Tradiţii şi obiceiuri în România

Probabil că nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiţii si obiceiuri. Călătorul vestic va fi surprins să descopere in România un loc plin de legende, mituri si tradiţii păstrate de-a lungul secolelor. Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaştere absolută a universului, deci o filosofie incluzând demersul mistic şi o ştiinţă generală excluzând experimentul, şi care se constituie în orice cultură primitivă, operând cu mijloace magice şi manifestându-se prin adaptarea concretă epică a abstracţiilor şi a fenomenelor superioare la situaţia psihosocială dată, ca şi prin explicarea simbolică a acestora.

Poporul român era, în trecut, foarte credincios, numeroase sărbători tradiţionale, de multe ori păgâne, îşi aveau un corespondent în cele religioase. Astfel că, în unele locuri, la mari sărbători, se mai păstrează diferite obiceiuri care duc cu gândul la timpurile trecute.

I. A. Candrea, în cartea „Calendarul Babelor" scrie că, mai ales la ţară, se ţineau 96 de sărbători cu date fixe, 34 de sărbători cu date mobile, cele 52 de duminici din an, 12 vineri din post, plus marţea şi joia din Postul Paştelui. Totalul zilelor în care nu se lucra deloc sau se lucra parţial era de 196, rămânând astfel 169 de zile integral lucrătoare.

Riturile de trecere comportă trei subsecvenţe identificate de Arnold Van Gennep, şi anume rituri de separaţie, ce preced naşterea, nunta şi înmormântarea, de prag, anume evenimentul ca atare şi de integrare în noul statut sau intervalul ce urmează consumării evenimentului, aşa cum ar fi la naştere intervalul de 40 de zile până la mergerea la biserică a lăuzei, etc.

Tradiţiile naşterii la româniUrsitoareleCredinţa în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost şi mai este încă răspândită şi

înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moştenită de la romani.Sunt 3 aşa numite zâne care vin în nopţile fără soţ (3, 5, 7) din prima săptămână de viaţă a copilului

nou-născut şi-i menesc soarta. Se zice că în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau văzute şi auzite cum ursesc de către moaşele, care -- în aceste zile -- privegheau nou-născuţii, pe mamele acestora şi chiar de părinţii copilului. Din păcate, pentru că moaşele au destăinuit acest secret, în zilele noastre ele nu mai au acest dar.

Legat de ursitoare, în Transilvania există încă tradiţia, ca moaşa care ajută la naşterea copilului, chiar dacă acesta s-a născut în spital, să-i pună în camera unde el va sta, imediat după ce ajunge acasă, pe o pânză albă nouă, un “blid” cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuţ şi un caier de lână. După 3 zile şi 3 nopţi dacă ursitoarele au venit, moaşa şi părinţii copilului vor vedea urma lăsată de ursitoare pe făină.

În Banat, Moldova şi Țara Românească, la 3 zile după naşterea copilului, se întinde o masă mare cu mâncăruri alese: pâine, o găină, vin şi 3 bănuţi, aşa numita “cină a ursitoarelor”, existând credinţa că ele trebuie să fie bine ospătate şi plătite pentru a fi mulţumite şi a ursi o soartă bună copilului. În Bucovina, moaşa -- cum se îngână ziua cu noaptea -- pune în camera copilului o lumină, pentru a arde toată noaptea, considerându-se că ursitoarele sunt mulţumite când găsesc această lumină şi îi ursesc copilului o soartă mai bună.

BotezulTradiţia moaşei legată de botezul copilului este inca foarte puternică la români.În tradiţia românilor din Transilvania, Banat şi Oltenia, rolul moaşei la botez este foarte important. Ea

duce copilul la biserică şi spune “duc un păgân şi voi aduce un creştin”, iar la întoarcere spune “am dus

un păgân şi am adus un creştin”. Naşii, când iau copilul de la moaşă, pun un ban de argint jos pentru a o plăti.

În Oltenia, tradiţia merge mai departe, pentru că moaşa copilului merge apoi în ziua de Sf. Vasile' la casa copilului cu un colac şi un ban de argint, cadouri pentru copil şi părinţi, şi cu colacul pus pe capul copilului îl dă de grindă, urându-i acestuia să crească mare, sănătos şi cuminte. Apoi moaşa este aşezată la masă şi ospătată cu toată cinstea.

Prima baieÎn apa primei bai tradiţia spune ca trebuie să se pună:Busuioc - ca să fie atrăgător copilul mai ales dacă este fatăGrâu - să fie cinstitMărar - să fie plăcut ca mărarul în bucateMentă şi romaniţă - să crească uşor şi să fie sănătosMăciulii de mac - ca să doarmă bineSeminţe de cânepă - ca să crească repedePene - ca să fie uşor ca panaApă sfinţită - ca să fie copilul curat ca aceastaLapte dulceOuă - ca să fie sănătos şi plin ca oul, care trebuie să rămână întreg, mama copilului urmând să-l pună

în apa de baie din a 2-a ziBani - ca în viaţa copilul să aibă parte de avere.Moaşa, după ce - conform tradiţiei - scoate banii, se duce şi pune apa de la baia copilului la rădăcina

unui măr sau păr pentru a creşte copilul frumos şi sănătos ca pomul respectiv. Apoi moaşa se aşază pe covata întoarsă şi femeile o înconjoară de 3 ori, dansând şi chiuind. După toate acestea, moaşa trebuie să sară peste covată, cântând şi provocându-le pe nepoatele care-şi doresc un copil astfel:

“Hai, săriţi peste covată,S-aveţi şi voi câte-o fatăDar săriţi mai 'năltişor,S-aveţi şi câte-un fecior”La sfârşit ea duce copilul şi-l dă naşilor, care-i pun bani pe piept, după care îl dă mamei care o

cinsteşte cu un pahar de rachiu, simbol ce se mai întâlneşte încă odată când moaşa are datoria de a organiza o "mică petrecere" cu nepoatele sale în cinstea nou-născutului.

Scăldătoarea nepoateiEste făcută de către moaşă în apă caldă, în care se pun diferite plante: mărar, mentă, gălbenele. După

ce aceasta a ieşit din baie şi s-a îmbrăcat, ea este stropită de către moaşă cu apă sfinţită. După aceea, nepoata toarnă moaşei apă să se spele cu săpun şi să se şteargă cu prosopul pe care i l-a dat după naştere, sau îi toarnă acesteia apă sfinţită pe mâini. Acest gest semnifică spălarea mâinilor moaşei de păcatele femeii care a născut.

Masa moaşeiÎn a treia zi de Bobotează (în ziua de 8 ianuarie) moaşa invită nevestele şi nepoatele ei, precum şi pe

preoteasa satului şi dă o masă. Ele aduc câte un plocon moaşei, care constă dintr-un coş care conţine: un colac, carne din porcul de Crăciun sau o pasăre, pâine şi o sticlă de vin.

În mijlocul mesei pregătite de moaşă, stă un colac pregătit de ea, în care a fost pusă o lumânare neaprinsă. Pe masă, se mai pun, într-o farfurie, frunze de muşcată pe fiecare stând lipită cu miere câte o bucăţică de hârtie, care înseamnă că moaşa să fie plăcută nepoatelor şi nevestelor ca mierea de la flori albinelor.

Se închină câte un pahar de rachiu şi se serveşte o dulceaţă. Aprinzând lumânarea, moaşa spune rugăciunea „Tatăl Nostru” şi tămâiază toate persoanele invitate la masă. Apoi se serveşte masa. După ce nepoatele şi nevestele au terminat de mâncat friptura, se adună bacşişul moaşei, de către una din nepoate.

Într-o farfurie ea pune un pahar cu vin, un picior de gâscă sau altă pasăre, o bucată de pâine, sare, piper şi ardei, şi întinzând farfuria în mijlocul mesei strigă: "Să fie moaşa la primejdie iute ca ardeiul". La sfârşit moaşa mulţumeşte pentru bacşişul primit, muşcă din piciorul de gâscă, bea vinul şi închină în cinstea tuturor celor prezenţi.

