SUPORT DE CURS

NOTIUNI DE PSIHOLOGIE, ETICA SI DEONTOLOGIE MEDICALA

Anul III Farmacie Profesor Grumazescu VasilicaScoala Sanitara Postliceala „Grigore Ghica Voda”- IASI

2008-2009

1

PARTEA I. OBIECTUL DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI

Omul simte, gândeşte, voieşte şi face. Se supără sau se bucură, se întreabă despre rostul lucrurilor şi încearcă să le schimbe conform scopurilor sale. Îi place sa fie împreuna cu alţii, dar are şi momente când prefera sa fie singur. Când vine pe lume, nu ştie nimic, nu vorbeşte şi este complet neajutorat, dar învăţa să vorbească, să se comporte, să acţioneze şi să-şi poarte singur de grijă.

Dar fiecare simte, gândeşte, voieşte şi face, comunică şi intră în relaţii cu alţi în felul său personal, pentru că fiecare om este o personalitate distinctă, cu însuşiri proprii care îl deosebesc de alţi oameni.A simţi, a gândi, a voi, a face, a comunica şi a fi împreună cu alţii, precum şi însuşirile fiecărei persoane sunt manifestări ale psihicului uman.

Devenirea psihologiei ca ştiinţă. De cunoaşterea psihologică, în general, se poate vorbi din momentul în care omul a devenit conştient de sine delimitându-se ca subiect de mediul extern, de lumea înconjurătoare şi, pe lângă întrebările privind originea şi esenţa fenomenelor din Univers, a putut să formuleze asemenea întrebări şi în legătură cu fenomenele sufleteşti. De cunoaştere psihologică elaborată şi structurată ştiinţific putem vorbi însă de-abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Actul de naştere al psihologiei ca disciplină ştiinţifică de sine stătătoare, desprinsă de filosofie, este considerată înfiinţarea de către W. Wundt la Leipzig (Germania), în anul 1879, a primului laborator de psihologie experimentală. Aşadar, factorul principal care a permis separarea  psihologiei  de filosofie şi dobândirea de către ea a statutului de ştiinţă l-a constituit introducerea metodei experimentului de laborator în studiul fenomenelor psihice (iniţial a celor simple, senzaţiilor, percepţiile, iar ulterior şi a celor complexe – memoria, atenţia, gândirea, afectivitatea).

Delimitarea şi definirea obiectului de studiu al psihologieiDeşi denumirea „psihologie” pare să precizeze obiectul de studiu, respectiv,

„psihe” = psihic, „logos” = vorbire, psihologia este ştiinţa care studiază psihicul, în realitate, problema obiectului a generat serioase divergenţe care au dus la delimitarea şi opoziţia mai multor orientări sau şcoli: şcoala introspecţionistă, şcoala behavioristă, şcoala psihanalitică, şcoala acţională sau conduitară. Şcoala introspecţionistă, identificând psihicul (uman) cu conştiinţa, susţinea că obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă conştiinţa, înţeleasă ca un ansamblu de fenomene şi stări subiective pure, date nemijlocit subiectului şi inaccesibile cercetării obiective din afară, singura metodă fiind introspecţia (intros-interior, spectros-privire), adică, privirea cu „ochiul interior” de către subiectul însuşi a ceea ce se petrece în mintea şi simţirea sa.

Şcoala behavioristă (J. Watson) respinge soluţia introspecţionistă considerând conştiinţa ca o ficţiune, ca o simplă invenţie a filosofilor, declară că singura realitate psihologică autentică ce trebuie să devină obiectul de studiu al ştiinţei psihologice este comportamentul, definit ca ansamblu al reacţiilor de răspuns ale organismului ca „tot” la stimulii externi (S        R).

Şcoala psihanalitică (S. Freud) revizuieşte sfera noţiunii de psihic, introducând în ea două componente „noi” – „subconştientul” şi „inconştientul”. Ca obiect principal de studiu al psihologiei este declarat inconştientul (de unde şi calificativul de psihologie abisală).

2

Psihologia acţională (P. Janet) încercând să depăşească limitele şcolilor anterioare, susţine că obiectul psihologiei trebuie să-l reprezinte conduita, definită ca ansamblul acţiunilor orientate spre scop şi mediate psihic.

În prezent, în definirea obiectului psihologiei se merge pe linia înlăturării separării şi opoziţiei dintre planul subiectiv-intern şi planul obiectiv-extern: „psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul organizării psihocomportamentale, în unitatea dialectică a planului subiectiv-intern şi planului obiectiv-extern (comportamental), pe scară animală şi umană, sub aspectul mecanismelor şi legilor constituirii (genezei) şi funcţionării ei”.

 Importanţa psihologiei. Ocupându-se de studiul celei mai complexe realităţi – realitatea psihocomportamentală, care atinge nivelul ei cel mai înalt la om , psihologia prezintă o dublă importanţă – teoretică şi practică. Importanţa teoretică rezidă în aceea că ne furnizează date şi informaţii obiective şi relevante despre organizarea noastră psihocomportamentală, contribuind astfel la o mai bună cunoaştere şi înţelegere de sine.

Dacă, în conformitate cu definiţia lui Popescu Neveanu P. – obiectul psihologiei generale tratează procesele, sistemele şi însuşirile psihice integrând şi problematica generică a personalităţii, studiul psihologiei medicale se poate restrânge la domeniile relaţiilor interpersonale şi ale grupurilor mici (Golu P.) şi are ca obiect de studiu al psihologiei bolnavului şi al relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar (în mod predominant cu medicul) şi cu familia.

Ea studiază şi reacţia psihică a bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau psihică (posibilă generatoare de boală) şi mijloacele psihice de tratament. Veil Cl. adaugă ca aparţinătoare de conţinutul psihologiei medicale atitudinea în faţa morţii fenomenele de transfer şi contratransfer, beneficiul secundar, relaţiile umane de la nivelul spitalului.

Pot fi inserate, conform opiniei lui Besançon G., în cadrul rubricii psihologie medicală, toate faptele din practica medicală unde intervine, într-un fel sau altul, un factor psihologic, fie că e vorba de un eveniment traumatizant din punct de vedere afectiv (doliu, despărţire), de determinarea sau evoluţia unei afecţiuni somatice, sau de relaţia medic-pacient în cursul elaborării diagnosticului, al conducerii tratamentului sau de-a lungul evoluţiei bolilor cronice. În opinia acestui autor psihologia medicală, adică spiritul său, este sau ar trebui să fie prezentă în practica medicală, cotidiană şi obişnuită (medicina generală sau de familie) sau mai sofisticate (grefe, tratament complex al cancerelor, cronicitate, abordarea morţii etc.).

Săhleanu V. şi Athanasiu A. adaugă în sfera de preocupări a psihologiei medicale şi problematica psihologică a profesiunii medicale, separat de problematica relaţiei interpersonale medic-pacient. Aceşti autori consideră că psihologia medicală trebuie să fie psihologia care are în centrul ei „drama” persoanei umane, punând accentul atât pe datele obiective, cât şi pe cele subiective, în primul rând introspecţia bolnavului şi intuiţia medicală.

Relaţia cu psihiatria este incontestabil cea mai profundă dintre cele stabilite cu disciplinele medicale atât din punct de vedere istoric, cât şi metodologic şi, nu întâmplător, aproape toţi cei care au fondat psihologia medicală au fost medici psihiatri.

Pentru Pirozynski (1988) domeniul de acţiune, deşi în mod diferit denumit, constituie totuşi o zonă comună preocupărilor psihiatriei: nevrozele pentru Kretschmer, medicina psihosomatică pentru Commonwealth Found., efectele secundare neprevăzute

3

şi nedorite ale remediilor medicale pentru Balint, iar pentru toţi relaţia medic-bolnav. Psihiatria reprezintă pentru psihologia clinică principalul domeniu din care îşi

extrage informaţiile, dar şi domeniul în care „tehnicile psihologice şi datele obţinute” sunt utilizate plenar. De asemenea, zona comună a psihoterapiei oferă un amplu câmp de desfăşurare psihologului clinician. Etiopatogenia tulburărilor psihice constituie alt domeniu de elecţie în care psihologia medicală aduce date care constituie fundamentul ştiinţific al psihiatriei (Huber W., 1992).

Domeniul psihiatriei sociale orientat spre mai buna integrare a factorilor sociali,economici şi culturali în abordarea etiopatogeniei tratamentului şi prevenţiei tulburărilor este zona cea mai fertilă de desfăşurare a psihologiei medicale. Într-un mod care pentru unii poate fi considerat paradoxal, psihologia medicală interferă cu psihiatria biologică în cel puţin două domenii: psihoneurofiziologia – domeniu mereu în extensie în ultimii ani şi psihofarmacologia. În psihofarmacologie validarea noilor substanţe terapeutice, a eficacităţii acestora, ca şi a cadrului optim nosologic în care se recomandă au beneficiat de aportul substanţial al metodelor de evaluare psihologică. În acest fel, psihologia medicală a contribuit la remedicalizarea psihiatriei (Ionescu G.,1995).

Relatia cu psihopatologia; Ca şi în cazul psihologiei medicale, definirea noţiunii de psihopatologie rămâne încă supusă disputelor cu atât mai mult cu cât folosirea unor sinonime de tipul patopsihologiei sau psihologiei patologice dispune la confuzia cu psihologia clinică.

Astfel, dicţionarul Larousse consideră că există o sinonimie între psihopatologie şi psihologia patologică, care ar fi disciplina având drept obiect studiul tulburărilor decomportament, de conştiinţă şi de comunicare (Sillamy N., 1995). Ea este plasată, în opinia acestui autor, la jumătatea drumului dintre psihologie şi psihiatrie şi completeazăabordarea clinică prin metode experimentale, teste şi statistică.

Există uneori chiar tendinţa de a suprapune domeniul psihopatologiei peste cel al psihologiei medicale şi a o prezenta pe aceasta ca forma în care medicul ia cunoştinţă de tulburările psihice.

Psihopatologia nu abordează simptomele dintr-o perspectivă organică încercândsă răspundă la întrebarea „de ce?”, ci se referă la desfăşurarea acestora în comportamente anormale răspunzând la întrebarea „cum?”. Ea îşi propune să pătrundă în universul morbid al subiectului (Sillamy N., 1965) pentru a cunoaşte viaţa psihică anormală în realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de ansamblu (Jaspers K., 1928). Minkowski E. (1966) precizează că psihopatologia este în raport cu psihologia, ceea ce patologia este în raport cu fiziologia, iar în raport cu clinica psihiatrică are statutul unei surori mai mici.

Psihopatologia este un studiu sistematic al trăirilor anormale, cunoaşterii şi comportamentului; studiul manifestărilor tulburărilor mintale (Sims A., 1995).

Acest autor subliniază cele două direcţii importante ale psihopatologiei: ceaexplicativă – aflată în raport cu construcţiile teoretice şi cea descriptivă – care descrie şi clasifică experienţele anormale relatate de pacient sau observate în comportamentul său.

Este evidentă legătura psihopatologiei cu psihologia medicală căreia îi oferă mijloacele de abordare a unor situaţii decurgând din cunoaşterea topografiei şi dinamicii unor situaţii patologice. Noţiuni de psihopatologie vor face întotdeauna parte structurală din corpul psihologiei medicale.

4

Importanţa practică se evidenţiază în ansamblul procedeelor şi programelor de optimizare a condiţiei umane şi performanţei umane în diversitatea situaţiilor de viaţă şi activitate.

S-au descoperit anumite legi ale comportamentului uman , legi ce ne ajuta sa intelegem prin ce sau cum suntem noi asemanatori cu ceilalti si prin ce suntem diferiti. Aceasta inseamna ca fiecare dintre noi suntem unici . Unicitatea noastra vine din modul cum fiecare isi interpreteaza experienta proprie. Viata psihica este posibila numai datorita activitatii creierului . Aceasta viata este explicata la ora actuala ca un sistem – SISTEMUL PSIHIC UMAN.

Psihicul este o modalitate prin care omul există ca fiinţă în acelaşi timp biologică şi socială, deci ca fiinţă biosocială iar ca fiinţă bio-psiho-socială, omul este personalitate.Psihicul său îi asigura omului adaptarea la condiţiile mediului, prin comportamente care depind atât de schimbările din mediu, cât şi de condiţiile interne specifice ale individului respectiv.

Comportamentul este o reacţie vizibilă, observabilă. Vom da câteva exemple de comportamente: vorbirea, rezolvarea unei probleme, fuga din faţa primejdiei. Exteriorizarea simţirii, a gândirii, a voinţei precum şi activitatea, fie ea joc, învăţare, munca sau creaţie, sunt de asemenea comportamente.

Întotdeauna comportamentul este subiectiv, în sensul că, prin comportamentul său, individul răspunde la o situaţie aşa cum o trăieşte şi o înţelege el, în funcţie de propria experienţa şi de însuşirile sale de personalitate. De aceea, în aceeaşi situaţie indivizi diferiţi pot să aibă răspunsuri sau reacţii diferite.

Omul este în acelaşi timp fiinţă naturala (biologică), prin genetica sa moştenită la naştere, şi fiinţă care se formează şi se dezvolta în mediul social-cultural uman.

Deci psihicul său are atât origine naturala, cât şi origine social-culturala, căci omul trăieşte între oameni şi asimilează de la aceştia cunoştinţe, moduri de a se comporta şi a-şi manifesta simţirea, moduri de a face, valori după care se conduce. În procesul de formare a psihicului uman limba, ca instrument de comunicare, este esenţială. Vom spune ca prin psihicul sau omul cunoaşte (ştie), face şi se conduce după valori.

Psihicul se manifesta prin procese psihice (gândire, memorie, afectivitate etc.), prin stări psihice (starea de conştienţă sau de inconştienţă, buna sau proasta dispoziţie etc.) şi prin însuşiri psihice (însuşiri temperamentale, caracter, nivel de creativitate etc.).

La omul concret psihicul este chiar personalitatea sa, care se formează, se dezvoltă şi se manifestă în societate prin relaţiile interpersonale.Orice process psihic care 3 caracteristici :

- prelucreaza un anumit tip de informatie- prelucrarea are loc cu ajutorul unor operatii mintale - rezultatul final al prelucrarii este un produs mintal , ca de exemplu imaine

senzoriala , idea sau trairea emotionala.

5

METODE DE CERCETERE PSIHOLOGICE

Formă a procesului gnoseologic – cercetarea psihologică are ca obiect de studiu fenomenele şi însuşirile psihice.

Complexitatea obiectului de cercetare a psihologiei, natura subiectivă a psihicului se răsfrâng asupra metodologiei utilizate în cercetarea psihologică, imprimându-i o serie de elemente de specificitate.

Orice cunoaştere, deci şi cea psihologică se realizează utilizându-se un ansamblu de metode care sunt ghidate în general de concepţia cercetătorilor şi de principiile teoretico-ştiinţifice de la care acesta porneşte, cu alte cuvinte, de metodologia cercetării.

Metoda nu este o structură dată şi imuabilă, în decursul timpului ea înregistrând modificări, corecţii, perfecţionări, devenind tot mai adecvată şi mai eficientă obiectului. Nici una dintre metodele de cercetare psihologică, oricât ar fi ea de elaborată şi complexă, nu este suficientă singură pentru o cunoaştere psihologică şi ştiinţifică a individului, ceea ce face ca experimentatorul să aibă nevoie de o strategie de cercetare.

Ca plan de acţiune ordonată în vederea atingerii scopului propus, strategia de cercetare psihologică presupune parcurgerea următoarelor etape: documentarea; stabilirea scopului şi a obiectivelor; formarea ipotezelor de lucru; alegerea şi precizarea metodelor, mijloacelor subiectelor; specificarea condiţiilor în care se va efectua cercetarea; stabilirea modalităţilor de prelucrare şi interpretare a datelor şi validarea (măsura în care concluziile pot fi generalizate).

În cercetarea psihologică sunt utilizate mai frecvent următoarele strategii: • Strategia cercetării genetice – presupune studierea genezei şi evoluţiei fenomenelor psihice şi a comportamentelor într-un dublu plan – filogenetic şi ontogenetic; • Strategia cercetării comparate – surprinde, cu precădere, deosebirile calitative existente între diferite etape evolutive ale psihicului, prin compararea psihicului uman cu cel animal, al adultului cu al copilului etc.; • Strategia cercetării psihopatologice – vizează studierea tulburărilor sau a devierilor funcţiilor psihice şi comportamentale; • Strategia cercetării longitudinale – presupune urmărirea unui individ de-a lungul mai multor etape ale vieţii lui; • Strategia cercetării transversale – implică cercetarea mai multor indivizi aflaţi la niveluri diferite de dezvoltare psihică.

Metodele cele mai utilizate în strategiile de cercetare psihologică sunt: 1. Metoda observaţiei

Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, folosită nu numai în psihologie. Este frecvent utilizată deoarece este cel mai uşor de aplicat din punct de vedere tehnic şi nu necesită o aparatură sofisticată. Ca metodă de cercetare a psihologiei, observaţia constă în urmărirea atentă intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca şi a contextului situaţional unde acesta se produce, în scopul sesizării unor aspecte esenţiale ale vieţii psihice. Cuvântul „observaţie“ semnifică tocmai constatarea exactă a unui fenomen, fapt, cu ajutorul unor mijloace de investigaţie şi apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este doar un „fotograf“ al faptului, iar observaţia trebuie să redea exact natura faptului, fenomenului.

6

Condiţiile unei bune observaţii Există o serie de exigenţe care trebuie avute în vedere, pentru ca observaţia să se caracterizeze prin eficienţă şi obiectivitate: a) stabilirea precisă, clară a scopului urmărit. Este necesar ca observaţia să se realizeze pe baza unui plan dinainte stabilit, în care să se menţioneze obiectivul urmărit, aspectul, latura sau comportamentul vizat; b) selectarea formelor, care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mij-loacelor necesare. Vor fi precizate cu claritate tipurile de observaţii folosite şi condiţiile de loc, timp, durată, de înregistrare a manifestărilor subiectului, aparatura folosită pentru înregistrare, elaborarea unui plan riguros al observaţiei; c) notarea imediată a observaţiilor. Pentru a se evita omisiunile sau distorsiunile este foarte important ca observaţiile să se noteze dacă este posibil chiar în timpul activităţii, dacă nu, imediat după încheierea activităţii; d) necesitatea discreţiei – în sensul că subiectul nu trebuie să-şi dea seama că este observat şi ce aspecte sunt vizate; e) să fie sistematică – urmărind fenomenul propus în planul iniţial, în pofida tentaţiei de a-şi îndrepta atenţia asupra unor aspecte mai spectaculoase; f) să fie veridică – înregistrându-se doar faptele observate şi nu supoziţiile observatorului, părerile, comentariile acestuia. Este foarte importantă constatarea tendinţei observatorului de a deforma faptele în funcţie de orizonturile, dispoziţiile mentale în care se află acesta în momentul efectuării observaţiei. Este necesar să se combată mai ales, aşa-numitele efecte „de anticipare“ – profeţia care se împlineşte.

Aşteptările şi anticipările observatorului induc rezultate în conformitate cu acestea. Cercetările au demonstrat că anticipările „profetului“ cresc probabilitatea ca evenimentul anticipat să se şi producă (Masling, 1959); g) datele reţinute să permită un minimum de cuantificare şi prelucrare statistico-matematică; h) efectuarea unui număr optim de observaţii în condiţii cât mai variate; i) posibilitatea repetării observaţiei pentru evidenţierea semni-ficativului, esenţialului. Avantajele observaţiei Este vorba în primul rând de uşurinţa aplicării, economicitatea mijloacelor materiale necesare efectuării cercetării, naturaleţea şi autenticitatea fenomenelor relevante. Observaţia permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti ale individului în condiţii obişnuite de viaţă. Oferă date de ordin calitativ. Dezavantajele observaţiei Observatorul trebuie să aştepte uneori mult timp până se produce fenomenul vizat, fără a putea interveni în nici un fel. La aceasta se adaugă imposibilitatea de a izola şi controla variabilele. Mai mult decât atât, prezenţa observatorului poate determina intrarea în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiecţilor care modifică situaţia globală a câmpului social sau a comportamentelor celor observaţi, chiar fenomenul studiat pe ansamblu. 2. Metoda experimentului Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în anul 1879 de către W. Wunat, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare.

7

Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a verifica o ipoteză.

De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut o evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul proceselor senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice), cât şi sub cel al structurii interne şi al suportului tehnic (iniţial aparatura folosită era simplistă, preponderent mecanică, astăzi este una ultrasofisticată, electronică şi informatică).

Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează şi principalele sale caracteristici: „Experimentul este observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“ (Festinger&Ratz, 1963).

Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe care le implică sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare experimentală. Variabila semnifică orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie cantitativ căpătând grade diferite de intensitate. În experiment sunt două tipuri de variabile: – variabile independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator, pentru a-i observa consecinţele; – variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.

Schema de bază a experimentului psihologic include următoarele secvenţe: variabila independentă care se notează în general cu S – stimul; variabila dependentă care este notată cu R – Răspuns iar relaţia dintre ele apare: R = f(S).

Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural, de laborator şi psiho-pedagogic. Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este şi ea naturală, pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite, reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai imprecis şi nu avem certitudinea că nu intervin şi alţi factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului. Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă şi introducerea lui într-un laborator special amenajat în acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine determinate etc. Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin dozarea şi succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale, eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele. Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii comportamentului subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viaţă. De asemenea forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, subiectul putând să o sub sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori experimentatorul să sugereze

8

în mod involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, deformându-i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă să reacţioneze altfel decât în condiţii obişnuite. Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a expe-rimentului natural, utilizată în cadrul procesului instructiv-educativ. El poate fi constatativ, urmărind consemnarea situaţiei existente la un moment dat şi formativ, urmărind introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii performanţelor. Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii. În primul rând trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie motivaţi corespunzător. Dacă nu există o motivaţie adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe. O altă cerinţă este asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe experimentale echivalente. Şi în sfârşit pentru că atât experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje, dar şi dezavantaje este cel mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai întâi în condiţiile naturale obişnuite ale subiecţilor, iar apoi să se repete în condiţii de laborator.

3. Metoda convorbirii şi interviului Dacă cele două metode prezentate anterior investighează mai ales conduita şi reacţiile exterioare ale subiectului, metoda convorbirii şi interviului permite sondarea vieţii interioare, a intenţiilor, opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor, mentalităţilor, sentimentelor, valorilor, statutului profesional, dorinţelor aşteptărilor, idealurilor, etc. Convorbirea este o discuţie premeditată, angajată între cerce-tător/psiholog şi subiectul investigat, presupunând relaţia directă, de tipul faţă în faţă, dar şi sinceritatea deplină a subiectului. Convorbirea este o metodă mai complicată şi mai greu de „învăţat“ deoarece în cadrul ei, influenţa reciprocă dintre psiholog şi subiect este mai mare decât în oricare altă metodă şi presupune o selecţie a relatărilor făcute de subiect. De asemenea se bazează pe capacitatea subiectului de introspecţie, de autoanaliză, necesitând o motivare corespunzătoare a subiecţilor.

Există mai multe tipuri de convorbire, în funcţie de situaţie alegându-se dintre: • Convorbirea standardizată, dirijată, structurată, care se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă şi aceeaşi ordine pentru toţi subiecţii; • Convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările, pot fi reformulate, se poate schimba succesiunea acestora, se pot pune întrebări suplimentare; • Convorbirea liberă, spontană nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea fiind formulate în funcţie de situaţia particulară în care se desfăşoară; • Convorbirea psihanalitică, propusă de S. Freud se bazează pe metoda asociaţiei libere de idei şi este folosită pentru analiza şi interpretarea diferitelor probleme ale pacientului; • Convorbirea nondirectivă, propusă de C. Rogers, creează condiţiile psihologice care să faciliteze relatările spontane ale subiectului fără ca acesta să fie permanent întrebat.

Eficienţa acestei metode este dată de respectarea unor condiţii: − necesitatea desfăşurării după o structurare anterioară a întrebărilor de către experimentator; − întrebările să vizeze culegerea cu anticipaţie a unor informaţii despre subiect, prin folosirea altor metode – observaţia, analiza produselor activităţii etc.; − preocuparea pentru anticiparea răspunsurilor subiectului de către experimentator,

9

pentru a şti cum să se comporte în eventualele situaţii neprevăzute; − motivarea adecvată a subiecţilor pentru a obţine din partea acestora răspunsuri sincere. Avantajele metodei sunt date de posibilitatea obţinerii unor informaţii numeroase şi variate, direct de la sursă, într-un timp relativ scurt, precum şi faptul că nu necesită aparatură sofisticată ori instalaţii speciale. Dezavantajele provin din gradul destul de mare de subiectivitate atât al experimentului, cât şi al subiectului şi din eventuala lipsă de receptivitate determinată de lipsa de motivare a subiectului. Alături de convorbire se utilizează şi interviul care se deosebeşte de aceasta doar prin faptul că în cadrul interviului, locul experimentatului nu poate fi inversat cu cel al subiectului, relaţia fiind în acest caz univocă – experimentatorul este cel care totdeauna pune întrebările, iar subiectul totdeauna răspunde.

4. Metoda anchetei psihologice Ca metodă de cercetare psihologică, ancheta presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau grup social şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. În principal există două forme ale acestei metode, care se folosesc în cercetarea psihologică: ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu.

