Discutii posibile referitoare la competența instanțelor judecătorești:

I. Verificarea competenței:

1. Sediul materiei:

Art. 131 – (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în

faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească

dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina,

consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată

competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt

necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în

discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

2. Sfera verificărilor impuse de textul de lege:

Txextul de lege se referă la competenţa generală, materială şi teritorială a

instanţei să soluţioneze pricina. Se impun următoarele precizări:

Întâi, deşi textul se referă şi la competenţa generală, faţă de principiul

constituţional al liberului acces la justiţie (art. 21 din Constituţie), care determină

plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti în materie contencioasă,

competenţa generală, de regulă, se subînţelege. Ca urmare, considerăm că din punct de

vedere practic, instanţele îşi vor verifica doar competenţa materială şi teritorială, iar pe

cea generală, doar în măsura în care fie din susţinerile părţilor rezultă că acestea au

convenit să soluţioneze litigiul pe calea arbitrajului (pentru regimul de invocare a

excepției de necompetență generală în această ipoteză, a se vedea însă art. 554 NCPC),

fie cauza este de competența unui organ administrativ cu activitate jurisdicțională ori

chiar fără o asemenea activitate.

În al doilea rând, competenţa internaţională trebuie socotită ca fiind un aspect al

competenţei generale, întrucât, ca şi aceasta, delimitează competenţa instanţelor

judecătoreşti române, privite în ansamblu; faptul că delimitarea se face faţă de sfera de

competenţă a jurisdicţiilor altor state, iar nu faţă de alte organe de jurisdicţie, ori de

celelalte puteri constituite în stat, nu poate înlătura constatarea că în ambele cazuri,

este vorba despre competenţa justiţiei române, în ansamblul său, ca putere constituită

1

în statul român. Aşa fiind, obligaţiei de a verifica competenţa generală, potrivit art. 131

alin.(1) NCPC, i se subsumează şi obligaţia de a verifica din oficiu competenţa

internaţională a instanţelor române, concluzie care se impune în lumina interpretării

sistematice a reglementărilor din Cod.1 Desigur, nevoia practică de a verifica şi

constata competenţa internaţională a instanţelor române apare în cazul litigiilor cu

elemente de extraneitate, în cazul litigiilor “pur interne” această competenţă fiind

subînţeleasă (de altfel, art. 1064 NCPC arată in terminis că regulile de competenţă

internaţională sunt destinate să reglementeze procesele de drept privat cu elemente de

extraneitate).

3. Prorogarea termenului de verificare a competenţei:

NCPC prevede necesitatea invocării excepţiei necompetenţei materiale, ori

teritoriale exclusive, doar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,

referirea alternativă la terminarea cercetării procesului fiind eliminată [art. 130 alin.(2)

NCPC].

Ca urmare, în regulă generală, chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la

primul termen la care părţile sunt legal citate. Doar în mod excepţional, dacă pentru

stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, această chestiune

va fi pusă în discuţia părţilor, fiind acordat un singur termen în acest scop [art. 131

alin.(2) NCPC]. Din această reglementare rezultă, încă odată, că pentru stabilirea

competenţei (bunăoară, după valoare) nu este necesară, nici dezirabilă administrarea

unui probatoriu extins, care să transforme verificarea competenţei într-un „proces în

cadrul procesului”, cu tot efectul dilatoriu nedorit pe care această abordare este de

natură să-l genereze. În acest sens, art. 98 alin.3 NCPC trebuie interpretat (şi) în sensul

că instanţa este în drept să estimeze valoarea obiectului cererii, în temeiul elementelor

de fapt de care dispune, rezultate din înscrisurile depuse şi din explicaţiile prezentate

de părţi, fără a fi neapărat necesar să dispună de probe certe din care să rezulte o

anumită valoare. Pe de altă parte, maniera de formulare a normei relevă importanţa pe

1 În practica judiciară se folosește frecvent sintagma „necompetența generală a instanțelor române”, ori

„necompetența instanțelor române”. Cu toate acestea, pentru rigoare, față de utilizarea sintagmei „competență

internațională” în cuprinsul Cărții a VII-a a Noului Cod, este preferabil să se utilizeze, pe viitor, expresia

„excepția necompetenței internaționale”. În cazul admiterii excepției, cererea va fi respinsă, ca nefiind de

competența instanțelor române (cf. art. 1070 NCPC)

2

care Noul Cod o ataşează soluţionării prioritare, in limine litis, a incidentelor

referitoare la competenţă, pentru a se asigura astfel stabilitatea raportului juridic

procesual şi a se da părţilor şi instanţei certitudinea că „munca” depusă pentru

soluţionarea fondului nu este una inutilă, supusă refacerii în cursul ulterior al

procesului.