Sexul copiluluiExistă o tradiţie legată de precizarea sexului copilului de către moaşă: aceasta pune pe un fir de păr o

verighetă de la o nepoată sau nevastă care a fost domnişoară la cununie şi care a fost slujită la biserică. Întinde nepoata pe pat şi ţine firul nemişcat deasupra burţii femeii. La un moment dat firul începe să se balanseze dintr-o parte în cealaltă dacă fătul este băiat sau circular dacă este fată.

Obiceiuri legate de nuntăEste bine cunoscut că omul, în viaţa de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante:

botezul, nunta şi înmormântarea. Toate trei au o legătură deosebită cu viaţa religioasă a omului, iar primele două sunt considerate Sfinte Taine.

Pruncul, la puţin timp după naştere, este botezat pentru a se curăţi, a se spăla de păcatul strămoşesc moştenit de la Adam cel din Rai şi de la celelalte păcate săvârşite până atunci, intrând în stare harică. Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărţi de mama şi tatăl său şi îşi va lua soţie. Acest eveniment este consfinţit prin nuntă, prin Sfânta Taină a Cununiei.

În sfârşit, la bătrâneţe, omul moare şi va fi îngropat creştineşte, oficiindu-se slujba religioasă şi, de obicei, predica, câteva cuvinte despre cel trecut în viaţa de veci. Dar pentru că acest articol se adresează în special tinerilor vom arăta mai pe larg Sfânta Taină a nunţii care este un subiect foarte important.

Cuvântul nuntă vine de la termenul grecesc gamos şi de la cel latinesc „matrimonium” şi înseamnă unirea fizică dintre un bărbat şi o femeie, una din legile esenţiale al e naturii, stabilite de Dumnezeu încă de la începutul existenţei omului. Dovezi găsim în Sfânta Scriptură, în cartea Facerea la capitolul 2 versetele 18-24, unde ne spune: „nu este bine să fie omul singur pe Pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el ..iar coasta luată din Adam, a făcut-o Dumnezeu femeie şi a dus-o lui Adam… De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”

Ca o definiţie, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un bărbat şi o femeie s-au hotărât reciproc şi în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viaţă în scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare. Ei primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina Cununiei, legătura dintre bărbat şi femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos şi Biserică - (Efeseni 5 , 22-23).

Obiceiuri de nuntăLa noi, românii, nunta se săvârşeşte sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de

o masă festivă şi de distracţie. Aceasta, în genere, ţine până a doua zi dimineaţa, iar nuntaşii, fiind foarte obosiţi, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie şi de veselie, cununia se săvârşeşte în zi de sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie când credincioşii se află la biserică.

Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunţi. Acestea sunt trecute în calendarul creştin ortodox şi trebuie respectate întocmai.

Știm că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă şi înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul

altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, care este săvârşită înaintea nunţii.

Se poate şi aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi se pot face mari greşeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulţi tineri care se logodesc înainte de căsătorie cred că, prin aceasta, au primit binecuvântarea şi dezlegarea de a începe conveţuirea, adică o viaţă intimă, ceea ce este total greşit.

Logodna nu dă dreptul la consumarea vieţii conjugale, fiind doar o chezăşie, o promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunţii dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al trăirii vieţii intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze Taina Cununiei şi trăiesc toată viaţa în concubinaj. Aceasta este şi un mare păcat, dar poate duce şi la mari nenorociri în viaţa celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârşite împreună.

Trebuie menţionat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeaşi religie, adică să fie creştini ortodocşi. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox şi o persoană de altă religie. Tânărul sau tânăra, dacă sunt neortodocşi, trebuie să treacă la ortodocşi. Și naşii trebuie să fie ortodocşi, căsătoriţi, cu o viaţă de familie morală, exemplară, pentru a fi modele de urmat în viaţa finilor.

Inelele de logodnă au şi ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei, al legăturii tainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Cât priveşte săvârşirea slujbei, aceasta trebuie să îşi desfăşoare ceremonialul numai în casa domnului, în Biserică, şi nu în case particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a bisericii, în naos. Pe durata nunţii, cei doi tineri sunt cinstiţi aşa cum sunt cinstiţi împăraţii. Aceasta este şi sensul încoronării lor.

Împărtăşirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunţii, dar, mai ales, comuniunea şi unirea celor doi soţi, care de acum înainte se vor împărtăşi de bucuriile şi necazurile vieţii împreună. La început, a existat numai paharul, aşa cum arată rugăciunea de binecuvântare, apoi s-a adăugat şi pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescenţă din religia romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună.

Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează şi azi în unele părţi. Astfel, când mireasa părăseşte casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine, aceasta fiind mâncată de nuntaşi. Practica, însă, nu are o semnificaţie religioasă şi a rămas o datină populară. Obiceiul practicat în Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.

Împărtăşirea din acelaşi pahar şi din aceeaşi pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtăşirea mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „Paharul mântuirii”, care se rosteşte la împărtăşirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se împărtăşeau credincioşii. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină de măreţie trebuie să fie şi toată rânduiala slujbei.

Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decenţă şi sobrietate nu cu paşi agitaţi, ritm de dans sau ţopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în vederea naşterii de prunci aşa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7, 14, ca şi sfinţilor prin viaţa virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii, cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoţi, ci un dans ritual cu semnificaţie teologică şi morală.

Întâlnim şi unele practici neliturgice şi necanonice. Astfel, este întâlnită în părţile Transilvaniei, legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citeşte rugăciunea a treia şi le împreunează mâinile. Alt obicei care nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea tinerilor atunci când li se dă să guste din pâine şi din vinş este una din practicile întâlnite la unii din preoţi, mai ales din mediul rural, dar uneori şi la oraş, are intenţia de a înveseli pe nuntaşi.

În unele localităţi este aşa de îndătinat, ca şi cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se aşteaptă de la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează aşa atunci se produce nedumerire şi chiar nemulţumire a nuntaşilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără îndoială, greşite, se denaturează şi se ridiculizează un moment foarte important al slujbei. Atitudinea mireselor de a se feri

una de alta, şi de a evita să se întâlnească pe drum, este una din practicile superstiţioase care nu se justifică în nici un fel. Biserica şi slujba nu ne îndeamnă la o asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se întâlnească, să se îmbrăţişeze, să se felicite, amintindu-şi toată viaţa că s-au cununat la aceeaşi biserică. Atunci ar trebui să se manifeste prietenia şi dragostea, iar nu duşmănia şi ura. Biserica nu dezbină ci uneşte.

„În Banat, in partea de unde sunt eu, nunta ţine de ex. 2 zile.Când eram copil şi era doar un amărât de botez care ţinea numai o zi, eram aşa de amăgit că nici nu-

mi venea să mă duc. Ce e aia, o zi? Eu voiam nuntă, să ţină două zile, să meargă mireasă cu mirele la fântâna bisericii şi să toarne la oameni apa să se spele pe mâini şi aceştia le dădeau bani. Întotdeauna musai şi ceva mărunţis care ajungea în găleată, acolo unde era şi un ou.

La urma, cand nu se mai spala nimeni, mirele si mireasa trebuiau sa rastoarne galeata si care din ei sa calce primul oul. na, stiti voi cum e cu cine canta in casa!

Noi copii, ne repezeam sa strangem banii de pe jos. nu conta ca eram toti stropiti. conta sa fi mai aproape de galeata cand se rastoarna sa prinzi cati mai multi.

Apoi cu staghişiul (cel care ducea steagul, de obicei un nepot al naşilor - n.n.) in frunce jucam brâul prin sat. cat era satul de lung, toata lumea in brau si o tura roata prin tot satul. Staghişul inaince cu stagul cu clopotel si flori dadea ritmul la nunta!

De neuitat ca givării (cavaleri de onoare - n.n.), adica acei flacai care umblau cu plosca cu răchie prin sat sa cheme oamenii la nunta si care se deosebea printr-o banda lata, insa facuta in casa si tesuta, frumos ornata cu flori, nu si-au uitat nici aici rolul, plostile cu rachie umbland din mana in mana in continuu.

