Conferinţa IX din volumul „Influenţa entităţilor

spirituale asupra omului“

Rudolf Steiner

CONFERINŢA IX

1 iunie 1908

Data trecută ne-am ocupat de un domeniu cam îndrăzneţ,

îndreptându-ne atenţia asupra anumitor entităţi care există

în cadrul realităţii noastre ca fiinţe spirituale, care, însă, într-

un anume fel s-au abătut de la mersul regulat al evoluţiei şi

a căror însemnătate constă tocmai în faptul că ele se abat de

la curentul normal de evoluţie. Ne-am aruncat privirea

asupra fiinţelor elementale pe care capetele luminate ale

epocii noastre le consideră, fireşte, de domeniul fanteziei,

însă care tocmai prin poziţia pe care ele o ocupă în cosmos

vor juca un rol însemnat în evoluţia noastră spirituală într-un

viitor nu prea îndepărtat. Am văzut cum se formează

asemenea entităţi elementale, fiind ca un fel de părţi

neregulate, desprinse din nişte suflete-grup. Trebuie doar să

ne amintim ce am spus la sfârşitul ultimei conferinţe şi vom

avea deîndată în faţa privirii spirituale esenţa unor

asemenea creaturi elementale. Am făcut deja referire la un

asemenea fel de entităţi elementale, care s-a format printre

ultimele. Am arătat cum o formă animală – sau, dacă vrem

să discutăm în sens mai grosier, o sumă de fiinţe animale de

aceeaşi formă – corespunde unui suflet-grup. Am spus că

aceste suflete-grup joacă în lumea astrală oarecum acelaşi

rol precum în lumea fizică sufletul nostru omenesc pătruns

de Eu. De fapt, Eul omenesc este un Eu-grup coborît din

planul astral în planul fizic. Astfel el a devenit un Eu

individual. Eurile animale azi sunt încă în mod normal în

planul astral, iar animalele individuale au aici în planul fizic

numai corp fizic, corp eteric şi corp astral, iar Eul lor, ele îl au

în lumea astrală, însă în aşa fel, încât animalele care au

aceeaşi formă sunt ca un fel de membre ale Eului-grup ale

acestor animale. Astfel ne putem reprezenta de ce   ceea ce

în viaţa omenească se numeşte naştere şi moarte nu are

aceeaşi însemnătate pentru animale. Căci atunci când un

animal moare, sufletul grup sau Eul-grup rămâne viu. Este

exact ca şi cum – presupunând că ar fi posibil – un om şi-ar

pierde o mână şi ar avea capacitatea să îşi pună la loc acea

mână. Eul său nu ar spune „Am murit deoarece mi-am

pierdut o mână“, ci ar simţi cum şi-a înnoit un membru.

Astfel şi Eul-grup al leilor îşi înnoieşte un membru atunci

când un leu moare şi este înlocuit cu un altul. Astfel putem

înţelege că naşterea şi moartea nu au aceeaşi însemnătate

pentru sufletul-grup al animalelor ca pentru omul actualului

ciclu evolutiv. Sufletul-grup al animalelor cunoaşte

transformări, metamorfoze, cunoaşte chiar şi o desprindere

a membrelor sale, ca să zicem aşa, care apoi se întind până

în lumea fizică, poate cunoaşte pierderea acestor membre şi

reînnoirea lor.

Am spus însă că există anumite forme animale care în

acest proces de desprindere merg prea departe, care nu mai

sunt în stare să trimită înapoi în lumea astrală tot ceea ce

aduc jos în planul fizic. Căci la un animal muribund, ceea ce

se descompune din el trebuie să se reintegreze în întregime

lumii înconjurătoare. Dimpotrivă, ceea ce animalul

spiritualizează şi însufleţeşte din el însuşi trebuie să se verse

înapoi în sufletul-grup, pentru ca apoi să poată fi trimis în

lume şi să crească, devenind un nou individ (un nou

exemplar, n.tr.). Or există anumite forme animale care nu

mai pot să trimită înapoi totul în sufletul-grup, şi aceste

lucruri rămase în plus în planul fizic, care sunt desprinse,

smulse din sufletul-grup duc apoi o existenţă separată ca

entităţi elementale. Şi cum evoluţia noastră a trecut prin

formele şi etapele cele mai variate şi cum în fiecare etapă s-

au desprins alte şi alte asemenea entităţi elementale, vă

puteţi lesne închipui numărul mare de asemenea soiuri de

entităţi elementale pe care le avem în jurul nostru în ceea ce

noi numim lumea suprasensibilă înconjurătoare.