Art. 131 alin.(2) NCPC nu are caracter util decât dacă este interpretat în sensul

că, atunci când, „în mod excepţional”, este acordat„un singur termen” de judecată

pentru a lămuri dacă instanţa este competentă material şi teritorial, excepţia de

necompetenţă va putea fi invocată şi la termenul astfel acordat. Altminteri, solicitarea

explicaţiilor şi a lămuririlor ar fi lipsită de obiect, întrucât, întotdeauna, necompetenţa

materială ori teritorială de ordine publică neinvocată la primul termen de judecată se

va fi acoperit definitiv, iar instanţa, verificându-şi competenţa la termenul acordat, ar

trebui, practic, să se declare întotdeauna competentă.

Ca urmare, trebuie făcute următoarele distincţii:

a) Necompetenţa de ordine privată trebuie invocată întotdeauna de pârât prin

întâmpinare – ori, dacă aceasta nu este obligatorie, la primul termen la care părţile sunt

legal citate – sub sancţiunea decăderii [art. 130 alin.(3) NCPC];

b) În cazul necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive:

i) dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea

competenţei, excepţia de necompetenţă trebuie invocată la primul termen la care

părţile sunt legal citate, sub sancţiunea decăderii [art. 130 alin.(2) NCPC];

ii) dacă din dosar nu rezultă suficiente elemente pentru a stabili

competenţa, părţile ori instanţa din oficiu vor invoca necesitatea unor lămuriri

ori probe suplimentare, fiind acordat în acest scop un singur termen de judecată.

La termenul de judecată astfel acordat, în raport de completarea probatoriului,

lămurirea cererii introductive şi de explicaţiile prezentate de părţi, excepţia de

necompetenţă va putea fi invocată de părţi, ori de instanţă din oficiu.

Faţă de formularea fermă a textului, considerăm că excepţia de necompetenţă

trebuie invocată cel mai târziu la termenul acordat potrivit art. 131 alin.(2) NCPC,

nefiind posibilă, sub niciun motiv, 2 invocarea necompetenţei la un termen ulterior,

2 Mai degrabă teoretic s-ar putea concepe o repunere în termenul de invocare a excepției (art. 185 NCPC). Motivele temeinice care au împiedicat partea să formuleze excepția de necompetență în termen ar trebui să se

3

întrucât a intervenit decăderea din dreptul de a o invoca, iar necompetenţa s-a acoperit

în mod definitiv.

Mai mult, conform dispoziţiei exprese a legii, acest termen ar trebui

acordat doar în mod excepţional, întrucât eventualele lipsuri ale cererii de

chemare în judecată, în ce priveşte indicarea valorii obiectului unei cereri

patrimoniale, indicarea modului de calcul şi depunerea înscrisurilor

corespunzătoare ar trebui complinite în procedura regularizării cererii (art. 200

NCPC), aşadar anterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal

citate. Ca urmare, dacă judecătorul cauzei manifestă diligenţă şi cere părţii să

efectueze lămuririle şi completările necesare încă din etapa scrisă a procesului,

el va fi în măsură să statueze asupra competenţei la termenul prevăzut de art.

131 alin.(1) NCPC.

c) Necompetenţa generală poate fi invocată în orice stare a pricinii, concluzie

care, în principiu, se aplică şi necompetenţei internaţionale. Nu există nicio

contradicție între această posibilitate și caracterul interlocutoriu al încheierii prin care

instanța își verifică competența. De vreme ce instanța pune în discuția părților

chestiunea competenței, inclusiv a celei generale, părțile au posibilitatea de a invoca

chiar atunci excepția corespunzătoare, ori cel puțin de a pune în discuție elementele de

fapt și de drept ar pune la îndoială competența generală (ori internațională) a instanței.

În aceeași manieră se petrec lucrurile în cazul în care se invocă o excepție absolută, iar

instanța o respinge, printr-o încheiere interlocutorie. Faptul că excepția respectivă

poate fi invocată, în principiu, în orice stare a pricinii nu dă dreptul instanței să revină

asupra dezlegării date anterior [cf. art. 235 teza a II-a, art. 248 alin.(5) NCPC],

eventual sub rezerva situației în care motivele pe care se întemeiază excepția sunt cu

totul diferite de cele dezbătute anterior.

