Istoria ieroglifica’, scrisa de Dimitrie Cantemir in anul 1705, este o istorie secreta, in sensul ca nu numai numele personajelor, contemporanii autorului, sunt ascunse sub denumiri de pasari si de patrupede, dar si faptele la care se face aluzie in text sunt redate prin alegorii.Cartea este structurata in douasprezece parti ; incepe cu imprejurarile in care s-a dat lupta pentru tronul Moldovei cu prilejul mazilirii lui Constantin Duca Voda din a doua domnie, in anul 1703, cand a fost ales in locul sau Mihai Racovita, si se termina cu mazilirea acestuia din urma, inlocuirea lui cu Antioh Cantemir in a doua domnie si cu impacarea temporara a lui Dimitrie Cantemir cu domnul muntean Constantin Brancoveanu. In prima parte se face aluzie la adunarea comuna a boierilor munteni si moldoveni, in anul 1703, cand, dupoa mazilirea domnului Moldovei, Constantin Duca, boierii impreuna cu reprezentantii chemati de forma ai celorlalte stari hotarasc alegerea succesorului.Constantin Brancoveanu, domnul muntean, impune boierilor moldoveni sa aleaga ca domn pe candidatul sau, Mihai Racovita (Strutocamila). Istoria ieroglifica – partea a treia si partea a patra .In partea a treia vedem pe boierii moldoveni si munteni, dupa terminarea adunarii, ducandu-se la adrianopol, la demnitarii turci, cu scopul de a dobandi de la acestia investitura si recunoasterea noului domn ales de dansii.Mai intai se adreseaza Camilopardului (Alexandru Mavrocordat), care, prin mare atrecere de care se bucura la demnitarii imperiului otoman, ar fi putut castiga, sau, mai bine zis, cumpara recunoasterea domniei lui Mihai Racovita. Se subliniaza in acest capitol in chip alegoric, lacomia demnitarilor turci, aratandu-se ca intreaga carmuire a imparatiei este intemeiata pe lacomie, setea de bani si exploatare.Cu acest prilej, Cantemir enunta, acoperit si aluziv, ideea sfarsitului inevitabil si desigur apropiat al imperiului otoman, datorata coruptiei din sanul sau. Boierii sunt obligati sa plateasca scump pe Mavrocordat, si prin mijlocirea lui, pe ceilalti demnitari turci. Ei obtin in acest fel confirmarea domnniei lui Mihai Racovita de la marele vizir so asteapta audienta la sultan, ca sa poate porni spre tara, impreuna cu noul domn. Are loc atunci o a doua adunare a boierilor celor doua tari, in care este infatisat, tot in chip caricatural, Marco-baizade, pretendent la tron, care spune ca se trage din Matei Basarab.Urmeaza partea a patra, care cuprinde rascoala trupoelor otomane din Constantinopol, in iulie 1703, turpe care au detronat pe sultanul Mustafa II. Aceasta miscare a intarziat çplecarea spre tara a lui Mihai Racovita, care, in urma schimbarii carmuirii turcesti, avea nevoie de o confirmare.Atunci incearca Antioh Cantemir (Filul), sa surpe in favoarea sa domnia lui Racovita, dar nu izbuteste.Mihai Racovita este primit si confirmat cu o oarecare intarziere cu noul sultan si porneste spre tara cu boierii lui. Ajuns in Moldova, el ramane un instrument in mana marilor boieri, care prada isi exploateaza cumplit pe tarani.Pentru a-si consolida pozitia, boierii munteni si cei moldoveni, impreuna cu domnii celor doua tari, incheie un tratat de sprijin reciproc, indreptat mai ales impotriva fratilor Cantemir si a catorva partizani ai lor, care amenintau situatia dobandita de marea boierime, cu prilejul alegerii noului domn, de care a fost vorba mai sus.Dar cu prilejul banchetului, pe care Cantemir l-a imaginad ca a dat de fiarele si pasarile de prada, cand toti boierii se bucurau de biruinta si de puterea lor nemarginita, are loc pe neasteptate rascoala taranilor din cele doua tari. Mustele (care aici sunt taranii) navalesc la banchet si mananca bucatele boierilor.Cantemir spune ca a avut atunci loc o adevarata ridicare in masa a celor supusi din amandoua tarile romane, pentru ca nu mai puteau suferi asuprirea. Boierii nu pot prinde, insa, si invinge, clasele taranesti rasculate care apareau si disparea mereu.