Dacă de pildă un om modern luminat spune: „Uite cum ni

se vorbeşte nouă despre entităţi elementale numite silfe,

sau lemure; dar asemenea lucruri nu există!“ – răspunsul

care se cuvine este: Tu nu vezi aceste lucruri pentru că te

închizi în tine excluzând, împiedicând dezvoltarea acelor

organe de cunoaştere care te-ar duce la recunoaşterea

acestor entităţi. Întreabă-le însă pe albine, sau altfel spus,

întreabă sufletul stupului! El nu ar putea să nege existenţa

silfelor sau a lemurelor! Căci entităţile elementale care sunt

numite astfel se găsesc în anumite locuri, şi anume acolo

unde are loc un anumit contact, o anumită întâlnire a

regnului animal cu cel vegetal, şi chiar şi acolo nu oriunde, ci

acolo unde această atingere se petrece în anumite condiţii.

Când boul paşte iarbă, are loc ce-i drept un contact al

regnului animal cu cel vegetal; dar acesta este unul normal,

obişnuit, care se înscrie în mersul înainte regulat al evoluţiei.

Pe o cu totul altă foaie a evoluţiei cosmice stă acel contact

care are loc între albină şi floare, şi anume deoarece albinele

şi florile sunt cu mult mai departe una de alta ca nivel de

evoluţie şi se întâlnesc apoi din nou şi deoarece la atingerea

dintre albină şi floare se dezvoltă o forţă cu totul minunată.

Dacă putem folosi această expresie – deşi pentru aceste

lucruri subtile avem expresii atât de puţin potrivite – , o

observaţie “interesantă” în lumile spiritual-suprasensibile

este acel înveliş auric particular care se formează de câte ori

o albină sau o altă asemenea insectă suge dintr-o floare.

Vieţuirea particulară, specială pe care o are albinuţa atunci

când suge dintr-o floare nu are loc numai în organele

gustative sau în corpul albinei, ci ceea ce se naşte ca schimb

de gusturi între albină şi floare degajă ceva ca o mică aură

eterică. De fiecare dată când albinuţa culege nectar apare o

asemenea mică aură eterică, şi de câte ori se naşte aşa ceva

în lumea suprasensibilă, apar şi entităţile care au nevoie de

aşa ceva. Ele sunt atrase astfel, căci – dacă este să ne

exprimăm din nou mai grosier – ele îşi găsesc acolo hrana.

Am mai spun cu o altă ocazie că nu trebuie să ne

preocupe de unde vin aceste entităţi despre care e vorba

aici. Dar oricând li se oferă ocazia anumitor entităţi, ele sunt

prezente. Când de pildă un om răspândeşte simţăminte

urîte, rele, atunci aceste simţăminte urîte şi rele sunt

totodată ceva care trăieşte în jurul lui şi atrage entităţi care

se află în preajmă, care abia aşteaptă aşa ceva, aşa cum îşi

aşteaptă o fiinţă fizică hrana. Am comparat asta odată cu o

cameră curată în care nu se află nici o muscă; or dacă în

camera respectivă au rămas orice fel de resturi de mâncare,

apar imediat şi muştele. La fel este şi cu entităţile

suprasensibile: nu trebuie decât să le aduci alimentele de

care au ele nevoie. Albinuţa care extrage nectarul din floare

răspândeşte o mică aură eterică, şi atunci vin fiinţe din

acestea, mai ales când se coboară asupra unui copac un roi

de albine şi apoi se înalţă din nou purtând în trup senzaţia de

gust care a avut loc acolo. Atunci întregul roi de albine este

învăluit în această aură eterică, dar pătruns cu totul de către

aceste entităţi numite silfe sau lemure. Aceste entităţi se

află mai ales în asemenea regiuni de graniţă unde vin în

contact unul cu altul diverse regnuri; ele chiar joacă un rol

important în asemenea locuri. Ele nu numai că apar atunci

când se naşte această aură eterică fină; nu doar se satură

venind acolo, ci lor le este foame, iar foamea şi-o exprimă

prin faptul că ele conduc respectivele animale la locurile

respective. Într-un anumit sens, ele sunt, ca să zicem aşa,

conducătorii animalelor respective.

Astfel vedem că asemenea entităţi care, să zicem, au

renunţat la legătura lor cu alte lumi, de care erau legate mai

demult, s-au cufundat astfel într-un rol cu totul deosebit. Ele

au devenit entităţi care pot fi de folos în alte lumi. De altfel,

atunci când ele sunt astfel folosite, se pune la punct un soi

de organizare: ele se subordonează unor entităţi superioare.

