematică riguros supravegheată. Cartea se ci-teşte cu participare dar şi cu interes pentruaventura scriiturii, fiindcă poetul izbuteşte să-şi găsească propria-i formulă şi flancat de„înger“ şi de „coropişniţă“ păşeşte cu dezin-voltură în caravana poeziei, de vreme ce, aşacum nota într-un vers memorabil dintr-unpoem de tinereţe, „cântecul caută zeul pier-dut”.

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 5

Mariana IONESCU

Cântecul caută zeul pierdut

Duminică, 30 ianuarie 2011. Început dean, sfârşit de lună. O frumoasă zi deiarnă când zăpada scârţâia sub picioare

,,ca un lan de diamante‘‘, cum spunea veselulAlecsandri. Veseli eram şi noi, cei care ve-neam din Bucureşti ca invitaţi la FestivalulInternaţional ,,Romeo şi Julieta la Mizil‘‘.

Nu ne-a aşteptat nimeni la gară, şinici nu era cazul, fiindcă voiam să mergem pejos, să ne mai dezmorţim, să vedem oraşul,iniţiativă care i-a dezamăgit pe organizatori,care ne-ar fi trimis cu drag o maşină, dacăi-am fi anunţat când am coborât din tren. Mer-geam când în şir indian, când câte doi, atenţisă nu alunecăm, deşi unuldintre noi a făcut-o.

Dl. Ştefan Cazimir,în dreptul căruia mă aflam,mă atenţionează mucalit:,,Nu-i indicat ca în astfel desituaţii să se formeze cupluri,care să se ţină de braţ, căcipot cădea amândoi.‘‘ Dl.George Corbu ştia drumul şi mergea înainte,în timp ce dna Elis Râpeanu îl urma conştiin-cioasă.

Ajungem la Liceul ,,Grigore Tociles-cu‘‘. Clădire clasică, în faţă cu bustul lui Gri-gore Tocilescu, având arborate steagul Româ-niei şi cel al Uniunii Europene. Poziţia lor nuscapă vigilenţei didactice a profesoruluiCazimir, care îi explică dlui profesorLaurenţiu Bădicioiu, care ne-a întâmpinat, căsteagul ţării trebuie să stea în dreapta, iar cel alUE în stânga, când clădirea se uită la noi.

La intrarea în liceu, câteva eleve neînmânează dosare de presă şi ne prind cocardetricolore. Nu ajung pentru toţi, rămâne doaruna păstrată cu îndârjire pentru Mircea Dines-cu, ce urma să sosească. În cancelarie, ne dez-morţim cu o cafea, ceai, saleuri şi prăjituri, nesalutăm cu cei pe care-i cunoaştem, facem cu-noştinţă cu personaje noi. Mergem apoi în salacare se umple repede cu invitaţi şi localnici,tineri şi seniori, iar manifestarea se deschidecu intonarea imnului de stat. E înregistrat, şi înpuţine locuri oamenii îl mai cântă cu vocilelor. Emoţii, mai ales pentru cei care fac pre-zentările, dl director al liceului, prof. VictorMinea şi prof. Laurenţiu Bădicioiu; fiindcă

este vorba de sărbătorirealiceului, ediţia a V-a, şipremierea Festivalu-luiInternaţional de Po-ezie şiEpigramă ,,Romeo şiJulieta la Mizil‘‘, ediţia aIV-a. Sunt prezente per-sonalităţi culturale dinMizil dar şi din ţară, uniiveniţi aici pentru primadată, alţii fac parte dintreobişnuiţii manifestării.Vedeta incontestabilă e

poetul Mircea Dinescu, inconfundabil, cupălărie şi loden, în vecinătatea lui MirceaIonescu-Quintus, urmărind răbdător sur-prizele prezentate de elevii liceului. Între aces-tea: o paradă a modei, etalată de elevele liceu-lui, îmbrăcate de Cristiana Maria Purdescu,creatoare de modă, dar şi poetă cu câteva cărţi,unele bilingve; urmează o ,,Lecţie de liter-atură‘‘, pe un text al profesoarei Lu-miniţaBurlacu, unde, de astă dată, elevii demon-strează şi calităţi actoriceşti. La acestea s-aadăugat cuvântul doamnei Lucia OlaruNenati, scriitoare din Botoşani, care a făcut oincursiune în timp, documentată, cu texte şifotografii, despre piesa de teatru ,,Romeo şiJulieta la Mizil‘‘, ce s-a jucat pentru primadată pe scena teatrului ,,Mihai Eminescu‘‘ dinBotoşani, unde a fost directoare, dăruind dinarhiva teatrului chiar afişul original al re-prezentaţiei.

Ce este şi ce vrea acest festival cu unnume mai puţin obişnuit? Nu este unul carepromovează preponderent poezia de dragosteori parodia, după cum am auzit unele păreri,dimpotrivă, cele două secţiuni ale concursului– poezie şi epigramă – au în vedere doar va-loarea literară. Este cel mai democratic şi maicorect concurs din câte cunosc la ora actuală.Lucrările se trimit sub un motto, iar la concurs

pot participa tineri...de toate vârstele şi dintoate ţările. În timp ce alte concursuri res-tricţionează participarea impunând o limită devârstă ori condiţionând participarea de... ne-publicarea vreunui volum, concursul de la Mi-zil dă şanse egale tuturor condeierilor, alini-ind la start, într-o întrecere olimpică şi olim-piană, reprezentanţi din toate generaţiile.

Acele concursuri cu limită de vârstăîn virtutea ideii de promovare a tinerelor ta-lente nu iau în consideraţie că talentul autenticnu ţine de vâr-stă şi nici de partenerii de com-petiţie. Vârsta biologică nu coincide cu cea ascriiturii. Sunt autori care s-au afirmat maitârziu, din cauza, probabil, a unei autoexigenţeexagerate, cum sunt şi tineri care au debutatfulminant şi s-au stins ca un foc de paie. Înconcursurile cu restricţionări pierd şi unii şialţii, pentru că nu se pot cunoaşte mai binereciproc, nu-şi pot împărtăşi ideile, experienţa.Interacţiunea dintre generaţii naşte acel pat

germinativ din care poate răsări marea val-oare, chiar geniul.

Însă Mizilul, acest micuţ oraş pra-hovean, între Ploieşti şi Buzău, ne-a mai ofer-it un frumos exemplu – cel referitor la pre-ţuirea valorilor locale. Nu are multe, dar suntsemnificativ reliefate şi prin premiile ce lepoartă numele: George Ranetti, poet, publi-cist, actor; Grigore Tocilescu, istoric, arhe-olog, filosof, folclorist, membru al AcademieiRomâne, autor al Marelui Dicţionar Geografical României; Agatha Grigorescu Bacovia, po-etă, soţia poetului Bacovia, cunoscută pentruasiduitatea cu care s-a ocupat de postumitateasoţului ei. La fel, cei de la Mizil au avut grijăca în fiecare an juriul să fie alcătuit din per-sonalităţi marcante, şi e suficient să menţionez

numele cunoscutului scriitorCorneliu Leu, numit de dl.Laurenţiu Bădicioiu ,,Patri-arh al festivalului‘‘, pentruprezenţa sa în juriu la toateediţiile şi pentru sprijinulpermanent acordat organiza-torilor. O dovadă a compe-

tenţei juriului o constituie şi diferenţele ex-trem de mici între notele acordate, cu toate căafişarea lor pe internet – dovadă de trans-parenţă şi corectitudine, i-a cam stingherit peunii care nu ar fi dorit să se ştie ce note au luat,unii de pe la sfârşitul clasamentului. Riscurilecompetiţiei! Premiile au fost înmânate de Ni-colae Dragoş, Corneliu Berbente, GheorgheBorovină şi de Emil Proşcan, primarul oraşu-lui, care s-a implicat cu entuziasm, făcândparte din juriu, citind manuscrise, dând note,fiind aproape de oaspeţi, el însuşi un talentatcondeier şi susţinător al intereselor românilorla Mizil dar şi la Bruxelles.

Cât priveşte premianţii, şi aici s-aaplicat dictonul ,,Mulţi chemaţi, puţini aleşi‘‘,dar nici din cei aleşi nu au venit toţi, unii de-legându-şi reprezentanţi, fie fiica, fie bunicaetc. Din cei 314 concurenţi, la Poezie s-auînscris 237, iar la Epigramă 77, numărul micla aceasta din urmă arătând că epigrama nu echiar o specie literară la îndemâna oricui, deşiun ilustru critic autorizat susţinea exact invers.S-au trimis creaţii din ţară dar şi din: Belgia,Brazilia, Republica Moldova, Germania, Ma-cedonia, Italia, Spania, Franţa, Siria, Albania,Canada, SUA. Iată premiile. La Poezie,Marele Premiu ,,George Ranetti‘‘: VictoriaMilescu (Bucureşti) şi Liviu Ofileanu (Hu-nedoara); Premiul ,,Grigore Tocilescu‘‘:Liliana Filişan (Constanţa); Premiul ,,Aga-tha Bacovia‘‘: Raluca Dumitran (Câmpina)şi Maria Postu (Bucureşti). La Epigramă,Marele Premiu ,,George Ranetti‘‘: IoanToderaşcu (Vaslui); Premiul ,,Grigore To-cilescu‘‘: Laurenţiu Ghiţă (Bucureşti); Pre-miul ,,Agatha Bacovia‘‘: Constantin Iu-raşcu - Tataia (Iaşi).

(Urmare în pag. 7)

Pagina 6 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Victoria MILESCU

SS -- aa îî nn tt ââ mm pp ll aa tt ll aa MM ii zz ii ll

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 7

(Urmare din pag. 6)

S-a întâmplat la MizilS-a întâmplat la MizilAcestora li se adaugă un număr semnificativ

de menţiuni. S-au recitat versuri, s-au înmânat trofee,medalii strălucitoare, meritând ele însele să fie premi-ate pentru inspiraţia şi fineţea execuţiei, realizate dedoamna Alexandrina Chelu de la firma S.C.ManoilImpex SRL din Oradea.

Majoritatea celor premiaţi sunt autori cu volu-me, motiv pentru a se înscrie pe www.corectbooks.com, un portal-librărie, prezentat de Sorin Roşca Stă-nescu, cel care a investit substanţial în această reţea deeditare şi difuzare a cărţilor on-line. Pe acelaşi ecran afost proiectat şi un filmuleţ, ,,Poetul şi cetatea‘‘, reali-zat de Eduard Lăcătuş si Bianca Dobrica, elevi ai li-ceului, despre Mircea Dinescu, când era ,,mai tânăr şila trup curat‘‘, cum zicea poetul Cezar Ivănescu, re-citându-şi versurile cu înflăcărare.

Apariţia lui Mircea Dines-cu echivalează cu un spectacol al in-teligenţei, al spiritului. Când toatălumea se întreba de ce nu mai scrieM. Dinescu, acesta iese la rampă,arătând că scrie, dar şi cântă. Poetulşi-a lansat recenta carte Femeile dinsecolul trecut împreună cu un CD,conţinând cântece mai vechi sau mai

noi, unele deşucheate, altele sentimentale. L-am ascul-tat, am repetat după el versurile din ,,Lili Marlene‘‘,vechi cântec german, căruia poetul i-a pus versurile sa-le: ,,Chiar dacă nu ne vom mai revedea/ Rămâi a mea,rămâi a mea/ Lili Marlene‘‘ Dar ne-a captivat şi cu uncântec pe care poetul l-a ,,recuperat‘‘ de la un prizonierde război, cu versuri paradoxale, amintind parcă de Ni-chita Stănescu: ,,Mamă, mamă, unde-i moartea s-otrăim/ Mamă, mamă, unde-i viaţa s-o murim‘‘.

Nimic mai potrivit după câteva versuri aleunui cântec interzis celor de 13 ani, conform avertizăriipoetului, decât o slujbă religioasă, oficiată, cu tot tipi-cul, în memoria patronului liceului, Grigore Tocilescu.Apoi, am fost invitaţi să ciocnim un pahar de vin înrestaurantul aflat vizavi de cea mai importantă bisericădin oraş. Aici, lume veselă, mese pline, iar cânteceleformaţiei Trei parale, cu sonuri din Anton Pann, şi aleformaţiei Select, cu mulţi decibeli, ne-au determinat săstrigăm unii la alţii ca să ne auzim.

Da, a fost o zi memorabilă, iar eforturile orga-nizatorilor s-au ridicat la cota maximă. O zi în carenimeni nu a uitat că era şi ziua de naştere a lui I. L.Caragiale, deşi în Wikipedia figurează greşit data de 13februarie în loc de 30 ianuarie. A fost aici şi ceva dinspiritul lui nenea Iancu. Ceva sentimental, ceva poetic,ceva hazliu şi ceva trist. A fost trist fiindcă a trebuit săplecăm, fiecare de unde a venit. În gară, trenul spre Bu-cureşti a venit, culmea, mai devreme. Nu ştiu dacăacesta a fost motivul pentru care l-am ,,pierdut‘‘ pe dl.Berbente, din grupul spre Bucureşti, adus la gară cu omaşină în care eram mai mulţi decât locurile, pe caredl. Corbu l-a căutat cu înfrigurare pe tot peronul şi întren. Nu am stat la Mizil 175 de minute, ca Geo Bogza,ci o zi întreagă, o zi plină de bucurie fiindcă ne-am re-văzut cu prieteni, cu scriitori, unii dintre ei concurenţi,amintindu-ne deviza din sport ce spune că important nue să câştigi, ci să participi. Am participat la un eveni-ment emoţionant, românesc, unde am constatat veridic-itatea unei alte zicale: ,,Omul sfinţeşte locul.‘‘ Iar acestom este dl. Emil Proşcan, primarul oraşului, având odeschidere deosebită faţă de cultură, faţă de creatorii ei.Acesta, împreună cu o mână de oameni, a făcut ca aici,la Mizil, să se întâmple frumosul, poezia. Şi, după cums-a spus, deşi trăim vremuri critice, ele sunt, totuşi, celemai bune pentru poezie, prietenie şi solidaritate.

Mircea Ionescu Quintus, V.. Milescu, G. Stanca, Efim Tarlapan, Ion Busuioc

Cântul VII

nu e om cel ce nu schimbă lumeadar pe sine nimeni nu se schimbăde aceea clopotele noastrese trag veşnic singure de limbădincolo de dincolo de dincolonu mai e nimic catifelatiar aici pe pârghia albastrătotul este calp şi-adevăratninge peste mine şi când plouăstăm prea des cu ochii în tavanşi tavanul nu e harta lumiişi pe el nu trece Magellan

Cântul IX

mai mor şi tu dacă eu mormai strânge marmură sub tinenu fierbe sânge de actorîn eprubete bizantineşi-a ta e ţara şi cuvântultot neamul meu e-n cimitirpe toţi i-a cumpărat pământulla târgul negru din Izmirn-am timp să pun o lumânarela crucea lor de lemn amarpe care-o rupe vântu-mi parecă eu sunt vântul şi tresarmai mori şi tu când bate vântulsau măcar taci în preajma meae-atât de-ncăpător pământuldar semne am că nu mă vreamă caută un cal prin lumecopitele i s-or fi smultdac-aţi pris voi un cal în spumesă nu mi-l călăriţi prea multde-aş fi mai mort decât sunt viuîmi voi da sufletul călareaşa cum asfinţind târziuprin mine neamul meu răsare

Cântul XII

urmează-mă aşa cum suntnebun şi singur ca un sfântrămâi acolo unde eştiîn ochii mei nepământeştia fost aşa să ne loveascăcu mâna sa dumnezeiascăo clipă-n care ne-am uitatîn dumnezeu adevăratdin bietrul trăgător de sforicare ne-aruncă tuturorun vis mai mare sau mai micdin tolba sa cu mult nimic

Cântul XIX

miroase-a sarmale peste munţii Carpaţimiroase de-ţi vine să mori de-ţi vineaşa să te-ntinzi peste munţii Carpaţica un aer nepieritorşi-ţi vine să plângi peste munţii Carpaţipână la ultima picăturăpoate că munţii aceştia Carpaţisunt sufletul nostru la gură

Cântul XXII

uşor cu pianul melinte uşor

că fluier de-ţi surp hardughiape câmp ia te uită luceferii morşi noi n-am strâns încă dughiaia vezi tu de cal poate-l roade zăbalaca luna e soarele un astru formalce mult e de când şi pe tine obialate-a ros în primul al doilea război mondialprin piele ne ies statuete de cearăşi nu-s nici arşice şi nici lumânărimă doare de tine pe mine mă doaredar nu pot să merg pe mai multe cărăriajunge o cobră şi-o zebră şi chiar te întrebn-ai pus tu prea mulţi ochelari gloabei sfintecă prea dă cu oiştea în gardul efebşi e chiar pian gardul lumii melinte

Cântul XL

hai să ne pârâm lui Dumnezeune-am mâncat condiţia umanănu mai merge nici măcar ce-a mers mereutot ce-a fost rotund devine ranăam venit şi am văzut şi e cam zobcând iubeşti eşti alungat cu biciulnu putem trăi aici pe globfiindcă ne mănâncă licuriciul

Cântul LI

râd ce-ai vrea să plâng prea multe dramebani n-am să-i sting ninge cu lameflori de tei catalepsiite inspiră scrie mă poezii

Cântecul LXII

poeţii nu sunt mercenarişi nu-i veţi cumpăra la piaţăfiindcă nu sunt mercenariei de la moarte cer doar viaţăcâţi au murit poeţi şi tineriatâţia câţi au fost poeţidac-au murit nebuni şi tineritrecând prin moarte cu dispreţexist-o punte de dulceaţăîntre poeţi şi omenieşi toţi poeţii se răsfaţătrecând-o în închipuire

Elegie

mă cunoaşteţi lume ăla-s care scrieăla ce-ndulceşte lemnul de sicrieăla ca deşertul şi ca arabesculsuflet de cămilă ionnicolescufac negoţ cu moartea ochii mei sunt hoţiicare fură fluturi din neantul nopţiiăla spânzuratul teatrul de paiaţede-un simbol de paie gata să se-agaţeăla cu iluzii trist antropofagsunt sătul de oameni şi mă cam retragmi-am trăit mumia şi cred că-i firesccu o crizantemă să vă mulţumescam iubit odată marea şi mareeam-am ales cu sarea şi cu de aceeascriu aceste rânduri şi vă las cu binenu ştiu ce-o să faceţi însă fărăminefără ca deşertul şi ca arabesculsuflet de cămilă ionnicolescu

TÂRZIU - DE ZIUA POETULUI...Zicea Poetul, zilele trecute: „Iar a fost ziua mea, şi iar nu

m-ai publicat în revistă!”... I-am răspuns, spăşit că, din motive obiec-tive, numărul din ianurie al revistei „Fereastra” n-a putut să apară.M-a privit cu acea privire a bolnavului de poezie exilat printre se-meni: „Da’ în februarie mă publici, că mă uită lumea!...”

Da, i-am răspuns în gând, lumea asta în care trăim nu ştiedecât să se uite şi să uite... Numai că lumea trece, pe când „Elegia” din Mioritiada rămâne,cum rămân şi toate poeziile din cartea retrasă din librări pe vremea lui Ceauşescu şi ascun-să „sub preş” de critica literară, la reeditarea din 2009. L.M.

După Caragia-le, Mizilul s-a căftănit,mult peste arhaicii bo-ieri de Fefelei încinşi cufunii de tei. Pantheonulurbei a devenit gara,cordonul ombilical cuEuropa, din acea „zi so-lemnă” în care, prin her-culeanele diligenţe aleprimarului Leonida Condeescu, trenul Bucu-reşti- Berlin, via Breslau a oprit la peronul ur-bei, un minut. Un minut din acel ceas astral bi-necuvântat, mai apoi, de mai toată lumea con-deierilor şi, cum se zice, nu numai.

Tema, cu variaţiunile sale ingenioase,plutea, de treizeci de ani, în aer, cum ne-osemnalează fastuosul memorialist şi rigurosulinginer de mine Ion Ghica: a pledat pentruavantajul căilor ferate şi Alecsandri, în „co-media cu cântece” „Drumul de fier”(1869-1870) (…):„ Drumul de fier uneşte-n zbor,/Orce popor cu alt popor,/ S-aprinde-amorduios, frăţesc/ În orice suflet omenesc”.1 Fărăacest elan umanitar palpitant sunt greu de în-chipuit Internaţionala a III-a, cu toţi revolu-ţionarii de profesie, inclusiv Lenin, ba chiarUniunea Europeană, cu diplomaţii şi delegaţiide la F.M.I.

Pionierul integrării europene a Mi-zilului, primarul de la 1900, a intrat, cum se şicuvenea, în galeria personalităţilor mapamon-dului; George Ranetti (1875-1928), fiu al ur-bei, a pus, încă din 1905, umărul la aceastădreaptă cinstire, în revista „Furnica”: S-auîntâmplat evenimente mari:/ Convenţia-ntresârbi şi-ntre bulgari,/ Încurcătură gravă înMaroc!,/Împărăţia rusă arde-n foc./ La Pindse-aprind al bombelor fitil/ Şi s-a schimbatprimarul la Mizil.2 Tot Ranetti va reveni asu-pra marcantului moment al istoriei feroviare,când trenul Bucureşti-Berlin devine via Mizil,în piesa Romeo şi Julieta la Mizil (1907): Păibine, icspresu dă Berlin/ Cin’ l-a oprit neicuţăşi la Mizil în gară,/ D’a statără cu gura căs-cată toţi din ţară?3 Ioana Pârvulescu, într-oscrisoare deschisă către „studenţii de laMinisterul de editare”, sugera că textul ar aveaşanse, în anumite condiţii, să „reînvie: Iatăcum timpul transformă o dovadă de abilitateşi talent (fiindcă piesele în versuri contopescdoi oameni: poetul şi dramaturgul) într-un de-fect. Oricum, un autor bun de azi ar putea în-cerca o adaptare a micii farse a lui Ranetti şisunt sigură că i-ar ieşi o bună piesă de tea-tru.4

Este un punct de vedere. Pornind, totde la Caragiale, Şerban Foarţă face, în volu-mul Caragialeta, la „Mica publicitate”, vicev-ersa: Duzini mănuşi piei câine cumpăr / Uitatbagaj tren Bucarest-Berlin/via Midil. Vândblană zibelin. / Schimb paloş vechi arme albenouă. // (…) Găsit peron Midil valiză -/ mâner.Serviciu porţelan vând ceai / alb dungă cona-bie. Azi 8 V (mai, n.m.)/ primar Midil banchetfestiv Gambrinus.5

În 1912, anul momentelor şi schi-ţelor, halta de la Mizil a expresului Bucureşti-Berlin devenise istorie şi obişnuinţă. Epis-copul catolic Raymund Netzhammer, no-tează, sâmbătă 17 august, despre călătoria încare îi este ghid vicarului Fetz, de la Zűrich,adică altui neamţ: Dacă ultima dată rămăse-sem cu el în fertila regiune de câmpie, astăzil-am dus pe un munte din zona subcarpatică,

de sud, fără nici o îndoială unul din cei maigeneroşi, pe vârful Istriţa.

„Berlinezul “ ne-a dus până în oră-şelul Mizil. Aici purtăm tratative cu doi vizitii.De pe Istriţa au o perspectivă generoasă: dacăpriveşti mai atent, desluşeşti turnurile mână-stirii de călugări Ciobanu (Ciolanu, n.m.) Măbucur că pot să salut măcar de la distanţăaceastă mânăstire din pădure cu cei şaptezecide călugări ai săi.6 La 3 septembrie revine înţinutul Buzăului (în împărţirea administrativăa vremii, plasa Tohani, cu reşedinţa Mizil,aparţinea judeţului Buzău), cu acelaşi mijlocde transport: La fel ca la excursia de pe mun-tele Istriţa, am mers tot cu „Berlinezul” pânăla Mizil. Aici nu ne-am putut înţelege cu vizi-tii în legătură cu o călătorie prin satul Tohanipână la Tişani (Tisău, n. m.), prin valea Niş-covului spre Buzău.

Târgovişteanul Ionel Fernic (1901-1938), un fel de om-orchestră – aviator, actor,compozitor, gazetar şi, fatalmente, scriitor – ,orientat, a simţit brand-ul şi a debutat, în 1927,cu volulul de schiţe „Mistere din Mizil”7. Du-pă „Misterele Parisului” (Eugene Sue), „Mis-terele Bucureştiului”(G. Barotzi, 1862, ca săvedeţi ce repede mergea moda în Micul Paris),„Misterele căsătoriei” (Kogălniceanu), vadulera consolitat şi un nou messire venea să batăla porţile cetăţii străbătute de facultativul (cadebit) pârâu Isteu.

Însemnările unui belfer

O dată la un secol, dacă nu chiar maides, târgul/oraşul Mizil se învredniceşte a găz-dui câte un musafir de vază. În 1821, pe prin-ţul Ipsilanti, fiul domnitorului Alexandru Ip-silanti, general în armata ţarului, conducătorulEteriei, în drum spre Bucureşti şi, de acolo,decis să ajungă în Elada şi să-şi elibereze sim-patriţii de sub jugul otoman (proiectul a fostdejucat prin înfrângerea eteriştilor, de cătreturci, la Drăgăşani). Cronicarul întârziat Na-um Râmniceanu consemnează: La 18 martie,de la Menzil, judeţul Săcuienilor (până la1842, n.m.), au trimis Ipsilant proclamaţie„către blagorodnicii lăcuitori din Bucureşti,dojenindu-I pe cei ce au lăsat oraşul pustiu şis-au risipit; şi îndemnându-i să se întoarcă pela casile lor, fiindcă spaima lor este fără cu-vânt şi că până a nu să vărsa picîtură de sângeromânesc, mormântul va acoperi trupurile tu-turor de lângă dânsul greci.”8 Uciderea luiTudor Vladimirescu, la Târgovişte, încă nu in-tra în vederile sale.

O sută şi un an mai târziu, după depo-ziţia unui personaj al lui Olimpian Ungherea,fost miliţian şi scriitor, actualmente mason,avocatul Ştefan Burada, Mizilul a fost zguduitde întâmplare feroce – chiar avocatul a fostvictima unui fapt de violenţă extremă : o dom-nişoară frumoasă şi psihopată i-a tătat braţulcu un topor, Autoarea: Agatha Ipsilanti, fata –unică spiţă – a celui mai mare moşier dinMizil.(…) Casele lui Ipsilanti erau nişte acare-turi enorme, luxoase, cu garduri uriaşe de fierforjat. Mutilatul e despăgubit de către bogatulpărinte, agresoarea internată undeva, prin El-veţia, la un sanatoriu de smintiţi incurabili; darstory-ul continuă: după cutremurul din 1977,avocatul o redescoperă, sub numele de AgathaMartinescu, spioană şi mutilatoare de câini. Ise organizează flagrantul, la care participăchiar naratorul miliţian, dar spioana se sus-trage legii – Strivită, plomba cu cianură îşi fă-cuse efectul.9 Vechea teorie a „eredităţii încăr-cate”, a genei criminale ar avea, aici, o exem-plară ilustrare. Dacă n-o fi doar literatură po-liţistă.

Aici sosi, pe vremuri, şi un belfer, Ioa-chim Botez, născut în 1884, la Bistricioara, înMoldova, într-o familie sărmană, moştenind,se pare, din partea tatălui, anume înclinaţii ar-tistice; acesta fusese participant la trupa luiCaragiale (Iorgu, n.m.) şi, mai târziu, la bă-trâneţe…călugăr la Mânăstirea Piatra Neamţ.10

Absolvise Liceul „Dimitrie Cantemir” dinBucureşti şi vagamente urmase şi Facultateade Litere şi Filosofie şi, după război, este în-văţător şi profesor prin diferite oraşe deprovincie. Se pare că a ales „garnizoana” Mi-zil şi datorită unei relaţii amicale cu G.Ranetti: După ce un timp funcţionează ca în-văţător în judeţul Ilfov, obţine licenţa în litereşi predă limba franceză la Mizil (după cumsingur mărturiseşte în schiţele Minerva de laMizil, De la Piatra la Mizil şi Tapirul).Untimp este redactor la revista mizileanului Ra-netti, Furnica.11 Numita revistă umoristică,(1904-1930), mai longevivă decât Ranetti (m.1928), îl avea codirector pe N.D.Ţăranu iarpaginile erau fastuos agrementate de carica-turile artistului Ary Murnu. Rosturile sale înograda publicaţiei erau diverse: O fotografieni-l arată tânăr, pe când era administrator, întreanii 1924-1927, la celebra revistă umoristică„Furnica”, menţionează Al. Raicu. Mai apoi,multe din paginile lui Ioachoim Botez vor fitipărite în Curentul buzoianului Pamfil Şei-caru, el însuşi un condei coroziv, polemic.