Personajul principal inorogul

Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir Ideile anuntate in lucrarile anterioare, precum slabirea puterilor boierilor in Tara Moldovei, intemeierea dreptului de domnie absoluta si luminata in tara sa si lupta pentru eliberarea politica si economica a Moldovei de sub dominatia otomana reprezinta in Istoria ierolifica continutul cartii. Tema In Istoria ieroglifica, ideile filozofice si politice extrase din realitatea istorica traita intens de fostul si viitorul domn al Moldovei sunt prezentate sub forma literar-alegorica. Dimitrie Cantemir studiaza, observa si demonstraza Europei, ca nimeni altul pana atunci, decadenta Imperiului Otoman, iminenta sa prabusire. Si o face intr-o perioada de relativa liniste in rasari-tul Europei, dupa Pacea de la Karlowitz (1699) si inainte de batalia de la Stanilesti (1711). Pentru Moldova, anul 1700 inseamna mazilirea lui Antioh Cantemir si urcara pe tron, in a doua sa domnie, a lui Constantin Duca. Acesta a fost o unealta a lui Constantin Brancoveanu, caci, dupa cum afirma cronicarul Nicolale Costin: Acest domn Constantin Duca, voda, intr-aceasta domnie dintaiu, era numai cu numele domn. Dimitrie Cantemir lupta pe cale diplomatica impotriva lui Constantin Duca si a domnului din Tara Romaneasca, avand alaturi toata Moldova. Familiile boieresti puternice se dove-dira si de data aceasta din nou stapane si il inlaturara pe Constantin Duca, iar la intrunirea boierilor celor doua tari romanesti de la Arnautchioi, langa Adrianopol, Mihai Racovita, unul din cei cinci boieri mari ai tarii, este proclamat domn al Moldovei. Incercarea fratilor Cantemir de a ajunge la putere in Moldova esueaza inca o data. Dimitrie Cantemir, in timpul domniei lui Mihai Racovita, va folosi toate mijloacele si relatiile sale pe langa Poarta pentru a-l prezenta intr-o lumina nefavorabila pe Constantin Brancoveanu. Turcii afla de la Dimitrie Cantemir ca Brancoveanu era hainit intretinea legaturi ascunse cu dusmanii Portii cu Rusia si Austria , ceea ce in fond era adevarat. Constantin Brancoveanu trimite la Tarigrad pe varul sau, Toma Cantacuzino, sa-l inlature cu ajutorul turcilor pe Dimitrie Cantemir. Puterea si prestigiul de care se bucura domnul Tarii Romanesti fac ca Dimitrie Cantemir sa fie surghiu-nit in insula Chios. Numai abilitatea domnului-carturar, intinsele sale relatii in Constantinopol pot determina ca hotararea vizirului sa nu

fie dusa la indeplinire. In Istoria ieroglifica, al carui titlu exact este: Istoria ieroglifica in doaispredzece parti impartita, asijderea cu 760 de sententii frumos impodobita, la incepatura cu scara a numerelor dezvaluitoare, iara la sfarsit cu a numerelor straine talcuitoare, se relateaza lupta dintre animalele din tara patrupedelor Moldova si intraripate din patria pasarilor Tara Romaneasca. Romanul este si o epopee eroi-comica in proza, in genul Batrahomiomahiei lui Homer. Tara Leului (Moldova) este populata de animale fioroase, la cheie aflandu-se adevaratele nume sub care se ascund personajele. Astfel Pardosul (leopardul) il repezinta pe Iordache Ruset, Ursul pe Vasile vornicul Costache, Lupul pe Lupu Bogdan hatma-nul, iar Vulpea pe Ilie Tifescu. In patria Vulturului (Tara Romaneasca) sunt pasari de prada precum Corbul (Cosntantin Brancoveanu), Cucunozul si Brehancea (Mihail si Constantin Cantacuzino, rudele domnului Tarii Romanesti), Blendaul (Serban Greceanu, unul din traducatorii Bibliei din 1688). Imparatia pestilor, adica Imperiul Otoman, se amesteca in lupta dintre cele doua tari. Povestea se deschide cu adunarea reprezentantilor celor doua monarhii (a Leului si a Vulturului) la Arnautchioi, langa Adrianopol, veniti sa aleaga un nou domn in tara ramasa fara stapan (Moldova), dupa ce Corbul (Constantin Brancoveanu) inlaturase Vidra (Constantin Duca) de pe tronul dobitoacelor. Corbul aduce jertfa tempului Pleonexiei (lacomiei), cetate minunata si plina de bogatii adunate din jaf si mita, dar cumpara cu pungi grele bunavointa Camilopardului (Alexandru Mavrocordat, marele dragoman al Portii) facand sa fie ales ca domn Strutocamila (Mihail Racovita), casatorit cu frumoasa, dar deloc cinstita Helge, Nevastuica (Ana Dediu Codreanu), care pana a nu se marita era nevasta, iar marindandu-se au iesit fata, dupa cum sta scris drept explicatie la scara. Filul elefantul (Antioh) si Inorogul, Licornu cal alb cu corn in frunte (Dimitre) sunt banuiti de Corb si Strutocamila ca ar unelti impotriva domnilor din Tara Vultureasca si Tara Leului. Soimul (Toma Cantacuzino) este trimis de Corb sa prinda pe Inorog si sa-l pedepseasca. Dar intre Soim si Inorog se stabilese o intelegere zadarnicita de Cameleon (Scarlat Ruset). Inorogul ajunge sa fie dat prada crocodililor (bostangiii turci). Filul nu-si ajuta fratele, pe Inorog, dar acesta, cu intinsele sale relatii in imparatia pestilor, se salveaza. Soimul, care tradase pe Corb, este schimbat de acesta cu Uliul (Stefan Cantcuzino). Pana la urma, intre Corb si Inorog intervine o impacare. Fiul, fiul