Decăderea care a intervenit potrivit art. 130 alin.(1) şi (2) NCPC trebuie luată în

considerare din oficiu de instanţă, ea fiind edictată pentru buna administrare a justiţiei

şi stabilitatea raportului juridic procesual. Aşadar, nu este vorba despre o decădere de

ordine privată, nefiind la îndemâna reclamantului, bunăoară, ca prin neinvocarea

refere la cunoașterea întârziată, într-o manieră neimputabilă, temeinic justificată, a faptelor din care rezultă necompetența. „Descoperirea” tardivă a unor motive ori argumente juridice noi nu poate justifica cererea de repunere în termen.

4

decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția să permită acestuia să invoce

necompetenţa chiar peste termenul prevăzut în mod imperativ de lege. Această

concluzie se impune şi ca o consecinţă a faptului că necompetenţa neinvocată în

termen se acoperă definitiv şi nu mai poate fi luată în considerare în cursul ulterior al

procesului.

. În cazul în care pârâtul invocă excepția necompetenței teritoriale relative la

primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, iar reclamantul se declară

expres de acord cu declinarea competenței – în raport de cele arătate imediat anterior,

simpla neinvocare a decăderii nu este suficientă – apreciem că suntem în prezența unei

convenții atributive de competență, care este admisibilă, fiind vorba prin ipoteză

despre o necompetență de ordine privată [art. 129 alin.(3) NCPC]. Convenția poate fi

încheiată și după nașterea litigiului, concretizându-se în declarațiile verbale

concordante ale părților în fața instanței [art. 126 alin.(1) NCPC]. Din coroborarea cu

prevederile art. 131 NCPC rezultă însă că această convenție trebuie să intervină la

primul termen la care părțile sunt legal citate, ori cel mai târziu la termenul acordat

potrivit alin.(2), așadar înainte ca instanța să se declare competentă, prin încheiere

interlocutorie. După acest moment procesual, soluția declinării de competență în

temeiul unei convenții atributive de competență survenite este mai greu de primit.

Față de dispozițiile imperative și univoce ale art. 131 alin.(2) NCPC, excepția

de necompetență trebuie soluționată cel mai târziu la singurul termen acordat în acest

scop. Ca urmare, nu este posibilă unirea excepției de necompetență cu fondul, ori

amânarea soluționării excepției pentru alt termen de judecată, și aceasta chiar dacă

stabilirea competenței implică o calificare juridică prealabilă, care antamează și

anumite chestiuni de fond – judecătorul nu devine incompatibil dacă dă respectiva

calificare juridică, față de dispozițiile art. 14 și ale art. 42 alin.(1) pct.1 NCPC.

4. Contradictorialitatea dezbaterilor cu privire la competență:

Deşi legea nu prevede expres, principiul contradictorialităţii impune ca

judecătorul să pună mai întâi în discuţia părţilor chestiunea competenţei, de regulă, sub

forma unei întrebări referitoare la aprecierea părţilor cu privire la competenţa instanţei

sesizate (soluția este impusă de principiul general enunțat de art. 14 alin.(4) și de art.

20 NCPC). În măsura în care una din părţi intenţionează să ridice excepţia de

5

necompetenţă de ordine publică, o va face în acest moment. După caz, instanţa se va

pronunţa asupra excepţiei invocate de parte, sau chiar din oficiu, în cazul în care

ajunge la concluzia că nu este competentă – dar numai din perspectiva normelor de

competenţă absolută, instanţa neavând, în nici un caz, căderea de a invoca din oficiu o

reală sau presupusă necompetenţă teritorială de ordine privată – ori, în lipsa invocării

unei excepţii, se va declara competentă. Această încheiere va fi interlocutorie.

II. Soluționarea excepției de necompetență:

1. Respingerea excepției:

În cazul în care găseşte nefondată excepţia necompetenţei, instanţa o respinge

printr-o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul. Art. 132

alin.(2) NCPC dispune, astfel, că dacă instanţa se declară competentă, va trece la

judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în

cauză. Faţă de dispoziţiile art. 131 NCPC, considerăm că prin aceeaşi încheiere,

instanţa stabileşte că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze

pricina.