Traditia la noi in zona spune ca givării trebuie sa aiba grija si sa pazeasca mireasa. sunt oamenii nasului, iar staghisul sa- pazeasca steagul ca fara una dine astea doua nu exista nunta.

A doua zi, acasa la mireasa, incepand de pe la ora 10-11 dimineata, se juca jocul miresei. cine voia dadea bani si juca mireasa. dar nu asa. se bateau nu alta. nu conta, copii, muieri, barbati, toti care mai de care. pe la amiaz, cand mireasa era numai buna de scaunul cu rotile, si rochia pe margini era praf, ca jocul miresei fara rochie de mireasa nu se poate, mergea toata lumea la casele lor sa se pregateasca. pe la trei-patru se duceau mirii cu daruri la nasi. un obicei prost, care numai prin partea mea l-am auzit, si care face ca a doua zi mirii duc la nasi nu numai in valoare decat au dat ei la nunta ci mult mai mult. ca si cinste ca sunt parinti spirituali acuma. de multe ori m-am intrebat, oare de ce mai da cineva ceva? ma refer ca si nas. daca a doua zi vine mai mult inapoi. chiar le trebuiau darurile si banii aia? oar la o nunta nu de aia dai ceva, ca cei doi tineri sa aibă din ce sa-si faca o casa, sa-si ia o mobila sau macar sa le raman de o masina de spalat (de mult nu am mai auzit pe nimeni sa-si cumpere dupa nunta masina asa cum se facea pe vremuri).

Cam asta deocamdata. sunt multe si marunte obiceiurile si fiecare tine de datinile locului, de pataniile stramosilor, sau sunt doar in amintirea unor momente celebre pentru sat.”

Timpul nunţiiRomânii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. “Sezonul nunţii” apare

atunci când vinul este destul de bătrân şi în cantitate mare. Nici o nuntă nu poate avea loc în posturile mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paştilor.

Unele comunităţi rurale încă mai cheamă peţitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e folosit un peţitor, tradiţia cere ca părinţii soţului să ceară mâna fetei de la părinţii acesteia. Peţitorul foloseşte o poezie specială, cunoscută de folclorişti sub denumirea de oraţie de nuntă, o alegorie în care un tînăr vânător pleacă sa vâneze o caprioară.

Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de ţuică sau vin pentru a invita pe locuitorii satului la nunta feciorului lor. Toţi iau parte la închinare, pentru că refuzul este echivalent cu refuzul invitaţiei la nuntă.

Naşii lor de botez, sau alţi apropiaţi, se alătură familiei nupţiale la nunta bisericească şi la recepţia de mai târziu, ce are să dureze o noapte întreagă. Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizează despletirea coroniţei de mireasă, care simbolizează schimbarea de statut, trecerea de la poziţia de fată la cea de nevastă.

În trecut, petrecerea nunţii dura trei zile şi trei nopţi. Pentru cei care nu şi-au găsit încă un partener de viaţă, o veche tradiţie continuă şi astăzi. Bărbaţii şi femeile eligibile se întâlnesc la “Festivalul Fecioriei pe Muntele Găina” în Transilvania, pentru a se cunoaşte şi eventual pentru a-şi găsi potenţiali parteneri.

Cultul funerarCeremoniile de înmormântare sunt moştenite de la romani. Aceştia puneau în faţa casei unde exista

un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat. Coloniştii romani din Dacia nu au găsit acest copac şi obiceiul a fost uşor modificat, folosindu-se, în regiunile de munte, un brad, iar în cele de câmpie un pom. Pomul de înmormantare reprezintă doar una dintre ipostazele sub care se regăsesc anumite prezenţe vegetale de mare importanţă în viaţa românului. Acest lucru este dovedit de apariţia constantă a bradului în cadrul tuturor riturilor de trecere.

Există, de exemplu, obiceiul închinării la brad a nou-născutului de către moaşă, ca şi al sădirii unui brad la naşterea pruncului, fapt ce semnifică infrăţirea simbolică a celor doi. Acesta este şi motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminată a individului, la nuntă, bradul apare din nou - bradul de nuntă -, împodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului.

La moartea omului, bradul-frate este tăiat şi pus la căpătâiul tânărului, la mormânt. Tot pentru a dovedi importanţa - cu rădăcini adânci, anterioară perioadei romane - a bradului în imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita tăierea unui pom întreg obiceiul se reduce la o creangă, ce este împodobită cu zaharicale şi turtiţe ce se împart la pomana mortului. Bradul se foloseşte în cazul în care cel care moare este nenuntit, necăsătorit, iar uneori fetele nemăritate sunt îmbrăcate la moarte în rochie de mireasă, înmormântarea fiindu-le în acelaşi timp şi nuntă.

Dacă cei din familie nu mai au lacrimi, dacă acestea le-au secat, angajează ca şi strămoşii lor romani o bocitoare. În caz că nu doresc aceasta, mortul este bocit de soţie, de nepoate sau de femeile din sat. Dacă omul bolnav trage să moară familia cheamă preotul care îi face o slujbă de maslu, îi citeşte din carte, din Biblie, pentru ca sufletul să iasă mai uşor din corp.

Apoi corpul, încă nerăcit, este îmbăiat şi îmbrăcat cu hainele cele mai bune şi aşezat în sicriu. Obligatorie este lumânarea aprinsă, lumina care să -l ajute să se orienteze mai bine în întunericul lumii de dincolo, pe care unele basme româneşti o numesc lumea albă. Cel care din neglijenţa familiei, sau din alte cauze, de exemplu moare fulgerător sau undeva în străini, este considerat mort fără lumînare, iar slujbele de pomenire sunt cu totul şi cu totul speciale. Ziua de 21 noiembrie, numită popular şi Ovidenie, este închinată chiar celor care au murit fără lumânare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de ţară, crezând-se că lumina aprinsă în această zi va veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.

Auzind că cineva cunoscut a murit. vecinii vin la priveghi, unde stau de vorbă cu mortul, rugându-l să transmită mesaje celor dispăruţi dintre neamurile lor. Priveghiul durează de obicei trei zile, timp în care preotul vine şi îi citeşte stâlpii, adică toate cele patru evanghelii. Mortul era transportat într-un sicriu deschis aşezat într-un car tras de boi prin întreg satul, şi cortegiul făcea şapte opriri, care semnificau cele şapte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota. În caz că era de traversat o apă, se arunca peste ea o pânză pentru ca nu cumva chipul mortului să se privească în apă şi sufletul lui să rămână în această lume şi să ia forma unui strigoi.

De asemenea, se acoperă oglinzile şi vasele cu apă cu o cârpă neagră în acelaşi scop. La cimitir preotul stropeşte sicriul cu vin şi ulei, citeşte slujba specială de înmormântare, cei prezenţi mănâncă din coliva mortului, pregătită acasă de rudele mai îndepărtate, apoi toată lumea prezentă merge acasă unde preotul binecuvintează masa pregătita pentru pomenire.

Cu această ocazie se împart de obicei oamenilor săraci hainele şi diferite obiecte (paturi, perne) considerate utile pe lumea cealalaltă. Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la şase luni şi la un an, urmând ca vreme de şapte ani să se facă cel putin o dată pe an. Cel mai interesant exemplu de coabitare între ironie şi epitafuri vesele şi universul destul de negru al morţii este Cimitirul Vesel din comuna maramureşeană Săpânţa.

Tradiţii şi obiceiuri la români, din trecut şi prezentIANUARIE - GerarNumele vine de la gerul mare ce caracterizează această lună.

Sfântul Vasile - 1 ianuarie: masa de Sfântul Vasile, la care participă tinerii, este un obicei care încă se mai păstrează în diferite zone ale ţării. În cele patru colţuri ale mesei se aşează, sub faţă de masă, diferite obiecte: un ban, o bucată de mămăligă, o oglindă, o bucată de cărbune. Feţele şi băieţii trebuie să aleagă unul dintre colţuri fără să ştie ce este dedesubt. Obiectul aflat sub faţă de masă va indica lucrul de care va avea parte tânărul în anul respectiv: cel care a nimerit banul va fi bogat, cel care a aflat mămăligă va avea bucate din belşug, cel care a nimerit oglinda va avea chip frumos, iar cel care a dat peste cărbune va fi rău şi cu inima neagră.