Ancheta pe bază de chestionar constă în folosirea chestionarului ca instrument de lucru şi urmează în derularea sa mai multe etape: – etapa prealabilă sau preancheta care presupune: stabilirea obiectului anchetei; documentarea; formularea ipotezei; determinarea universului (populaţia) anchetei; eşantionarea. – etapa I – constă în alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului. Se impune în prima fază aplicarea unui pretest pentru a vedea dacă a fost bine conceput chestionarul, după care se poate redacta definitiv (chestionarul). Tot în această etapă se vor stabili şi modalităţile de administrare ale chestionarului fie prin autoadministrare, fie prin intermediul personalului specializat. – etapa a II-a – este rezervată desfăşurării propriu-zise a cercetării. – etapa a III-a – prelucrarea datelor obţinute. – etapa a IV-a – analiza şi interpretarea datelor precum şi redactarea şi comunicarea raportului final de anchetă.

Cele mai dificile şi, totodată, cele mai importante momente ale anchetei pe bază de chestionar sunt alegerea eşantionului, care trebuie neapărat să fie reprezentativ – adică să reproducă la scară mică toate caracteristicile populaţiei care urmează a fi investigată – şi redactarea întrebărilor, a chestionarului. Definit ca „o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris“ (L. Chelcea, 1975), chestionarul necesită o deosebită atenţie atât faţă de conţinutul întrebărilor, cât şi faţă de tipul, forma şi ordinea lor. În formularea întrebărilor trebuie evitate greşelile care pot interveni: întrebări prea generale, limbaj greoi, artificializat, cuvinte cu înţeles dublu, întrebări tendenţioase etc.

Ancheta pe bază de interviu constă în folosirea interviului ca relaţionare experimentator-subiect. Este vorba de un dialog între participanţi, care se centrează asupra temei de cercetare, fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau de

10

receptor. Interviul poate fi conceput aşa cum am văzut, atât ca metodă integrată altor metode mai mari, cât şi ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi caracteristicile sale proprii. Avantaje: Ambele forme de anchetă, permit investigarea unui număr mare de subiecţi într-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, precum şi prelucrarea rapidă, mai ales când există răspunsuri precodificate la întrebări. Dezavantaje: Este posibilă apariţia unor deformări subiective atât din partea experimentatorului, cât şi a subiecţilor mai ales că această metodă se bazează pe capacitatea de autocunoaştere şi autoanaliză. Este de asemenea posibil ca subiecţii, chiar bine intenţionaţi să furnizeze informaţii iluzorii, neadecvate în raport cu fenomenul investigat.

5. Metoda biografică (anamneza) Contribuie alături de alte metode la stabilirea profilului personalităţii subiectului, dar şi la explicarea comportamentului actual al acestuia. Metoda biografică vizează strângerea informaţiilor despre principalele evenimente trăite de individ în existenţa sa, despre relaţiile şi semnificaţia lor în vederea cunoaşterii „istoriei personale“ a subiectului. Se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi cele mijloc. Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai surprinderea relaţiilor dintre evenimente. Există o dificultate întâmpinată în folosirea acestei metode – cea a măsurării, în care indicaţiile biografice ar putea fi convertite în date ştiinţifice.

Experimentatorul dispune de două categorii de procedee de analiză a datelor, obţinute prin metoda biografică: • procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime; • procedee calitative (integrale) analizându-se o microunitate biografică, de exemplu o zi obişnuită din viaţa individului, din momentul trezirii şi până la cel al culcării.

Informaţia primară poate fi recoltată pe cale indirectă sau directă. Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative (rude, prieteni, colegi, şefi, subalterni etc.). Pentru a înţelege comportamentul actual al subiectului şi relaţionarea lui cu ceilalţi, este necesar să ne concentrăm atenţia asupra perioadelor modale ale psihogenezei: − vârsta de 3 ani – constituirea conştiinţei de sine şi a Eului; − vârsta de 6/7 ani – adaptarea şi integrarea şcolară; − vârsta de 12/14 ani – pubertatea şi profundele sale transformări; − vârsta de 16/18 ani – adolescenţa, afirmarea Eului, structurarea liniei şi a idealului de viaţă. Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Se ştie că oamenii diferă foarte mult între ei în ceea ce priveşte deschiderea, disponibilitatea de a-şi relata în mod obiectiv şi sincer trecutul. De aceea psihologul trebuie să aibă în vedere câteva exigenţe metodologice:

11

− determinarea prealabilă a apartenenţei tipologice a personalităţii subiectului; − stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei stabilite) în vederea obţinerii datelor şi informaţiilor necesare; − câştigarea încrederii subiectului şi înlăturarea barierelor cognitiv-afective care ar putea frâna răspunsurile la întrebări; − păstrarea unei distanţe necesare, prin neimplicare afectivă pentru a disocia din relatările individului, realul de imaginar, sinceritatea de simulare; − înregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a trăit subiectul şi care prin conţinutul sau impactul avut, au marcat cursul devenirii ulterioare a profilului personalităţii; − manifestarea prudenţei, chiar suspiciunii în legătură cu datele furnizate de subiect (sau de ceilalţi) şi neapărat verificarea acestor informaţii prin alte metode. Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această metodă. Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă sau chiar voit deformată.

6. Metoda analizei produselor activităţii Trăsăturile personalităţii umane, capacităţile, disponibilităţile, potenţele sale, se exteriorizează nu doar în conduite nonverbale, motorii sau expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii.

Analiza psihologică a produselor activităţii – compuneri, desene, creaţii literare, sau de orice fel, obiecte realizate, modul de rezolvare a unor probleme etc. – furnizează informaţii despre însuşirile psihice ale persoanei, constituind reale surse de cunoaştere ştiinţifică a individului. Produsul activităţii devine un fel de oglindă a creatorului său, iar prin analiza psihologică a obiectului, aflăm multe lucruri despre însuşi creatorul său. Cu ajutorul acestei metode putem cunoaşte atât caracteristicile psihice ale unor persoane în viaţă, cât şi ale unor personalităţi dispărute.

Folosirea acestei metode presupune un exerciţiu îndelungat şi mai ales elaborarea şi utilizarea unor grile speciale de decodificare prin care să se evidenţieze relaţiile dintre diferitele elemente ale produsului activităţii şi diferitele structuri ale personalităţii. Pentru aceasta este necesară introducerea unor criterii atât de ordin cantitativ (număr, frecvenţă), cât şi calitativ (originalitate, nivel de performanţă, valoare utilitară, valoare estetică etc.). În general produsele de ordin literar-artistic sunt relevante mai ales pentru componentele motivaţional-afective şi morale ale personalităţii, în timp ce produsele de ordin ştiinţific şi tehnic sunt relevante pentru componentele de ordin cognitiv-instrumental şi motor-dexteritatea.

7. Metodele psihometrice Metodele psihometrice sunt modalităţile de măsurare a capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii prezenţei sau absenţei lor şi mai ales a nivelului şi gradului de dezvoltare. Prin intermediul acestor metode se urmăreşte stabilirea unui diagnostic pe baza căruia să se poată formula un prognostic asupra evoluţiei viitoare.

Cea mai cunoscută dintre metodele psihometrice este metoda testelor psihologice. Dacă iniţial testele măsurau doar dezvoltarea intelectuală a copiilor, mai târziu au fost extinse la determinarea aptitudinilor în vederea selecţiei profesionale, iar astăzi sunt

12

folosite în legătură cu toate funcţiile psihice şi în toate domeniile de activitate. Testul este o probă relativ scurtă, standardizată care vizează determinarea cât mai

exactă a unor însuşiri psihice. Pentru a fi util, testul trebuie să întrunească nişte calităţi: − validitatea – vizează gradul în care testul măsoară ceea ce şi-a propus; − fidelitatea – se referă la stabilitatea în timp a rezultatelor, adică obţinerea de rezultate relativ asemănătoare la o nouă aplicare; − standardizarea – presupune să ofere aceleaşi condiţii subiecţilor supuşi examinării fără a-i favoriza pe unii şi defavoriza pe alţii (aceleaşi sarcini, aceleaşi instrucţiuni, aceleaşi modalităţi de cotare şi interpretare a rezultatelor); − etalonarea – constă în stabilirea unui etalon, adică a unor unităţi de măsură a rezultatelor obţinute. Condiţii de utilizare eficientă a testelor: • crearea unor teste sau adaptarea celor existente la condiţiile socioculturale ale populaţiei investigate; • utilizarea nu doar a unui singur test, ci a unei baterii de teste şi apoi corelarea rezultatelor obţinute cu cele ale altor metode; • stabilirea unor legături între rezultatele obţinute la teste cu cele din activitatea practică. Ca şi celelalte metode, testele au avantaje care rezidă din capacitatea de a măsura obiectiv şi standardizat o anumită capacitate psihică, în funcţie de aceasta permiţând diagnoza nivelului de dezvoltare a acesteia, dar şi dezavantaje deoarece nu iau în considerare modul în care se obţine rezultatul, ci doar rezultatul; de multe ori testele conţin confuzii şi ambiguităţi, clasificările sunt rigide, unii autori ignoră deosebirile de nivel cultural al subiecţilor etc.

Testul este nu numai o metodă de sine stătătoare, ci poate constitui şi o importantă sursă de probe pentru experimentul psihologic, caz în care nici modul de aplicare, nici interpretarea rezultatelor nu se vor mai conforma instrucţiunilor standardizate, ci logicii interne a modelului experimental, ipotezelor şi obiectivelor acestuia.

II. INFRASTRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC UMAN:PROCESELE PSIHICE

SENZAŢIILE

Definirea şi caracterizarea generală a senzaţiilorSenzaţiile sunt procese psihice senzoriale elementare de cunoaştere a însuşirilor

concrete, luate separat, ale obiectelor, când acestea stimulează receptorul unul singur organ de simţ.De exemplu, atingând zăpada, o simţim rece.

Termenul senzaţie denumeşte procesul de semnalizare prin simţuri şi, în acelaşi timp, rezultatul acestui proces, adică imaginea primară a însuşirilor concrete ale obiectelor. De exemplu, senzaţie de acru, senzaţie de roşu etc.Orice obiect este o sinteza de mai multe însuşiri concrete, iar senzaţiile reflectă astfel de însuşiri separate. De exemplu, zăpada are însuşirile concrete "albă", "rece", "moale". Ochiul ne dă doar senzaţia de alb.

13

Tipuri de senzatii: Senzaţii vizuale. Sunt produse de undele electromagnetice cu lungimea de unda

cuprinsă între 390-800 milimicroni. Dacă obiectul reflecta în proporţii egale undele din spectrul 390 - 800 milimicroni, atunci avem senzaţia de alb; dacă obiectul reflecta undele selectiv, vom avea senzaţia culorii respective. Bastonaşele din retina sunt specializate pentru lumina diurnă, iar conurile pentru lumina cromatică (culori).Proprietăţile culorilor:1) Luminozitate. Cu cât reflectă mai multă lumină, cu atât culoarea este mai strălucitoare.2) Tonalitatea cromatică. Determinată de lungimea de unda care predomină. De exemplu, dacă predomină lungimi de circa 600 milimicroni, avem culoarea roşu.3) Saturaţia. Cu cât lungimile de unda reflectate sunt mai omogene, cu atât culoarea este mai pura (mai saturată).

Din combinarea celor trei proprietăţi, rezultă o gamă foarte diversă de însuşiri vizuale ale obiectelor, deci posibilitatea de a le identifica şi discrimina. Exista o corelaţie între ambianţa cromatică şi stările sufleteşti. De exemplu, culorile închise provoacă tristeţe, iar cele deschise optimism. Oamenii se deosebesc între ei şi după preferinţa lor pentru anumite culori.4) Imagini consecutive. Reprezintă perseverarea senzaţiei câteva momente şi după ce stimularea a încetat. Pe acest fenomen se bazează perceperea filmelor la cinematograf.

Senzaţii auditive. Sunt produse de vibraţii ale obiectelor. Unde sonore sunt stimuli pentru senzaţiile auditive, în care sunt reflectate următoarele caracteristici :a) amplitudinea, care dă intensitatea sunetului;b) frecvenţa, care dă înălţimea sunetului;c) forma undei, care dă timbrul.Timbrul este determinat de natura sursei sonore (vioară, corn, voce omeneasca etc.). Undele periodice produc sunete numite muzicale, iar cele neperiodice produc zgomote. Senzaţiile auditive au un rol important în învăţarea vorbirii (auzul fonematic).

Senzaţii cutanate. Iau naştere ca urmare a stimulării receptorilor din piele şi sunt de mai multe feluri:a) senzaţiile tactile sunt determinate de presiunea obiectelor cu care intrăm în contact

Prin ele obţinem informaţii despre consistenţă, duritatea, asperitatea obiectelor. Cea mai ridicată sensibilitate tactila se află pe suprafaţa limbii, pe buze şi pe vârful degetelor, iar cea mai scăzuta pe frunte şi spate. Aceste senzaţii sunt foarte importante deoarece, în interacţiune cu cele kinestezice, contribuie la cunoaşterea caracteristicilor spaţiale ale obiectelor: formă, mărime, relief. Activitatea manuală, inclusiv scrierea nu este posibilă fără ele.b) senzaţii termice iau naştere datorita diferenţei dintre temperatura corpului şi temperatura din mediu.

Senzaţii olfactive. Sunt determinate de natura chimică a substanţelor, stimulii lor fiind substanţele volatile; sunt importante pentru că reglează apetitul. De asemenea, senzaţiile olfactive ne avertizează asupra prezenţei substanţelor periculoase şi au o tonalitate afectivă accentuată.

Senzaţii gustative. Sunt determinate de caracteristicile chimice ale substanţelor solubile în salivă. Există 4 gusturi fundamentale: dulce, acru, sărat şi amar; o mare diversitate de gusturi iau naştere din combinarea acestora. În corelaţie cu senzaţiile olfactive, de temperatură şi vizuale, contribuie la reglarea apetitului. Ca şi celelalte

14

senzaţii au şi tonalitate afectivă (gusturi plăcute sau gusturi neplăcute):Senzaţii de echilibru. Receptorii se află în labirintul nonauditiv (vestibul şi canale

semicirculare). Informează despre poziţia corpului în raport cu centrul lui de greutate, despre mişcările capului, despre accelerarea, încetinirea mişcării corpului pe verticală, despre mişcări de rotaţie.

Senzaţii kinestezice (de mişcare). Receptorii se afla în muşchi, tendoane şi articulaţii (proprioceptori). Toate mişcările, inclusiv cele implicate în vorbire şi scriere, sunt coordonate de scoarţa cerebrala pe baza informaţiilor venite de la proprioceptorli respectivi. Tulburările sensibilităţii kinestezice au ca efect pierderea capacităţii de a coordona mişcările.

Senzatii proprioceptive – semnaleaza starea de postura a membrelor, a trunchiului si a capului. Excitantul lor este intern, reprezentat de tensiunea musculara a acelor muschi antrenati in pozitia stationara.

Senzatii organice – sunt determinate de modificari ale chimismului intern al organismului: scaderea concentratiei de substante nutritive din sange, a apei , a oxigenului.

Senzatii de durere – semnaleaza tulburari functionale sau distrugerile de tesuturi organice. Au rol fundamental in apararea organismului si stimuleaza actiunile de indepartare a surselor nocive si de ameliorare a durerii.

PERCEPŢIA

Definirea şi caracterizarea generala a percepţieiSa ne gândim la un copac. Forma, mărimea, culoarea frunzelor, asperitatea şi alte însuşiri formează împreuna copacul şi îl caracterizează. În timp ce prin senzaţii luam cunoştinţă despre însuşiri izolate ale acestui obiect, prin percepţie avem imaginea lui integrală.

Perceptia este procesul de cunoastere activ implicat in adaptarea curenta, prin care se reflecta obiectul, fiinte si persoane in pozitiile, miscarile si totalitatea insusirilor lor. Perceptia identifica obiectele dupa ce a avut loc o perceptie primara si este considerata a fi o imagine primara pentru ca apare numai in relatia directa cu obiectele, si corespunde duratei actiunii stimulului. Perceptia este o etapa necesara a cunoasterii, in care sunt implicate procese psihice, cum sunt memoria ,gandirea, atentia sau motivatia.

Fazele procesului perceptivDetecţia. Se sesizează prezenţa obiectului în câmpul perceptiv. Pentru a fi detectat obiectul, este necesar să se depăşească pragul minim absolut.Discriminarea. Obiectul este diferenţiat de altele din câmpul perceptiv. Pentru discriminarea obiectului, condiţia este de a fi depăşit pragul diferenţial minim.Identificarea consta în recunoaşterea obiectului. În această fază, au importanţă mare experienţa trecută de cunoaştere şi limbajul.Interpretarea. Se dă semnificaţie obiectului.Percepţia ne oferă cunoştinţe verificabile, iar noile experienţe perceptive se integrează în cele trecute. Ea trebuie sa fie adevărată, dar nu este o reflectare ca în oglindă, ci răspunde trebuinţelor fiecărul individ.

Obiect şi fond al percepţiei Totalitatea elementelor aflate în câmpul vizual formează câmpul percepţiei.

15

Elementul perceput clar este obiectul percepţiei. Selectivitatea procesului perceptiv constă în aceea ca nu se percep cu aceeaşi claritate toate obiectele din câmpul perceptiv, numai un anumit aspect sau un obiect fiind obiect al percepţiei, celelalte din câmp reprezentând fondul percepţiei.

Factorii de care depinde selectivitatea sunt de două categorii:- factori care ţin de obiectul percepţiei: mişcarea obiectului, conturare speciala, contrast, indicare verbala;- factori subiectivi (ţin de cel care percepe): semnificaţia pentru persoana respectiva, experienţa anterioară. Reclamele se bazează pe factori ce ţin de obiectul percepţiei.

Forme complexe ale percepţieiFormele complexe ale percepţiei sunt percepţia spaţiului, percepţia timpului şi

percepţia mişcării.Percepţia spaţiului. Spaţiul ca atare, fiind infinit, nu poate fi perceput. Se pot

percepe însuşiri spaţiale ale obiectelor: forma, mărime, poziţie relativă, dimensiuni, distante, relief etc. Percepţia caracteristicilor spaţiale se realizează prin mai multe modalităţi senzoriale: vizuala, kinestezică, tactilă, auditivă. Rolul esenţial îl are văzul. În acest sens, un argument este şi cel adus de experienţele făcute de Fantz (1961):sugarilor le place sa privească mai curând sferele decât discurile cu acelaşi diametru. În perceperea caracteristicilor spaţiale, un rol important îl are experienţa cu obiectele care duce la fixarea de etaloane prin învăţare. De asemenea, este importantă contribuţia limbajului, în unele cuvinte (prepoziţii, adverbe) fiind fixate relaţii spaţiale.

Percepţia timpului. Fiind infinit, nici timpul nu poate fi perceput ca atare. Se pot percepe doar caracteristici temporale ale evenimentelor: continuitate - discontinuitate; succesiune; simultaneitate; durată. Percepţia timpului presupune memoria, care face posibilă axa trecut - prezent - viitor. Experienţa trăită este foarte importanta pentru că fragmentează continuumul temporal obiectiv măsurabil (secunda, minut, ora, zi, an etc.)

Sisteme de referinţă pentru timp:a) sistem fizic, cosmic (repetabilitatea fenomenelor naturale zi - noapte, anotimpuri etc.).b) sistem biologic - cicluri de viaţă, ritmuri organice (puls digestie, metabolism, veghe-somn etc.)c) sistem social - cultural - instrumente de măsurare a timpului, conştiinţa, istorică etc.

DurataCu mai mare precizie se percepe numai durata de la 1/100 s la 2 s. Timpul subiectiv se "dilată" sau se "contractă" în funcţie de anumiţi factori: cantitatea de evenimente pe fragmentul de timp, calitatea plăcută sau neplăcută a evenimentelor etc.

Percepţia mişcării: Perceptia miscarii are un caracter complex. Miscarea obiectelor care vin in contact cu corpul nostru o percepem pe cale tactila, chinestezica si vizuala. Miscarile obiectelor care se gasesc la o anumita distanta fata de noi o percepem pe cale vizuala si auditiva.

REPREZENTAREA

Definirea şi caracterizarea generali a reprezentăriiCreierul uman are funcţia percepţiei, care reproduce obiectul prezent aici şi acum. Dar el are şi funcţia reprezentării, adică funcţia de a evoca obiectul absent ("reprezentare" = prezentare din nou).

16

Reprezentarea este procesul psihic de cunoaştere care reproduce sub forma de imagini concrete obiecte absente pornind de la experienţa perceptivă păstrată în memorie.

Procesul reprezentării este opus procesului perceptiv, care presupune ca obiectul sa fie prezent. În timp ce imaginea perceptivă este stabilă (durează atât timp cât durează recepţia stimulului), cea a reprezentării este fluctuantă. De asemenea, imaginea perceptivă este bogată în conţinut, iar cea mintală a reprezentării este schematica. Pentru a vă convinge, reprezentaţi-vă şcoala în care învăţaţi (adică încercaţi sa o vedeţ în minte) şi gândişi-va cum aţi vedea-o dacă aţi privi-o direct.

Imaginea mintala a reprezentării poate fi construita prin combinări. de orice fel. Imaginea perceptivă este numai a obiectului individual cu care suntem în contact

senzorial, iar imaginea mintala a reprezentării poate să fie şi pentru toate obiectele de acelaşi fel, deci este generală.

Calităţile reprezentărilor. Datorita caracteristicilor lor, reprezentările întrunesc însuşiri importante.

Calitatea esenţială a reprezentărilor este aceea ca ele au şi caracteristici ale percepţiei şi caracteristici ale noţiunilor (gândire -limbaj).

De aceea, reprezentările sunt foarte importante. Ele dau conţinut cuvintelor (cine învaţă numai cuvinte şi nu vede cu ochii mintii ce reprezintă ele învaţă mecanic). În reprezentare se poate exprima imaginea situaţie, uşurând înţelegerea. De exemplu, să luăm o situaţie complexă cum este circuitul apei în natură: apa se evaporă; vaporii se condensează în straturile înalte ale atmosferei, transformându-se în picături de ploaie; ploaia alimentează râurile, mările şi oceanele din care se evapora apa. şi aşa mereu.

Aceasta idee poate fi exprimată şi printr-o schema bine cunoscuta de voi, care să reprezinte simplificat înţelesul ei. De asemenea, reprezentările dau conţinut concret ideilor.

În concluzie, putem spune că reprezentarea este un proces activ de construcţie mintala a imaginii obiectului absent.

Clasificarea reprezentărilorExistă criterii diferite după care se clasifică reprezentările.A. După procesele senzoriale implicatea) Reprezentări vizuale. Sunt cele mai numeroase. Sunt foarte importante în viaţa de toate zilele, în învăţarea şcolara, în creaţia plastica.De exemplu, profesorul de geografie vă descrie prin cuvinte peisajul de la Polul Nord. Spuneţi cum vă reprezentaţi acest peisaj.b) Reprezentări auditive Sunt mai puţin frecvente decât cele vizuale. Învăţarea limbilor străine şi creaţia muzicala implica prezenţa unor asemenea reprezentări.c) Reprezentări kinestezice (motorii) înseamnă a avea imaginea mişcării pe care urmează să o faci. Sunt importante în activităţile sportive ca şi în activităţile manuale şi tehnice.Exista şi reprezentări olfactive, gustative etc.B. După mecanismul de formarea) Reprezentări imagini. Se datoresc percepţiei anterioare păstrate în memorie. De exemplu, imaginea mamei tale.b) Imagini cu sens şi semnificaţie, la formarea cărora participa şi gândirea. Sunt imagini intermediare între imaginea concreta şi conceptul abstract. De exemplu, reprezentarea nucului, în general.c) Imagini construite pe baza întregii experienţe, cu contribuţia imaginaţiei şi a gândirii.

17

De exemplu, reprezentaţi-va Deşertul Sahara, fără să vi-l descrie cineva. Aceste reprezentări sunt creatoare. Sunt importante în arta, literatura, tehnica, pentru creaţie. Constructule mintale obţinute fac parte din realul posibil. (Se mai numesc reprezentări anticipative).d) Simboluri: symbolon, "semn de recunoaştere" în greaca veche. Simbolul este o imagine care reprezintă sau evocă ceva. Stema este un simbol, de exemplu. Simbolurile pot sa exprime gânduri, asociaţii de idei, sentimente.C. După gradul de generalitatea)Reprezentări individuale. Sunt ale unor obiecte anume pe care le-aţi perceput de nenumărate ori. De exemplu, reprezentarea învăţătoarei.b) Reprezentări generale. Sunt imagini ale unei întregi categorii de obiecte de acelaşi fel. De exemplu, reprezentarea copacului în general (oricare copac: nucul, bradul etc., cu rădăcină, tulpină şi coroană).Cele mai generale reprezentări sunt figurile geometrice; ele au fost numite chiar "concepte figurale" (E. Fischbein).Rolul reprezentărilor în activitatea mintala:- sunt implicate în identificare-ajuta înţelegerea, evitându-se învăţarea de cuvinte goale.- permit comparaţii şi clasificări ale obiectelor, apropiindu-se de noţiuni.- sunt implicate în imaginaţia creatoare şi în creativitate.

GÂNDIREA CA PROCES PSIHIC COGNITIV SUPERIOR

Caracterizarea generala a gandiriiGandirea exprima actul de reflectare mijlocita, complexa, abstractizata a realitatii

ce opereaza cu simboluri, cu legaturi logice si este specifica omului.Din punct de vedere istoric si psihogenetic, gandirea este – prin origine – actiune.