Cariera didactică mizileană a scrii-torului se desfăşoară la liceul din urbe, cel du-rat din dărnicia unui băcan chiabur şi înţelept,care, se sugerează, se mai indeletnicea şi cuactivităţi de camătă, pe numele său Tomescu,un ins răzbătător şi cam fără scrupule: băcan-ul Ion Tomescu (1926), un negustor certat cujustiţia ce a avut un lung şir de procese cu soţialui Alexandru Marghiloman, Maria.12

Până la apariţia acestui mecena, neîncredinţează belferul, existase un mare refu-lat pe direcţie, primarul Mizilului, cel care, înuma unui înnobilant eşec, ajunge personajullui Caragiale din „O zi solemnă”: O mare darşi îndreptăţită râvnă a răposatului LeonidaCondeescu a fost aceea de a vedea în urbea luioropsită un liceu clasic. Numai când n-a isbu-tit să-l aibă, a oprit cu avântul şi paraponulunui Orlando Furioso, expresul în staţia Mizil.Şi de aici, popularitatea totală, de cursă lungăşi, pentru unii, foarte serioşi, stânjenitoare alocalităţii. Naratorul însuşi a încercat senza-ţia de „cetăţean special”, prin rezidenţa sa înorăşelul de pa poalele dealurilor cu podgorii:Aflând că-s dascăl la Mizil, cineva a avut ovorbă groasă de nemulţumire şi – apucându-mă duhovniceşte de braţ, m-a sfătuit să n-omai spun oricui şi oriunde: „Sună urât…Esteun loc contaminat de ridicol. E de ajuns să ziciMizil ca să-ţi aduci aminte de vechea Beoţiesau de un târg oltenesc unde, după spusa lu-mii, s-a rupt şi a poposit…carul cu proşti…13

Burgunzii noştri

Desigur, sunt multe varietăţi de serio-zitate, una dintre cele mai brevetate fiind ace-eea a fraţilor transcarpatini; nici lor, prin re-prezentanţii de spirit, nu le-a rămas străină sauindiferentă soarta Mizilului, zice IoachimBotez: O doamnă, scriitoare ardeleană, tre-când prin partea locului, a scris, scurt şi cu-prinzător, că Mizilul, aproape în întregime, es-te o colonie de ţigani; ceea ce nu se potriveştecu statistica stăpânirii. Chiar dacă în cetateaConului Leonida n-ar fi decât oameni cu chi-purile arămii şi fire de boemi rătăcitori,doamna ar fi trebuit să-şi amintească cum că

(Continuare în pag. 9)

Pagina 8 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Emil NiculescuUn belfer vine la Mizil

(Urmare din pag. 8)

ţiganii au fost meşterii noştri fdăurari aşa cubBurgunzii meremetiseau armele şi carelevechilor regi francezi…

Statistica „stăpânirii”, la 1930, înre-gistra drept aşezări cu un număr mai mare deţigani oraşele Urziceni (13,4%), Orşova(8,5%), Târgu Frumos (8,3%) şi, abia la urmă,Mizilul, cu 8,1%.14 Dealtfel, ca şi burgunzii,dar pentru destinatari mai modeşti decât caro-lingienii, se ocupau de confecţionarea, în be-neficiul moşiilor, al ţăranilor sau al statului –a uneltelor de fier, a potcoavelor, cuielor, chiararmurilor, cunoscându-se ţigani „săbieri”, laSibiu, al armelor albe dar şi tunurilor, la Bra-şov.15 La vreo şase decenii după bătălia de laMohacs, în 1584, paşa de la Buda organizeazăîn tabăra sa o procesiune cu caracter festiv; înfruntea ei se vor afla trei ţigani îmbrăcaţi înstraie turceşti, unul cântând la lăută iar ceilalţila rebec, în cântecele lor proslăvindu-I pe sul-tanii otomani. Aceşti ţigani care se specializa-seră în producerea aemelor şi muniţiilor şi-augăsit suficienţi clienţi printre noii stăpâni; eiputeau însoţi pe soldaţi la război ca armurierişi lăutari.16

Cei din Mizil ferecau roţi şi inimi decăruţe, mai ales că târgul era , şi prin condiţialui de staţie de poştă, un fief al „biciugaşilor”,pe la 1835 înregistrându-se la categoria paten-tarilor – 18 ţigani fierari la Buzău, 12 la Mizil,iar la Râmnicu Sărat un tinichigiu şi 5 fie-rari.17 Pe vremea când îi vede profesorul defranceză, ei fac potcoave frumos încovoiate pecare le înşiră pe sârmă ca pe nişte ghiudenibine svântaţi. Căci meşteşugul pe cât e degreu, pe atât e vrednic de cinste, de vreme cesfântul Eloi, episcop la curtea regilor Franţei,a fost el însuşi un biet fierar. Până la urmă,aceste incursiuni comparatistice nu sunt cutotul gratuite, mai ales dacă luăm în calculpopulaţia francofonă şi francofilă a vechiuluiregat şi aflăm că nu aiurea, ci la 28 noiembrie1923 s-a încris fabrica de produse chimice C.Condeescu şi Toma N. Iliescu din Mizil subdenumirea Jeanne D’Arc.18

O imagine cruntă, aproape africană atraiului mizer al acestei populaţii obijduite oare, pe o vreme câinească, între Mizil şi Bu-zău, prinţul rus Anatol de Demidov, călător cuo căruţă de poştă, pe la 1830: În acest timp netot apropiam de un şir frumos de munţi (dea-lurile Istriţei, n.m.) pe care se grămădiserănişte nori negri. Câteva cete de ţigani, apu-cate de vânt şi care îşi aşezaseră corturile lorurâte pe câmpie, se pregăteau să primeascăvijelia ce ameninţa să vie după noi. În acelevizuini se vedeau adăpostite femei şi fete pejumătate desbrăcate şi lângă ele se ghemuiaucâţiva copii goi, cu mâinile şi picioarele lungişi subţiri, cu pântecele umflate, nişte mici făp-turi slute…În curând deveni o adevărată bal-tă: cai, gardă şi trăsuri îşi făceau drum prinapă.(…) Dorobanţii dădeau trăsurei în prime-jdie un sprijin îndatoritor, iar surugii vorbeaucu caii lor înspumaţi, nu prin strigăte, ca maiînainte, ci cu nişte vorbe blânde şi încuraja-toare ca de frate. Intr-adevăr, aceste neno-rocite animale îşi sfârşiseră puterile în drumullung şi greu. În sfârşit ajunserăm la Buzău, înmijlocul sgomotului tunetelor şi sub răpăialaploii ce cădea cu găleata.19

„Trubadurii României”

Lăutarii erau şi ei, musai prezenţi, în-trucât oraşul avea vreo 28 de cârciumi, pluszilele de târg, când ţăranii din împrejurimi de-jugă boii şi îşi deznoadă baierile pun-gii.Belferul însuşi, în compania colegului de

cancelarie şi, mai apoi, personajului din în-semnările sale al cărui cognomen era Tapirul,ne confiază: în târgul Mizilului, unde colin-dam amândoi pe la băcăniile măcelăriilordupă rinichi şi funii de cârnaţi tescuiţi,cătrăniţi cu boia de ardei, amintindu-şi cunostalgie de cârciuma lui Iordache sau cea alui Eparu, descendent, probabil, dintr-un cres-cător sau geambaş de cabaline.

Cel care-i împîmântenise pe Romeoşi Julieta pe Esteu, liricul sarcastic şi publicis-tul era, în timpul războiului, în Iaşul arhiticsitde refugiaţi şi pândit de criza alimentelor, unintrepid, cum ne încredinţează, ca martor, ac-torul Ionel Băjescu-Oardă: Ranetti, pricepătorîn ale unui vin bun şi în ale gustărilor alese,deschisese o bodegă („Ca la mama acasă”),contând pe actorii refugiaţi din Bucureşti.20 Şipublicistul C. Cosco referă asupra talentuluide „restaurator” al colegului de breaslă: Înanii războiului, la Iaşi, Ranetti era ca o învio-rare cu scrisul său patriotic la „România” şica o fericită smulgere din greutatea vremii cuumorul lui de la „Gre(i)erul”. Risipea deasemenea deznădejdea multora cu verva lui la„Pavilionul” din mahalaua Păcurari, sau la„Mucenicul”, unde fratele său (Picollo) făceape negustorul perntru ca refugiaţii să gă-sească, uneori, pe lângă o fasole sau o mân-care de cartofi, şi câte un pic de Cotnar…Seopreau aici şi Delavrancea şi Corneliu Mol-dovanu, şi Sadoveanu, şi C. Gongopol, P. Lo-custeani, toată redacţia „României”…21

Lăutarii erau, în zonele viticole maiabitir, animatorii consumului de vinuri şi spir-toase, după cum atestă cercetătorii: ţiganii robiputeu fi închiriaţi de către un proprietar altuia.(…) În acest sens este elocventă o scrisoare aunui interpus al unui oarecare negustor HagiIanuş, datând din 7 aprilie 1821 unde găsim:„Să închiriază maichii…(nume şters) de laCocorăşti un lăutar şi un toboşar ca să iz-butească cu vânzarea vinului de paşce”.22

După toate aparenţele, putea fi vorba de des-facerea mărfii unei crame mânăstireşti, sau deo cârciumă aflată în posesia ei, ce valorificasângele Domnului, altfel decât ca împăr-tăşanie, oferindu-l, contra cost, mirenilor. Deunde şi laconica, dar atât de sugestiva tele-gramă, de mai târziu, imaginată de Caragiale:Mânăstire maici chef.

Că şi la Mizil muzicanţii erau la preţ,ne confiază Ştefan Bănulescu, aflat, prin 1960,într-o drumeţie pe urmele lui Caragiale, petraseul Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bu-cureşti: Bem cafele „Orient” la Mizil, într-o

curte plină cu flori crescute parcă în sălbăti-cie. (…) Nenea Spirică Anastasiu ( aşa îispune soţia lui, doamna Spirică (sic!), „ne-nea”), în vârstă de 80 de ani, fost primar alurbei, azi istoric amator, îmi arată o presu-pusă stemă veche a Mizilului şi a Fefeleiului,care s-ar fi găsit la temelia unei case, pe unpergament cusut pe pânză. Stema, reprodusăin desen de cărbune conţine: un copac, doisnopi de grâu, o vioară şi un as de pică.23

După 1989, un partid al rromilor s-a numit„Asul de pică”-

Dacă, prin prezenţa lor artistică, bo-emă, mai ales în Fefeleiul de atunci, lăutariiurcaseră în herbul târgului, nu este mai puţinadevărat că, la petreceri, spontane, dar şi pre-meditate, „banda”/formaţia era invitată să îşidesfăşoare arta, în condiţii în care până şi vir-tuosul Paganini ar fi avut serioase problemetehnice; Mihai Marghiloman, prefect al po-liţiei Capitalei, fratele viitorului ministru Al.Marghiloman, avea, după depoziţia generalu-lui Alexandru Candiano-Popescu, astfel degusturi fistichii: Mihalache Marghiloman, unalt favorit al lui Cuza. Om generos, uşurel,bun de inimă, îndatoritor, vânător pasionat.Chefliu. La un 1 Mai l-am găsit la Gulia, cân-tându-i lăutarii în pomi.24

Paul Labbé, un călător francez (fărăprejudecăţi) prin România, „plină de viaţă”, aanului 1913, înregistrează faima dar şi um-brele care planau asupra acestei destoiniceetnii; de la fereastra trenului (să fi fost tocmai„berlinezul”?), i se fac unele destăinuiri, decătre un băştinaş: „Iată-i pe menestrelii sate-lor şi pe muzicanţii oraşelor noastre, îmi ziceunul din tovatăşii de drum, cei pe care unuldin geografii voştri îi numea trubadurii Ro-mâniei, trubaduri care ştiau să cânte, dar şi săjecmănească. Cunosc toate meseriile, iar celemai puţin cinstite nu îi sperie. Odată furaupentru alţii; li se pare normal să fure şi pentruei; sunt, dealtfel, gata să se bage în orice afa-cere necurată orice lovitură josnică.” Iar ve-cinul meu adăugă zâmbind, ca şi cum oamintire plăcută i-ar fi trecut prin minte: „Cecontează, femeile lor sânt atât de frumoase!”25

Trecute vieţi de doamne şi domniţe, de fa-raoance şi de gaşperiţe.

Tendinţa lor de a ajunge la aman, adi-că sub incidenţa legii, are, se spune, temeiuride vechime biblică; Ion D. Sârbu notează, înglossele sale din „epoca de aur”, o informaţiedobândită de la un prieten tânăr, viţă veche deboier valah, care ştia foarte bine limba ţiga-nilor: În legătură cu refuzul lor de a munci,îmi povesteşte : „Există un mit apocrif, vechi,foarte ţigănesc. Se spune că Adam, înainte dea fi făcută Eva, a trăit pe ascuns (Dumnezeuera foarte ocupat cu construirea unei luminoi) cu o ţigancă. Ascunşi prin tufele para-disului. Blestemul „să-ţi câştigi pâinea cu su-doarea frunţii” se referă la copii făcuţi legal,cu Eva şi nu la copiii naturali făcuţi cu ţigan-ca”.26

Aşadar, într-un loc, unde belferul va-gant vede dealurile Buzăului vinete ca boabade mischet, peste care ai zice că stăruie un fumde pastramă friptă, rosturile celor „ai noştri”,pentru a păstra unul din vechile lor eufemis-me, sunt bine întemeiate. Cu atât mai mult, cucât, după toate datele transferate posterităţii,nu prea se bea şpriţ, întrucât se înregistra,apud Valeriu Nicolescu, un singur negustor deape minerale ( Petre Ghiţulescu). Aceastadeşi, în apropiere de Mizil, era, încă de la1898, după recensământul bogăţiilor naturale,făcut de omul „stăpânirii” judeţului Buzău,

(Continuare în pag. 10)

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 9

(Urmare din pag. 9)

Dimitrie Rotta, materie primă din belşug: Bă-ile Boboci, proprietatea scòlei Crăciunescu,avênd isvorul cunoscut din vechime cu nu-mele Fontana de leac care conţine sulf, mag-nesie, clorure de sodiu, iod, sulfat de sodă şicarbon de magnesie.27 În pofida acestei opor-tunităţi, mizilenii preferau vinul nestins cu apăminerală.

Mizilul domestic interbelic

Imaginea unei zile de târg, zugrăvităde Ioachim Botez, are, prin opulenţa culorilorşi senzaţia de mişcare, tuşe de pânză flaman-dă: porniţi mai departe către miezul târgului,o să vedeţi în marginea caldarâmului plin dehopuri şi coceni, bolovani de sare, codirişti debice, ţesale, fitiluri de amnare, funii de ceapă,snopuri de praz, tarabe cu pâine, căruţe cupeşte, şi din loc în loc, grătare cu fum de fleicişi boloboace cu vin în neastâmpăr coborâtproaspăt de la deal. Cam asta-i cea dintâi în-făţişare a târgului, veche aşezare negusto-rească şi care nu e de fel ridicolă.

Scriitorul pare a fi fost un bon viveur,un gourmet, după cum ne apare descris de bu-zoianul Alexandru Baciu, ce lucra, pe atunci,în septembrie 1943, la Direcţia Presei (mai târ-ziu, secretar de redacţie la prestigioasa revistă„Secolul XX”): Alecu Bogdan m-a dus cu el,la prânz, într-o cârciumioară cu vinuri alesedin cartierul Colentina, să dejunăm împreunăcu Ioachim Botez, scriitorul pe care îl pre-ţuiam în mod deosebit şi doream să-l cunosc.Autorul „Însemnărilir unui belfer” este unşchiop, rablaisian, desprins parcă dintr-un ta-blou de Breueghel.28

Este de notat că tânărul gazetar va fifost atât de captat de istorioarele belferului, în-cât, la plecarea, forţată de starea de asediu aCapitalei, aflată în vizorul aparatelor de bom-bardament ale americanilor, era tentat sâ-lconsidere conjudeţean: un suflet larg, deschisînţelegerii suferinţelor umane, aşa cum ştiusesă le descifreze ca nimeni altul, sub chipulunui mărunt învăţător de pe un coclaur uitatde lume în Bărăgan. Buzoian ca şi mine, amîntârziat la taclale, până când înserarea şi ca-muflajul ne-au obligat să ne grăbim spre case-le noastre. De fapt, doar eu i-am ascultat cunesaţ vorba-i sfătoasă, plină de har, întrerup-tă din când în când de licoarea îngurgitată curespecte din paharul niciodată lăsat gol decârciumarul – gazdă…Această particularitatea autorului nu-i scapă nici sagacelui, şi, în ge-nere nu prea benevolentului Şerban Ciocu-lescu:„Însemnările unui belfer” sunt opere dematuritate prin personalitatea complexă a au-torului ei, în care seduc deopotrivă ironia,amărăciunea, sarcasmul, violenţa, contem-plarea şi chiar „les franche repous” ale gas-tronomului.29

Oraşul, la vremea aceeea, era lipsit deanumite dotări, pe care, probabil, halta „berli-nezului” le făcea şi mai pregnante; una la mâ-nă, electricitatea, pe care nici Condeescu, a că-rui pomenire era perpetuată, în afară de mo-mentul ceferistic (edilul agitat de prea mariambiţii pentru urbea ce o administra) (…),doar de drumul de plopi (către gară, n.m.)sădiţi sub primariatul săi, în 1899.30; succe-sorul la dignitatea de gospodar al urbei,Plutarch Mareş, mai rău, a „suprimat dintr-unsingur condei 70 de felinare din cele 275 câteavea Mizilul” ca să contribuie la programul li-beral de economisire a 20 de milioane.

Belferul notează utilităţile acelui târg,cu paludism, cu cluburi de jucat cărţi, cu tea-tru, cu fanfară (şcolară, n.m.) dar lipsit de o

baie municipală; un soi de scuar, grădina pus-tie a Mavrului. Locuitorii erau de o natură, ca-racterial, francă şi conservatoare: Oamenii ceimai mulţi nu-s desigur stilaţi şi prea ceremo-nioşi aici unde Dumnezeu a pus atâta roadăde cârnaţi, de boia şi de ardei şi atâtea buţi cucanale fără cheie. Sunt români de nădejde, ro-tunzi în pântec şi aprinşi la faţă ca un cior-chine porfiriu în lumina unui răsărit de soarecolo sus, în podgorie. Dar nicidecum ridiculăaceastă sănătoasă burghezime, care ici-colo,tot mai păstrează pantalonul larg şi ferme-neaua de pe vremea lui Anton Pann. CareAnton Pann, şi el negustor de cărţi, dar şi poet,deci natură pricinoasă, pe vremea lui, poate căobservase, ca şi Cilibi Moise: La Mizil podmare şi apă nicidecum – prilejundu-se pe-aco-lo într-o vreme de secetă, când Esteul „înţăr-case”.

La „locul de muncă”, belferul are a„regarda” spiritul birjăresc ce stăpânea can-celaria liceului de la Mizil.31 „Insectarul” di-dactic pe care l-a fundamentat graţie reziden-ţei mizilene, publicat, iniţial, în foileton, i-austatutat, încă din epocă, un ramforsat presti-giu:, cum nota Petru Poantă: Însemnările unuibelfeer au şocat la apariţie prin calităţile lite-rare. Vocaţia reală a prozatorului trebuie cău-taztă în portretistică, ea amintind adeseori degeniul pamfletar al lui Arghezi. (…) Fizi-ologiile au un suport social. Sunt văzute nunumai ca degradări ale fiinţei umane, ci cadegradări de la un anume cod etic. Ele alcă-tuiesc în literatura română cel mai teribil bes-tiar profesoral; un infern caricatural şi agre-siv care alterează natura paradisiacă a copi-lului. Când nu face observaţie socială, B. esteun scriitor pictural, dar vopselurile sale nu aufrăgezimea senzaţiei immediate, ci sunt rafi-nat amestecate, lucrate artistic.32

Cele două volume de „însemnări”(1935 şi 1939) l-au impus, fără amânare, ca pepe un scriitor de notaţii jurnalistice, dar, cumremarca Ov. S. Crohmălniceanu, de o remar-cabilă ţinută intrelectuală şi o ironie discretă,uşor sceptică. Comentariul faptului divers sedilată prin referinţe culte şi citate din autoriiubiţi, trataţi cu o familiaritate onctuoasă, nulipsită de graţie. O distanţare zâmbitor melan-colică păstrează şi paginile de amintiri alescriitorului, atunci când evocă lunga sa expe-rienţă didactică. 33

Portretul scriitorului la finiş

După instaurarea regimului popular,Ioachim Botez, graţie polemismului său, esteprizat drept un critic al sistemului de învăţă-mânt burghezo-moşietresc, drept care, i se ti-păresc, în tiraje consistente, cum se proceda peatunci, pentru luminarea maselor, câteva vol-ume, provenind fie dintr-o selecţie din celedeja editate, fie colecţionate din presă. Onora-riile trebuie să fi avut o anume consistenţă, da-că autorul intenţiona să intreprindă o excursieîn URSS., cu intenţia expresă de a-l cunoaştepe Şolohov, taigaua şi, din curiozitate, dar fărăşanse de a i se permite, gulagul. Era un domnrespectabil, cămăşile şi lavalierele îi erau în-totdeauna curate, puse la punct chiar cu unaer de coghetărie boierească. (…) Cunoşteaperfect nu numai limba franceză, ci şi ger-mana şi italiana. Scriind sau vorbind cita, fă-ră să consulte vreo carte, pasagii întregi dinopere clasice sau moderne, iar spiritul de ob-servaţie era necruţător, zice Al. Raicu. Păreasă fie, după hăiselile vieţii de cadru didactic,ajuns la un bun liman. Ei, nu.

Alexandru Baciu, nota la întâlnireasurvenită cu un deceniu în urmă: fiind un ad-

mirator ai nurilor feminini din pricina cărorasuferise şi schilodeala de la picior, avusese şiun alt ghinion major: este căsătorit cu o moa-şă pe care o respectă şi de care îi este chiarteamă, căutând să-I satisfacă dorinţele camjandarmereşti. Doamna, cu opt ani mai în vâr-stă, era atât de slab echipată cultural, încâtproducea scene de o mare savoare, naratechiar de către victimă: Am scris odată nişteeseuri despre Junona şi Afrodita, dar a douazi, când m-am întors acasă de la liceu, nu le-am mai găsit. Întrebând-o, mi-a răspuns vâ-nătă de mânie: „Eu le-am făcut praf! Mareporc mai eşti dacă-ţi lauzi paceaurile şi leridici în slăvi, fără nici o ruşine!”34

Şchiop (pentru că alergase după fe-mei?), cardiac, mort la spital şi îngropat deUniunea Scriitorilor, viaţa a fost atât de ironi-că faţă de belferul Ioachim Botez, încât i-aprilejuit să aibă, în chip de funeralii barbare, înorganizarea soţiei, un adevărat bibliocid: Pra-ful s-a ales de banii strânşi de el (…), de căr-ţile rare – ediţii scumpe franceze germane şiitaliene şi de manuscruse. Cucoana făcuse„curăţenie” în urma „porcului”. Desigur, cu-coana nu cunoştea deloc înţesul a două cuvin-te: hedonist şi bibliofil şi nici nu se sinchiseasă îl afle.

Note:

1. Ion Ghica, Opere, Vol.2, Editura „Minerva”, 1979.2. Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, Vol.2,Editura „Minerva”,1980, p.166.3. Antologia piesei româneşti într-un act, Vol.2, Editura„Dacia”, 1980 ,p. 162.4. Ioana Pârvulescu, Editaţi sau nu editaţi, în: „România li-terară”, nr. 40, 2009, p.5.5. Şerban Foarţă, Caragialeta, ediţia a II-a revizuită pe icipe colo, prin părţile esenţiale, Editura „Brumar”, 2002.6. Raymond Netzhammer, Episcop în România într-oepocă a conflictelor naţionale şi religioase, Vol.1, EdituraAcademiei Române, 2005, p. 391; 395.7. Constantin Ucrain, Personalităţi ale aviaţiei militare,Editura „Geneze”, 1998, p.145.8. Naum Râmniceanu, Izvoare narative interne privind rev-oluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura„Scrisul românesc”, 1987, p. 71.9. Olimpian Ungherea, Pădurea cu plopi argintii, Editura„Junimea”, 1990, p. 182-184.10. Al. Raicu, Luminile oglinzilor, Editura „Minerva”,1974, p. 121.11. Mihai Apostol, File din trecutul istoric al judeţuluiPrahova, Ploieşti, Muzeul de istorie, 1971, p. 76.12. Valeriu Nicolescu, Contribuţii la monografia econom-ică a judeţului Buzău, Editura „Editgraph”, 2008, p. 231.13. Ioachim Botez, Însemnările unui belfer, EdituraFundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol I”, 1935.14. Viorel Achim, Tiganii în istoria României, EdituraEnciclopedică, 1998, p. 121; 15. Idem, p. 48-49.16. Angus Fraser,Ţiganii, Editura „Humanitas”, 2008.17. Valeriu Nicolescu, Op. cit., p. 23; 18. Idem, p. 23019. Anatol de Demidov, O călătorie în Principatele Româ-ne, Bucureşti, Editura Librăriei Alcalay& Co., p. 41-42.20. Ionel Băjescu-Oardă, Di Granda. 50 de ani de teatru, 70de ani de cântec, Editura Muzicală, 1969, p. 191.21. C. Cosco, Când era bunica fată, ediţia a 2-a, Editura„Universul”, 1941, p. 307.22. Christian C. Ghenea, Din trecutul culturii muzicaleromâneşti, Editura Muzicală, 1965, p. 188.23. Ştefan Bănulescu, Scrisori provinciale, Editura„Albatros”, 1976, p. 24. Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi,Vol.1, Editura „Universul”, 1944, p.143.25. Paul Labbé, O Românie plină de viaţă, Editura„Institutul European”, 2008, p. 28.26. Ion D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Glosse,Editura „Scrisul Românesc”, 1991, p. 138.27. Dimitrie Rotta, Starea economică şi financiară ajudeţului Buzău, Tipografia B. Davidescu, 1898, p. 11.28.Alexandru Baciu, Din amintirile unui secretar deradacţie. Editura „Cartea Românească”, 1997, p. 22.29. Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane,Editura „Minerva”, 1972, p. 385-397.30. Mihai Apostol, Op. cit., p. 78.31. Ioachim Botez, Op. cit., Vol.2, p. 234.32. Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu,Dicţionarul scriitorilor români, Vol.1, Editrura FundaţieiCulturale Române, 1995, p. 339.33. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între celedouă războaie mondiale, Editura „Minerva”, 1972, p. 376.34. Al. Raicu, Op. cit., p. 118.

Pagina 10 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Florentina Loredana Dalian

ClementinaFrumoasă, distinsă, elegantă, cu ges-

turi princiare. Chiar mi-o imaginam coborâtădin cine ştie ce familie de prinţi. Mai intere-sant decât toate îmi părea faptul că, în ciudatuturor acestor atuuri, limbajul trupului ei, mi-mica feţei exprimau smerenie, un anume soide cuminţenie şi blândeţe. Ce plus de frumu-seţe adaugă unei femei această trăsătură atâtde rară, cu care sunt convinsă că te naşti. Nu,blândeţea nu se poate dobândi; cel mult, o maipoţi cultiva.

La cursul de engleză de la BritishCouncil, stăteam aşezaţi în cerc, astfel că neputeam vedea unii pe alţii. Mi se pare o ideefoarte bună. De ce, în şcoli, ne-or fi aliniind cape soldaţi? Am remarcat-o cu uşurinţă, se dis-tingea net de mulţime. Oricât mă străduiam săîmi mut privirea de la ea, nu prea reuşeam. Fă-ceam ce făceam şi trăgeam cu ochiul. Am oatracţie nativă către frumuseţe. Rămân uitân-du-mă după oamenii frumoşi (copii, femei,bărbaţi, nu contează), având un singur senti-ment: de admiraţie. Într-un anume fel, am fostnedreaptă dintotdeauna: nu ştiu de ce, am im-presia că în chipurile frumoase îl văd mai de-grabă pe Dumnezeu, chiar dacă ştiu că El seaflă în noi toţi. Am tendinţa de a asculta cumai mare atenţie pe cei cu înfăţişare armo-nioasă, de a le da mai multă crezare, de a urmacu mai grabnică sârguinţă sfaturile acestora,de a le sări mai iute şi mai necondiţionat înajutor. Păcatul meu să fie!

Clementina mă privea şi ea, uneoriîmi zâmbea de parcă ar fi avut ceva să-mi spu-nă. Era, însă, destul de tăcută. De vreo douăori, în pauze, îşi exprimase uimirea şi apre-cierea: „Tu cum reuşeşti să înveţi aşa bine?”Zâmbeam şi ridicam din umeri. Ce să-i fi răs-puns? O dată, asistând la o discuţie între mineşi o altă colegă, m-a prins de mână, s-a uitat înochii mei şi mi-a declarat: „Dac-ai şti cât teadmir! Cum reuşeşti?” Întrebarea se lega dediscuţia anterioară, în care descriam colegeiprogramul meu zilnic. Mie nu mi se părea că enimic de admirat într-o corvoadă care începeala cinci dimineaţa şi se sfârşea târziu în noap-te. Dar, la vremea aceea, nu ştiam nimic des-pre viaţa Clementinei şi, implicit, unghiul dincare privirea ei devenea atât de admirativă. Eun-am îndrăznit să-i spun cât îi preţuiesc fru-museţea şi întreaga prezenţă; am avut oroarede declaraţii, în general. Apoi, o teamă, poatenejustificată, de a nu fi interpretată greşit. NiciClementina nu părea genul care să facă risipăde vorbe de laudă. Mai târziu am aflat însămotivul admiraţiei sale, provenit din rapor-

tarea dramei pe care-o trăia, la propria meaexistenţă.

După ultima oră de curs, aceea în caredădusem examenul, la capătul unui drum decâteva luni, mi-a adresat, timid, o invitaţie lacafea. Tare-aş fi refuzat-o, cu gândul la minu-tele mele numărate. Dar n-am avut puterea.Ceva striga din ea, un anume mister rămăsesenelămurit, atât de o parte cât şi de cealaltă.

Mi-am zis că n-o să sară-n aer fabricatocmai astăzi. Şi, de-o fi să sară, mai bine s-ofacă fără mine-n ea. Şi iată-mă însoţind-o că-tre una dintre cele mai luxoase cafenele aleBucureştiului. Locul fusese ales de ea. Doarce ne-am aşezat şi mi-a adresat rugămintea:

– Povesteşte-mi cum decurge o zi latine!

Nu era nimic intersant de povestit,dar am crezut că-i un mod de-a începe conver-saţia. Totuşi, în timp ce-i înşiram banalităţileunei zile, am observat cum îmi sorbea fiecarecuvânt, iar ceea ce-i spuneam părea s-o hră-nească.