Obiceiul perilor de porc are caracter de premoniţie: pe o vatră încinsă, doi tineri aşază două fire de păr de porc. După ce se încălzesc, firele se răsucesc şi sfârâie; dacă în momentul acesta ele se apropie, tinerii se vor căsători, dacă se îndepărtează, nu se va realiza căsătoria.

Boboteaza (Iordanul) - 6 ianuarie: la Bobotează nu se spală rufe, apa sfinţită luată acum are puteri miraculoase, ea nu se strică niciodată. La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă unde va arunca crucea. Mai mulţi bărbaţi se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate crucea din apa va avea noroc tot anul.

Iordănitul femeilor: în satele din nordul ţării, pe vremuri, femeile se adunau în grupuri mari acasă la cineva şi duceau alimente şi băutură. După ce serveau masă, ele cântau şi jucau toată noaptea. Dimineaţa ieşeau pe stradă şi luau pe sus bărbaţii care apăreau întâmplător pe drum, îi luau cu forţa la rău ameninţându-i cu aruncatul în apă. Tot acum, în unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste în comunitatea femeilor căsătorite prin udarea cu apă din fântâna sau dintr-un râu. În noaptea de Bobotează, tinerele fete îşi visează ursitul. Ele îşi leagă pe inelar un fir roşu de mătase şi o bucăţică de busuioc; busuioc se pune şi sub pernă. Fetele care cad pe gheaţă în ziua de Boboteaza pot fi sigure că se vor mărita în acel an.

Sfântul Ioan Botezătorul - 7 ianuarie: acest obicei, numit „Udatul Ionilor”, are loc în Transilvania şi Bucovina. În Bucovina, la porţile tuturor care poartă acest nume se pune un brad împodobit, iar acesta dă o petrecere cu lăutari. În Transilvania, cei care poartă acest nume sunt purtaţi cu mare alai prin sat până la rău unde sunt botezaţi/ purificaţi.

Circovii de Iarnă (15-17 ianuarie): divinităţi meteorologice răspunzătoare pentru viscole şi pentru pagubele aduse de lupi turmelor de oi. Oamenii îi cinsteau, deşi erau consideraţi forţe diavoleşti, prin interdicţii de muncă pentru a li se câştigă bunăvoinţă. În zilele lor nu se lucrau lâna şi pieile de animal.

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (Trisfetitele) - (30 ianuarie) - în această zi sunt interzise toate activităţile casnice. Această sărbătoare se ţinea mai ales la casele unde erau fete de măritat, pentru norocul lor.

FEBRUARIE - Făurar Denumirea de Făurar vine de la Faur, adică timpul când se ascuţeau uneltele pentru începutul

sezonului agrar. Pentru că are 28 sau 29 de zile, Făurar este considerat fratele cel mic al lunilor anului.

Sfântul Trifon (Trif Nebunul): sfânt care apără viile şi livezile de omizi, lăcuste, viermi, gândaci. Pentru a proteja holdele de insecte, era sărbătorit prin diferite interdicţii la muncă. Oamenii se duc dimineaţa la biserică ca să ia aghiazmă făcută anume, cu care stropesc viile, livezile, grădinile. Numele de Trif Nebunul, după istorisirile populare, i se trage din faptul că a speriat-o pe Maica Domnului atunci când aceasta se ducea la biserică după 40 de zile de la Naşterea lui Iisus Hristos.

Sfântul Vlasie (11 februarie): în această zi încep să se întoarcă păsările migratoare; Sfântul Vlasie este protectorul femeilor gravide; sărbătoarea este respectată de femeile gravide pentru a naşte copii sănătoşi.

Dragobete - Sărbătoarea Îndrăgostiţilor (24 februarie): este fiul Dochiei, identificat cu Cupidon în mitologia romană şi Eros în mitologia greacă. În unele zone, Dragobetele poartă numele de Năvalnicul, flăcău care ia minţile fetelor şi tinerelor femei. El a fost transformat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume. Acum păsările încep să îşi facă cuiburi. Băieţii şi fetele trebuie să se întâlnească de Dragobete ca să rămână îndrăgostiţi tot anul.

MARTIE - Mărţişor Mărţişorul (1 martie): după calendarul vechi, 1 martie era considerat începutul unui Nou An;

sărbătorirea venirii primăverii la 1 martie are origini romane; în acel timp se sărbătorea zeul Marte, zeul forţelor naturii, al primăverii şi al agriculturii. Mărţişorul era format dintr-un fir roşu şi unul alb, de care se atârnau monede de aur sau argint. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor era specifică înţelepciunii bărbatului. Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l ţineau astfel până ce înflorea primul pom (de obicei până la sfârşitul lunii martie). După aceea, cu şnurul legau creanga pomului, iar cu banul respectiv îşi cumpărau caş, pentru că tot anul să le fie faţă frumoasă şi albă.

Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie): tradiţia cere ca la această sărbătoare să se facă colăcei („Mucenici") în formă cifrei 8. În Moldova, ei se fac din aluat dospit şi se coc în cuptor, după care se ung cu miere şi se dau prin nucă. În Muntenia, ei sunt din aluat nedospit şi se fierb în apă, după care se adauga zahăr şi nucă în zeama fiartă. Numărul lor trebuie să fie de 40 sau 44; o altă tradiţie din această zi este să se bea 40 de pahare de vin sau de ţuică pentru a fi sănătos.

Bunavestire (25 martie) avea în Apuseni şi o altă semnificaţie, pe lângă cea religioasă. Acum cântă pentru prima dată cucul, vestitorul unor lucruri importante în viaţa omului. Când o persoană îl auzea pentru prima oară cântând, trebuia să numere de câte ori cânta pentru a şti câţi ani mai are de trăit.

Sfântul Teodor (Santoader) (26 martie): sărbătoare cu data mobilă, care este celebrată în prima sâmbătă a Postului Paştelui. Era prilejul pentru tinerii necăsătoriţi să aibă întreceri călare. În credinţa populară, Sfântul Toader are puterea de a se transforma în cal. În această zi erau interzise muncile feminine; pentru respectarea acestei sărbători, Santoader le oferea acestora unul dintre apanajele frumuseţii: păr bogat şi lung. Pentru a obţine acest lucru, fetele se spală pe cap cu apă în care au pus fân din ieslea cailor.

APRILIE - Prier Timpul prielnic pentru semănaturi şi pentru turmele de vite.

Sfântul Gheorghe (Sangiorz) (23 aprilie): peste un vechi zeu al vegetaţiei, identificat cu Cavalerul Trac, calendarul ortodox l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Conducător în oastea romană, el a salvat-o pe fiica conducătorului din Lida din ghearele dragonului, fiind venerat în toată lumea creştină. Sfântul Gheorghe a fost patronul militar al Moldovei medievale.

Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru (Sâmedru, 26 octombrie) sunt sfinţi de o mare importanţă în calendarul pastoral, deoarece între Sângiorz şi Sâmedru este vara pastorală, iar între Sâmedru şi Sângiorz, iarna pastorală. De asemenea, în trecut, la oraş, casele se închiriau între aceste date, fiind tradiţional ca toată lumea să îşi găsească o locuinţă nouă de Sfântul Dumitru, contractul durând până la Sfântul Gheorghe.

Intrarea Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor): această sărbătoare s-a suprapus celei dedicate zeiţei romane Flora. În ultima duminică din postul Paştelui, toată lumea merge la biserică ca să ia ramuri de salcie, sfinţite de preoţi. Aceste ramuri de salcie au înlocuit ramurile de finic cu care locuitorii Ierusalimului l-au întâmpinat pe Domnul Iisus Hristos. Salcia este mereu înflorită în această perioadă a anului, o expresie a fertilităţii şi a reînvierii naturii. Din aceste ramuri se fac coroniţe şi se pun la icoanele din casele credincioşilor. De asemenea, se spune că e bine să te încingi cu aceste ramuri de salcie ca să nu te doară mijlocul.