Monocheroleopar-dului (Constantin Cantemir) este ales stapan in tara patrupedelor. Inorogul, care il reprezinta pe Dimitrie Cantemir este pus in prin plan mai ales prin antologica pagina a cartii cunoscuta sub denumirea de Jelania Inorogului jelanie care se transforma intr-o frumoasa elegie, apropiata de bocetul popular. Prin aceasta Dimitrie Cantemir realizeaza de fapt o autocaracterizare a persona-jului-alegoric. Inorogul apare in contextul cartii ca fiind singurul personaj pur, simbol al vietii care se opune intunericului si mortii. Corbul cauta impacare si, dupa ce Strutocamila este mazilita, se incheie pace, pacea dorita de Inorog. Cartea se sfarseste cu o cheie in care se afla trecute numele persoanelor care se ascund in spatele numelor de animle si pasari, precum si talmacirea unor metafore, situatii si expresii poetice. In general, boierimea este reprezentata de animale si pasari de prada, taranimea de insecte, reprezentantii Tarilor Romane la Poarta de caini. Istoria ieroglifica este o carte plina de frumuseti. Portretele personajelor aglomerari de epitete caracterizeaza atat trasaturile animalului cat si ale personajului creat, in spatele caruia acestea se ascund. Descrierile sunt realizate in maniera basmelor orientale; templul lacomiei este privit ca un palat din O mie si una de nopti: Iara in mijlocul orasului era o capiste a boazii Pleonexiei, care cum era facuta si in ce mestesug era zidita, de pre atata vei putea cunoaste, ca toata alalta a cetatii si a orasului faptura, ca zgura langa aur si ca steela langa diamant se asemana Din fata pamantului urzitura temeliei, ca la doi coti de inalta, dintr-o materie de metal varsata a fi se vedea: care metal, decat custoriul mai scumpa si mai grea, iara decat argintul mai ieftina si mai usoara a fi se parea. Lumina capistii in lung de 30 coti, iara in lat de 24 de coti era; iara de inalt pana la supt poalele cele mai de gios de 55 de arsini masura iara deasupra temeliei, pana supt stresinile cele mai de gios, patru pareti din patru marmuri de porfira incheiati era, si incheietura in colturi pe unde, sau cum s-au imprenat, nu cu ochiul muritoriu, ce asesi mai si cel nemuritoriu, precum n-ar fi putut alege, indraznesc a zice. Forma alegorica a lucrarii se explica deci prin faptul ca se dezvaluie aspecte compromitatoare despre oameni si posturi sus-puse din Tara Romaneasca, Moldova si Imperiul Otoman. La adresa lui Constantin Brancoveanu se povesteste o anecdota cu caracter injurios, despre Ana Racovita, doamna Moldovei, se amintesc fapte care vorbesc de necinstea sotiei domnitorului, iar

despre Alexandru Mavrocordat, marele dragoman al Portii, se relateaza o anecdota ce arata din parte-i lipsa de respect fata de mama sa. Despre Antioh Cantemir, atunci domn al Moldovei, se spun lucruri care nu puteau fi auzite de domn fara sa se strice si mai rau relatiile dintre cei doi frati. Scrisa la Constantinopol, Istoria ieroglifica este o istorie secreta si autorul ei isi poate permite sa vorbeasca cu ironie despre boierii si dusmanii tarii sale, despre demnitarii turci si adversarii sai politici. Istoria ieroglifica este capodopera literara a lui Dimitrie Cantemir, lucrare originala, un pamflet politic unde faptul istoric se topeste in metafore, alegorii, frumuseti literare. Apropierea lucrarii de Etiopicele lui Heliodor, autor grec din secolul al IV-lea, priveste doar procedeul stilistic urmat de Dimitrie Cantemir in original sau in traducere romaneasca facuta in secolul al XVIII-lea, apar istorioare morale cu animale-eroi , dar si cifrul diplomatic intrebuintat de Dimitrie Cantemir la Poarta folosea nume de animale pentru a desemna oameni politici, asa incat nu numai substanta carti o ia Dimitrie Cantemir din realitatea imediata, ci si modalitatile de exprimare. O carte ca aceasta, cu continut moral, cuprinde multe pilde pe care autorul le-a cules din toate literaturile cunoscute lui, dar in primul rand din literatura populara romaneasca. Intr-o limba greoaie, bazata pe topica limbii latine, cu fraze lungi si contorsionate, Istoria ieroglifica are oaze de frumuseti de gandire si de exprimare care fac din autorul ei intaiul scriitor adevarat in literatura romana. (S.B.)

Ca operă literară, Istoria ieroglifică a căpătat pondere, abia când exegeţii au dat crezare ,,explicaţiilor” scriitorului (deceniul al şaptelea al secolului XX), din prima adresare către cititor, „Izvoditoriul cititorului, sănătate”, prin care Dimitrie Cantemir mărturisea că printre cele trei „nu iuşoare pricini” care l-au făcut să scrie lucrarea ,,cea mai cu deadins pricină ieste că nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă”. O veritabilă

declaraţie de scriitor, care nu se arată îndemnat atât de evenimentele reale, cît de asiduitatea artistică.