Principala conditie a aparitiei gandiri este deci interiorizarea actiunii a doua mecanisme:- mecanism operatoriu – transformarea actiunii in operatie- mecanism semiotic – trecerea de la actiunea asupra obiectelor la operatii asupra reprezentarilor.

Din punct de vedere structural gandirea poate fi definita pe rand, ca:- sistem de notiuni, de judecati si de rationamente (latura de continut);- sistem de operatii (latura relationale);- sistem de produse (latura operatorie a procesului);

Psihologul american J.P.Guilford, a propus un model larg acceptat al structurii gandirii, alcatuit din 3 elemente:- operatii: evaluare, gandire convergenta, gandire divergenta, memorie, cognitie;- continuturi: comportamental, semantic, simbolic si figural;- produse: unitati, clase,relatii,sisteme,transformari si implicatii.

Din punct de vedere structural-operatoriu, gandirea consta in structuri cognitive si

18

operatii sau secvente de operatii. Structura cognitiva tipica pentru gandire este notiunea. Notiunea structureaza informatiile generale, necesare si esentiale despre o clasa

de obiecte. Operatiile sau prelucrarile la care este supusa informatia psihica sunt extrem de variate si au o organizare ierarhica.

Formarea notiunilorNotiunea rezuma, condeseaza informatia generala cu privire la o clasa de obiecte

sau fenomene. Notiunile stiintifice se formeaza in procesul dezvoltarii istorice a societatii umane; Ele se insusesc de catre om in decursul dezvoltarii sale ontogenetice, gratie experientei si invatarii. In functie de modul de structurare a informatiei se poate vorbii de o strategie inductiva si de o strategie deductiva.

Dupa modul in care satisfac criteriile esentialitatii si necesitatii, notiunile pot fi:- empirice sau cotidiene / limitate, saracacioase, subiective,etc.- stiintifice.

Dupa insusirile pe care le reflecta, notiunile pot fi:- concrete;- abstracte.

Operatiile generale ale gandirii sunt comparatia, analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea si concretizarea.

Comparatia – consta intr-o apropriere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene cu scopul stabilirii asemanarilor si deosebirilor dintre ele.

Analiza – consta in spararea mintala a unor obiecte si fenomene sau a unor insusiri, parti, elemente ale lor. Analiza poate fi logico-psihologica, sociologica si biologica, literara.

Sinteza – este complementara analizei si presupune regruparea, strangerea la un loc al elementelor componenete ale obiectelor si fenomenelor.

Abstractizarea – reprezinta un proces al gandirii prin care se extrag si se retin insusirile si datele esentiale ale obiectelor, fenomenelor si situatiilor. Exista o abstractizare pozitiva si una negativa. Abstractizarea poate fii analitica, constructiva, simpla sau complexa.

Generalizarea – este strans legata de abstractizare, este operatia care consta in extinderea unei insusiri asupra intregului grup de obiecte sau fenomene, stabilind astfel aparteneta lor la aceiasi clasa, cu atat mai mult cu cat resperctivele insusiri sunt esentiale si necesare.

Concretizarea – poate fi intelesa in 3 sesnsuri: ca o recunoastere sau indentificare a ceea ce este specific intr-un obiect concret; ca o ilustrare, exemplificare a ideiilor si principiilor generale; ca o reconstituire dintr-o multitudine de obiecte abstracte a obiectului real.

Tipologia gandiriiPe baza raportului analitic- sintetic, avea tipul de gandire:

- analitic – caracterizat prin predominarea functionala a analizei , prin centrarea pe detalii, pe disocieri succesive, operand in profunzimea lucrurilor- sintetic – caracterizat prin predominarea funtionala a sintezei, prin centrarea pe ansamblu, pe sistem, pe intreg, pe subestimarea detaliilor surprizand generalul si universalul din lucruri.

Pe baza raportului dintre concret si intuitiv, avem tipul de gandire:- intuitiv-concret – unde predomina capacitatea de operare in sfera sarcinilor si a

19

situatiilor concrete,intuitive,bazandu-se permanent pe imagini sau schem figurate (perceptii si reprezentari);- abstract-formal – unde predomina capacitatea de a opera in sfera constructiilor teoretice pure, a structurilor logico-simbolice, desprins de orice suport intuitiv,imagistic.

In functie de tipul de gandire dominant, avem tipul de gandire:- divergent – lasa liber imaginatia sa multiplice ipotezele si solutiile, fiind vorba de concretivitate;- convergent – urmeaza o linie deja trasata, recurgand la solutii model incarcate de logica.

Dupa demersurile logice implicate, avea tipul de gandire:- inductiva;- deductiva;- analogica.

Apartenenta la un tip sau altul de gandire este conditionata atat genetic, cat si educational.Rationamentul

Rationamentul constituie o procedura, o forma a gandirii si act mental prin care se obtin informatii noi din combinarea celor deja existente. Exista mai multe forme de rationamente:

Rationamentul inductiv – de la particular la general. In functie de obiectul inductiei avem 3 genuri de rationament inductiv:- inducerea unei proprietati - inducerea unei reguli- inducerea unei structuri

Rationamentul deductiv – se porneste de la general la particular. Exista 3 tipuri de rationament deductiv:- rationamentul silogistic- rationamentul ipotetico-deductiv – consta in asertiuni fara o relationare cu realitatea- rationament linear – este o specie de rationament tranzitiv, care are doua premise fiecare descriind o relatie dintre 2 itemi

Rationamentul tranzitiv – punctul de pornire si cel de sosire al operatiei logice se afla la acelasi nivel de generalitate. Orice rationament se desfsoara in interiorul unei scheme cognitive sau intre scheme. In general schemele cognitive constituie:- criteriul de acceptare sau respingere al informatiei cuprinsa in premise- sursa de informatie noua din care se deriva o concluzie- sustificarea sa verificarea concluziei obtinuta din anumite premiseRezolvarea de probleme

Strategiile rezolutive se releva in procesul rezolvarii de probleme. Psihologic, o problema se defineste ca un obstacol sau o dificultate cognitiva care implica una sau mai multe necunoscute si fata de care repertoriul de raspunsuri castigat in experienta anterioara apare insuficient sau inadecvat. Rezolavare prolemei inseamna depasirea obstacolului/dificulatii, recombinand datele experientei anterioare in functie de cerintele problemei, abordarea situatiei cu mai multe necunoscute printr-un numar de scheme de raspuns care uneori trebuie combinate, inlocuite unele cu altele sau inventate.

In rezolvarea de probeleme alterneaza de regula strategii sistematice-uneori algoritmice- si stretegii euristice.

Strategiile algoritmice cuprind scheme de lucru fixate in prescriptii precise, care

20

pot fi invatate asigurand obtinerea certa a rezultatelor. Algoritmul este o precriptie precisa ce nu lasa loc arbitrului, prescriptie care permite ca, plecand de la datele initiale sa se ajunga la rezultatul cautat.

Strategiile euristice sunt complementare celor algoritmice. Euristicile pot fii generale sau specifice unei subclase de probleme. Dintre eurosticile generale, cele mai cunoscute sunt:- analiza mijloace – scop- analiza prin sintezaIntelegereaIntelegerea reprezinta activitatea mintala complexa, constand din suprinderea esentei si legitatii unor fenomene pe baza integrarii de noi informatii in sistemul celor dobandite anterior. Diferentiem 2 forme de baza ale intelegerii:

Spontana , nemijlocita, directa, rapida, simpla, cand este rezultatul unei relative automatizari a explorarii cognitive, presupune o prescurtare a operatiilor de decodificare, o reductie la minimul.

Discursiva , multifazica, mijlocita, cand se realizeaza treptat prin eforturi actuale de gandire, prin trecerea de la decodificarea fragmentelor la cea a dimensiunilor esentiale ale fenomenului si apoi la decodificarea integrala finalmente producanduse o restructurare mintala.

Sarcinile de intelegere sunt variate, putand avea ca obiectiv:- o simpla indentificare- descoperirea unei cauze- descoperirea unor interdependente- detasarea principiului functional

Intelegerea este posibila doar daca:- gasim in sistemul nostru de cunostinte un echivalent pentru informatii noi- combinam informatiile noastre pentru a putea desprinde corect semnificatia noilor date- dispunem in prealabil de suficiente cunostinte- realizam o selectie adecvata atat in ce priveste activarea vechilor cunostinte cat si din punctul de vedere al trierii noilor informatii.

Tipuri de probleme:1.Probleme bine definite: cele în care poţi alege la sigur algoritmii de rezolvare. În general, prin învăţarea rezolvării unor probleme se realizează o sporire a capacităţii de a rezolva alte probleme care posedă caracteristici asemănătoare. 2. Probleme slab definite: invers faţă de cele bine definite, necesită strategii euristice pentru rezolvare

Fazele procesului de rezolvare a problemelorSe pune problema - "O problemă bine pusă este pe jumătate rezolvată, a afirmat Einstein, una dintre cele mai strălucite minţi pe care le-a dat umanitatea. Presupune a vedea o legătura posibilă între cunoscute şi necunoscute.Se identifică elementele esenţiale: se reactualizează noţiunile cunoscute (cunoştinţele); se selectează datele relevante pentru situaţie şi regulile logice de urmat; se formulează ipoteze de lucru; se formulează soluţii posibile.Se verifică soluţia aleasă ca optimă.

21

În rezolvare, un rol foarte important îl are ipoteza.

MEMORIA

Memoria este un proces psihic de reflectare a experientei anterioare prin fixarea (intiparirea si pastrarea), recunoasterea si reproducerea imaginilor senzoriale, ideilor, starilor afective sau miscarilor din trecut. Procesele memorie se desfasoara atat in legatura cu reflectarea senzoriala cat si in legatura cu procesele de gandire si de limbaj, la unii oameni predominand memoria senzorial-intuitiva, la altii cea verbal-abstracta. Memoria nu fiinteaza in forma unei structuri statice, pietrificate si nici ca un recipient in sine neutru si permanent acelasi, in care se introduc de-a valma, din afara, impresii, informatii, experiente. Dimpotriva, ea se organizeaza si functioneaza ca sistem dinamic, ce se elaboreaza treptat in cursul evolutiei istorice si ontogenetice, pe masura imbogatirii repertoriului experientei.

Tipuri de memorie Omul are posibilitatea sa intipareasca impresiile produse de obiecte, fenomene care actioneaza asupra analizatorilor, iar procesul psihic care asigura pastrarea experientei lui anterioare este memoria. Inca in psihologia clasica, incepand cu studiile lui H.Ebbinghaus, M.Mayer si W.Stern, s-a facut constatatre ca functia mnezica are o organizare eterogena, punand in evidenta o diversitate de modalitati si forme de manifestare.

Pentru delimitarea lor, au fost introduse patru criterii, care isi pastreaza valabilitatea si astazi, si anume:- prezenta sau absenta intentiei si a controlului voluntar;- prezenta sau absenta desprinderii si intelegerii legaturilor specifice intre elementele si secventele materialului;- aferentatia dominanta;- factorul timp; 1. Aplicarea primului criteriu permite identificarea a doua forme mari ale memoriei: memoria involuntara sau neintentionata si memoria voluntara sau intentionata Ambele forme se evalueaza, In principiu, pe baza acelorasi indicatori, ca, de pilda: volumul materialului retinut dupa fiecare prezentare si percepere secventiala, volumul total al materialului engramat la finele unui anumit interval de timp; rapiditatea intiparirii; exactitatea intiparirii; completitudinea. Memorarea involuntara sau neintentionata se realizeaza in mod cotidian, in procesul perceperii diferitelor obiecte, situatii, Intamplari si In cursul desfasurarii diferitelor activitati. Este aceea care, in toate cele trei faze – engramare, pastrare, reactualizare – se realizeaza fara existenta unui scop mnezic precis si fara controlul vointei constient focalizat. Desi se desfasoara permanent, nu numai pe fondul starii de veghe, ci uneori, si in somn, prezenta ei se inregistreaza de catre constiinta post festum. Ne dam seama ca in repertoriul experientei anterioare apar "elemente" pe care nu ne puseseram in gand sa le memoram si sa le pastram sau ca, la un moment dat, campul constiintei ne este invadat de‚ amintiri", pe care nu le-am "comandat" in mod intentionat. Memoria involuntara acopera un vast teritoriu al existentei noastre cotidiene si ne inzestreaza zilnic, fara sa depunem vreun efort de concentrare a atentiei, cu informatii,

22

impresii si experiente ce pot fi mai tarziu de un real folos. Forta ei de manifestare este atat de mare, incat ii permite sa se realizeze chiar in

paralel cu memoria voluntara, ea operand exact asupra acelor elemente pe care aceasta din urma le are sau le omite. Memorarea involuntara tine cu precadere de insusirile native ale mecanismelor cerebrale si prin intermediul ei se poate pune in evidenta capacitatea bazala de engramare-stocare a creierului. Memoria voluntara sau intentionata este forma esentiala de organizare si manifestare a capacitatii mnezice a omului, ea fiind strans conectata si integrata motivelor si scopurilor activitatilor specifice, Incepand cu activitatea de joc si terminand cu activitatea de creatie.

Structura continutului informational si repertoriul operational-instrumental al oricarei profesii sunt rodul memoriei voluntare. Caracteristica ei principala rezida in prezenta si formularea expresa a sarcinii si scopului de fixare (memorare) si pastrare, in vederea uzului ulterior, mai apropiat sau mai indepartat in timp.

Sarcina pe baza careia se monteaza si functioneaza mecanismele memoriei voluntare poate fi formulata din afara sau de catre subiectul insusi, si ea vizeaza grade diferite ale completitudinii si exactitatii. In acest caz, procesul de engramare-fixare se desfasoara ca activitate psihica dominanta, iar nu ca activitate paralela si secundara, ca in cazul memorarii neintentionate.

Toate procesele psihice specifice – perceptia, gandirea (analize logice, evaluari, Intelegere), vointa sunt subordonate si instrumenteaza memorarea.

In cazul memorarii intentionate, subiectul simte efortul mental, cum se mobilizeaza expres pentru a percepe si constientiza cat mai clar fiecare "element" al materialului in vederea fixatii cat mai exacte, rapide si complete. Este si firesc ca, in asemenea circumstante, randamentul memorarii sa fie superior celui inregistrat de o memorare involuntara. Memorarea voluntara se realizeaza la niveluri diferite de completitudine, exactitate si trainicie sau durabilitate. Ea este subordonata si unor cerinte de exactitate si fidelitate, care variaza In functie de scopul stabilit si de natura materialului. Pe traiectoria procesului de memorare voluntara, apare asa numitul efect al listei. Esenta acestuia rezida in aceea ca, in prezentarea seriala a informatiei (materialului), cei mai bine se retin inceputul si sfarsitul (dar mai putin) si cel mai slab sau aproape deloc – mijlocul seriei.

Explicatia consta in inductia negativa anterograda si retrograda, care se produce de la segmentele initiale catre cele urmatoare si de la cele terminale catre cele anterioare. Ca urmare, apare o stare de inhibitie accentuata ce se concentreaza in zona segmentului de mijloc. Prezenta efectului listei trebuie sa conduca la concluzia ca, pentru o organizare optima a procesului de Invatare, trebuie evitata structurarea materialului In serii lungi, care depasesc, de pilda, 50 de unitati memorative (chunks). Structurarea trebuie realizata in serii scurte (de pana la 30 unitati memorative). Memorarea voluntara se include ca veriga esentiala in structura activitatii de invatare, unde functionalitatea ei va fi subordonata si integrata motivelor si scopurilor acestei activitati. Tocmai in contextul dat, ea se va elabora si structura din punct de vedere operational. Faptul ca cineva este caracterizat ca avand o memorie buna sau slaba depinde, in primul rand, de volumul si calitatea pastrarii, de functionalitatea celor stocate anterior.

23

Diferentele individuale cele mai semnificative se constata tocmai in intinderea si diversitatea pastrarii. De aceea, in plan psihopedagogic, preocuparea principala trebuie sa o constituie gasirea procedeelor si conditiilor optime pentru asigurarea unei durabilitati cat mai mari in timp a ceea ce se invata in cursul vietii. 2. Aplicarea celui de al doilea criteriu duce la delimitarea memoriei mecanice si a memoriei logice. Memoria mecanica se caracterizeaza prin fixarea, pastrarea si reproducerea unui material, pe de o parte, In forma lui initiala, fara vreo modificare semnificativa, iar pe de alta parte, fara realizarea unei Intelegeri a continutului si legaturilor logice Intre diferitele secvente si elemente. Memoria mecanica exprima, intr-un fel, memoria pura, neracordata si neintegrata in structura operatorie a gandirii. Acolo unde beneficiaza de un suport natural propice (o buna functionare a mecanismelor memorative primare, ce tin de insusirile native ale creierului), si ea se ofera subiectului ca o zestre de-a gata, fara a-l costa un efort prea mare, memoria mecanica poate sa devina dominanta. Avand in vedere faptul ca omul, prin natura sa intelectuala interna, este un creator de semnificatii (homo significans), putem afirma ca, si in cazul memoriei mecanice, orice subiect normal tinde in mod necesar sa stabileasca unele legaturi si asociatii indirecte, de ordin mnemotehnic, pentru facilitarea fixarii materialului propus spre memorare. Memoria logica este mediata si instrumentata de operatii mentale speciale de analiza, comparare si relationare criterial-semantica a elementelor materialului. Genetic, ea se structureaza in urma memoriei mecanice si eficienta sa depinde de dezvoltarea si maturizarea intelectuala generala a individului. Contributia cea mai mare la elaborarea schemelor si procedeelor sale mnemotehnice o are procesul invatarii organizate, in scoala. In continutul sau repertorial, accentul principal se pune pe aspectele esentiale, pe invariantii semantici, pe informatiile definitorii, iar nu pe detalii sau pe cadrul extern in care a fost prezentat materialul. In chiar faza de engramare, materialul este supus unei analize si prelucrari primare, se elaboreaza o orientare constienta a subiectului in raport cu continutul si caracteristicile lui, se identifica si se evidentiaza "elementele" nodale etc. Fixarea nu se face prin juxtapunere (alaturarea exterioara a unui sertaras la "fisierul" existent), ci prin integrare (stabilirea conexiunilor semantice dintre noul material si fondul experientei achizitionate anterior). Ca urmare a acestei activitati intelectuale pregatitore, memoria logica devine mai productiva decat cea mecanica. 3. Aplicarea celui de al treilea criteriu – cel al aferentatiei dominante – permite delimitarea formelor de memorie dupa modalitatea de receptie pe care o implica preponderent. Se evidentiaza astfel: memoria vizuala, memoria auditiva, memoria kinestezica, memoria mixta.

Fiecare din aceste forme se poate impune ca dominanta in plan individual, ajungandu-se astfel la diferente tipologice in organizarea si functionarea schemelor mnezice. Atat cercetarile experimentale, cat si observatiile cotidiene arata ca un subiect retine mai usor si pastreaza mai bine un material receptionat pe cale vizuala (tip vizual), altul memoreaza mai usor si pastreaza mai trainic un material perceput pe cale auditiva (tip auditiv), un al treilea memoreaza si fixeaza mai eficient schemele actelor motorii – dexteritatea manuala, corporala – ca in cazul gimnasticii si jocurilor sportive sau al miscarilor instrumentale implicate in diverse meserii (tip motor) si, in fine, un al patrulea are nevoie sa foloseasca doua sau mai multe modalitati de receptie pentru a face fata

24

corespunzator sarcinilor mnezice: sa citeasca materialul cu voce tare (vazul + auzul); sa citeasca si sa se plimbe prin camera (vazul + chinestezia); sa citeasca materialul cu voce tare si sa se si plimbe sau sa efectueze automat diferite miscari (vaz + auz + chinestezie).

Aceste forme de memorie sunt conditionate, dupa toate probabilitatile, genetic si ele se impun ca atare in cadrul memoriei involuntare si al celei voluntare sau in dinamica memoriei mecanice si a celei logice. De aceea, diagnosticarea si cunoasterea lor se impun ca cerinte psihologice esentiale in vederea gestionarii corecte in plan educational a materialului de invatare. 4. Formele temporale ale memoriei. Luand in considerare timpul de procesare si integrare a informatiilor in diferite tipuri de sisteme reale, au pus in evidenta existenta unor forme de memorie temporala, si anume: memoria imediata sau senzoriala; memoria de scurta durata (MSD); memoria de lunga durata (MLD). Memoria imediata (senzoriala) exprima mentinerea "continuitatii" fluxului informational in cadrul sistemelor senzoriale un timp suficient de lung pentru integrarea lui finala in imagine sau in model informational unitar, pe baza caruia devine posibila identificarea. Fiecare analizator poseda operatori speciali de acumulare seriala a secventelor informationale, astfel ca secventele actuale se articuleaza cu cele anterioare, formand impreuna o "entitate" designativa (izomorfa sau homomorfa), ce se pune in corespondenta cu obiectul-stimul. Indiferent de natura modala si substantial-calitativa a materialului ce se cere a fi memorat si pastrat, el trebuie sa treaca prin procesarea senzoriala primara si sa i se formeze codurile-imagine interne. Asadar, memoria imediata este conditia principala a realizarii celorlalte doua tipuri de memorie – de scurta si de lunga durata. Memoria de scurta durata (MSD), are o structura complexa, eterogena din punct de vedere informational, cuprinzand date despre evenimente si fenomene variate, intr-o ordine determinata sau aleatorie. Ea nu este o imagine fidela a continutului memoriei imediate (senzoriale), ci rezultatul prelucrarii si interpretarii acestuia.Trasatura sa esentiala o constituie limitarea in timp a conservarii continuturilor receptionate de subiect intr-o situatie obiectiva data. Memoria de lunga durata (MLD) – desemneaza totalitatea structurilor informationale si instrumental-actionale, a caror limita inferioara de pastrare in timp este egala cu limita superioara a MSD (8- 10 minute), limita superioara putand fi egala cu durata vietii individului. Memoria nu fiinteaza in forma unei structuri statice, pietrificate si nici ca un recipient in sine neutru si permanent acelasi, in care se introduc de-a valma, din afara, impresii, informatii, experiente. Dimpotriva,ea se organizeaza si functioneaza ca sistem dinamic, ce se elaboreaza treptat in cursul evolutiei istorice si ontogenetice

IMAGINATIA

Imaginile, cu care operează omul, includ în sine nu doar obiectele şi fenomenele percepute anterior. Imaginile permit omului să iasă în afara lumii reale în timp şi spaţiu. Anume aceste imagini, ce transformă, modifică experienţa omului, constituie caracteristica principală a imaginaţiei.

Imaginaţia, ca baza oricărei activităţi creative se manifestă în toate domeniile vieţii culturale, făcând posibilă creaţia artistică, ştiinţifică şi tehnică. Din acest punct de

25

vedere, totul ce ne înconjoară şi este creat de mâna omului, toată lumea culturală, spre deosebire de naturală – toate acestea reprezintă produsul imaginaţiei şi creaţiei omului, întemeiate pe baza acestei imaginaţii.

Posibilitatea imaginaţiei de a anticipa evenimentele, a prevedea sosirea unor sau altor evenimente, demonstrează legătura indisolubilă dintre imaginaţie şi gândire. La fel ca gândirea, imaginaţia apare într-o situaţie problematică se motivează prin necesităţile personalităţii, este condiţionată de nivelul dezvoltării conştiinţei sociale. Însă, spre deosebire de gândire, conţinutul principal al căruia constituie noţiunile, ce permit a cunoaşte generalizat şi medializat lumea, imaginaţia decurge într-o formă imaginară concretă în formă de reprezentări clare. În imagini concrete, create de imaginaţie, deseori se dezvăluie unele sau alte gânduri abstracte. Orice scriitor, pictor în procesul creaţiei se stăruie să redie, să lămurească gândul său altora, dar nu prin noţiuni abstracte, ci cu ajutorul imaginilor concrete. Este suficient a ne aminti orice fabulă, poveste, zicătoare. Pretutindeni căutăm gândul principal, ideea principală, care se dezvăluie plastic, intuitiv în aceste creaţii.

Altă caracteristică specifică, particularitate a imaginaţiei este posibilitatea folosirii ei în situaţii problematice, nedeterminate, atunci cînd datele iniţiale nu se supun analizei precise.

Astfel, se ajunge la concluzia, că imaginaţia sau fantezia reprezintă un proces psihic de creare a imaginilor, ce include preconizarea rezultatului final al activităţii şi ce asigură întocmirea programei de comportare în acele cazuri, cînd situaţia problematică se caracterizează prin nedeterminare.

Imaginaţia, ca şi toate celelalte procese psihice, reprezintă funcţia scoarţei emisferelor mari. Caracterul complicat, nedeterminat al imaginaţiei, legătura ei cu emoţiile dau temei pentru a presupune, că mecanismele fiziologice ale ei sînt amplasate nu numai în scoarţă, dar şi în segmentele mai adâncite ale creierului.

În acelaşi timp imaginile, apărute în creier, efectuează o acţiune de reglare asupra proceselor periferice, schimbând funcţionarea lor. În această privinţă, din toate procesele psihice, imaginaţia ţine mai mult de procesele organice şi permite a influenţa asupra lor. Din viaţa zilnică se cunoaşte în ce mod tabloul, creat de imaginaţie, generează accelerarea pulsului, schimbarea respiraţiei, paliditatea feţei etc.

Deseori se întâlnesc cazuri de sugerare a unor boli. De obicei aceasta se manifestă la persoanele sensibile cu imaginaţie bogată. (Atunci cînd Flober scria scena otrăvirii Emei Bovari, eroinei romanului vestit, el percepea clar gustul arsenicului în gură).