Lăzărelul (Sâmbăta lui Lazăr): sărbătoare cu data mobilă, fixată în a şasea sâmbătă din postul Paştelui. Este dedicată zeului vegetaţiei, fiind un dans al tinerelor fecioare conduse de Lăzăriţa (o fată imbrăcată în alb) şi spune povestea tânărului pastor care a plecat cu oile şi a murit în încercarea de a lua din copac frunza animalelor. Surorile lui l-au găsit şi l-au dus acasă, fiind transformat ulterior în vegetaţie luxuriantă.

MAI - Florar Acum este timpul florilor, iar activitatea agricolă este în toi.

Învierea Domnului: simbolul celei mai importante sărbători din calendarul creştin ortodox este oul. Se spune că una dintre femeile mironosiţe a adus un coş cu ouă pe care l-a aşezat la picioarele crucii Mântuitorului, acestea fiind înroşite de sângele lui Iisus Hristos. Dar mai există şi alte variante, în tradiţia populară.

Legenda ouălelor roşii: două fete tinere, o româncă şi o evreică, se întorceau de la târg cu coşurile pline de ouă. Ele vorbeau pe drum despre credinţa creştină şi despre Domnul Iisus Hristos. Auzind despre Înviere de la româncă, evreica spunea că nu este adevărat, precum ouăle din coşurile lor sunt albe şi nu roşii. Uitându-se în coşuri, au văzut că ouăle se înroşiseră şi, de frică, au leşinat. Doi tineri care treceau pe acolo le-au stropit cu apă, iar când fetele s-au trezit le-au dăruit ouă roşii. În amintirea acestei zile, băieţii stropeau cu apă fetele a doua zi de Paşti şi primeau în schimb ouă roşii. (După Simion Florea Marian).

Un obicei în ziua de Paşti era că, la masă, gospodarul să ciocnească un ou roşu cu soţia sa pentru a se întâlni în lumea cealaltă. Oul se tăia apoi în feliuţe mici din care mâncau toţi membrii familiei. Ei credeau că, dacă au mâncat aceste feliuţe, dacă se vor rătăci în pădure, va fi suficient să îşi amintească cu cine au mâncat oul de Paşti ca să găsească drumul. Obiceiul încondeierii ouălelor este prezent mai ales în Moldova, dar şi în Vrancea.

Simbolistica culorilor:- Roşu - simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă.- Negru - absolutism, statornicie, eternitate.- Galben - lumina, tinereţe, fericire, recolta, ospitalitate.- Verde - reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă.- Albastru - cer, sănătate, vitalitate.- Violet - stăpânire de sine, răbdare, încrederea în dreptate.Ornamentica ouălelor decorative este extrem de variată, fiecare linie având o semnificaţie deosebită:- linia dreaptă verticală - viaţa- linia dreaptă orizontală - moartea- linia dublă dreapta - eternitatea- linia cu dreptunghiuri - gândirea şi cunoaşterea- linia uşor ondulata - apă, purificarea- spirală - timpul- dublă spirală - legătura dintre viaţă şi moarte.

Izvorul Tămăduirii (6 mai): la mănăstirea Dervent din judeţul Constanţa este un izvor tămăduitor. Tradiţia spune că Sfântului Apostol Andrei i s-a făcut milă de unul dintre ucenicii săi căruia îi era sete şi a lovit în stâncă cu toiagul, de unde a izvorât apă.

Acest izvor curgea într-o singură zi din an, la această sărbătoare. După redeschiderea mănăstirii, închisă în timpul regimului comunist, izvorul curge aproape tot timpul anului. Apa izvorului este dulce şi nu se strică, fiind considerată apa pură, asemenea agheasmei.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai): Împăratul Constantin, care a domnit asupra Bizanţului în secolul al III-lea d. Hr., a fost foarte evlavios, mama sa, Elena, fiind cea care a scos la lumina lemnul Sfintei Cruci de pe Golgota. Acum păstorii sărbătoresc Sambra Oilor sau Ruptul Sterpelor când se hotărăşte cine va fi baci şi unde vor face stânele. Se realizează diferite ritualuri care au ca scop purificarea stăpânilor şi a turmelor de oi prin stropirea cu apă sfinţită sau spălatul cu roua plantelor. Totul culminează cu o petrecere câmpenească unde se mănâncă alimente specific româneşti.

IUNIE - Cireşar Primele fructe care se coc sunt cireşele; acum vegetaţia ajunge la maturitate.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele sau Drăgaica, 24 iunie): Drăgaica se practica de fete nemăritate în număr de 4, 6, 8 şi urmărea asigurarea prosperităţii holdelor. Este o rămăşiţă a practicilor antice prin care zeiţele erau invocate să apere lanurile. Fata care reprezintă divinitatea poartă pe cap o coroană din flori de sânziene şi spice de grâu şi este îmbrăcată în alb. Ceremonialul se desfăşura mai mult pe la casele oamenilor, grupul de fete juca de la o casă la alta o horă rotita de trei ori. Sânzienele sunt patroanele semănaturilor, apara recoltele şi vitele, continuând rolul preoteselor zeiţelor Ceres şi Diana (Sancta Diana - Sânziene).

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (San Petru, 29 iunie): Sfântul Petru este cel mai iubit şi respectat sfânt din calendarul tradiţional românesc. El este cel care umblă pe pământ şi are parte de situaţii foarte omeneşti - i se fură boii, se îmbată la cârciumă, este bătut de oameni. Fiind foarte credincios, lui îi sunt încredinţate cheile Raiului; împarte hrana animalelor sălbatice, mai ales lupilor. Importanţa sărbătorii este subliniată de postul care o precede, acesta fiind variabil, în funcţie de data Paştelui.

Sărbătoarea Înălţării Domnului are, pe lângă semnificaţia creştină profundă, şi o serie de obiceiuri care s-au păstrat de-a lungul anilor şi pe care românii, mai ales cei de la sate, le respectă cu sfinţenie.

În unele regiuni ale ţării, de ziua Înălţării, bărbaţii îndeosebi poartă la brâu foi de nuc, întocmai cum a purtat şi Hristos când s-a înălţat, iar femeile împart azime calde (pâine de aluat nedospit coaptă pe vatră), ceapă verde şi rachiu sau ţuică pentru sufletele morţilor despre care se spune că se înalţă şi ele la cer şi trebuie să aibă merinde pe drumul spre veşnicie.

Și, pentru că tot am amintit de cei trecuţi la cele veşnice, tradiţia creştină spune că oamenii care mor în ziua de Ispas (Înălţare) ajung în Rai. Se mai spune din popor că semănatul după Ispas nu rodeşte şi că nu este bine să dai, în această zi, sare din casă, existând credinţa că vacile nu vor mai da lapte bun.

IULIE - Cuptor Cea mai călduroasă luna a anului.

Sfântul Mucenic Chiriac (15 iulie): se ţinea pentru sporul casei; în această zi femeile îşi puteau bate bărbaţii.

Sfântul Ilie (20 iulie): se ţinea în trecut ca să îi apere pe oameni de traznete şi de fulgere. Timp de câteva zile în apropierea acestei sărbători se spune că Sfântul Ilie umbla cu carul său prin cer şi de aceea ploua cu tunete şi fulgere.

Sfântul Focă (23 iulie): rău de foc; se ţinea pentru că gospodarii să fie feriţi de foc şi de pagubele aduse de acesta.

26 iulie: ultima zi a perioadei Panteliilor (13-26 iulie). Sunt două săptămâni, în mijlocul verii, înainte şi după Sfântul Ilie, stăpânite de zeităţile focului. Năprasnicele surori ale sfântului pârjolesc şi ard recoltele celor ce nu le cinstesc. În zilele dedicate Panteliilor, sătenii dăruiau apă şi fructe călătorilor.

AUGUST - GustarNumele de „Gustar” vine de la faptul că acum se coc cele mai multe fructe, care acum se ”gustă”, se

mănâncă.

Schimbarea la Faţă (6 august): acum se gustă poama nouă din rodul viilor. Sărbătoarea ortodoxă a Schimbării la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Taborului a fost suprapusă pe o sărbătoare deja existentă în calendarul românesc. La această dată se schimbă fructele care până acum fuseseră ”veninoase”; este ”prima” dulceaţă a fructelor.