La începutul conferinţei de azi am spus că nu peste mult

timp, cunoaşterea umană va avea cu siguranţă nevoie să

ştie despre aceste entităţi. Într-un viitor deloc îndepărtat,

ştiinţa va înregistra o evoluţie cu totul particulară. Ştiinţa va

deveni din ce în ce mai sensibil-fizică, mărginindu-se la

descrierea faptelor exterioare fizice-sensibile. Ştiinţa se va

limita la lucrurile grosiere, materiale, chiar dacă azi mai

domneşte încă o stare de tranziţie deosebită.   A existat într-

adevăr o vreme a materialismului cu adevărat grosier în

ştiinţă. Nu am lăsat-o demult în urmă. Acest materialism

grosolan astăzi mai este considerat ca posibil cel mult de cei

care au o atitudine din cele mai laice, deşi doar puţine

capete gânditoare se ostenesc să pună altceva în loc. Vedem

cum apar o sumedenie de teorii abstracte în care se face

referire în mod sfios la un suprasensibil, la un supra-corporal.

Însă mersul evenimentelor şi agresivitatea faptelor

senzoriale exterioare va răsturna tocmai aceste teorii

fantastice pe care le lansează azi cei nemulţumiţi de ştiinţa

exterioară, fizică, şi într-o bună zi învăţaţii se vor trezi într-o

situaţie foarte deosebită în faţa acestor teorii. Tot ceea ce se

avansează ca teorii despre o atotfiinţă şi despre

atotînsufleţirea unei lumi sau a alteia, toate aceste speculaţii

vor fi date peste cap, iar oamenii nu vor mai avea în mână

decât faptele pur fizic-senzoriale în domeniile geologiei,

biologiei, astronomiei ş.a.m.d. Teoriile emise astăzi vor avea

viaţa cea mai scurtă. Iar cui va binevoi să arunce măcar o

scurtă privire asupra evoluţiei speciale a ştiinţei i se va arăta

la orizont cea mai absolută pustietate a realităţii pur fizice.

Dar apoi va veni şi vremea când o mare parte a

reprezentanţilor omenirii se va maturiza pentru a recunoaşte

aceste lumi suprasensibile despre care se vorbeşte azi în

ştiinţa spirituală sau în viziunea teosofică despre lume. Un

fenomen precum viaţa albinelor legat de ceea ce se poate

cunoaşte din lumile suprasensibile oferă un răspuns minunat

la enigmele majore ale existenţei. Şi dintr-o altă perspectivă

sunt de o mare importanţă aceste lucruri: Pentru omenire va

deveni din ce în ce mai indispensabil să înţeleagă ce

înseamnă esenţialmente sufletele-grup. Căci cunoaşterea

însemnătăţii acestor suflete-grup va avea un rol important

chiar şi în evoluţia pur exterioară a umanităţii. – Dacă ne

întoarcem în timp cu multe mii de ani, îl găsim pe om ca o

fiinţă aparţinând încă unui suflet-grup. Evoluţia omului pe

Pământ este o evoluţie de la sufletul-grup la sufletul

individual. Omul înaintează din ce în ce mai mult prin aceea

că sufletul său umplut de Eu coboară în fizic, iar în fizic are

ocazia de a deveni individual. Putem distinge diferite etape

în cadrul evoluţiei omenirii. Astfel vom vedea cum sufletul-

grup devin treptat individual.

De pildă dacă ne întoarcem în vremea primei treimi a

epocii atlanteene, vedem că atunci viaţa oamenilor era cu

totul alta. În trupurile în care eram atunci încarnaţi sufletele

noastre trăiau cu totul alte procese. Să plasăm în faţa privirii

noastre un proces care, după cum se ştie, azi în viaţa omului

– ca persoană separată şi ca individ social – joacă un rol

important şi care din epoca atlanteană încoace a suferit o

transformare grandioasă: alternanţa dintre trezie şi somn.

În vechile vremuri atlanteene dumneavoastră nu vieţuiaţi

aceeaşi alternanţă dintre trezie şi somn ca astăzi. Care este

diferenţa caracteristică faţă de omenirea actuală?

Atunci când corpul fizic şi cel eteric stau întinse în pat şi

corpul astral cu Eul se înalţă, ceea se numeşte conştienţa

actuală scade într-o obscuritate nedeterminată. Dimineaţa,

când corpul astral cu Eul pătrund din nou în corpul fizic şi cel

eteric, corpul astral şi Eul se servesc din nou de organele

fizice, iar conştienţa se reaprinde. Această stare de trezie

diurnă în conştienţă şi de somn nocturn în inconştienţă nu

exista înainte. Era mai degrabă o situaţie în care – dacă

putem să folosim această expresie – , atunci când se făcea

ziuă şi cobora în corpul său fizic atât cât era cazul pe atunci,

omul nu vedea nicidecum fiinţele şi lucrurile fizice exterioare

în limitele în care le vede astăzi, ci el vedea totul cu

contururi nedefinite care se pierdeau treptat spre exterior,

ca atunci când mergeţi pe stradă într-o seară ceţoasă şi

vedeţi felinarele învăluite într-o aură de ceaţă. Aşa erau

toate lucrurile pentru omul acelor vremuri.