Deşi opera porneşte de la realitatea istorică, graţie transfigurării artistice, ea se deplasează pe plan secund. Alegorismul devenind modalitatea prin intermediul căreia se edifică extravagante caractere caleidoscopice, iar simbolurile, tipajele tradiţionale primesc o coloratură, o esenţă nouă. Spre exemplu Leul şi Vulturul din Istoria ieroglifică, nume ,,traduse” în Scara lui D. Cantemir drept ,,partea moldovenească” şi ,,partea muntenească”. Tradiţional ambii sînt simboluri ale autorităţii, cu multiple semnificaţii pozitive: forţă, regenerare, ţinută regală, privire ageră, scrutătoare, însă, în special, în cazul vulturului vom întâlni şi o semnificaţie negativă - trufia. Semnificaţie pe care Dimitrie Cantemir o extinde şi asupra Leului, reprezentându-i pe ambii drept nişte îngâmfaţi: ,,Leul dară de pre pământ [...] şi Vulturul din văzduh [...] în sine şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luându-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu poată”. Ambii suferă în opera principelui şi de ,,boala” lăcomiei: ,,pofta lăcomii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei împărăţii ca cu o nepotolită şi nestânsă de foc pară îi pîrjoliia” (prin reprezentarea acestor doi ,,monarhi” Cantemir îi anticipă pe regii din Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift). Sau simbolul „apei”la D. Cantemir nu îl vom găsi cu semnificaţia pozitivă de elemnt ce însufleţeşte şi fertilizează, ci sugerând scufundarea şi decăderea, scurgerea şi dizolvarea materiei.

Istoria ieroglifică este opera despre care se poate afirma că descoperirea esenţelor, a mesajului deghizat în

manieră barocă, devine pentru cititor o adevărată aventură, căci atât autorul cât şi personajele au permanenta manie a refugiului în persuasiuni „de ochiul zavistiii supt scutul umilinţii aciuându-mă”, şiretlicuri de acţiune sau de text. Şi doar o cercetare meticuloasă a textului descoperă că aproape toate personajele operei oscilează între două sau mai multe euri. De exemplu oniromantul Hamelionul (Dimitrie Cantemir poate fi considerat primul scriitor care introduce în literatura română atmosfera onirică) s-ar părea Salamandră demonică, dar permanenta modulaţie în gândire „pre cale mărgând, pre cum paşii aşe chitele îşi muta şi precum piielea, aşe gândurile şi minte îşi vârsta şi-şi schimba” şi limbuţia nemăsurată îl coboară la statutul de şopârlă bicisnică, marca existenţei căreia sunt o împletire de sinozităţi şi incidente. Prinţul Inorog, deşi prezentat ca model al desăvârşirii spirituale, suferă şi el de un dualism antagonic, parvenit din existenţa a două porniri, una de suprafaţă, explicabilă şi absolut firească, de apărare a drepturilor de moştenitor, poziţie de jertfă şi o alta esoterică, îngropată în cochilia ieroglifică, de „vânător „ „Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia Strutocamilii a răzsipi să nevoia” . Găsim în Istoria ieroglifică şi structuri alegorice mai complexe, unele dintre ele demne de Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Aşa ar fi imaginea apocaliptică a cetăţii Epithimiei, adevărată Gomoră infernală. Aflată în centrul unui peisaj feeric, dar paranormal-agresiv, Epithimia este locul scurgerii „lutului galben”, un tărâm al ororii ce trebuie parcurs de cei dornici de relevaţia superioară. Grădina ei pare a fi o aluzie la străvechiul motiv biblic al mediului paradisiac, doar că feeria forţată, dimensiunile bizare, idolatrizarea unui satrap (Pleonexia), solaritatea calpă şi

atmosfera venită parcă din paginile Infernului, trădează o creaţie pseudosacrală, opusă celei demiurgice.

La nivelul alegoriei morale, opera poate fi considerată povestea înfruntarii a două abstracţiuni morale diametral opuse: Binele şi Răul, Virtutea şi Viciul, charismaticul Inorog şi tiranicul Corb „un Făt-Frumos şi un Căpcăun de basme care se duelează pe plan ideal”. O luptă desfăşurată într-o lume întoarsă pe dos – ca viziune a unui univers tulburat în chiar esenţa alcătuirii lui, univers care generează haosul. Haosul, răsturnarea nu afectează doar personajele, ci şi întreg mediul: „unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile, şi unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile să le mutăm. Că într-acela chip toată stânca groasă şi pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzos supt noi va rămânea” , ca mai apoi să se ajungă la proporţii cosmice, sugerându-se chiar dezmembrarea stihială a existenţei, ca în prezicerile apocaliptice, de sfârşit al lumii: „Din ceriu fulgere, din nuări smidă şi piatră, din pământ aburi, fumuri şi holburi, unele suindu-să, iar altele coborându-să, în aer focul cu apa să amesteca şi stihiile între sine cu nespus chip să lupta. Carile atâta de straşnică şi groznică metamorfosin în toată fapta făcură, cât ceriul cu pământ şi apa cu focul războiu cumplit să fie râdicat să părea, cu a cărora clătire toată zidirea să scutură şi să cutremura şi spre cea desăvârşit a tot duhul peire să pleca” .

Alte procedee narative aplicate de către autor spre a conferi un plus de modernitate textului se numără: povestirile cu scop explicativ sau moralizator, documentul fictiv, visul cu funcţie premonitorie etc. de asemenea e de remarcat importanţa strategiei epistolare, din ultimele

părţi ale romanului şi participarea ei la structura labirintică, de factură barocă, a operei. Posibilităţile artistice ale lui D. Cantemir sunt imense şi variate , autorul poate trece cu îndemnare de la şarjă, atac violent, blestem - la scriitura fină, duioasă, de la caricatural şi grotesc - la vibraţia lirică, patetică.