Adormirea Maicii Domnului (15 august): importantă sărbătoare ortodoxă, precedată de un post de două săptămâni. După ce şi-a săvârşit sortul apostolic care i-a fost încredinţat şi anume să ducă credinţa în Muntele Athonului (Athos), Maica Domnului dorea să se mute la Fiul Său. Această cerere i-a fost îndeplinită, fiind astfel săvârşită şi dorinţa creştinilor ca trupul Maicii Domnului să nu fie supus putreziciunii şi să fie luat la cer, ca şi Iisus Hristos.

În această zi este celebrată şi Ziua Marinei, deoarece Maica Domnului este patroana marinarilor. Se fac serbări la malul mării (Constanţa), dar şi în oraşele dunărene.

La ţară, în vii se angajează pândarii şi se spune că se ”leagă” ciocul păsărilor pentru a nu mai putea strica boabele de struguri.

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august): este o zi de post, în care, potrivit tradiţiei, este bine să nu se mănânce roşii, pepene roşu şi alte fructe, mâncăruri sau băuturi de culoare roşie, în memoria sângelui care a fost vărsat la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Unii mănâncă numai struguri sau ajunează. Lumea satului nu tăia nimic cu cuţitul, totul se rupea cu mâna. Nu se mânca varză, căci Sfântului Ioan Botezătorul de şapte ori i s-a tăiat capul pe varză şi iar a înviat.

SEPTEMBRIE - Răpciune Numele ei vine de la generalul roman Septimus şi era luna a şaptea din an. Este luna cea mai

importantă pentru cei care au trudit pământul, acum fiind culese roadele muncii de peste an.

Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie): una dintre sărbătorile Maicii Domnului, numită popular şi Sântămăria Mică, ce anunţa hotarul astronomic dintre vară şi toamnă, marcat de închiderea pământului pentru insecte, de plecarea păsărilor migratoare spre ţările calde; se făceau observaţii meteorologice şi astronomice.

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie): zi de post; se începea culesul strugurilor şi se culegeau nucii plantaţi la vie. Acum se fac mustul şi vinul. Ziua Crucii reprezintă momentul când pământul se închide în preajma iernii, luând cu sine insectele, şerpii, plantele care au fost lăsate la lumina de cu primăvara. Sărbătoarea se mai numeşte Crucea Mare, Ziua Șarpelui. Se spunea că, dacă va mai tună după Ziua Crucii, toamna va fi lungă.

OCTOMBRIE - Brumărel Brumărel sau Brumarul cel mic, în această lună cad frunzele din copaci, ţăranii se ocupa mai mult de

treburile gospodăriei; acum se fac însămânţările de toamnă.

Sfânta Cuvioasa Parascheva (14 octombrie): sărbătoare foarte importantă pentru români, deoarece moaştele Sfintei se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi de peste 250 de ani. În preajma acestei zile se organizează pelerinaje care durează până la trei zile, Sfânta Parascheva fiind Protectoarea Moldovei. Tradiţional, ziua de vineri este considerată ziua Cuvioasei Parascheva. Moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aduse în Moldova în timpul domniei lui Vasile Lupu, după ce acesta a plătit mulţi bani pentru datoriile Patriarhiei Constantinopolului. Drept mulţumire, Patriarhul de atunci aacceptat strămutarea moaştelor ei de la Constantinopol la Iaşi.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (Sâmedru, 26 octombrie): este timpul în care păstorii coboară de la munte pentru a lasa oile în grijă stăpânilor lor. În tradiţia populară Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe sunt fraţi, iar după cum s-au înţeles, Sfântul Dumitru trebuie să desfrunzească acum pădurile şi să-i cheme pe toţi la sărbătoarea recoltei.

Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi (27 octombrie) - este o sărbătoare importantă pentru români, deoarece moaştele acestui sfânt se află la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Acum se organizează un pelerinaj care durează până la trei zile, sosesc credincioşi din toată ţara la Bucureşti.

NOIEMBRIE - BrumarEste timpul brumei, sunt însămânţate toate grânele de toamnă şi totul este gata pentru iernat.

Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (8 noiembrie): cea mai importantă sărbătoare din această lună a anului; sunt căpeteniile oştirilor îngereşti, Arhanghelul Mihail fiind cel care a luptat împotriva

îngerilor răului, care au fost alungaţi din Rai, iar Arhanghelul Gavril este cel care aduce Bunăvestirea Maicii Domnului, că îl va naşte pe Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat - Ocrotitorul României (30 noiembrie): prilej pentru a cerceta ce va aduce anul următor, un timp în care se interferează planurile malefice cu cele benefice. Se mai păstrează obiceiuri precreştine, păgâne, de apărare împotriva acestor spirite malefice, instrumentul utilizat fiind usturoiul. Acesta este „păzit” de către fete şi flăcăi toată noaptea tocmai pentru a înzestra usturoiul cu calităţile necesare. Usturoiul va putea ulterior să asigure protecţie persoanei respective ca remediu terapeutic sau chiar aducere de peţitori. Nu trebuie uitat faptul că usturoiul este un apărător puternic împotriva vampirilor.

DECEMBRIE - Undrea Denumirea de Undrea sau Andrea vine de la faptul că încă se păstrează amintirea Sfântului Andrei,

sărbătorit pe 30 noiembrie.

Sfântul Ierarh Nicolae (Sănicoară, 6 decembrie): după tradiţia populară, este prima zi de iarnă; Sfântul Nicolae este un moş care aduce zăpada scuturându-şi barba. La români, Sfântul Nicolae este un moş care aduce copiilor, daruri dacă aceştia au fost cuminţi sau nuieluşe dacă au făcut trăznăi sau au fost neastâmpăraţi. În tradiţia populară românească, Sfântului Nicolae îi sunt atribuite calităţi sporite, fiind unul dintre sfinţii cei mai de vază alături de Dumnezeu, cel care se plimba cu Acesta pe pământ în timpurile primordiale şi nu numai.

Sfânta Muceniţă Filofteia (7 decembrie): sfintele sale moaşte au fost aduse în Țara Românească, după moartea sa. Originară din Bulgaria, de la Tarnovo, moaştele sale au fost aduse prin voinţa ei la biserică Curtea de Argeş, fiind aşezate în Paraclis.

Perioada sărbătorilor de iarnă este împărţită în două: între Ignat (20 decembrie) şi Crăciun (25 decembrie) era perioada nefastă; atunci se deschideau mormintele, iar sufletele morţilor circulau printre vii. De Ignat se sacrifică porcul, substitutul unei divinităţi preistorice. Acum sunt tolerate abaterile de la normele sociale; acestea amintesc de saturnaliile romane. Moş Crăciun nu ţine de tradiţiile populare româneşti, ci este un împrumut apusean târziu, atestat la noi prin secolul al XIX-lea. Tradiţia creştină spune despre Crăciun că era proprietarul sălaşului unde Fecioara Maria l-a născut pe Pruncul Iisus, iar soţia lui, Craciuneasa, a ajutat-o la naştere.

Naşterea Domnului (25 decembrie): până în secolul XIX, românii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun. Pentru că aceasta avea o importanţă atât de mare, Biserica a suprapus acestei date sărbătoarea Naşterii Domnului. Aceasta se sărbătorea pe 6 ianuarie, aceasta din urmă rămânând doar o Naştere spirituală prin botez. Crăciunul este un zeu solar întâlnit la popoarele indo-europene, specific teritoriului locuit de către geto-daci. Acest zeu era întruchipat de Saturn la romani şi de Mithra la persani. Denumirea de „moş” reprezintă vârsta zeului la sfârşitul anului calendaristic, care trebuie să moară şi să reînvie anul următor.

Sfântul Arhidiacon Ștefan (27 decembrie): a fost primul mucenic care a pătimit şi a fost ucis cu pietre pentru Hristos.

