16. Ereziile lui Ioan Paul II împotriva Bisericii Catolice

169

16. Ereziile lui Ioan Paul al II-lea, cel mai văzut om din istorie şi poate cel mai eretic

Maestrul muzical Gilbert Levine, de religie evreiască, vorbind lui Larry King de la CNN despre Ioan Paul al II-lea: “KING: Papa v-a felicitat copiii de bar mitzvah? “LEVINE: Nu doar ne-a felicitat, ne-a trimis şi o menoră. “KING: V-a trimis o menoră? “LEVINE: De fapt, ne-a dat-o, nu a trimis-o. Ne-a dat de fapt o menoră. Cred că e din secolul 16 din Praga. E cea mai frumoasă menoră. A trimis câte o scrisoare cu ocazia fiecărei sărbătoriri de bar mitzvah a fiilor mei. L-a pus de asemenea pe cardinalul care se ocupă de relaţiile catolico-iudaice să trimită o scrisoare care a fost citită cu voce tare în shulul meu ortodox cu ocazia recentei sărbătoriri de bar mitzvah a fiului meu, iar rabinul a citit-o de parcă ar fi fost de la un rabin.”1

Karol Wojtyla (Ioan Paul al II-lea) a pretins să fie papă între 1978-2005

EREZIILE LUI IOAN PAUL II

170 Ereziile lui Ioan Paul al II-lea împotriva Bisericii Catolice tradus de la: www.VaticanCatholic.com

Ioan Paul al II-lea a predicat mântuirea universală, că toţi oamenii se vor mântui.

Singura dificultate în abordarea ereziilor antipapei Ioan Paul al II-lea este decizia de unde să începem. Ereziile sale sunt atât de numeroase încât poţi fi copleşit şi să nu ştii de unde să începi. Un punct bun de plecare este învăţătura sa continuă despre mântuirea universală. Ideea că toţi oamenii sunt mântuiţi e contrară cuvintelor clare ale Evangheliei şi la numeroase dogme catolice, în special dogmelor că în afara Bisericii catolice nu este mântuire, şi că toţi care mor în păcatul strămoşesc sau păcat de moarte nu se pot mântui.

Papa Grigore al X-lea, Conciliul din Lyon II, 1274, ex cathedra: “Sufletele celor care mor în păcat de moarte sau doar cu păcatul strămoşesc... coboară imediat în Iad, însă pentru a fi pedepsite cu pedepse diferite.”2

Însă antipapa Ioan Paul al II-lea a ţinut şi a predicat că în Întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit cu fiecare om într-o uniune veşnică, ceea ce face imposibil, potrivit lui, ca cineva să meargă în Iad. Ioan Paul al II-lea a predicat în mod explicit că această uniune dintre Cristos şi fiecare om durează pentru totdeauna.

■ Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis (# 13), 4 Mar. 1979: “Este vorba despre fiecare om în parte, pentru că fiecare a fost inclus în misterul Mântuirii, iar Isus Cristos s-a unit cu fiecare, pentru totdeauna, prin acest mister.”3

■ Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Missio (# 4), 7 Dec. 1990: “Evenimentul Răscumpărării aduce tuturor mântuirea ‘pentru că fiecare om a fost inclus în misterul Mântuirii, iar Isus Cristos s-a unit cu fiecare pentru totdeauna, prin acest mister.’”4

■ Ioan Paul al II-lea, Centesimus Annus (# 53): “Nu e vorba de omul ‘abstract’, ci real, de omul ‘concret’, ‘istoric’: e vorba de fiecare om, pentru că fiecare a fost inclus în misterul răscumpărării şi, Isus Cristos s-a unit cu fiecare, pentru totdeauna, prin acest mister.”5


Observaţi cuvintele “pentru totdeauna” în toate aceste trei citate. Da, în trei enciclice diferite Ioan Paul al II-lea declară flagrant că fiecare om e unit cu Cristos pentru totdeauna. Aceasta înseamnă că toţi oamenii sunt mântuiţi. Iadul e separarea veşnică de Dumnezeu, însă nimeni nu e separat de Dumnezeu vreodată spune Ioan Paul al II-lea. Fiecare este unit cu Dumnezeu pentru totdeauna. Aceasta este mântuirea universală.

Sunt multe alte citate care mai pot fi aduse pentru a dovedi că Ioan Paul al II-lea a predicat că toţi oamenii sunt mântuiţi. De exemplu, în 1985 Ioan Paul al II-lea a explicat cum Sângele Răscumpărător al lui Cristos nu este doar disponibil tuturor (ceea ce este adevărat), ci şi că ajunge de fapt la toţi şi mântuieşte pe toţi.