Dar dacă asta era starea de peste zi, cum era starea

nocturnă? Când omul ieşea din corpul fizic şi eteric în timpul

nopţii, nu venea peste el o absolută inconştienţă. Era doar

un alt fel de conştienţă. În acea vreme, omul mai percepea

încă procesele spirituale şi fiinţele spirituale din jurul său,

deja nu chiar ca în clarvederea propriu-zisă, ci ca într-o

ultimă rămăşiţă rămasă din vechea clarvedere. Ziua, omul

trăia într-o lume cu limite nebuloase, şterse. Noapte, el

vieţuia printre fiinţele spirituale care îl înconjurau precum azi

obiectele diurne. Astfel, între zi şi noapte nu existau limite

stricte, iar ceea ce conţin legendele şi miturile nu sunt lucruri

produse de vreo fantezie populară oarecare, ci sunt amintiri

ale vieţuirilor pe care le avea omul străvechi în starea lui de

conştienţă de pe atunci în lumea suprasensibilă. Wotan sau

Zeus sau alte entităţi divine suprasensibile care erau

recunoscute de un popor sau altul nu sunt creaţii poetice ale

fanteziei populare, aşa cum se susţine în mediile academice.

Poate afirma aşa ceva numai cine nu a făcut niciodată

cunoştinţă cu fiinţa esenţială a fanteziei populare. Omului

din popor nicicum nu i-ar trece prin cap să personifice astfel.

Ci acestea erau trăiri reale în vremurile străvechi. Wotan şi

Thor erau fiinţe cu care omul avea relaţii aşa cum are azi cu

semenii săi, iar miturile şi legendele sunt amintiri ale

vremurilor vechii clarvederi.

Dar trebuie să ne fie limpede că şi altceva era legat de

această vieţuire în sânul lumilor spiritual-suprasensibile. În

aceste lumi, omul nu se simţea fiinţă individuală, ci se

simţea membru al unor entităţi spirituale, aparţinea, ca să

zicem aşa, unor fiinţe spirituale superioare, aşa cum ne

aparţin nouă mâinile. Puţinul sentiment de individualitate pe

care deja îl deţinea pe atunci omul, îl primea când cobora în

corpul său fizic, când pentru puţin timp se emancipa, ca să

zicem aşa, din hora fiinţelor spirituale. Acesta a fost

începutul sentimentului său de individualitate. Asta se

întâmpla într-o vreme când omul avea limpede faptul că are

un suflet-grup. El se simţea coborând în sufletul-grup atunci

când îşi părăsea corpul său fizic şi ajungea în conştienţa

suprasensibilă. Erau vremuri străvechi, în care în om trăia cu

o forţă uriaşă conştienţa apartenenţei la un suflet-grup, la un

Eu-grup.

Să analizăm acum o a doua etapă a evoluţiei omeneşti,

lăsând deoparte etapele intermediare: acea etapă la care se

face referire în povestea patriarhilor din Vechiul Testament.

Ceea ce stă la baza ei de fapt am mai amintit şi altădată. Am

spus motivul pentru care patriarhii – Adam, Noe ş.a.m.d. – au

avut vieţi aşa de îndelungate. Asta se întâmpla pentru că

amintirea acestor oameni era cu totul alta decât cea a

oamenilor de azi. Amintirea omului actual a devenit

individuală – iată diferenţa. Omul îşi aduce aminte de ceea

ce a vieţuit de când s-a născut – ba chiar mulţi abia începând

cu un moment mult mai târziu. În vremurile străvechi nu era

aşa. Pe atunci lucrurile pe care le vieţuise tatăl între naştere

şi moarte, experienţele pe care bunicul şi străbunicul le

avuseseră erau la fel de bine obiect al amintirii ca şi propriile

experienţe între naştere şi moarte. Oricât de ciudat ar părea

pentru omul de azi, este adevărat că au existat vremuri în

care exista o asemenea amintire care depăşea biografia unui

individ şi cuprindea întreaga genealogie a rudelor sale de

sânge. Iar dacă ne întrebăm ce fel de semne exterioare

există care să demonstreze existenţa unei asemenea

amintiri, ele sunt tocmai asemenea nume precum Noe,

Adam ş.a.m.d. Ele nu se referă la indivizi în perioada dintre

naşterea şi moartea lor. Omul care avea o amintire cuprinsă

între naştere şi moarte îi dă acestui anume individ un nume.

În vremurile de demult, desemnarea oamenilor printr-un

anumit nume se întindea până unde se termina amintirea

generaţiilor, până unde se întorceau în timp generaţiile de

înrudire consanguină.