31 decembrie: Pluguşorul: această tradiţie se mai păstrează în forme încă nealterate în regiunile din nordul ţării, scopul ei fiind de a ura gospodarilor belşug în anul care urmează. Grupuri de băieţi îmbrăcaţi gros şi cu căciuli împodobite cu panglici colorate şi cu bice pornesc pe la vecini. Obiectul emblematic al

Pluguşorului este buhaiul (o putinica de lemn căreia i se scoate fundul şi se înlocuieşte cu o piele de oaie prin care se trece o şuviţă de păr de cal). Muind mâinile în borş şi trăgând părul de cal se obţine „un muget ca de bou". Gazdele îi răsplătesc pe urători cu mere, nuci, covrigi, bani.

Jocul caprei: întruchipează simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii. Capul caprei, cioplit din lemn, cu maxilarul inferior mobil, este acoperit cu un amalgam de materiale care de care mai colorate şi mai strălucitoare, mărgele, clopoţei. Trupul Caprei este realizat din covoare, ţesături roşii. Dansul Caprei este repetat frenetic în fiecare gospodărie.

Jocul ursului: foarte bine păstrat în Moldova, ursul este simbolul morţii şi al reînvierii naturii. Îmbrăcaţi cu o blană de urs sau de oaie, flăcăii care execută acest dans se află sub conducerea unui „ursar" (fără mască şi cu un coif pe cap) care îi îndeamnă să se mişte tot mai alert în ritmul tobelor. „Uraţii" însoţesc alaiurile de Crăciun fiind personaje caricaturale care reprezintă cele mai respingătoare racile ale caracterului uman. Ei au rolul de a crea bună dispoziţie, atrăgând atenţia prin coloritul costumelor lor.

Calendarul de ceapă este un obicei din bătrâni care se realiza în Apuseni în seara de 31 decembrie spre 1 ianuarie, fiind o metodă de prezicere a vremii anului următor. Se luau două-trei cepe mari, se tăiau în jumătate, se alegeau 12 felii egale peste care se presara sare şi se puneau pe 12 farfurii care erau denumite după lunile anului. În timpul nopţii pe unele din aceste felii se acumula apă, semn că vor fi precipitaţii, altele rămâneau uscate, semn de secetă.

Anul Nou - superstiţie: Se spune că obiectul pe care îl ţii în mâna la 12 noaptea, la trecerea dintre ani, acela va fi cel mai important pe planul vieţii tale. Dacă ţii bani în mână, îţi va merge bine cu banii, dacă ţii iubita de mână, îţi va merge bine cu dragostea, dacă ţii paharul, va fi un an vesel. De asemenea prima persoană care va bate sau va suna la uşă în noul an trebuie primită.

Alte tradiţii importante la româniColindatul creştinPentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală măsură la

tradiţie, ştiind să accepte şi obiceiuri mai recente. Întâmpinată cu bucurie, Naşterea Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstiţiul de Iarnă, momentul în care natura dă speranţe că va renaşte.

Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualităţi româneşti. El s-a păstrat asociindu-se câteodată cu celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos. Există de asemenea cântece de stea (sau colinde creştine), care au ca subiect Naşterea Domnului. În ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.

În Maramureş, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul Crăciunului ia sfârşit şi fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii şi cozonacii, prăjiturile şi vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc linişte şi pace în case.

Împodobirea braduluiPomul de Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina

scânteietoare a lumânărilor sau a instalaţiei electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuşi înpărţite:

unii văd în el o reprezentare a „arborelui lumii”, alţii îl consideră o referire directă la „arborele

Paradisului”, împodobit cu mere de un roşu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai.

Până în sec. al 15-lea, crenguţele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca şi darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiţii păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.

Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Craciun, într-o piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii. In 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobeşte primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.

După 1878, decoraţiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, aşa că această tradiţie pur germană va cuceri întraga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că este vorba despre ţări din Asia, Africa, America de Nord şi de Sud sau Australia.

La sfârşitul sec. al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit şi scânteietor. In 1776, prin intermediul soldaţilor germani care participau alături de englezi la războiul de independenţă, tradiţia pomului de Craciun ajunge şi în Statele Unite, iar în anul 1880 cucereşte şi Casa Albă.

La noi obiceiul a pătruns odată cu influenţa germană, când primii studenţi români au inceput să meargă la studii la universităţile din Berlin sau Viena, şi la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Țările Române în 1866 unde prinţii şi prinţesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureşteană. Cântecul german de Crăciun „O Tannenbaum” devine în limba română „O brad frumos”, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.

Obiceiuri de Anul NouPentru cel mai important moment, trecerea în noul an, pregătirile se reiau. In săptămâna dintre

Crăciun şi Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se prepară pentru „urat”, sistem complex de datini şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregăteşte să se nască sunt aşteptaţi să apară „Ursul”, „Capra”, „Bunghierii”, „Căiuţii”, „Malanca”, „Jienii”, „Mascaţii” etc.

Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociaţii rituale dintre animale şi cultul cvasiuniversal al soarelui. Există şi un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri: "mascaţii". Recuzita, măştile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măştile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginaţia şi umorul săteanului român. Anume meşteri s-au specializat în confecţionarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.

Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morţii dar şi a renaşterii ordinii cosmice. Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vitalitate. Muzica şi dansul, remarcabile prin virtuozitate şi dinamism, măştile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.

Tot ajunul anului nou prilejuieşte practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să prospecteze viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: „Vergelul”. Este un prilej de sărbătoare, la care participă mai ales tinerii necăsătoriţi şi părinţii acestora. Cei care fac „Vergelul” doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă şi cu cine se vor căsători.

În casa unei gazde, anunţată din vreme de „colceri” sau „chemători” se adună toţi cei interesaţi. Într-un căzănel cu apă, cei ce doresc să-şi cunoască viitorul aruncă un obiect personal - inel, mărgea, pieptene, ban, cuţit etc. Personajul cel mai de seamă este „Vergelatorul”.

El urmează să „proorocească viitorul”, să-şi potrivească vorbele şi să stârnească hazul. Ajutându-se de două vergele de la războiul de ţesut, acesta bate în marginea căzănelului, intonând o incantaţie. Obiect după obiect este scos din apă la cererea participanţilor. Tâlmăcirea sensului obiectului este simplă: inel - nuntă, ban - bogăţie, pieptene - bărbat colţos, cuţit - ceartă, piatră - căsătorie amânată etc.

După ce toate răspunsurile au fost date, cu toţii, trişti sau plini de speranţă, se adună în jurul căzănelului din care apa a fost înlocuită cu vin şi petrecerea începe.

Tradiţii şi obiceiuri din judeţul Teleorman1. Obiceiurile calendaristice:Exprimau concepţia unei populaţii sedentare de agricultori, cunoscători ai ciclului vegetaţiei şi ai unor

străvechi rituri şi practici agrare, transmise din generaţie în generaţie. În cadrul obiceiurilor calendaristice din Teleorman deosebim:

A) Obiceiuri de iarnă – ele au o largă răspândire, încep la 24 decembrie şi se termină la 7 ianuarie, marcând trecerea de la anul vechi la anul nou şi fiind legate de activitatea productivă, de bunăstarea individului, a familiei şi a colectivităţii. „Colindatul” se desfăşura, mai întâi, în seara şi noaptea dinspre 24 decembrie, fiind cunoscut şi sub numele de „Moş Ajun”. La casele cu fete de măritat, flăcăii erau cinstiţi cu vin, iar fetele ofereau «colacul lui Moş Ajun » unuia dintre flăcăi, ceilalţi colindători primind colindeţi (bolindeţi), covrigi şi nuci. Colindătorii urau gazdelor sanate, belşug şi voie bună. Mai aproape de noi, colindatul a rămas mai ales pe seama copiilor. Colindatul se desfăşura apoi, în după-amiaza şi seara zilei de 31 decembrie, de Anul Nou. Copiii şi tinerii în cete mici, umblau pe la case cu „Bădica Traian”, cu „Buhaiul” şi cu „Steaua mascata”. Ei cântau colinde la ferestre. Înainte de revărsatul zorilor, copii merg cu „Sorcova”, confecţionată dintr-o creangă de pom înmugurit sau busuioc.