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 6 Iun. 1985: “Euharistia este sacramentul legământului Trupului şi Sângelui lui Cristos – a legământului care este etern. Acesta este legământul care cuprinde pe toţi. Acest Sânge ajunge la toţi şi mântuieşte pe toţi.”6

În opoziţie cu aceasta, învăţătura dogmatică a Bisericii catolice afirmă că Sângele lui Cristos, nu ajunge la toţi sau mântuieşte pe toţi.

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 6, ex cathedra: “Deşi Cristos a murit pentru toţi, totuşi nu toţi primesc beneficiile morţii Sale, ci doar aceia cărora meritul Pătimirii Sale este comunicat.”7

Doar aceia care sunt eliberaţi prin botez de păcatul strămoşesc şi uniţi cu Cristos prin sacramente şi adevărata Credinţă primesc beneficiile morţii lui Cristos.

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 27 Apr. 1980: “…Isus ne face, în Sine, încă o dată fii ai Tatălui Său Veşnic. El obţine, odată şi pentru totdeauna, mântuirea omului: a fiecărui om şi a tuturor…”8

■ Ioan Paul al II-lea, Audienţă Generală, 27 Dec. 1978: “Isus este A Doua Persoană din Sfânta Treime, devenit om; iar ca urmare, în Isus natura umană, şi astfel întreaga omenire, este răscumpărată, mântuită, înnobilată pentru a participa în ‘viaţa divină’ prin mijlocul Harului.”9

Aici Ioan Paul al II-lea spune că întreaga omenire a fost mântuită şi participă în viaţa divină. Fraza “participă în viaţa divină” se referă la starea de har sfinţitor. Spunând că întreaga omenire participă la viaţa divină, antipapa Ioan Paul al II-lea spune că întreaga omenire este în starea de har sfinţitor! Aceasta înseamnă că nimeni nu este în păcat strămoşesc sau păcat de moarte.


Cu o doctrină precum aceasta, cine nu ar fi iubit de lume? Ioan Paul al II-lea a fermecat mulţimile şi s-a făcut iubit pentru că a acceptat religiile tuturor şi a predicat că fiecare este unit cu Cristos indiferent de ceea ce ar face sau în ce ar crede. Această indiferenţă religioasă a caracterizat antipontificatul său.

Ioan Paul al II-lea a predicat că Duhul Sfânt este responsabil

pentru religiile necreştine Pe lângă incredibila lui doctrină a mântuirii universale şi a harului sfinţitor universal, mai sunt multe alte erezii de analizat. De observat învăţătura sa despre A Treia Persoană din Sfânta Treime, Duhul Sfânt. Ceea ce antipapa Ioan Paul al II-lea a predicat despre Duhul Sfânt este atât de blasfemiator şi eretic încât e discutabil cea mai rea erezie a sa.

■ Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis (# 6), 4 Mar. 1979: “Nu se întâmplă uneori ca această credinţă fermă, pe care adepţii religiilor necreştine o au – credinţă care şi ea, la rândul său, este un efect al lucrării Duhului Sfânt dincolo de limitele vizibile ale Trupului mistic…”10

Ioan Paul al II-lea spune că ferma credinţă a adepţilor religiilor necreştine vine de la Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Deoarece ştim din Sfânta Scriptură şi din învăţătura catolică faptul că Satana e autorul tuturor religiilor necreştine, ce e afirmat aici de antipapa Ioan Paul al II-lea este că Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, este de fapt duhul minciunii: Satana. Aceasta este o incredibilă blasfemie împotriva lui Dumnezeu.

Scriptura şi Tradiţia ne învaţă că religiile necreştine aparţin Diavolului, iar “dumnezeii” la care se închină necreştinii sunt de fapt diavoli.

Psalm 95:5 - “Toţi dumnezeii păgânilor sunt diavoli…”

1 Corinteni 10:20 - “Dar ceea ce jertfesc păgânii, jertfesc diavolilor, şi nu lui Dumnezeu. Iar eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu diavolii.”


Predicând că această credinţă în religiile necreştine este un rezultat al Duhului Adevărului, Ioan Paul al II-lea drept urmare a lăudat în mod repetat, a promovat, şi chiar s-a rugat cu membri şi lideri ai religiilor necreştine.

