Suportul vital de bază (BLS)

Gesturile efectuate în primele minute de la debutul urgenţei sunt de importanţă vitală pentru supravieţuirea victimei. BLS defineşte secvenţialitatea acestor gesturi, salvând astgfel vieţi. BLS cuprinde:

Recunoaşterea promptă şi intervenţia în caz de IMA şi AVC pentru a preveni stopul cardiac şi respirator

Reanimarea respiratorie, în cazul pacienţilor în stop respirator

Compresiunile toracice externe (CTE) şi reanimarea respiratorie, în cazul pacienţilor în SCR

Efectuarea defibrilării, în cazul pacienţilor cu fibrilaţie ventriculară (FV) sau tahicardie ventriculară (TV), cu ajutorul unui defibrilator extern automat (AED)

Recunoaşterea obstrucţiei căilor aeriene superioare prin corp străin şi îndepărtarea acestuia

Prin includerea utilizării AED în tehnica BLS, BLS-ul cuprinde primele 3 verigi din cele 4 ale lanţului supravieţuirii: anunţare precoce, RCP, defibrilare precoce şi acces rapid la un sistem medical de urgenţă. Fiecare verigă trebuie să fie bine implementată în cadrul unei comunităţi; această abordare este în concordanţă cu conceptul prin care comunitatea este „unitatea de terapie intensivă coronariană primară”.

Intervenţia rapidă necesită recunoaşterea urgenţelor care necesită efectuarea promptă a BLS, cum ar fi cardiopatia ischemică dureroasă, AVC, obstrucţia acută a căilor respiratoriii superioare prin corp străin, stopul respirator şi SCR.

RCP precoce este cel mai bun tratament pentru SCR până în momentul defibrilării şi începerii ALS. El previne trecerea FV în asistolie, poate creşte eficacitatea defibrilării, contribuie la conservarea funcţiilor cardiace şi cerebrale şi ameliorează semnificativ şansele de supravieţuire. Defibrilarea precoce este cel mai important factor al supravieţuirii în cazul unui adult în SCR.

BLS în urgenţele cardio-respiratoriiLa majoritatea adulţilor la care survine

un SCR subit, nontraumatic, ECG evidenţiază FV. În cazul acestor pacienţi intervalul de timp dintre debutul SCR şi defibrilare, este factorul determinant al supravieţuirii. Rata supravieţuirii pacienţilor în SCR prin FV scade cu 7 – 10% cu fiecare minut care trece fără defibrilare. După 12 minute de la debut, rata supravieţuirii este de doar 2 - 5%.

Spre deosebire de adult, de regulă, la copil stopul cardiac este secundar stopului respirator. În această situaţie, reanimarea respiratorie este esenţială şi trebuie efectuat cel puţin 1 minut de RCP înainte de alertarea sistemului medical de urgenţă.

Recunoaşterea şi intervenţia în cazul sindromului coronarian acut (SCA)

Sindromul coronarian acut cuprinde: angina pectorală instabilă, IMA non-Q şi IMA cu supradenivelare ST. Statisticile mondiale evidenţiază că aproximativ 50% din pacienţii cu SCA decedează înainte de a ajunge la spital. Dintre pacienţii care ajung la spital, alţi 25% vor deceda în cursul primului an. În cazul a 17% din pacienţi, durerea determinată de ischemia miocardică este primul, ultimul şi singurul simptom.

Recunoaşterea precoce a SCA este deosebit de importantă datorită noilor mijloace de tratament (fibrinoliză, angioplastie percutană, by-pas aorto-coronarian), care au îmbunătăţit semnificativ rata supravieţuirii şi calitatea vieţii acestor pacienţi şi care trebuie instituite în primele ore de la debutul simptomatologiei (Fig 1).

Recunoaşterea şi intervenţia în cazul accidentului vascular cerebral (AVC)

AVC este o cauză majoră de deces sau suferinţă cerebrală la adult. Până de curând, tratamentul era simptomatic sau adresat complicaţiilor AVC şi mai puţin orientat spre identificarea precoce şi tratarea evoluţiei AVC în sine. În prezent, în cazul AVC ischemic tratamentul fibrinolitic permite limitarea leziunii neurologice şi îmbunătăţirea evoluţiei, ceea ce justifică includerea recunoaşterii precoce a AVC în BLS (Tabelul 1, Fig 2).

1

Algoritmul pentru SCA

Fig 1.

Tabelul 1.Scala Cincinnati pentru AVC

Semn Normal AnormalParalizie facială(puneţi pacientul să arate dinţii sau să zâmbească

Amândouă părţile feţei se mişcă în mod egal

O parte a feţei nu se mişcă la fel de bine ca şi partea cealaltă

Căderea braţului(pacientul, cu ochii închişi, trebuie să ţină braţele întinse în faţă pt 10 secunde

Amândouă braţele se mişcă la fel sau nu se mişcă de loc

Un braţ nu se mişcă sau un braţ este mai jos decât celălalt

Vorbire anormală(puneţi pacientul să repete o propoziţie)

Pacientul foloseşte cuvintele corect Pacientul distorsionează cuvintele, foloseşte cuvinte greşite sau nu poate să vorbească

Interpretare: dacă oricare din aceste semne este anormal, probabilitatea de AVC este de 72%.

2

Evaluarea iniţială

Verificaţi starea de cunoştinţă

Evaluaţi căile respiratorii

Semne de obstrucţie a CRS?Deschideţi CRS folosind manevre manuale, aspiraţi CRS dacă este cazul

Da

Evaluaţi respiraţia

Nu

Semne de respiraţie inadecvată?

Nu

Consideraţi ventilaţia cu presiune pozitivă sau administrarea de O2

Da

Evaluaţi pulsul

Pulsul este absent?

Începeţi CTE, ataşaţi AED/defibrilator manual şi urmaţi protocolul

DaVerificaţi TA şi poziţia

pacientului

Nu

Luaţi anamneza şi efectuaţi examenul fizic

Administraţi nitroglicerină şi aspirină

Anamneză şi examen

Algoritmul pentru AVC

Fig 2.

Indicaţiile BLSStopul respirator (SR)Stopul respirator poate fi determinat de un număr mare de cauze care includ: Submersia/înecul AVC Obstrucţia CRS prin corp străin Intoxicaţia cu fum Epiglotita Supradozajul medicamentos Electrocutarea Sufocarea Traumatisme IMA Coma, indiferent de etiologie.

Când SR este primar, inima şi plămânii pot continua oxigenarea sângelui timp de mai multe minute, iar oxigenul va fi circulat în continuare către creier şi alte organe vitale. În primele minute, aceşti pacienţi vor continua să prezinte semne ale prezenţei circulaţiei. După instalarea SR sau când respiraţia devine inadecvată, eliberarea CRS şi reanimarea respiratorie sunt esenţiale pentru că menţin oxigenarea şi pot preveni stopul cardiac.

Stopul cardiac (SC)În stopul cardiac, circulaţia se opreşte şi

organele vitale sunt private de oxigen. Eforturile respiratorii ineficiente „gasping” (respiraţie agonică) pot să apară precoce în

3

Evaluarea iniţială

Verificaţi starea de cunoştinţă

Evaluaţi căile respiratorii

Semne de obstrucţie a CRS?Deschideţi CRS folosind manevre manuale, aspiraţi CRS dacă este cazul

Da

Evaluaţi respiraţia

Nu

Semne de respiraţie inadecvată?