Adam nu este altceva decât un nume care a durat câtă

vreme un şir de oameni au avut o memorie comună.   Cine

nu ştie că în alte vremuri desemnarea oamenilor printr-un

anumit nume se făcea cu totul altfel cu siguranţă nu va

putea înţelege deloc esenţa acestor lucruri. În acele vremuri

străvechi exista o cu totul altă conştienţă mijlocitoare

fundamentală. Gândiţi-vă că străbunul a avut doi copii, iar

fiecare dintre aceştia alţi doi, următoarea generaţie iarăşi

câte doi şi aşa mai departe. Memoria tuturor acestora ajunge

până la străbun, şi ei toţi se simt ca unul în această memorie

care, ca să zicem aşa, se reuneşte acolo sus ca într-un

punct. Poporul Vechiului Testament exprima acest lucru

spunând „Eu şi tatăl Avraam una suntem.“ – şi aceasta era

valabil pentru fiecare adept al Vechiului Testament. Fiecare

om individual se simţea inclus în conştienţa sufletului-grup,

în “Tatălui Avraam”.

Conştienţa pe care Christos i-a dăruit-o omenirii trece de

acest punct. Eul este legat în conştienţa sa direct de lumea

spirituală, ceea ce se exprimă în cuvântul: „Înainte să fie

Avraam a fost Eul – sau Eu sunt-ul.“ Astfel vine impulsul de a

inspira pe “Eu sunt” pe deplin în fiecare individ separat.

Astfel vedem o a doua etapă a evoluţiei umanităţii, epoca

sufletelor-grup, care îşi găseşte expresia în rudenia de sânge

a generaţiilor. Un popor care a dezvoltat acest lucru în mod

deosebit a ţinut mereu să accentueze: Ca popor, noi avem

un suflet-grup al poporului comun. Acest lucru era cât se

poate de valabil la poporul Vechiului Testament. Din această

cauză se împotriveau atât de ferm conservativii din cadrul

acestui popor accentuării lui „Eu sunt“, a Eului individual.

Cine citeşte Evanghelia lui Ioan poate percepe şi înţelege cât

se poate de concret acest lucru. Nu ai decât să citeşti

relatarea despre convorbirea lui Iisus cu samariteana la

fântână. Acolo se indică în mod expres că Christos Iisus

merge şi la cei care nu sunt înrudiţi prin sânge, care nu ţin

unii de alţii prin înrudire de sânge. Citiţi doar cât de

remarcabil se indică acest lucru: „Căci iudeii nu erau deloc

înrudiţi cu samaritenii.“ Cine poate trece prin aceasta în mod

repetat, şi anume în mod meditativ, va vedea modul în care

omenirea a avansat de la sufletul grup la sufletul individual.

Aşa cum se tratează azi istoria este un mod cu totul exterior.

Această istorie este azi în multe privinţe o „fable convenue“,

căci ea se scrie pornind de la documente. Gândiţi-vă doar la

situaţia în care ar trebui în zilele noastre să se scrie ceva pe

baza unor documente şi tocmai cele mai importante

documente s-ar pierde! Astfel se relatează faptele istorice

numai după documentele de care în mod întâmplător

dispunem, adunate de ici, de colo. Pentru lucrurile în

devenire în realitatea spirituală nu e nevoie de documente,

căci ele sunt înscrise în Cronica Akasha, care este autentică

şi nu dispare niciodată. Însă este greu să citeşti în Cronica

Akasha, căci documentele exterioare sunt chiar o piedică în

calea citirii „scrierilor“ spirituale. Însă putem vedea cum

chiar în vremurile care se situează foarte aproape de

vremurile noastre a avut loc acea evoluţie din sufletul grup

la sufletul individual.

Cine consideră istoria din punct de vedere spiritual

trebuie să recunoască în Evul Mediu timpuriu o perioadă de

timp extrem de importantă. Înainte vreme omul era încă

inclus în oarecare grupuri, chiar dacă numai exterior. În

vremurile timpurii ale Evului Mediu, într-o măsură mult mai

mare decât îşi pot închipui oamenii de azi, omul încă îşi

primea însemnătatea şi valoarea chiar şi în ce priveşte

puterea sa de muncă din rudenie şi din alte legături. Se

întâmpla de la sine, ca să zicem aşa, ca fiul să aibă aceeaşi

ocupaţie ca şi tatăl. Or a venit epoca marilor invenţii şi

descoperiri. Lumea a început să aibă pretenţii din ce în ce

mai mari de la sârguinţa pur personală a omului, şi din ce în

ce mai mult acesta fu smuls din vechile legături. Expresia

acestui lucru o vedem pe parcursul întregului Ev Mediu în

întemeierea de oraşe care traversează Europa ca tip identic

de la un capăt la altul. Chiar şi astăzi mai putem să

deosebim oraşele construite după acest tip de cele care s-au

dezvoltat pe alte baze.