Imaginaţia poate funcţiona la diferite niveluri. Deosebirea lor se determină, mai întâi de toate, prin faptul, cît de activ, conştient se atârnă omul faţă de acest proces. În măsura exprimării activităţii se deosebesc două feluri de imaginaţie: pasivă şi activă. Pentru imaginaţia pasivă este caracteristică crearea imaginilor, care nu se realizează în viaţă, programelor, care nu se înfăptuiesc sau în genere nu pot fi înfăptuite.

Imaginaţia pasivă poate fi premeditată şi nepremeditată. Imaginaţia premeditată creează imagini ce nu ţin de voinţă. Aceste imagini au fost numite visuri-iluzii. În visuri cel mai clar se observă legătura imaginaţiei cu necesităţile personalităţii.

Imaginaţia pasivă nepremeditată se observă la slăbirea activităţii conştiinţei, dereglările ei, în starea somnolentă, în somn etc. O manifestare mai accentuată a imaginaţiei pasive constituie halucinaţia, în timpul căreia omul percepe un obiect inexistent.

26

Spre deosebire de imaginaţia pasivă, imaginaţia activă poate fi reprodusă şi creativă. Imaginaţia reprodusă are în baza sa crearea unor sau altor imagini, corespunzătoare descrierii. Acest fel de imaginaţie reprezintă atributul obligatoriu al oricărei activităţi ştiinţifice şi se manifestă în procesul citirii literaturii, studierii hărţilor geografice, descrierilor istorice, cercetării desenelor şi proiectelor. Imaginaţia creativă se exprimă prin crearea unei imagini, idei noi, originale. Imaginaţia creativă reprezintă o operare activă, cu un anumit scop cu reprezentările intuitive în căutarea căilor de satisfacere a necesităţilor. Imaginaţia creativă se manifestă în toate domeniile artei, în inovaţii, în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Produsul imaginaţiei creative totdeauna poate fi materializat, adică întruchipat în formă de obiect, iar imaginea poate rămânea la nivelul conţinutului ideal, deoarece este imposibil a-l înfăptui în practică.

Un tip aparte al imaginaţiei constituie idealul ca imagine a viitorului dorit. A avea un ideal (a visa) – înseamnă a crea imagini ale viitorului, plăcute pentru noi, imaginile celor, ce omul ar dori să realizeze, dar în momentul dat este cu neputinţă, aceea ce satisface cele mai tainice dorinţe. Visul (idealul) se manifestă ca o condiţie necesară de realizare în viaţă a forţelor creative ale omului.

MOTIVATIA

Motivaţia reprezintă totalitatea motivelor care dinamizează comportamentul uman. Motivul este o structură psihică care determină orientarea, iniţierea şi reglarea acţiunilor în direcţia unui scop, fiind o cauză internă a comportamentului. Datorită ei, trebuinţele (trebuinţe fundamentale biologice şi impulsuri de origine psihică precum tendinţa spre mişcare şi manipulare de obiecte) se transformă în scopuri, planuri şi proiecte. Subiectul caută în mod activ forme de interacţiune care îi sunt necesare funcţionării şi dezvoltării.

Există, la vârsta şcolarităţii, o motivaţie extrinsecă, prezentă atunci când elevul se încadrează în disciplina şcolară fără un interes direct pentru ceea ce se predă, ci doar pentru a primi, direct sau indirect, recompense. Printre componentele motivaţiei extrinseci sunt: dorinţa de afiliere (a fi în mijlocul grupului de elevi, de a primi recompense şi de a face plăcere părinţilor şi profesorilor); tendinţele normative (obişnuinţa de a se supune normelor şi obligaţiilor impuse de mediul familial, iniţial, apoi, ulterior, de cel şcolar); teama de consecinţele neascultării.

Un alt tip de motivaţie care se manifestă în învăţarea şcolară, ca şi în orice altă formă de activitate, este motivaţia intrinsecă. Aceasta se manifestă în condiţiile în care elevul este direct interesat de dobândirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor şi implică motive precum: curiozitatea – care are la bază un impuls nativ, dar menţinerea ei depinde, în mare măsură, de atitudinea şi competenţa profesorului, de contextul instructiv-educativ general; aspiraţia către competenţă şi dorinţa de a deveni un profesionist într-un anumit domeniu; motivaţia de autorealizare – care presupune

27

realizarea aptitudinilor şi dorinţa de a obţine succes personal.Motivaţia de autorealizare este direct legată şi condiţionată de nivelul de aspiraţie, care reprezintă totalitatea aşteptărilor, scopurilor sau pretenţiilor unei persoane privind realizarea sa viitoare într-o anumită direcţie. Constituirea unui anumit nivel de aspiraţie depinde de potenţialul aptitudinal, efortul de voinţă, ambianţa socială şi condiţiile material-culturale, dar şi de trăirea subiectivă a succesului şi eşecului (este posibil ca succesul să crească nivelul de aspiraţie, iar eşecul să îl scadă). De asemenea, nivelul de aspiraţie, pentru a putea conduce către autorealizare, trebuie să concorde cu propriile posibilităţi.

Ideal este ca motivaţia extrinsecă, odată cu maturizarea şi creşterea experienţei şcolare şi sociale, să se transforme în motivaţie intrinsecă. De altfel, procesul instructiv-educativ trebuie proiectat în aşa fel încât să ofere elevului motivaţii pentru învăţare adecvate nivelului său de dezvoltare. Numai astfel, motivaţia poate constitui un real “motor” al învăţării şi, implicit, al dezvoltării. Pe lângă motivaţie, un suport important al învăţării şcolare îl constituie atenţia.

Motivatie si performanta. Optimum motivational Motivatia nu trebuie considerata si interpretata doar ca un scop in sine, ci pusa in slujba obtinerii unor performante inalte. Performanta este un nivel superior de indeplinire a scopului. Din perspectiva diferitelor forme de activitati umane (joc, invatare, munca, creatie), ceea ce intereseaza este valoarea motivatiei si eficienta ei propulsativa.In acest context, problema relatiei dintre motivatie si performanta are nu doar o importanta

teoretica, ci si una practica.Relatia dintre intensitatea motivatiei si nivelul performantei depinde de complexitatea

sarcinii pe care subiectul o are de indeplinit (care poate fi o sarcina de invatare, de munca sau de creatie).

Cercetarile psihologice au aratat ca in sarcinile simple (repetitive, de rutina, cu componente automatizate si cu putine alternative pentru solutionare) nivelul performantei creste pe masura ce creste intensitatea motivatiei. In sarcinile complexe insa, cresterea intensitatii motivatiei se asociaza cu cresterea performantei pana la un punct, dupa care aceasta din urma scade.

Aceasta se intampla deoarece in cazul sarcinilor simple exista unul, maxim doua raspunsuri corecte si diferentierea lor se face cu usurinta, nefiind influentata negativ de cresterea impulsului motivational.

In cazul sarcinilor complexe, prezenta mai multor alternative de actiune ingreuneaza actiunea impulsului motivational; cresterea in intensitate a acestuia este defavorabila discernamantului si evaluarilor critice.

In acelasi timp, eficienta activitatilor depinde si de relatia dintre intensitatea motivatiei si gradul de dificultate al sarcinii cu care se confrunta individul.

Cu cat intre marimea intensitatii motivatiei si gradul de dificultate al sarcinii exista o mai mare corespondenta si adecvare, cu atat eficienta activitatii va fi mai bine asigurata.

In acest context a aparut in psihologie ideea optimului motivational si necesitatea stabilirii unei intensitati optime a motivatiei care sa permita obtinerea unor performante inalte, cat mai apropiate de cele asteptate.

Aceasta este exprimata de catre Legea Yerkes – Dodson stabilita la inceputul secolului 20. In obtinerea optimumului motivational se pot intalni doua situatii:

a) cand dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) corect de catre subiect

28

In acest caz optimum motivational inseamna relatia de corespondenta, chiar de echivalenta intre marimile celor doua variabile.

Daca dificultatea sarcinii este mare, inseamna ca este nevoie de o intensitate mare a motivatiei pentru indeplinirea ei; daca marimea sarcinii este medie, o motivatie de intensitate medie este suficienta pentru solutionarea ei etc. b) cand dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) incorect de catre subiect

In acest caz, ne confruntam cu doua situatii tipice: fie cu subaprecierea semnificatiei sau dificultatii sarcinii, fie cu supraaprecierea ei.

In nici una dintre situatii subiectul nu va fi capabil sa-si mobilizeze energiile si eforturile corespunzatoare indeplinirii sarcinii.

In primul caz el va fi submotivat si va actiona in conditiile unui deficit energetic, ceea ce va duce in final la nerealizarea sarcinii. In al doilea caz el va fi supramotivat si va actiona in conditiile unui surplus de energie, care l-ar putea dezorganiza, stresa, sau i-ar putea cheltui energia chiar inainte de a se confrunta cu sarcina.

Optimumul motivational se poate obtine prin actiunea asupra celor doua variabile care sunt in relatie: obisnuirea indivizilor sa aprecieze cat mai corect dificultatea sarcinii (prin atragerea atentiei asupra importantei ei, prin sublinierea momentelor ei mai dificile, etc.), sau prin manipularea intensitatii motivatiei, in sensul cresterii sau a scaderii ei.

Aceasta presupune o usoara reechilibrare intre intensitatea motivatiei si dificultatea sarcinii.De exemplu, daca dificultatea este medie, dar este apreciata (incorect) ca fiind mare, atunci o

intensitate medie a motivatiei este suficienta pentru realizarea ei (deci o usoara submotivare). Daca dificultatea sarcinii este medie, dar este considerata (tot incorect) ca fiind mica, o intensitate medie a motivatiei se obtine printr-o usoara supramotivare.

Un coeficient important in obtinerea performantei este nivelul de aspiratie.Nivelul de aspiratie este stimulul motivational care conduce spre realizarea de progrese si

autodepasiri evidente. El este cel care masoara dorinta de a atinge nu orice performanta intr-o activitate data, ci performante cat mai inalte, care sa insemne nu doar o simpla realizare a personalitatii, ci si o autodepasire a posibilitatilor ei.

Alegerea nivelului de aspiratie trebuie facuta in raport cu posibilitatile si aptitudinile subiectului; discrepanta prea mare dintre capacitati si aspiratii poate fi periculoasa pentru performanta (poate produce demotivarea persoanei, deceptii, regres, etc.).

De aceea, pentru ca nivelul de aspiratie sa aiba un efect pozitiv pentru obtinerea performantei este bine ca acesta sa fie ales cu putin peste posibilitatile de moment ale persoanei.

AFECTIVITATEA

Procesele afective sunt acelea care reflectă relaţiile între subiect şi obiect sub formă de trăiri atitudinale. Între stimuli interni(trebuinţe,interese, motive) şi realitatea înconjurătoare existăconcordanţă şi atunci trăim stări de bucurie, plăcere,dar şi stări de neconcordanţă(supărare,naplăcere,indignare).

Specificul proceselor afective il reprezinta nu atât obiectul în sine,cât valoarea, sensul pe care îl are pentru noi. Afectivitatea este în raport cu întregul organism,fiind o reacţie concomitent organică,psihică şi comportamentală.

Proprierăţile proceselor afective Polaritatea Intensitatea

29

Durata Mobilitatea Expresivitatea

1. Polaritatea constă în aceea că ,trăirile afective gravitează în jurul unui pol pozitiv sau negativ ,în funcţie de satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor noastre(iubire-ură).Cele positive sunt stemice.

Într-un moment anume, trăirea afectiva este pozitiva sau negativa, de acceptare sau de neacceptare; plăcere -neplăcere; bucurie sau tristeţe; iubire sau ură; admiraţie sau dispreţ; încredere sau neîncredere etc. Trăirile formează, în general, perechi contrare şi nu poţi avea în acelaşi timp, pentru acelaşi obiect decât una din cuplul de opuse. Dar poţi avea în momente diferite trăirea contrară (să treci de la iubire la ură sau invers, de la teamă la încredere sau invers), dacă situaţia relaţiei cu obiectul s-a inversat.

2. Intensitatea (forţa,tăria proceselor afective)Se refera la profunzimea trăirii. Aceasta depinde de particularităţile afective ale persoanei şi de semnificaţia pe care obiectul (factorul afectogen) respectiv o are pentru acea persoana. În mod normal, intensitatea factorului afectogen şi intensitatea trăirii afective sunt direct proporţionale: la intensităţi medii ale situaţiei, trăiri de intensitate moderata; la intensitate slaba, trăire slaba, iar la intensităţi înalte ale situaţiei, trăiri puternice. Cine este echilibrat afectiv are trăiri proporţionale cu intensitatea factorului afectogen. Omul matur afectiv este echilibrat.3. Durata- prezenţaîn timp a proceselor afective ,chiar dacă obiectul lor nu mai este present.În mod normal, o trăire afectiva durează:1) cât timp durează factorul care a generat-o (factorul afectogen);2) cât durează semnificaţia obiectului respectiv pentru persoana. De exemplu, frica durează cât persistă cauza care a provocat-o, apoi este normal să dispară. Dar dragostea poate să dureze şi toata viaţa, chiar dacă cel iubit nu este prezent. Anumite persoane au tendinţa de perseverare a afectului, păstrează mult timp starea afectivă negativă respectivă, deşi împrejurările care au provocat-o s-au schimbat. Este dăunător şi pentru ei înşişi, precum şi pentru ceilalţi.4. Mobilitatea se manifestă fie prin tansformări rapide în interiorul aceleiaşi trăiri,fie prin trecerea de la o stare afectivă la alta.Mobilitatea afectivă e diferită de ceea ce psihologii numesc labilitate(fluctuaţie)afectivă,semn al unei imaturităţi afective.IUBIRE-dispoziţie afectivă emoţie sentiment pasiuneLabilitatea afecrivă presupune trecerea de la o stare la alta fără un motiv real.5. Expresivitatea constă în capacitatea stărilor afective de a se exterioriza prin intermediul unor manifestări numite şi expresii emoţionale:mimica, pantomimica,modificări de natură vegetativă,schimbarea vocii.Expresivitatea proceselor afective: Inţelegem prin expresivitatea proceselor afective faptul că ele se exprimă în afară, pot fi văzute. Trăirea este interioară, expresia ei este în afară, în diferite categorii de manifestări..

Pentru a clasifica procesele afective, se iau în consideraţie simultan mai multe criterii: măsura conştientizării, intensitatea, durata, intensitatea de manifestare a expresivităţii, gradul de condiţionare culturală, gradul de organizare (complexitatea).

30

Procese afective primare Procese afective complexe Procese afective superioare

Procese afective primareSunt condiţionate mai mult de mecanisme biologice, sunt spontane (nu pot fi

controlate conştient), au un grad scăzut de organizare, de diferenţiere.1. Tonul afectiv al proceselor de cunoastere: reactii emotionale ce insotesc si

coloreaza afectiv orice act de cunoastere. O senzatie , amintire , un gand trezesc in noi si stari de afectivitate (de neplacere si placere)Stres psihic. Ansamblu de stări şi reacţii de apărare determinate de: suprasolicitare, agresiune, şocuri, zgomote prea puternice. Manifestări: frica, mânie, groază, stări penibile, suferinţă sufletească, reacţii defensive.

2. Trairile afective de provenienta organica. Sunt legate de disfuncţionalităţi organice. La cardiopaţi anxietate ca alarmă internă, cu teamă. în maladiile gastro-intestinale -mohoreala.la hepatici -sensibilitate deosebită şi euforie.în maladiile pulmonare -iritabilitate şi încordare.senzaţiile de sete, foame, frig etc. sunt conexe unor dispoziţii organice specifice.

3. Afectele. Se caracterizează prin: descărcare bruscă, fără control conştient, durată scurtă, intensitate foarte mare, caracter instinctiv, neculturalizat, foarte expresiv, dezvoltare unipolara ca furie oarba, agresivitate oarba, acces nestăpânit de râs, abandon de sine, acces nestăpânit de plâns.

Un caz special de afect este angoasa, un sindrom de teamă fără obiect, fără justificare reală. Efecte: oboseală, tulburări de concentrare, dezangajare. Opusul angoasei este furia ca acumulare de excitaţie şi descărcare în comportamente iraţionale.

Procese afective complexeSe caracterizează prin faptul că sunt conştientizate şi condiţionate cultural (sunt

educabile, se învăţă în condiţiile vieţii sociale), au un grad mai înalt de organizare şi diferenţiere, desfăşurare fazică (spre deosebire de afecte care se descarcă brusc), au intensitate moderată în funcţie de situaţie, ţin cât ţine situaţia. Emoţii . îndeplinesc caracteristicile de mai sus. Sunt bipolare: bucurie - tristeţe; admiraţie - dispreţ; simpatie - antipatie; speranţă - deznădejde. Avem emoţia unui eveniment actual sau în perspectivă deoarece este nou, puternic semnificativ pentru viaţa noastră şi insuficient controlat de către noi.

Învăţare afectiva. Se învăţă motivele secundare care generează emoţii (deci se învăţă sursele interne ale emoţiilor). Se învaţă, de asemenea, modul de a manifesta emoţia, deci expresivitatea emotivă, sub aspectul controlului formei, dozării, interpretării etc.

Când factorul afectogen are o forţă foarte mare şi există un conflict între aşteptările persoanei, pe de-o parte, şi împrejurarea cu totul neobişnuită, pe de altă parte, se produce instantaneu şocul emoţional.

Dispoziţii afective. Se folosesc expresii ca: "cum te simţi?" în sensul de "în ce dispoziţie eşti?". Astăzi sunt în bună dispoziţie, totul mi se pare că merge bine". "lasă-mă, sunt prost dispus". Buna sau proasta dispoziţie sunt dispoziţii afective difuze şi generalizate, de intensitate moderată, care sunt un efect sumatoriu al împrejurărilor în

31

care te afli. În formarea bunei sau proastei dispoziţii, un rol însemnat îl au relaţiile sociale. Pentru explicarea apariţiei unor asemenea fenomene afective, se folosesc noţiunile de contagiune afectiva şi climat afectiv.

Contagiunea afectivă constă în transmiterea trăirii afective la alţii şi de la alţii. Pe stadion are loc o contagiune afectivă, la o ceremonie funebră, la fel; muzica şi spectacolul teatral, orice artă în general, generează dispoziţii afective.

Climatul afectiv constă în dispoziţii afective resimţite de membrii grupului. De exemplu dispoziţia sărbătorească, dispoziţia entuziastă sau dispoziţia antrenantă sunt stenice pentru grup şi pentru fiecare membru. Dispoziţii astenice sunt: agitaţia superficială; neîncrederea; insecuritatea; blazarea.

Dispoziţiile afective pot să devină trăsături de caracter dacă persistă multă vreme în perioada când se formează personalitatea. Procese afective superioare (sentimentele şi pasiunile)-sentimentele- sunt trăiri afective intense,de lungă durată,relative stabile.

-se nasc din trăiri repetate-ele se nasc,se cristalizează(se maturizează) şi mor

-ele mor din 3 cauze: ▪ rutina(obişnuinţa,uzura) ▪ inaniţie(nu sunt hrănite) ▪ supra solicitare(sufocare) -pasiunile-sunt sentimente foarte intense şi durabile -ele sunt: ▪ lucide(conduc la creaţii valoroase)

▪ oarbe(cu efecte distructive) ▪ centrate pe eul personal(egoiştii,zgârciţii) ▪ centrată pe altul(gelozia morbidă-boală) ▪ centată pe lume(pentru jocurile de noroc)

- negative-viciileSentimente. Iau naştere ca efect şi persistenţei emoţiilor de o anumită polaritate.

Exemple: dragoste-ură; admiraţie-dispreţ. Sunt puternic conştientizate; fac parte din structura personalităţii, deoarece se permanentizează. Au momente de activare intensă şi momente de latenţă. De exemplu, nu îţi este permanent dor de persoana iubită. Pentru trecerea de la simple emoţii la sentiment, este necesară proiectarea ta în altul şi valorizarea aceluia. Prin deprindere, se poate ajunge la saţietate şi este nevoie de o nouă valorizare, o nouă motivare.

Pasiuni. Sunt procese sau stări afective foarte stabile şi angrenează în structura lor obişnuinţe de conduită ale individului. De aceea creează necesitatea de a efectua acţiunea respectivă. De exemplu, pasiunea pentru artă, pasiunea pentru sport, pasiunea pentru jocuri de noroc. Uneori sentimentele pot ajunge pasiuni.

Funcţiile afectivităţiiAfectivitatea îndeplineşte funcţii de alertă şi activare energetică, de selectare şi

potenţare a comportamentului, în raport cu stimulii şi posibilităţile satisfacerii trebuinţelor. Afectivitatea are atât o funcţie reflectorie, cât şi una adaptativ reglatorie. Ea organizează conduita, susţine energetic activitatea, dar poate să o şi dezorganizeze la nivele de intensitate prea ridicată.

Funcţia esenţială a afectivităţii în raport cu întreaga viaţă psihică este aceea de susţinere şi potenţare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o fiinţă capabilă să vibreze, să empatizeze, să se transpună şi să trăiască în plan intern raporturile sale cu

32

lumea.O alta functie a afetivitati este funcţia adaptativă

Fac parte din structura de baza a fiinţei şi au substratul neurologic în hipotalamus. "Stimularea unor părţi ale nucleului amigdalian din hipotalamus produce teama. Când voltajul este scăzut, animalul priveşte împrejur temător, iar când voltajul creşte, el se va ascunde, au constatat Hess şi Holst. (...) Oamenii cărora li se stimulează nucleele amigdaliene în timpul operaţiilor pe creier pot încerca neliniştea sau pot chiar ţipa de groaza." (R M. Milner)

Legătura proceselor afective cu cele de cunoaştere decurge din faptul că ele sunt declanşate de informaţiile venite din mediul extern sau intern. Gândiţi-va, de exemplu, la tonalitatea afectivă a senzaţiilor sau la ce simţiţi când vedeţi pe cineva care v-a făcut un rău, sau când priviţi un apus de soare etc.

Componenta de cunoaştere este necesară pentru a defini procesele afective, dar nu este şi suficientă. Este la fel de importantă componenta motivaţionala informaţiie fiind raportate la cerinţele interne.

Referitor la legătura proceselor afective cu motivaţia, să facem următoarea subliniere: emoţiile sunt condiţionate de motive (emovere = a pune în mişcare) dar, la rândul lor, unele dintre motivele dobândite au fost la origine emoţii. Relaţia cognitiv - afectiv - motivaţional apare bine ilustrata în acel gen de motiv complex care este convingerea.

Afectivitatea are funcţie evaluativă: trăirea relaţie cu realitatea determina o anumita atitudine faţă de aceasta. Întotdeauna procesele afective au, ca şi forţa în fizica, direcţie şi sens, reprezintă latura dinamica a psihicului. De aceea, ele sunt foarte importante în orice activitate umana, fie că activitatea este joc, este munca, este învăţare sau este creaţie. De asemenea, influenţează toate procesele de cunoaştere, fie pozitiv (când materialul îţi place, de exemplu, îl memorezi mai uşor), fie negativ (de pilda, nu poţi înţelege, nu poţi învăţa dacă eşti foarte supărat).

Afectivitatea reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri afective. Afectivitatea reflectă raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica stărilor interne de necesitate şi dinamica evenimentelor, a situaţiilor obiective externe.Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective.

Aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, pe când nesatisfacerea acestor cerinţe generează stări de neplăcere, nemulţumire, frustrare, tristeţe.

Astfel, în cadrul proceselor afective pe primul plan se situează valoarea şi semnificaţia obiectului pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, întrucât numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii, în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor.

VOINTA

Voinţa se defineşte ca proces psihic complex de reglaj superior, realizat în mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea biruirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.

Reglajul voluntar se manifestă şi ca iniţiere şi susţinere a acţiunilor şi activităţii

33

şi ca frână, ca diminuare, ca amânare. Şi într-un caz şi în celălalt, este necesar efortul voluntar. Sunt împrejurări de viaţă când este mai dificil şi necesită o încordare mai mare stăpânirea de sine, menţinerea, prin forţa voinţei, a calmului, a lucidităţii, a puterii de discernământ.

Efortul voluntar exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinţei prin care se deosebeşte de toate celelalte procese psihice. Constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale prin intermediul mecanismelor verbale. Din punct de vedere neurofuncţional, efortul voluntar reprezintă o organizare a activităţii nervoase în jurul unui centru dominant care exprimă, în plan psihic, scopul acţiunii. Efortul voluntar este trăit de persoana ca o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depăşirii obstacolului. Intensitatea efortului voluntar, specificitatea mecanismelor psihice mobilizate şi desfăşurate, reflectă particularităţile obstacolului.

Reglarea voluntară a activităţii se face in condiţiile strânse legături, cu toate celelalte procese psihice şi, în primul rând, cu gândirea imaginaţiei. Înainte de a fi efectiv realizate, acţiunile voluntare sunt gândite, întocmite raţional şi orientate spre scopuri proiectate imaginativ. Într-o activitate voluntară, bine reglată, toate componentele ei (informaţiile, operaţiile, capacităţile) sunt concentrate şi direcţionate spre atingerea scopului. Totodată, voinţa intervine in organizarea şi dirijarea tuturor proceselor şi stărilor psihice care se integrează într-o activitate voluntară. În condiţiile reglajului voluntar, percepţia spontană se transformă în observaţie.