Subiectul

Cantemir imagineaza un univers fantastic, populat de pasari (valahii) si patru-pede (moldovenii), in care preocuparea generala se indreapta spre gasirea conducatorului potrivit. Animalele (care pastreaza semnificatiile din bestiariile medievale) se aduna pentru a alege un conducator, dar discutiile deviaza si vorbitorii dezbat in discursuri retorice impecabile problema apartenentei de rasa a Struto-camilei, hibrid monstruos si simbol al dezechilibrului lumii. Pentru ca Struto-camila sa poata stapani peste patrupede, Corbul porunceste inlaturarea Inorogului, mostenitorul de drept al tronului, pentru a carui capturare este mobilizata intreaga lume a pasarilor. Vicleanul Hameleon, profitand de increderea pe care Inorogul o avea in nobilul ambasador al pasarilor, Soimul, imagineaza o capcana diabolica, il captureaza pe Inorog si il vinde unui Crocodil, caruia ii era dator, dar si pentru a se razbuna pe Inorog. Hameleonul era suparat ca ii slujise Inorogului fara simbrie timp de un an, cu nadejdea ca acesta va savarsi o vraja benefica pentru frumoasa Biruinta, sotia Hameleonului, ceea ce nu se intamplase. Promitandu-i Crocodilului daruri de pret, Inorogul se elibereaza, refugiindu-se in Imperiul pestilor (turcii). intre timp, in tara patrupedelor, pe tronul ce se cuvenea Inorogului, Corbul il asaza pe ginerele sau, Vidra. Acesta se dovedeste a fi un conducator nemilos si un personaj nerecunoscator fata de protectorul sau. in momentul in care Corbul se recunoaste neputincios in privinta Vidrei, intervine Inorogul. El fusese ajutat de vrajitorii cei buni, de Cocos, la curtea caruia se ascunsese un timp, si de fratele sau, Filiu. Tiranul din tara patrupedelor este alungat, Corbul este infrant, ordinea este restabilita. Toate animalele saruta cu smerenie copita biruitorului Inorog.

■Comentariul

S-au facut numeroase observatii in privinta diversitatii speciilor literare adunate in Istorie si de aici, asupra structurii labirintice, un reflex al temei care guverneaza opera. Despre simbolul labirintului (sugerat constructiv si continutal) vorbesc aproape toate exegezele dedicate Istoriei. Cantemir talmaceste lavirinthul ca inchisoare din care nu se poate iesi, iar in plan simbolic il asociaza cu ignoranta. Impresia de constructie incalcita este imprimata, in primul rand, de lungile discursuri retorice ale animalelor. in Istoria ieroglifica, toate personajele prind contur si viata prin intermediul cuvantului; tin discursuri (primele trei capitole), dialogheaza in stil erasmian (ca in Coloquia) sau pledeaza in favoarea unei actiuni prin intermediul povestirii exemplificatoare. Textul cantemirian este segmentat si de paranteze, uneori continand informatii paralele, alteori intersectand enuntul principal. Dupa cum demonstreaza Jean Ricardou1, dispozitivul parantezei cuprinde un razboi al frazelor; paranteza este o forma respinsa de textul propriu-zis si apare ca semn al distrugerilor infinite. Ea vrea sa distruga textul si invers si de aceea opera grefata de paranteze implica opozitie, subversiune, faramitare, agresiune, ceea ce contribuie la diseminarea (prin multiplicare) a alegoriei osirice, adica a impactului legitim-nelegitim. Confruntarea aceasta permanenta, ca si nelinistea generala sunt sugerate si la nivelul expresiei artistice. Figurile retorice predilecte (poliptota, conversia, hipotipoza, oximoronul, enumeratia etc.) confera textului impresia de zvarcolire continua, degajata din contradictii si transformari. Pentru Cantemir, orice confruntare razboinica arata ca un caleidoscop, ca un meta-morfosin, cum spune el, al intregului - ca in capitolul despre rascoala stihiala (al patrulea).

Discursul narativ caracterizat prin sintaxa retorica, paranteze agresive si intr-o permanenta anamorfoza a expresiei artistice, se ordoneaza in planul macrotextului prin cele douasprezece povestiri, sugestie a rotii zodiacale ce motiveaza dictonul paracelsian potrivit caruia, asa cum este alcatuita lumea de jos, tot astfel este si sus. Ideea se sustine si prin titlul romanului, hieroglifa fiind un mod de totalizare criptica. Fiecare amanunt este un semn ce contine harta labirintului.

De altfel, in centrul actiunii se afla o confruntare esentiala dintre Inorog si lunte. Nedomolirea lui presupune iesirea din schema generala, asadar este o particularizare de care lumea oranduita nu are nevoie si care ameninta iluzia de liiiiste; a oricarei colectivitati uniformizate. Eliminarea Inorogului devine imi-neirfa, deoarece el genereaza groaza. Emblemele sale sunt iutimea si libertatea, or, lumea traieste inlantuita in inertie, de aceea, dupa cum spune un personaj, pana Inorogul viata are, viata noastra, scurta si aceea cu prepus si in toate ceasurile cu groaza decat toata moartea mai rea ieste. Vanarea Inorogului nu este insa una ritualica, nu implica nici initierea, nici confirmarea, ci doar izolarea pericolului, de aceea el urmeaza a fi exilat pe o insula si lasat sa moara de intristare. Lumea percepe, asadar, opozitia Inorogului, dar nu-i percepe mesajul. Spre deosebire, Inorogul stie de ce se afla in razboi si de aceea si este „apofasisticos" si inflexibil in momentul incheierii pactului.