Pe la mijlocul Evului Mediu este din nou o asemenea

avansare de la sufletul grup la sufletul individual. Dacă

privim în viitor, trebuie să ne spunem: Din ce în ce mai mult,

omul se emancipează de tot ce înseamnă sufletesc-grup

individualizându-se din ce în ce mai mult. Dacă aţi putea

privi înapoi la faze evolutive anterioare ale omenirii, aţi

vedea că acele culturi – de pildă cea egipteană şi cea

romană – sunt unitare. Azi, o asemenea cultură unitară mai

există doar într-o măsură foarte redusă. Omenirea a coborît

până în punctul în care nu numai obiceiurile şi uzanţele sunt

individuale, ci şi părerile şi confesiunile. Există chiar unii

printre noi care consideră drept un înalt ideal ca fiecare om

să îşi aibă propria sa religie. Unii chiar au ideea asta în cap

că ar trebui să vină o vreme când să existe tot atâtea religii

şi adevăruri cât oameni pe Pământ.

Această evoluţie nu o va avea omenirea. Ar avea-o dacă ea

ar urma mai departe impulsul care provine azi din

materialism. Aceasta ar conduce la dizarmonie, la

fărâmiţarea omenirii în indivizi izolaţi. De altfel, omenirea nu

ar înregistra o asemenea evoluţie decât dacă ar prelua o

asemenea mişcare spirituală cum este ştiinţa spirituală. Căci

ce va apărea astfel? Se va adeveri marele adevăr, marea

lege conform cărora adevărurile cele mai individuale care

sunt găsite pe calea cea mai lăuntrică sunt în acelaşi timp

cele mai general-valabile.

Am atras şi altă dată atenţia asupra acestui fapt: Azi

există de fapt un acord general numai asupra adevărurilor

matematice. Căci acestea sunt cele mai simple, cele mai

triviale. Nimeni nu poate spune că el găseşte adevărurile

matematice prin experienţă exterioară, ci le găseşte prin

faptul că le pătrunde cu înţelegerea, le recunoaşte în mod

lăuntric. Dacă dorim să arătăm că unghiurile unui triunghi

fac în total 180 grade, facem aceasta trăgând prin vârful

unui unghi o paralelă la ipotenuză şi strîngând cele trei

unghiuri laolaltă sub formă de evantai; a = d, b = e, c este

egal cu sine însuşi. Astfel cele trei unghiuri fac împreună un

unghi de 180 de grade. Cine a înţeles o dată asta ştie că aşa

este o dată pentru totdeauna, la fel cum ştie că trei ori trei

fac nouă, după ce a înţeles o dată. Şi nu cred că respectivul

ar vrea să descopere asta prin inducţie.

Aceste adevăruri cât se poate de triviale, adevărurile

matematice, geometrice, au fost descoperite lăuntric, şi

totuşi oamenii nu se contrazic în legătură cu ele. În privinţa

lor domneşte un consens absolut, deoarece oamenii au ajuns

azi să înţeleagă aceste lucruri. Lipsa de consens, lipsa de

acord între oameni domneşte numai atâta vreme cât

adevărul pur este tulburat de pasiuni, simpatie şi antipatie.

Va veni o vreme – chiar dacă ea este încă departe – în care

omenirea va fi cuprinsă din ce în ce mai mult de cunoaşterea

lumii lăuntrice a adevărului. Atunci va domni consensul şi

înţelegerea generală în ciuda oricărei individualităţi, în ciuda

faptului că fiecare om va găsi adevărul în felul său, în sine

însuşi. Dacă azi adevărurile matematice nu ar fi atât de

limpezi în mod atât de simplu pentru toată lumea, pasiunile

i-ar împiedica pe unii sau pe alţii să recunoască aceste

adevăruri matematice. Dacă lucrurile ar depinde de lăcomia

unora sau a altora, poate vreo gospodină ar fi de părere că

doi ori doi fac cinci şi nu patru. Numai că lucrurile acestea

sunt atât de transparente, atât de simple, încât nu mia pot fi

tulburate de simpatie şi antipatie. Domenii din ce în ce mai

ample vor fi cuprinse de această formă de adevăr şi astfel va

putea intra în omenire din ce în ce mai   multă pace, dacă

adevărul va fi astfel înţeles. Dezvoltându-se, omul a ieşit din

sufletescul-grup şi în continuare se emancipează de el din ce

în ce mai mult. Dacă privim grupele, şi nu sufletele, avem

relaţii de familie, relaţii de trib, de neam, relaţii în cadrul

unui popor şi în fine relaţii în cadrul unei rase omeneşti. Unei

rase îi corespunde un suflet grup. Toate aceste relaţii de

grup ale omenirii timpurii sunt relaţii din care omul se

desprinde în evoluţia lui, şi cu cât avansăm, cu atât mai mult

îşi pierde importanţa noţiunea de rasă.