2. Admiterea excepției:

Dacă instanţa se declară însă necompetentă şi admite, astfel, excepţia

necompetenţei invocată de parte ori din oficiu, regimul juridic este diferit, în funcţie de

natura normelor de competenţă încălcate.

A. Regula este declinarea competenţei în favoarea instanţei sau organului cu

activitate jurisdicţională competent [art. 132 alin.(1) NCPC].

În acest caz, potrivit art. 132 alin.(3) NCPC, dacă instanţa se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de

îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicţională competent.3

De vreme ce oricum hotărârea de declinare nu produce efecte obligatorii pentru

instanţa desemnată a fi competentă, instituirea unei căi de atac separate împotriva

declinatorului de competenţă era inutilă, fiind de natură să tergiverseze judecata.4

Achiesăm la opinia potrivit căreia, deşi hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, 3 Această soluţie a fost preluată şi în cuprinsul art. 158 alin.(3) C.pr.civ. anterior, prin Legea nr.

202/2010, fiind eliminată calea de atac a recursului împotriva declinatorului de competenţă.

6

instanţa trebuie să respecte principiul contradictorialităţii, urmând a se pronunţa asupra

excepţiei de necompetenţă după citarea şi, dacă este cazul, ascultarea părţilor, iar nu în

camera de consiliu, într-o procedură necontradictorie.5 Desigur, referirea la

publicitatea şedinţei de judecată priveşte Codul anterior, iar nu şi NCPC, sub imperiul

căruia cercetarea procesului se va desfăşura în camera de consiliu; în această fază

procesuală ar urma să se soluţioneze şi eventualele excepţii de necompetenţă [art. 208

alin.(1), art. 232 alin.(2) pct.1 NCPC].6 Desigur, cercetarea procesului în camera de

consiliu se desfășoară cu citarea părților, dacă legea nu prevede altfel, deci nu poate fi

echivalată camera de consiliu cu o procedură necontradictorie.

Declinarea competenţei se dispune nu doar în favoarea altei instanţe

judecătoreşti competente material sau teritorial, ci şi în cazul în care competenţa de

soluţionare a cauzei aparţine altei secţii specializate, ori, după caz, altui complet

specializat din cadrul aceleiaşi instanţe. Este o noutate care rezultă din art. 136 alin.(1)

şi (4) NCPC, fără corespondent în dispoziţiile Codului anterior.

Soluţia este binevenită, întrucât se previne situaţia actuală, în care transferul

între secţii, deşi dispusă prin încheiere prin care se admite excepţia necompetenţei

materiale „funcţionale”, este privită doar ca un simplu proces administrativ intern,

nefiind admisă nici posibilitatea conflictului de competenţă. Se poate, aşadar, ca

pricina să fie soluţionată de secţia „greşită”, chestiune care să fie descoperită abia în

4 Şi să conducă la situaţii destul de bizare. Astfel, dacă conflictul negativ de competenţă intervine între o

judecătorie şi un tribunal, acesta va fi soluţionat de curtea de apel. Dacă însă, în vechea reglementare, sentinţa

judecătoriei ar fi fost recurată, tribunalul ar fi putut pronunţa o hotărâre obligatorie pentru judecătorie,

modificând hotărârea de declinare a competenţei, în sensul respingerii excepţiei de necompetenţă.5 A se vedea D. Atasiei, H. Ţiţ, op.cit., p. 63, unde se propune şi reformularea textului, în sensul că

hotărârea de declinare ar urma să fie irevocabilă, pentru a putea fi formulată contestaţie în anulare, dacă părţile

nu au fost legal citate. Chiar dacă această propunere nu a fost urmată de legiuitor, ea relevă suficient de exact că

excepţia nelegalei citări primează faţă de excepţia de necompetenţă. 6 Potrivit art. XII alin.(2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a

prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se

desfășoară în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel. De vreme ce se referă la cercetarea procesului în

procedura contencioasă de drept comun, acest text nu amână aplicarea normelor speciale cuprinse în Noul Cod,

conform cărora anumite cereri se soluționează în camera de consiliu, cu atât mai mult cu cât aceste norme își

găsesc adesea corespondent și în reglementarea anterioară.

7

căile de atac, ceea ce, în vechea reglementare, ducea la casarea cu trimitere spre

rejudecare, către secţia „competentă”.