Dincolo de aceasta confruntare a „inteleptului cu lumea", tradusa in cele de mai sus ca antinomie profana intre exceptie si regula, Cantemir sugereaza si un alt nivel de intelegere, cu trimiteri certe la ideile sale metafizice. Pentru Inorog exista doua tipare ale lumii, pe care le expune pe un ton sententios in fata Soimului, la prisria lor intalnire; exista un tipar dumnezeiesc numit „firesc" si un altul artificial, aflat „oarece cerului si firii impotriva". Primul este binele, iar celalalt, raul. Raul nu este opus total binelui, ci doar fixat in conjuncturi antinomice cu el. Raul poate fi convertit la bine prin vointa omului, deoarece tiparul se poate schimba, in functie de continut. in Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, Cantemir vorbeste despre omul intern - mantuit si reinviat - si despre omul extern - muritor. Primul este modelul la care trebuie sa aspire cel de-al doilea. in lumea sublunara nimic nu este definitiv, exista doar o schema divina ale carei particularitati sunt conferite de omul intern. Fiinta exterioara este supusa instinctelor si ea creeaza raul, modifica lumea inconstient, fara puterea de a o individualiza; raul este amorf si coplesitor.

Pentru a sustine aceste teze, Cantemir recurge la o alegorie pe care o plaseaza in centru cartii: visul Hameleonului. Episodul este introdus printr-un discurs aucto-rial monstruos-retoric, construit pe o aglomeratie de poliptote prin care eviden-tiaza proportiile tradarii Hameleonului; fapta sa este spurcata - o batjocura de

batjocurit si ocara de ocarat. Discursul auctorial atrage atentia asupra spatiului oniric ca asupra unui loc blestemat, sugestie conferita si de anatema din final: Sai, moarte si gusta moarte mai amara si mai omoratoare decat toata moartea...

Visul propriu-zis se particularizeaza prin imagini si sensuri de exceptie; Hame-leonul are viziunea unui foc urias din care mananca; apoi, chinuit de arsuri, soarbe ouale viperei si serpii il devoreaza pe dinauntru; ingrozit de durere, cere sprijinul Inorogului si primeste o reteta bizara.

Amprenta grotesca a fragmentului provine din mecanismul anamorfotic, mani-festat in plan iconic si semnificativ. Imaginile se deruleaza intr-o continua defor-mare; senzatia de foame evolueaza de la pofta scornita, la chin si isterie a poftelor: cu de moarte tipete [...] a se vaita si a se vaiera incepu. Expresia absoluta a foamei sugereaza depasirea masurii si iesirea din normalitate: simtire nesimtita simt si patimire nepatimita port. Nu despre lacomie este vorba aici, ci despre o boala nascuta din fascinatia focului, o aberanta imagine a chemarii mistuitoare, o seductie revelatorie a flacarilor devorante. Hameleonul percepe chemarea cu manuntaile si stomahul - semne arhetipale ale primitivitatii, caci, fiinta instinctuala, el si-a fixat ca ideal potolirea poftelor. Cantemir deturneaza sensul magic al focului pentru a sublinia natura atavica a Hameleonului; hipnoza simturilor se proiecteaza in imagini ale degradarii; pofta se deformeaza, devine

durere si apoi necunoscuta boala, atotstapanitoare si devoranta; exista aici o intentie a devalorizarii, mai exact o vulgarizare a senzatiilor prin ingrosare, prin contururi diforme, procedee reluate si in secventa care descrie iesirea serpilor din pantecele Hameleonului; el soarbe ouale sarpelui pentru a-si potoli arsura, la indemnul Sulimen-dritei, si forma raului intr-alta forma mai rea si mai cumplita s-a mutat. Nenorocirea se naste din aceeasi lipsa de subtilitate a Hameleonului, incapabil sa faca diferenta dintre hrana si mancare. Sfatul Sulimendritei se adreseaza mintii speculative; sarpele, in traditia superstitiilor, atrage focul (din privire), inlatura arsura muscaturii, reveleaza misterul al carui paznic este. Dar Hameleonul este indreptat spre!ouale sarpelui, adica spre misterul nerevelat, caci oul, simbol alchimic, inchide un univers»,, o lume in stare pura - increatul. El interpreteaza empiric, violeaza un univers, intra in

intimitate cu o lume pentru care nu este pregatit si de aceea rezultatul este grotesc. Imaginea invaziei ofidiene reprezinta o sugestie a irumptiei instinctuale, caci miscarea haotica si agitata a serpilor este o manifestare a animalitatii, arhetipul haosului si, prin extensie, al iadului, proiectia onirica a fiintei angoasate. Colcaiala serpilor pe trup evoca si ea o imagine tipica de vis, pe care psihanalistii (mai ales Jung) au asociat-o cu intoarcerea la conditia de embrion, cu aprehesiunea subconstienta a neputintei de a iesi la lumina.