Memoria se realizează in forma ei voluntară, iar cea involuntară îi este subordonată. In deosebi, in momentele dificile intervine atenţia reglată voluntar, iar gândirea are momentele ei productive de vârf o dirijare conştientă şi voluntară remarcabilă, ceea ce nu anulează prezenţa unor momente de desfăşurare automatizată. Reglajul asupra proceselor afective, generat de desfăşurarea activităţii se poate face, în două direcţii:- în concentrarea energiei afective şi unificarea ei cu cea voluntară, atunci când ele sunt convergente ca sens;- ca rezolvarea unor conflicte emoţionale, reprimând o tendinţă afectivă în favoarea aceleia care merge in direcţia scopului.

Astfel, pregătirea unui examen este o activitate complexă, cu nenumărate obstacole. Ea generează emoţii şi sentimente diverse: satisfacţii intelectuale, certitudini, plăcerea efortului intelectual, dar şi îngrijorare, nelinişte, teamă de eşec şi chiar frustrare de preocupări de divertisment. Aceste din urmă pot perturba activitatea prin sporirea nejustificată de eforturi, care duc la oboseală prematură, prin întârzierea activităţii sau abandonului. Frâna voluntară trebuie să se manifeste în sensul diminuării sau chiar reprimării lor.

În structura activităţilor complexe intră, cu necesitate, anumite deprinderi care se desfăşoară automatizat, însă reglajul de ansamblu nu-i lipseşte. El se manifestă ca alegere a deprinderilor, înlăturarea lor, corectarea lor dacă devine necesar.

Structura şi fazele actelor voluntare. Acţiunile voluntare pot fi mai simple şi de structură şi de durată, mai ales când

obstacolele sunt minime, de exemplu atunci când o explicaţie o cauţi în dicţionar. Ele pot fi complexe şi de lungă durată când apar multe piedici şi când omul nu are experienţa depăşirii lor, ca în cazul pregătirii unui concurs de admitere.

34

În acţiunile voluntare, complexe sau de durată pot fi cu uşurinţă desprinse anumite momente sau faze în care reglajul voluntar se confruntă cu un anumit specific şi în mod diferit.

Prima fază a acţiunilor voluntare constă în actualizarea unor motive care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară spre ele. În primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la început şi se manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop. Însă numai atât nu-i suficient pentru o acţiune voluntară. Dacă de parcurge doar acest moment se rămâne numai la o dorinţă. Trebuie să apară apoi şi intenţia de a realiza acel scop, care este, de obicei, formulată verbal, prin mecanismele limbajului interior şi care este susţinută de cercetarea modalităţilor concrete de desfăşurare a acţiunilor. Un al treilea moment, după formularea intenţiei, se construieşte planul mintal al rezolvării acţiunii. În acţiunile simple, acest al treilea moment poate fi urmat de execuţia efectivă.

A doua fază a acţiunilor voluntare este lupta motivelor, generată de apariţia mai multor motive şi aferente lor, mai multe scopuri. Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar de fapt nu sunt prea valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puţin tentante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru viitor. În aceste condiţii, reglajul voluntar se manifestă, cu precădere, ca deliberare în vederea alegerii. Deliberarea implică efort suplimentar de cunoaştere a condiţiilor de împlinire a motivelor, de analiză conştientă a urmărilor lor, de evaluare a acestora.

A treia fază este luarea hotărârii, care reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnă alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea, amânarea celorlalte, pe această bază putându-se asigura concentrarea energiei psihonervoase în vederea realizării scopului. Momentul deciziei poate fi uneori, dramatic pentru ca omul nu prelucrează doar informaţia, ci el trăieşte efectiv situaţiile implicate in satisfacerea unora şi nesatisfacerea altora. Pe de altă parte, el se simte răspunzător faţă de sine, de rezultatele unei activităţi cu sens personal şi faţă de alţii pentru cele de interes general. În aceste condiţii, lupta motivelor este şi mai dramatică şi poate fi mult prelungită în timp. Prin urmare, ea necesită un efort voluntar susţinut cu atât mai mult cu cât in actul deciziei sunt implicate şi trăsături de personalitate, cum ar fi: nivelul de aspiraţii, particularităţile temperamentale, dorinţa de a avea succes şi teama de eşec, sistem propriu de valori.

Persoanele cu o voinţă puternică reuşesc să decidă în cunoştinţă de cauză în favoarea acţiunilor care au o semnificaţie majoră personală sau socială, chiar dacă realizarea ar necesita un mai mare efort şi privarea de satisfacţii imediate. Slăbiciunea voinţei se poate manifesta în oscilaţie îndelungată intre diferitele motive şi in incapacitatea de a lua o hotărâre fermă.După ce omul a făcut alegerea, care satisface cel mai bine criteriile dar şi dorinţele şi aspiraţiile sale, el hotărăşte realizarea scopului şi satisfacerea acelui motiv. Planul mintal se îmbogăţeşte, se definitivează şi devine reperul intern al desfăşurării respectivei activităţi. Prin reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare intre ceea ce se obţine şi ce s-a proiectat.

A patra fază este executarea hotărârii luate. Ea înseamnă realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a scopului. Acum omul foloseşte o serie de mijloace materiale şi mintale, cum sunt cunoştinţele, deprinderile, priceperile. Desfăşurarea secvenţială a acţiunii este controlată prin confruntarea permanentă cu planul mintal şi cu condiţiile practice de desfăşurare, realizându-se şi modificări ale planului, dacă împrejurările o cer.

35

Pentru activităţile simple, execuţia urmează imediat hotărârii. Pentru cele complexe, poate apărea un moment de pregătire intre hotărâre şi execuţie. Este vorba atât de pregătirea unor mijloace materiale, cât şi de pregătirea omului in sensul însuşirii de cunoştinţe, formării de noi deprinderi, dezvoltarea de capacităţi.

Este posibil ca execuţia să nu-şi găsească nici o condiţie de îndeplinire. În aceste împrejurări este necesară amânarea ei sau înlocuirea cu ceva ce corespunde momentului şi aceasta înseamnă sa se declanşeze o nouă acţiune voluntară cu toate momentele consemnate mai sus.

Acţiunile complexe şi deosebit de semnificative implică o a cincea fază: verificarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare. Este cazul de exemplu, al activităţilor de rezolvare a problemelor de la oricare disciplină şcolară, că rezultatul obţinut trebuie verificat şi mai ales generalizat pentru a servi in noi situaţii.s-a pus întrebarea in care din fazele actului voluntar se depune cel mai mare efort de voinţă. Nu există un răspuns general la această întrebare. Un efort mare poate fi depus in orice fază. Depinde de noutatea activităţii, de experienţa persoanei, de condiţii, de circumstanţe. De asemenea, întinderea in timp a fazelor poate fi foarte diferită. Uneori importantă este luarea hotărârii şi care uneori cere mai mult timp, aşa cum este in activitatea de conducere. alteori, mai in activitatea productivă, faza executivă este cea mai importantă, ea necesitând cel mai mare efort şi cel mai mult timp.

Calităţile voinţei. Voinţa se formează prin executarea, in cursul vieţii, a nenumăratelor acţiuni voluntare, cerute de împrejurări dar şi prin exerciţii speciale. Treptat, se dobândesc anumite calităţi de voinţă care caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Cele mai importante sunt: puterea de voinţă, independenţa, perseverenţa, promptitudinea luării hotărârii.

1. Puterea voinţei se exprimă in intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu obstacolele importante, îşi urmăreşte scopurile. In acest caz, omul este conştient de inevitabilitatea greutăţilor, dar şi de caracterul lor surmontabil şi aceasta motivează încordarea voluntară de care are nevoie ca să le depăşească. Un rol important in manifestarea puterii voinţei îl are valoarea scopului urmărit. In ciuda dificultăţilor omul se simte satisfăcut cu fiecare nouă apreciere de scop.

Opusul acestei calităţi este slăbiciunea voinţei care înseamnă imposibilitatea de a realiza efortul voluntar cerut, chiar dacă cel in cauză este conştient de importanţa acestui fapt pentru sine şi pentru cei din jur. El poate începe dar nu reuşeşte să-l finalizeze. Din acest punct de vedere poate fi un neadaptat in şcoală şi in viaţă.

2.Perseverenţa presupune realizarea efortului voluntar o perioadă îndelungată de timp, chiar şi in condiţiile in care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activităţii. Perseverenţa este susţinută atât de valoarea scopului cât şi de încrederea in forţele proprii. La aceasta se adaogă şi luciditatea in aprecierea împrejurărilor, in descoperirea tuturor condiţiilor favorabile desfăşurării acelei acţiuni. Un exemplu deosebit de perseverenţă este întâlnit la Victoria Lipan, din romanul Baltagul al lui M. Sadoveanu.

Opusul perseverenţei este încăpăţânarea, care este o însuşire negativă a voinţei, manifestându-se ca urmare a unui scop când este clar că împrejurările nu oferă nici o şansă de reuşită, analiza logică relevând caracterul imposibil. Încăpăţânarea poate fi explicată prin inerţia şi lipsa de flexibilitate in gândire şi acţiune sau prin judecată (ex.: „nu este bine să mă întorc din drum”). Dar este şi efectul unei carenţe educaţionale, când

36

din lipsă de competenţă pedagogică şi din comoditate, părinţii satisfac cele mai absurde pretenţii ale copiilor şi de aceea aceştia ţin să li se satisfacă pretenţiile şi in alte împrejurări.

3. Independenţa voinţei se exprimă in tendinţa constantă de a lua hotărâri pe baza chibzuinţei proprii, de a cunoaşte cât mai profund condiţiile activităţii, a consecinţelor şi responsabilităţilor personale pentru ele. Ea se conjugă cu adaptarea unei atitudini critice faşă de ideile şi acţiunile proprii şi a celor propuse de alţii. Independenţa voinţei nu se identifică cu lipsa de receptivitate faţă de opiniile celor din jur. Însuşirea negativă, opusă acestei calităţi este sugestibilitatea, adică adoptarea necritică a influenţelor exterioare cu anihilarea propriei poziţii şi diminuarea implicării şi a responsabilităţii personale.

4. Promptitudinea deciziei constă în rapiditatea cu care omul deliberează într-o situaţie complexă şi urgentă şi adoptă hotărârea cea mai potrivită. Există profesii in care evenimentele se succed cu mare viteză şi in aceste condiţii trebuie luate decizii. O asemenea calitate a voinţei se sprijină pe rapiditatea şi profunzimea gândirii, pe încrederea in sine şi curaj, pe experienţa personală în confruntarea cu astfel de situaţii. Un pilot pe un supersonic trebuie să judece şi să decidă în fracţiuni de secundă in anumite împrejurări. Opusul acestei calităţi este nehotărârea sau tergiversarea, care se manifestă ca oscilaţii îndelungate şi nejustificate între mai multe motive, scopuri, căi, mijloace.

Calităţile voinţei, integrate in structuri mai complexe, devin trăsături voluntare de caracter.

ATENTIA

Atenţia face parte din categoria fenomenelor psihice care susţin energetic activitatea, fiind o funcţie psihică prin care se modelează tonusul nervos necesar desfăşurării celorlalte procese psihice. Deci, atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice.

În orice tip de activitate este implicată atenţia, prin una dintre formele sale. Atenţia involuntară este o formă simplă a atenţiei, în care concentrarea şi

orientarea energiei psihonervoase se fac fără efort voluntar, sub influenţa unor factori precum: intensitatea deosebită sau noutatea stimulilor, interesul pe care îl prezintă stimulul pentru persoană, trăirea pozitivă pe care o produce stimulul respectiv.

Atenţia voluntară este intenţionată şi autoreglată conştient, susţinând activitatea în toate momentele ei (mai uşoare sau mai dificile, mai atrăgătoare sau mai neplăcute). Efortul de voinţă implicat în această formă a atenţiei face posibilă orientarea intenţionată spre obiectul atenţiei, intensificarea activităţii psihice, inhibarea voită a preocupărilor colaterale, izolarea de stimulii perturbatori, menţinerea concentrării atenţiei pe durata necesară. Deoarece implică consum energetic, atenţia voluntară nu se poate manifesta un timp nelimitat, necesitând perioade de odihnă, precum şi respectarea unor condiţii care pot facilita menţinerea atenţiei voluntare: stabilirea scopurilor activităţii, evidenţierea semnificaţiei activităţii, identificarea momentelor care cer o concentrare maximă, eliminarea sau diminuarea factorilor perturbatori şi crearea unei ambianţe favorabile (spaţiu de lucru aerisit, corect iluminat, organizat şi stimulativ).

Utilizarea repetată a atenţiei voluntare (aşa cum se întâmplă în cazul elevilor)

37

generează un anumit grad de automatizare al acesteia, transformând-o într-un ansamblu de deprinderi care constituie atenţia postvoluntară.

Această formă a atenţiei este la fel de bine organizată şi la fel de eficientă ca cea voluntară, dar, datorită automatismelor pe care le implică, nu necesită aceeaşi încordare nervoasă, concentrarea putând fi menţinută mai mult timp. În desfăşurarea diferitelor forme ale activităţii, cele trei forme ale atenţiei sunt complementare, asigurând, în orice moment, nivelul cel mai economic şi totodată eficient al energiei psihonervoase.

DEPRINDERILE

Mergem, mâncăm, ne spălăm, citim, scriem, dansam, înotăm, mergem pe bicicletă, conducem automobilul, aprindem şi stingem lumina; toate aceste acte nu le-am ştiut la naştere, ci le-am învăţat, iar acum le facem în mod automat, fără să gândim cum să le facem şi fără să greşim, cu toate că la început eram atenţi când le făceam, ba la unele am greşit deseori. În psihologie, ele se numesc deprinderi

Deprinderile sunt componente operaţionale automatizate ale acţiunii dobândite în cursul experienţei şi perfecţionate prin repetare.

Mecanismul formării deprinderilorÎntipărirea. Formarea actului automatizat este în primul rând un proces de întipărire prin repetarea aceleiaşi mişcări. Reacţiile care duc la obţinerea a ceea ce s-a dorit au tendinţa de a se repeta şi, prin aceasta, de a se păstra. Reuşita funcţionează ca o recompensă.Condiţionarea. O explicaţie pentru modul cum se formează multe dintre deprinderile şi obişnuinţele omului este condiţionarea (reflexele condiţionate). Deprinderile sunt acte postvoluntare. La început, mai ales actele complexe, care urmează a deveni deprinderi, necesita control conştient şi efort voluntar (gândiţi-vă cum v-aţi format deprinderea de scris). Controlul conştient şi efortul scad pe măsură ce deprinderea s-a format (gândiţi-vă la scriere aşa cum o stăpâniţi acum).

De orice natura ar fi ele, rolul deprinderilor în activitate este foarte mare, deoarece ele prezintă următoarele caracteristici: facilitate (se desfăşoară uşor, fără efort); rapiditate şi precizie; automatizare - mişcările fiind automatizate, omul îşi îndreaptă controlul conştient spre aspectele dificile şi care necesită deliberări creative.

Felurile deprinderilor. Clasificarea se face după diverse criterii. După complexitate, deprinderile pot fi considerate simple sau complexe. Dar nici

o deprindere nu este atât de simpla încât să implice un singur act, o singură mişcare, ci presupune un număr de mişcări făcute în situaţii diferite. O deprindere complexă, formată din multe mişcări, necesită învăţarea lor separată şi exersarea în situaţii diverse. Cu cât mişcările sunt mai variate, cu atât se cere mai multă practică. De exemplu, dactilografia, operarea pe calculator, conducerea unui vehicul.

Deprinderi senzoriomotorii - deprinderi intelectualeConţinutul deprinderilor senzoriomotorii rezidă într-o componentă perceptivă şi una motorie (de execuţie prin mişcare). De exemplu, la desen, la sport, la activităţi practice manuale. Conţinutul deprinderilor intelectuale este în principal mental. De exemplu, deprinderi de

38

rezolvare de probleme la matematică, analiza gramaticală etc. Şi în cele intelectuale sunt prezente mişcări (în scriere), dar componenta senzoriomotorie este auxiliară. Cititul, scrisul, socotitul sunt la origine predominant senzoriomotorii şi devin apoi intelectuale (instrumente pentru orice activitate intelectuală).O deprindere trebuie formată de la început corect. Să nu se ajungă la automatizarea erorilor. Este mult mai dificil să corectezi o deprindere greşită decât să o formezi de la început corect. Dacă scrisul s-a automatizat cu greşeli (fie de grafie, fie de punctuaţie etc.), oricare activitate în care el este componentă ca deprindere este făcută la nivel inferior (o compunere, o scrisoare, luarea notiţelor etc.).

Deprinderile servesc dezvoltării personalităţiiEle intra în alcătuirea personalităţi umane ca invarianţi operaţionali care deservesc conduita. In orice împrejurare, deprinderile se integrează în conduita inteligentă, pentru a fi conduită "pe măsură, combinându-se în mod adecvat în situaţia nouă.

Orice acţiune presupune utilizarea selectivă a deprinderilor şi, cu cât cineva are mai multe deprinderi, cu atât are mai multe posibilităţi de alegere şi de asociere bună pentru o situaţie sau alta, are mai mare grad de libertate combinatorică. Acest fapt este foarte important pentru creaţie.

Priceperi şi obişnuinţeObişnuinţa: când deprinderea se asociază cu o trebuinţă, ea a devenit obişnuinţă,

ceea ce apare ca o necesitate.Kant spune: "Deprinderile fac acţiunile uşoare, obişnuinţa le face necesare."

Priceperea este definită ca îmbinare optima a deprinderilor şi cunoştinţelor în fiecare situaţie. Optim înseamnă aici "cu cele mai bune rezultate". La priceperi ajung cei cu aptitudini în domeniul respectiv, ei acumulând foarte multe deprinderi şi cunoştinţe. Toţi oamenii au deprinderi, dar numai unii au şi priceperi. De exemplu, există multe croitorese, dar numai cele pricepute sunt căutate.

Transferul deprinderilor. Când formarea unei deprinderi noi este uşurată de o deprindere deja consolidată, avem de-a face cu fenomenul de transfer. De exemplu, cine ştie să meargă cu bicicletă va învăţa mai uşor să meargă cu motocicleta.

Interferenţa deprinderilor. Când o deprindere insuficient consolidata sau formată cu erori împiedică formarea altei deprinderi, vorbim despre fenomenul negativ al interferenţei deprinderilor. De exemplu, nestăpânind corect o limbă străină pe care o înveţi la şcoala, foloseşti greşit structuri ale ei într-o altă limbă pe care o înveţi în aceeaşi perioadă la şcoală.

Transferul trebuie încurajat, iar interferenţa poate fi evitatăa astfel: - nu începi învăţarea unei deprinderi noi până când alta, pe care se bazează, nu este bine consolidată;- între învăţarea unor deprinderi asemănătoare să se lase un interval de timp suficient.De reţinut: Cu cât ai deprinderi mai multe bine formate, cu atât creşte probabilitatea transferului ca fenomen pozitiv în formarea deprinderilor.

39

III. SISTEMUL PERSONALITATII:PERSONALITATE, TEMPERAMENT, CARACTER

Procesele psihice la care ne-am referit până acum se desfăşoară în cadrul unitar a personalităţi omului.

Personalitatea este o structura vie extrem de complexa. Termenul are mai multe înţelesuri. Cel mai general înţeles se referă la om luat ca fiinţă bio-psiho-socială. În evoluţia psihiculul, numai omul este personalitate, ca sinteză a celor trei dimensiuni:biologicul, psihologicul şi socio-culturalul. Structura este o totalitate organizata în care părţile interacţionează şi numai astfel formează întregul.În sistemele vii, structurile se caracterizează prin evoluţie şi autoreglare.

Personalitatea este organizarea dinamică a acelor sisteme psihofizice care determina gândirea şi comportamentul caracteristic al individului. (G. W. Allport)

Caracteristici ale personalităţii: Caracterul unitar, integrator şi sintetic. Personalitatea cuprinde însuşirile psihofizice,

structurile cognitive, structurile instrumentale (deprinderi, aptitudini, capacităţi), structurile atitudinale (caracterul), structurile afectiv-motivaţionale etc. ce sunt caracteristice pentru un om sau altul. Organizare dinamica. Personalitatea se formează în timp prin interacţiunea dintre înnăscut şi dobândit şi funcţionează previzibil în realizarea afectivă a relaţiei omului cu mediul extern şi cu lumea interioară proprie. Personalitatea asigura o integrare unica în mediul social.

Trăsături definitorii pentru personalitate:Sunt definitorii pentru personalitate acele trăsături care se caracterizează prin constanţă şi stabilitate, deci care se repeta în situaţii variate.O trăsătură este o tendinţă generală, un mod de manifestare al persoanei.Pe baza experimentală, E. P. Torrance, B şi W. Taggart au identificat următoarele patru stiluri de prelucrare a informaţiilor, ca tendinţe spre patru strategii: strategie specifică utilizării emisferei stângi, având următoarele psihologice: activ, verbal, logic, convergent;strategie specifică utilizării emisferei drepte, având următoarele caracteristici psihologice: receptiv, spaţial, intuitiv, divergent; strategie mixtă: combină caracteristici de stânga sau dreapta într-o abordare variabilă şi alternativă a situaţiilor de procesare cognitivă; strategie integrativă: combină caracteristici de stânga sau dreapta în proporţii egale în prelucrarea informaţiilor.

Cum se stabileşte prezenta unei trăsături?O trăsătură se distribuie în populaţie pe o scala de la nivelul cel mai scăzut până la

nivelul cel mai înalt. La majoritatea indivizilor, ea se manifestă la un nivel mediu; la unii, ea este prezenta la un nivel scăzut, iar la alţii ea este la un nivel înalt. Descrierea matematica a distribuţiei trăsăturilor este exprimată prin curba normală a lui Gauss. Vom ilustra cu trăsătura "inteligenţă.

Pentru cei superiori se foloseşte termenul "inteligent" iar pentru cei inferiori se foloseşte termenul "lipsit de inteligenţă. Cei mai mulţi oameni se situează la nivel mediu. Ereditate, mediu si educaţiea sunt factori al formării personalităţii.

Ereditatea diferenţială este evidentă în structura corporală, în dotaţia

40

intelectuală şi în temperament. Dotaţia ereditară excepţională este indiscutabilă la copiii precoci. De exemplu, poetul italian T. Tasso a vorbit la 6 luni, Mozart a compus la 5 ani. Sh. Read a făcut un studiu asupra debililor mintal şi a constatat: 28% aveau rude apropiate (mamă, tată, frate, copii) tot debili mintal; 7,1% aveau veri primari debili mintal, Genele controlează structurile anatomo-fiziologice (sistem nervos, organe de simt, glande endocrine), care reprezintă substratul personalităţii.Potenţialul ereditar uman se transformă în personalitate prin interacţiunea cu mediul socio-cultural în care trăieşte copilul, având loc procesul de enculturaţie.

Enculturaţia este procesul de asimilare a valorilor şi comportamentelor umane specifice culturii respective (ţara respectivă).Este vorba despre asimilarea mijloacelor de comunicare (limba), a conceptelor, regulilor de viţă, credinţelor şi idealurilor. În copilărie, enculturaţia se face îndeosebi prin imitaţie. Mai târziu, prin activitate ea devine selectivă şi reflexivă. Prin enculturaţie, omul se transformă dintr-o fiinţă biologica, cum este la naştere, într-o personalitate în sensul de fiinţă bio-psiho-sociala.

Educaţia. Psihologic, educaţia apare ca o modalitate de acţiune a mediului social. Ea începe în familie, de regula bine asistată şi eficientă.Instituţia sociala specializată pentru educaţie este şcoala.Aspecte sub care se dezvoltă personalitateaDezvoltare fizică. Este creşterea corpului în înălţime şi masă.Dezvoltarea motorie constă în creşterea controlului asupra mişcărilor corpului. Ea este în legătură cu dezvoltarea fizică, senzorială şi intelectuală.Dezvoltarea senzorială constă în creşterea sensibilităţii absolute şi a sensibilităţii diferenţialeDezvoltarea limbajului constă în creşterea capacităţii de a folosi vocabularul şi regulile de sintaxă şi morfologie specifice limbii pe care o vorbesc oamenii societăţii respective. Dezvoltarea intelectuală se referă la amplificarea capacităţii gândirii până la nivelul operaţiilor de abstractizare şi generalizare ale logicii formale. Dezvoltarea afectiva. Constă în conştientizarea trăirilor afective şi în dobândirea modelelor sociale de a le exprima. Emoţiile pe care le avem şi modul cum le exprimăm sunt foarte importante pentru a ne înţelege cu ceilalţi oameniDezvoltarea socială. Se referă la creşterea capacităţii de a îndeplini roluri şi de a fi membru activ al societăţii.

Caracteristici ale dezvoltării personalităţi1. Personalitatea se dezvoltă după următorul model previzibil: începe la naştere şi se desfăşoară în etape (stadii) obligatorii până la maturitate.2. Fiecare stadiu are trăsături proprii, se manifestă altfel în funcţie de perioada de vârstă şi de influenţele mediului şi educaţiei (învăţării).De exemplu, adolescentul este rebel, preşcolarul este instabil afectiv.3. Procesul dezvoltării este continuu. Prin stadii ale dezvoltării înţelegem că fiecare stadiu are caracteristici definite de început şi de sfârşit, iar nu că ar există un moment precis când apare sau când dispare, pe neaşteptate, un anumit tip de comportament. Deşi un nou comportament pare să apară dintr-o dată, în realitate el s-a dezvoltat lent.4. Prin dezvoltare, se trece de la reacţii globale la reacţii diferenţiate. 5. Dezvoltarea timpurie este mai intensă şi mai importantă decât cea de mai târziu. Să

41

luăm cazul dezvoltării intelectuale.Personalitatea ca individualitateIndividualitatea. În biologie, individul este exemplarul singular al unei specii,

fiind purtătorul însuşirilor caracteristice ale acestei specii. Şi în psihologie, fiecare omeste un individ al speciei homo sapiens.