– Mă trezesc la ora 5. Îmi fac toaletaşi tot ce se mai face dimineaţa, pregătesc mi-cul dejun al copilului. Apoi alerg la autogară.La 630 am autobuzul. Îmi continui somnul peparcursul celor 2 ore şi jumătate de drum...

– De cât de departe vii?– Peste 100 de kilometri. La 10 sunt

aici, după curs fug iar la autobuz. Profit deocazie, să dorm şi la-ntoarcere. La 15 sunt îna-poi, la serviciu. Lucrez până pe la 18, apoi fugşi iau copilul de la şcoală; acasă – treburi gos-podăreşti...

– Şi tema pentru crusuri când ţi-o fă-ceai?

– Târziu, după ce adormea copilul.După zece - unsprezece noaptea. A doua zi, oiau de la capăt.

M-a atins uşor cu unghia ei fină,foarte lungă şi perfect lăcuită, de parcă ar fivrut să se convingă că sunt reală.

– Cât te invidiez!Am izbucnit în râs, gata să-mi vărs

cafeaua. – Clementina, tu ştii ce spui? Sunt ca

un robot. Nu mai sunt în stare să merg la paspe stradă, atât de mult m-am obişnuit cu aler-gătura. Nu văd un pom, nu văd o floare. Sin-gurul obiect pentru care am ochi este ceasul.La mine, totul se numără-n secunde. Nu amtimp nici să-mi trag sufletul. La serviciu mergşi sâmbăta, uneori şi duminica. Şi tu-mi spuică mă invidiezi?

N-a comentat, doar i-a înflorit zâm-betul, pe jumătate trist. A revenit cu întrebă-rile:

– Dacă eşti atât de ocupată, de ce aivenit la acest curs?

– Obligaţie de serviciu. – Şi dacă refuzai?– Nici nu vreau să mă gândesc! Tu de

ce ai venit?M-a privit, cu acelaşi zâmbet ferme-

cător, apoi a lăsat capul în jos, ruşinată de cevace numai ea ştia. După câteva momente degândire, şi-a desfăcut poşeta elegantă şi a scosdin ea, aşezându-le pe masă, vreo patru fla-coane de medicamente. Şi pentru că eu tot nuînţelegeam, a făcut un gest edificator cu mânacătre ele:

– De-asta! Pentru că nu mai vreau săle iau.

– Poftim?– Sunt antidepresive. Acum mai bine

de un an, am căzut într-o depresie puternică.Am tot luat medicamente, dar nu-şi mai facefectul. Am venit la curs, să am şi eu o activi-

tate. Nu-mi trebuie engleza la nimic. Îmi e su-ficientă româna pe care am învăţat-o de cândsunt aici...

– Aici unde?– În România. Eu sunt din Siria.– Aş fi jurat că te-ai născut aici! Vor-

beşti foarte bine româneşte. – Am avut profesorii cei mai buni. Şi

destul timp să învăţ.– Clementina, iartă-mă că pun o în-

trebare aproape vulgară, dar nu pot să-nţelegîn ruptul capului: de ce ai făcut depresie, ce-ţilipseşte?

– Păi tocmai aia e: că nu-mi lipseştenimic!

– Cuuum? Ba eu cred că-ţi lipseşte omamă de bătaie. Aruncă naibii otrăvurile asteaşi bagă-ţi minţile-n cap!

– Nu te grăbi să mă judeci, până cenu-ţi voi spune totul. Ascultă! Soţul meu e di-plomat. Suntem de unsprezece ani în Româ-nia.

– Nu te iubeşte?– O, ba da! Mă iubeşte mult. Dar pro-

blema e că nu mă lasă să fac nimic. M-aş an-gaja oriunde, aş face orice fel de muncă, nu-mai să nu mă mai simt ca o păpuşă vie. Nu-midă voie să mă duc nicăieri să muncesc. Ştii, lanoi nu e obiceiul. Acasă, nu fac absolut nimic:am gărdinar, am bucătar, menajeră, bonă pen-tru copii. Nici măcar nu conduc. Peste tot măînsoţeşte şoferul. Cum să nu te urci pe pereţi?Dacă ai şti cât aş vrea şi eu să trăiesc măcar ozi în ritmul tău!

Aşa deci! Acum începeam să pricepde ce, pe lângă admiraţia pe care mi-o stârnea,Clementina îmi transmitea şi un soi de tristeţe.Empatizasem cu ea de la bun început. Douălumi intangibile, două existenţe aflate la poliopuşi, dar care, în mod paradoxal, reuşeau săse intersecteze, substituindu-se una alteia pen-tru scurtă vreme ca-ntr-un ilogic joc de copii.

– Şi totuşi, i-am spus, dacă ai şti câtde mult mi-aş dori să trăiesc eu viaţa ta! Şi zăucă nu m-aş mulţumi doar cu o zi.

– Nu, nu! Să nu-ţi doreşti! Dă-mi voiesă-ţi spun că, de data asta, tu nu ştii ce spui.

Îmi părea din ce în ce mai abătută, iarceasul meu se apropia în mod fatal de ora lacare trebuia să iau startul. Nu-mi venea să olas astfel. Ne vedeam pentru ultima oară. Dru-murile noastre nu aveau să mai fie comune de-acum înainte. Ne unise acest curs, mai bine zisne uniseră două necesităţi total opuse – a mea,de a-mi îndeplini îndatoririle de serviciu, a ei– de a se smulge din drama lui „Tocmai asta e:că nu-mi lipseşte nimic”. Dar acest tip de co-ordonate, şi dacă se întâlnesc pentru scurtăvreme, nu pot rămâne împreună. Până la urmă,fiecare lume îşi e suficinetă sieşi, închisă caîntr-o capcană în propriile drame, mai multsau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin in-ventate, mai mult sau mai puţin dureroase.Aveam să ne despărţim în curând, iar eu nu măpricepeam să ofer o consolare acestei minu-nate femei, care mi-a atins sufletul şi-a zgu-duit în mine ceva. În alergătura mea zilnică,uitasem să mai privesc dincolo de oameni,dincolo de învelişul din carne. Copleşită depropriile-mi probleme, n-am mai avut ochipentru altele, şi mai mari, care mă înconjurau.Clementina răsturnase pentru prima dată mitulfemeii frumoase, elegante şi bogate care nuaşteaptă nimic altceva de la viaţă decât tot maimultă frumuseţe, tot mai multă eleganţă, totmai multă bogăţie. Aflând că dincolo de „am-balaj” mai este ceva, mi-am felicitat instinctulcare nu se lăsase păcălit de o simplă aparenţă.

(Continuare în pag. 12)

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 11

PROZĂ SCURTĂPROZĂ SCURTĂ

(Urmare din pag. 11)

În fond, femei frumoase mai văzusem. Cu ochii pe ceas, dând peste cap ulti-

ma gură de cafea, îmi storceam creierii pentruo replică, o consolare, o vorbă de încurajareceva. I-am spus primul gând care mi-a venit:

– Uite, îţi voi arăta ceva ce tu ai, iarmie îmi lipseşte: un soţ iubitor! Cât de multvalorează pentru orice femeie un soţ minunat,care s-o iubească! Uită-te la mine, eu...

– Ce-ţi trebuie? Pe tine te iubeşteDumnezeu!

Şi cu asta făcu semn chelnerului, ex-plicându-şi gestul către mine:

– Eu aş mai sta mult şi bine. Dar amvăzut că te tot uiţi la ceas. Aşa că...

La încercarea mea de a-mi plăti con-sumaţia, a ripostat:

– Plătesc eu tot! Măcar atât să fac şieu!

Măcar atât? Dar eu ce făcusem? Amîntrebat-o. Răspunsul a venit cu un soi de in-dignare: cum ce, adică nu pricepusem?

– Mi-ai arătat că se poate trăi şi altfel.Mda... ce să zic? La plecare, am în-

tins mâna către flacoanele de medicamente:– Pe astea pot să le iau eu? Amintire...

A râs.– Sigur! Oricum nu le mai iau de-o

vreme. M-a întrebat dacă vreau să mă ducă

undeva cu maşina. Am refuzat. Dacă tot urmasă nu ne mai vedem, preferam să mă despartcât mai repede. Ne-am îmbrăţişat şi ne-amspus „La revedere” de parcă... chiar urma săne vedem a doua zi.

Am vrut să arunc flacoanele la primulcoş de gunoi. Dar am ezitat. Acasă, le-am golitde conţinut şi le-am pus într-un sertar. Cândsimt că mi-e greu, când mi se pare că lumeacare mă înconjoară e lipsită de strălucire şimari bucurii, deschid sertarul şi-mi amintesccă, pentru unii, există o lume şi mai urâtă.

MonicaRădulescu

Poveşticu

îngeriSinucigașulSinucigașul

Ais era obosit. Avusese o zi lungă, în-cepută cum se putea mai rău cu şedinţa lunarăde repartizare. Ca de fiecare dată primise ace-laşi colţ de lume, plin de tristeţe şi praf, de un-de nu se zărea nici mare nici munte şi unde toţioamenii erau obosiţi şi nervoşi. Era o întreagăaventură să-i înţelegi pe toţi, să-i urmăreşti zide zi şi să le rezolvi problemele. Nu erau nici-cum mulţumiţi şi uitau instantaneu că au fostajutaţi.

Avea câteva cazuri rămase de lunatrecută şi azi le urmărise îndeaproape, strecu-rându-le mici bucurii în cale, dar oamenii re-fuzaseră să se trezească din amorţeala obişnu-ită. Erau extrem de îndărădnici, n-ar fi recu-noscut o bucurie nici dacă le-o plezneai pesteochi. Ba mai mult, unul dintre ei începuse săse gândească la sinucidere.

Uşa se închise în urma lui şi o mânărăcoroasă îi aranjă o şuviţă rebelă.

– Ai venit, îngerul meu.Ais zâmbi şi-şi întinse aripile să se

dezmorţească. Ilika îi suflă în ceafă râzând şitoate necazurile lui dispărură. O cuprinse înbraţe şi o sărută.

– Cum le ştii tu pe toate!– Păi oricine ar observa cât eşti de

pleoştit. Iar ai ieşit prost la repartiţie?– Mda, acelaşi loc, aceiaşi oameni.

Tu?– Eu am o grădiniţă nouă. Tare sim-

patici puştii ăştia, mă fac să râd toată ziua.– E posibil să am un sinucigaş.– Doamne.. poţi să-l ajuţi?– Nu ştiu, insistă cam mult. Mi-e

teamă să nu-l pierd.– Ai grijă, se încruntă Ilika. Ce putem

face?– Încă nu ştiu.Mâncară împreună pe o felie de nor,

privind apusul şi povestindu-şi activităţile depeste zi. Se sfătuiau în privinţa cazurilor maimereu, dar o sinucidere era ceva foarte grav şinici unul nu ştia cum s-o rezolve.

Ais se întoarse abătut toată săptămâ-na. Ajunsese să-i neglijeze pe alţii ca să sepoată ocupa mai mult de cel cu gânduri de si-nucidere şi problemele se amplificaseră. Riscasă scape de sub control toată zona. Reacţionasperiat când omul se apuca să-şi scrie biletulde adio şi genera conflicte între ceilalţi. Sin-gura lui mângâiere era faptul că reuşise să-lîmpiedice timp de o săptămână să scrie neno-rocitul ăla de bilet.

– Nu mai ştiu ce să fac, îi zicea el Ili-kăi. Poate chiar trebuie să se întâmple.

– Nu, nu vorbi prostii. O să fie bine,îl minţea Ilika la fel de preocupată ca şi el.

În a treia săptămână Ais era la un pasde haos. Primise mustrări, dar nu avea inimasă-l lase pe om singur şi să se întoarcă la cei-lalţi. Ilika îşi luă liber de la grădiniţă şi se apu-că să-i mai rezolve din cazuri ca el să poată stacu cel pierdut. Ais era obosit. Aripile lui se fă-cuseră gri, ochii nu-i mai străluceau, nu puteasă doarmă şi începea să-şi piardă puterile. În-grijorată, Ilika se hotărî să facă ceva, orice, aşacă se transformă în pasăre şi se apropie de om.

– De ce faci asta?Omul se sperie, dar Ilika nu-i dădu

pace până când nu-l forţă să răspundă.– De ce faci asta te-am întrebat. Ştii

că soţul meu se străduie de câteva săptămânisă te ajute să depăşeşti momentul ăsta greu şisă redevii un om fericit ? Ştii că şi-a pierdutpropria linişte ca să o găsească pe a ta? Crede-mă, îngerii nu-şi pierd uşor liniştea.

– Cine eşti? Ce vrei?, bângui omulsperiat.

– Nevasta îngerului tău.– Ce glumă-i asta?! Încetează!– Ah, mă enervezi. Copiii de la grădi-

niţă sunt mai înţelegători ca tine. Vreau doarsă uiţi de sinucidere şi de alte prostii. Crezi căpoţi să mă ajuţi?

– Lasă-mă, pleacă!

Ilika se dădu bătută şi plecă. Lui Aisnu-i spuse nimic, era prea necăjit ca să-l maisupere şi ea cu încăpăţânarea omului. Íi suflaîn ceafă, îi mângâia aripile, dar nimic nu-l maiînveselea. Ais dormea puţin şi agitat, vorbeaîn somn şi nu-şi mai găsea liniştea nici măcarprivind apusul.

În zilele următoare omul încercă decâteva ori să scrie biletul de adio. Nu se ştie dece nu se pot omorî fără să treacă peste acest

pas. Prima dată Ais opri curentul în tot car-tierul, a doua oară uscă pasta în toate pixuriledin casă. Apoi trimise omului un curier insis-tent la uşă, sparse o ţeavă la vecinii de deasu-pra, îi trimise prietenii pe cap, îi strică tastatu-ra. Omul se înfuria şi se văita că doar lui i seîntâmplă, că este blestemat. Părea din ce în cemai hotărât să termine cu lumea aceasta. Aisavea nevoie de timp de gândire şi, mai ales, detimp pentru celelalte probleme ale zonei sale.Constrâns de împrejurări, îl băgă pe om în spi-tal ca să fie supravegheat de alţii şi el să-şi va-dă de ale lui. Omul ajunse trist şi revoltat înspital. Nu putea să scrie bilete, nu avea calcu-latorul cu el, nu era singur deloc. Având atâtatimp liber se apucă să-şi aranjeze gândurile,amintirile şi dintr-un colţ ascuns al minţii îi ră-sună glasul unei femei „Nevasta îngeruluitău”. Îl umflă râsul până la lacrimi, ceea ceatrase atenţia asistentelor şi se simţi obligat săle povestească. Femeile se amuzară şi îl felici-tară pentru prietenii săi atât de îngrijoraţi pen-tru el şi atât de plini de umor.

Ais se împăcase deja cu ideea căomul era pierdut. Nu-l mai putea împiedica săfacă ce doreşte şi nu mai avea putere să alergeatât pe lângă el. Îl văzu ieşind din spital vesel,luându-şi la revedere de la asistente de parcăfusese în tabără. Îl urmări până acasă şi fu ui-mit de cantitatea de provizii pe care le cum-pără pe drum. Fu şi mai surprins când îl văzugătind şi mâncând cu poftă. Părea că-şi re-venise şi că nu mai avea nici un fel de gând.Seara omul primi musafiri şi povesti tot felulde anecdote şi glume. Ais se pregătea să plececând îl auzi spunând povestea cu nevasta în-gerului lui. Oamenii râdeau, dar el ştia că nufusese o glumă şi se întoarse acasă într-ungând.

– Ai venit, îngerul meu?– Da, răspunse Ais întinzându-şi arip-

ile şi primind binecuvântata suflare pe ceafă.Apoi o luă în braţe şi o sărută.

– Cum le ştii tu pe toate..

AlegeriAlegeri

Te-am ales pe tine. Dintre toate fe-meile lumii (reduse la numărul celor pe care lecunosc şi care îndeplinesc criteriile de eligibi-litate) te-am ales pe tine. Ce onoare, nu? Esteo onoare uşor de transformat în oroare pentrucă nu te-am întrebat dacă vrei să te aleg, nicimăcar nu ştiu dacă ai licitat în acest scop. Dareu te-am ales şi asta e cel mai important.

Acum păzesc telefonul. Sigur vei su-na, doar eu te-am ales să-ţi dăruiesc inima meanumai ţie, pentru totdeauna. Cum? N-o vrei?Dar cine ţi-a cerut draga mea aşa ceva, eum-am oferit pentru sacrificiu, mi-am înfipt îninimă dragostea asta pentru vecie şi dacă o voismulge de acolo voi sângera până la moarte.Sigur că ştiu că eşti liberă să alegi pe cine vrei,dar nu mă pot opri să sper că voi fi eu acela.Din când în când mă uiţi şi trebuie să-ţi aducaminte de mine şi dragostea mea. Mă alungicu un gest sau o vorbă, te chinui uneori în re-grete întrebându-te dacă vei fi pedepsită pen-tru lipsa ta de dragoste. Sigur că vei fi, şi eusunt.

Sună. Mă reped ameţit de dorinţă sărăspund înainte ca sunetul să-mi fi atins ure-chile. Nu eşti tu. Mi se citeşte dezamăgirea înglas, iar femeia de la celălalt capăt al firului osimte. Oftează şi-mi aminteşte reţinându-şi la-crimile de ea. Aproape am uitat cine este. Îşispune numele de 2-3 ori până când trezit la re-alitatea camerei mele goale îmi amintesc. O

(Continuare în pag. 13)

Pagina 12 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

PROZĂ SCURTĂPROZĂ SCURTĂ

(Urmare din pag. 12)

simt tresărind de bucurie că totuşi nu-i închidderanjat de apelul ei. Mi-amintesc tot. Ea m-aales pe mine. Dar n-am rugat-o eu aşa că sămă scutească de scenele astea lacrimogenedemne de orice telenovelă de succes. Da, m-aales dintre toţi bărbaţii lumii ei, cu bune şi re-le, pentru totdeauna. Mă iubeşte deşi nu măprea vede şi ar muta vreo câţiva munţi să fimîmpreună. Ce mai fac? Dau drumul la televi-zor şi caut febril un post gălăgios, cu muzicăşi oameni care petrec. Uite asta fac, prin clu-buri cu prietenii, mint eu jucându-mă cu o cu-tie de bere pe canapeaua din sufragerie. Nu,nu ne putem vedea, suntem în plină petrecere.Oftează, zâmbeşte şi îmi urează să fiu fericit,apoi închide ca să-şi înghită lacrimile departede urechile mele sensibile. Aranjez telefonuliritat de întrerupere. Dacă ai sunat ?

N-ai sunat. Aflu acest amănunt destulde repede pentru că ros de nelinişte te sun înclipa în care am închis telefonul. Îmi răspunziacru, aruncând un deranjat „a, tu erai” care nuprevesteşte nimic bun. Încerc să fiu nonşalant,să lansez o conversaţie interesantă, dar îmi re-tezi avântul brutal scuzându-te că aştepţi untelefon important. Da, sigur, nu te mai deran-jez, sună-mă când poţi, bângui grăbit şi închiziînainte de a apuca să-ţi urez o dupămasă fru-moasă.

Suntem mecanisme programabile ca-re funcţionează într-o simbioză ciudată dictatăde măreţul ceasornicar al lumii. Din când încând ni se înfige o şurubelniţă mică şi ascuţitădirect în suflet, doar în scop ştiinţific. Se ana-lizează răspunsul la stimuli, şocul emoţional şireacţiile adverse. Devenim dependeţi de şuru-belniţă şi nu mai putem trăi decât în prezenţaei. Altfel suntem lăsaţi să decidem singuri dece mecanism ne alăturăm roţile zimţate. Noine prindem de alţii, alţii se prind de noi, în-tr-un nesfârşit dans al scaieţilor, al rotiţelor şişuruburilor. Ne desprindem greu, lingându-nerugina. Căpătăm uzuri ce nu se mai repară ni-ciodată. Ne mângâie doar speranţa că într-o zivom fi aleşi pentru experimentul sublim, îm-punşi cu şurubelniţa fără să ne dăm seama şiimplicaţi pe viaţă în simbioza dictată de ma-estru.

GhindaGhinda

Nu făceam nimic. Aşteptam cumintesă-şi cumpere ceilalţi de mâncare şi să ne aşe-zăm undeva pentru prânz, într-un loc unde sămi se permită să-mi mănânc pachetul adus deacasă. Stăteam pe o bordură înaltă de piatră,încălzită puternic de cele 35 de grade pe caremi le oferea soarele de august. Mi-era în sfâr-şit cald, după cele câteva ore petrecute la birousub cel mai aprig aer condiţionat. Mi se dez-gheţau şi gândurile şi inima. Făceam planuride vacanţă, vizitam plaje însorite, căram ruc-saci grei pe drumeaguri nebătute de munte.Apoi îmi ştergeam picăturile de sudoare de pefrunte cu basmaua roşie care-i plăcea lui multşi îl sărutam obosită de atâta fericire. Alegeamun loc ferit şi instalam cortul. Casa noastră cuvedere la mare, casa de vacanţă din inima pă-durii, refugiul pentru nopţile cu furtună.

Nu ştiu de unde a apărut. Mi-a atrasatenţia fusta foarte scurtă, de un albastru put-ernic şi picioarele slabe şi albe. Înainte de aapuca să alcătuiesc un gând, era lângă mine.

– Îţi dau ţie asta, mi-a zis şi mi-a în-

tins un obiect pe care-l frământase mult întredegete. Şi degetele erau asemenea picioarelor,albe şi slabe şi cumva pline de riduri, deşi fatanu avea mai mult de 17 ani.

– Nu, am zis din reflex.– Ia-o!, a insistat pe un ton care m-a

făcut să întind mâna automat şi să primescobiectul.

– Şi ce să fac eu cu asta?, am conti-nuat să protestez fără să mă uit ce primisem.Era un gen de împotrivire pe care-l practic cutoţi străinii, uneori fără să vreau.

– Nu ştiu... e norocoasă.

Soarele îmi cădea drept în faţă întimp ce ei îi întuneca privirea. Îi ascundea faţaaşa de bine încât n-am reuşit să reţin nici o tră-sătură, nici o culoare. Obiectul pe care mi-ldăduse îmi zgâria uşor palma făcându-şi sim-ţită prezenţa. N-am rezistat tentaţiei şi mi-amdezlipit ochii de faţa ei fără contur şi m-am ui-tat ce-mi dăduse. Era o ghindă. Una mare şifrumoasă, cu pălărie grunjoasă şi miez netez,o ghindă dintre cele mai obişnuite, dar totuşinorocoasă. Am zâmbit a neîncredere.

– Zici tu că e norocoasă. De unde ştii?

N-am primit răspuns. Fata dispărusede lângă mine şi, deşi am încercat s-o zărescîndepărtându-se, n-a fost chip să mai dau deea. Am vrut s-o strig, dar nu ştiam cum ocheamă. În plus, lumea deja se uita ciudat lamine. Atunci m-am gândit că n-a fost nimicreal, că fata s-a interpus pe frecvenţa gându-rilor mele şi fără să vreau am vorbit cu ea. Nuştiam cum se poate face aşa ceva, dar uneoritotul îţi pare posibil. Aş fi vrut să mă întorcnetulburată la gândurile mele, dar ceva conti-nua să mă împungă în palmă cu o forţă pe carenu o puteai contrazice. Mi-a trecut prin cap căacum aş fi în stare să vorbesc chiar şi cu ghin-da. Era clar că îmi imaginam mai mult decâttrebuia. Poate de la soare, poate de la aerulfierbinte care tocmai năvălise în plămânii meischimonosiţi de frigul artificial. Am ascuns re-pede ghinda în geantă şi am aşteptat câtevaminute apoi m-am uitat dornică să n-o mai gă-sesc şi să pot miza pe ideea unei fantezii. Darghinda nu dispăruse.

Câteva zile am tot verificat dacă maiam ghinda în geantă. Nu îndrăzneam să spunnimănui, cine m-ar fi crezut? Mă gândeam totmai des că nu ar trebui să primesc obiecte dela străini, ce m-aş fi făcut dacă îmi dădeacheile de la o maşină? Dar nici să aruncnorocul pe geam nu prea-mi venea. Istoria tri-foiului, a găinaţului, a gurilor de canal cunumăr impar de găuri, a pufului de plop, toateîmi spuneau că nu e de glumă cu norocul şi căobişnuieşte să vină în cele mai neaşteptateforme. Ghinda mea era chiar frumoasă, iarcontextul în care o primisem completdeosebit. Începeam să am încredere în ea. Numă aşteptam la rezultate imediate, dar măaşteptam la ceva.

Pe fata cu fustă albastră n-am mai vă-zut-o de atunci. Mă uitam după ea de fiecaredată când treceam pe lângă bordura înaltă, darcăutam mai mult o senzaţie decât o faţă pentrucă nu reuşisem să-i reţin trăsăturile. Cu tim-pul, amintirile legate de ea şi de ghindă s-auestompat. A venit toamna, apoi altă vară şi dinnou toamnă. În a doua vară, pe când zăceampe-o plajă cu ochii pierduţi în mare şi cu pi-cioarele pline de nisip, aşteptarea mea a luatsfârşit. El îşi sprijinea capul de genunchii meişi moţăia. Îmi ţineam o mână pe pieptul lui şiîi corelam bătăile inimii cu respiraţia liniştităşi cu valurile mării. Lacrimi mari, sărate, îmi

străbăteau faţa arsă de soare în drumul lor sprenesfârşita împlinire, spre marea ce-şi loveablând valurile de ţărm. Norocul respira moaleprin palma mea şi bătea în ritmul valurilor.Undeva într-o geantă veche, o ghindă mare şigrunjuroasă îşi împlinise menirea.

Maria Postu

Aceste texte fac partedin volumul de proza scurtaîn curs de apariție la edituraTrakus Arte, București.

Cum să fii adoptat Cum să fii adoptat de un pian albastrude un pian albastru

E foarte greu să crezi într-un pian al-bastru. El nu se poate asorta cu orice stare despirit. Cu orice anotimp, cu orice solist. Ca săcânţi la un pian albastru trebuie sa fii fată.Neapărat blondă şi cu ochi albaştri. Să cânţidoar primavara. Doar dimineaţa. Dar cine or-ganizează concerte dimineaţa?

Poate de dragul concertului albastru,spectatorii ar veni să te asculte şi dimineaţa.Sau la o audiţie organizată după miezul nopţiitu ai cânta dimineaţa vestind triumful zorilor.Pianul albastru nu poate sta captiv în sufrage-ria uriaşă a unei vile din împrejurimile marilororaşe. Poate dacă vila ar fi pe malul mării, îm-brăcată în sticlă de sus până jos ori chiar pepuntea unui vapor uriaş. Pe care lumea vine săpetreacă ani întregi de viaţă. Fugind din forfo-ta oraşelor, evadând din timp. Să auzi cum sesparg valurile de punte şi cum pianul, la adă-post, traduce totul în sunete. La un momentdat, nici nu mai e nevoie ca degetele magiceale pianistei sau ale pianistului care îi ţine lo-cul când ea doarme, nici nu mai e nevoie săatingă clapele pianului. E destul ca el să segândească la o melodie şi ea ţâşneşte imediatde pe clape. Uneori se întâmplă invers. Pi-anista sau daca ea doarme, pianistul, este pepunte, în una din uriaşele locuri de distracţieale hotelului plutitor, departe de pianul albas-tru. Simţi nevoia să asculţi piesele tale prefe-rate, te gândești la plăcerea de a atinge clavi-atura transparentă a pianului în care se revarsătoată imensitatea cerului senin sau intensitateaunei furtuni dezlănțuite deasupra orașului plu-titor, şi vezi cum muzica ţâşneşte din toţi poriipianistului sau ai pianistei de serviciu ca şicum, nu ei ar fi adoptat pianul, ci acesta i-ar fiadoptat pe ei, hrănindu-și melodiile din sevatrupurilor lor din zi în zi mai transparente, ră-mânând doar degetele lor albastre ca un trans-plant nedureros pe clapele pianului albastru.

Aşteptând zadarnic Aşteptând zadarnic să fiu arestatăsă fiu arestată

Le spuneam mereu că eu sunt vino-vată. Luam totul asupra mea: şi căderile ma-sive de zăpezi, şi alunecările de teren, şi tai-funurile din Jakarta, şi eclipsele de lună, şisubţierea stratului de ozon. Mă miram cum demă lasă liberă să plec, să vin, să provoc altedezastre, alte accidente, alte răsturnări de gu-verne şi căderi de preşedinţi prin simpla meatrecere prin istorie. Nu uitam niciodată să plecfără acte la mine, fără haine de schimb pre-gătită să fiu arestată şi apoi condamnată peviaţă... Mă învinovăţeam pentru toate coşma-rurile care te-au făcut azi noapte să înghiţi unpumn de pastile şi apoi să nu te mai trezeşti.M-aţi putea acuza şi pentru cântecul acela care

(Continuare în pag. 14)

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 13

PROZĂ SCURTĂPROZĂ SCURTĂ

(Urmare din pag. 13)

a răsunat la miezul nopţii şi a făcut trenurile săderaieze şi avioanele să se lase deturnate, paz-nicii să lase cheile în uşa condamnaţilor iaraceştia să refuze să plece. Mă mai puteţi acuzaşi pentru invazia de miros de cadavre din oraşşi pentru faptul că în anul acela iarna a întârzi-at să vină şi toamna s-a ciocnit cu un stol depăsări migratoare şi le-a aşteptat să se vindecepentru a-şi putea continua drumul. Aştept za-darnic să fiu acuzată. Oamenii nu au curajulsă-și înfrunte spaimele.