Azi ne aflăm în faţa unei tranziţii şi tot ce este rasă va

dispărea complet, încetul cu încetul, iar în locul rasei va

apărea altceva. Oamenii care înţeleg din nou adevărul în

modul caracterizat mai sus vor fi aduşi laolaltă de bună

voie*. Acestea vor fi relaţiile unor vremuri viitoare. Legăturile

dintre oameni în vremurile timpurii sunt de aşa natură încât

omul se naşte în sânul lor. În viitor, vom trăi în relaţii pe care

oamenii şi le formează singuri, grupându-se după puncte de

vedere prin care îşi construiesc legături şi relaţii păstrându-şi

totodată pe deplin propria libertate şi individualitate. Este

nevoie să se înţeleagă acest lucru pentru a se cunoaşte în

mod just ceva cum este Societatea Teosofică. Societatea

Teosofică ar trebui să fie un prim exemplu de asemenea

relaţii liber consimţite, dacă facem abstracţie de faptul că azi

încă nu a ajuns până acolo. Ar trebui să se încerce să se

formeze astfel de relaţii, astfel de legături între oameni în

care oamenii se alătură unii altora fără deosebirile vechii

naturi a sufletului grup. În viitor vor exista numeroase

asemenea legături şi relaţii. Atunci nu vom mai vorbi de

relaţii rasiale, ci de puncte de vedere intelectual-etic-morale

legate de relaţiile formate.

Prin faptul că oamenii îşi unesc de bună voie

sentimentele, într-o confluenţă radiantă de sentimente liber

consimţită, se construieşte din nou ceva mai mult decât pur

şi simplu omul emancipat. Omul emancipat îşi are sufletul

său individual; el nu se mai pierde niciodată, o dată cucerit.

Însă prin faptul că oamenii se regăsesc laolaltă în relaţii liber

consimţite, ei se grupează în jurul unor puncte centrale.

Sentimentele care converg radiind spre un asemenea punct

central oferă din nou ocazia entităţilor de a acţiona ca un fel

de suflet grup, însă într-un cu totul alt sens decât vechile

suflete-grup. Toate sufletele grup de demult erau entităţi

care îl făceau pe om neliber. Aceste noi entităţi sunt însă în

concordanţă cu deplina libertate şi individualitate a

oamenilor. Putem chiar spune că, într-un fel, ele îşi

datorează existenţa lor armoniei şi concordiei dintre oameni.

Va depinde de înseşi sufletele omeneşti să dea ocazia cât

mai multor astfel de entităţi superioare de a coborî până la

oameni sau să nu o facă. Cu cât se vor diviza mai mult

oamenii, cu atât mai puţine entităţi înalte vor coborî în

regiunea oamenilor. Cu cât mai multe legături se formează şi

cu cât mai mult se dezvoltă sentimente de comunitate în

deplină libertate, cu atât mai multe fiinţe superioare vor

coborî până la oameni şi cu atât mai repede va fi

spiritualizată planeta Pământ.

Astfel vedem că, dacă pot în general să îşi formeze o

noţiune despre evoluţia viitoare, oamenii trebuie să

înţeleagă foarte bine caracterul sufletescului-grup, căci altfel

se poate întâmpla ca sufletul individual – dacă se

emancipează timp prea îndelungat pe Pământ – să nu

găsească legătura, să rateze legătura* [de asociere cu alte

suflete omeneşti], devenind astfel el însuşi un soi de fiinţă

elementală. Iar aceste fiinţe elementale care se vor naşte

din oameni ar fi de un soi foarte rău. În timp ce fiinţele

elementale născute din regnurile anterioare sunt foarte

folositoare pentru ordinea noastră naturală, fiinţele

elementale omeneşti nu vor avea absolut deloc această

caracteristică.

Am indicat faptul că în anumite zone de graniţă se nasc

asemenea entităţi desprinse, descătuşate. Am mai spus şi că

ele apar la graniţa de tranziţie de la sufletescul-grup la

relaţiile de grup libere prin legături estetic-moral-

intelectuale. Peste tot unde se ivesc asemenea relaţii sunt

prezente asemenea entităţi-grup.