Când spunem "Eminescu a fost o personalitate creatoare genială”, avem în vedere raportarea personalităţii individuale a lui Eminescu la personalitatea omului în general.Orice personalitate este înainte de toate un individ şi o individualitate. Caracteristica definitorie a personalităţii individuale (deci a individualităţii) este unicitatea, irepetabilitatea. În acest sens, urmăriţi spusele lui Jung: "Unul îşi pune paltonul îndată ce se face frig afară, altul însa, având intenţia de a se cali, nu o face (...). Unul se supune condiţiilor date pentru că, după cum se ştie din experienţă, nici nu poate face altfel, altul, în schimb are convingerea că ceea ce a funcţionat de o mie de ori într-un anumit fel, a o mie una oară constituie un caz cu totul aparte etc." (C. G. Jung, Psychologische Typen)

Unicitatea individualităţii este cauzată de interacţiunea factorilor ereditate şi mediu;

TEMPERAMENTUL

Cele mai accesibile, uşor de observat şi identificat trăsături de personalitate sunt cele temperamentale. Ele se referă la nivelul energetic al acţiunii, la modul de descărcare a energiei şi la dinamica acţiunii. În mod obişnuit, temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă atât în particularităţi ale activităţii intelectuale şi afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior (motricitate şi, mai ales, vorbire).

Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de îmbunătăţiri, a rezistat până în zilele noastre este cea propusă de cunoscuţii medici ai antichităţii, Hipocrate şi Galenus. Aceştia, în concordanţă cu filosofia epocii care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale – aer, pământ, foc şi apă – au afirmat că în corpul omenesc amestecul „umorilor” (hormones) ce reprezintă aceste elemente determină temperamentul.

În funcţie de dominanta uneia din cele patru „umori” (sânge, bilă neagră, bilă galbenă, flegmă), temperamentul poate fi: sanguin, melancolic, coleric, flegmatic.

După aproape două milenii, Pavlov propune o explicaţie ştiinţifică a tipurilor de temperament în care caracteristicile activităţii nervoase superioare şi raporturile dintre ele sunt noţiunile fundamentale. Însuşirile sistemului nervos sunt : forţa sau energia – se exprimă prin rezistenţa la solicitări a sistemului nervos; mobilitatea – se manifestă prin uşurinţa cu care se înlocuiesc procesele nervoase de bază observabilă, de exemplu, atunci când se doreşte modificarea unor deprinderi; echilibrul existent între excitaţie si inhibiţie, dezechilibrul avantajând, de regulă, excitaţia.

Cum arată cele patru tipuri clasice de comportament?Colericul este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între entuziasm şi decepţie, cu tendinţă de exagerare în tot ceea ce face; foarte expresivă, uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru, au in general o bună dispoziţie, se adaptează uşor şi economic. Uneori marea lor mobilitate se apropie de nestatornicie,

42

periclitând persistenţa în acţiuni şi relaţii.Flegmaticul este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi lentă, calmă. Puţin comunicativă, greu adaptabilă, poate obţine performanţe deosebite în muncile de lungă durată.Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca flegmaticul, dar îi lipseşte forţa şi vigoarea acestuia; emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exigenţe faţă de sine şi a unei încrederi reduse în forţele proprii.

Totuşi, nu trebuie să punem semnul egalităţii între tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos. Acestea din urmă rămân, de-a lungul vieţii, neschimbate, in timp ce temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-cultural, suportând în acelaşi timp şi influenţele celorlalte subsisteme ale personalităţii.

Am putea spune că temperamentul este expresia manifestării particulare în plan psihic şi comportamental a tipurilor de activitate nervoasă superioară, manifestare mediată de o serie de factori socio-culturali şi psihologici.

În concluzie, putem spune că temperamentul, ca subsistem al personalităţii se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care, neimplicând responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane.

PERSONALITATE SI BOALA

Cercetările realizate de Blaxter (1990) şi Staiton-Rogers (1991) pe loturi populaţionale largi, identificat următoarele percepţii laice (de simţ comun) asupra sănătăţii:

• Sănătatea ca un dat natural• Sănătatea ca o valoare• Sănătatea ca dar divin• Sănătatea ca responsabilitate individuală• Sănătatea ca voinţă• Sănătatea ca drept fundamental• Sănătatea ca lipsă a bolii• Sănătatea ca resursă (de a muncii, de a te bucura de viaţă)• Sănătatea ca produs

În fapt, sănătatea este o: stare complexă şi multidimensională stare relativă şi variabilă stare procesual-dinamică

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) definişte sănătatea ca "integritate anatomică şi funcţională, capacitate de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic şi social, capacitate de protecţie împotriva îmbolnăvirilor şi morţii premature, comfort fizic, psihic, social şi spiritual, ca stare de bine".

Sănătatea nu este o stare pe care o ai în întregime sau o pierzi în întregime. Starea de sănătate completă este aproape la fel de iluzorie ca şi cea a fericirii. Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele şi gradele diferite pe care le presupune:

43

I. Dimensiunile sănătăţii: biologică (anatomică, fiziologică şi biochimică); psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală); socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii); spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)II. Componentele sănătăţii : absenţa bolii, disfuncţiei şi dizabilităţii rezistenţă fizică şi fiziologică atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe scopul şi semnificaţia vieţii) asumarea controlului propriei vieţii acceptarea de sine relaţionare socială pozitivă stare subiectivă de bineIII. Grade ale sănătăţii: sănătate optimă sănătate sănătate aparentă sănătate precară sănătate foarte precară

Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului, semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal-biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret.

Cornuţiu G. (1998) afirmă că un om sănătos psihic este acela care trăieşte şi afirmă o stare de confort psihic într-o coerenţă şi globalitate care nu este sesizată nici un moment în mod fragmentar şi într-o continuitate care presupune o dominantă a sentimentelor pozitive constructive şi optimiste faţă de cele negative.

Omul sănătos psihic este activ şi are plăcerea acestei activităţi, o caută, este voluntar, vrea să se afirme, să se împlinească. El are un set de valori ierarhizate şi voluntare pe care le promovează.

Conceptul de boală ; Boala, ca şi sănătatea, este definită în mai multe moduri, în funcţie de perspectiva din care este privită: formă particulară de existenţă a materiei vii abatere de la normă consecinţă a unor agenţi patogeni sau traumatici semne, simptome, disfuncţii manifestarea eşecului în adaptareTermenul de boală (ca şi condiţie obiectivată şi diagnosticată de medic) se relaţionează cu alte concepte:

Deficienţă: orice pierdere sau deviaţie datorată unei boli sau traume în funcţionarea fizică şi psihică optimă a individului

Dizabilitate: orice restricţie în îndeplinirea sarcinilor cotidiene şi în abilităţile de auto-îngrijire

44

Handicap: orice dezavantaj social indus de deficienţă şi dizabilitate Suferinţă: experienţă subiectivă a simptomelor

Boala presupune nu doar tratament medical dar şi îngrijire umană, datorită faptului că boala (stare obiectivă) este acompaniată de cele mai multe ori şi de suferinţă personală (stare subiectivă).

Graniţa dintre starea de sănătate şi cea de boală nu este atât de distinctă precum s-ar crede. Sarafino descrie procesul sănătate-boală ca şi un continuum, în care la un pol se situează sănătate optimă, respectiv starea de bine iar la celălat dizabilitatea creată de boală, respectiv uneori moartea prematură.

Modelul biopsihosocial (figure 1.) s-a dezvoltat ca reacţie la cel biomedical şi are următoarele caracteristici:

Boala are o cauzalitate multifactorială Psihicul nu poate fi separat de fizic şi invers Subliniază atât sănătatea cât şi boala Pune accent nu doar pe tratament dar şi pe prevenţie Suferinţa organului induce suferinţă persoanei Responsabili de prevenţia bolilor, tratament şi recuperare nu este doar personalul

medical, ci şi societatea şi persoana în cauză.

Între sănătatea mintală şi boala psihică, normalitate şi anormalitate, pot fi identificate cinci forme de status mintal:

1. Sănătatea mintală este starea de normalitate psihică în cursul căreia echilibrul personalităţii există o perfectă adaptare şi evoluţie socială;

2. Stările intermediare reprezintă intricarea unor elemente morbigenetice de ordin exogen, în sistemul unei personalităţi normal structurate. În această etapă, individul se adaptează la noile condiţii dar evoluţia socială este mai dificilă.

45

Aceste stări intermediare se apropie mai mult de sănătatea mintală având în vedere specificul lor;

3. Stările limită corespund unor personalităţi de tip dizarmonic, prin existenţa unor elemente morbigenetice endogene legate în special de anumite trăsături caracteriale cu tendinţe psihopatologice şi potenţial evolutiv în acest sens;

4. Boala mintală este diferenţierea antipodala, cantitativă şi calitativă, faţă de starea de sănătate mintală, cu manifestări clinice, având consecinţe asupra activităţii, relaţiilor interpersonale şi adaptării psihosociale a individului. Această implică o transformare structurală şi comportamnetală negativă a personalităţii;

5. Deficienţa psihică exprimă o stare psihică de invaliditate reziduală, după atenuarea etapei de involuţie clinică a bolii mintale propriu-zisă.

Primele tipologii: PLATON - psihismul este alcătuit din trei părţi: inteligenţa (funcţiile de

cunoaştere), apetitul irascibil (afectele şi pasiunile) şi apetitul concupiscibil (comportament de luare în posesie a obiectelor ce satisfac pulsiunile primate, foamea şi reproducerea). Preponderenţa uneia sau alteia dintre aceste părţi determină tipuri de temperament care, la rândul lor, generează o anumită conduită.

HIPOCRATE ŞI GALENUS – biotipologii, pornind de la calităţi fizice primare, prin combinarea unor proprietăţi naturale fizice (cald, frig, uscat, umed) cu proprietăţi corporale (sângele, flegma, bila albă, bila neagră).

P.Popescu-Neveanu vorbeşte şi despre o clasificare a psihologiilor, „o tipologie a tipologiilor”, care ar cuprinde:

I. Tipologii morfo-fizio-psihologice1. HIPOCRAT (după constituţia corporală şi corelaţia ei cu frecvenţa mai mare

a unui anumit tip de afecţiune): - tipul ftizic – dezvoltare mai mare a membrelor faţă de trunchi, cu predispoziţie către

tuberculoză; - tipul apoplectic – predominanţă a toracelui şi abdomenului faţă de membre,

predispoziţie pentru apoplexie. 2. VIOLA (raportul torace-membre, 1909):

- brachitip (macrosplanchnic) – torace mai dezvoltat decât membrele, scund; - mediotip (normosplanchnic); - longitip (microsplanchnic) – membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.

3. PENDE (raportul torace-membre şi funcţionalitatea endocrină): -brevilin (scund): a) stenic (stenic-tonic) – normal, hipergenitalism, hipersuprarenalism,

adesea şi hiperpancreatism, hiperpituitarism, cu relativ hipertiroidism. b) astenic (hipostenic-hipotonic) – anormal, cu hipotiroidism,

hipopituitarism, relativ hiposuprarenalism, cu genitalism normal sau exagerat, la fel ca şi pancreatismul şi timismul; - mediu; -longilin (înalt): a) stenic (stenic-tonic) – normal, cu hipertiroidism, hiperpituitarism, suprarenalism şi pancreatism, genitalism normal sau exagerat;

b) astenic (hipostenic, hipotonic), anormal, caracterizat prin hipotiroidism, cu hipertimolimfatism, hiperparatiroidism frecvent, hipergenitalism şi relativ hiposuprarenalism.

46

4. E.KRETSCHMER (după constituţia corporală asociată cu constituţia psihică şi cu predispoziţia psihopatologică) – tipologie de referinţă:

- tipul picnic – constituţie orizontală, scund, sistem osteomuscular plăpând (cu membrele inferioare mai scurte), strat de grăsime la suprafaţa trunchiului, trunchi în formă de butoi, cap rotund (frecvent cu chelie), faţă rotundă, cu ten fin, gât scurt. Constituţia sa psihică este de tip ciclotim ( cu oscilaţii/cicluri între euforie şi depresie, cu trei variante: hipomaniac (vesel, mobil), sintonic (realist, umorist, benign, în acord cu sine şi cu ambianţa) şi greoi (dintre care se vor manifesta psihoticii maniaco-depresivi; manifestă adaptare pasivă, supunere, extraversie).

- tipul leptosom (cu varianta sa extremă, astenicul) – consituţie verticală, trunchi cilindric, sistem osteomuscular firav, faţă ovală şi uscăţivă, gât lung, corp subţire, torace lung şi plat, adipozitate şi musculatură reduse. Tipul caracterologic corespunzător este schizotimul, tipul premorbid este schizoidul. Are trei variante: hiperestezic (iritabil, idealist, delicat, interiorizat); intermediar (rece, energic, calm, aristocrat) şi anestezic (rece, nervos, solitar, indolent, eronat, obtuz).

Tipul leptosom este generator de tulburări de tipul schizofreniei, având în perioada premorbidă o adaptare deficitară şi introversie.

- tipul atletic – se caractecrizează printr-o bună dezvoltare musculară, trunchi piramidal, cu baza mare în sus, corp înalt, cu capul adesea rotund, corp bine proporţionat. Este liniştit în mişcări, mai degrabă greoi; imaginaţie redusă, dar perseverenţă considerabilă. La polul extrem, caracteristica vieţii lor psihice este „vâscozitatea psihică”, întreruptă de manifestări paroxistice, explozive. Predispoziţia neuropatologică este către epilepsie, iar cea psihiatrică, către catatonie.

Cele trei tipuri de până acum sunt considerate tipuri „normale”, la care se adaugă şi tipurile displastice („anormale”, submorbide sau chiar morbide), caracterizat prin diverse malformaţii corporale.

5. SHELDON – 1926 – după dezvoltarea şi rolul în economia organismului a derivatelor celor trei foiţe embrionare.

- tipul endomorf – cu dezvoltare corporală predominant internă, rotund, afabil, iubitor de comoditate, de spectacole şi de tovărăşie, curios şi tolerant, satisfăcut de sine însuşi, ataşat de familie şi de trecut; se caracterizează prin dragoste de confort fizic, reacţii încete, amator de ceremonii, uniformitate în curgerea emoţională, trăsături netemperate, fire extravertită. Tipul psihologic este viscerotonic, cu tendinţe psihopatologice către psihoză maniaco-depresivă;

- tipul mezomorf – cu dezvoltare corporală echilibrată, sistem muscular şi cardiovascular bine dezvoltat; este puternic, plin de energie, uneori dur, curajos, combativ şi chiar agresiv, amator de aventură şi de excitaţii, cu tendinţe dominatoare, trăind mai ales în prezent; voce nereţinută, fără inhibiţii, maturitate în prezentare. Ca tip psihologic, este somatotonic, iar ca dezvoltare psihopatologică, paranoia şi cele mai multe cazuri de delincvenţă.

- tipul ectomorf – are sistemul nervos dezvoltat şi sensibil; fizic, este slab şi fragil, cu mişcări dizarmonice, dar cu reacţii fiziologice vii; sensibil la durere; iubitor de singurătate, nesigur de sine, introvertit, egoist, aşteptând fericirea de la viitor; activism

47

mental; neexprimarea sentimentelor, voce reţinută, evitarea zgomotului, prezentare infantilă. Ca tip psihologic, este cerebrotonic, cu tendinţe psihopatologice spre schizofrenie.

II. Tipologii psihologice1. SIGMUND FREUD- Caracterul oral – se disting, în cadrul oralităţii, un caracter „optimist” şi un

caracter „avid”, care au în comun marea lor dependenţă de obiectele care le înconjoară şi dificultăţile lor de autonomizare. „Caracterul optimist” este marcat printr-un sentiment de încredere în viitor. Subiectul se simte întotdeauna asigurat de sprijinul prezent sau fictiv al unei fiinţe binevoitoare şi protectoare. Acest lucru reflectă o fixaţie la o mamă atotputernică şi protectoare care, la începutul vieţii, a îngrijit excesiv copilul. „Caracterul avid” este marcat de aceeaşi nevoie de dependenţă, dar însoţită de un sentiment de insatisfacţie. De aici rezultă elemente de gelozie, de invidie, tendinţe posesive, nerăbdare, impulsivitate, cerinţe exagerate. Este vorba despre subiecţi expansivi, adesea agresivi, la care se constată o valorizare excesivă a vorbirii, a plăcerilor orale. În cele două cazuri, caracterul arhaic al fixaţiilor care dă naştere unor trăsături de caracter se va traduce prin: investiri absolute fie în obiecte bune, fie în obiecte rele, fără posibilitatea nuanţărilor, compromisului şi a unei ambivalenţe veritabile, prin nerăbdare şi imposibilitatea de a aştepta, prin insaţiabilitate şi absenţa limitelor, subiectul devorând totul şi pe toată lumea. Această sensibilitate predispune subiecţii la reacţii depresive şi la o dependenţă crescută în raport cu ceilalţi. Fixaţiile orale se mai traduc şi în manifestări de invidie. Aceasta reprezintă aspectul cel mai destructiv al oralităţii. Relaţia de invidie este, la nivel fantasmatic, o relaţie de devorare sau de vampirizare, în cursul căreia subiectul absoarbe toate calităţile obiectului invidiat şi le introiectează în întregime. Implică o conduită foarte agresivă şi chiar destructivă. Invidia este adesea la originea unor reacţii de inhibiţie a conduitelor care implică achiziţii şi agresivitate, adică a conduitelor care recurg la inhibiţie. Inhibiţia este o modalitate de a proteja obiectul împotriva unei distrugeri fantasmatice. O altă modalitate de a-l proteja ar fi aceea de a rămâne într-o relaţie de parazitare cu obiectul.

Acest tip de relaţie se regăseşte la personalităţile numite orale şi mai ales la cele care prezintă conduite adictive: toxicomani, alcoolici, bulimici etc.;

- Caracterul anal – trăsăturile de caracter care evocă această fixaţie formează o triadă clasică, compusă din mania pentru ordine, parcimonie şi încăpăţânare. Widlocher descrie, din punct de vedere clinic, efectele pe care aceste trăsături anale le au în formarea personalităţii:

- mania pentru ordine – se reflectă, dpdv clinic, prin plăcerea de a aranja, grija pentru curăţenie, minuţiozitatea, căutarea preciziei, tendinţa la clasare, colecţionism;

- parcimonia – conduce uneori la avariţie, dar adesea este vorba despre plăcerea de a poseda, de a păstra pentru sine, sau de o contorizare minuţioasă a ceea ce i se datoreazăparcimonia se aplică deopotrivă pentru timp şi pentru tot ceea ce poate fi identificat ca un bun (opinie, sentiment faţă de un altul etc.);

- încăpăţânarea – se reflectă în ataşamentul faţă de propriile opinii, o atitudine critică permanentă faţă de părerile celorlalţi, refuzul de a se lăsa influenţat sau ominat de altul.

- Caracterul falic – este mai puţin individualizat decât cele anterioare. În ansamblul său, problematica caracterului falic este dominată de opoziţia falic-castrat, care se tarduce prin necesitatea de a se afirma ca fiind posesor de falus. Conduita este orientată de

48

ambiţie şi de nevoia de a se dovedi cuceritor şi hiperviril. Acest lucru este valabil atât pentru femeie, cât şi pentru bărbat, întrucât problema nu este aceea a recunoaşterii diferenţei dintre sexe, ci aceea de a avea falus sau de a nu avea.

2. C.G.JUNG – deosebeşte două tipuri iraţionale: perceptivul şi intuitivul; şi două tipuri raţionale: afectivul şi reflexivul. Fiecare dintre ele se poate asocia cu un tip fundamental de comportare, atitudine, orientare: extravertitul (orientat spre lumea exterioară) şi introvertitul (interiorizat)

- tipul extravertit – gândire (reflexivul) : accentul pe interpretarea şi înţelegerea faptelor legate de lumea exterioarã; reguli raţionale, concluzii intelectuale, “convenienţe”, “obligaţii”; poate fi de tip descoperitor sau rezolutiv (DARWIN, EINSTEIN), reformator social, acuzator public; dogmatic sau fanatic; mai des printre bãrbaţi; inconştient, predominã introversia, afectivi-tatea. Este raţionalist; Sentiment (emotivul): accent pe judecãţile care se conformeazã valorilor externe; conservator, acceptã cu uşurinţã standarde de toate tipurile; sociabil, dar poate fi instabil, capricios, ostentativ; mai frecvent printre femei; inconştientul este puternic introvertit; gândire. Este isteroid. Senzaţia (perceptivul): accent pe perceperea realitãţii externe aşa cum este ea; realist, neimaginativ, senzual, cãutãtor de plãcere; inconştientul este puternic introvertit, intuitiv. Senzual (epicureic). Intuiţie (intuitivul): accent pe cãutarea de noi posibilitãţi în lumea externã; poate fi carierist, speculator, incapabil sã fie stabil într-o slujbã sau activitate; îi lipseşte o judecatã corectã; mai frecvent printre femei; inconştientul este puternic introvertit, senzitiv. Un specialist al vorbirii curente.

- tipul ambivert – cu elemente mixte. - tipul introvertit – gândire (reflexivul): accentul pe interpretarea şi înţelegerea

ideilor subiective; poate fi un filosof (KANT), psiholog existenţialist, profesor, nepractic, rebel, deosebit de sensibil la criticã; dacã este bãrbat, îi poate fi teamã de femei; inconştientul este extravertit; afectivitate. Sentiment (emotivul): accent pe judecãţile legate de condiţiile interne, subiective; non-conformist; opinii contrare adesea opiniei publice; pentru cei din afarã este rece, rezervat, greu de pãtruns; adesea are emoţii puternice, dar mascate; mai frecvent printre femei. Inconştientul este puternic extrovertit; gândire. Consum interior foarte mare. Senzaţie (perceptivul): accent pe rezultatul subiectiv a ceea ce este perceput; priveşte lumea externã ca banalã, rãsuflatã; poate fi un artist modernist, un muzician; inconştientul este puternic extravertit, intuitiv; Intuiţie (intuitivul): accent pe cãutarea de noi posibilitãţi în psihicul subiectiv; poate dezvolta insight-uri strãlucite, sau poate fi un visãtor mistic, un profet fixist sau un “geniu neînţeles”; nepractic; inconştientul este puternic extravertit, senzitivitate. Poate fi un vizionar sau un artist.

III. Tipologii clinice1. S.FREUD (tipuri psihosociale caracteriale): - erotic – preocupat să nu-şi piardă iubirea; - obsesiv – cu scopuri extrapersonale, afirmându-şi supraeul; - narcisic – iubindu-se pe sine, conservându-se; - erotico-obsesiv; - narcisico-obsesiv.2. K.LEONHARD – personalităţi accentuate, adică acele personalităţi care prezintă

tendinţa de a aluneca spre anormal, care, chiar în condiţii de dezvoltare favorabile, au dificultăţi de adaptare. Aceste personalităţi interesează psihologia medicală sub raportul

49

reacţiei persoanei la boală şi la relaţia cu medicul. Personalităţile accentuate se adaptează greu la boală, ridică obstacole în relaţiile cu medicul şi faţă de tratament, favorizează apariţia unor stări morbide. O parte dintre personalităţile accentuate sunt legate de caracter:

- firea demonstrativă – capacitate anormală de refulare. Poate deveni isteric (refularea ca mecanism de apărare în isterie). Pacientul este exagerat în gesturi şi vorbe, dornic să fie băgat în seamă şi să se afirme; manifestări teatrale lipsite de autenticitate, uşor de depistat în general; lăudăros sau autocompătimitor, cu accente patetice. Uneori mitoman, lipsit de spirit autocritic, are tendinţe de a manipula anamneza. Refularea se poate manifesta şi în sectorul fizic: anestezii paradoxale, leşin isteric, refugiu în boală, beneficiul secundar. Este recalcitrant în raport cu tratamentul (ex.alcoolicii), este impulsiv în decizii, tendinţe de manipulare a celor dispuşi să-i asculte. Predispus la surmenaj şi epuizare nervoasă.

- firea hiperexactă – carenţe în capacitatea de refulare: nehotărât în decizii, oscilant, ambivalent în acţiune şi sentimente, inhibiţie şi autocontrol excesiv. Extrem de meticulos, sentimente intense de anxietate. De aici, predispoziţie la ipohondrie, neurastenie (cu sau fără ticuri), nevroză obsesională, reacţie sau dezvoltare anancastă. Tendinţă obsesivă de a se spăla, frică de îmbolnăvire. Rar dezvoltă alcoolism.

- firea hiperperseverentă – perseverenţa anormală a afectului; de aici, susceptibilitate sporită, spirit bănuitor, încăpăţânat, ambiţios, intens proiectiv în ceea ce priveşte sentimentele altora faţă de el. Anxietate şi teamă, cu idei prevalente, chiar fixe, obsesive, cu treceri spre psihopatia paranoidă şi spre nevroza ipohondrică. Este bolnavul care are „idei” clare despre boala sa, pe care caută să şi le impună, uneori caută beneficiile secundare (ex.o pensie de invaliditate inexistentă).