Staţia următoareStaţia următoare

Nu uita niciodată să coboare la staţiacare trebuie: aceea ce se afla la câțiva metri delocuința sa. Așa cum nu uita niciodată să-șiplanifice la secundă timpul cu luni de zile îna-inte, nu uita să facă o listă de cumpărături şi săcumpere absolut tot ce era pe listă. Și uneori îlatrăgeau lucruri care nu erau pe listă cum ar fio felie de fericire proaspătă și parfumată ca uncozonac expusă la „Oferta zilei” sau o clepsi-dră în care timpul curgea invers sau o floarecare se deschidea doar când o privea el și seprefăcea într-o floare îndoliată când o priveauceilalți, dar el nu-și permitea să cumpere ce nuera pe listă. Avea răbdarea să aștepte ca acelelucruri să fie trecute de o mână invizibilă și pelista sa. Suferea cumplit daca vreo secundă seirosise pe discuții sterile cu o persoană insig-nifiantă sau pe o emisiune banală sau dacăvreunul dintre articolele de pe listă se epuizasesau fusese înlocuit cu alt produs asemănător.Ţinea enorm la tabieturile lui zilnice: cafeaua,tutunul, ziarul şi raţia lui de dragoste pe carei-o ofereau cei din jur ca pe o prajitură ţinutăprea mult timp în frigider, ale cărei ingredien-te erau demult expirate, decolorate de beculdin frigider sau îmbibate cu mirosul tuturoralimentelor care se perindaseră zilnic pe raf-turi înainte de a sfârşi apoi în stomacul uriaş alfamiliei. Se aşeza pe cel mai apropiat scaun li-ber de uşa de coborare din tramvai şi se cu-funda în lectura paginilor de mică şi mare pu-blicitate pâna ajungea la staţia lui. Într-o sea-ră, era Ajunul sărbătorilor de iarnă, poate ar-monica cerşetorului care răsuna în tramvaiulgol, poate ochii albaştri şi incredibil de puri aifiicei cântăreţului ambulant care îl acompaniadin voce, îl făcură să uite să coboare. Sau poa-te amintirea obiectelor expuse ca „Oferta zi-lei” tentându-l cum nu i se mai întâmplaseniciodată. Nu ştia unde duce staţia următoare,nu simțise curiozitatea de a explora ce se as-cunde la capatul liniei, nu ştiuse niciodată şispera ca măcar acum, dus de valurile melodieicerşetorului şi de ochii albaştri ai fiicei sale, săafle.

Soneria salvatoare Soneria salvatoare

În fiecare seară îşi pregăteşte cel maibun costum, îl asortează o cravată elegantă,care să nu atragă atenţia nici prin extravaganţăşi prost-gust, nici prin simplitate ostentativă.Îşi pregateşte pantofii de piele cumpăraţiprintr-un noroc chior de la un vecin nevoit săplece rapid din ţară şi care şi-a vândut pe ni-mic garderoba plină de lucruri de firmă la careel, vecinul de vis-a-vis, nu ar fi îndrăznit săviseze niciodată că le poate avea. Nu uită săcontroleze dacă în sticluţă mai sunt câteva pi-cături de colonie din parfumul acela primit cuani în urmă de la un văr care petrecuse un ande zile pe un vas de croazieră. Îşi înghite o

pastilă, atât, una singură spre a avea un somnliniştit, înaintea marii confruntări de mâine, nuînainte de a-şi repeta scenarii culese de prinzeci de reviste despre succesul unui interviude angajare. A! Şi să nu uite! Nu strică să aibăla el un exemplar din CV-ul şi Scrisoarea deintenţie pe care le-a trimis la câteva zeci deagenţii. Trebuie să doarmă bine, să aibă o mi-nă proaspată, să nu dea impresia că e un cerşe-tor, care poate fi amăgit, păcălit, minţit cu unserviciu prost plătit şi în condiţii inumane. A,da, şi telefonul, să nu cumva să uite telefonul,poate fi sunat în orice moment că poate s-amutat locaţia interviului sau că poate s-a amâ-nat în altă zi. Sau poate chiar de o altă agenţieîn căutare de posibili candidaţi, De aceea îlpune la încărcat, ca nu cumva, tocmai mâinetelefonul să-i joace vreo festă care l-ar puteacosta chiar mult visatul loc de muncă. Nu re-uşeşte să adoarmă derulând zeci de ipoteze le-gate de ziua de mâine ca ţi cum s-ar afla în faţaunei întlniri de dragoste, prima dragoste. Însfârşit, locul de muncă pe care l-a visat atât demult, e doar la un telefon distanţă. O pastilăde dormit, e insuficientă pentru a-l linişti. Defapt, de cand fusese trecut în şomaj, doar elepastilele, draguţele, frumos colorate, rotunde,apetisante, liniştitoare, îl calmaseră, îl ajuta-seră să supravieţuiască, să suporte mai uşorcoşmarul de a nu mai fi trezit dimineaţa deceasul deşteptător, şi de a fi lăsat să dormi pâ-nă la orice ora vrei. Ce n-ar fi dat înainte, cândsoneria îl trezea fără milă, pentru un sfert deoră de somn în plus... Acum însă, somnul eraultimul lucru pe care şi-l dorea şi care fugiseodată cu locul său de muncă spre o destinaţienecunoscută. Apoi când soţia plecase „la ma-ma”, doar până se liniştea el şi-şi căuta un jobbun, crescuse numărul pastilelor la două peseară, apoi la trei; când ajutorul de şomaj s-aterminat şi jobul visat, în ciuda a zeci de inter-viuri, tot nu apăruse, numărul pastilelor a cres-cut la patru, când soţia a încetat să-i mai răs-pundă la telefon, a ajuns la cinci pe zi. Acum,îşi spuse el pentru a se scuza ca de obicei, epentru ultima dată... Trebuie să dorm bine...Le voi lua pe toate câte au mai rămas ca să nufiu tentat mâine după ce mă vor angaja, săreîncep să le iau. A! Şi pentru că tentația de avisa la infinit creează dependență ca și pas-tiluțele astea, să nu uit să potrivesc soneriaceasului deşteptător...

Adrian Botez

A sta în calea A sta în calea oameniloroamenilor

Era frigul ascuţit şi jilav al unui sfâr-şit de martie câinos. Oraşul nu suferise de peurma inundaţiilor. Satele, însă, jur împrejur,fuseseră scufundate, mai mult de jumătate,într-o mlaştină neagră, uleioasă, greţoasă, dez-nădăjduitoare.

Era duminică, la un ceas după amia-ză. Tânărul desculţ stătea în mijlocul străzii,pe carosabil - îngenuncheat. Şoferii, destul derari, care treceau, îl înjurau pe cel îngenun-cheat - grosolan şi sonor, spectaculos, ieşiţiafară cu trupul, pe jumătate, din cabine. „Beţi-vule!” – strigă unul, cu o mirare victorioasă,de parcă atunci ar fi făcut o mare descoperire.Îl înjurau - şi treceau mai departe. Aveau tre-burile lor, atât de grabnice… Tânărul desculţrămânea, în continuare, impasibil, îngenun-cheat şi gol până la brâu, pe carosabil. Capul ise plecase, adânc, până aproape de asfaltul cu

străluciri ferite, întunecate, bănuitoare. Asfal-tul amestecat cu crâncena ură a apei.

Tânărul se ruga. Ochii nu i se vedeau.Buzele îi tremurau, se zvârcoleau de chinulcumplit al rugăciunii. Pe trotuar nu treceau de-cât umbre răzleţe. La un moment dat, una din-tre ele înaintă pe carosabil, până ajunse îndreptul tânărului îngenuncheat. Era un preot înreverendă, care tocmai ieşise de la Sfânta Li-turghie.

– De ce stai aici? - întrebă, cu blân-deţe, preotul.

Tânărul ieşi, cu greu, din adâncuri.Ochii îi erau tulburi, duşi în fundul capului, deparcă s-ar fi întors un scafandru, din gropilebeznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:

– I-am ieşit lui Dumnezeu în cale.Trebuie să mă vadă, aici, în calea cea mare.

Preotul se gândi, o clipă, cu ochii sprenorii de plumb, care se târau, parcă, direct pecreştetele oamenilor. Apoi zise:

– Dumnezeu te vede şi dacă eşti înfundul pămantului. De ce stai, deci, aici, în ca-lea oamenilor?

– Le-am ieşit şi oamenilor în cale.Altfel, oamenii nu mă vedeau. Dumnezeu,poate, vede, dacă nu a vrut să-şi întoarcă faţade la noi. Dar oamenii nu văd, decât dacă lestai în cale - murmură tanărul. Dar, ciudat, vo-cea i se auzea de parcă ar fi strigat.

Preotul zăbovi din nou, de data asta,parcă, distrat, gândindu-se la cu totul altceva.Spuse, cu aceeaşi voce egală, monotonă, totuşisfredelitoare:

– Oamenii te înjură, nu te văd înge-nuncheat. De ce stai, deci, aici, în calea oame-nilor?

Pentru câteva zeci de clipe, capul tâ-nărului deveni neobişnuit de greu, părând gatasă se prăbuşească în adâncul apelor negre, bă-nuitoare, ale asfaltului. Maşinile treceau, pelângă cei doi oameni din mijlocul şoselei - dedata asta, maşini tăcute - de parcă, în mijloculşoselei se ivise o insulă, pe care corăbiile-au-tomobile trebuiau s-o evite, ca să nu se scu-funde. Apoi, cu aceiaşi ochi tulburi, tânăruldesculţ îl privi pe preot. Treptat, tulbureala dinochi deveni flacără pâlpâindă, apoi străpunge-re cu flacără:

– Stau aici ca să mă vezi Sfinţia Ta.Pe Sfinţia Ta, după cum vezi, nu te înjură oa-menii. Dacă Sfinţia Ta m-ai luat în seamă, măvor lua oamenii şi pe mine în seamă. Pentru căSfinţia Ta stai, acum, lângă mine. Şi, poate, sevor gândi că, la câţiva kilometri de aici, fraţiinoştri urgisiţi se roagă, din ape, lui Dumnezeuşi fraţilor lor oameni de pe uscaturi - ei, ur-gisiţii, se roagă din mijlocul apelor lui Dum-nezeu, apele mâniei şi semnele ispăşirii - iarnu în mijlocul şoselei oamenilor. Şi sunt goide tot, iar nu ca mine, doar pe jumătate. Şipicioarele lor, desculţe, nu mai calcă - nu maiau unde călca - poate că zboară…

Preotul căzu pe gânduri. Şi rămase,aşa, căzut pe gânduri, în picioare, lângă tână-rul îngenunchiat, până ce luminile cerului şipământului păliră şi se stinseră în seară.Atunci, în tăcere, preotul îngenunchie lângătânăr, în mijlocul şoselei - pe care, mute, sescurgeau automobile, sfârâind prin luciulamestecat, întunecat, al apei şi asfaltului. Şi,pe măsură ce treceau prin dreptul celor doi oa-meni îngenunchiaţi, farurile maşinilor seaprindeau, mari, uriaşe - perechi de ochi carese deschideau larg - poate, în sfârşit, văzând şiînţelegând.

Pagina 14 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

PROZĂ SCURTĂPROZĂ SCURTĂ

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 15

Lacrimile nevăzuteale poeziei

Apărut la EdituraA.T.U. – Hermannstadt,Sibiu, volumul de versuriInstincte canibalice semnatde Liviu Ofileanu are toateatuurile poeziei de mare ţinu-tă, reconfirmând – dacă maiera nevoie – talentul unuipoet ce şi-a clădit singur Gol-

gota, refuzând cu încăpăţânare nedreptatea pecare i-a făcut-o destinul şi transformând sufe-rinţa în altceva, greu de definit, un fel de odăa bucuriei în lacrimi.

Emigrarea lirică într-o Americă dintrenori, într-o ficţiune geografică numită Mexic,relativizează totul: timpul, spaţiul, sentimen-tele, speranţele şi adevărul, din fotoliul fie-cărei zile poetul stârnind tectonica continente-lor imaginare: „găsesc că e absurdă orice bu-curie fără chin, / şi aş închide pe viaţă miliar-darii orbi, / surzi la ţipetele acestui stomacuriaş numit mexic” (arest).

Numai că, în mod ciudat „Mereu ve-dem filme cu americani / în care ni se pare căe vorba despre România” (citat din memorie -A. Păunescu). Aşa că banalitatea cotidiană ca-pătă proporţii cosmice şi dramele se produc şise trăiesc într-o înfricoşătoare nepăsare, dis-continuitatea timului ucigând cu eleganţă şigraţie: „unchiul îşi lăsa căpăţâna alături dehalba goală / şi cu limba ieşită mă împroşcavehement: «... fiindcă altfel nu se poate trăi,copile, vezi că lumea e rea, / e bine că măasculţi, de mult n-am stat de vorbă / cu unbărbat adevărat...» / şi cum lucrasem docher,l-am dus pe umeri acasă, / apoi lângă mătuşamea în spatele bisericii.” (unchiu’ santiago).

În această linişte stridentă răzbate, to-tuşi, un semnal de alarmă, ce ne pune „pe fig-ură zâmbetul vechi / din tabloul ascuns în val-iză”. Un semnal venit de prin anii ’70, când „şiDumnezeu părea un comunist convins”, aşaîncât: „federico încarcă pistolul şi-l aşează penoptieră. / nu ştii peste cine dai în somn...”. Şi

mai este ceva recognoscibil în refugiul „mexi-can”; vechile poveşti: „un impiegat stă singurîn gară, / trenul soseşte şi anna karenina apa-re după colţ... / din orice loc ai relua scenaceva trebuie să zacă între linii / şi spectatorulsă strige: «au meritat banii, băi frate” (motivede trăit!).

Aparenţa transcendenţei auctoriale, acreatorului „nemuritor şi rece” nu salvează -în irealitate se trăieşte chiar mai greu decât pepământ – astfel încât „indulgenţele” vânduteîn bâlciul deşertăciunilor stârnesc zâmbete in-chizitoriale: „1001 de nopţi e o poveste aiurea/ care minte că putem scăpa de moarte prinnarativitate. / însă noaptea, vine în caselenoastre câte un vârcolac imens, / cu ghearemari de leu şi aripe de struţ / greu ca balenaadusă în port / de pescadoarele ruseşti puşkin,esenin şi ahmatova; / mirosul de carne ame-ţeşte lectorul / şi nici măcar o macara nu-lpoate lua din fotoliu / (...) / aria sexuală atrompetei de jazz / mentosanele şi poemelealbe de şuierat iubitei la urechi / îţi mănâncăvremea degeaba. / dacă nu spui ceva de neui-tat, / ceva care să ţină loc de mamă şi tată / săacopere spărtura din zid – să însoţească bă-tăile de tobă / taci şi ascultă! / fii măcar dedragul literaturii un pui de serenus zeitblom.”( calitatea de martor). Îndoiala devine, în con-text, moara ce macină instinctul gloriei: „nusuportăm gândul / că moartea e mai sigurădecât lufthansa / şi frica de Ea ne umple zecide pagini de tribulaţii, / ieşiri lamentabile îndecor. / atunci, avem iluzia că îi putem oferimorţii o cauză, / mobilul existenţei noastre; unrol în revoluţie, / un protest eroic şi o erată laimbecilitatea omului; / satisfacţia că nu aimurit ca un hamster / îţi mângâie sufletulasemenea rugăciunii” (gambitul damei).

Acest prim ciclu de poeme al volu-mului, intitulat apocrife la cântecele lui j.alfred prufrock ar putea fi rezumat în versu-rile din poezia care îl încheie: „oamenii aunevoie de mitologie / aşa cum peştele se bu-cură în clipa morţii lui / de secunda luminatăîn aer” (chupacabra). Dumnezeu, ne scriepoetul din mexicul fiinţei lui, e liber doar înmăsura în care sunt liberi şi cei ce îl caută:

„am fost păcăliţi că Zeul se va întoarce din cer/ şi El a venit pe mare cu hernan cortes, / auars tenochtitlanul / şi monctezuma a pieritalături de părinţi; / capetele înfipte în parisunt dovezi de vitejie, / în van ne-au băgatcrucea pe gât: / vulcanul popocatepetl nupoate fi catolic...”

Al doilea ciclu din volum se intitu-lează Camera surdă. Este o cameră cu patrupereţi de piatră, în spatele cărora „mexicul” sepot ascunde de mila şi compasiunea civiliza-ţiei agresive. Paradoxal, fericirea pare maiplauzibilă acolo, unde: „statuia mariei plângepe umerii unui beţiv” (nici un vânt de învăţă-tură străină), iar: „Dumnezeu nu poate muri, /pentru că e singurul copil care creşte fără săîmbătrânească”. (camera surdă). E o sălbăti-cie devoratoare, numită viaţă: „vino la mine,împeliţat-o, vino la abator. / chiar omul tău iu-bit te va ucide şi doar ştiai / că toţi sunt mur-dari, complici ai nopţii. / cei care te-au vândutieri o vor face dintotdeauna. / nu degeaba um-bli singură / cineva trebuie să-ţi ucidă bestiadin cârcă, / să o împuşte ca pe garcia lorca.”(scris pe canatul ferestrei). Restul e tăcere;adică ceea ce povesteşte: „femeia gravidă cuDumnezeu - / literatura. Ea însăşi surdă, /umblă din poartă în poartă să monteze o ure-che.”...

Ultimul ciclu antropophagia disecătotul, cu un „instinct canibalic” în urma căruianu rămâne decât scheletul albastru al trupului– sufletul adică. Abatoarele lumii îşi iau şi elepartea din acest festin, numit istorie: „cain l-aucis pe abel / iuda l-a vândut pe Isus / barbariiau scăpat de creştini, inchiziţia de eretici, /curajul ioanei d’arc a fost răsplătit, / lagărelenaziste şi siberiene au rezolvat problema /demografiei / ce frumoasă e viaţa!... planteziarbori şi creşti copii, / le umpli capul cu val-ori tradiţionale / şi îi trimiţi să crape sub armein the name of the Lord.” (el hombre que noexiste).

Poetul „prooroceşte” în final că „no-ul sfârşit al lumii vine sub formă de amnezie”.Adaugând: „dar nu plâng, am învăţat o viaţăîntreagă să nu fiu patetic...”

Lucian Mănăilescu

Parfum

Am revenit pe tărâmul realităţiiPăstrând tăcerea.

Spiritul tăuL-am citit în revisteDupă mirosul epidermei

EştiScânteia

În lumea mea monotonă.

Concert

Noaptea se lasăRăspândind adieri bizare,Se simte în aer cum pluteşteMireasma.

Totul e ploaie de scânteiCorzile viorii sunt în flăcăriUltima serenadă

Din seara sfântă.

Fiori

Vocea ta îmi mângâieFiecare bătaie a inimii

O picătură de apă simt Cum se zbatePrintre vene şi corp.

Mă înduioşeazăArhaicele popasuriSingurătatea.Bizarul loc al nostru

Trăieşti?

Emoţii...

***

S-a stins

Fumul se-nalţă la cerZboară / Certitudinea.

Meditează la spinii ucigătoriFapte / destin / depresii.Oful şi suspinul s-au agăţatSunt povara lui.

VerdictulPrăbuşirea lui sufleteascăÎmplinirea.

Echinocţiu

Solitar / Meditează

Colţii veninoşiCarnea umană să fie hranaLibertatea.

Dornică de năzbâtiiTinereţea şi-a îngropat-o în iluzii.

Deşertăciune

Trec anii

Speranţa

Mă dezlipesc de iluziiÎnot în cântecPe-o barcă solitarăLa celălalt mal Întrerup contactul cu realitatea

Evadarea

Prefer locul acesta austerFastuosVirulentSe întunecăÎncerc să navighezÎn zadar

O sirenă tulbură apa.

Evantai de plăceriazvârlite pe mare.Luminii pentru iubire.

Doamna în negru

Credeam că mă confundăAruncând cu pietrele dispreţului.

O furnică m-am simţit În faţa doamneiCălcată-n picioare şi ucisăSugrumată de neadevăruriReplici…

Eşecul neîmpliniriiDoamna decapiteazăPe cine întâlneşte Depăşind bariera bunului simţ

Stimata doamnă în negru...

AA RR CC AA DD EE LL II RR II CC EE -- MM ii rr ee ll aa CC aa dd aa rr

Alergă după tatăl ei:– Stai tată... nu vreu să mă mărit cu

aista!– Ba ai să te mărţi, că eu şi mă-ta am

hotârât. Tatăl trânti poarta cu putere, trecu po-dul înjurând şi scuipă în râul firav ce încercasă-şi urmeze drumul greoi către inima satului.În faţa porţii îl aşteptau ţiganii împăcaţi cu zi-ua la prăşit, zgomotoşi ca de obicei, amuţirătotuşi la apariţia nervoasă a bărbatului.

– Ia, adunarea, se răstiră la ei! Urcaţiîn căruţe! Fasolică, mai repede, că se crapă deziuă!

Acesta din urmă făcu semn ţiganilorsă tacă, urcând apoi în cele două căruţe şubre-de pregătite pentru drum. În liniştea dimineţiiun cocoş întârziat cânta prelung ivirea zorilor.Roţile căruţelor lăsau răni adânci în pământulsubţire şi obosit. Zânca, o ţigancă rotunjoarăîncepu a lălăi un cântec trist, auzit de ea pe lanunţi: Zorile... În mersul legănat şi zgomotosal căruţei burtoase, oamenii ascultau glasulsubţire al ţigăncii, pierzându-se încet cu toţiiîn ceaţa dimineţii.

Anglitira rămase cu ochii înlăcrimaţiîn faţa porţii, îşi frământă mâinile, pieptuluscat i se umflă într-o suspinare prelungă, îşifăcu cruce şi privi spre cer: „Maică Preacu-rată, ajută-mă!”.

Avea treisprezece ani, copil firav îm-bătrânit prea devreme, dar cu ochii albaştri cacerul cuminte de vară. Avea şi ea vise, speran-ţe, că va pleca într-o zi din sat la oraş... Nu maifusese la Târg de doi ani, de când plăpândamamă se rugase cu glas domol de tată s-o ia şipe fată la bâlciul din Târg; motivase că mun-cise toată vara, că a avut grijă de fraţii maimici şi tatăl se înduplecă. Au pornit pe la patrudimineaţa spre Târg, ea îmbrăcase unica ro-chie, era cam frig în dimineaţa aceea, dar ceconta, urcă în căruţă şi se ghemui sub un preşmurdar ce mirosea a oaie, pantofii vechi ostângeau, îi dădu jos şi închise ochii visând laziua mult aşteptată. Dar tatăl îşi dovedi şi deacestă dată indiferenţa faţă de copil; cumajunse în Târg opri la hanul unde trăgea deobicei, lăsă caii şi căruţa în grija unui cunos-cut, iar Anglitirei îi spuse tâios: „Ai vrut laoraş? Ia şi satură-te, n-am eu timp de ploduri”şi se îndepărtă. Fata nu se aşteptase la asta. Îşifăcuse atâtea iluzii, auzise ea de la Pachiţa lu'Cracea că uliţele sunt de piatră şi că femeile seîmbracă altfel pe la oraş. Tare a mai plâns înziua aceea, singura alinare era un leagăn, încare pierdută fata se aşeză şi călătorise cu elprin sufletul ei. Amintirea acelei zile o făceasă-şi urască tatăl.

Anglitira deschise acum uşa părăva-nului, un fel de aniticameră a casei, şi intrăapoi în prima odaie. Dormeau acolo, oarecumfără griji, fraţii ei mai mici.

– Zamfiră! scoală-te, şopti la urecheasoră-sii, hai fa, n-auzi?

De după sobă, cu părul vâlvoi, Zam-fira chioară de somn, miorlăi ca o mâţă.

– Hai fa, hurneşte-te! zise Anglitiratrăgând pătura veche la o parte dezvelindu-i şipe ceilalţi fraţi care mârâiau de somn.

Zamfira deschise ochii şi trase ner-voasă de pătura roasă, comentând ca în fie-care dimineaţă.

- Offff, numai noi ne trezim cu

noaptea-n cap, hlizitele alea a lu' Stiriana,dorm până se umflă, nu le trimite nimeni latreabă, stau tooooată ziua şi sparg seminţe şiliorpăie din gură la poartă, iar noi, dăi muncăşi muncă, şi-apoi ne mai rupe şi din bătaie.

– Taci fă şi scoală-te o dată, hai că azitre' să spălăm lâna.

Fetele ieşiră din casă, Zamfira ar fimâncat ceva... dar ce... poate din mămăliga ră-masă de aseară... şi un pic de miere de albine...Intră în mica bucătărie de vară, unde muştelebâzâiau peste străchini, le dete la o parte şi bă-gă o bucată de mămăligă rece în borcan, dardin nefericire scăpă mămăliga în miere, n-avurăbdare să caute o lingură şi băgă mâna dupăbucată. Între timp Anglitira apucă de după ca-să o balie de tablă şi o trase după ea ieşind dincurte spre fântâna din faţa porţii. Făcu semnZamfirei, care ieşise din casă lingându-şi de-getele, să ia sacii cu lână. Se treziră şi fraţiimai mici, şi porniră desculţi în cămăşile lungiprin curte, apoi pe drum după ele. Anglitira, fi-ravă cum era, scoase totuşi iute câteva găleţicu apă şi le turnă în balie, soră-sa răsturnă dinsac jumătate din lâna murdară şi plină de cor-nuţi şi o înmuie în apa rece sloi. Aşa lână plinăde mizerie fata nu mai văzu de câţiva ani, pe-semne că oile astea au umblat numai târâindu-se. Satul începu să deschidă ochii gâdilat decâteva raze de soare. Fetele spălau tăcute lâna,Costică şi Nicu, fraţii cei mici se stopeau şisăreau pe rând în băltoaca de lângă fântână,scobind apoi cu degetele mici în noroi mân-jind pereţii fântânii.

– Ce-i cu apăraia asta? Voi, chioarelornu vedeţi ce lăcăraie aţi făcut?

Fetele tersăriră scuipând apoi amân-două în sân, copiii o luară la fugă în timp ceAnglitira încerca să desluşească figura mus-trătoare, soarele n-o lăsă să vadă nimic, decâtdupă ce îi înlăcrimă ochii. Se şterse rapid laochi, se ridică în picioare cu o bucată de lânăîn mână, din care se scurgea pe cămeşoaia eiapa murdară. Glasul răstitor prinse contur, eraAlistiroia, femeie aprigă, mai înaltă decât unbărbat, ciolănoasă şi veşnic încruntată. Alistir,bărbatu-său, era mic, sfrijit şi bun la suflet, pă-rinţii îi aranjaseră căsătoria cu femeia asta dincauza unor datorii. Alistirii aveau acum patrubăieţi spătoşi unu şi unu. Zamfira se ridică şiea în picioare rânjind la femeie, puse mâinileîn şold, şi cu îndrăzneală rosti:

– Ce-ai zis bre, chioare? N-ai cu cinete sfădi azi?

– Înghesuit-o, nu mai ridica nasu´ ălaspre mine că ţi-l îndrept pe loc.

Adevărul era că Zamfira avea nasulmare şi stâmb, nu s-a născut aşa, şi-l spărsesecând avea vreo cinci ani, o lovise calul în timpce fetiţa trecea pe lângă el ca să ducă o căldarecu târâţe la porci.

Anglitira o trase pe soră-sa de braţ şiîi făcu semn să tacă; şuşoteau acum în faţafemeii cât un munte, ce le privea mustrătoare.

– Acu' plecăm, c-am terminat, zisesfioasă Anglitira.

Zamfira se strâmba în spatele femeiicare se îndepărta bolborosind.

– Zamfiră de ce n-ai tăcut, o să nespuie tatei şi iar îţi rupe coastele.

– Bătaie, de ce, pentru namila asta?– Off, habar n-ai tu de nimic, off, ce

gură clonţoasă mai ai.– Ce-ai fa de oftezi atâta, de azi dimi-

neaţă nu scoţi o vorbă, ce-ai de te-ai chircitaşa?

Anglitira scoase un oftat din pieptuluscat. Sora mai mică afla acum că, de faptAlistiroaia îi va deveni soacră Anglitirei, pen-tru că tatăl fetelor făcuse vorbele cu Alistirii

pentru ca Anglitira să se mărite cu Ştefan, fiulcel mic al acestora, aflat acum în armată.

– Cum fa, să te măriţi cu unu pe carenu l-ai văzut în veci... şi pe deasupra mai marecu zece ani decât tine... văleuuuuuuu... Ş-apoiasta înseamnă că pleci de-acasă... şi eu rămânsă duc treburile grele în spate... Auzi, să vii sămă mai ajuţi din când în când... dar oare te-obate ăla... aşa cum bate de obicei bărbatu' fe-meia... Ş-apoi după ce te măriţi tu... urmezeu... dar eu nu vreau să mă mărit... sau... oarem-o lua cineva cu bârna asta de nas?

În timp ce Zamfira vorbea de una sin-gură, Anglitira se îndepărtă de mult de ea şipregătea acum sacii cu grâu pentru moară. Alui Dimache vorbise cu tata-său să-i macine laPodu Turcului. Mama plăpândă şi istovită demuncă amesteca îngândurată mămăliga. Seîmbolnăvise din primăvară, pierderea celuide-al optulea copil o transformase într-o um-bră. Anglitira suferea o dată cu mamă-sa, ovedea pierdută şi răpusă de griji iar nepăsareatatălui îi frigea sufletul. Fata se apropie demaică-sa şi cu glas domol îi ceru s-o lase pe easă pregătească cele de mâncare. Mama se aşe-ză fără să riposteze pe marginea pragului îşidesfăcu baticul lăsând să se vadă părul alb, cumâinile aspre îşi adună părul la spate iar faţaei era acum mai luminoasă, dar ochii mici şistinşi trădau suferinţa celor îndurate alături deun bărbat nemilos.