O manifestare specifică unor sate teleormănene este cea cunoscută sub numele de „Cloapetele”, care se practică şi în seara de Anul Nou, când băieţii de şcoală, în cete de câte 2-3, trosnesc din bice şi sună din clopote în fata caselor.

„Pluguşorul” este un alt obicei care a îmbrăcat, în timp, forme complexe, spectaculoase. Caracterul său agrar, prin excelenţă este marcat prin recuzita folosită (plug, buhai, tălăngi, bice). Textul „Pluguşorului”, lung de peste 500 de versuri, evoca cultivarea pământului şi muncile agricole: aratul, semănatul, seceratul, legatul snopilor, treieratul, sfârşind cu măcinatul şi coptul pâinii.

Tot în seara de Anul Nou, în timp ce satul era răscolit de colinde, tinerii umblau pe la case pentru ”Pusul căciulilor”, „Învârtirea inelului”, „Însemnatul oilor”. Cei maturi încercau acum să afle cum va fi timpul în anul nou, aşezând 12 foi de ceapă (corespunzătoare celor 12 luni ale anului), pe care puneau puţină sare.

În contextul obiceiurilor de iarnă se înscriu şi cele de tip spectacular, practicate atât de Crăciun, cât şi de Anul Nou. Este vorba, în primul rând, de spectacolele cu măşti de animale şi păsări: „Capra „, „Ursul”, „Căluţul”, „Barza”. Între acestea, „Capra” este cel mai răspândit (în localităţile Plosca, Conteşti, Bragadiru, Roşiorii de Vede). Un spectacol de măşti este şi „Brezoiul”, întâlnit la Țigăneşti, Poroschia şi Brânceni. De o factură asemănătoare este şi „Vasilica”, cu care se umbla de Anul Nou.

„Irodul”, „Jianul” şi „Curcanii” sunt manifestări de tipul teatrului popular, Teleormanul ocupând un loc aparte în zona Munteniei. Cu „Irodul” umbla un grup format din 9 flăcăi, cu o costumaţie pentru acest obicei cu care se umbla de Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi de Sf. Ioan Botezătorul. Obiceiul are un subiect religios, în centru căruia se află regele Irod, cel care a încercat să-l omoare pe copilul Hristos.

Cu „Jianul” se colinda de Crăciun şi Anul Nou, el fiind un spectacol de teatru haiducesc, de regulă cu 9 sau 12 personaje (în localităţile Plosca, Buzescu, Poroschia, Cervenia).Cu „Curcanii” se umbla de Anul Nou, fiind vorba de un spectacol inspirat din Războiul de Independentă de la 1877-1878. Originea piesei este una livrească, ea apărând pe la 1900.

La Bobotează, pe 7 ianuarie se desfăşoară „Iordănitul”, iniţial o practică cu caracter religios, dar astăzi este doar un pretext de apropiere între fete şi flăcăi. Un alt obicei, a cărei origine se plasează în antichitatea traco-getica, fiind legat de cultul viţei de vie şi al vinului, este „Zarezeanul”, care are loc în fiecare an în ziua de 1 februarie. Caii sunt împodobiţi cu zurgalăi şi viţa de vie., iar locul de desfăşurare este la câmp.

B) Obiceiuri de primăvară:La 1 martie, feţele şi femeile tinere încep să poarte „Mărţisorul”, care se făcea din fire împletite, unul

roşu şi altul alb, pe care se înşiră un ban de argint. „Mărţisorul” se poartă toată lună martie, pentru că în ultima zi să se lege de un pom, iar azi la stâlpul casei. Între 1 şi 9 martie, erau „zilele babei”, adică zilele în care avea loc suişul Babei Dochia în munţi, acolo unde îşi găseşte moartea. Baba Dochia simboliza timpul îmbătrânit, iar fiul ei, Dragobetele, însemna capul de primăvară.De „Dragobete”, feţele şi băieţii făceau o petrecere cu cântece şi jocuri, pentru a fi îndrăgostiţi tot anul.

La 9 martie se fac „bradoşi”, care se împart calzi. Înainte se făceau 44 de „bradoşi”, în amintirea celor 44 de mucenici. În seara de „lăsata secului”, flăcăii organizau „Strigatul fetelor peste sat”. Seara, când oamenii se aflau la masă, grupaţi în două cete, purtau un dialog punctat de stigături batjocoritoare la adresa fetelor bătrâne şi a flăcăilor tomnatici, leneşi şi îngâmfaţi.

În ziua de Paşte, după ce se întorc de la biserică, unde „au luat paşte”, înainte de a intra în casă, la pragul uşii, sătenii calcă pe o brazdă verde şi pe un fier de plug, în credinţa că anul va fi bogat în roade, iar oamenii vor fi sănătoşi. În zilele de luni şi marţi ale Paştelui, în cursul dimineţii se făcea „Vailăritul”. O ceată de flăcăi, însoţiţi de lăutari, umblă pe la casele gospodarilor ce aveau fete care jucau în horă, iar după un cântec, urmat de o horă în care se prindea fata, primeau câte un ciurel de făină sau mălai.

În seara zilei de 22 aprilie, în ajun de Sf. Gheorghe, tinerii aduceau crengi verzi de mânecătoare de pădure, pe care le puneau la stâlpii porţilor şi ai prispei, deasupra uşilor ca simbol al reînvierii naturii.

C) Obiceiuri de vară:O dată cu venirea verii încep Rusaliile, sărbătoare care vine, după afirmaţiile lui Romulus Vuia, de la

traci, care le celebrau în perioada înfloririi rozelor, de unde îşi trage şi numele. În ziua de Rusalii se practică obiceiul „Căluşul”, cu origine rituală, care însă a evoluat cu vremea spre ceremonie şi spectacol. Practică „Căluşului” în Teleorman se face de către o ceată de bărbaţi, care nu are un număr fix, ea cuprinzând 8-15 persoane, între care: Vătaful, care îndeplineşte rolul de conducător; Ajutorul Vătafului, care care îl înlocuieşte pe acesta; Stegarul, care are grijă de steag; Mutul - personaj mascat, care hotăreşte în care gospodarii vor intra să joace şi Căluşarii.

„Căluşul” a fost răspândit în toată aria judeţului Teleorman, în forme şi structuri diferite De Sânziene se desfăşoară un alt obicei, „Drăgaica”, ale cărei origini se afla în practicile rituale

păgâne care celebrau venirea verii. Cea mai frumoasă fată din sat este aleasa Drăgaica, iar cu trei săptămâni înainte ea îşi alcătuieşte ceaţă, începând repetiţiile pentru joc şi cântec. Din ceata „Drăgaicei” fac parte şase feţe: Mireasa, Băieţoiul şi patru fete însoţitoare, ceaţa fiind însoţită de un fluierar. Simbolul „Drăgaicei” este un steag.

În timpul verii, când nu mai ploua şi se înteţea secetă, se recurgea la obiceiul „Paparudele”. O femeie, de obicei ţigancă, împreună cu 2-3 fetiţe, numite paparude, cu trupul gol şi acoperit la mijloc cu ramuri verzi, mergeau din gospodărie în gospodărie, pentru a juca paparudele.

În manifestările tradiţionale ale colectivităţilor din satele teleormănene, predominante au fost dansurile desfăşurate în grupuri mari. „Hora mare de mână”, executată de băieţi şi fete, în cerc închis, cuprinzând uneori peste 100 de persoane, avea cea mai mare frecvenţă, fiind dansul cel mai domol, dar şi un „dans solemn, cu conţinut eminamente social, anume naţional, căci se leagă de însăşi istoria unirii noastre”.

Unii cercetători susţin că, pentru folclorul teleormănean rămân specifice dansurile „Căluşul” şi „Drăgaica”. Horia Barbu Oprişan opinează că, în ceea ce priveşte „Căluşul” din Teleorman, sunt elemente „care răstoarnă chiar conceptul original asupra <<Căluşului>> ca act şi simbol” , conchizând că s-ar putea ca Teleormanul să aibă un <<Căluş>> de-a lungul secolelor a pierdut valorile şi simbolurile originale, rămânând numai un spectacol ca atare”.

Minc ă Andreea Mădălina, clasa a XII a C, Liceul Teoretic “Marin Preda ”