Nu

Consideraţi ventilaţia cu presiune pozitivă sau administrarea de O2

Da

Evaluaţi circulaţia, pulsul şi TA

Anamneza şi

examenul fizic

Evaluare neurologică Timpul de la debutul

simptomelor GCS Scala pt AVC

Scorul de Comă GalsgowDeschiderea

ochilorCel mai bun

răspuns motor

Răspunsul verbal

4 - spontană 6 – la cerere 5 – coerent3 – la cerere 5 – localizea-

ză la stimul dureros

4 – confuz, dezordonat

2 – la stimul 4 – retrage 3 – fără sens1 - absentă 3 – flexie la

durere (decorticare)

2 – zgomote

2 – extensie la durere (decerebrare)

1 - absent

1 - absent

Scala Cincinnati

pt AVC

SC şi nu trebuie confundate cu respiraţiile eficiente. SC poate fi însoţit de următoarele ritmuri cardiace: Fibrilaţie ventriculară Tahicardie ventriculară fără puls (TV) Asistolie Activitate electrică fără puls (AEFP).

Utilizarea AEDFV şi TV se tratează cel mai eficient

prin defibrilare precoce. Utilizarea AED este considerată, în prezent, ca făcând parte din BLS. Ân cazul în care AED este disponibil, secvenţa acţiunilor din cadrul BLS se completează cu ataşarea acestuia şi defibrilare.

Secvenţialitatea BLS: evaluare, anunţarea sistemului de urgenţă, ABC-ul resuscitării şi defibrilarea.Acest algoritm BLS se aplică la victimele cu vârsta mai mare de 8 ani.

Algoritmul resuscităriiBLS constă dintr-o serie de gesturi

efectuate secvenţial: Evaluarea Susţinerea funcţiilor vitale

Fazele de evaluare din BLS sunt esenţiale. Nici o victimă nu trebuie supusă manevrelor RCP (poziţionare, deschiderea CR, reanimarea respiratorie, CTE) dacă nu s-a stabilit nevoia RCP printr-o evaluare corectă.

Fiecare etapă a ABC-ului RCP – airway (căile respiratorii), breathing (respiraţia), circulation (circulaţia) – începe cu o fază de evaluare: evaluarea stării de cunoştinţă, respiraţiei şi circulaţiei.

Evaluarea stării de cunoştinţăDupă determinarea siguranţei locului,

salvatorul care ajunge la locul unde se găseşte victima, trebuie să evalueze rapid orice leziune şi să determine starea de cunoştinţă. Scuturaţi cu blândeţe victima şi strigaţi „Cum vă simţiţi?”.

Dacă victima a suferit un traumatism la

nivelul capului sau gâtului sau dacă se

suspicionează un traumatism al gâtului, mişcaţi victima numai dacă este absolut necesar. Manevrarea incorectă poate provoca paralizia victimei cu leziuni ale coloanei vertebrale sau ale măduvei spinării.

Activarea sistemului medical de urgenţă (SMU)

Activarea SMU se face telefonic. Persoana care telefonează trebuie să furnizeze următoarele informaţii:

1. locul unde s-a produs urgenţă (puncte de reper)

2. numărul de telefon de unde sună3. ce s-a întâmplat: IMA, accident rutie,

etc4. numărul de persoane care au nevoie

de ajutor5. starea victimei (victimelor)6. ce ajutor primeşte victima (de exemplu

„se face RCP” sau „folosim AED”)7. orice alte informaţii sunt cerute.

Căile respiratoriiDacă victima este inconştientă, trebuie

să se determine dacă victima respiră adecvat. Pentru a evalua respiraţia, victima trebuie să fie în decubit dorsal, cu căile respiratorii deschise.

Poziţionarea victimeiPentru ca evaluarea şi eforturile de

resuscitare să fie eficiente, victima trebuie să fie în decubit dorsal pe o suprafaţă plată şi fermă. Dacă victima zace cu faţa în jos, ea trebuie rostogolită ca un tot, astfel încât capul, umerii şi toracele să se mişte simultan, fără răsuciri. Capul şi gâtul trebuie să rămână în acelaşi plan cu toracele, iar corpul trebuie mişcat ca un tot. Victima care nu respiră trebuie să fie pe spate, cu braţele pe lângă corp.

Poziţia salvatoruluiSalvatorul trebuie să fie lateral de

victimă, pregătit să efectueze atât reanimarea respiratorie, cât şi CTE.

Deschiderea CRSCând victima este inconştientă, tonusul

muscular scade şi limba şi epiglota obstrua faringele. În cazul victimelor inconştiente, limba este cea mai frecventă cauză de obstrucţie a CRS. Pentru că limba este fixată pe maxilarul inferior, deplasarea acestuia în faţă va îndepărta limba şi va deschide CR.

Limba sau epiglota, sau amândouă pot crea o obstrucţie când eforturile inspiratorii spontane determină o presiune negativă în

4

CR; aceasta produce un mecanism de tip valvă care poate obstrua intrarea în trahee.

Dacă nu există semne clare de traumatism cranian sau a coloanei cervicale aplicaţi manevra de hiperextensie a capului şi ridicare a bărbiei, manevră care va fi descrisă în cele ce urmează. Îndepărtaţi orice corp străin sau resturi de vomismente de la nivelul cavităţii bucale.

Cu ajutorul degetelor învelite cu o bucată de material ştergeţi resturile lichide sau semilichide de la acest nivel. Menţinând bărbia în poziţia menţionată, îndepărtaţi cu ajutorul indexului resturile solide din cavitatea bucală.

Manevra de hiperextensie a capului – ridicarea bărbiei. Pentru a realiza hiperextensia capului, plasaţi una dintre mâini pe fruntea victimei şi exercitaţi o presiune fermă, cu ajutorul palmei, astfel încât capul să fie deplasat posterior.

În continuare plasaţi degetele de la cealaltă mână la nivelul marginii inferioare a mandibulei, în apropierea bărbiei. Ridicaţi mandibula astfel încât să obţineţi apropierea arcadelor dentare. Această manevră susţine mandibula şi contribuie la hiperextensia capului. Nu exercitaţi o presiune prea mare la nivelul ţesuturilor moi de la nivelul mandibulei pentru că astfel s-ar putea produce obstrucţia căilor aeriene. Nu utilizaţi policele pentru

manevra de ridicare a bărbiei. Deschideţi gura victimei pentru a favoriza respiraţia spontană şi pentru a permite realizarea respiraţiei gură la gură.

Subluxaţia mandibulei. Plasaţi câte o mână de foecare parte a capului victimei, astfel încât coatele să se sprijine pe suprafaţa pe care se află întinsă victima. Prindeţi unghiurile mandibulei şi riidcaţi cu ambele mâini. Dacă orificiul bucal se închide prin apropierea buzelor, îndepărtaţile cu ajutorul policelor. Dacă este necesară respiraţia gură – la – gură în timpul în care menţineţi mandibula în această poziţie, obstruarea nărilor se poate obţine prin comprimarea acestora cu ajutorul obrazului. Această manevră este foarte eficientă pentru eliberarea CRS, dar este obositoare şi tehnic dificilă pentru cel care o realizează.

Subluxaţia mandibulei, fără hiperextensia capului este cea mai sigură modalitate de eliberare a CRS la un pacient cu suspiciune de traumatism al coloanei cervicale. Menţineţi capul în poziţie fără a efectua mişcări de extensie sau de lateralitate.

Respiraţia Evaluarea: Verificaţi respiraţia.

Pentru evaluarea respiraţiei plasaţi-vă urechea lângă gura şi nasul pacientului în timp ce menţineţi căile aeriene libere. Apoi, cu privirea îndreptată spre toracele pacientului, urmăriţi mişcările de ridicare sau coborâre a toracelui, ascultaţi dacă se aude expirul şi încfercaţi să simţiţi fluxul de aer din timpul expirului.

5

Dacă nu se produc mişcări de ridicare şi coborâre a toracelui sau expirul nu se produce, atunci pacientul nu respiră. Această evaluare nu trebuie să dureze mai mult de 10 secunde.