Chiar şi în noua reglementare a regimului de invocare a necompetenţei, s-a

clarificat regimul juridic al invocării necompetenţei secţiei ori completului specializat

– dispoziţiile art. 130 – 132 NCPC fiind pe deplin aplicabile; ca atare, dosarul nu poate

fi trimis altei secţii după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate [ori,

după caz, după termenul acordat conform art. 131 alin.(2) NCPC] – şi, mai ales,

regimul juridic aplicabil în situaţia în care declinările de competenţă între secţii au

caracter reciproc. Considerăm însă că, de vreme ce dosarul nu este trimis altei instanţe,

ar trebui ca declinarea de competenţă între secţii sau complete specializate să fie

dispusă prin încheiere, iar nu prin sentinţă.7

B. De asemenea, în acord cu soluţia susţinută de multă vreme, în cazul

necompetenţei generale, dacă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine unui organ

cu activitate jurisdicţională, instanţa nu va respinge cererea, ci îşi va declina

competenţa în favoarea organului jurisdicţional respectiv [art. 132 alin.(3) NCPC].

C. În reglementarea anterioară a fost controversată posibilitatea instanţei

judecătoreşti de a-şi declina competenţa în favoarea tribunalului arbitral, ori invers,

posibilitatea acestuia din urmă de a-şi declina competenţa în favoarea instanţei statale.

În raport de natura contractuală a arbitrajului, de specificul constituirii şi al modalităţii

de învestire a tribunalului arbitral s-a răspuns negativ, arătându-se că instanţa statală,

ori, după caz, tribunalul arbitral care îşi constată necompetenţa trebuie să se declare

necompetente, fiind exclusă soluţia declinării.8

În noua reglementare se adoptă o soluţie nuanţată, pentru ipoteza în care părţile

au încheiat o convenţie arbitrală, iar aceasta este invocată în faţa instanţei sesizate cu

nerespectarea convenţiei (art. 554 NCPC):

7 Nu se poate vorbi de o forţă juridică superioară a sentinţei faţă de încheiere în acest context. Astfel,

dacă una din secţii îşi declină competenţa prin încheiere, iar cealaltă prin sentinţă, declinările fiind reciproce,

suntem în prezenţa unui conflict negativ de competenţă. 8 În acest sens, precum şi pentru o sinteză a opiniilor divergente exprimate în doctrină şi în

jurisprudenţă, a se vedea B. Ştefănescu, „Despre conflictul de competenţă între instanţa judecătorească şi

instanţa de arbitraj”, în RRDP nr. 1/2012, pp. 31 şi urm.

8

a) În cazul în care arbitrajul este organizat de o instituţie permanentă de arbitraj,

instanţa judecătorească îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau

instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul

hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului

arbitral;

b) În cazul arbitrajului ad-hoc, instanţa va respinge cererea, ca nefiind de

competenţa instanţelor judecătoreşti, soluţie explicabilă, întrucât tribunalul arbitral nu

este, prin ipoteză, constituit şi nici nu există o instituţie permanentă de arbitraj care ar

putea primi dosarul şi lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral.

În mod corelativ, art. 579 alin.(3) NCPC prevede că dacă tribunalul arbitral

hotărăşte că nu este competent să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizat, îşi declină

competenţa printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acţiunea în anulare,

prevăzută la art. 608, fiind, aşadar, definitivă.

D. În cazul necompetenţei internaţionale a instanţelor române, precum şi în

situaţia în care cauza este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională,

declinarea competenţei nu mai este posibilă, cererea urmând a fi respinsă, după caz, ca

nefiind de competenţa jurisdicţiei române [art. 1.070 alin.(1) NCPC], ori ca

inadmisibilă [art. 132 alin.(3) a contrario şi (4) NCPC].

12. În lipsa unei reglementări, calea de atac împotriva hotărârii prin care se

pronunţă una din aceste soluţii ar fi fost determinată potrivit dreptului comun, fiind cea

prevăzută de lege cu privire la hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei.9 Însă, art.

132 alin.(4) NCPC instituie o soluţie diferită, hotărârea fiind supusă numai recursului

la instanţa ierarhic superioară.

Faţă de consecinţele deosebit de importante pe care le implică respingerea

cererii pentru necompetenţa instanţelor române, se pot exprima rezerve faţă de

opţiunea ca recursul să fie soluţionat de instanţa ierarhic superioară (care poate fi şi un

9 Aceasta este interpretarea care se impune, întrucât suntem în prezența unei hotărâri de respingere a

cererii, în urma admiterii unei excepții cu caracter peremptoriu, iar nu în prezența unei hotărâri prin care

competența este declinată în favoarea altei instanțe judecătorești, care ar urma să judece pricina. În același sens,

a se vedea C. Mîneran, „Admisibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de

chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române”, studiu disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 6.03.2013).