Fata vru pentru o clipă să-i spună ma-mei necazul ei... dar de ce să o mai supere...oricum ştia că tatăl are ultimul cuvânt.

La începutul lui august era forfotămare în sat, se întorceau din armată fecioriisatului, Anglitira se urcă pe gard, îşi agâţămâinile firave de lemnul uscat, se înălţă oare-cum ca să vadă şi ea cine trece pe drum. Câiniilătrau iar copiii alergau după grupurile de oa-meni gălăgioşi. Zamfira izbi poarta şi-ntr-unsuflet veni s-o anunţe pe Anglitira că Alistiriiîşi întâmpinau fiul cel mic, fapt care nu-i trezifetei curiozitatea. Tatăl lor s-a întors în aceanoapte târziu mirosind groaznic a băutură. Co-pila îi ascultă răsuflarea grea şi clipea tresă-rind la zgomotele făcute de acesta prin casă.Dis de dimineaţă mama o anunţă că nunta ei afost stabilită în octombrie, după ce se va facevinu´. Biata fată nu schiţă niciun gest, simţidoar ură, dar oare faţă de cine mai întâi?

Zilele treceau şi toamna grăbită agitaţăranii ce nu-şi mai vedeau capul de treburi.După culesul viilor satul căpătă un miros acruşi parfumat. În zi de duminică oamenii mer-geau la biserică, încercând doar aici să-şi maiodihnească oasele şubrede de atâta muncă.Anglitira, alături de două babe care cântau cadouă găini sugrumate, era ca de obicei la stra-nă şi încerca cu glas tremurat şi subţire, alăturide dascălul plictisit de atâtea cântări, să înalţeea slavă către Domnul. Alistiroaia şedea pescaun în pridvor aşteptând momentele în carevreun copil neastâmpărat să facă gălăgie, casă-l mustre şi să arate apoi sătenilor adevărateconduite. Tatăl Anglitirei, stătea în rândul în-tâi, semn al consideraţiei pe care şi-o acordasingur. După terminarea slujbei tatăl apucă fa-ta de braţ şi-o împinse în faţa Alistiroaiei carerânji spre Ion Creţu.

– Asta-i!– Îhî, zise maldărul de femeie, uitân-

du-se ţintă la Anglitira.– Să ne înţelegem în sara asta, rosti

bărbatul. – Vino cu muierea la noi!Fata asista tăcută la conversaţia celor

doi. Tatăl o împise la o parte şi plecă spre gru-pul mic de bărbaţi din curtea bisericii.

p

Pagina 16 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Mihaela Moiseev

AngliteraFRAGMENTE

Buletin de Constanţa, dubla 14, Lacul Tăbăcăriei

Azi banca din parcul meu este un oraş cu trepteNeobositul meu oraş cu trepte

peste care îmi las urma de melcCapul o cutie imensă de carton degradabilPrin care văd leagăne, cărucioare,

biciclete, multe legume, munţiNeobosiţii mei munţiŞi pe tine, mereu tu, cum ai putea să nu?Pe tine aruncat în coşul de baschetRâzând în zbor de cioara care tocmai

ţi s-a ghemuit în fular

Hei, hei, să nu-mi spui tu mieCă dinţii au forma buzelorO, să nu-mi spui pe nume

că uniforma ta de aviatorEste uniforma lui DiCaprio

Să luăm pauză zece minuteSă ne închipuim că eu sunt dresor de oameniIar tu idealulŞi vrei să îmblânzesc păpuşile din cârpăNu sau hai mai bine să nu ne mai prefacemSuntem amandoi două marionete legate deaceeaşi sfoară

Dumnezeu ne face semn de susSă vă aprind lumina?

Sunteţi amabil - zise clovnul din stânga noastră lui Dumnezeu

Aceştia doi au mai trecut prin asta

Şi-a strâns în făraş oraşul cu tot cu bancă

La televizor, pe canalul de ştiri, nicio ştire

Îţi simt pupila în ceafă, te văd cum te dilaţi şi geamul e larg deschis

Nu există nicio îndoială în căderea ta, ştiu ce vrei să faci

Eşti deştept, ascuţit şi mai ales liberMă surprinziDar cum stau în unghi mort, mi-e greu

să te observ Mai bine mă dau cu ruj, Razumihin*

Din duşumea cresc pioneze

Mă împrăştii precum argintul viu şi tălpile mele Tălpile îmi sunt mai roşii decât buzeleCe-ai făcut rotundo cu tine?

**Vântul zboară copacii

Afară de aici îmi caut umbrelaPlouă cu sângeLa ce mi-ar folosi când am acoperişul

Da, umbrela, la ce mi-ar folosi?Şiroiul de lichid vâscos tocmai

mi-a făcut manichiuraŞi-un cald plăcut îmi dezvoltă plămâniiMi-am aprins o ţigară, RazumihinLasă-mă să te privesc în zbor***Mai târziu, peste ani

Sunt cu spatele la cabana din VăleniPozând alb-negru pentru People

La televizor, pe canalul de ştiri, nicio ştire

Din mine se vede Las Vegas

Din mine se vede Las VegasO trompetă uriaşă din care ies

cartonaşe colorateUn zeppelin în care mă simt în siguranţă -

un câine negruAtârnat de tavanul fals din parcul

Tăbăcăriei albastruCina romantică cu Spacey în turnul Eiffel

şi TeachersEuropa zooropa lyrics u2Pantofii cu toc fusta despicată Mersul alb-negru sexiSfoara din plumb Fotografia de cuplu - înmormântareaMama care-şi leagănă copilul pe genunchi

într-un tren de jucărieUltima modă – unghiul perfect

din care privesc accidentul

Ţi-am zis vreodată cum văd eu lumea?

Toate formele acestea pe care stau, la care privesc

Scaunul înalt cu spătar, mătuşa MarianaSalcia plângătoare a celui mai bun vecinMâncarea de gutui din care cresc pe zi ce trece

tot mai galbenăHamacul în care sunt pregătită pentru zborLegat de nucul din care-mi trag durerile

de spate şi visele întregiPe care le iubesc la cafeaua de dimineaţă

din cabana de vară a unchiului SamÎmi este aşa un dor să mă văd!Vezi tu, prietene, eu aşa trăiesc veşnic Aşa mă hrănesc – cu oameni, cu forme, tu?

Apoi,Pot naşte în orice moment un pui de arici

Vivaldi crescendo

Omul zăcea de câteva zile bune cu acul înfipt în căptuşeala inimii

Respiraţia sacadată văzul scufundat în pantofiForma capului - o pâlnie imensă de argintDin care ieşeau fire zburlite de păr castaniu

şi o siluetă de femeie din foi de ţigară transparentă

Sticla cu Jack Daniels goală; ea dezbrăcată – pianul

Cadrul oprit pe cămaşa cu pătrăţele verzi

din care săreau clapeleMâinile prin rotaţie

– arc şi scenă Vivaldi!

Crescendo!Vivaldi Crescendo

VivaldiCrescendo...

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 17

Silvia Bitere

Cum văd eu lumeaClaudiu Şimonaţi

Sentiment 4

Cerul deasupra capului meu,o galaxie spre care n-aveau să zboarenici pasărea, nici gândul...doar sentimentul iubirii,de care m-am înşelat...

Sentiment 6

Stăteai şi priveai,din zori în amurg...n-aveam nimic de spus.

În ochii tăi limpezi,curgeau cristale...n-aveam nimic de spus.

Gândeai la iubirea,pornită din trup...n-aveam nimic de spus.

Priveam doar lumina,venită de susfără niciun cuvânt,

Să scriu...

M-am gândit,să scriuun poem...L-a scris tăcerea.

Mirare

În lumina luniidezvelită de veşminteleîmi vorbeaiîntr-o limbă necunoscutăpe care o înţelegeaudoar amintirile.

Noaptea

cerul lipsit de steleca orbul pe faţa căruiase prelingdâre de lumină nevăzută...

E prea târziu

E prea târziu să mă întorc la tine,cu umeri frânţi, cu părul înspicat,să mă ascunzi în cuibul de lumină,în lutul ars de lacrimi şi păcat.E prea târziu să mă întorc la tine,Şi nu-mi rămâne-n cale nici un semn,parcă s-a-ntors tot satul din pădurecu turmele şi casele de lemn.

Lucian Mănăilescu: V-aţi născut la22 noiembrie 1949, în Maramureş (Cetăţele-Şişeşti), un reper precum o stea polară pebolta spiritualităţii româneşti. Cum v-a călă-uzit lumina aceea din copilărie şi cât a însem-nat ea pentru poezia Dumneavoastră?

Aurel Pop: O întâmplare face ca înregistrul stării civile să fiu înscris pe 22 no-iembrie. Pare hazliu, dar realitatea e cu totulalta: după spusele mamei, lumina zilei am vă-zut-o într-o zi de marţi, de la sfârşitul lunii oc-tombrie, sau începutul lui noiembrie. După ocopilărie petrecută pe dealurile ce străjuiescVatra Chioarului (Cetăţele-Şişeşti), mi-am ur-mat, firesc, părinţii, în zona Sătmarului, for-mând, alături de alţi români, o „citadelă daci-că” (localitatea Dacia), între localităţile un-gureşti de la graniţa de nord-vest a ţării. Darsă vă răspund la finalul întrebării Dvs. Nu ştiudacă cineva, până acum, a reuşit să defineascăpoezia, nici dacă are vreun cod sau dacă, teh-nic vorbind, a standardizat-o cineva ...?! Înschimb, avem „n” poeţi veleitari, făcuţi prindiverse împrejurări, dar avem şi poeţi născuţicu har divin, de certă valoare - cei drept, maipuţini... - fiecare cu o definiţie bine conturatăîn timp, adică de când vede „lumina”, operaacestora ţinându-i veşnic în mintea şi sufletulCititorului. Poezia e o stare care creşte şi des-creşte, ca o flacără vie, de când adevăratul Po-et vede „lumina” zilei - şi până apune. Laacest har dumnezeiesc mai trebuie adăugatălectura de zi cu zi, acele lecturi cerute, în altevremuri, la clasă... - apoi mai sunt necesare şilecturarea operelor marilor clasici ai literaturiiromâne: Blaga, Eminescu, Arghezi, Labiş ... şicâte şi mai câte.

L.M.: Aţi debutat, în 1984, în revistaieşană „Convorbiri literare”. Au urmat co-laborări la revitele literare importante, an-tologii, premii şi, în 2004, debutul editorial cuvolumul de versuri Pelerinaj de succesiune(tradus în limbile: germană, engleză şi ma-ghiară, cu o prefaţă de Paul Emanuil Silvan,Editura „Solstiţiu”, Satu Mare), pentru careaţi primit: Premiul Academic pentru Lite-ratură, pe anul 2004, din partea Universităţiide Vest „Vasile Goldiş”- Arad, Premiul pentrudebut editorial 2004, oferit de Direcţia pentruCultură, Culte şi Patrimoniu cultural aljudeţului Satu Mare, Cenaclul „Afirmarea” şiCasa de Cultură „G.M.Zamfirescu” şiPremiul pentru activitatea literară pe anul2004, oferit de Direcţia pentru Cultură, Culte

şi Patrimoniu cultural a judeţului Satu Mare. Ce rol a jucat, în viaţa dumneavoas-

tră scriitoricească, anul 2004?A. P.: În 1969 am iniţiat, alături de

prozatorul Ion Bledea şi poeţii Emil Matei şiIon Baias, revista şcolară „Muguri”, cu toţiielevi fiind, în cadrul actualului Colegiul Na-ţional „Ioan Slavici”, din Satu Mare. Ne-amfăcut „ucenicia” vreme de câţiva ani. Cu tim-pul, ei s-au dus la Ceruri, rând pe rând, iar eu,datorită împrejurărilor şi a unor prieteni „bi-nevoitori”, am fost nevoit să contribui, la fe-nomenul literar românesc, din umbră. Cu toa-te că am debutat editorial „aproape postum”,vorba unui confrate (trecut şi el la cele veş-nice), aveam în spate aproape o viaţă de om,de activitate literară (scriitorii „se curăţă” mairepede). În anul 2009, la împlinirea vârstei de60 de ani, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”,din Baia Mare, prin grija harnicului colectivcondus de dr. Teodor Ardelean, mi-au întocmitun caiet biobibliografic aniversar, de 300 depagini. Anul 2004 marchează începuturile ivi-rii icebergului celor 35 de ani de activitate li-terară. În anul 2010, am fost primit în rându-rile breslei scriitoriceşti; a se citi UniuneaScriitorilor din România, fapt ce vine să con-firme recunoaşterea activităţii mele de 42 deani.

L. M.: În noiembrie 2006, dacă numă înşel, s-a constituit Asociaţia Scriitorilordin Nord-Vest (sunteţi membru fondator şi aţifăcut parte, ca secretar, din primul consiliu deadministraţie), care avea să editeze revistaCitadela, al cărui redactor şef sunteţi. Iniţia-tiva dumneavoastră avea de înfruntat nu doarinerţii şi prejudecăţi, ci şi o „concurenţă” demare valoare, dacă ar fi să ne gândim doar la„Poesis”, una dintre cele mai bune reviste li-terare din România. Cum aţi aprecia, acum,raportul dintre ideal şi real, în contururile„Citadelei”?

A. P.: Din experienţa acumulată de-alungul timpului pentru mine a fost uşor să„pun de-o revistă”, aşa că apariţia revistei „Ci-tadela” a fost o împlinire, o dovadă a maturi-tăţii mele scriitoriceşti, o necesitate. Mă bu-cur, de fiecare dată, ca un copil, când văd înCV-urile celor care au publicat în revistă - nu-mele revistei păstorită de mine. Număr denumăr, „conturile” revistei sunt tot mai „gre-le”, cu nume de marcă ale literaturii actuale,la care adaug contribuţia valoroasă a tinerilorce bat la porţile afirmării. În cei 5 ani de laapariţie, singurul ţel pentru mine a fost ridi-carea ştachetei valorice. Cât despre „concu-renţă”, nici vorbă, ea ne duce spre progres...Dacă am reuşit sau nu; cititorii şi istoricii lit-erari vor decide.

L. M.: După părerea mea, în litera-tura română „soarele” nu mai răsare, de cevavreme, de la Bucureşti. La fel, însă, nu crednici în soluţia „enclavizării”. Ce ar trebui fă-cut pentru a stabiliza „faliile” şi pentru arealiza, cum spunea Pascal: „un cerc cu cen-tru pretutindeni”?

A. P.: În zilele noastre, în presa lite-rară se poate pune cu certitudine semnul egalîntre Provincie şi „Centru” ( a se citi Bucu-reşti). Hiba-i alta: circulaţia revistelor tipăritee sub orice critică. Noroc cu internetul. Odată

formatată revista, o raspândeşti în format pdf.,în spaţiul virtual, cu adresă: „punct ochit,punct lovit”, la destinatar, direct prin e-mail,cu menţiunea: „citeşte şi dă mai departe”. Înacestă formă, revista „Citadela” e citită deaproximativ 5000 de beneficiari de pe toatemeridianele, dovadă stau la fiecare numarsemnalele primite. Cu regret, dar ăsta-i ade-vărul; cititorii din comunităţile româneştisunt mai înteresaţi decât cei din ţară. Cititorulde rând şi-a creat propia-i librărie în calcula-torul său din camera mică. Camera ta e acel„centru” fie el şi virtual. În altă ordine de ideiisub forma tipărită revistele circulă: între re-dacţiile revistelor, între instituţiile de culturăşi între scriitorii-colaboratori. Trebuie avut încalcul fenomenul globarizări, totul e să nu nepierde indentitatea naţională, fiincă nu poţi finaţional, dacă nu eşti provincial, şi nu poţi fiuniversal, dacă nu eşti naţional. Aşa că, vrândnevrând, România e un „cerc” cu „centru” va-loric în cultura mondială: prin Eminescu înliteratură, Brâncuşi în sculptură, Enescu înmuzică, Coandă în ştiinţă... - şi exemplele arputea continua.

L. M.: În afară de datele „legitima-ţiei” de scriitor (membru U.S.R. şi membru înAsociaţia Scriitorilor de Limbă Română dinQuébec), sunteţi şi Directorul Editurii „Ci-tadela” din Satu Mare. În această calitate, cepărere aveţi despre „ciupercile” apărute du-pă burniţa legislativă românească? Ce ar tre-bui făcut cu miile de edituri, care publică celmult o carte pe an, nu au nici un angajat pro-fesionist ş.a.m.d.?

A. P.: Domnule Mănăilescu, da, aveţidrptate, dar piaţa e cea care decide. Lucrurile,cu timpul, se vor cerne de la sine. În schimb,alta-i buba. Nouă ne lipseşte acea verigă caresă facă legătura între autor şi editor. Nelipseşte acel agent literar (manager cultural),care să aibă curajul să pună lucrurile la punct.În rest, totul e simplu. Când acest agent literarîşi va face apariţia în piesajul culturii scrise,vor dispare şi acele „ciuperci” - a se citi „edi-turi”, vor dispărea şi unii scriitori apăruţi pestenoapte şi va creşte calitatea textelor, pentru că,acel agent literar n-o fi el nebun să-şi inves-tească banii în textele unor veleitari, cu toatecă şi aici e un risc: apariţia „scriitorilor decurte”, adică acei autori cu bani, care îşi vorscoate cărţile într-un tiraj mic (maxim 50 deexemplare), pe care le vor împărţi familiei şiprietenilor. Circulaţia acestora, într-un circuitînchis, nu influenţează cu nimic cultura scrisă.

L. M.: Despre reţelele de difuzare nuare rost să vorbim... Aşa că vă propun să neîntoarcem la poezia lui Aurel Pop. Spuneţi, în„Strigătul toamnei”: „aud prin sate mirosulde struguri în cupe curgând / cuprind subceţuri soarele coborât în gutui / ca pe-unmirific semn al întrebării rodind / prin mâinilenoastre trec orele dulci-amărui”. A arăta cudegetul poemului uliţa satului, cum sugeraţiundeva, este gestul unei întoarceri disperate,prin care încercaţi să remodelaţi trecutul, sauun „picnic la marginea drumului” şerpuit allumii, pe care toţi se grăbesc, fără să ştie în-cotro?

A. P.: În perioada interbelică, dar şi (Continuare în păag. 19)

Pagina 18 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

România e un „cerc” cu „centru”valoric în cultura mondială

(Interviu cu scriitorul Aurel Pop, redactorul şef al revistei Citadela)

(Urmare din pag. 18)

Interviu cu scriitorul Aurel Popîn vremurile regim totalitar, erau acele libră-rii cu librari calificaţi, care ştiau să-ţi prezintetot ce aveau expus pe rafturi, mai erau şi„Semnalele editoriale”, care informau cititoriicu tot ce aveau cuprins în planul editorial, pefiecare editură în parte. Acum, în afară deTârgul de carte „Gaudeamus” de la Bucureştişi târgurile din provincie: Cluj, Bistriţa, BaiaMare, Braşov şi încă vreo câteva, puţine lanumăr - nu e nimic. Librăriile au dispărut şicâte au mai rămas vând: chiloţi, cosmetice,articole de 39; numai carte nu. Sunt acumcâţiva editori care îşi pun cărţile în portbaga-jul maşinii şi umblă, precum altădată moţii cuciubere, prin toată ţara. Unii editori mai orga-nizează lansări de carte, la care participă ungrup restrâns, în special prieteni ai autorului,sărbătorind evenimentul, dar fără niciun câş-tig ... Dar aşa cum spuneţi să ne întoarcem în„grabă” pe acel „drum” al poezie cu între-bările sale: „Încotro merge lumea/ Dincotrovine neantul” – întrebări pe care mi le pun şieu în unul dintre poemele mele. Şi totuşi, dincând în când, „Nebuniile omului” ne pun însituaţia să ne întoarcem la Creaţie. Acele cea-sornicului „Sunt ca nişte mănuşi ale lumii”semn că cei care îşi întorc privirea înapoi; nusunt încă pierduţi. Trăim vremuri în care: cadpăsări moarte din cer/ apocalipsa la uşă nebate/ sunt semne învăluite-n mister/ apărutedin senin peste noapte/ la ferestre colinda se-aude mai rar/ ne bat vânturi, ploi, căldură şiger/ trezi-ne-vom; dar v-a fi în zadar/ şi totuşiCredinţa-i şansa-n care mai sper.” Salvarea-nCredinţă e unica speranţă a neamului româ-nesc. E acel strigăt de acum 2000 de ani, alcărui ecou bate în urechile fiecărui generaţii.

L. M.: Dacă am deschide agendadumneavoastră personală la anul 2011, cepriorităţi ar fi notate acolo?

A.P.: Pentru anul 2011 ? Acestă între-bare era binevenită acum câţiva ani. Eu lucrezdupă un program bine stabilit, aşa că poatevreţi să aflaţi ce cuprinde agenda mea în anul2015 ? Fiind doctorand al Academiei Româneîmi pregătesc Teza de doctorat pe care o voi ti-pări, după susţinerea ei. Dar să revin la anul2011 din întrebarea Dvs.: Cu toate că unii măacuză că mă ocup de operele celor plecaţi laveşnicie (parcă ei vor trăi veşnic), pentru anulacesta am pregătit lucrarea, care e gata pentrutipar: Alexandru Pintescu – schiţă mono-grafică - e cea de a treia carte a mea din co-lecţia editurii „Citadela”: „Scriitori sătmărenicontemporani”. Câţi oare ştiu ce a lăsat SanduPintescu în urma sa ? Pentru anul 2012, ampregătit deja un volum de versuri. Sunt mulţu-mit dacă ies pe piaţă cu o carte pe an, nudoresc să comit atentat la pădurile patriei...Important e să fii mereu în atenţia Măriei Sale– Cititorul.

L.M.: Cunoscându-l mai bine pe po-etul Aurel Pop, dacă aţi face un interviu cuacest alter ego şi aţi vrea să-l puneţi în încur-cătură, ce întrebare i-aţi pune?

A.P.: Vrând-nevrând, la Înfricoşătoa-rea înfăţişare ni se va pune fiecăruia dintre noiacea întrebare la care încercăm o viaţă întrea-gă să ne pregătim. Las pe Cel de la Vama Di-vină să mi-o pună. Sper să nu-L dezamăgesccu răspunsul ...

L.M.: Vă mulţumim pentru amabili-tate şi vă urăm o să fiţi mereu tânăr, ca acum,pentru că Citadela culturii are nevoie deoameni ca D-voastră

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 19

Dacă în Megalitice (1972) s-a pre-ocupat neabătut ca fiecare vers să inoculezevectorii teoriei protocivilizaţiei autohtone,Cultul zburătorului (1974) a obţinut con-sacrarea absolută a doctrinei culturale a luiIon Gheorghe (n. 16 august 1935), dar seîmpacă acest deziderat cu ideea de ficţiune,de poezie, în general? Da, pentru că autorula încredinţat întotdeauna dogmei rolul avan-gardei din confruntările armate. Cultul euluii-a presărat în lunga carieră literară obsta-cole numeroase şi primejdioase, greu de în-lăturat şi astăzi. Consecvent în ţeluri, a ver-sificat cu o energie ieşită din comun şi egreu de înţeles absenţa discipolilior repre-zentativi, cel puţin în aria liricii cu ţărani, cuun mesaj sincer şi profund.

O explicaţie ar fi că nu se mai facede mult timp apostolat social prin poezie, oatare manieră, armonizând, se pare, numaicu proza. În faza megalitică a operei sale,Ion Gheorghe a construit imaginea măreaţăa Traciei, un paradis hiperboreean invidiatde greci până la a incendia şi distruge Troia,moment crucial în decăderea protolatinităţiidunărene, transmis ca o maree distrugătoareîn sudul şi, mai cu seamă, în nordul mareluifluviu.

Înscriindu-se, după 1969 (Cavale-rul trac) pe orbita literaturii politic-aplica-tive de renaştere a străvechii mitologii geto-dacice, Ion Gheorghe şi-a pecetluit viaţa şiactivitatea după capriciile marilor instituţiiculturale ale ţării: Academie, Uniunea Scri-itorilor, Institutul de Istorie, Universitate.Nimeni nu creează independent de contem-

porani. Prin consens, aceştia dau verdictul.Există puţine cazuri de teorii scoase multmai târziu din negura timpului şi cărora,oricum, nu li s-a acordat mai mult de o noto-rietate vremelnică. Prin vehemenţă, patetismşi tenacitate Ion Gheorghe reprezintă un cazde egotism „fără cusur”. Din păcate, păgâ-nismul său structural nu s-a identificat nicicu frământările generaţiei şaizeciste, ci acrescut ca temă literară din vână proprie.

Istoria literaturii a avut în ultimeleşase decenii destule puseuri conjuncturalefaţă de care o ştiinţă onorabilă s-ar ruşina,dacă luăm în calcul mai cu seamă victimeleinocente. Cultura se limpezeşte de la sine,susţin filozofii ei. Posibil, dar la perioadefoarte mari de timp, care cuprind câtevaexistenţe omeneşti. Unirea dacismului gheo-rghian cu marile teme ale timpului nu s-aputut realiza şi ca urmare a statutului săusocial modest. Alta ar fi fost situaţia dacăIon Gheorghe şi-ar fi putut promova cărţilede pe poziţia unei înalte funcţii politice sauadministrative, fiindcă ele au iradiat idei, nuprograme, şi insistenţa sa a părut, mai me-reu, aventură. Temperamentul de revoltatl-ar fi ajutat mai mult prin cafenele şi be-rării, decât în întâlnirile cu cititorii. Un ere-tic individualist ca Ion Gheorghe a produsiritare prin birourile puterii comuniste. Unsofist întârziat, un ţăran paradoxal izolat înParcul IOR sau pe Vârful Ciuhoiu, detestândmetropola şi încântat până la identificare cumitologia multimeşteşugarului Iancu Arse-ne, impresionant prin fineţe de spirit şi orga-nizare, capabil, de ce nu, dacă ar fi avut scu-le şi timp, să prepare cimenturi speciale dincare să toarne figurine suprarealiste, spredesfătarea artiştilor profesionişti. În timp ceruralitatea celor mai mulţi contemporani arămas etnografică, cea a lui Ion Gheorgheeste conservativă şi protectoare, aşa înce-pând drama inadaptabilităţii, scriptura unuitalent formidabil care reconstruieşte o uma-nitate stereotipă împinsă într-un universgrandios, o umanitate mitologizată până laexces şi uzurpată, în sistemul său dogmatic,de eleni, de romani şi de biserica creştină.

TABLETĂ DE CRONICAR

Literatura politico - aplicativă

Gheorghe POSTELNICU

Ion Gheorghe şi Ghe. Postelnicu

POEMEde Maria Ileana Belean

Liniştea

liniştealîngă pervazul geamuluiaşteaptă minutul potrivitsă-şi treacă ecoulprin odăile calde.acolo izvoare au cursîn milioane de stele.aş fi vrut să avem un singur orizontcum ne-a acoperitun singur cer.

Ultimii stropi

toamna scutură ploipe crengile viţei de vieeu... o mână prin fereastrăprind ultimii stropirecunosc căldura verii în einopţile senine

privirea-mirămâne încremenită spre cer

s-a terminat

în faţa iernii nu pot îngenunchea doarsă prind scânteiîn urme de aduceri aminte

Iubite

să te întorci

nu plângcu picioarele pline de noroistau în pădurea de cuvintenespuse

te strig

nu am ştiut dacă ai numenumai cu răsuflarea poţi rupe sârmele ghimpatenumai cu lacrimipoţi înveli mâinileaburind

pecetea iubirii veşnice

aştept cuvântul zidit întors în vorbe înfometatesă-mi spună că sunt frumoasăsă nu mă sting

mi-am amintit

tu esti adiereacare înclină firul de iarbădin vasul de lut

mă-ntrebcând ai orbit, iubite

Mi-e frică

cerul nu mai are răsăritstânca ascundearmonia în buzunarzac ofilite în prafofrande

de râsul tăumi-e frică

Am amintiri frumoase, iubesc splendo-rile acestei lumi şi din instinct mă fe-resc de urât şi orori. Călătoresc înapoi

în timp. Îmi place să scriu despre Toni Daneti.În prima noastră tinereţe, nimeni nu

se putea compara cu el. Avea bani, gârlă. Erafiul celebrului medic chirurg Florin Daneti,despre care se spunea că avea saltele pline cubani. Imediat după absolvirea facultăţii, fusesenumit asistent la catedra de literatură compa-rată, fiind un mare pasionat de literatură. Seremarcase în toţi anii ca şef de promoţie. Doc-torul era darnic cu fiul său. Îl îndemna să fiecurajos şi ambiţios, zicea că fără ambiţie, unbărbat n-are aripi. Toni îmi spunea, şi-l cre-deam, că ajunsese să nu mai aibă nici măcardorinţe. Ca să nu-l dezamăgească pe taică-său,mă întreba pe mine ce dorinţe am ca să şi leatribuie. Din adolescenţă îmi doream bogăţieşi glorie şi-o persoană pe care s-o iubesc. Şicând mă întreba, îi răspundeam că-mi doreamsă aflu ce-aş simţi, ce-aş gândi dac-aş dispunede câteva miliarde de dolari. Apoi ziceam căîmi doream să aflu ce-aş simţi dacă m-aş în-drăgosti. Avea umor. Replica: Bine, dar asteanu se pot cumpăra cu banii tatei.

Ca să-l obişnuiască să locuiască sin-gur, taică-său îi dărui, de o zi aniversară, unapartament magnific, situat într-o vilă dinCotroceni, o maşină Dacia şi încă multe altebunuri inutile.