Seme contextuale ale otravirii si ale mortii, imaginile ce infatiseaza colcaiala serpilor sunt fixate printr-o enumeratie verbala menita sa imprime sugestia invaziei si a posesiunii; primele doua lexeme verbale delimiteaza sfera de actiune: i sa impleteciia, i sa colacia; ambele segmente au sens vizual, marcand momentul luarii in posesie, fara agresiune, intr-o incercare de seductie. Detaliile compun imaginea fiintei agonice, incapabile de teama sau de actiune; aceasta este si atitudinea tipica visului; magnetizat de durere, otesirea in minte nu-i veniia. Lipsit de idei si de intuitie, Hameleonul ramane in conditia sa de fiinta instinctuala.

intre figura solara a Inorogului si visul tenebros al Hameleonului se desfasoara actiunea - o alegorizare a evolutiei omenesti propulsate, in egala masura, de idealuri

Hranindu-se din aceeasi substanta etica si filozofica, "Istoria ieroglifica", considerat primul roman (mai mult, roman-parabola) din literatura romana, este un prilej de a pune in discutie o , intreaga epoca istorica, intr-o scriitura criptica, folosind simboluri ezoterice si un numar impresionant de personaje. Daca "Divanul" incearca sa modeleze lumea, sa o construiasca dupa baze noi, in care nemurirea numelui nu mai este de ajuns, "Istoria ieroglifica" este un monument al literaturii baroce, cu multiple deschideri spre universalitatea si multiplicitatea situatiilor posibile, cutremurate de "luminos si lunecos cornul Inorogului", ingloband spatii ca izvoarele Nilului, pustiurile Arabiei, muntele Etnei si marea furtunoasa. "Istoria ieroglifica" construieste, in acelasi demers estetic si filozofic cu "Divanul", metafora universurilor inchise, dominate de spaima de moarte si de imposibilitatea de a rezista sagetilor sortii alunecoase,

schimbatoare, existente in mii de variante posibile. Omul nu se poate resemna cu aceasta conditie de damnat al soartei, de fiinta sortita unei intelepciuni netranscendente, negeneratoare de eternitate. Ideea este subliniata de altfel, de mai multe ori, in alegoria lumii politice din "Istoria ieroglifica": "Toti niste atomuri putrezitoare suntem, toti din nemica si din fiinta in putregiciune pre o parte calatori si trecatori ne aflam, una numai tamaietoare si in veci staruitoare sa tina si ieste, adeca sfarsitul carile in bunatate se plineste."

Urmarit de toti, in aceasta geografie imaginara, a "jiganiilor" si a pasarilor, Inorogul rosteste, intr-un registru liric profund, o incantatie universala, apeland la dezlantuirea elementelor naturii intr-un cataclism devastator. Muzica acestei caderi neasteptate, redata prin proza ritmata, este litania infrangerii unui destin; dusmanit din toate partile, numai Dumnezeu il mai poate salva de acest infernal complot, litania lui luand aspectul retoric al unui blestem infricosator: "Munti, crapati, copaci, va despicati, pietri, va faramati! Asupra lucrului ce s-au facut planga piatra cu izvoara, muntii puhoaie pogoara, lacasele Inorogului, pasunele, gradinele, cerneasca-sa, paleasca-sa, vestedzasca-sa, nu infloreasca, nu inverdzasca, nici sa odrasleasca si pre domnul lor cu jele, pre stapanul lor negrele, suspinand, tanguind, nencetat sa pomeneasca." Intriga elementelor naturii este enorma, intr-o litanie mioritica de proportii cosmice, cu un ritm interior de o inalta poezie: "Ochiuri de cucoara, voi, limpedzi izvoara, a izvori va parasiti, si-n amar va primeniti. [...] Clateasca-sa ceriul, tremure pamantul, aerul trasnet, nuarii plesnet, potop de holbura, intunerec de negura vantul sa aduca. Soarele zimtii sa-si ratedze, luna, siindu-se, sa sa rusinedze, stelele nu scantaiadze, nici Galatea sa lumin&ize."

Incantatia plina de jale copleseste spatiile, integrand in orizontul textului alte elemente ale divinului, intr-o ampla enumerare a tuturor sugestiilor astrologice din Zodiac, interpretate acum in zodie nefasta: "Closca puii razsipasca, Lebada Lira sa-si zdrobeasca, Leul racneasca, taurul mugeasca, [...] Pestii fara apa sa sa inece, Gemenii sa sa desfratasca, Fecioara framsete sa-si grozavasca, cosita

galbana in negru vapsasca, Scorpiia ascutit acul sa-si tampasca, Streletul arcul frangand, tinta nu lovasca, Cumpana dreptatea nu mai arete, Apariul topasca-sa-n sete." Destinul Inorogului sta, in conceptia populara, sub semnul divinitatii, oamenii fiind, potrivit cronicarului, "supt vremi", ca si Dimitrie Cantemir, care parca simte ca, in tarile romane, treptat se instaureaza domnia raului.

Fragmentul la care ne referim este, ca si punctul culminant din balada "Miorita", o alegorie, adica o poveste situata sub semnul unui simbolism profund, pentru ca fiecare personaj are un corespondent semnificativ in viata reala. Fiecare dintre personaje este un adversar al lui Cantemir, fiecare eveniment este parte a unui complot universal impotriva Inorogului. Actantii fac parte si din lumea nevazuta: ei reprezinta elemente naturale, cu putere de concretizare in abstract, in real, care pun personajul principal sub semnul unui destin inexorabil. Din acest punct de vedere, Inorogul este un personaj tragic: el sufera un sir de vitregii ale sortii, se simte supus unei adversitati a destinului.

Limba literara folosita de Dimitrie Cantemir are un farmec remarcabil, reprezentand un moment de tranzitie intre cuvantul domol, evocator al lui Neculce si involburatele experiente lingvistice pe care le va suferi limba romana in epocile literare viitoare, in special cea romantica. Fiind o invocatie ce antreneaza imense forte ale naturii, intr-o actiune concertata, predomina verbele, la o poetica forma a conjunctivului cu valoare imperativa: "desfratasca", "mugeasca", "racneasca", "grozavasca", "tampasca" sau chiar imperativul gramatical. Multe cuvinte din text sunt arhaisme sau contin fonetisme arhaice: "holm" = damb, deal, "silta" = cursa, lat, capcana, "holbura" = volbura, "tampi" = a se strica, a se toci. Forma conjunctiei "iar" devine "iara", Scorpia devine Scorpiia.