9

tribunal, bunăoară). Având în vedere că, pe de-o parte, aceste cauze pun importante

probleme de principiu, privesc dreptul de acces la justiţie al reclamantului şi dispoziţii

legale foarte complexe, cuprinse îndeosebi în dreptul european, pot influenţa (mediat)

soluţia pe fond (ca urmare a dreptului internaţional privat diferit din statul instanţei

considerate a fi competentă), iar pe de altă parte, ele nu sunt frecvente, ci dimpotrivă,

soluţii de acest gen sunt foarte rare, ar fi fost poate mai bine ca recursul să fi fost

soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dreptului comun [art. 483 alin.

(3) NCPC], şi aceasta indiferent de instanţa care ar pronunţa hotărârea recurată.

E. Este posibilă declinarea competenţei în favoarea unei instanţe din alt stat membru al

Uniunii Europene?

Apreciem corectă opinia potrivit căreia şi sub imperiul Regulamentului nr. 44/2001

(Bruxelles I), soluţia corectă este respingerea cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor

române, iar nu declinarea competenţei în favoarea unei instanţe străine.10

10 În acest, pe bună dreptate, a se vedea G. Răducan, C.M. Niţă, „Regulamentul (CE) nr. 44/2001

privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială

(„Bruxelles I”). Comentarii şi explicaţii privind aplicarea în dreptul intern şi în dreptul european”, Ed.

Hamangiu, 2011”, pp. 104 – 110, unde se arată, între altele, că „nu este în niciun caz vorba despre instituţia

similară a declinării competenţei din dreptul intern. (…) Atât pentru momentul în care a funcţionat Legea nr.

187/2003, cât în privinţa normelor similare din Regulamentul CE nr. 44/2001, în ceea ce ne priveşte, am apreciat

constant că soluţia procedurală corectă este similară celei prevăzute de art. 157 din Legea nr. 105/1992, respectiv

se respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române, o soluţie peremptorie, de inadmisibilitate.”

În acelaşi sens, I. Leş, „Tratat 2010”, p. 294: „Este evident că nici în acest caz soluţia declinării de

competenţă nu se poate dispune de către instanţa sesizată (…) Într-adevăr, o jurisdicţie străină nu poate dispune

trimiterea unei cauze spre soluţionare la o instanţă ce nu aparţine de sistemul său judiciar, căci principiul

suveranităţii statelor obligă la abţinere de la orice ingerinţă în privinţa atribuţiilor autorităţilor publice din alt stat.

În prezent, soluţia respingerii cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române este prevăzută în mod expres

de art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.” De

asemenea, I. Leş, Comentariul NCPC 2011, p. 221 (autorul nu distinge între situațiile în care instanța competentă

ar fi situată într-un stat membru, respectiv într-un stat terț). În același sens, A. Constanda, în G. Boroi (coord.),

„NCPC Comentariu pe articole”, p. 344.

Foarte recent, s-a arătat că „în cazul unei necompetențe internaționale, introducerea greșită a cererii nu

va mai avea același efect (al învestirii instanței desemnate a fi competente și al trimiterii dosarului, n.n.),

admiterea excepției conducând la dezînvestirea instanțelor române, fără a se realiza o învestire a instanței străine

cu soluționarea aceleiași pricini. Concluzia este valabilă atât în situația în care instanța română își reține

necompetența considerând competent un alt stat membru al Uniunii Europene în condițiile Regulamentului nr.

44/2001 (...) sau ale Regulamentului nr. 2201/2003, cât și atunci când soluția este pronunțată pe baza

dispozițiilor interne de drept internațional privat.(...) nici unul dintre actele normative europene nu reglementează