Majoritatea victimelor aflate în stop cardiac sau respirator nu prezintă nici un fel de semne de existenţă a respiraţiei. Totuşi, uneori, victima poate prezenta mişcări respiratorii, ineficiente. Unele victime fac eforturi mari dar ineficiente şi prezintă semne ale obstrucţiei CRS. În acest caz, eliberarea CRS poate determina reluarea respiraţiei spontane eficiente.

În unele situaţii victime care au CRS libere nu efectuează decât mişcări respiartorii slabe, ineficiente. Respiraţia agonică (gasping) este o altă formă de respiraţie ineficientă care poate fi observată în faza timpurie a stopului cardiac. Absenţa respiraţiei sau ineficienţa acesteia necesită intervenţia rapidă prin reanimarea respiratorie. Dacă nu sunteţi sigur că respiraţia victimei este eficientă, aplicaţi imediat măsurile de reanimare respiratorie.Dacă, după efectuarea RCP sau în cursul acesteia, victima îşi reia respiraţia spontană şi prezintă semne de reluare a circulaţiei sanguine (puls, respiraţie normală, tuse, mişcări), continuaţi să menţineţi CRS libere. Plasaţi victima în poziţie de siguranţă dacă victima continuă să-şi menţină respiraţia şi circulaţia spontană.

Poziţia de siguranţă.Este utilizată în cazul pacienţilor

inconştienţi dar care prezintă respiraţie spontană şi semne de circulaţie sanguină. Dacă o victimă inconştientă se află în decubit dorsal şi respiră spontan, se poate produce4 obstrucţia CRS prin vomismente, mucozităţi, deplasarea posterioară a limbii. Aceste problelme pot fi eliminate prin plasarea victime

într-o poziţie care să-i permită ca lichidele să se scurgă liber din cavitatea bucală.

Trebuie obţinut un compromis între poziţia ideală necesară pentru menţinerea libertăţii CRS şi poziţia optimă care să permită supravegherea victimei în timp ce segmentele corpului sunt plasate într-o poziţie apropiată de cea fiziologică. Este utilizată o poziţie de decubit lateral, uşor modificat, pentru a obţine o mai bună stabilitate a victimei care permite drenajul liber al lichidelor din cavitatea bucală şi nu determină flexia laterală excesivă a coloanei cervicale.

Există mai multe variante, fiecare cu avantajele sale. Nici una dintre acestea nu este perfectă pentru toate victimele. Când decideţi care poziţie să utilizaţi, luaţi în considerare următoarele 6 principii:

1. victima trebuie să fie într-o poziţie cât mai apropiată de decubitul lateral adevărat, cu capul plasat astfel încât să permită drenarea liberă a lichidelor din cavitatea bucală.

2. poziţia trebuie să fie stabilă3. trebuie să evitaţi exercitarea de presiuni

asupra toracelui, care ar pute să stânjenească respiraţia.

4. trecerea la/de la decubitul dorsal trebuie să se facă uşor şi sigur, cu menajarea coloanei vertebrale în cazurile cu suspiciune de traumatism la acest nivel.

6

5. poziţia victimei să permită supravegherea şi accesul la CRS

6. poziţia respectivă, în sine, să producă leziuni victimei.

Este foarte important ca în cursul mobilizării victimei pentru obţinerea poziţiei de siguranţă să nu se producă leziuni suplimentare. În cazul traumatismelor această mobilizare se va efectua doar dacă nu se poate obţine altfel eliberarea CRS, sau în situaţia salvatorului unic dacă acesta trebuie să lase pentru un anumit timp victima singură. Dacă menţinerea poziţiei de siguranţă este necesară peste 30 minute, pacientul va fi plasat alternativ pe ambele părţi

Efectuarea respiraţiei artificialeCând efectuaţi ventilaţia artificială,

trebuie să obţineţi expansionarea plămânilor victimei la fiecare respiraţie.

Respiraţia gură – la – gură. Respiraţia artificială gură – la – gură, este o modalitate rapidă, eficientă, de ventilare a victimei şi pentru furnizarea de oxigen acesteia. Aerul expirat conţine oxigen în cantitate suficientă pentru a suplini necesarul victimei.

Pentru a efectua acest tip de respiraţie menţineţi permeabilitatea CRS, pensaţi nasul, şi aplicaţi gura peste gura pacientului. Plasaţi una dintre palme pe fruntea victimei, iar cu policele şi indexul aceleiaşi

mâini pensaţi nasul. Pensarea împiedică scurgerea aerului prin orificiile nazale. Inspiraţi profund şi aplicaţi gura peste cea a victimei astfel încât să nu fie posibilă scurgerea aerului pe lângă buze. Efectuaţi respiraţiile încet, acordând peste 2 secunde fiecărei respiraţii şi asigurâdu-vă că toracele se ridică la fiecare respiraţie. Va trebui să efectuaţi aproximativ 10 – 12 respiraţii / minut (1 respiraţie la fiecare 4 – 5 secunde), dacă este necesară numai ventilaţia artificială.

Numărul respiraţiilor care se efectuează variază în diferite zone ale lumii şi nu există date suficiente care să demonstreze superioritatea uneia sau alteia dintre abordări. În Statele Unite se efectuează 2 respiraţii, în timp ce în Europa, Australia şi Noua Zeelandă se efctuează 5 respiraţii pentru a iniţia resuscitarea. Fiecare abordare îşi are avantajele ei. Efectuarea unui număr mai mic de respiraţii la început permite evaluarea mai precoce a circulaţiei şi începerea rapidă a manevrelor de susţinere a acesteia, precum şi ataşarea rapidă a defibrilatorului (deci şi a defibrilării). Efectuarea unui număr mai mare de respiraţii permite corectarea hipoxiei şi hipercarbiei. Deci recomandarea generală este de a se efectua 2 – 5 respiraţii la debutul RCP.

Deseori, în cursul respiraţiei gură – la gură, se poate produce pătrunderea aerului la nivelul stomacului, ceea ce poate determina complicaţii redutabile cum ar fi: regurgitarea conţinutului gastric aspirarea conţinutului gastric pneumonia

De asemenea prin creşterea presiunii intragastrice se produce ascensionarea diafragmului, ceea ce determină limitarea inflaţiei pulmonare, reducând astfel complianţa sistemului respirator. Inflaţia gastrică apare atunci când presiunea din esofag depăşeşte presiunea la care se deschide sfincterul esofagian inferior, permiţând pătrunderea

7

aerului în stomac în cursul ventilaţiei artificiale. În timpul stopului cardiac posibilitatea inflaţiei gastrice creşte datorită relaxării sfincterului esofagian inferior. Alţi factori care favorizează pătrunderea aerului la nivel gastric sunt: timpul inspirator redus, volumul inspirator crescut şi creşterea presiunii la nivelul căilor respiratorii.

Protocoalele mai vechi recomandau asigurarea unui volum inspirator de 800 ml până la 1200 ml, administrat pe parcursul a 1-2 secunde. Pentru evitarea inflaţiei gastrice, un volum inspirator mai redus ar fi mai sigur, dar şi ineficient în asigurarea oxigenării adecvate, cu excepţia situaţiilor în care este posibilă suplimentarea cantităţii de oxigen furnizate, cu ajutorul unei măşti faciale.

Pentru a reduce riscul inflaţiei gastrice în cursul respiraţiei gură – la – gură efectuaţi respiraţii scurte, cu adaptarea volumului inspirator astfel încât acesta să fie la valoarea cea mai mică care determină ridicarea toracelui la fiecare respiraţie. La majoritatea adulţilor, acest volum este de aproximativ 10ml/kg (aproximativ 700 – 1000 ml) şi trebuie administrat în cursul a 2 secunde. Aceste recomandări au fost făcute pentru a reduce riscul major al inflaţiei gastrice, în timp ce se asigură o saturaţie în oxigen adecvată a sângelui arterial pe parcursul SCR.