Din mare pasiune pentru literatură,Toni spunea mai tot timpul că lucra la un ro-man în trei volume cu titlul Oraşul Prăbuşirilorşi o Lume Scufundată, o poveste, zicea el,zguduitoare, despre conspiraţia mediocrilorcontra inteligenţilor. Îmi povestea iar şi iarcum personajul lui descoperea că Dumnezeunu era de loc sentimental şi iubitor, aşa cum îşiimaginau. Dumnezeu n-avea inimă, n-aveasânge şi era numai inteligenţă supremă şi forţăspirituală. Şi crease un univers structurat încercuri. Şi peste tot bântuiau extratereştri, uniimai evoluaţi şi alţii mai înapoiaţi. Şi cei îna-poiaţi se aliaseră cu pământenii tâmpiţi şi con-spirau împotriva binelui şi-a fericirii univer-sale. Nu-i păsa, pretindea el, de cenzură. Măavertiza că va dezvălui mârşeviile lepădătu-rilor comuniste aflate în cârdăşie cu extra-tereştri de cea mai joasă speţă şi va lua şi pre-miul Nobel.

Ca asistent, Toni se încurca des custudentele amatoare de poezie. Le recita ba-lade şi sonete şi azi aşa, mâine la fel, i se dusebuhu şi fusese repede judecat de senatul uni-versitar şi sancţionat pentru gravă imoralitate.Se trezi exilat ca profesor de română la Ghim-paţii din Deal, dar poate să fi fost şi Ghimpaţiidin Vale. Doctorul Daneti mai că nu-şi ieşi dinminţi. Se agită teribil şi puse astfel în mişcareun lanţ al slăbiciunilor şi Toni căpătă o slujbăla televiziunea română, în departamentul deştiri. În noua-i calitate de jurnalist, deşi se so-cotea artist, în speţă romancier, până în vârfulunghiilor, se distinse printr-un aer seniorialcontrolându-şi limbajul, fost până atunci cevamai slobod, achiziţie din anii când fusese pri-eten cu un pictor alcoolic.

Aproape imediat ce intră în noua sluj-bă, Toni prinse a spune, oricui se încumeta săîl asculte, că dorea să facă din viaţa lui o puntecătre nemurire, că avea un caracter optimist şibun, o fire veselă, deschisă, prietenoasă, dar şiprofundă, că era preocupat de filozofie, demişcarea minţilor geniale, că spectacolul in-teligenţei era de departe cel mai frumos. Eraconvins şi se străduia să-i convingă şi pe alţiică-i adora pe Shakespeare şi pe Leonardo daVinci. Îi considera pe amândoi iniţiaţi, membriîn societăţi secrete. Vorbea despre asta şi nutrebuia să se teamă de persecuţiile comuniş-tilor. Îşi putea îngădui să-l adore pe Leonardo.Zicea că citise undeva că Leonardo fusesemembru activ în şaptesprezece societăţi se-crete şi nimeni n-a reuşit vreodată să ştie cevasigur despre el. Afară de Dumnezeu, desigur,instanţa cea mai înaltă a inteligenţei. Aşişdereadespre Shakespeare.

Cei care-l ascultau, de obicei secreta-rele ieşite în pauză pentru cafea, ori diverşicolaboratori, politicoşi şi speriaţi de televizi-une, se prefăceau a fi biruiţi de admiraţie şigândeau că tânărul era o pramatie, un fiu debani gata, un nesimţit obraznic şi destrăbălat.

Până una alta, Toni era burlac şi nupărea deloc dornic să renunţe la celibat. Darcum nu era în stare să petreacă serile singur înapartamentul său cel nou, îndată ce sosea aca-să de la slujbă începea să dea telefoane la pri-eteni şi să-i invite la el sub un pretext oarecare.Se ruşina să spună de-a dreptul că-i era urât săstea singur. Chema câte un prieten, sau maimulţi odată recunoscând în faţa tuturor că numai avea încredere în femei decând cu studen-tele care-l reclamaseră la decanat că le cerea săse culce cu el pentru note bune.

Imediat după faza cu inteligenţa, ieşiîn faţă cu o nouă mărturisire. Descoperise, cre-dea el, secretul existenţei omului pe pământ,drept care vindea acest secret numai pe banigrei. Îl oferi totuşi gratis colegei lui care seocupa de telecinematecă. La bufet, între patruochi la o cafea, începu prin a-i spune că aflasecât de misterioasă era existenţa omului pe pă-mânt şi cât de monotonă părea. Că în fond da-că Dumnezeu nu i-ar fi dat omului darul îm-perecherii, omul ar fi murit de plictiseală, darmai ales din nefolosinţa creierului. Prin ur-mare două organe trebuiau bine folosite, sexulşi creierul. Ca să-l răsplătească, buna lui co-legă se autoinvită la el acasă şi rămase în patullui vreo săptămână.

Invitaţiile sporeau şi numărul musa-firilor creştea de la o lună la alta. Cel mai tareîi plăcea lui Toni să vină la el multă lume. Pri-etenos cum era, nu avea mari pretenţii de lamusafiri, le cerea doar să-l distreze contrasandvişurilor cu sardele, cu şuncă de praga, cupastramă şi alte bunătăţi, în acele vremuri derestrişte când prin galantarele alimentarelorbătea vântul.

Destul timp, fusese anturat numai debărbaţi; seară de seară, Tiberiu Bogdan, CezarMoga, Serafim Panait, Cosmin Pop, VladIordache, Costi Frâncu, Horaţiu Baltazar, eu şimulţi altii, ne făceam veacul la Toni. Mai

veneau, dar foarte rar, şi câteva vedete dinlumea muzicii, a teatrului, a televiziunii, caNicu Darian, bunăoară, Tudor Crăciun sau Lu-cian Zafiu. Dintre toţi, însă, Marcel Demetriadera, de departe, o celebritate. Era muzician, vi-olonist şi devenise cunoscut mai întâi la Parisşi la Londra, unde câştigase nişte mari premiiinternaţionale impresionând lumea muzicală.Specialiştii scriau, negru pe alb, că tânărul so-list român avea momente când atingea perfec-ţiunea.

Fiecare dintre noi absolvise câte o fa-cultate şi fiecare avea o marotă. Eu făceam cefăceam şi aduceam vorba de Ludwig al doileaal Bavariei. Susţineam că Wagner era azi cele-bru datorită lui. Sărea Cosmin Pop, critic mu-zical şi mare iubitor de Wagner, şi bâlbâin-du-se teribil de emoţie susţinea că apreciereamea era răutăcioasă. Cu sau fără rege, Wagnerera Wagner. Nicolae Mărgean, regizor la tele-viziune, nu era chiar prost cum zicea Tonicând îl enerva, intervenea în dispută şi luapartea regelui cu argumente mişcătoare. Dinpricină că-l preţuia pe Ludwig, îmi devenisesimpatic.

Cosmin Pop avea două mari iubiri:Marcel Demetriad şi Wagner. Viaţa lui se roteaîn jurul acestor două mari stele. Fiecare în fe-lul ei, vorba lui Tibi. Dacă nu evoca pasaje dinParsifal, Cosmin descria orele lungi de repe-tiţii pe care le făcea Marcel Demetriad pentrua atinge o tehnică desăvârşită. Vorbea mai tottimpul despre felul cum îl studia şi-l imita peEnescu. Îţi dădea impresia că era îndrăgostitde Marcel. Nu era seară să nu vorbească deprogramul idolului său. Dar afară de câteva fe-te mai spălăţele, de Tiberiu, de mine şi de Ce-zar, nimeni nu-l asculta. Musafirii lui Toni nuse dădeau în vânt după muzica simfonică.

Pe lângă activitatea de critic, Cosminera şi angajat în orchestra filarmonică fiindvioara a doua. Publicase mai multe articoledespre importanţa lui Vivaldi în evoluţialumii. Probabil că nimeni nu-l lua în serios.

Marcel Demetriad, pe numele săucomplet, Marc-Frederic-Alexandru-DanielDemetriad, nu numai că era celebru, dar şi pă-rinţii lui erau celebri. Tatăl, Theodor Demetri-ad, un bărbat superb, era compozitor şi uneorişi cântăreţ de muzică uşoară şi de operetă, iarmama, Olimpia Demetriad, nimeni alta decâtfaimoasa soprană de coloratură, minunata in-terpretă a lui Mimi din Boema, şi mai departe,a multor alte personaje, gen Aida sau MadameButterfly. Cânta pe marile scene ale lumii,avea contracte cu teatrele de operă din Paris,Milano, Londra, Madrid, New York, Sydneyetc. Când aveai doi părinţi superbi şi celebriera greu să-i întreci în faimă şi de aceea per-formanţa lui Marcel era cu atât mai demnă delaudă.

Când nu era plecat în străinătate, înlungi turnee, venea uneori la Toni. Se cunoşteudin copilărie, fuseseră o vreme vecini. Mai peurmă părinţii lui Marcel se mutaseră şi nu s-aumai văzut multă vreme. Într-o seară, după unconcert, Toni se dusese la el în cabină şi reîno-

(Continuare în pag. 21)

Pagina 20 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Elena Ghirvu CĂLIN

GGaarrddiieennii PPrreettuuttiinnddeenniiFragmente

din romanul în curs de apariţie PREDESTINAREPREDESTINARE

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 21

(Urmare din pag. 20)

iseră cunoştinţa. Şi cu destul curaj, îl invită laserate şi Marcel îi promise că sigur va veni.

Ca un făcut, chiar în acele seri cândMarcel era prezent, Tiberiu Bogdan, sociolog,psiholog şi filosof amator, aducea pe tapettema supraomului. Numai el ştia cu ce scop.Se uita insistent la Marcel şi debita cele maineaşteptate sentinţe cu privire la viitorul celorînzestraţi cu talente deosebite. Că New Age-iul, zicea el, urmărea distrugerea marilor inte-ligenţe, a supraomului şi că oamenii viitoruluivor arăta foarte rău din punct de vedere inte-lectual. Marcel asculta atent, politicos şi cudeja proverbiala lui grijă să nu supere pe care-va, spunea că nu merita să ne mâhnim azi pen-tru ceva ce va fi mâine. Pentru că s-ar fi pututfoarte bine ca mâine să nu vină niciodată.

Horaţiu Baltazar absolvise facultateade construcţii, dar lucrase un an, doi ca proiec-tant, după care ajunse la primăria capitalei,probabil pe post de ajutor de băgător de sea-mă. Era un tip simpatic, ţinea neapărat să-şietaleze cunoştinţele în materie de tehnologie,SF., magie, societăţi secrete şi toate cele, de laKabală până la ultimile organizaţii masonice .

Pe Horaţiu îl cunoşteam de puţinăvreme. Fusese adus la Toni de Serafim Panait,actor la un teatru de cartier. El şi Horaţiu frec-ventaseră aceleaşi ceaiuri dansante, având pri-etene şi amici comuni. Pe parcursul anilor de-veniseră cei mai buni prieteni. Îşi făceau con-fidenţe, schimbau femeile între ei şi apoi co-mentau cât de bune fuseseră în pat.

Cum serile erau cam sălcii fără fete,cam prea intelectuale, prea se dezbătea cu pa-tetism psihologia mutantului, lucru ce-l de-păşea pe Serafim Panait, el propuse să fie invi-tate şi fătuci fără pretenţii, fete zdravene dinpopor care să accepte să facă treaba aia fărăprea mari mofturi şi fără obligaţii.

– Zău, Toni, zicea Serafim, ar fi otreabă sănătoasă. Ne mai distrăm şi noi, ce atâ-ta strofocare culturală!

Curând serile austere şi foarte ele-gante deveniră adevărate megapetreceri, iarapartamentul lui Toni începu să semene cu unclub. Din pricina zgomotului şi-a reclamaţiiloranonime, tatăl lui Toni pica destul de des în vi-zită şi-i cerea:

– Decenţă, fiule, decenţă. Nu mă dis-pera. Nu mă omorî cu zile.

Veneau mai ales studente, ştiut fiindcă nu prea aveau locuri de distracţie. Şi apă-ruseră şi figuri noi. Mircea Dan, poetul, depildă. Publicase un volumaş de poeme şi criti-ca îl ridicase în slăvi. Venea însoţit de câte trei,patru admiratoare, deşi nu prea aveau ce admi-ra la el. Era bondoc, cu o faţă rotundă ca lunaplină şi se spăla cu certitudine destul de rar.Vorba lui Tibi, poetul răspândea mirosuri. Fe-tele însă erau drăguţe, unele chiar nostime şiviaţa devenea oricum mai veselă când erau şiele prezente.

Se dansa, se mânca, se bea zdravăn şiuneori se mai încingeau şi discuţii interesanteiscate de amicul lui Tibi Bogdan, un filosofciudat. Se numea Petre Tătaru, fusese prietencu Cioran şi Mircea Eliade, fusese şi legionarşi dacă Eliade şi Cioran luaseră drumul stră-inătăţii, Petre al nostru luase drumul puşcăriei.Comuniştii îl închiseseră, din ’50 până în ’59.fără proces, fără nici o sentinţă de judecată,Când intrase în temniţă cântărise optzeci dekilograme şi când ieşise mai avea doar treize-ci. Zicea că rezistase datorită rugăciunii. Co-munica, pretindea el, cu Dumnezeu. Avea re-grete sfâşietoare. Îşi plesnea palmele şi apoapeţipa că viaţa pe pământ era cea mai mare feri-

cire posibilă fiindcă numai aici bărbatul puteasă se culce cu o femeie. Îi ura pe comunişti,zicea că-i furaseră viaţa şi era obsedat să des-copere cine instaurase comunismul în lume.

Cineva trebuia, totuşi, să raportezeSecurităţii cam ce se petrecea seara acasă lafiul celebrului doctor Daneti. Doctorul erachiar o valoare mare în ochii comuniştilor şispionarea trebuia făcută cu mare, mare dis-creţie. Se impunea să lucreze careva sub aco-perire. Şi astfel Gigi Coman, ofiţer de securi-tate, transformat peste noapte în student laDrept, reuşi să-l abordeze pe poet, declarân-du-se un înfocat admirator şi se împrieteni cuacesta la cataramă. Înalt cam de un metruoptzeci, Gheorghe Coman, mai pe scurt Gigi,avea un cap mare şi rotund, ce părea fixatdirect de trup din pricina gâtului prea scurt şiprea gros. În rest toate trăsăturile feţei eraumohorâte, asimetrice, în afara oricărei ar-monii. Era licenţiat în Drept şi lucra în cadrulSecurităţii. Fusese al cincilea şi ultimul copilal familiei dintr-un cătun mizer din Bărăgan.Familia lui era cea mai săracă, dintre cele maisărace, din pricina tatălui care topea ultimulbănuţ pe rachiu. Alcoolic, fără îndoială, era unom rău, dur, nemilos, căci aşa erau mai toţi ţă-ranii români, dintotdeauna. Nu prea ştiau ce-imila şi iubirea. Vasile le spunea fiilor săi s-orupă la fugă din faţa lui, să se ducă la muncă,să nu stea trântori pe capul său, deşi cel maimare avea numai nouă ani. Marele război, aldoilea, mondial, îi ceruse şi lui Vasile o jertfăde sânge. Într-una din zile, în vara lui 1948, seluase la bătaie cu un activist sovietic pentru osticlă de rachiu şi rusu îl împuşcase pur şi sim-plu. Văduva şi orfanii, cinci la număr, nu-lplânseră, nu-l jeliră. Mâncau o dată la trei zile.Pe Gigi îl înfie un sătean mai răsărit cumva laminte cu ceva pământ şi o vacă de lapte. Pânăîn 1952 când începuse marea dihonie a colec-tivizării, foametea făcuse ravagii şi Gigi îşiagonisea hrana furând. Se maturiză cumplit derepede. La cei cinci ani câţi avea, îşi dorea unsingur lucru: să nu-i mai fie foame. Tatăl adop-tiv se opusese colectivizării. Îl prinsese nebu-nia şi-l lovise cu un par smuls dintr-un gard, peunul dintre cei trei activişti comunişti, fusesearestat şi dus la o puşcărie de unde nu se maiîntorsese. Mama adoptivă, suferindă de inimă,la numai câteva luni de la dispariţia soţului,trecuse şi ea în lumea cea veşnică.

Gigi revenise la mama şi fraţii săi,mânat de ură şi disperare pentru satul unde senăscuse, pentru familia sa. Ceilalţi nu sufereauchiar atât de crunt din pricina mizeriei, el însăresimţea totul ca pe o pedeapsă supraomeneas-că. La nici zece ani se urcă într-un tren şi fugiîn lume. Numai că nemărginita lume se sfârşiîn gara oraşului Craiova. Minor şi delincvent,fu dus la o şcoală de corecţie. Aici se dovedipragmatic şi dornic să depăşească greutăţile.Cuminte, ordonat, rezistent, izbuti să-i con-vingă pe educatorii săi că merită să urmezeliceul, ceea ce se şi întâmplă şi merse chiarmai departe şi avu noroc şi de studii univer-sitare. Studie Dreptul, îşi luă licenţa şi, la cere-rea autorităţilor, se înregimentă în Securitateacomunistă. Cel care-l racolase îi deveni şi şef.Îl ghidă în toate. Până la urmă îi alese şi o soţiepotrivită în persoana Feliciei Voiculescu, tâ-nără profesoară de limba şi literatura românăla o şcoală generală. Şi nimeni, afară de şefiisăi direcţi, nu-i cunoşteau adevărata identitate.

Cum am mai spus, poetul îl prezentă,într-un fel foarte ceremonios, lui Toni. Gigifăcu ce făcu şi în foarte scurt timp deveni um-bra acestuia. De la primalor întâlnire se de-clară un pasionat al marilor filozofi din tagma

lui Platon sau Socrate şi deşi avea treizeci deani, spuse că avea doar douăzeci şi doi şi eraîncă student la Drept. Încropi pentru urechilelui Toni, o biografie credibilă, deşi el nu i-oceruse.

– Îmaginează-ţi că am crescut încon-jurat de iubire şi frumuseţe, părinţii mei erauprofesori de liceu... au murit amândoi într-unaccident de maşină anul trecut. Tot ce-mi do-resc pe lumea asta e frumuseţe şi iubire.

Pentru Toni şi ceilalţi din jurul lui,Gigi Coman era acum în rolul unui studentdornic de aventuri picante. Numai că fetele ca-re veneau la petreceri se fereau de el, îl evitausocotindu-l ori prea urât, ori prea hulpav. Lesperia cu atitudinea lui de bulibaşă.

– Mă-nţelegi, Toni, începea Gigi, du-pă ce deşerta în el vreo câteva pahare de votcă,am avut o copilărie frumoasă, citeam toată zi-ua numai romane mari, mama mă învăţa să ci-tesc, zicea că numai aşa voi putea să-l cunoscpe Dumnezeu. Tu crezi că există Dumnezeu.

– Nu cred, sunt convins că există. – Ha, mă bucur că eşti credincios, şi

eu sunt. Mi-e frică de mânia lui Dumnezeu.Dar cum de eşti convins? L-ai văzut pe Dum-nezeu?

– Sigur că da.– Unde?– Tot universul acesta minunat e ope-

ra lui Dumnezeu. Dumnezeu ne vorbeşte prinfapte şi uneltele sale suntem chiar noi, oa-menii.

– Uneltele lui Dumnezeu? Asta sun-tem noi?

– Pentru împlinirea unor scopuri,Dumnezeu se foloseşte de noi. Nimic nu-i lavoia întâmplării, să ştii. Faptul că noi doi amdevenit prieteni trebuie că vizează vreun ţel.Înţelegi. Întâlnim oamenii pe care trebuie să-iîntâlnim.

– Teribil de just, frate.

Copiii zeilorCopiii zeilor

Dumnezeu poate nu a murit, dar e orb şi surdşi, în ciuda profeţiilor, universul continuă săse învârtă ca o jucărie stricată pe care curiozitatea copiilor o desface în aşchii de întuneric şi lumină, căutând secretul teribil al nimicului,şi agăţând, ce mai rămâne, ca pe o tinichea, de coada pisicii...Va fi un dezastru până la urmă, dar de aici începe istoria, din imitaţiile zilei de ieri, din jocul de-a v-aţi ascunselea al celor bătrânişi mai ales din oglinzile în care paloarea copiilor cuminţispune poezii la serbările publice, cântă şi se înclină cu graţieinvidiindu-i pe ceilalţipentru bubele dulci, pentru imperiile din nuc şi pentru felul în care, când rămân singuri, foarte singuri,le foşneşte pe obraz gustul sărat al mării...

Lucian Mănăilescu

O evoluţie surprinzătoare, ,,victoria-nă‘‘, în poezia română contemporană, o pre-zintă cazul Victoria Milescu. Volumele ei aucrescut unul din altul, precum arborii adoles-cenţei revărsaţi în arborii maturi. Glasuri decritici, autorizate, mi se alătură în a-i receptaantena poetică plenară, cea cu o vibraţie de ostructuralitate şi frumuseţe proprii.

Aflată încă într-o tinereţe superioară,Victoria Milescu este adoptată de dicţionare,antologii, ba chiar enciclopedii riguros selecti-ve, de premii şi diplome de excelenţă, pe carenumai orgolioşii emfatici se prefac că nu leobservă sub laserul lor larvar şi servil.

Cineva îşi manifestase, umil şi cinstit,neputinţa de a penetra sintagma unui titlu pre-cum Conspiraţii celeste, unul dintre cele mairecente şi de succes volume ale Victoriei Mi-lescu. Într-adevăr, acolo se ascunde o tautolo-gie intenţională, care împinge ,,epica‘‘ poezieimult mai departe, în ,,Povestea magului călă-tor în stele‘‘, a suprastraturilor inspirative, adi-că în răsuflul obosit de atâta zbor al îngeruluiconstelar.

Acest nou volum, Dreptatea învin-gătorului – titlu exact şi înscris diametral înpoezia de până acum a poetei - , reprezintă omică schimbare la faţă a Victoriei Milescu.Integral, este o ars poetica. Nu teoretică pre-cum la Nicolas Boileau – ci aplicativă, pe câtse poate, cu prospeţime şi posesiv chemătoare.O mărturisire în alcovul poeziei adevărate lân-gă un mire de penumbră şi de mireasmă abs-tractă. Mai exact, un discurs dublu despre po-em şi poet, între care se aşază, febril, verighetadreptăţii, de aici titlul ,,Dreptatea învingătoru-lui”, dar mai ales dreptatea suferinţei creative. Poeta nu extaziază niciodată. Nu-i permite sta-rea sa de permanentă încordare, de poză eroicăasupra poemului. Versurile au o concentricita-te electrică, puternică şi voluptăţi nevolatile,sunt mici focoase ascunse într-o gravidă armă

a poeziei, gata să explodeze, să se apropie deverb ca de o fântână regală, cu exclamaţii a-moroase, cu mângâieri şi suspine, dar şi cu im-precaţii, cu divorţuri subit anulate în scene te-rifiante: ,,Născută pentru suplicii/ de aceea bi-ne păzită/ aţipeşti în autobuzul/ care ne ducela muncă forţată/ copacii aliniaţi/ salută/ lu-mina muribundă/ scheletele din beton/ privitde sus poligonul pare/ tabla de şah a unui regenebun/ detaşamente cu căşti printre buburuze/cineva opreşte clipa/ cineva blochează eterni-tatea/ administrându-i somniferul/ cinevaopreşte liftul/ lumina sare de la înălţime/ ru-pându-şi gâtul/ noaptea îşi sfâşie rochia pen-tru bandaje‘‘ (Nu vei muri, dar...).

Verbul pentru Victoria Milescu este şi,,făt‘‘ şi ,,soţ‘‘, dar mai ales un administrator(v. Mazilescu!) ales de zei. Îl introspectează-noglindă, anulându-i umbra, dar acceptându-irespiraţia. Victoria Milescu trăieşte poeziabouch-à-bouch, amintindu-mi deseori de con-vulsia poetică a Magdei Isanos.

Dar tâmpla inspirativă a Victoriei Mi-lescu atinge, uneori, şi riscurile magice alemarii poezii a Sylviei Plath. ,,Vântul trece pelângă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele morrâzând// pe gardul înalt cu colţi de fier/ au puscerul cu stelele/ la uscat// vine femeia nopţii/tocurile ei ascuţite/ se înfig sacadat/ în carneatrotuarului// vântul trece prin părul/ ce-iascunde faţa surâzătoare/ îi fură mica poşetăcu rujul maro/ îi trage trotuarul de subpicioare/ rulează iarba/ sub care se zbenguiepeştii‘‘ (Oricui i se poate întâmpla).

Ea este un scrib devotat care scriepână şi cu oasele tocite ale degetelor, însânge-rate. Actuală, îşi asumă destinul lumii imper-fecte şi din această luptă cu victime şi călăi, cu,,şchiopi şi cocoşaţi‘‘, care se răstoarnă unii înalţii (esopian), cu îngerii kamikadze, cu trădă-tori şi farisei cântărind cât tot Dumnezeul nos-tru în clipele sale de oboseală ,,nonasecundă‘‘

– luptă din care poeta iese tot victoriană (în lb.lat. învingător, în gr. nike, tot a învinge).

Când silaba îi oboseşte, Victoria Mi-lescu intră pe portiţa unei melopei delicate,odihnitoare, atât de necesare pentru cititorulprea concentrat. Dincolo, poarta erupe în po-ezii memorabile: ,,Grăbiţi-vă/ în curând vorcânta cocoşii/ vin zorii/ mă sting/ (deşi de mi-lioane de ori mai tare/ decât soarele aş stră-luci)/ grăbiţi-vă, voi, vânzători de stârvuri/preoţi, judecători, jandarmi/ artişti, poeţi,veniţi/ ca să descoperiţi din întâmplare/ (catoate ale voastre mari descoperiri)/ poemul/cu un ţăruş înfipt în inimă‘‘ (Polen pepleoape); ,,Cu o mică întârziere/ soseşte îngară/ trenul poemelor promise/ unele coboa-ră, altele stau pe scări, indecise/ unele stră-lucesc de ambiţii, de vise/ altele abia se tâ-răsc/ aştept pe acel peron/ ca un poem să vinăşerpeşte/ să-mi sară de gât/ greu, profund ca opiatră de moară:/ bine te-am găsit, victoria/uite ce ţi-am adus din ţara/ în formă de cruce/îţi place?/ iar eu să privesc uimită/ spre râ-urile puse în palmă/ râuri de lapte şi miere/scurgându-se printre traverse...‘‘ (În primadecadă a mileniului); ,,Cât ne detestăm întrenoi, autorii/ acestor mici ţări/ care sunt po-emele/ cu legile lor stranii/ cu populaţii ciu-date/ niciodată paşnice/ luptându-se continuu,cu ferocitate/ până la ultima silabă/ pentru unpetic de eternitate‘‘ (Rezemat de întuneric).

Am transcris doar câteva, mai sus.Restul (totalul) aparţine cititorului ideal.

Dreptatea învingătorului e de odensitate impresionantă. De aceea, închid –deschizând prefaţa (oximoron) cu o invitaţieîn oglinda primei poezii a volumului superb,concluzionând: ,,dau un regat pentru un po-em!‘‘ Cartea Victoriei Milescu ascunde multeregistre şi multe poeme.

Cutează, cititorule!

Pagina 22 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Gheorghe ISTRATE

NOBLEŢEAÎNVINGĂTORULUI

Alexandra SUMER

Uneori iubim în oglindă

Stau în faţa unei oglinziimense, mai bine zis la cîţiva paşide ea, iar din urma mea răsare tri-umfător, ba nu arde înroşind ce-rul, soarele... Mă privesc în ea darvăd oglindită o altfel de imagine...În loc de trupul de statură mij-locie, părul obişnuit blond şi lungşi o faţă cu o bărbie mică şi ochiimari de un albastru senin în faţamea stă cineva înalt, cu ochii de

un verde profund, trupul bine clă-dit şi umeri laţi... Buze cărnoasemuşcate puţin de dinţii albi, păruldes şi negru şi sprîncene bine ar-cuite... „Tu...” am şoptit uimită.„Tu...” a şoptit şi el concomitentcu mine cu aceeaşi expresie a feţeica şi a mea... M-am apropiat, banu m-am avântat mai aproape deoglindă şi am întins mîna, iar el afăcut la fel, copiindu-mi curiozita-tea şi entuziasmul, ca pînă la urmăvîrful degetelor noastre să se atin-gă pe suprafaţa oglinzii... Dar erarece... Atît de rece încît le-amsimţit cum îngheţau puţin câte pu-ţin.

Am încercat să îi mîngîichipul şi el şi-a întins mîna să facăla fel, mi-am plimbat palma pepieptul lui şi el la rîndul său nus-a reţinut o secundă să facă ace-laşi lucru... Chipul îmi deveni în-veninat de spaimă, la fel ca şi al

lui... cu precizii de milisecunde...Apoi m-am întins curioasă să îlsărut, iar el m-a urmat. Nici mailent, nici mai grăbit... şi feţele nis-au întîlnit perfect sincron peacea suprafaţă. Şi era rece...

Apoi soarele din spatelemeu a început să apună lin, şi în-ţelegeam că odată cu pieirea lu-minii îmi este tot mai greu să des-luşesc imaginea din oglindă... Pa-nicată am privit imaginea bărbat-ului căutînd un răspuns, o îvoire...Şi crezînd că am găsit-o, m-amaplecat, am luat un ciob de sticlăşi m-am ridicat înapoi... Imagineadin faţa mea se pare că a făcut a-celaşi lucru fiindcă am văzut-o şipe ea cu un ciob în aceeaşi mînăca şi a mea... Am privit-o, mai bi-ne zis l-am privit încercînd să-istrăbat retina pentru a-i simţi fe-bra sufletului... Dar nu reuşeam...Şi crezînd că oricum nu mai con-

tează, doar îl iubeam, îmi poziţi-onam lent ciobul către vene şi îlpriveam pe el... Pe măsură ce bu-căţica aia se apropia de încheietu-rile noastre vedeam cum îi tre-mură mîna tot mai tare şi mai tare,tot mai bolnav şi mai nesigur...