10

În literatura de specialitate germană s-a arătat că Regulamentul Bruxelles I nu prevede

declinarea competenţei în alt stat membru, întrucât o asemenea soluţie nu poate fi pusă în

practică, urmare a diferenţelor care există între legislaţiile statelor membre cu privire la

cerinţele aplicabile cererii de chemare în judecată.11 De asemenea, s-a arătat că declinarea

competenţei în favoarea altei instanţe (eventual chiar exclusiv) competente, din alt stat

membru, nu este posibilă, ca urmare a unor considerente privitoare la suveranitatea statelor:

nici un stat nu recunoaşte instanţelor altui stat membru competenţa de a învesti valabil

propriile jurisdicţii. Ca urmare, dispoziţiile naţionale privitoare la declinarea competenţei în

favoarea altei instanţe (din acelaşi stat) nu sunt aplicabile nici în mod direct şi nici pe cale de

analogie, ceea ce poate avea consecinţe nedorite pentru reclamant, în ce priveşte cheltuielile

de judecată, posibila incidenţă a prescripţiei extinctive şi posibilitatea de apariţie a unui

conflict negativ de competenţă.12

S-a arătat de asemenea că sub imperiul Regulamentului Bruxelles I, declinarea

competenţei este „un corp străin” şi ca urmare inadmisibilă, întrucât ideea unei declinări cu

efecte obligatorii ar aduce atingere principiului potrivit căruia fiecare instanţă decide în mod

autonom asupra propriei sale competenţe.

un mecanism care să permită trimiterea dosarului de către instanța inițial învestită, către instanța din statul

membru considerată competentă. Totodată, în cuprinsul regulamentelor nu există nici un fel de dispoziție în baza

căreia să se considere că cea de-a doua instanță ar fi sesizată prin hotărârea de necompetență pronunțată de prima

instanță, astfel încât să se poată afirma că ne aflăm în prezența aceleiași proceduri judiciare. De altfel, nici unul

dintre articolele menționate nu face referire la o declinare de competență, ci doar la o declarare a necompetenței

din partea instanței aflată într-o astfel de situație.” În acest sens, C. Mîneran, loc.cit.11 A se vedea B.Hess, „Europäisches Zivilprozessrecht“ („Drept procesual civil european“), Ed. C.F.

Müller, Heidelberg, 2010, p. 320; De asemenea, Rosenberg/Schwab/Gottwald, „Zivilprozessrecht” („Drept

procesual civil”), Ed. C.H. Beck, München, 2010, p. 194. 12 În ce priveşte posibilitatea conflictului negativ de competenţă, învederăm că aceasta nu ar fi înlăturată

prin posibilitatea declinării de competenţă în alt stat – aceasta nefiind (prin ipoteză) obligatorie pentru instanţa

căreia i s-a trimis dosarul, care şi-ar putea declina, la rândul său, competenţa în favoarea instanţei sesizate iniţial

– în lipsa posibilităţii de a se pronunţa un regulator de competenţă, ori a efectului obligatoriu al declinării de

competenţă.

În acelaşi sens, s-a arătat că „un transfer al procedurii, ori o declinare a cauzei către instanţa competentă

nu este prevăzută nici de Regulament, nici de Convenţie (este vorba despre Convenția de la Bruxelles din 1968,

care a precedat Regulamentul Bruxelles I – n.n.); ca atare, spre deosebire de procesul civil intern, nu există

posibilităţi procesuale pentru a menţine efectele sesizării instanţei necompetente.” Th. Rauscher,

„Internationales Privatrecht. Mit internationalem und europäischem Verfahrensrecht” („Drept internaţional

privat. Cu drept procesual civil european şi internaţional”), ed. a III-a, Ed. C.F. Müller, Heidelberg, 2009, p. 427.

11

Determinant este și argumentul potrivit căruia sediul materiei în privinţa soluţiilor

pronunţate de instanţa care îşi constată propria necompetenţă internaţională este alcătuit de

art. 25 şi 26 alin.(1) din Regulament, iar nu de textele referitoare la litispendenţă şi conexitate

(art. 27 – 28). Din art. 25 şi 26 alin.(1) rezultă foarte clar că instanţa se declară necompetentă,

nefiind vorba, în nici un fel, despre declinarea competenţei în favoarea unor instanţe din alte

state membre ale Uniunii Europene.13 Practic, din perspectiva dreptului procesual civil român,

soluţia corectă este respingerea cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Am dezvoltat motivele pentru care declinarea competenței în alt stat membru al

Uniunii Europene, în sensul în care această noțiune îl are în dreptul procesual civil român,

este inadmisibilă, întrucât în practica judiciară continuă să apară soluții de declinare, urmate

de trimiterea dosarului către instanța străină considerată competentă. Din fericire, această

optică jurisprudențială este minoritară, întrucât predomină soluțiile de respingere a cererii, ca

nefiind de competența instanțelor române.