Dacă efectuaţi un inspir profund înaintea fiecărei insuflări, veţi realiza îmbunătăţirea conţinutului în oxigen a aerului pe care îl expiraţi, furnizând astfel o cantitate mai mare de oxigen victimei. Ventilaţia artificială este adecvată dacă toracele se ridică şi coboară în timpul fiecărei respiraţii şi dacă simţiţi şi auziţi aerul expirat de victimă. Când este posibil continuaţi să asiguraţi permeabilitatea CRS şi între insuflări, pentru a permite un expir eficient.

Dacă primele încercări de ventilare a unui pacient eşuează, repoziţionaţi capul acestuia şi încercaţi din nou. Poziţionarea incorectă a capului şi bărbiei este cauza cea mai frecventă a insuccesului ventilării. Dacă nici după repoziţionare nu se poate realiza ventilarea victimei, salvatorul trebuie să continue cu manevrele de extragere a corpilor străini din CRS.

Respiraţia gură – la – nas. Este recomandată atunci când este imposibilă ventilarea victimei prin cavitatea bucală, gura acesteia nu poate fi deschisă (trismus), există leziuni semnifixcative la acest nivel, sau nu se poate realiza o plasare corectă pentru realizarea respiraţiei gură – la – gură. Respiraţia gură – la – nas poate fi metoda cea mai bună pentru ventilarea unei victime salvate de la înec. În timp ce mâinile salvatorului susţin capul şi umerii victimei, se poate începe

ventilarea de îndată ce capul victimei a ieşit de sub nivelul apei.

Pentru a efectua respiraţie gură – la – nas efectuaţi hiperextensia capului cu una dintre mâini plasată pe fruntea victimei, în timp ce cu cealaltă se va ridica mandibula până când orificiul bucal se închide. Efectuaţi un inspir profund, acoperiţi cu gura orificiile nazale ale victimei şi expiraţi prin acestea, apoi eliberaţi narinele pentru a permite expirul pasiv. Uneori este necesară şi deschiderea gurii pentru a permite expirul pasiv; acest gest este important în special în situaţia obstrucţiei parţiale nazale.

Respiraţia gură – la – stomă. Traheostomia este o cale de respiraţie permanentă practicată în regiunea anterioară a gâtului. Când o persoană cu traheostomie necesită respiraţie artificială, trebuie efectuată respiraţia gură – la – stomă. Plasaţi-vă gura în jurul orificiului de traheostomie, expiraţi în aceasta şi apoi eliberaţi orificiul pentru a permite expirul pasiv. La nivelul traheostomei poate exista o canulă traheală care trebuie să fie permeabilă pentru a permite atât respiraţia spontană cât şi cea artificială. Dacă această canulă este obstruată, ea trebuie curăţată sau înlocuită. Dacă există un reflux al aerului pe care îl insuflaţi, la nivelul nasului sau gurii pacientului, obstruaţi-le cu ajutorul unei măşti faciale potrivite. Acest reflux poate fi evitat dacă efectuaţi respiraţia artificială prin intermediul unei canule traheale prevăzute cu balonaş gonflabil.

Respiraţia gură – la – stomă. Traheostomia este o cale de respiraţie permanentă practicată în regiunea anterioară a gâtului. Când o persoană cu traheostomie necesită respiraţie artificială, trebuie efectuată respiraţia gură -–la – stomă. Plasaţi-vă gura în jurul orificiului de traheostomie, expiraţi în aceasta şi apoi eliberaţi orificiul pentru a permite expirul pasiv. La nivelul traheostomei poate exista o canulă traheală care trebuie să fie permeabilă pentru a permite atât respiraţia spontană cât şi cea artificială. Dacă această canulă este obstruată, ea trebuie curăţată sau înlocuită. Dacă există un reflux al aerului pe care îl insuflaţi, la nivelul nasului sau gurii pacientului, obstruaţi-le cu ajutorul unei măşti faciale potrivite. Acest reflux poate fi evitat dacă efectuaţi respiraţia artificială prin intermediul unei canule traheale prevăzute cu balonaş gonflabil.Respiraţia gură – la – mijloc de protecţie. Unii salvatori preferă să utilizeze un mijloc de protecţie în cursul efectuării respiraţiei artificiale gură – la – gură. Utilizarea acestor mijloace de protecţie trenuie încurajată în cazul

8

în care salvatorul va efectua respiraţia artificială la persoane necunoscute. Există două mari categorii de mijloace de protecţie: dispozitivele gură – la – mască şi măştile faciale. Dispozitivele gură - la - mască prezintă o valvă unidirecţională care nu permite pătrunderea aerului exhalat de victimă în gura salvatorului. Măştile faciale nu au această valvă iar aerul exhalat trece prin spaţiul dintre mască şi faţa victimei. Mijloacele de protecţie nu trebuie să opună rezistenţă fluxului de aer pentru a permite o ventilare optimă.

Respiraţia cu ajutorul măştii faciale. Spre deosebire de dispozitivele gură – la – mască, măştile faciale sunt reprezentate doar de o folie de plastic sau silicon care separă salvatorul de victimă. Deschizătura din masca facială este plasată în dreptul gurii victimei. La anumite modele există şi un scurt tub de plastic (1,5-2 cm), care se va plasa în cavitatea bucală a victimei deasupra limbii. Pensaţi nasul victimei şi aplicaţi gura la nivelul orificiului din masca facială, în timp ce menţineţi hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei sau subluxaţia mandibulei. Efectuaţi respiraţii lente ( de câte 2 secunde) prin intermediul valvei unidirecţionale sau a filtrului de aer existent în orificiul măştii, permiţănd aerului expirat să treacă între mască şi faţa pacientului.

Masca facială trebuie să rămână pe faţa victimei pe tot parcursul RCP. Dacă pacientul prezintă vărsături în timpul resuscitării, întoarceţi imediat capul acestuia lateral, îndepărtaţi masca facială şi eliberaţi căile respiratorii. Apropierea de faţa victimei precum şi posibilitatea de contaminare sunt dezavantajele utilizării măştii faciale. În plus, eficacitatea măştilor faciale nu a fost demonstrată. Din aceste considerente cadrele medicale şi salvatorii cu experienţă vor utiliza de preferinţă alte mijloace de protecţie.

Volumul inspirator şi timpii respiratori vor fi aceiaşi ca şi în cazul în care nu se utilizează aceste mijloace de protecţie.

Respiraţia gură – la – mască. Este utilizată o mască transparentă cu sau fără valvă unidirecţională. Anumite măşti permite administrarea suplimentară de oxigen.

Respiraţia gură – la – mască este mai eficientă deoarece permite salvatorului să-şi folosească ambele mâini pentru a etanşa masca la faţa victimei. Există două posibilităţi de a utiliza această mască: în cadrul primei metode, salvatorul se

plasează deasupra capului victimei (metoda cefalică). Această metodă poate fi utilizată de un salvator în cazul unei victime în stop respirator (dar nu şi stop cardiac), sau de 2 salvatori în cursul RCP.

Această metodă presupune şi efectuarea subluxaţiei mandibulare şi are avantajul că salvatorul se află cu faţa la toracele victimei, ceea ce îi permite să urmărească mişcările acestuia.

cea de-a doua metodă (metoda laterală) presupune plasarea laterală a salvatorului faţă de victimă şi efectuarea de către acesta a manevrei de hiperextensie a capului – ridicarea bărbiei. Această metodă este ideală pentru RCP efectuată de un singur salvator, deoarece acesta nu trebuie să-şi schimbe poziţia pentru a efectua respiraţia artificială şi compresiunile toracice.

Tehnica cefalică. Plasaţi-vă deasupra capului victimei şi

urmaţi următorii paşi: aplicaţi masca pe faţa victimei, folosind

drept ghid puntea nazală a acesteia. plasaţi policele şi eminenţa tenară de-a

lungul marginii laterale a măştii plasaţi indexul de la ambele mâini sub

marginea mandibulei şi ridicaţi-o către mască, în timp ce efectuaţi hiperextensia capului. Plasaţi celelalte degete sub unghiul mandibular.