Istoria ieroglifica" este un monument al literaturii baroce, cu multiple deschideri spre universalitatea si multiplicitatea situatiilor posibile, cutremurate de "luminos si lunecos cornul Inorogului", ingloband spatii ca izvoarele Nilului, pustiurile Arabiei, muntele Etnei si marea furtunoasa. "Istoria ieroglifica" construieste, in acelasi demers estetic si filozofic cu "Divanul", metafora universurilor inchise, dominate de spaima de moarte si de imposibilitatea de a

rezista sagetilor sortii alunecoase, schimbatoare, existente in mii de variante posibile. Omul nu se poate resemna cu aceasta conditie de damnat al soartei, de fiinta sortita unei intelepciuni netranscendente, negeneratoare de eternitate. Ideea este subliniata de altfel, de mai multe ori, in alegoria lumii politice din "Istoria ieroglifica": "Toti niste atomuri putrezitoare suntem, toti din nemica si din fiinta in putregiciune pre o parte calatori si trecatori ne aflam, una numai tamaietoare si in veci staruitoare sa tina si ieste, adeca sfarsitul carile in bunatate se plineste."

Tema o constituie conflictul dintre Brancoveni si Cantemiresti pentru ocuparea tronului Moldovei de catre Mihai Racovita o ruda a domnitorului din Tra Romaneasca in defavoarea Cantemirestilor. Conflictul s-a manifestat intre anii 1688-1705 si este preentat sub forma alegoriei dintre Tra Pasarilor si Tra Patrupedelor vreme de 17 ani. Titlul este o metafora sugerand istoria secreta a unui conflict prelungit intre Moldova si Tara Romaneasca privind ocuparea tronului din Moldova de catre o ruda a lui Brancoveanu , Cantemir demascand astfel intrigile subterane ale politicii din cea vreme

Veritabilã capodoperã literarâ a lui Cantemir, una din scrierile cele mai originale si valoroase din toatã literatura românã, a fost conceputã ca un pamflet politic, dar de o spetã cu totul nouã si mai ales cu o finalitate ce concurã la transformarea ei într-o creatie literarã cu cheie, viabilã dincolo de momentul elaborãrii ei si supravietuind epocii. Din perspectiva noii orânduiri, lupta pentru putere căpăta aproape un aspectdemocratic. În romanul lui Dimitrie Cantemir, ea polarizează energiile, mai alesoratorice, ale personajelor principale şi corectează acţiunea represivă a unor despoţi care,după ce urmăresc, prind şi închid pe Inorog, îl eliberează şi îl răsplătesc cu generozitate.Din când în când, prudenţa îi îndemna pe cei care ţeseau istoria Ţărilor Române ca, oricâtde învrăjbiţi ar fi fost unii contra altora, să se reconciliaze, recunoscându-şi greşelile şi1Procopiu din Cesareea, istoric bizantin din secolul al VI-lea după I.H., secretar al generalului Belizarie, acriticat regimul autoritar al lui Justinian în lucrarea

Istoria secretă.

Intr-o altă lucrare, Despre edificii,el oferăinformaţii despre populaţiile din Dacia.2Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică ,ediţie de P. P. Panaitescu şi Ion Verdeş, vol. I-II, Editura pentruLiteratură, Bucureşti, 1964.3Acum beneficiem de numeroase ediţii ale romanului şi de multe interpretări, printre care: Elvira Sorohan,Cantemir în cartea hieroglifelor

, Manuela Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică , Doina Curticăpeanu,Orizonturile vieţii în literatura veche românească .127

abuzul de putere. Uriaşa risipă de cunoştinţe şi de emoţii a personajelor principale ledezvăluie de fapt adevăratele caractere Destinul Inorogului sugerează, în plan metafizic, conflictul omului superior cu lumea.Animal mitologic1, învestit cu frumuseţe fizică şi înţelepciune, Inorogul obligă chiar peduşmani a-i recunoaşte calităţile. Stilul encomiastic, folosit pentru a schiţa portrete de familie se împleteşte cu cel satiric, pentru a înfiera pe duşmani. Pe aceştia din urmă îi încondeiază cu măşti animalieregroteşti şi cu definiţii ironice. Dimitrie Cantemir creează aşadar nu numai pagini de proză ritmată pentru a descrietablouri apocaliptice ori a ilustra tensiunile sufleteşti ale unor personaje, ci şi versuri.

Istoria ieroglifică, primul roman politic românesc, aduce aşadar în prim-plan o competiţie politică între Bine şi Rău. Întruchipat de Inorog, Binele îl înfruntă pe Corb, simbol al puterii arogante şi egoiste. Eroul principal, alter ego al autorului, care înfruntă piedici şi vrăjmăşii, dobândeşte în cele dinurmă perfecţiune morală şi asemenea lui Făt Frumos îşi redobândeşte rolul deconducător. Alegoria nu încriptează realitatea, ci parodiază slăbiciuni şi viciiomeneşti, denunţă ambiţii şi orgolii deşarte.