Dacă observaţi anumite locuri, de pildă izvoare care au pe

fund pietre peste care creşte muşchiul şi se formează astfel

un soi de perete între plantă şi piatră şi apoi apa se prelinge

peste ele – este necesar şi acest lucru –, acolo veţi vedea că

ceea ce se numeşte nimfe şi unde este ceva foarte real; ele

se arată acolo cu deosebită putere. Iar acolo unde metalele

se întâlnesc cu restul regnului mineral sălăşluiesc

nenumărate entităţi numite gnomi. Un al patrulea grup sunt

salamandrele. Ele sunt, ca să zicem aşa, specia cea mai

recentă din rândul tuturor acestor fiinţe elementale; ele sunt

totuşi prezente în foarte multe locuri. În cea mai mare parte,

ele sunt fiinţe care îşi datorează existenţa unui proces de

deprindere din sufletele grup animale. Asemenea entităţi

caută şi ele orice prilej de a se hrăni, şi ele îşi găsesc hrana

tocmai acolo unde regnul omenesc se raportează la regnul

animal prin relaţii uneori nu tocmai normale, ci anormale.

Cine ştie câte ceva despre aceste lucruri cunoaşte că în acea

binecunoscută relaţie familiară dintre cal şi călăreţ se

dezvoltă nişte fiinţe elementale, şi anume unele bune. Şi în

special, în legăturile de apropiere sufletească ale anumitor

oameni cu grupele de animale, se dezvoltă sentimente,

gânduri ţi impulsuri sufleteşti care oferă o bună hrană

acestor entităţi salamandrice. Aceasta se poate observa mai

ales în convieţuirea ciobanului cu turma sa de oi, în general

la păstorii care trăiesc laolaltă cu animalele lor. În

sentimentele care se dezvoltă acolo în acea intimitate dintre

om şi animal, anumite entităţi elementale salamandrice îşi

găsesc hrana şi ele sălăşluiesc peste tot acolo unde se

găseşte aşa ceva. Sunt entităţi foarte inteligente, care au o

înţelepciune absolut naturală. La cioban se dezvoltă astfel

capacităţi prin care aceste fiinţe elementale îi pot şopti la

ureche omului tot ce ştiu ele. Multe din reţetele care provin

din astfel de surse îşi au originea în ceea ce tocmai am spus.

Se poate întâmpla foarte bine ca un om care trăieşte în

asemenea condiţii să fie înconjurat ca de nişte fiinţe

spirituale fine care îl dotează cu o cunoaştere de care

învăţaţii noştri de azi nici nu visează măcar. Toate acestea

au un bun temei şi pot fi observate prin metodele pe care le

poate forma înţelepciunea ocultă.

În încheiere aş dori să atrag atenţia asupra unui alt

fenomen care vă poate arăta cum anumite lucruri despre

care azi se oferă doar o explicaţie cu totul abstractă s-au

născut, în multe privinţe, dintr-o înţelepciune mult mai

profundă. Am spus deja la început că în perioada atlanteană,

când oamenii ieşeau din trupurile lor pe timpul nopţii, ei

trăiau printre acele fiinţe spirituale pe care ei le numeau zei.

Aceşti oameni erau pe cale de a coborî din ce în ce mai mult

într-o corporalitate fizică.   Însă entităţile pe care ei le

venerau ca zei, de pildă Zeus sau Wotan, parcurg o altă cale

evolutivă. Ele nu coboară până în trupuri fizice; ele nu au

contact cu lumea fizică. Însă şi aici apar anumite stări

intermediare, de tranziţie. Omul a apărut, nu-i aşa, prin

faptul că întreaga sa fiinţă sufletească şi spirituală s-a

condensat până într-un trup fizic. În cazul omului, totalitatea

sufletelor-grup au coborît până în planul fizic, şi trupul fizic al

omului a devenit o amprentă, o copie a sufletului grup. Să

presupunem că o entitate ca Zeus, care corespunde în

întregime unei realităţi, ar fi atins cum ar fi doar puţin planul

fizic, ar fi pătruns doar puţin în el. Asta este ca atunci când

scufundaţi în apă o bilă şi prin urmare în partea sa de jos ea

rămâne puţin umedă. Astfel, în perioada atlanteană anumite

entităţi erau atinse doar foarte puţin de planul fizic. Ochii

fizici nu văd ceea ce rămâne în plan spiritual, astral-eteric.

Se vede numai acea mică parte din el care pătrunde în fizic.

Din asemenea percepţii s-au născut simbolurile din

mitologie. Dacă Zeus are ca simbol vulturul, aceasta provine

de la faptul că natura sa de vultur este acea cupă mică prin

care o fiinţă din lumea superioară intra în contact cu lumea

fizică. O mare parte a lumii păsărilor reprezintă părţi

desprinse din asemenea entităţi în curs de evoluţie ale lumii

suprasensibile. Şi ca în cazul corbilor lui Wotan sau al

vulturului lui Zeus, la fel este peste tot unde simbolurile

indică fapte oculte. Multe lucruri vă vor deveni mai clare

când veţi lua în considerare astfel în diversele domenii fiinţa,

acţiunea şi evoluţia sufletelor-grup.