în timp ce ridicaţi mandibula, apăsaţi masca cu ajutorul policelor şi al eminenţelor tenare pentru a obţine o mai bună etanşare

efectuaţi respiraţii lente (2 secunde) în timp ce urmăriţi ridicarea toracelui.

O variantă a acestei metode este de a utiliza policele şi indexul de la fiecare mână pentru a realiza etanşarea măştii la faţa victimei. Celelalte degete sunt utilizate pentru a efectua subluxaţia mandibulei şi hiperextensia gâtului. În ambele variante ale metodei cefalice, salvatorul îşi poate folosi ambele mâini pentru etanşarea măştii la faţa victimei şi eliberarea CRS. La victimele cu suspiciune de lewziune a coloanei cervicale nu se efectuează hiperextensia capului.

Metoda laterală. Plasaţi-vă lângă capul victimei pentru a

putea efectua atât respiraţia artificială cât şi compresiunile toracice: aplicaţi masca pe faţa victimei, folosind

drept ghid puntea nazală a acesteia etanşaţi masca prin plasarea unei mâini

aproape de fruntea pacientului, cu indexul şi policele mâinii respective de-a lungul marginii superioare a măştii, iar policele de la cealată mână de-a lungul marginii inferioare a măştii.

plasaţi celelalte degete ale mâinii, situate în partea inferioară, la nivelul mandibulei şi

9

în timp ce efectuaţi hiperextensia capului – ridicarea bărbiei, exercitaţi o presiune fermă asupra mandibulei.

etanşaţi masca pe faţa victimei efectuaţi respiraţii lente în timp ce urmăriţi

ridicarea toracelui.În cursul RCP cu 2 salvatori masca poate

fi utilizată în mai multe feluri. Metoda trebuie aleasă în funcţie de materialul disponibil şi de experienţa salvatorului. Dispozitivele orofaringiene şi aplicarea unei presiuni asupra cartilajului cricoid pot fi utilizate în cursul respiraţiei gură – la – mască.

Dacă nu avem la îndemână o sursă de oxigen volumul inspirator şi timpii respiratori vor fi aceiaşi cu cei de la respiraţia gură – la – gură. Dacă se administrează oxigen suplimentar este recomandată reducerea volumului inspirator până la 6 – 7 ml/kg sau 400 – 600 ml administraţi pe parcursul a 1-2 secunde. Volumele inspiratorii mai mici sunt eficiente pentru menţinerea unei saturaţii în oxigen adecvate a sângelui arterial, dar nu permite realizarea normocarbiei. În acelaşi timp aceste volume mici scad riscul inflaţiei gastrice şi a complicaţiilor acesteia.

Presiunea cricoidiană.Această manevră realizează deplasarea posterioară a traheei, comprimând esofagul pe coloana cervicală în cursul respiraţiei artificiale. Presiunea cricoidiană este eficientă în prevenirea inflaţiei gastrice, reducnd riscul regurgitării şi aspirării. Trebuie aplicată doar la victime inconştiente.

Utilizarea corectă a acestei metode presupune existenţa unui salvator suăplimentar care să efectueze această presiune pe tot parcursul respiraţiei artificiale. În cosecinţăp acestă metodă va fi folosită doar de cadrele medicale

când există o persoană suplimentară. Tehnica efectuării este următoarea: localizaţi cartilajul cricoid cu ajutorul

indexului deplasaţi-vă cu iondexul spre marginea

inferioară a cartilajului şi identificaţi primul inel traheal de sub acesta.

cu ajutorul indexului şi policelui aplicaţi o presiune fermă la nivelul cartilajului.

Este de preferat ca presiunea exercitată să fie mai mică decât mare, mai ales la copii.

Respiraţia artificială fără compresuni toracice

Efectuaţi 2 respiraţii lente pe parcursul a 2 secunde fiecare, permiţând expirul între două insuflări. Astfel se poate evita inflaţia gastrică, regurgitarea şi aspirarea. În cazul stopului respirator, când nu este necesară efectuarea compresiunilor toracice, efectuaţi 10 – 12 reswpiraţii/minut (1 respiraţie la fiecare 4-5 secunde). Verificaţi continuu la intervale de câteva minute, dacă pacientul mai prezintă semne ale existenţei circulaţiei.

CirculaţiaEvaluarea: verificarea semnelor

circulatoriiÎncă de la primele algoritmuri elaborate

în 1968, verficarea pulsului era considerată metoda de aur pentru a afla dacă inima mai bate. În algoritmul RCP, absenţa pulsului indică stopul cardiac şi necesitatea efectuării compresiilor toracice. În prezent absenţa pulsului indică necesitatea conectării unui defibrilator. Studii efectuate în ultima vreme au demonstrat că utilizarea pulsului ca test diagnostic pentru stopul cardiac este extrem de limitată atât ca acurateţe, sensibilitate cât şi specificitate.

Evaluarea semnelor care identifică prezenţa circulaţiei constă în verificarea pulsului concomitent cu evaluarea respiraţiei, prezenţa tusei sau a mişcărilor victimei. În practică evaluarea semnelor care arată prezenţa circulaţiei se efectueză astfel: se efectuează câteva respiraţii la o victimă

inconştientă care nu răspunde la stimuli căutarea semnelor care atestă prezenţa

circulaţiei, în paralel cu verificarea pulsului:a. cu urechea plasată lângă gura şi

nasul victimei priviţi, ascultaţi, simţiţi, urmărind semne ale respiraţiei normale sau tuse

b. verificaţi rapid dacă victima se mişcă

dacă victima nu respiră normal, nu tuşeşte, sau nu se mişcă, începeţi imediat compresiunile toracice

10

Această evaluare nu trebuie să dureze mai mult de 10 secunde. Dacă nu sunteţi sigur că există puls, începeţi imediat compresiunile toracice. La victimele peste 1 an, pentru verificarea pulsului este preferată artera carotidă, iar ca alternativă, artera femurală. La acest nivel pulsul persistă chiar şi atunci când hipotensiunea sau perfuzia diminuată determină dispariţia pulsului periferic. Pentru localizarea arterei carotide menţineţi capul în hiperextensie, cu o mână plasată pe fruntea victimei, în timp ce cu cealată localizaţi traheea (utilizând 2-3 degete).

Plasaţi aceste degete în spaţiul dintre trahee şi muşchii laterali ai gâtului, unde poate fi palpată artera carotidă. Presiunea pe care o aplicaţi la acest nivel trebuie să fie minimă pentru a nu comprima artera. De obicei este mai uşor de palpat artera de aceeşi parte a gâtului cu salvatorul.

Efectuaţi compresiuni toracice.Compresiunil toracice reprezintă

aplicarea unei presiuni ritmice, secvenţiale, asupra jumătăţii inferioare a sternului. Aceste compresiuni determină flux sanguin prin creşterea presiunii intratoracice sau comprimând direct inima. Asigurarea circulaţiei sângelui prin plămân, asociată cu o ventilaţie artificială eficientă vor furniza creierului şi organelor vitale oxigenul necesar până la momemntul realizării defibrilării. Studiile efectuate susţin necesitatea unei frecvenţe a compresinilor mai mare de 80 / min pentru a se asigura un flux sanguin adecvat pe parcursul resuscitării. Din aceste considerente fercvenţa recomandată este de 100/min. Frecvenţa compresiunilor se referă la viteza efectuării şi nu la numărul compresiunilor efectiv realizate în cursul unui minut. În cazul unui salvator unic numărul compresiunilor efectuate pe parcursul a 1 min, cu o frecvenţă de 100/min, va fi mai

mic de 100 deoarece acesta trebuie să efectueze şi respiraţia artificială. Numărul efectiv al compresiunilor toracice depinde de acurateţea efectuării acestora precum şi de timpul necesar eliberării CRS şi efectuării respiraţiei artificiale.