Mi-am fixat ochii către în-treaga sa fiinţă şi am trecut rapidşi adînc prin încheietură, el înschimb scăpă ciobul în jos şi în-treaga oglindă se sfărâmă în miide bucăţi în faţa ochilor mei, ră-nîndu-mi obrajii şi gîtul şi piep-tul...

...Stau pe jos, printre bucăţineuniforme din oglindă care nureflectă nimic decît noaptea fă-cînd-o astfel şi mai întunecoasă şiurmăresc, cu fiece secundă totmai slăbită şi mai stoarsă de viaţă,cum curge un şuvoi roşu printredegetele mele... El n-a putut...Uneori iubim în oglinăa…

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 23

Pe 19 februarie se împlinesc75 de ani din ziua celui ce s-a născutzburătorul „c-o aripă şi-un picior”,Marin Sorescu (Pe 8 decembrie a.c.se vor împlini 15 ani de la trecerea saîn nefiinţă). Nu pot să nu leg eveni-mentul de ceea ce se, întâmpla, în ur-mă cu nişte ani, în această zi, la Ne-hoiu, în Casa Marius Vintilă, acolounde Poetul era „prezent”, de fiecaredată, cum o făcuse şi în timpul vieţii,să-şi sărbătorească eternitatea. DacăMarius nu ar fi plecat şi el, între timp,„să moară puţin” proiectul său – săr-bătoarea dăruită prietenilor şi citito-rilor lui Marin Sorescu – demarat în 1997, arfi trebuit să dureze „măcar până în anul 2036,atunci când Poetul va împlini 100 de ani.”

Îmi amintesc că în anul 2003 am stat,o vreme, pe o lespede mare din mijlocul pâ-râului Nehoiu, ce trece la un pas de casa luiMarius, privind stelele din locul în care îiplăcea lui Marin Sorescu: să asculte „ere-surile tainice, ce l-au înfiorat atât pe magulîn suferinţă Vasile Voiculescu”.

Venise lume multă în casa unde fi-inţa Cafeneaua literar-artistică ACASĂ,adică la „acasa” Elenei şi ale lui Marius Vin-tilă, dar şi a lui Marin Sorescu, una din pu-ţinele „instituţii” de cultură care mai supra-vieţuiau în judeţul Buzău. Teribil de bogat(sufleteşte) Marius „investise” în profi-tabilele „uzine” Sadoveanu şi Tudor Ar-ghezii (cum îi numea pe scriitori, pe vremeacând scria poezie, Mircea Dinescu) şi mul-ţumea: „celor ce au făcut posibilă o bucurierotundă: scriitorilor Radu Cârneci şi BucurChiriac, domnului porofesor universitar dr.Ion Rotaru, pictorului Dragoş Morărescu,scriitorilor şi oamenilor de cultură – de sufletadică – prezenţi; îi mulţumesc, spuneaMarius Vintilă, mai ales lui Tudor Gheorghe,actorul, poetul şi interpretul desăvârşit alvremelnicei noastre pe-treceri prin lume!”

Din risipitele mele notiţe, scrijilitepe „manşete” de ziar sau petice de hârtie în-cerc să adun câte ceva din cele petrecute a-tunci, ACASĂ:

„Asist – spunea Radu Cârneci – cuuimire şi spaimă de prea mult frumos, laaceastă întâlnire cu Marin Sorescu, clasi-cizându-se, din nou, pe sine însuşi. Ne aure-olăm la aureola lui, ştiind că ziua şi noapteapoetului sunt mileniile. Mă bucur cu atât maimult cu cât acest lucru se întâmplă în Buzăulnostru şi, mă rog lui Dumnezeu, ca dupămoarte, să am şi eu o casă memorială, unde-va în…Oltenia.” (Buzăul nu era şi nu prea es-te „al nostru”, pentru că – iată – în anul 2010,nu s-a mai desfăşurat nici măcar Festival deLiteratură Vasile Voiculescu).

Vărsând „trei lacrimi din licoarea deîmpărtăşanie pentru iubita umbră”, profe-sorul universitar dr. Ion Rotaru (încet, încet,din viitorul nostru rămâne doar trecutul!)improviza un spectacol; cel al cuvintelor dinvolumele La Lilieci, demonstrând că, ni-meni: „nu s-a apropiat de sufletul ţăranuluiromân, aşa cum a făcut-o Sorescu; AdrianPăunescu este grandilocvent şi retoric, To-mozei vine cu un balcanism lucrat, IoanAlexandru parcă ţine predici, Marin Predaeste prea voluminos, Creangă – voios şi idi-

lic, Dimitrie Cantemir – genial şi inabord-abil…Pe când Sorescu este miezos şi pro-fund; la el te trezeşti cu nişte vorbe carearuncă Bulzeştiul în centrul universului. Iatănume proprii: Ciocea, Ioana lu’ Mărăcine,Floarea Păunii (ai cărei boi, la înmormân-tare, «Plângeau de-a adevăratelea moarta»,pe când «Plânsul oamenilor nu era nimic/Parcă era ceva de formă»); altele: «hoţii vindin Vulpeni, din Murgaşi, din Gaia, de pestetot. Ţărăncile descântă, până se plictiseşteboala de pololoială, de: gâţe, de cleştele ca-pului, de dânsele, de-a aduce ţaica pe sus.Carul are: bleduri, obadă, răscol, stragalie.»Un întreg dicţionar al cuvintelor căroraPOETUL le-a strâns înţelesul şi seva.”...

Toată această artă, dispreţuită şiînvinsă de râsul care înţepeneşte gura, derâsul din vacanţa mare a poporului român, varenaşte sau va muri odată cu noi. Doar el,POETUL, are privilegiul nemuririi…

Scriitorul Bucur Chiriac, cel ce avrut să dăruiască Buzăului (şi în cele din ur-mă a şi dăruit) o bună parte din pinacotecasufletului său mărturisea că tot ce mai poatesalva, pentru el şi pentru marele lui prieten,din tranziţia noastră spre nicăieri, sunt: „fig-urile totemice din apa Nehoiului şi zona detaină în care Marin Sorescu scrie, încă, po-ezia de dincolo de lumea noastră.” Dar –întrebare retorică după moartea soţiei poetu-lui – cine va valorifica imensul tezaur artisticrămas în casa pustie de la Bucureşti ? Acumo casă cu ferestre oarbe, în curtea căreiaurmele lui Codin (câinele) se devălmăşesc învăzduh, cu cele ale vulturilor cu gâturi strâm-be, pictate parcă de Amedeo Modigliani.„Marin Sorescu urcă acum – a câta oară –treptele acestei case cu parfum de epocă, şti-ind ce face timpul cu tristele sărbători caresunt vieţile noastre.”

A urmat – atunci, în 2003 - PETRE-CEREA (petrecerea, însemnând curgere,trăire în oglinzile timpului, devenire şi sensînt-u petrecerea de pe urmă), spectacol ima-ginat de Tudor Gheorghe şi Marin Sorescu,un spectacol în care lacrimile de cristal aleperfecţiunii nu au mai avut sens.

Asta pentru că Tudor Gheorghe aplâns, în direct, cu lacrimi din apă şi sare, aşacum numai EL ştia să mai plângă. Iar atuncicând s-a stins brusc lumina întrebarea cu-tremurătoare a venit firesc, din întuneric: „Neiei şi pe noi, Marine?”; O fracţiune desecundă mai târziu a fost din nou lumină. Ceera să facă poetul, acolo sus, foarte sus, cubieţii de noi?

Lucian Mănăilescu

„Ziua şi noaptea poetului sunt mileniile”

Nehoiu1991

Marin Sorescu - 75Marin Sorescu - 75Shakespeare

Shakespeare a creat lumea în şapte zile. În prima zi a făcut cerul, munţii

şi prăpăstiile sufleteşti.În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceaneleŞi celelalte sentimenteŞi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,Lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,Lui Othello şi altora,Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,În vecii vecilor.În ziua a treia a strâns toţi oameniiŞi i-a învăţat gusturile:Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,Până s-au terminat toate gusturile.Atunci au sosit si nişte indivizi care

întârziaseră.Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facăCritici literariŞi să-i conteste opera.Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.A dat drumul clovnilorSă facă tumbe,Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţiŞi pe alţi nefericiţi să se distreze.În ziua a şasea a rezolvat unele probleme

administrative:A pus la cale o furtună,Şi l-a învăţat pe regele LearCum trebuie să poarte coroană de paie.Mai rămăseseră câteva deşeuri

de la facerea lumiiŞi l-a creat pe Richard al III-lea.În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are

ceva de făcut.Directorii de teatru şi umpluseră pământul

cu afişe,Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudăAr merita să vadă şi el un spectacol.Dar mai întâi, fiindcă era

peste măsură de istovit,S-a dus să moară puţin.

Adam

Cu toate că se afla în rai,Adam se plimba pe alei Preocupat şi tristPentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe EvaDintr-o coastă a lui Adam.Şi primului om atât de mult i-a plăcutAceastă minune,Încât chiar în clipa aceeaŞi-a pipăit coasta imediat următoare,Simţindu-şi degetele frumos fulgerateDe nişte sâni tari şi coapse dulciCa de contururi de note muzicale.O nouă Evă răsărise în faţa lui.Tocmai îşi scosese oglinjoaraŞi se ruja pe buze.„Asta a viaţa!" a oftat Adam

Şi-a mai creat încă una.Şi tot aşa, de câte ori Eva oficialăSe întoarce cu spatele,Sau pleca la piaţă după aur, Smirnă şi tămâie,Adam scotea la lumină o nouă cadânăDin haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat Această creaţie deşănţată a lui Adam.L-a chemat la el, 1-a sictirit dumnezeieşte,Şi l-a izgonit din raiPentru suprarealism

...Filosoful, eseis-tul şi criticul literar tecu-cean Ionel Necula s-a de-cis (după multe frământăriinterioare, dar amânată fi-indu-i lucrarea şi de tulburipotrivnicii ale vremilor şide întâmplări neprevăzute,din partea oamenilor) săscrie o istorie a literaturiivrânceneşti...

Dar, precum spune nefericitul boierMiron Costin despre colegul său mai bătrân,Grigore Ureche: „Laud osârdiia răposatuluiUrechie vornicul, carile au făcut de dragos-tea ţărâi letopiseţul său (…). Ori că n-au avutcărţi, ori că i-au fostŭ destul a scrie de maiscurte vacuri, destul de dânsul şi atâta, câtŭpoate să zică fiéştecine că numai lui deaceastă ţară i-au fostŭ milă, să nu rămâie în-trŭ întunerecul neştiinţei” – tot aşa voi zice,şi eu, despre amicul meu Ionel Necula: „Laudosârdiia în această viaţă trăitorului cărturarIonel Necula, carile au făcut de dragostea ţi-nuturilor vrânceneşti letopiseţul său (…). Orică n-au avut cărţi, ori că i-au fostŭ destul ascrie de mai scurte lucruri şi vremi, destul dedânsul şi atâta, câtŭ poate să zică fieştecinecă mai numai lui de această Ţară a Vranceii-au fostŭ milă, să nu rămâie cărturarii eiîntrŭ întunerecul neştiinţei Ţării Români-lor…!”

...Sau, mai „pre” limba modernă: vă-zând bunul şi blândul şi eruditul critic tecu-cean că vrâncenii nu prea „sar” să-l ajute (mă-car cu bunăvoinţă şi cu date biobibliografice!),neputând, deci, întocmi o istorie a literaturiivrâncene, în sensul cronologic şi ştiinţific-acribios - s-a mulţumit şi limitat să facă... elec-tivitatea amicală, asupra unei literaturi provin-ciale... A rezultat, astfel, cum singur măr-turiseşte, o culegere (de oameni, de recenzii –„recenzii” în sensul cel mai larg, în care pânăşi o viaţă de om poate şi trebuie recenzată, deo instanţă mistică sau încă umană... - ...recen-zii despre cărţi şi despre vieţi de oameni careau scris... ba chiar discursuri de tip remem-ber/necrolog, în faţa gropii deschise spre Ce-ruri, pentru un confrate-scriitor vrâncean saualtul...). Şi cu senin suflet prietenesc a făcut-o,şi cu memoria (prin excelenţă, selectivă...!),mai mult decât cu documentul! - ...încât arezultat o istorie literară a sentimentelor luiIonel Necula, faţă de scriitorii Vrancei con-temporane lui. O istorie a vieţii autorului, in-tersectată, aleatoriu sau nu, cu scriitori vrân-ceni... Deci, se înţelege de la sine că nici dinpunct de vedere axiologic, al valorii scriito-riceşti (modulare sau comparative) a celorluaţi în seamă - nu s-a făcut o selecţie ştiinţi-fică...unii (puţini, e drept!) dintre cei cuprinşiîn cartea sa fiind, mai curând, aspiraţionalispre „scriitoriceală” (poate, câţiva, chiar ve-leitari...grafomani!), alţii, doar cu aere de scri-itori...şi asta, pentru că USR-ul, cică, i-a „con-firmat”...! USR-ul nu mai confirmă, cam demultişor, valori estetice... dar lor, sărmanii,cine să le comunice acest Adevăr... à la Poli-chinelle?!

Iată propria mărturisire, cu valoare şide „mea culpa” (nu e necesar, pentru un atât desincer şi cald prieten al Vrancei! – ci îţi mulţu-mim, Ionel Necula, cu stinghereală: în defini-

tiv, nu s-a aflat niciun vrâncean, care să ten-teze o cât de sumară istorie literară a judeţu-lui Galaţi... pentru o cât de firavă „reciproci-tate de inimă”!), a autorului, din Prefaţă:

„N-aş zice că mi-am propus intenţio-nat să mă împrietenesc cu scriitorii din Vran-cea, dar alcătuirea localităţilor noastre (întreFocşani şi Tecuci distenţa este de doar 30 km)ne-a adus, vrând-nevrând, în graţii reciproceşi-n parteneriat sporitor (...) Evenimenteleculturale ne găseau împreună, schimbând în-tre noi cărţi şi idei (...) Am considerat că adu-narea între două coperţi a acestor poziţionărireprezintă un crâmpei din istoria mai nouă adevenirii şi înstructurării culturii vrâncene.(...) Sigur că nu va fi o carte perfectă şi com-pletă, că va avea multe scăpări, că vor fi apă-rut şi cărţi necunoscute de noi şi care-au ră-mas neconsemnate publicistic. Lucrul perfectse realizează greu şi, de regulă, nu e la înde-mâna muritorilor. Oricum, noi n-avem aceastăpretenţie, iar carenţele acestei culegeri ni leasumăm cu răspundere şi cu dorinţa sincerăde a le îndrepta ulterior cu loialitate şi bunăcredinţă”).

...A rezultat, de fapt, mai curând ocarte de amintiri şi alcătuită pe baza mai ve-chilor sale recenzii, asupra scriitorilor vizaţide cartea sa de acum. Şi, ca să nu fie cusupărare, la „aşezare” şi ierarhizare... i-a aran-jat pe scriitorii de care-şi aminteşte – alfabe-tic!: Constantin Amăriuţei, Ionel Bandrabur,Adrian Botez, Camelia Ciobotaru, ConstanţaCornilă, Adrian Cosmin Cocioabă, Valeriu D.Cotea, Ion Croitoru, G..G.. Constandache, Mir-cea Dinutz, Victor Frunză, Constantin Ghiniţă,Ion Miheci, Gheorghe Mocanu, Marin Moscu,Costică Neagu, Gheorghe Neagu, AurelNeculai, Ştefania Oproescu, Ion Panait, VirgilPanait, George Pătrăşcanu, Dumitru Pricop,Florin Paraschiv, Ionică Sava, Liviu IoanStoiciu, Puiu Siru, Paul Spirescu, Culiţă IonUşurelu, Janine Vadislav, Mariana VickiVârtosu...

...Ceea ce a tentat mai mult decât„recenzarea” cărţilor şi vieţilor receptate senti-mental – şi anume, tipologizarea scriitorilorvrânceni – nu i-a reuşit, dintr-un motiv destulde vag explicat, rămas în starea iniţială, deinterogaţie: „Este scriitorul vrâncean alergicla încadrări tipologice, se teme cumva de vreoanonimizare în cadrul curentului adoptat, sauîn cadrul manierei îmbrăţişate? Este tendinţacultivării dreptului la diferenţă şi a proprieiindividualităţi atât de viguroasă încât să des-curajeze ideea de încadrare într-o direcţie desens, din cele multe ce se ipostaziază în litera-tura contemporană? Nu cred într-o asemeneaexplicaţie. Cel ce se ţine departe de mişcărileliterare en vogue riscă să ricoşeze singur înmatca unei direcţii literare de care nu are cu-noştinţă (...) ajungând să se considere crainicşi făclier pe un drum deja bătătorit” (cf.Prefaţă, p. 7).

...Evident că nimeni care ar dori să ju-dece axiologic literatura vrânceană, n-ar aflaun punct de sprijin ferm, în vreo pagină a aces-tei cărţi mai curând despre prietenìi scriito-riceşti (mai mult sau mai puţin...), decât des-pre scriitorii vrânceni, în intimitatea lor demi-urgică. Dar, paradoxal, cartea lui Ionel Neculaplace, la lectură: de ce, oare, când... ea nu preaajută pe filolog, pe estetician, pe istoricul liter-

ar sintetizator de literatură română...? Pentrucă e o carte „bună”, binefăcătoare cititului -scrisă cu multă empathie umană (nu, neapărat,şi estetică...), scrisă fără urmă de ranchiună orivenin, ci cu inimă bună, cum zice românul –cu o generozitate a amintirilor şi a judecăţilor,extrem de rar întâlnită la „colegii/confraţii” debreaslă...

Ionel Necula - tecuceanul chiar îi iu-beşte pe vrânceni!!!... şi, implicit, pe scriitoriiVrancei. Mai „scriitori” sau... mai puţin...

Un erudit, precum este Ionel Necula,de data asta devenit, prioritar, cronicar de sen-timente - îşi „pune în palmă” sufletul, senti-mentele sale atât de senine, calde şi sincere,faţă de atâţia scriitori de la masa umbrelor...puţini dintre cei cuprinşi în aventura prous-tiană a memoriei involuntare, sentimentale, alui Ionel Necula, mai stau „în lumină”... „Într-un timp scurt, spiritul vrâncean a fost sărăcitde câteva nume providenţiale şi nu ştiu cândse vor umple golurile ce s-au produs cu altenume şi cu alte dispoziţii cărturăreşti, care săducă mai departe lucrul bun şi auroral, deacolo de unde l-au întrerupt cei plecaţi. Unvânt rău şi neîndurător a suflat peste spiritulvrâncean şi-a luat cu el spirite nevinovate şinepregătite pentru treceri rubiconice. Tuturorcelor plecaţi le păstrez o pioasă amintire şi lerezerv ca sălaş atriul drept al inimii mele” (cf.Postfaţă, p. 226).

E o carte care ea însăşi, reprezintă unobiect infinit mai artistic, mai poetic în expre-sie - decât cărţile multor... „artişti”-refe-renţi/referiţi, din ea... o carte atât de blând-nostalgică, încât, adesea, îl cutremură pe citi-tor (mai ales la nivel de necrologuri...): „Înurma noastră, n-a mai rămas decât DumitruPricop să vegheze peste oraş şi peste spiritulvrâncean, ca un făclier care a cioplit fără odi-hnă la temelia verbului poetic şi la înzdră-venirea spiritului vrâncean, din care s-a re-vendicat ca un adevărat prinţ al mărturisiriiharice. Rămâi cu bine, Mitică. Te lăsăm în vo-ia soarelui ca să-ţi mângâie privirile, a ploilorca să-ţi spele amândoi obrajii, a vântului, casă-ţi „ventileze” pletele. Câtă vreme vei fiacolo, pe soclu, vom şti că Vrancea poate spe-ra la un destin sedimentat din cremenea mun-ţilor şi din fervorile Vrâncioaiei (...). A rămassoclul înalt, din înălţimea căruia străjuieştechipul de faur bronzat al poetului împăcat cutoate” (cf. Singurătatea Poetului, p. 154).

Sau: „Constantin Ghiniţă avea voca-ţia prieteniei şi o cultiva cu aceeaşi dragostecu care, bănuim, Iisus îşi alegea însoţitorii.(...) N-a fost nimeni care să aibă nevoie de sfa-tul lui binevoitor şi să nu găsească toată în-ţelegerea. Clocotea de bunătate, de spiritulprieteniei şi tânjea după prilejuri colocviale.(...) Noapte bună, Ticule, şi Dumnezeu să teţină prin apropierea lui” (cf. Necrolog Con-stantin Ghiniţă, p. 68).

Nu lipsesc, din această culegere detexte-recenzii, despre cărţi eterne, nici jude-căţile subtile, de ridicată valoare hermeneutică(dar aceste texte deja erau cunoscute, de noi,din reviste ale unor ani trecuţi... şi, deci, poar-tă, în mintea noastră amintitoare, o „patină”,care ne împiedică să le încă adâncim valoareaşi gravitatea ideatică...): „Nu se poate spune căpoetul a renunţat la temele vechi şi perene,

(Continuare în pag. 25)

Pagina 24 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

O ISTORIE LITERARĂ A SENTIMENTELOR

Spiritul vrâncean, în lecturi electiveVITRINA CU CĂRŢI

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 25

(Urmare din pag. 24)

care-au făcut deliciul travaliului de altădată –erosul, bunăoară -, dar toată fenomenologiaeste transpusă într-o altfel de partitură, a fap-tului consumat şi irepetabil, care se substituiedispoziţiei opţionale. Privat de antonime, tim-pul viitor nu mai este antiteza trecutului, cichiar trecutul cu toate patimile lui frânte, con-sumate, epuizate” (cf. Poetul Ion Panait – unclasic în geacă şi blugi, p. 116). Sau: „E unmiracol aici, pentru că muntele, pentru noi, afost, deopotrivă, cetate şi catedrală, în carespiritul românesc s-a zidit şi s-a depozitat devremi şi de aluviuni alterante. Nu te poţi con-sidera decupat din peisajul muntos, fără să-ţiasumi ipostaza de coloană şi de cariatidă abolţii sub care s-au trudit strămoşii, de la des-călecare încoace. Numai omul de munte ştiecât contează relaţia fraternală şi indiviză cutărâmul stâncos, cât de binefăcătoare, pentruom şi istorie, poate fi asocierea lui cu tărâmulpe care-l măsoară pasul” (cf. Dumitru Pricop– Poetul ca un munte de patimi, 135)

...Cum ziceam, o carte bazată pe me-morie electivă... alege, selectează – nu totdea-una cu deplină dreptate... Subiectivismul acuteste inerent unei astfel de înfăptuiri, mai cu-rând beletristice, decât hermeneutice. De ce(...s-ar întreba unul care nu ştie definiţiile luiProust şi ale învăţăceilor săi, date memorieiinvoluntare...) – de ce lipseşte, din „şirag”... -spre exemplu, mult-prea-blândul şi umilul, câtşi prea modestul, şi, deci, umilitul (de oamenişi soartă), dar ctitor (...atât de delicat, în îm-plinirea Misiunii sale de Duh!) al culturii vrân-cene postdecembriste, atât de talentatul Poet(autentic!) şi scriitor (în genere), jurnalist de„mare meserie” – Corneliu Fotea (am zis:„mult-prea-blândul” - deci, din aceeaşi familieatitudinală şi de suflet şi fire cu autorul, cuIonel Necul!)?!

...Fireşte, întrebarea de mai sus rămâ-ne să zbârnâie în urechea „făptaşului” Uitării...

Sau, nu....Ceea ce-mi doresc este ca, dincolo

de cartea acestui erudit şi bun prieten (tecu-ceano-gălăţean...) al scriitorilor vrânceni – săapară adevărata şi... grava Carte de Herme-neutică - nepărtinitoare (prin nicio prietenie,decât aceea a Adevărului Hermeneutic!), carteprofund analitică, asupra trudei scrisului vrân-cenesc – carte ca rod, însă, al studiului acri-bios, din partea unui senator de drept al criti-cii vrâncene profesioniste. Există aşa ceva şise poate!

...Chiar dacă va fi infinit mai seacă,multora (să dea Dumnezeu!) neplăcută... ea,acea râvnită şi încă aşteptată CARTE va ajutamult mai mult (decât încântătoarea lucrare„prietenească”, pe care-o ţin, în aceste mo-mente, în faţa ochilor, pe birou!) la decantareavalorii spirituale autentice şi la „plivirea”(...măcar, dacă nu chiar la... eradicarea!) im-posturii scriitoriceşti, care, azi, în toată Româ-nia Artei Logos-ului (înfeudată satrapismuluiaxiologic al unui USR corupt!) sufocă, falsi-fică mai toate treptele axiologiei şi batjoco-reşte demoniac mai toate încercările de „ră-sărit auroral” şi de impunere ale Artei (cu Amare), iar nu a tot felul de furnicare/viermu-ieli, insalubre, ba chiar letal-toxice! – a totfelul de „încuscriri” imorale şi hâde, efemer-morganatice şi ludic-tranzacţioniste!

...Deocamdată, îţi mulţumim, cu ple-căciune şi recunoştinţă, pentru calda şi atât debinevoitoarea ta prietenie, faţă de Ţara Vran-

cei şi faţă de truditorii ei întru toate cele ale„condeiului”, dragă Ionel Necula!!!

Prof. dr. Adrian Botez

Un academician al boemei ieşene

Am vizitat o singură dată Iaşul, iar laBolta Rece n-am fost decât în amintirile bo-eme ale – îndrăznesc să spun – prietenuluiGeorge Petrone, un scriitor care se ia în seriosdoar atunci când, în glumă şi cu ironie fină, seaplecă „peste marginea lumii”.

Ultima sa carte – „Recviem pentrucapra vecinului” (Editura „ALFA, Iaşi,2010): „proză scurtă umoristică, poezie satir-ică şi umoristică şi catrene epigramatice”, e cao „şampanie” rară, spumoasă, ce vindecă mah-mureala spiritului.

În proza lui George Petrone sunt de-velopate, la minut, pozele din bâlciul cotidianale emblematicului personaj Ţâmpău Costică,asasinat în serial de tarabele cu lucruri mă-runte şi pus să „plătească” fie devenirea per-versă a unui fost coleg şi informator al secu-rităţii, ajuns parlamentar (Înduioşătoareapoveste a onestului funcţionar ŢâmpăuCostică), fie impreciziile buletinului meteoro-logic (Teribila păţanie prin care a trecut într-o iarnă onestul funcţionar Ţâmpău Costică).

Dincolo de naraţiunea cu Mitici şiMiţe, zâmbită pe sub mustăţile lui Nenea Ian-cu, savoarea dialogului şi comicul de situaţiidepăşesc chiar şi secvenţele din Parlament: „ -Au anunţat la radio că astăzi, cu toate că e săr-bătoare, autobuzele vor circula normal... / - Încazul ăsta eu zic s-o luăm mai bine pe jos.”(Reportaj cu urechea ciulită); DoctorulCoriolan Ionescu, „săltat” de miliţie, trăieşteun adevărat coşmar. Surprins fără buletinul deidentitate asupra sa, în timpul unei razii, îşi de-clară adresa, dar tovarăşii vigilenţi constată că„suspectul” nu locuieşte acolo. Când doctorulse întoarce acasă, după câteva zile de calvar,administratorul blocului îl anunţă, jovial des-pre binele... mioritic, pe care i l-a făcut: „Au-ziţi, de câteva zile întreabă miliţia de dum-neavoastră, dar eu n-am spus că sataţi aici!”

Capitolul consacrat poeziei este pre-faţat de o definiţie dată satirei de JonathanSwift: „Gen de oglindă în care privitorii des-coperă, în general, chipul oricui, în afară de allor” şi – am spune – conţinutul „satirelor”petroniene reuşeşte să „decripteze” celebrulvers eminescian „Toate-s vechi şi nouă toate”:„Zău, prea le ştie Moş Crăciun pe toate / Şi ţile-nşiră grav, de cum apare, / Pe degete, pre-cis, dintr-o suflare, / De nici nu ştii de unde lemai scoate: // Că nu prea-nveţi, că n-asculţi demam’mare, / Că nu-i saluţi pe cei mai în etate,/ Zău, prea le ştie Moş Crăciun pe toate / Şi ţile-nşiră grav, de cum apare // S-o fi bazând pefler... Tot ce se poate! / Dar dacă are turnători,ori are / Acces la cine ştie ce dosare, / De nuchiar microfoane instalate... // Zău, prea leştie Moş Crăciun pe toate!” (Suspiciunileunui băieţel cuminte).

Evident însă, capitolul de „forţă” alvolumului beste cel dedicat epigramei, distin-sul autor fiind – după părerea noastră – cel maimare epigramist român în viaţă. Unul dintrepuţinii care au făcut să răsune acest „strănut”literar, cum îl numea, poate pe nedrept, Geor-ge Călinescu. Iată doar câteva exemple, carene permit „luxul” de a spune, scoându-ne pă-lăria: „No comment!”: „Diriguind societatea /Cu Marx şi lenin în desagă, / Mereu aţi împăr-ţit dreptatea / În loc s-o fi lăsat întreagă”

(Doctrinarilor ideologiei comunite); „Atâtmai vreau, ca-n ceas târziu / Retras pe-un colţde masă, / Să beau, să uit, şi-apoi să scriu / Căn-am nici bani, nici casă...” (Romanţă parla-mentară); „Ţăranii, care mai de care, / Cubraţ vânjos, cu pieptul gol, / Trudesc freneticpe ogoare / ... la spart conducte de petrol.”(Tablou idilic cu ţărani pe câmp); „Venit beatmort în ziua de chenzină, / Greşind şi uşa, cemai tura-vura, A nimerit în pat la o vecină! /Vezi? Uite unde duce băutura...” (Unde ducebăutura).