III. Aspecte privind dosarul nr. 5635/302/2013:

Verificarea competenței în această cauză implică, în prealabil, calificarea juridică

corectă a obiectului cererii . Reclamanta tinde la constatarea inexistenței unei creanțe a pârâtei

împotriva sa, acțiune admisibilă, în măsura în care nu ar exista o acțiune în realizare (ori, se

pare că cel puțin debitul principal a fost plătit benevol, în privința acestuia – nu și a 13 Art. 25 şi art. 26 alin.(1) din Regulament, în versiunea în limba franceză, prevăd că „le juge se

déclare d'office incompétent”; potrivit aceloraşi texte, în limba engleză, se arată că “the court shall declare of its

own motion that it has no jurisdiction”; în limba germană, textele prevăd că “Das Gericht (…) hat sich von Amts

wegen für unzuständig zu erklären” – toate formulările converg limpede către o respingere a cererii pentru

necompetenţă.

În jurisprudenţa germană s-a decis că “cererea subsidiară a reclamantului, de declinare a competenţei în

favoarea Tribunalului de Comerţ din Paris, nu poate fi primită. Nici prevederile Convenţiei de la Bruxelles, nici

ale art. 281 ZPO (C.pr.civ. german – n.n.), care privesc doar competenţa teritorială şi pe cea materială, nu însă şi

competenţa internaţională, nu permit o declinare transfrontieră a competenţei, în favoarea unei instanţe străine.

Ca urmare, de vreme ce în ţară nu există nicio instanţă competentă internaţional, cererea subsidiară de declinare

a competenţei trebuie respinsă.” OLG Düsseldorf, hotărârea din 16.03.2000, apud RIW („Recht der

internationalen Wirtschaft“, „Dreptul economiei internaționale“) 2001,pp. 63-65.

În fine, în raportul Jenard (p. 39), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 59/1 din

1979, se arată, de asemenea, că „Articolul 20 (echivalentul art. 26 din Regulament, n.n.) este unul din cele mai

importante articole ale Convenției: el se aplică atunci când pârâtul nu se înfățișează; în acest caz, instanța trebuie

să verifice din oficiu dacă este competentă potrivit Convenției. Dacă nu constată că există un temei pentru a se

considera competentă, instanța este obligată să se declare necompetentă. Această obligație este în mod evident

incidentă chiar și atunci când nu este în discuție o normă de competență exclusivă.”

12

penalităților de întârziere – existând o acțiune în restituirea plății nedatorate). Chiar și așa,

verificarea competenței și eventuala excepție de necompetență primează, având în vedere că

aceasta din urmă este o excepție de procedură, în vreme ce excepția inadmisibilității cererii în

constatare constituie o excepție de fond.

Invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 35 NCPC susține calificarea cererii

drept cerere în constatare (negativă), dar nu îndreptățește concluzia că suntem în prezența unei

acțiuni civile, câtă vreme, pe de-o parte, calificarea juridică corectă a cererii, inclusiv în

vederea stabilirii competenței, incumbă instanței, indiferent de temeiul de drept propus de

reclamant (cf. în acest sens art. 22 alin.1, 4 și 5 NCPC), iar pe de altă parte, natura juridică a

acțiunii în constatare se determină prin raportare la natura raportului juridic a cărui existență

ori inexistență se solicită a fi constatată; dacă acest raport juridic este de drept public, în speță

de drept al asigurărilor sociale, și cererea va fi de competența jurisdicției specializate. În

speță, instanța și-a declinat competența în favoarea T. București, secția a VIII-a pentru

conflicte de muncă și asigurări sociale, soluție ce urmează a fi examinată prin raportare la

dispozițiile art. 95 pct.1 NCPC și (în măsura în care ar fi considerată aplicabilă) ale art. 152 –

153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Apreciem, la o primă

examinare a chestiunii, că în materia litigiilor de asigurări sociale criteriul valoric este

inaplicabil, fiind incidentă competența de drept comun a tribunalului, indiferent de natura

sistemului de asigurări sociale la care se referă litigiul.

În măsura în care cererea în constatare s-ar fi referit la un raport juridic de drept privat

(civil lato sensu), ar fi fost aplicabil criteriul valoric (prin raportare la valoarea creanței

contestate, cf. art. 101 alin.1 și 2 și art. 125 NCPC), cu consecința competenței de primă

instanță a judecătoriei (cf. art. 94 pct.1 lit. j) NCPC).

13