Algoritmurile BLS precedente recomandau un raport de 15 compresiuni la 2 respiraţii în cazul unui singur salvator şi de 5 compresiuni la 1 respiraţie în aczul a 2 salvatori. Raportul de 15:2 permite efectuarea unui număr mai mare de compresiuni pe parcursul unui minut decât raportul 5:1 (64 faţă de 50). S-a demonstrat că adulţii aflaţi în SCR pot fi salvaţi mai uşor dacă se efectuează un număr mai mare de compresiuni, chiar dacă victimele vor primi un număr mai redus de ventilaţii. Calitatea respiraţiei artificiale şi a compresiunilor nu este afectată de raportul menţionat.

În cursul stopului cardiac, presiunea de perfuzie coronariană creşte odată cu creşterea performanţei compresiunilor toracice. Această presiune este mai mare după 15 compresiuni succesive decât după 5. De aceea, după fiecare pauză pentru ventilare, trebuie efectuate câteva compresiuni înainte ca să se atingă nivelele presionale de dinainte de pauză. Din aceste considerente se recomandă ca raportul de 15:2 să fie menţinut atât în RCP cu salvator unic, cât şi în cazul RCP cu 2 salvatori. Se fac în continuare cercetări pentru a se stabili dacă creşterea în continuare a acestui raport poate îmbunătăţi eficienţa RCP. Odată ce calea respiratorie a fost asigurată (sondă de intubaţie orotraheală, etc.) compresiunile şi respiraţiile pot fi efectuate în paralel, cu un raport de 5:1.

În practică există tendinţa ca frecvenţa cu care se efectuează compresiunile să fie mai mică de 100. Din acest motiv pot fi utile diferite sisteme audio care să faciliteze menţinerea ritmului adecvat în cursul RCP.

Victima trebuie să fie întinsă în decubit dorsal pe o suprafaţă rigidă pentru a eficientiza compresiunile toracice şi a creşte fluxul sanguin cerebral. Când capul este situat pe un plan mai elevat decât cel al cordului, fluxul sanguin cerebral se reduce. Dacă victima nu poate fi deplasată din pat, plasaţi sub ea o scândură, pentru a creşte eficienţa compresiunilor.

11

Tehnica compresiunilor:

1. plasaţi-vă degetele la nivelul rebordului costal

2. identificaţi apendicele xifoid

3. plasaţi podul palmei la nivelul jumătăţii inferioare a sternului, iar cealată mână deasupra primeia. Asiguraţi-vă că axa podului palmei coincide cu axa sternului victimei. Acest fapt va menţine punctul de presiune maximă pe suprafaţa sternului, împiedicând fracturile costale. Nu efectuaţi compresiunile la nivelul apendicelui xifoid

4. degetele pot fi flectate sau în extensie, dar nu trebuie să se atingă de toracele victimei

Dacă întâmpinaţi dificultăţi în obţinerea unei forţe eficiente, ca alternativă, puteţi apuca

articulaţia mâinii plasate pe torace, cu cealată mână realizând astfel presiunea prin comprimarea cu ambele mâini. Această metodă este utilă pentru salvatorii care prezintă leziuni artritice la nivelul articulaţiilor mâinii.

O metodă simplificată de a obţine poziţionarea corectă a mâinilor este de a plasa podul palmei la jumătatea distanţei dintre mameloane, pe linia care le uneşte.

Pentru a efectua compresiuni toracice eficiente trebuie respectate următoarele principii:1. articulaţia cotului trebuie blocată în

extensie, astfel încât braţul şi antebraţul să fie aliniate. Plasaţi-vă cu umerii deasupra mâinilor, astfel încât presiunea exercitată asupra sternului să fie perpendiculară pe acesta. Dacă direcţia de exercitare a presiunii nu este verticală, toracele victimei va avea tendinţa de a se răsuci, iar în acest caz o parte din presiunea exercitată se va pierde, iar compresiunile vor fi mai puţin eficiente.

12

2. realizaţi o deprimare a sternului cu aproximativ 4 – 5 cm (la adultul de talie medie). Compresiunea sternală optimă este atinsă atunci când se obţine un puls carotidian sau femural palpabil. Dar verificarea pulsului în timpul efectuării compresiunilor toracice necesită un salvator suplimentar. Prezenţa pulsului în timpul compresiunilor nu este un indicator fidel, deoarece o undă de puls poate apare chiar şi în absenţa fluxului sanguin. De aceea pentru a obţine compresiuni toracice eficiente trebuie să realizăm deprimarea sternului cu 4-5 cm la fiecare compresiune.

3. eliberaţi toracele după fiecare compresiune pentru a permite fluxul sanguin către torace şi deci către cord. Trebuie să permiteţi revenirea toracelui la poziţia normală şi în acelaşi timp să menţineţi mâinile pe torace. Frecvenţa compresiunilor trebuie să fie de aproximativ 100/min.

4. Perfuzia cerebrală şi coronariană optimă sunt obţinute atunci când 50% din ciclu este alocat compresiunii şi 50% relaxării.

5. nu modificaţi poziţia mâinilor pe parcursul efectuării unui ciclu de 15 compresiuni, dar permiteţi toracelui să revină la poziţia normală.

Respiraţia artificială şi compresiunile toracice trebuie combinate pentru a obţine o RCP eficientă.

În timpul stopului cardiac, CTE bine efectuate pot duce la vârfuri ale TAS de 60 – 80 mmHg, însă TAD ămâne scăzută, ceea ce înseamnă că în artera carptidă TA ajunge până la 40 mmHg. Din punct de vedere cardiac, rezultatele CTE sunt, probabil, 25 – 33% din valorile normale şi scad pe parcursul unui RCP prelungit. Circulaţia sanguină se poate optimiza, în cursul CTE, efectuând compresiile toracice cu o forţa şi durata recomandată şi cu frecvenţă de 100/min.

DefibrilareaLa marea majoritate a adulţilor, SCR non-traumatic se datoreşte FV. Pentru aceşti pacienţi, timpul dintre colaps şi defibrilare este principalul factor determinant al supravieţuirii. Supravieţuirea în urma unui SCR cu FV scade cu aproximativ 7-10% pentru fiecare minut scurs până la defibrilare, ceea ce subliniază importanţa defibrilării precoce. Personalul medical instruit în BLS trebuie să cunoască modalitatea de utilizarea defibrilatorului din dotare, acestea fiind obligatorii în urice serviciu de urgenţă spitalicesc sau prespitalicesc.

RCP efectuat de un salvator1. Evaluarea: determinaţi starea de

cunoştinţă. Dacă este inconştient2. Alertaţi SMU: aceasta trebuie efectuată în

funcţie de protocoalele locale.3. Airway (deschiderea CRS): poziţionaţi

victima şi deschideţi CRS prin hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei sau subluxarea mandibulei.

4. Breathing (respiraţia): evaluaţi respiraţia pentru a identifica absenţa respiraţiei sau respiraţia ineficientă. Dacă victima este inconştientă cu

respiraţie normală şi nu se suspicionează leziuni ale coloanei vertebrale, plasaţi victima în poziţia de siguranţă menţinând CRS deschise.

Dacă o victimă adultă este inconştientă şi nu respiră, începeţi reanimarea respiratorie. Efectuaţi 2-5 respiraţii iniţiale. Dacă nu puteţi efectua respiraţiile iniţiale, repoziţionaţi capul şi încercaţi din nou. Dacă nici acum nu reuşiţi să faceţi ca toracele să se ridice cu fiecare respiraţie:

Ori de câte ori deschideţi gura victimei, uitaţi-vă dacă nu există un corp străin pe care să-l puteţi îndepărta

Efectuaţi manevra Heimlich pentru persoanele inconştiente

Asiguraţi-vă că toracele victimei se ridică cu fiecare respiraţie pe care o efectuaţi.