- firea nestăpânită – dominată de pulsiuni, gândire greoaie, pedanterie, acte impulsive violente. Pacient irascibil, ostil medicului; incapacitatea de a respecta un regim organizat de viaţă sau alimentar (principiul plăcerii). Predispoziţie la obezitate, la alcoolism cronic şi acte antisociale. Se învecinează cu psihopatia epileptoidă (are adesea constituţie atletică, ca la epileptoizi).

Alte tipuri de personalităţi accentuate sunt legate de trăsăturile accentuate de temperament, de sfera afectivă:

- personalitatea hipertimică – o psihopatologie hipomaniacală în mic; vesel, locvace, superficial; fugă de idei, precipitare a ideilor în vorbire. Predispoziţie la alcoolism;

- personalitatea distimică – dă psihopatie depresivă; tăcut, serios, pesimist, predispus la depresie.

- labilii afectivi – oscilaţii între stări afective opuse. Specifice dezvoltărilor ciclotimice. Predispuşi şi la nevroze ipohondrice. Imprevizibili la tratament.

- firea exaltată – oscilare între entuziasm şi disperare, euforie şi descurajare. Dă un tip special de ciclotimie, „un anxios-fericit”. În situaţia de boală (nu neapărat psihică), are o sensibilitate exagerată, excesiv de îngrijorat în rapor cu boala sa sau cu simptome banale (ex.anestezii);

- firea anxioasă – bazată pe o hiperiritabilitate a sistemului nervos vegetativ; tendinţe ipohondrice, timiditate. Are nevoie de discuţii liniştitoare cu medicul;

50

- firea emotivă – reacţii foarte sensibile şi de profunzime în sfera sentimentelor spirituale. Este extrem de sensibil la suferinţele celor din jur, mergând până la reacţii nevrotice, depresie şi clacare în faţa evenimentelor.

- firea extravertită – aderent la concret, la opinia colectivităţii; influenţabil, sugestibil, răspunde în acord cu modul în care i se pune întrebarea. Este foarte docil la sfaturile medicului şi la tratament.

- firea introvertită – are reacţii şi păreri proprii despre lume; este mai sensibil la reprezentările proprii decât la percepţii. Evenimentele exterioare sunt filtrate prin propria gândire. Rezervat, izolat, preferând singurătatea. Aceste tipuri de personalităţi pot apărea frecvent în combinaţii, care trebuie

sesizate de către personalul medical, pentru a-şi adapta demersurile profesionale la specificul acestor personalităţi.

3. K.SCHNEIDER - tipurile de personalitate bazate pe trăsături predominant ale acesteia. Se poate afirma că “personalităţile psihopatice”, fără a reprezenta tipuri de bolnavi psihici, dau conţinut psihiatriei “extra muros” (din afara zidurilor spitalului). Urmărind aceste trăsături de personalitate care nu ajung la intensitatea unor simptome, el descrie:

- tipul hipertimic - poate fi hipomaniacal (caracterizat printr-o încărcare afectivă pozitivă, prin hiperactivitate, realizând un tablou maniacal de mică amplitudine, compatibil cu existenţa în mediul social) sau poate fi depresiv, care este negativul primului;

- tipul neliniştit - cuprinde două variante: a) senzitiv - caracterizat prin hipersensibilitate şi inadaptabilitate; b) anancastic - dominat de introversie şi obsesii.

-tipul paranoic - caracterizat prin orgoliu, vanitate, psihorigiditate şi stringenţă logică;

-tipul histeroid - bazat pe egocentrism, superficialitatea efectelor, tendinţă la fabulaţie şi nevoia de supravalorizare şi supraestimare;

-tipul instabil - ilustrat prin instabilitatea timică, ce are drept consecinţă o instabilitate socială;

- tipul exploziv - ilustrat prin reacţii emoţionale violent agresive, de scurtă durată; -tipul apatic -corespunzător schizoidului (descris de Kretschmer), bazat pe

hiposensibilitate şi insuficientă forţă de rezonanţă şi vibrare afectivă; - tipul abulic - inert, lipsit de iniţiativă şi sugestibil; - tipul astenic - caracterizat prin fatigabilitate, lipsă de rezinstenţă şi perseverenţă. 4. E. KAHN - face o clasificare clinico-descriptivă a personalităţilor: - nervoşii (corespund astenicilor din clasificaţia lui Schneider) - sunt caracterizaţI

printr-o fenomenologie nevrotiformă; - anxioşii - au o predispoziţie spre anxietate; - sensibilii - sunt caracterizaţI printr-o sensibilitate infantilă, dublată de o mare

sensibilitate; - obsesivii - caracterizaţI prin nesiguranţă şi teamă; - explozivii - au o capacitate crescută de descărcare; reacţionează violent şi primitiv la

situaţii pentru care alţii manifestă deplină toleranţă; - hipertimicii - sunt euforici, optimişti, în continuă acţiune, văd viaţa în roz,

distingând în evenimente doar aspectele lor pozitive;

51

- depresivii - sunt pesimişti, serioşi, cu un exagerat spirit critic;- instabilii - sunt oscilanţI între bună-dispoziţie şi tristeţe, stări timice care pot apărea

autonom, dar şi reactiv; - amoralii - (moral insanity) sunt duşmanii corectei convieţuiri sociale, lipsiţI de

scrupule, de milă şi decenţă; - nestatornicii - înclinaţI spre dromomanie şi schimbare; - impulsivii - (epiletoizii) dau curs liber, uneori fără deliberare, tendinţelor instinctive; - perverşii sexuali - urmează orbeşte un instinct dezlănţuit; - istericii - sunt inautentici, falşi, pentru care totul este iluzie, înfăţIşarea lor firească

fiind poza, iar ţelul lor, impresia pe care o realizează asupra celor din jur; - fantasticii - sunt visători, trăind în reverie, se mint pe ei înşişi, spre deosebire de

isterici, care au tendinţa de a minţI pe alţii; - încăpăţânaţii - (fanaticii, paranoizii), cei care, ancoraţI într-o idee, luptă cu

vehemenţă pentru ea; - bizarii - în orice domeniu de activitate se comportă aparte, excentric şi cu un plus de

originalitate.

CARACTERUL

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui sir de integrari a functiilor si proceselor psihice particulare din perspectiva relationarii omului cu semenii si adaptarii sale la mediul socio-cultural in care traieste.

In diferitele perioade ale evolutiei ontogenetice integrarile respective angajeaza in masura diferita afectivitatea, motivatia, cognitia si vointa.

La varstele mici, integrarea caracteriala se realizeaza preponderent pe dimensiunile afectiva si motivationala (formarea Supraeului in conceptia freudista se intemeiaza pe acceptarea de catre copil a consemnelor morale ale autoritatii paternale, pentru a evita sanctiunile si a obtine satisfacerea trebuintelor sale).

La varstele mai mari incepand mai ales cu adolescenta, integrarea caracteriala se realizeaza cu precadere pe dimensiunile cognitiva (analiza si evaluarea critica a normelor si modelelor socio-culturale) si volitiva (autodeterminarea, angajarea pe o directie sau alta a orientarii si modului de conduita).

In structura caracterului se regasesc ,,elemente” de ordin afectiv, motivational, cognitiv si volitiv, care tin de existenta sociala a individului si mediaza raporturile lui cu ceilalti semeni si cu societatea.

Ponderea celor 4 tipuri de comportamente in structura caracterului este diferita la diferiti indivizi, ea putand constitui criteriu de clasificare tipologica. Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelasi la toti oamenii.

Structura caracteriala trebuie sa posede si un anumit coeficient de flexibilitate, care sa-i permita ,,perfectionarea”, ,,corectia”,,,reorganizarea”.

Caracterul este modelabil pe toata durata vietii subiectului, dintr-un initial negativ, putand deveni unul pozitiv (daca situatiile si experientele sunt suficient de semnificative).

In plan social, se apreciaza stabilitatea/constanta caracterului, cat si flexibilitatea, maleabilitatea lui in functie de criteriile si etaloanele valorice, care se aplica unei situatii sau alteia, unui context relational sau altuia.

52

Spre deosebire de temperament, caracterul reflecta si ne trimite intotdeauna la latura de continut, de esenta a personalitatii ca suiect social si ne impune valorizarea etica a comportamentului.

Din punct de vedere functional, structura caracteriala include 2 ,,blocuri”:-blocul de comanda sau directional, in care intra scopurile mari ale activitatii, drumul de viata ales, valorile alese si recunoscute de individ.-blocul de executie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregatire, conectare si reglare a conduitei in situatia concret data.

In cadrul blocului de comanda, trebuie sa administram existenta urmatoarelor elemente esentiale:-o structura cognitiva de receptare, filtrare, identificare si evaluare a situatiilor sociale;-o structura motivationala de testare, prin care se stabileste concordanta sau discordanta dintre valentele situatiei si starea de necesitate actuala sau de perspectiva a sb.;-o structura afectiva, care genereaza trairea pozitiva sau negativa a modelului ,,cognitiv” si “motivational” al situatiei si, potrivit acesteia ,,starea de set” fata de situatie.

Toate aceste elemente, sistemic articulate, formeaza natura interna, invizibila a caracterului.

Ea este absolut necesara, dar insuficienta pentru realizarea caracterului in act, pentru atingerea unui efect adaptativ concret in diferite situatii sociale.

In mod obiectiv, activitatea blocului de comanda se impune a fi corelata cu activitatea blocului de executie.

Din punct de vedere psihologic acest bloc include:-operatorii de conectare, care primesc si proiecteaza ,,starea de set” pe ,,repertoriul comportamental”;-operatorii de activare, care realizeaza stabilirea atitudinii fata de situatie;-operatorii de declansare, care actualizeaza si pun in functiune aparatele de raspuns (verbala si motorie);-operatorii conexiunii inverse, care extrag si retansmit blocului de comanda informatia despre efectele comportamentului sau actiunii.

III MOARTEA CA PROBLEMA A PSIHOLOGIEI MEDICALE

 Moartea un proces psihologic inca neexplicabil , dar totusi analizat din mai multe puncte de vedere continua sa ne rapeasca cele mai frumoase clipe din viata si cele mai dragi fiinte ale noastre.

Ea a fost clasificata :1.) Moartea aparentă (funcţii vitale incapabile de a fi susţinute fără aparate

speciale);2.) Moartea clinică (încetarea funcţiilor vitale cu alterarea reversibilă a

structurilor corpului);3.) Moartea biologică (apariţia proceselor de alterare şi necrozare);4.) Moartea cerebrală (presupune alterarea ireversibilă a vieţii celulelor

creierului).Criterii pentru declararea morţii cerebrale: oprirea definitivă a oricărei funcţii

cerebrale, inclusiv a trunchiului cerebral, manifestată prin absenţa ventilaţiei spontane şi prin absenţa activităţii electrice cerebrale (EEG plat).

53

Din punct de vedere juridic moartea este considerată una singură, şi anume cea declarată medical (adică oprirea inimii, absenţa respiraţiei spontane şi moartea cerebrală).

Din perspectiva teologică, în calitate de separare dintre suflet şi trup, moartea rămâne o taină în faţa căreia nimeni nu poate afirma că ea coincide cu moartea cerebrală.

O alta varianta a mortii este eutanasia care la randul sau a fost clasificata si privita din mai multe puncte de vedere :

Dupa modul şi mijloacele de realizare:a.) Eutanasie activă (acţiune directă)b.) Eutanasie pasivă (inacţiune sau omisiune): nu se referă însă la recunoaşterea

imposibilităţii de a mai face ceva pentru îmbunătăţirea stării bolnavului, mai ales în cazurile clare de moarte cerebrală. (După unii reprezintă un concept fals, plin de capcane pentru întelegerea termenului.)

IMAGINI ALE MEDICAMENTULUI

După definiţia dicţionarului Larousse medicamentul este o substanţă administrată ca remediu destinată combaterii unei tulburări sau leziuni şi, în final, să conducă la obţinerea vindecării. Definiţiei materialiste a medicamentului la care am făcut referinţă anterior trebuie să i se adauge şi imaginea medicamentului, o schemă imaginară dobândită cu trimitere la un anumit număr de parametri psihologici, psihodinamici, sociologici şi nemaiavând multe în comun cu dimensiunea fizico-chimică.

La om medicamentul are o acţiune binară, medicamentoasă şi psihologică, eficacitatea sau ineficacitatea substanţei chimice fiind clar legată şi de ideea că această eficacitate există. Orice medicament este în acelaşi timp de două ori activ asupra creierului prin acţiunea sa

Imaginea externă şi reclama medicamentului Imaginile externe ale medicamentului sunt legate în societatea contemporană de

necesitatea industriei farmaceutice de a recurge la mijloace publicitare pentru promovarea şi difuzarea produselor sale tot mai sofisticate. Ţintele acestei publicităţi sunt pe de o parte potenţialii consumatori, iar pe de altă parte medicii şi este evident că se vor folosi canale diferite prin care să ajungă la destinatar.

Imaginile interne ale medicamentului Imaginea internă este o reprezentare inconştientă cu puternică încărcătură

afectivă care este elaborată pe parcursul dezvoltării individului prin mecanisme de introiecţie şi rejecţie. Imaginea medicamentului este strâns legată de imaginea medicului, de locul pe care îl care acesta în ierarhia reprezentărilor pacientului. 

  EFECTUL PLACEBO Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor- a verbului latin placeo/plăcere

şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea“, sau, mai liber, „voi fi plăcut“ (agreabil). Cuvântul Placebo are sensul de agreabil, plăcut- în sens de promisiune- şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav - când i se dă un medicament - la acţiunea utilă, plăcută a acesteia. (Bradu Iamandescu I şi Necula I, 2002).

Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic, Ionescu G (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar

54

la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat, în scop terapeutic sau experimental, o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”.  

CARACTERELE GENERALE ALE EFECTULUI PLACEBO: substanţa administrată este inertă farmacodinamic efectul este simptomatic durata efectului este, de regulă, scurtă; instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice

active acţiune nespecifică.

COMPLIANŢĂ, NON-COMPLIANŢĂ, ACCEPTANŢĂ Noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare

ameliorării stării de sănătate, în care pot fi incluse terapiile biologice, regimurile alimentare, modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor.

Numeroşi factori sunt incriminaţi în “non-complianţă”. Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav; factori legaţi de relaţia medic-bolnav; factori legaţi de tipul tratamentului; factori legaţi de anturajul bolnavului. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul, gravitatea, morbiditatea, evoluţia, durata, iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită, durata tratamentului, numărul de medicamente, frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor, prezenţa efectelor nedorite.       În funcţie de natura, severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil.IATROGENII

Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător, medic, şi genos – cu sensul de „produs de”, „făcut de”. În opinia lui Predescu V (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic, iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate.

Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu zis, ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi, asistente medicale, tehnicieni, şi chiar psihologi.

SĂNĂTATEA ŞI BOALA CA SITUAŢII EXISTENŢIALE

Herzlich consideră că există trei dimensiuni ale sănătăţii: - absenţa bolii; - o constituţie genetică bună; - o stare de echilibru a organismului, dată de capacitatea de adaptare a individului la tot ceea ce ţine de mediul său de viaţă.

Marc Lalonde consideră că există patru factori ai sănătăţii:

55

- biologia umană: moştenirea genetică, procesele de maturizare, îmbătrânire, tulburările cronice, degenerative, geriatrice.

- mediul: apa potabilă, medicamentele, poluarea atmosferei, salubrizarea, boli transmisibile, schimbări sociale rapide.

- stilul de viaţă: hrana, activităţile fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism. - organizarea asistenţei medicale. Primii trei factori constituie cauzele îmbolnăvirilor, iar cel de-al patrulea factor

este centrat pe resursele necesare pentru menţinerea sănătăţii. Biologic, sănătatea reprezintă starea unui organism neatins de boală, în care toate

organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal. Psihologic, sănătatea reprezintă armonia dintre comportamentul cotidian şi

valorile fundamentale ale vieţii, asimilate de individ. Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului, în care

capacităţile individului sunt optime, pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod adecvat rolurile sociale. Ea ar fi, deci, conform lui Parsons (apud.Gorgos, 1984), capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat. Concepţia despre sănătate este condiţionată social. N.Willard afirma că „Societatea este cea care decide dacă un om este nebun sau genial”.

Atât biologic, cât şi social, sănătatea reprezintă nu atât un scop în sine, cât un mijloc pentru o existenţă plenară, o formă optimă pentru a duce o viaţă rodnică şi creatoare.

Downie (1992) vorbeşte despre sănătatea pozitivă, care are 2 componente: 1. Bunăstarea fizică, psihică şi socială; 2. Fitness – forma fizică optimă, cu cei 4 S (engl.):

a) Strenght – forţă fizică; b) Stamina – vigoare (rezistenţă fizică); c) Suppleness – supleţe fizică; d) Skills – îndemânare (abilitate) fizică.

Pe direcţia sugerată de definiţia OMS, sănătatea mintală este parte integrantă a sănătăţii la modul general. Conţinutul conceptului de sănătate mintală este determinat de calitatea raporturilor personalitate-mediu.

Krapf (apud. Gorgos, 1984) arată că un individ reacţionează în mod sănătos dacă, în cursul dezvoltării sale: a) se dovedeşte capabil să se adapteze în mod flexibil la situaţiile conflictuale; b) este capabil să suporte frustrările şi anxietatea consecutivă acestora.

Starea de sănătate înseamnă mai mult decât absenţa bolii. Sănătatea trebuie apreciată în funcţie de mediul şi de istoria individului, ca o rezultantă a forţelor contrarii, fiind necesar să ţinem seama nu numai de caracterul pozitiv şi negativ al acesteia, ci şi de direcţia în raport cu obiectivele de viitor.

Ellis şi Druyden prezintă 13 criterii ale sănătăţii mentale: - conştiinţa clară a interesului personal; - conştiinţa limpede a interesului social; - autoorientarea în viaţă; - nivel înalt de toleranţă a frustrării; - acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine; - angajarea în activitatea creatoare;

56

- gândire ştiinţifică, realistă şi obiectivă; - auto-acceptare; - angajare moderată şi prudentă în activităţi riscante; - realism şi gândire anti-utopică; - asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii;- flexibilitatea în gândire şi acţiune; - îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă. A.H.Maslow (apud.Iamandescu) defineşte sănătatea mentală în termeni de

„personalitate autorealizată”, având ca trăsături: - orientare realistă în viaţă; - se acceptă pe sine, pe alţii şi lumea înconjurătoare; - grad înalt de spontaneitate; - este centrat pe probleme şi nu pe trăirile subiectului; - atitudine de detaşare şi nevoie de intimitate; - autonomie şi independenţă; - apreciere elastică a oamenilor şi lucrurilor, lipsa stereotipiilor; - experienţe spirituale sau mistice profunde, nu neapărat religioase; - interese sociale puternice; - relaţii afective intime cu puţine persoane, şi nu superficiale cu multe persoane; - atitudini şi valori democratice; - nu confundă mijloacele cu scopurile; - simţul umorului constructiv; - potenţial creator; - opunere la conformismul cultural; - transcede mediul de viaţă, nu se conformează lui. D.Lagache (apud.Gorgos, 1984) prezintă câteva caracteristici principale ale

sănătăţii mintale: - capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce

într-o formă satisfăcătoare pentru individ; - capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea periodică

şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi progresul către scopurile cele mai îndepărtate; - capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup; - capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi

indivizi; - capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare, cât şi cu cele creatoare

ale societăţii. W.Boehm (apud.Gorgos, 1984) consideră că sănătatea mintală este o condiţie de

funcţionalitate socială, impusă şi acceptată de societate, în scopul realizării unei afirmări personale.

Sănătatea mintală ocupă locul cel mai important în complexitatea fiinţei umane, fiind fundamentul şi esenţa condiţiei umane, echilibrul ei.

Ceea ce mijloceşte trecerea de la starea de sănătate la starea de boală este modul de viaţă şi stilul de viaţă al individului.

Modul de viaţă defineşte elementele obiective ale traiului, condiţiile materiale, economice şi sociale ale vieţii oamenilor. Aceste elemente ar fi:

57

natura muncii şi durata ei; educaţia, calificarea profesională şi accesibilitatea subiectului la

acestea; rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat deplasării între cele două şi

mijloacele de locomoţie); locuinţa ( m2/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort); condiţii de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea lor); mijloace de comunicare; informaţie şi cultură; timpul liber (durată, folosire).

La aceste elemente foarte obiective, se adaugă, în cadrul modului de viaţă, sistemul tradiţiilor, obiceiurilor, moralei, configuraţiei profesionale a populaţiei.

Modul de viaţă este produsul unei istorii, al unei culturi şi tradiţii. Orice societate are un mod de viaţă specific. Ex. societăţi agrare, industriale etc.

Stilul de viaţă este aspectul subiectiv al modului de viaţă, adică o strategie de viaţă pentru care individul optează şi care orientează toate manifestările sale particulare. Stilul de viaţă are la bază anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi viaţă, pe baza cărora individul alege, se comportă şi face opţiuni, care-l vor conduce la succes sau la eşec.

Stilul de viaţă presupune decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează sănătatea persoanei. Există riscuri autoasumate de persoană printr-un anumit stil de viaţă: tabagism, abuz de droguri, alimentaţie excesivă/subnutriţie, conducere auto imprudentă, sedentarism, workaholic.

Stilul de viaţă constă din combinaţii ale unor practici şi deprinderi comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţat de antecedente familiale, condiţii culturale şi socio-economice ale persoanei.

Stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul de cultură, nivel de trai, în cadrul impus de resursele economice ale societăţii.

Modificările stilului de viaţă implică schimbarea concomitentă a comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă. Opţiunile pe care persoana le face şi în funcţie de care îşi structurează stilul de viaţă sunt individuale, dar valorile, reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile pe baza cărora face alegeri au o determinare socială.

Stilul de viaţă este determinat de doi factori: factorul socio-economic; factorul cultural-educativ.

Efectele stilului de viaţă sunt: directe – ex.fumatul generează cancer pulmonar, alcoolul

generează ciroză); mediate – de potenţare a celorlalţi factori de risc.

Între normalul (sănătatea aparentă) şi boala aparentă, manifestată prin fenomene de tipul simptomelor, există un spaţiu de inaparenţă (absenţă a manifestărilor), în care esenţa bolii sau sănătăţii este mascată.

Boala reprezintă, pentru Gorgos, o formă particulară de existenţă a materiei vii, caracterizată prin apariţia unui proces patologic care tulbură unitatea forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea), urmată de scăderea,

58

creşterea sau vicierea schimburilor metabolice şi de limitarea sau dispariţia libertăţii şi a capacităţii de muncă.

Boala nu reprezintă doar starea unei structuri somatice sau psihice, ci şi un proces, care presupune un stadiu de debut, mai mult sau mai puţin manifest, care treptat, în cadrul unui proces evolutiv, se organizează, reprezentând esenţa afecţiunii, organizarea aceasta determinând modificări în structura ansamblului personalităţii. Situaţia devine cu atât mai evidentă cu cât procesul morbid afectează structurile psihice.

R.Fitzpatrick (1986) oferă o perspectivă plurifactorială asupra bolii. După el, boala este o stare finală, rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi comportamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţii genetice, care plasează individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, expunerii cronice la agenţii patogeni, ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori.

Conceptul de boală psihicăPentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la

noţiunea de proces patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).

Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă.

Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spreconstituirea defectualităţii sau deteriorării grave.

Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în compexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi socială.

Apare deci evident, ca analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut cu un „multiplex”, să implice nu numai corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice.

Boala este un fenomen social: - prin definiţie – diferă de la comunitate la comunitate şi în funcţie de perioada

istorică; - prin origine – munca, status-rolul, nivelul de trai, nivelul cultural şi igienic al

societăţii respective influenţează starea de boală; - prin consecinţe – la nivel relaţional, microsocial, macrosocial (ex.epidemiile); - prin atitudinile colective pe care le suscită. Biologic, boala este o stare a organismului sau unei părţi a unui organism în care

funcţiile sunt afectate sau deranjate, datorită unor agenţi din mediul intern sau extern. Clinic, boala nu este doar o sumă de simptome sau acuze pur somatice, ci este un

proces care afectează viaţa psihologică a subiectului, ca reacţie a lui la boală. Ca particularizare a stării de boală, boala psihică interesează întreaga fiinţă

umană, în componenta sa biologică, axiologică şi socială. Ea implică o restructurare a personalităţii în raport cu afecţiunea şi cu mediul, astfel încât generează noi modele comportamentale. Diferenţa dintre starea de sănătate psihică şi cea de boală psihică nu este una de grade, de nuanţe, ci una de calitate. Boala psihică este expresia dinamică a

59

interferenţei complexului de factori negativi, biologici, psihologici şi sociali. Orice fiinţă umană este preocupată în mod intim de boală, ca ameninţare

potenţială, ca realitate pe care o poate trăi sau ca suferinţă a unei fiinţe dragi. Boala dobândeşte în mod necesar sens doar în istoria unui subiect:

- acest sens al bolii poate decurge din bulversările şi efectele rupturii în continuitatea vieţii, generate de apariţia bolii;

- declanşarea bolii semnifică răspunsul unei personalităţi la confruntarea cu o situaţie trăită ca traumatică şi la bulversările sau dezorganizările echilibrului său psihic, care urmează situaţiei traumatice.

Această relaţie intimă a bolnavului cu boala, tradusă prin aşa-numita „complicitate” a bolnavului cu boala sa, se exprimă şi se organizează în funcţie de personalitatea bolnavului şi de reprezentarea bolii, generate de cultură.