Să spunem însă, în final, că merituldistinsului membru al „Academiei Păstorel”trebuie împărţit, ca şi în cazul lui I.L. Cara-giale, cu cel ce îi oferă autorului surseleinepuizabile de inspiraţie - poporul român!

Lucian MănăilescuSemnal

Valorile CălanuluiRecent a văzut lumina tiparului, la

Editura Pim din Iaşi, volumul antologic Se-minţe literare, editat în colecţia „Să ne cu-noaştem istoria”. Antologia reuneşte 20 de au-tori care s-au născut sau au activat, o perioadăsemnificativă de timp, în oraşul Călan. Suntprezenţi în antologie:

Romul MUNTEANU – Profesor deliteratură comparată la Facultatea de Litere aUniversităţii din Bucureşti, a publicate nume-roase monografii, studii de sinteză sau eseuri.Din 1970 pînă în 1989 a fost director al Edi-turii Univers. Dintre premiile şi distincţii ob-ţinute de Domnia Sa amintim: Premiul Uni-unii Scriitorilor (1971, 1972, 1976) şi PremiulMenelaos Ludemis (Atena, 1980).

Ada ORLEANU - prozatoare şi tra-ducătoare. A publicat, printre altele, volumele:Caii dracului (1947), Boarii: (nuvele – 1968);Atunci au tras toate clopotele (roman – 1970),De veghe la Dunăre şi Mare (1987)

Silviu Guga - poet, prozator şi criticliterar. În 2007 a primit premiul Filialei Sibiua Uniunii Scriitorilor din România pentru ro-manul „Băiatul din doua lumi”, tradus ulteriorîn italiană de Ana Maria Cantacuzzino şi înmaghiară de Nagy Ivan)

Ioan Gelu Crişan - Poet şi prozator,de profesie jurist

Ernest Uskar - Apărut în volumulcolectiv editat de cenaclul literar RADUSTANCA- Sub arcuri de lumini - Deva, 1979

Ionel Amăriuţei - În anul 1972, debu-tează editorial cu volumul „Claviaturi”, apărutla Editura Litera.

Ion Marinescu - Poet, prozator şi pu-blicist.

Nikolaus Rudolf Pilly - Autor destudii monografice, poezii, proză şi cântece.Publică frecvent în presa de limbă Germană.

Darie Pop - Reprezentant al diasporeiromâne din Franţa, cunoscut pentru valoareascrierilor sale

Ioan Barb - A debut editorial cu volu-mul „Tăcerea ca o flacără” (1998); Fondator alrevistei ALGORITM LITERAR.

Daniel Lăcătuş – Publicist şi poet.Semnează mai multe volume de versuri, dintrecare amintim: „La templul poeziei” (2008) şi„Preţ de o clipă” (2010).

În antologie mai semnează: CiprianMarian, Simion Cozmescu, Crăciun RaulDorian, Violeta Deminescu, Cornel Cerb La-zar, Mihaela Ispas, Otilia Ignat, TeodorescuEugen şi Ghilea Daliana.

Încă un semn (bun) că provincia cul-turală există!

VITRINA CU CĂRŢI

Pagini româneştiîn Noua Zeelandă

Numărul 65 al revistei se deschidecu un material semnat de Fănuş Neagu, prelu-at din „Fereastra”.

Redactorul şef al „Paginilor...” , dl.Cristi Dumitrache, notează în articolul „«Ro-mânii despre români» la TVR Internaţio-nal”: „Marius Dobrescu şi TVR Internaţionalne propun, săptămână de săptămână, subiecteextrem de interesante, într-o emisiune live, vie,cu invitaţi de marcă şi subiecte pe măsură. (...)Poate că de acasă nu se vede atât de mult, însăexistă în Noua Zeelandă români care nu în-chid televizoarele aflate pe TVR Internaţional,ceea ce credem noi este cel mai frumos com-pliment pentru un post de televiziune.”

Un articol documentat şi scris fără pa-timă – după părerea noastră („Paul Johnson:Evreii din România, adevăr şi ficţiune”) –tratează cu maximă luciditate şi curaj o temăsensibilă (holocaustul românesc). Semneazăd-l George Petrovai.

Numărul 67 / ianuarie 2011A-l sărbătorii pe Eminescu pe o plajă

pustie, în Noua Zeelandă – superb omagiu:„Cum ar fi vorbit lumea prin condeiul lui Emi-nescu dacă şi-ar fi purtat paşii pe nisipurilealbe-negre, printre scoicile sărate şi cochiliileturbilinii? Şi ce versuri măiastre ar fi scos înfaţa frumuseţii absolute de la Cape Reinga.Cum ar fi sunat o strofă a poetului nostru na-ţonal, printre dunele de nisip? Poate că aşa:«De cate ori, iubito, de noi mi-aduc aminte /Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte / Pebolta alburie o stea nu se arată / Departedoară luna cea galbenă - o pată / Iar pestemii de sloiuri de valuri repezite / O pasărepluteşte cu aripi ostenite / Pe când a ei pere-che nainte tot s-a dus / C-un pâlc întreg depăsări, pierzandu-se-n apus / Aruncă pe-a eiurmă priviri suferitoare / Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare / Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi / Suntem tot maideparte, deolaltă amândoi / Din ce în ce maisingur mă-ntunec şi îngheţ / Când tu te pierziîn zarea eternei dimineţi»”... (La plaja cupoezii – Cristi Dumitrache).

O proză remarcabilă semnează doam-na Elena Bunica (Canada), subiectul („Bunacreştere”) fiind unul ce ţine de o superbă lipsăde „adptabilitate” a românilor de până maiieri: „Din când în când ne punem întrebareadacă nu facem şi noi ca Mitru atunci când (...)nu vrem sau nu putem să renunţăm la obice-iurile şi mentalităţle lumii din care am venit şicare nu se mai potrivesc cu cele ale lumii noiîn care am intrat”.

Dar dacă cei „de dincolo” ar şti la cene-am adaptat, în ţară, acum...

Cafeneaua literarăNr. 1/ 88 – ianuarie 2011 dezbate un

subiect mai mult decât controversat, cel al„optzecimii” literaturii române. Cred că VirgilDiaconu, redactorul şef al revistei, are drep-tate: „După Revoluţie, generaţia a început să-şi construiască un aparat administrativ-pro-pagandistic complex, care prin poziţia socialăa unora dintre membri ei, prin editurile, căr-ţile, revistele, dicţionarele, antologiile şi con-centrarea activităţii publicistice a reuşit săaducă optzecismul în prim planul vieţii cultur-ale româneşti, să îi fabrice o imagine puter-nică şi să creeze impresia că el este spaţiulcultural în care se manifestă singurele valoriculturale româneşti. A fi scriitor de valoare nuînseamnă pentru liderii şi criticii optzeciştialtceva decât a fi optzecist”

Din numărul anterior al revistei nuputem să nu cităm memorabila cugetare a luiGheorghe Grigurcu: „Unul din pericolelemortale ale artei e căderea sa în real. Stru-gurii pictaţi de Apelles cu atâta exactitate în-cât au fost ciuguliţi de păsări semnifică unepitaf al picturii. Realul trebuie iscat nu dinpropriile-i temeiuri, ci din adâncimi care nu-iaparţin, care-l ironizează prin viziune”

Poesis International

Nr. 3 / decembrie 2010În Mare Nostrum, redactorul şef al

excepţionalei reviste – un veritabil produs de„lux” literar – Claudiu Komartin, redactorulşef, notează „Când am formulat, în urmă cușase luni, proiectul revistei Poesis Internati-onal, ştiam că reuşita sa depinde în primulrând de puterea noastră de a strânge laolaltăacei autori pe care sărăcia de idei şi de prin-cipii a unui sistem publicistic ce se conduceaproape exclusiv pe relaţii de servitute nu i-aîndepărtat de la mizele cu adevărat importan-te ale scrisului. Disperarea cu care scriitorulromân se agaţă de edificiul său de iluzii în pli-nă destrămare, blocajele şi laşităţile sale facimposibil nu doar dialogul cu alte spaţii şi lit-eraturi contemporane, dar şi recuperarea va-lorilor în stare să edifice.

Prin programul său, Poesis Interna-tional pune în circulaţie textele poeţilor con-temporani de vârf din cât mai multe literaturi(cel mai adesea, traducerile fiind însoţite detextele în original, înlănţuirea de limbi şisonorităţi atât de diferite devenind un eveni-ment poetic în sine). Dar am înţeles, de aseme-nea, că putem contribui la descoperirea sauredescoperirea scriitorilor români valoroşi deieri şi de azi şi la aşezarea lor într-un contextce poate să dea iarăşi un sens căutărilor noas-tre”

CitadelaNr. 1 (31) – ianuarie 2011„Există adevăruri esenţiale care tre-

buie spuse despre România ultimelor decenii.Dincolo de tatonările puerile făcute de tot so-iul de experimentalişti ori de pastişele obositeale fracturiştilor, sunt mari teme pe care nu aavut forţa estetică să le exprime cineva pânăacum. Nu e niciun reproş, ci doar o consta-tare. Marea carte despre regimul comunist nus-a născut încă. Şi tare mă tem că nici autorulei...” (Felician Pop – O constatare de par-curs)

Fie-ne îngăduit să adăugăm câtevamotive la această pertinentă constatare: faptulcă am scăpat de comunism (nu de comunişti)fosta „maculatură” a regimului devenind capi-talistă, faptul că procesul comunimului a fost otardivă şi iluzorie arătare cu degetul, faptul că– aşa cum magistral spunea poetul Ion Gheor-ghe, în România: „Beau laolaltă, jefuitorii cucei jefuiţi / Încearcă o împăcare: iertând unulaltuia / Opresorii se îmblânzesc, năpăstuiţiiuită / (...) Basamacul luptei de clasă a pus dro-jdii / De-un lat de palmă în potirul de cristal”

Actualitatea literară

Nr. 4 / ianuarie 2011

Descoperim, cu plăcută surprindere,în publicaţia editată de Asociaţia CulturalăActualitatea din Lugoj, o publicaţie de ceamai bună calitate, realizată profesionist, în ca-re semnează, printre alţii: Nicolae Silade(directorul revistei), Magda Ursache, GelluDorian, Djamal Mahmoud (un interesant poetsirian, absolvent al Facultăţii de Medicină dinCluj-Napoca) etc. Cităm câteva secvenţe „lo-viluţionale”, pe care românii le văd închizândochii, semnate, cu ironie şi tristeţe, de mi-nunata Doamnă Magda Ursache: „Şi totul afost absurd, începând cu echivoca noastră re-voluţie (...) după ce mămăliga a exploadat cudetonator de la distanţă şi s-a produs bulu-ceala aberantă din balcoane”; „S-a scurs lus-tru după lustru şi România cu piciorul stâng înghips a trecut prin alegeri colorate: roşu reci-clat în bleu ciel, ca să ajungă orange; ţara e,periodic, sub cod portocaliu, iar capitalismul– albastru.”... Asta e de-a dreptul colosală:„...ne-a fost dat să-l vedem la televizor pe pre-mierul Boc, cu coasa, ca o moarte mică.”

Vatra vecheNr 3/2011În nota sa... neobişnuită (în sensul

unui demers literar susţinut constant, cu auto-ritate şi competenţă) Vatra Veche „devan-sează” timpul şi mai ales timpurile actuale,revista condusă de d-l Nicolae Băciuţ editând,la începutul lunii februarie, numărul 3 dinacest an. A fost greu, aşadar, să alegem ci-tatatele pentru „Răsfoiri” şi, în cele din urmă,

(Continuare în pag. 27)

Pagina 26 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Răsfoiri

Revista revistelor literare

(Urmare din pag. 26)

ne-am oprit la savurosul dialogul/interviu susţinut cu dl. ProfesorUniversitar Ştefan Cazimir de Rodica Lăzărescu.

Fostul lider al Partidului Liber-Schimbist, cel ce, ni se amin-teşte, şi-a început un discurs în Parlament cu adresarea: „Domnulepreşedinte, Stimaţi colegi, Onorate fotolii goale...” susţine că, de fapt,partidul domniei sale este şi va fi pentru eternitate majoritar în forullegislativ al României. Iată şi pertinenta justificare:

„Hotărârea consiliului director P.L.S. din 1991, prin care toţiparlamentarii care îşi schimbau apartenenţa politică deveneau au-tomat membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist, este valabilăşi astăzi. Uitaţi-vă deci pe lista actualului Parlament şi veţi vedea câţidintre componenţii săi au devenit, în această legislatură, noi membride onoare ai Partidului Liber - Schimbist, adăugându-se celor caresau adunat de-a lungul timpului...”

Bucovina literară

Nr. 10 – 12 / 2010Dorin Tudoran îi „povesteşte” Andrei Rotaru despre senza-

ţia pe care a avut-o la „contactul cu dosarele CNSAS: „Când am ieşit,căutam un loc ferit, fiindcă aveam senzaţia de vomă.” Şi totuşi, chiardacă: „Pe de o parte este bine că oamenii mai tineri nu sunt obsedaţide comunism, pe de altă parte este o tragedie că nu prea vor să aflenimic despre el, fiindcă, aşa cum avertiza George Santayana, dacăuităm ce s-a întâmplat în istorie, suntem blestemaţi să vedem istoriarepetându-se.”

Ioan Es. Pop semnează un grupaj de poezie admirabil, dincare cităm: „... te lupţi să îţi salvezi / carnea cea grea şi oasele opace./ nu mai crezi decât în istorie. / iar istoria vorbeşte doar de cei ce dis-par.” (Până la doi-trei ani îngerul tău); „marea greutate e chiaruşorul, / când te ridici, devi greul celeilalte lumi, / în care te pră-buşeşti ca un sac cu bolovani” (Cu aceşti ochi cu care n-am văzut)

Salutăm eforturile vizibile ale noii echipe redacţionale de ascoate din inerţie prestigioasa publicaţie, şi prezenţa în colectivul deredacţie a tinerei şi talentatei poete Aida Hancer.

Cronicar

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 27

Revista FereastraPublicaţie editată de: Asociaţia Culturală

“Agatha Grigorescu Bacovia” - MIZIL

Cod fiscal: 230324460; Cod IBAN:RO60RZBR0000060010080523, deschis la “Raiffeeizen Bank” - filiala Mizil

RedacţiaDirector: Emil Proşcan,

Redactor şef: Lucian MănăilescuGrafică: Mihai Hlihor, Leonard Ţuclea,

Viorel Andronescu, Milică Ene

Str. Agatha Grigorescxu Bacovia”, nr. 13A

Telefoane: 0244251144; 0722653808 - director;

0769210763 - redactor şef

E-mail: lucian_manailescu@yahoo.com

Autorii materialelor publicate răspund în moddirect de conţinutul acestora.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază

Nicolae Crevedia

Cafeneaua

La „Capşa” unde vin toţi seniorii,Local cu două mari despărţituri:Într-una se mănâncă prăjituriŞi-ntr-alta se mănâncă… scriitorii.

Dan NoreaSchubert

Nici bine-amorul n-a-nceputCă-i spuse doamna-n grabă: Gata!Sosește soțu-ntr-un minut....Și a compus Neterminata.

Beethoven

Proprietăreasa-l abordaO dat’ pe lună, dar zic unii,Bani de chirie nu aveaȘi-atunci i-a spus... Sonata lunii.

Chopin

Dup-o Nocturnă, cu băieții,A ațipit pe o dormeză,Dar în lumina diminețiiA-ntrezărit... o Poloneză.

Bach

I-a spus maestrul său de studiu,Când a sosit cam brusc acasăȘi l-a surprins într-un Preludiu...Că Fuga e mai sănătoasă.

Goya

Fiind chemat la fisc, ca orişicine,S-a contrazis degeaba cu nebuniiŞi a aflat şi el atunci, în fine,Ce monştri naşte somnul raţiunii.

Grigorescu

Plin de dezamăgire şi revoltă,'Nainte de-a muri, el şi-a retrasŞi Carul Mare şi cel Mic, pe boltă...Dar din păcate, boii au rămas.

Lucian MănăilescuRegretul lui nenea Iancu, în rai

Nu-i arşiţă pe-aici, cu DumnezeuSunt bun amic, mă plimb prin

rai agale,Dar nici nu bănuiţi cât mi-e de greuCă nu pot să mă-ntorc la…

Haimanale!

Drumul spre glorie

Am scris, pe vremuri, poezii şi drame,Dar nimeni n-a ştiut, până-ntr-o zi,În care-am scris

vreo două epigrame…Şi-am apărut în opt antologii!

Vasile Til BlidaruLui Nenea Iancu

Când preţurile cresc să ne sugrumeÎmi vine, după ce mă-nchin,Să părăsesc această lumePlecând, ca tine, la Berlin!

Iulian Bostan

Esenţă literară

Stând aplecat pe coala de hârtiePoetu-a scris o mică poezieŞi criticul găsindu-i sens aparteS-a străduit şi-a scos din ea o carte.

Păun Condruţ

Mărturisirea unui poet

Nu am mai vrut să merg asearăLa şezătoarea literară;Când văd că vremea e geroasăCu mult polei, mă-mbăt acasă.

Christea N. Dimitrescu

Unei doamne

… Sunt nebuni poeţii, Doamnă?Foarte-adevărat! Ce vrei?Cum se poate să nu fie,Când se-nchină la femei…

Ion Diviza

Sfârşitul lumii

Stratul de ozon se tot subţie,Veacul ni-i absurd şi efemer;Încă-un postmodern, cu-o poezie,A făcut o gaură în cer.

Victor Eftimiu

Catren

Cu fiecare dintre ceiDe care moartea ne desparteMurim şi noi, lăsând o parte,În fiecare dintre ei.

Ion Ionescu Quintus

Unui scriitor

Dacă scapi de sărăcie,Spui că nu mai scrie deloc,Joacă l-a o loterie…Poate c-om avea noroc.

Sofronie Ivanovici

Pe mormântul unei literate

Aici zace-o literatăCe-a fost mare, doar ca fată!

George Lesnea

Lui N. Manolescu care m-a omisdintr-o antologie

Manolescu, cum se ştie,M-a scos din antologie.Deşi mi-e prieten drag,El mă scoate, eu îl bag!...

Nicolae Mihu

Brâncuşi şi Pasărea măiastră

I-a dat suflet, stil şi clasăŞi-o alură graţioasă,După care i-a zis: „Zboară!”Şi de-atunci nu mai e-n ţară.

Marin Sorescu

Unui epigramist

Epigrama ta, maestre,E ca fata fără zestre:Vin, se uită toţi la fatăŞi o lasă-aşa…uitată.

Literatura şi arta în... epigrame

Pagina 28 FEREASTRA - 2011FEREASTRA - 2011

Personaje: Aurel, Vicu, Didi, Marin, Roza,Melchindia, Sofia, alte femei.

Uliţa unui sat de pescari. Sălcii verzi, dar şitrunchiuri uscate. Casa lui Marin pe respectivauliţă, iar cimitirul începe de dincolo de curteasa. În apropiere, ce altceva decât Dunărea?

Scena 1

VICU: Eu am urcat primul în salcie după ouă.Sunt ale mele!AUREL: Ba eu am văzut când şi-a luat răţuş-ca zborul. Nu-ţi dau nici unul! (se iau la harţă;parte din ouă se sparg).DIDI: (trage de cămaşa fratelui său) Nene,nene, uită-te pe drum: vine jandaru’!AUREL: Jandaru’?! Ce te bucuri, mă? Poateaduce veste că a murit tată-tu pe front.DIDI: (smiorcăindu-se) Ba al tău să moară!Nene, auzi ce zice? VICU: (după ce a cercetat în lungul drumu-lui) Nu-i jandaru’! E o… un...!AUREL: (urcând repede într-o salcie) Io ştiuce–i ăla! Soldat! Am văzut unul la Brăila, cândam fost cu Moşu tata.VICU: (urcă şi el în salcie) Nu-i de la noi!Are un picior de lemn.DIDI: Aşa-i, nene. Dacă are chicior de lemn,nu-i de la noi…TOTI: (bucuroşi) Nu-i de la noi! Nu-i de lanoi...DIDI: Aici toţi au chicioare de oameni. Nu,nene? Nene, da’ de ce se duc femeile la el?!VICU: Să-l alunge. Cin’ nu pricepe!O FEMEIE: Vine de pe front, fă. O fi avândscrisoare de pe la ai noştri… Hai mai aproape.ALTA FEMEIE: Bine că nu-i de la noi.O FEMEIE: Cine ştie!PRIMA FEMEIE: Cu ce s-ar hrăni, ai!? Noisuntem femei, da’ vâslim, aruncăm plaselemai vârtos ca bărbaţii…A TREIA FEMEIE: Ne-am încurca de el!O FEMEIE: Aş vrea să-l văd pe-al meu ve-nind cum o hi... Poa’ să se târască, numa’ săvină.A TREIA FEMEIE: Năroado!ALTA FEMEIE: Tăceti, fă! S-a ridicat de pesalcie şi… vine! La noi vine! Doamne sfinte!Să nu intraţi careva în vorbă cu ăsta. Meargăunde a dus mutu iapa… nu ne trebuie schilozi!PRIMA FEMEIE: Nu trudim destul pentruhrana copiilor şi a ăstora bătrâni?O FEMEIE: Ce altceva să facem dacă ni-sbărbaţii pe front!MARIN: Bună ziua.A TREIA FEMEIE: Mergi omule cu Dum-ne… (îşi sterge lacrima cu colţul basmalei) Aşvrea să te întreb…PRIMA FEMEIE: N-ai vrea nimica. Lasă-lsă se ducă!A TREIA FEMEIE: Da’ nu-l mai cunoaşteţi,fă?! E bărbatu’ Mariei! (cu obidă) Ne-a lăsatdoi copii pe cap. N-ar avea hodină!ALTA FEMEIE: Rea eşti la suflet! Te-audcopiii… (strigă către copii) Vicule, ia-l de mâ-nă pe ăl mic şi vino la omul ăsta! E tată-tu.VICU: (speriat şi ruşinat) Tata?!ACEEASI FEMEIE: E plecat de patru ani.Nu-l mai ţii minte.VICU: Fugi că nu-i tata!… Mama zicea cătata avea picioare şi-o alerga printre sălcii…PRIMA FEMEIE: E tată-tu, mă! I-o hi smulschiciorul pă front. Ia-l de mână p-ăl mic şidu-te de-i săruta mâna.O FEMEIE: Ba să nu-l ia. Ce-o să zică Marin?

A TREIA FEMEIE: Atunci leagă-l de poalata, să faci trei.O FEMEIE: A lăsat-o pe Maria cu unu’ sin-gur când a plecat pe front.ALTA FEMEIE: Ce dacă! Războiul te mailasă şi grea! Pe el cum l-a lăsat fără picior?A TREIA FEMEIE: Nu i-a fost cu voia.ALTA FEMEIE: Nici ei nu i-a fost. Hai, Vi-cule, fugiţi la omul acela. De mâine trebuie săvă dea de mâncare!MARIN: (către copii) Vică al meu e pe aici?Vino la mine, mă, să te vad… A, tu eşti?!VICU: Da.MARIN: Nu-l mai ţine de mână pe mucosulăla. Lasă-l să plece la ai lui.VICU: E frăţiorul meu.MARIN: (scuipând) Ptiu! Unde-i mă-ta, mă?VICU: Nu spui.MARIN: Cum adică?!VICU: Te duci la ea şi o cerţi…MARIN: Aha! Târfa, nici măcar nu-i acasă…Unde-i mă-ta, mă? Sunt eu destul de amărât.De ce mă pisaţi în picioare şi voi?ALTA FEMEIE: Marine, că tu eşti! Te-au re-cunoscut femeile. Ia-ţi pruncii şi du-te de teodihneşte!O FEMEIE: Da, zău aşa! Descurci tu iţelemai târziu. Ia-i şi du-te. Le-or fi şi lor de-atâtasingurătate!MARIN: Hai, mă!

Scena 2

MARIN: Ce femeie! Cum s-a simţit fără frâu,gata. (scotoceşte în vatră) De când n-a mai fă-cut asta foc în vatră? Nici pic de cenuşă! Ieri afost acasă?VICU: Nu.MARIN: Da… unde-i? Ţi-e teamă că te batedacă o spui? Cu cine s-a-nhăitat, mă?!VICU: (suspină)MARIN: Nu plânge, mă! Eu ar trebui să urlu.După patru ani, găsesc casa pustie… De-ar fidoar asta! Femeile satului mă privesc de parcăaş fi ieşit din Dunăre. Sunt infirm, asta e... Maiaveţi barca?VICU: Nu. Adică, da! A luat-o părintele.MARIN: (bănuitor) Aha! Se foloseşte de bar-că! De-ar fi numai atât! Înţeleg… El şi Ma-ria… Am priceput cum a apărut ţiparul ăsta pelume… Ce cauţi în casa mea, mă? Du-te lapopa ăla, sau unde-o-i vrea. Hai!DIDI: (smiorcăit) Mie mi-e foame!MARIN: Foame!? Cine te-a făcut, să te-ndoa-pe. Ce, mie nu-mi e foame?! Boala asta de fe-meie n-a pus deoparte un baboi! Voi ce mân-caţi, mă? Vă hrănea popa?DIDI: Taica popa ne-aduce peşte… cartofi…De când...VICU: (aproape urlând) Taci!MARIN: De ce nu-l laşi să vorbească? (mie-ros) Hai, băieţaş, zi ce voiai să spui…VICU: (sare peste el) Mă, să taci!MARIN: Am cam priceput eu. Ce-o să-i fac?Dac-o bat, sare satul cu gura: „Ai venit ciuntit,Marine. Mai eşti tu în stare să urci în barcă? Sătragi plasa cu peşte? Să baţi cale la oraş şisă-l vinzi?”DIDI: Mi-e foame!MARIN: Eu n-am putere să te hrănesc… Almeu nu-i decât unu’. .VICU: Am. Mi-a spus tanti Roza.MARIN: Care Roza? A, asta de peste drum.Bărbatu’ ei…DIDI: Tanti Roza ne-aduce mâncare, cămă-

şuţă…MARIN: Din milă. A văzut că Maria a lut-orazna. (scoate din buzunar o conservă, o des-face. Mai găseşte şi un codru de pâine) E oconservă. Am purtat-o atâta cale pentru… ti-ne! (sentimental) Măi, Vicule, m-ai visat vreo-dată?VICU: Da. Da’ n-aveai ăsta!MARIN: Ce… ăsta?! A, piciorul de lemn. (of-tează) Hai, mănâncă!VICU: Îi dau şi lu’ Didi.MARIN: Să-i dea popa. Sau cine l-a făcut. Eupentru tine am adus-o. Şi pentru… Văd c-amnimerit tot în tranşee. Ti-am zis să mănânci!VICU: Nu mănânc.MARIN: Vrei să-ţi bag dumicatul cu sila pegât? Tine palma… Asta e pentru tine. Restul epentru ea… O găsesc eu… Să mănânce şiea… Ce te uiţi la mine?VICU: Şi… el?MARIN: Mucea nu-i al meu.VICU: Mama zicea că-i fratele meu. Zău! Amvăzut eu când l-a născut. Aci în tindă. Era şitanti Roza, şi popa.MARIN: Taci!VICU: Mă baţi dacă mai spun ceva? Îi dăm şilui. Să nu mai plângă.MARIN: Mâine să scăpam de el.VICU: Mai bine alungăm câinele…MARIN: Câinele-i animal nevinovat.. Măi,băiete, dacă ştii unde-i mă-ta, du-te la ea cuconserva. Să mănânce şi ea. Ai dat din cap?Ştii unde e?! Iar plângi? De ce plângi, mă?VICU: Hai la mama!MARIN: Aha!

Scena 3

MARIN: Ia stai, mă. Ce căutam noi în cimi-tir?!VICU: Uite colo!MARIN: Ce-i colo?! O cruce.VICU: Nu e cruce. E mama.MARIN: Măi, băiete. Tu nu eşti întreg la min-te. E o cruce. A cui o fi? (Se apleacă, citeşte.Îngenunche) Aici erai, Marie?!… De ce n-aizis, mă, că a murit?DIDI: Lu’ nenea i-a fost teamă că o baţi pemama c-a vrut să moară…MARIN: Femeile n-au scos o vorbă. Le-a fostmilă… Sau silă! Cine eram eu, Marie? Era altflăcău mai priceput la vâsle şi la pescuit? Cemi-ai făcut, Marie? Dumnezeu mi-a luat un pi-cior. Ce-i pasă! Da’ tu, Marie? Doar erai ne-vasta mea! De ce n-ai aşteptat? Ce, mie nu-miera uşor să mor p-acolo? Ca să scap de ne-cazuri! M-am luptat cu moartea, femeie… Nuvroiam să-ţi fac greutăţi! Iar tu?! Ptiu!VICU: Mi-e frică.MARIN: Haide, mă. Las-o aici… Eu nu vreausă mor.VICU: Nu plânge, nene!MARIN: Cum mi-ai zis?! Nene? Mă, baiete,eu… sunt tatăl tău! Ce dacă nu mai am un pi-cior, uite colea braţe, am cu ce vâsli. Noi tre-buie să trăim… În locul piciorului te am pe ti-ne. Am să te instruiesc, ai să vezi. VICU: Da… tată!DIDI: Aşa-i, tăticule!MARIN: Nu te băga, muceo. El e fiul meu.Tu… peşte prins de mâna mea n-ai să mănân-ci! Mă descotorosesc eu de tine…VICU: E frăţiorul meu…MARIN: Gura! De azi, n-ai să mai ieşi din cu-vântul meu. Haidem de-aici!

PP ii cc ii oo rr uu ll dd ee ll ee mm nnTEATRU SCURT

Dumitru Istrate Ruşeţeanu