După efectuarea a 2-5 respiraţii eficiente, evaluaţi semnele de circulaţie.

6. Circulation (circulaţia). Căutaţi semnele de circulaţie: după respiraţiile iniţiale, uitaţi-vă dacă victima nu respiră normal, tuşeşte sau face mişcări ca răspuns la respiraţiile iniţiale. Palpaţi pulsul carotidian pentru cel mult 10 secunde. Dacă nu există semne de circulaţie, începeţi CTE:

13

Poziţionaţi corect mâinile. Efectuaţi 15 CTE cu o frecvenţă de

aproximativ 100 compresii pe minut. Realizaţi o înfundare a toracelui de 4-5 cm la fiecare compresie. Asiguraţi-vă că permiteţi toracelui să revină la normal după fiecare compresie, fără a pierde contactul cu sternul şi poziţia corectă a mâinilor. Număraţi cu voce tare: 1 şi, 2 şi, 3 şi, 4 şi, 5 şi, 6 şi, 7 şi, 8 şi, 9 şi, 10 şi, 11, 12, 13, 14, 15.

Deschideţi CRS şi efectuaţi 2 respiraţii lente (cu durată de 2 secunde fiecare).

Repoziţionaţi mâinile şi efectuaţi 15 noi CTE cu o frecvenţă de 100 / minut.

Efectuaţi 4 cicluri complete a câte 15 CTE şi 2 respiraţii.

6. Reevaluarea: reevaluaţi victima în funcţie de protocoalele locale. În USA reevaluarea se face după 4 cicluri de compresii şi ventilaţii; în alte părţi, reevaluarea este recomandată numai dacă victima prezintă semne de revenire. Verificaţi semnele prezenţei circulaţiei (10 secunde). Dacă nu există semne de circulaţie, reîncepeţi RCP cu CTE. Dacă semnele de circulaţie sunt prezente, evaluaţi respiraţia: Dacă respiraţia este prezentă,

puneţi victima în poziţia de siguranţă şi monitorizaţi respiraţia şi circulaţia.

Dacă respiraţia este absentă, dar există semne de circulaţie, efectuaţi respiraţii artificiale cu o frecvenţă de 10-12 pe minut (1 respiraţie la fiecare 4-5 secunde) şi monitorizaţi semnele de circulaţie la fiecare minut.

Dacă nu sunt prezente semnele de circulaţie, continuaţi compresiile şi ventilaţia cu o rată de 15 : 2.

Opriţi-vă şi evaluaţi circulaţia şi respiraţia spontană la fiecare minut (sau în funcţie de protocoalele locale).

Nu întrerupeţi RCP decât în situaţii speciale.

Dacă respiraţia spontană se reia şi semnele de circulaţie sunt prezente, menţineţi CRS deschise şi plasaţi victima în poziţia de siguranţă.

RCP efectuat de 2 salvatoriÎn cazul RCP efectuat de 2 salvatori,

unul se va poziţiona lateral de victimă şi va efectua CTE. Celălalt salvator rămâne la capul victimei, menţine căile respiratorii deschise, monitorizează pulsul carotidian evaluând astfel eficienţa CTE şi efectuează ventilaţia. Rata CTE este de 100 / minut. Rata compresii – ventilaţie este de 15 : 2, cu o pauză de 2 secunde pentru fiecare ventilaţie până când calea respiratorie este asigurată prin intubaţie traheală sau o metodă alternativă. Când salvatorul care efectuează CTE oboseşte, cei 2 salvatori trebuie sa schimbe locurile, cu o minimă întrerupere a compresiilor toracice.

Reevaluarea în timpul RCP efectuat de2 salvatori

Salvatorii trebuie să monitorizeze starea victimei pentru a putea să evalueze eficacitatea eforturilor de resuscitare. Persoana care ventilează victima trebuie să-şi asume responsabilitatea monitorizării semnelor de circulaţie şi respiraţie.

Pentru evaluarea eficienţei CTE, trebuie să se palpeze pulsul carotidian în timpul compresiilor. Pentru a determina dacă victima şi-a reluat circulaţia şi respiraţia spontană, compresiile toracice trebuie întrerupte pentru cel mult 10 secunde la sfârşitul primului minut de resuscitare şi apoi la fiecare câteva minute.

Recunoaşterea şi managementul obstrucţiei CRS prin corp străin.

Obstrucţia completă a CRS este o urgenţă care determină moartea în interval de câteva minute, dacă nu este tratată. Cea mai des întâlnită cauză de obstrucţie a CRS este obstrucţia determinată de limbă în timpul pierderii cunoştinţei sau SCR. La o victimă inconştientă, obstrucţia CRS poate fi determinată de cauze:

Intrinseci : limba şi epiglota Extrinseci : corp străin

Limba poate să cadă posterior, în faringe, obstruând CRS. La o persoană inconştientă, epiglota poate bloca pătrunderea aerului. De asemenea, sângele rezultat dintr-o leziune craniană sau facială şi conţinutul gastric regurgitat pot obstrua CRS, mai ales dacă victima este inconştientă.

Obstrucţia CRS prin corp străin este o cauză mai puţin întâlnită de SCR, dar poate fi prevenit.

14

Obstrucţia CRS nu este o problemă obişnuită la victimele submersiei sau înecate. Apa nu acţionează ca un corp străin (solid) şi nu obstruează căile respiratorii. Multe victime ale sumersiei nici nu aspiră apă, iar orice apă aspirată va fi resorbită la nivelul CRS şi traheei. Victimele înecate au nevoie imediată de RCP şi în special de ventilaţie care să corecteze hipoxia. De aceea, eforturile de îndepărtare a corpului străin nu sunt recomandate în cazul unui înec, ele putând să producă complicaţii şi, pe de altă parte, ele întârzie efectuarea RCP.

Cauze şi precauţiiObstrucţia CRS prin corp străin trebuie

luată în considerare la orice victimă, în special la persoanele tinere, care, brusc, nu mai respiră, devin cianotice şi îşi pierd cunoştinţa, fără nici un motiv aparent.

De regulă, la adult, obstrucţia CRS prin corp străin apare în timpul meselor, iar carnea este cauza cea mai frecventă. Totuşi, în cazul copiilor poate fi întâlnită o varietate de alte mâncăruri sau corpuri străine. Persoanele în vârstă cu disfagie prezintă un risc crescut de obstrucţie a CRS şi trebuie să fie atenţi în cazul în care beau lichide în timp ce mănâncă.

Recunoaşterea obstrucţiei CRS princorp străin

Deoarece recunoaşterea obstrucţie CRS prin corp străin este cheia unui deznodământ fericit, este important ca această urgenţă să fie diferenţiată de lipotimie, AVC, IMA, supradozaj de droguri sau alte cauze care pot produce insuficienţă respiratorie acută, dar necesită alt tratament.

Obstrucţia CRS prin corp străin poate fi parţială sau completă. În cazul obstrucţiei parţiale, victima poate să prezinte un flux aerian bun sun un flux aerian prost. În cazul fluxului aerian bun, victima este conştientă, poate să tuşească cu forţă şi adesea prezintă wheezing între chitele de tusă. Atâta timp cât fluxul aerian rămâne bun, încurajaţi victima să continue tusa şi eforturile respiratorii. În acest moment, salvatorul nu trebuie să intervină în eforturile victimei de a expulza corpul străin, dar trebuie să rămână lângă ea şi să monitorizeze aceste eforturi. Dacă obstrucţia parţială a CRS persistă, alertaţi SMU.