În orice cultură (societate) există o anumită reprezentare a bolii şi, deci, a normalului şi patologicului. Jeammet vorbeşte despre 2 curente mari în ceea ce priveşte reprezentarea socială a bolii:

a) o concepţie ontologică a bolii, care conferă bolii o existenţă autonomă, boala existând independent de organismul care o suportă şi atacând organismul din exterior;

b) boala ca reacţie, a organismului şi a individului în totalitatea lor, la o perturbare a echilibrului acestuia. Boala ar fi, deopotrivă, expresia personalităţii bolnavului şi a dezechilibrelor sale interne, ea constituind, deja, „un efort de adaptare”. Boala nu este în mod necesar inamicul care trebuie învins, ci necesită o alianţă terapeutică sau, cel puţin, o înţelegere a rolului pe care ea îl joacă în stabilirea unui nou echilibru al organismului.

În practica medicală, cele două curente apar ca fiind complementare. Prima concepţie asupra bolii este mai optimistă, conducând la atitudini mai combative decât cea de-a doua: trebuie respins din organism microbul, parazitul, reprezentarea răului. Activitatea terapeutică este văzută ca un război şi găsirea unui duşman comun susţine alianţa dintre medic şi pacient. Dar realitatea medicală vine să nuanţeze uneori această poziţie comodă, utilă uneori, dar periculoasă dacă este singura folosită.

Cea de-a doua concepţie este mai exigentă în acest plan. Răul este în noi, dar avem posibilitatea „naturală” de a ne restabili starea de echilibru. Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem ceea ce ne perturbă din interior şi jocul de forţe care acţionează în noi. Individul este implicat în tulburarea sa, dar şi în vindecarea sa. Incidenţele practice ale acestei concepţii sunt foarte importante. Ea comportă, însă, şi riscuri, putând duce la poziţii contrare, dar în fapt similare: sentimentul de atotputernicie a psihicului (cel care vrea, nu este bolnav), cu negarea importanţei factorilor genetici, biochimici, fiziologici, sau, din contra, un sentiment de fatalitate şi de laisser-faire. În cele două cazuri, aceste atitudini trimit la o poziţie psihologică comună: refuzul relativităţii şi a limitelor puterii noastre, reflectând absenţa doliului iluziei infantile a realizării posibile a tuturor dorinţelor noastre. Optimismul irealist şi pesimismul din principiu, care previne orice decepţie posibilă, sunt cele două atitudini reacţionale posibile la o poziţie inconştientă comună. Corolarul este refuzul riscului şi al înfruntării dificile şi conflictuale a unei realităţi care ne scapă, în parte, de sub control.

Hasler, la rândul lui, vorbeşte despre două modele ale bolii: Modelul medical Modelul psihosocial

- afectează doar persoana; - afectează relaţiile interumane;

60

- caracterizată prin procese patologice bine definite;

- duce la tulburarea vieţii normale a grupului;

- diagnostic precis delimitat; - factori multipli în patologie; - etiologie predominant unifactorială; - etiologie plurifactorială; - tratament unic (medicamentos). - terapii multiple.

Subiectivitatea bolnavului se reflectă în concepţia asupra bolii sale şi în modul acestuia de a se exprima prin intermediul ei şi de a o trăi. Boala poate exprima conflictele pacientului şi poate altera narcisismul acestuia. Sănătatea fiind purtătoarea integrităţii persoanei, boala este marcată de fixarea voluntară a angoasei de castrare asupra a tot ceea ce atinge corpul şi sănătatea fizică şi psihică a persoanei.

„A fi bolnav” echivalează cu o situaţie existenţială nouă, deosebită de toate situaţiile anterioare, care modifică sau poate modifica în mod evident rolul, statusul şi comportamentul individului. Optica asupra bolii diferă de la un individ la altul, de la negarea bolii la refugiul în boală, trecând printr-o multitudine de nuanţe.

La modul general, „a fi bolnav” înseamnă: - să te afli în stare de slăbiciune, boala fiind aproape în toate cazurile

suferinţă, atingere corporală şi limitare a posibilităţilor fizice, uneori chiar invaliditate;

- să te afli în situaţie de dependenţă, ca un corolar al stării de slăbiciune; - resimţirea durerii, care reprezintă un simptom tip al stării de boală şi care

reflectă situaţia de slăbiciune şi de dependenţă. „A fi bolnav” înseamnă a lua contact cu instituţiile medicale, cu unul sau mai

mulţi medici, cu personalul medical auxiliar. „Pacientul” se prezintă de la început într-o condiţie de inferioritate, adică lipsit de unul dintre atributele care îl defineau înainte de îmbolnăvire, şi anume sănătatea. Ca persoană care a pierdut ceva din chiar fiinţa sa, pierdere pe care nu o poate evalua nici valoric, nici temporal, bolnavul trăieşte în primul rând cu nelinişte noul statut şi se vede în situaţia ca o altă persoană să decidă asupra viitorului său imediat sau îndepărtat. Contactul cu instituţiile sanitare, cu ierarhizarea funcţională a asistenţei medicale devine greu de suportat, mai ales pentru subiecţii până atunci perfect sănătoşi. În cazul spitalizării, schimbarea totală a mediului ambiental, pierderea contactului cu familia, pătrunderea în microuniversul spitalicesc, confruntarea cu relaţiile noi din salon, secţie, cu situaţii neobişnuite ca: suferinţa celorlalţi, „agresivitatea” unor explorări medicale, regimul alimentar diferit, programul nou, fac ca, cel puţin în primele zile, bolnavilor să le crească anxietatea, iar unii să trăiască un veritabil „sindrom de dezadaptare”.

Boala reprezintă un experiment natural de privare, în sensul unei deprivări senzoriale, afective şi sociale, complementare unor simptomatologii paralele şi concomitente cu cea generată de etiopatogenie. Amplitudinea clinică a bolii este generată, după G.Ionescu, de o serie de factori:

Gradul de cronicitate Reacţia la boală

Durata privării Severitatea privării

Amplitudinea

61

Experienţa patologică Reacţia la boală

Antecedentele Personalitatea

Momentele de cumpănă din timpul bolii sunt esenţiale pentru relaţia pe care medicul o stabileşte cu pacientul. El este – sau ar trebui să fie - un „conţinător”, în sensul teoriei lui Bion, preluând anxietăţile pacientului şi oferind în schimb certitudini, speranţă şi calm.

„A fi bolnav” echivalează cu o îngrădire parţială şi temporală a condiţiei existenţiale a fiecăruia, a libertăţii personale. Acceptarea unui statut inferior, de regres, chiar a unei modificări în totalitate a celui ce a fost individul, fără ca această acceptare să aibă un corespondent în starea de sănătate, este o conduită deviantă, un abandon de la propria condiţie. Lupta cu boala este o luptă pentru propria identitate biologică, psihologică şi socială, realizată cu ajutorul alianţei terapeutice stabilite cu medicul.

Subiectivitatea bolnavului se reflectă în concepţia despre boală pe care şi-o face fiecare individ şi în modul său de a se exprima prin intermediul ei şi de a trăi. Se poate vorbi despre un „stil personal” de a fi bolnav.

Noţiunea de vindecare este strâns legată de aceea de sănătate. Este mai degrabă o construcţie activă, implicând într-un mod foarte dinamic bolnavul, decât ca o stare statică. Bolnavul trebuie să înveţe să trăiască cu „fragilitatea” sa, cel puţin potenţială şi să utilizeze mai bine ansamblul de capacităţi defensive, fizice psihice, medicamentele fiind adesea un suport preţios, chiar indispensabil, pentru acestea. Este necesară o reamenajare profundă a imaginii pe care bolnavul o are despre el însuşi şi doliul unui anumit „ideal narcisic”, pentru a adopta o altă imagine, mai adaptată situaţiei.

În această adaptare, un rol foarte important îi revine medicului, cu ajutorul căruia bolnavul va învăţa mai bine să se cunoască şi să perceapă situaţiile susceptibile să genereze repercusiuni asupra stării lui de sănătate. Cu ajutorul medicului (şi în funcţie de atitudinea pe care acesta o dezvoltă faţă de bolnav), acesta învaţă să vorbească despre emoţiile lui şi să-şi utilizeze aparatul psihic ca pe un instrument de protecţie şi de tratament a informaţiei şi stimulărilor venite din interior şi din exterior, în vederea adaptării la noua situaţie existenţială.

În faţa confruntării cu simptomele care anunţă o stare de boală, subiectul poate dezvolta mai multe modalităţi de reacţie:

a) Recunoaşterea bolii şi acceptarea situaţiei de bolnav, cu două variante: - varianta realistă, raţională – un individ echilibrat emoţional, cu un nivel de cultură sanitară satisfăcător şi fără probleme existenţiale „presante” recunoaşte boala şi situaţia de dependenţă generată de boală. - conştiinţa disproporţionată a bolii faţă de substratul organo-lezional. b) Adaptarea – care reprezintă reacţia pe care medicul le valorizează şi le

aşteaptă de la pacient. Aceasta presupune o adaptare suplă şi echilibrată a bolnavului, care-i permite să-şi schimbe modul obişnuit de reacţie fără ca acest lucru să ducă la dezorganizare psihică.

Adaptarea înseamnă că reacţia depresivă provocată de boală a fost elaborată şi controlată de către pacient şi că acesta a realizat un nivel de regresie acceptabil pentru toată lumea: suficient pentru a accepta dependenţa normală şi necesară, dar suficient de controlată pentru ca bolnavul să nu devină abandonic şi să nu-şi satisfacă în boală nevoi

62

pe care nu şi le poate satisface în alt fel. Adaptarea se poate realiza în mai multe feluri, dintre care se disting două moduri

de reacţie adaptativă: - o stare de mare dependenţă în raport cu medicul, care este resimţit, trăit de

către pacient ca „mama bună”, de la care aşteaptă atenţii şi gratificaţii. Această atitudine este percepută uneori de medic ca excesivă, dar ea îi este necesară bolnavului şi dobândeşte sens în relaţie cu istoria de viaţă a bolnavului;

- o atitudine regresivă şi revendicativă, care ilustrează dificultatea pacientului de a-şi accepta starea de dependenţă şi de a-şi manifesta emoţiile. Pentru unii pacienţi, însă, aceasta este singura cale de a-şi salva onoarea şi stima de sine, acceptând, totodată, îngrijirile. Aceşti bolnavi critici în raport cu îngrijirile, cu medicamentele (şi cu efectele secundare ale acestora), încercând adesea să preia controlul relaţiei, au – în mod paradoxal – şanse mai mari de vindecare. Reacţiile lor pot reflecta, de fapt, o mai bună capacitate de defensă. Îngrijitorii trebuie să surprindă semnificaţia acestor atitudini, să aprecieze valoarea adaptativă a acestora, ceea ce va duce la evitarea unor reacţii neadecvate, care ar putea rupe echilibrul fragil al pacienţilor. La reacţiile neadecvate ale medicilor în raport cu acest gen de reacţii ale pacienţilor, aceştia din urmă pot dezvolta reacţii emoţionale patogene, care antrenează bolnavul în conduite inadaptate, consumatoare de energie şi uneori periculoase.

c) Ignorarea bolii, care apare în condiţii de: - nivel redus de cultură sanitară; - boală psihică; - boală neurologică – anosognozia; - ignorarea bolii datorită focalizării atenţiei asupra altor probleme.

d) Negarea, refuzul stării de boalăUnii bolnavi refuză boala, mai rar în mod conştient şi deschis, cel mai frecvent

printr-o negare inconştientă, adesea camuflată sub un pseudo-raţionalism, care se poate traduce prin refuzul de a se supune exigenţelor tratamentului., prin persistenţa unor atitudini nocive, printr-o activitate excesivă. Uneori, un asemenea mecanism defensiv apare în stările terminale ale unor maladii mortale.

Negarea poate avea consecinţe grave prin refuzul îngrijirilor şi prin ignorarea totală a pericolului, indiferent de comportamentul medicului. Această negare este adesea expresia unei profunde fragilităţi psihice, subiectul protejându-se împotriva riscului de prăbuşire psihică prin recurgerea la acest mecanism arhaic. Reacţia medicului trebuie să meargă în direcţia liniştirii pacientului, mai ales prin calitatea relaţiei pe care o stabileşte cu acesta.

Reacţia de negare poate apărea datorită unor condiţii cum sunt: - dificultatea de a-şi modifica modul de existenţă datorită bolii; - amânarea „deciziei” pe baza speranţei în caracterul ei trecător, în condiţiile în care individul nu-şi permite (din cauze economice, profesionale etc. să se îmbolnăvească; - autoamăgirea, prin mecanisme inconştiente de apărare, la simptome care sugerează o boală gravă. e) Reacţia persecutorie, care este adesea consecinţa negării. Pentru a evita

63

depresia, bolnavul proiectează cauza nefericirilor sale: cineva îi vrea răul, este prost îngrijit, calitatea îngrijirilor fiind cea considerată cel mai adesea cauza problemelor sale. Acest lucru poate merge până la un tablou clinic de tip „revendicativ-procesoman”, care încearcă să obţină o reparaţie a „prejudiciului”, a atingerii narcisice induse de boală. Această reparaţie nu poate veni decât din exterior.

f) Izolarea se traduce prin absenţa aparentă a afectelor, a emoţiilor, în condiţiile conştientizării bolii. Bolnavul vorbeşte de bună-voie despre boala sa, în termeni ştiinţifici, se documentează intens pe tema bolii şi pare a se simţi mult prea bine în raport cu condiţia sa. În spatele acestei atitudini, afectele reprimate sunt lăsate la voia întâmplării şi pot avea efecte nefaste. De asemenea, o supraadaptare a bolnavului predispune la tulburări psihosomatice şi poate conduce la o agravare secundară a bolii.

Toate aceste atitudini se datorează faptului că bolnavul reacţionează la boala care îl atinge ca la boala SA, adică răspunde la ea cu întreaga sa personalitate. Acest lucru este cunoscut sub numele de „complicitate” a bolnavului cu boala sa. Această „complicitate” poate juca un rol în declanşarea bolii sau se poate manifesta doar într-un al doilea timp, după instalarea bolii. Această relaţie foarte intimă a bolnavului cu boala sa poate fi explicată prin „beneficiile” bolii. Acestea pot fi: a) Beneficii secundare – acestea reprezintă consecinţe ale bolii, fără a interveni direct în geneza acesteia. Ele pot favoriza instalarea în boală a subiectului şi devine un factor de perenizare.

- unele dintre aceste beneficii sunt conştiente şi recunoscute de bolnav. Ele vizează obţinerea unor satisfacţii sau a unor beneficii imediate. Un aspect important este faptul că acest beneficiu secundar conştient, care poate apărea ca motivaţie sau ca şi cauză a prelungirii unor boli, funcţionează în general ca un ecran, care maschează beneficii, sau nevoi mult mai profunde.

Aceste beneficii secundare conştiente reprezintă compensarea socială a bolii. Ele sunt instituţionalizate, admise, cu condiţia ca bolnavul să-şi asume statutul de bolnav.

- alte beneficii sunt inconştiente, permiţând: sustragerea de la relaţii frustrante, care-l pun pe bolnav în faţa

unor exigenţe excesive; favorizarea introversiei, prin retragerea din cadrul anturajului şi

concentrarea pe propriile senzaţii, emoţii, care dobândesc o importanţă majoră;

retragerea în imaginar şi în gândirea magică: adultul normal trebuie să rămână în lumea logică şi raţională, în timp ce bolnavul are libertatea de a visa, de a fantasma şi de avea o percepţie oarecum infantilă asupra lumii;

recunoaşterea statutului de bolnav, de către medic şi persoanele apropiate, ceea ce-i conferă o poziţie privilegiată, devenind important şi protejat.

Toate aceste satisfacţii sunt datorate în parte regresiei, dar este legată, de asemenea, de unul dintre avantajele principale ale bolii şi care-l determină adesea pe bolnav să dorească să o prelungească: dependenţa, pasivitatea, maternajul. b) Beneficii primare – acestea joacă un rol în declanşarea bolii sau a unui eventual accident, ca şi cauză, sau ca şi factor favorizant. Aceste beneficii primare se referă la îmbolnăvire ca găsire de soluţii la o situaţie de tensiune internă insuportabilă.

64

După ce subiectul recunoaşte existenţa bolii, există o serie de atitudini de suferinţă şi faţă de situaţia de bolnav:

a) atitudinea combativă în raport cu boala – care duce la cea mai bună colaborare medic – bolnav;

b) atitudinea de resemnare şi dezinteres faţă de starea proprie; c) refugiu în boală, generat de beneficiile secundare; d) atitudinea problematizantă – boala raportată la coordonatele existenţiale în

care subiectul este implicat (poate lua forma unor sentimente de vinovăţie) sau în care sunt implicate alte persoane (poate duce la o formă de personificare a agentului patogen – cineva i-a făcut farmece, magie neagră etc.);

e) atitudini de valorificare superioară a situaţiei de bolnav (reacţii de depăşire a bolii), care devine un experiment de autocunoaştere;

f) atitudinea de „rea folosire a bolii”, în sensul cufundării în suferinţă, agitaţie şi anxietate, care este justificată pentru bolile foarte grave, dar mai puţin justificată în cazul supraestimării unor boli uşoare.

Boala generează o stare de discomfort, atât la nivel somatic, cât şi la nivel psihic. La nivel somatic, vorbim despre simptome specifice unei anumite boli, care induc de cele mai multe ori subiectului un stres major, dar şi de tulburări somato-psihice nespecifice, cum ar fi insomnia, anxietatea, astenia psihică, iritabilitatea, care sunt, pe de o parte, efect al stresului psihic generat de boală, iar pe de altă parte, ele devin agravante pentru boală, accentuând stresul psihic.

Boala se dovedeşte pentru subiect o situaţie de real impas existenţial, atrăgând după sine o serie de limitări:

a) Limitarea capacităţilor fizice şi psihice în activitatea normală (uzuală sau profesională). Ea afectează:

- îndeplinirea unor acte motorii simple; - activităţile fiziologice (alimentare, sexuale); - exercitarea unor deprinderi cu caracter intelectual sau legate de

exercitarea atribuţiilor profesionale; - activităţile extraprofesionale care implică efort fizic.

b) Schimbări de ordin ambiental şi relaţional, cu impact major în sfera afectivă schimbări de ordin ambiental:

- mediul spitalicesc (cu toate tarele lui); - pierderea ambianţei familiare, a locului de muncă, a unor repere

„intime”. - pentru cei rămaşi acasă, mediul familial, perceput înainte de

îmbolnăvire ca plăcut, cald, asigurator, devine strâmt şi apăsător, la şedere prelungită.

schimbări de ordin relaţional: - amplitudine maximă la bolnavii internaţi, ducând la reducerea

contactelor cu lumea familială, modificări ale atitudinii familiei, prietenilor etc.;

- limitează contactul cu prietenii, cu care avea activităţi comune; - creează premise psihofizice pentru dereglarea raporturilor

conjugale. c) Anticiparea de către bolnav a unor pericole vizând integritatea sa psihofizică

65

şi inserţia lui socială, ca urmare a bolii şi consecinţelor ei: ameninţări privind evoluţia bolii:

- stres psihic generat de boală (ce ştie şi ce nu ştie despre boală); - stres psihic generat de compararea cu alţi bolnavi cu prognostic

similar; - bolnavii cu antecedente de reacţii alergice la medicamente (care

trebuie să-şi trateze o nouă boală), vor trăi stări de panică, amplificate de ezitările medicului în prescrierea de medicamente; de aici, stres psihic şi „reacţii parazitare” neurovegetative;

- teama de efectele secundare ale medicamentelor şi interferarea lor cu alte organe bolnave;

- teama de recidive/complicaţii. ameninţări privind inserţia familială şi profesională a bolnavului

- teama pentru pierderea capacităţii de muncă, şi deci a mijloacelor de trai;

- teama de a deveni o povară pentru cei din jur; - în cazul infirmităţilor, jena faţă de anturaj şi teama de o sporire a

dependenţei de anturaj. Boala se însoţeşte de o serie de modificări de comportament induse de boalăa) Regresia, care este un mecanism inevitabil, universal, pe care orice membru

al personalului de îngrijire trebuie să-l cunoască şi să-l înţeleagă în diversele sale implicaţii. Orice rană, orice boală implică o reacţie de protecţie, reacţie naturală de repliere pe sine a oricărui organism, în caz de agresiune sau de suferinţă.

La om, regresia se caracterizează, dincolo de retragerea pe sine, prin emergenţa unui comportament infantil, cu:

- reducerea intereselor – bolnavul nu trăieşte decât în prezent şi în viitorul apropiat, nesuportând starea de aşteptare;

- egocentrism – bolnavul nu mai judecă lumea decât prin raportare la el însuşi, neimaginându-şi că şi ceilalţi pot bolnavi sau obosiţi, nesuportând nici o minimă stare de frustrarea ;

- dependenţa de medic şi de anturaj, de la care aşteaptă să fie hrănit, îngrijit; la această dependenţă, se adaugă o hipersensibilitate la reacţiile celor din jur, bolnavul comportându-se ca un copil care caută o „mamă bună”; întoarcerea la satisfacţii arhaice: somn sau căutarea unor satisfacţii orale care pot favoriza alcoolismul sau consumul excesiv de medicamente;

- un mod de gândire magic, ilogic, cu credinţa în atotputernicia medicului, a medicamentelor sau a bolii.

- predominarea unor procese emoţionale de tipul afectelor; - agresivitatea (latentă/manifestă); - anxietate; Regresia are şi efecte pozitive, ea fiind, de regulă, foarte utilă şi chiar necesară. Ea

înseamnă: - abandonarea tuturor grijilor şi exigenţelor cotidiene şi recentrarea forţelor pe

sine. Aceste forţe vor fi esenţiale în lupta împotriva bolii şi în evitarea vulnerabilizării bolnavului;

66

- acceptarea ajutorului şi a susţinerii din partea anturajului şi absenţa opoziţiei la bunul mers al tratamentului prin iniţiative intempestive şi un activism inutil, chiar dăunător.

Refuzul regresării reflectă adesea teama de a regresa, care traduce teama de o pasivitate excesivă sau de apropierea de imaginile materne introiectate, imagini periculoase şi acaparante. Absenţa regresiei poate avea, în aceste cazuri, consecinţe grave. Refuzând să fie îngrijit de către anturaj şi, astfel, eliberat de tensiunile sale excesive, bolnavul se condamnă la o supraadaptare foarte costisitoare pentru sănătatea sa. De la această supraadaptare, bolnavzul poate trece brusc la un nivel crescut de dezorganizare. Aparatul psihic şi stările psihologice care acompaniază regresia nu-şi pot juca rolul de tampon protector. Răspunsul are loc la un nivel somatic mai profund şi mai grav.

Regresia poate avea şi efecte negative. Ea îşi poate depăşi scopul şi îl izolează pe bolnav într-o conduită care se autoîntreţine. Acest lucru este mai ales specific personalităţilor nevrotice, care găsesc prin regresie posibilitatea de a-şi exprima revendicările afective. Pericolul cel mai mare ar fi, în acest caz, abandonarea pacientului într-o conduită regresivă, prin refuzul oricărui răspuns la nivel afectiv, sub pretextul suprimării bolii ca beneficiu. Acest refuz nu face altceva decât să accentueze regresia, lipsa de interes la nivel afectiv obligându-l pe pacient să se replieze mai adânc pe sine şi să recurgă la conduite autoerotice: suprainvestirea anumitor zone ale corpului, gesturi stereotipe şi balansări la copii (ex. în hospitalism).

b) Depresia – aceasta fiind practic inevitabilă. Ceea ce se manifestă, este mai ales componenta narcisică a depresiei. Boala reprezintă întotdeauna o atingere a imaginii ideale de sine şi o dovadă de slăbiciune. Una este să ştii că poţi, ca om, să dai dovadă de slăbiciune şi alta este să simţi această slăbiciune pe pielea ta. Bolnavul îşi pierde brusc iluzia de atotputernicie sau, cel puţin, de invulnerabilitate. Acest lucru va trezi angoasele infantile şi, mai ales, angoasa de castrare, pentru care corpul este în prim plan.

Semnele clinice ale depresiei se pot confunda cu cu cele ale regresiei, pe care le însoţesc, de obicei. Depresia adaugă la regresie o tonalitate psihică particulară, caracterizată printr-o trăire psihică de devalorizare, de incompletitudine, un sentiment de fatalitate, cu abandonarea oricărui proiect şi a oricărei speranţe şi absenţa revoltei, cu o resemnare de rău augur.

Depresia necesită un tratament specific. Ea este, din păcate, mascată adesea de atitudinile reacţionale ale pacientului sau se poate ascunde în spatele unor plângeri exagerate şi nesfârşite, care, dincolo de iritabilitatea pe care o trezesc în anturaj, au valoarea unor solicitări de ajutor. Regresia poate proteja de depresie, în condiţiile în care este bine acceptată de către anturaj.

c) Evaziunea, care înseamnă demisia de la obligaţiile sociale, justificată în parte de boală, dar care poate deveni şi nevrotică, în cazul exagerării simptomelor;

d) Exaltarea Eului - exacerbarea unor trăsături primitive narcisiste, pe fondul unui statut social inferior şi a unui nivel intelectual scăzut, boala devenind un mijloc de valorizare („boala mea este cea mai interesantă”);

e) Contagiune informaţională – preluarea unor informaţii de la alţi bolnavi, mai „vechi” în boala respectivă.

67

68