Victima unei obstrucţii a CRS prin corp străin prezenta de la început un flux aerian prost sau poate prezenta la început un flux aerian bun care devine prost. Semnele de flux aerian prost includ: tusă slabă, ineficientă, zgomot cu tonalitate înaltă în timpul inspir-ului, efort respirator crescut şi, posibil, cianoză. O victimă cu flux aerian prost trebuie tratată ca şi

cum ar avea o obstrucţie completă a CRS – trebuie să acţionaţi imediat!

În cazul unei obstrucţii complete, victima nu poate să vorbească, să respire sau să

tuşească şi poate să-şi încleşteze gâtul cu mâinile (semnul universal al obstrucţiei

CRS). Mişcările aerului sunt absente. Întrebaţi victima dacă s-a înecat. Dacă victima face un gest afirmativ din cap,

întrebaţi-o dacă poate să vorbească. Dacă nu poate să vorbească, aceasta indică o

obstrucţie completă a căilor respiratorii şi trebuie să acţionaţi imediat.

Dacă obstrucţia completă nu este îndepărtată, saturaţia în O2 a sângelui victimei va scădea rapid. Dacă nu veţi reuşi îndepărtarea corpului străin, victima îşi va pierde cunoştinţa, iar moarte va surveni în scurt timp.

Îndepărtarea obstrucţie CRS prin corp străinConsiliul European de Resuscitare (ERC) recomandă ca salvatorul să aplice până la 5 lovituri în spaţiul interscapulovertebral cu podul palmei, ca manevră iniţială. Dacă acestea eşuează, se fac până la 5 compresiuni abdominale (manevra Heimlich).

În cazul manevrei Heimlich, compresiunea abdominală ridică diafragma şi creşte presiunea în căile respiratorii, forţând

15

ieşirea aerului din plămâni. Aceasta poate fi suficientă pentru a produce expulsia corpului străin. Compresiile abdominale nu sunt lipsite de complicaţii (leziuni ale organelor interne – rupturi sau fisuri ale viscerelor abdominale sau toracice) şi de aceea, manevra Heimlich nu trebuie aplicată numai dacă este necesară. Orice persoană la care s-a efectuat manevra Heimlich trebuie examinată medical pentru a exclude orice complicaţie cu risc vital. Pentru a minimaliza posibilitate apariţiei acestor complicaţii, nu vă plasaţi mâinile pe apendicele xifoid sau marginile inferioare ale cutiei toracice. Mâinile trebuie plasate la mijlocul distanţei dintre apendicele xifoid şi ombilic, pe linia mediană. Unele complicaţii pot să apară şi dacă manevra Heimlich este efectuată corect, cum ar fi regurgitarea conţinutului gastric şi aspiraţia lui în căile respiratorii.

Manevra Heimlich în cazul uneivictime conştienteStând în spatele victimei, cuprindeţi-o cu braţele şi procedaţi după cum urmează. Faceţi o mână pumn şi plasaţi partea cu policele pe abdomenul victimei, puţin deasupra ombilicului şi sub vârful apendicelui xifoid. Cuprindeţi pumnul cu cealaltă mână şi exercitaţi presiune cu o mişcare rapidă spre înăuntru şi în sus. Repetaţi manevra până când corpul străin este expulzat sau victima îşi pierde conştiinţa. Fiecare presiune trebuie să fie separată şi distinctă, aplicată cu intenţia de a îndepărta obstrucţia.

Manevra Heimlich se repetă până când corpul străin este expulzat sau victima îşi pierde conştiinţa.

Compresiile toracice în cazul unei victime gravide sau extrem de obeze.

Compresiile toracice pot fi folosite ca o alternativă la manevra Heimlich când victima este în ultimul trimestru de sarcină sau este extrem de obeză. Stând în spatele victimei, cuprindeţi-i toracele cu braţele trecute prin axilele ei. Plasaţi partea cu policele a unui pumn la mijlocul sternului, având grija să evitaţi apendicele xifoid şi marginile cutiei toracice. Cuprindeţi pumnul cu cealată mână şi efectuaţi compresii până când corpul străin este expulzat sau victima îşi pierde conştiinţa.

Dacă nu puteţi cuprinde cu braţele persoana gravidă sau obeză, puteţi efectua compresiile toracice cu victima în decubit dorsal. Aşezaţi victima pe spate şi aşezaţi-vă în genunchi lateral de ea. Poziţia mâinilor şi tehnica este aceeaşi ca şi pentru CTE în timpul RCP. Efectuaţi fiecare compresie cu intenţia de a îndepărta corpul străin.

Manevra Heimlich în cazul uneivictime inconştiente

În momentul primului contact dintre salvator şi victima unei obstrucţii a CRS prin corp străin, aceasta poate să fie conştientă şi apoi să-şi piardă cunoştinţa. În această situaţie salvatorul va şti că obstrucţia CRS este cauza simptomatologiei victimei. Victima poate să fie inconştientă când este găsită de salvator. În această situaţie, salvatorul nu va şti că starea ei se datorează unei obstrucţii a CRS decât

16

după mai multe încercări nereuşite de ventilaţie.

Îndepărtarea obstrucţiei CRS prin corp străin în cazul unei victime iniţial conştiente, care îşi pierde cunoştinţa:

1. Alertaţi SMU.2. Deschideţi căile respiratorii şi încercaţi să

îndepărtaţi corpul străin cu ajutorul indexului.

3. Deschideţi căile respiratorii şi încercaţi să ventilaţi victima; dacă nu reuşiţi să faceţi ca toracele să se ridice, repoziţionaţi capul şi încercaţi să ventilaţi din nou.

4. Dacă nu reuşiţi să efectuaţi respiraţii eficiente (toracele nu se ridică) chiar după repoziţionarea capului, consideraţi căile respiratorii obstruate prin corp străin. Încălecaţi coapsele victimei şi efectuaţi manevra Heimlich (până la de 5 ori).

5. Repetaţi secvenţa: deschiderea căilor respiratorii, îndepărtarea corpului străin cu ajutorul indexului, efectuarea de ventilaţii eficiente, manevra Heimlich (paşii 2 – 4) până când obstrucţia este îndepărtată şi toracele se ridică cu ventilaţia sau până când sunt disponibile proceduri mai avansate (pensa Magill, cricotirotomie) de stabile a unei căi aeriene.

6. Dacă corpul străin este expulzat şi căile respiratorii sunt eliberate, verificaţi respiraţia. Dacă victima nu respiră, efectuaţi respiraţii lente. Apoi verificaţi semnele de circulaţie (palparea pulsului, respiraţie, tuse sau mişcări). Dacă nu există semne de circulaţie, începeţi compresiile toracice.

Îndepărtarea obstrucţiei CRS prin corp străin în cazul unei victime iniţial inconştiente

Dacă victima este găsită inconştientă şi nu se cunoaşte cauza, se recomandă următoarea secvenţă:

1. Alertaţi SMU.

2. Deschideţi căile respiratorii şi încercaţi să ventilaţi. Dacă nu reuşiţi să faceţi ca toracele să se ridice, repoziţionaţi capul victimei şi încercaţi din nou să ventilaţi.

3. Dacă victima nu poate fi ventilată chiar după repoziţionarea capului, încălecaţi coapsele ei şi efectuaţi manevra Heimlich (până la de 5 ori).

4. După 5 compresiuni abdominale, deschideţi căile respiratorii şi încercaţi să îndepărtaţi corpul străin cu ajutorul indexului.

5. Repetaţi paşii 2 – 4 până când obstrucţia este îndepărtată sau până când sunt disponibile mijloace mai avansate de stabilire a unei căi respiratorii (pensa Magill, cricotirotomie).

6. Dacă corpul străin este expulzat şi căile respiratorii sunt eliberate, verificaţi respiraţia. Dacă victima nu respiră, efectuaţi respiraţii lente. Apoi verificaţi semnele de circulaţie (palparea pulsului, respiraţie, tuse sau mişcări). Dacă nu există semne de circulaţie, începeţi compresiile toracice.

17