Ioan Paul al II-lea cu animişti (vraci vrăjitori); mai multe despre aceasta mai târziu

■ Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Missio (# 29), 7 Dec. 1990: “Relaţia Bisericii cu celelalte religii este dictată de un dublu respect: ‘Respect faţă de om în căutarea lui de răspunsuri la întrebările cele mai profunde ale vieţii, şi respect faţă de lucrarea Duhului în om.’”11

Aici Ioan Paul al II-lea spune că respectul faţă de religiile necreştine este dictat de un respect faţă de lucrarea Duhului în om. Aceasta înseamnă clar că Duhul e responsabil pentru aceste religii necreştine, care din nou înseamnă că Duhul Sfânt ar trebui înţeles ca duhul minciunii: Satana.

■ Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Missio (# 56), 7 Dec. 1990: “Celelalte religii constituie o provocare pozitivă pentru Biserică: ele o stimulează să descopere şi să recunoască semnele prezenţei lui Cristos şi ale acţiunii Duhului.”12

Ioan Paul al II-lea spune că celelalte religii ne stimulează să descoperim prezenţa şi acţiunea Duhului. Aceasta înseamnă că religiile necreştine sunt acţiunea Duhului - Duhul Sfânt - care din nou înseamnă că Duhul Sfânt ar trebui înţeles ca duhul minciunii: Satana.

Ioan Paul al II-lea a predicat şi a practicat indiferenţa

religioasă completă

Papa Pius al IX-lea, Qui Pluribus (# 15), 9 Noi. 1846: “Depravată este de asemenea şi acea şocantă teorie conform căreia nu contează cărei religii aparţii, o teorie în gravă contradicţie până şi cu logica. Prin intermediul acestei teorii acei oameni şireţi înlătură orice deosebire între virtute şi viciu, adevăr şi eroare, faptă onorabilă sau netrebnică. Ei pretind că oamenii pot câştiga mântuirea veşnică prin practicarea oricărei religii, de parcă ar putea fi vreodată vreo legătură între dreptate şi nelegiuire, vreo colaborare între lumină şi întuneric, sau vreo înţelegere între Cristos şi Belial.”13


Indiferenţa religioasă a antipapei Ioan Paul al II-lea a fost poate cea mai comună caracteristică a volumelor sale de scrieri şi discursuri. A lăudat constant şi a stimat religiile necreştine, negând astfel Preasfânta Treime şi necesitatea de a crede în singura religie adevărată catolică, în timp ce batjocoreşte morţile martirilor.

■ Ioan Paul al II-lea, Discurs pe aeroportul din Coreea, 3 Mai 1984: “Poporul vostru este mândru şi ferm… având splendide roade în artă, religie, şi traiul uman. Strămoşii voştri au îmbrăţişat copleşitoare lumi spirituale precum confucianismul şi budismul, şi totuşi le-au făcut cu adevărat ale lor, le-au intensificat, le-au trăit şi chiar le-au transmis şi altora. Wonhyo şi Sosan… exprimă elocvent această faptă măreaţă.”14

Deci Ioan Paul al II-lea spune că aceste false religii precum budismul şi confucianismul sunt roade splendide în religie, şi că a fost o faptă măreaţă că poporul coreean a transmis aceste religii ale Satanei şi altora!

Papa Grigore al XVI-lea, Probe Nostis (# 6), 18 Sep. 1840: “Suntem recunoscători pentru succesul misiunilor apostolice din America, Asia de sud şi sud-est, şi alte ţinuturi fără credinţă… Ei caută pe aceia care se află în întuneric şi în umbra morţii pentru a-i chema la lumina şi viaţa religiei catolice… În cele din urmă îi smulg din stăpânirea diavolului prin baia regenerării şi îi promovează spre libertatea fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu.”15

Ioan Paul al II-lea în templul budist

În a doua sa călătorie în Asia, în 1984, Ioan Paul al II-lea a vizitat templul budist. Înainte să ajungă la templu, şi-a exprimat nerăbdarea să întâlnească pe “Sfinţia sa supremul patriarh budist în templu “. Câteva zile înainte de a merge la templul budist, Ioan Paul al II-lea a spus:

■ Ioan Paul al II-lea, 6 Mai 1984: “…lumea priveşte spre Coreea cu interes deosebit. Căci poporul coreean de-a lungul istoriei a căutat, în măreţele viziuni etice şi religioase ale budismului şi confucianismului, calea spre reînnoire… Dacă îmi este permis aş vrea să adresez un salut special membrilor tradiţiei budiste în acest timp de pregătire pentru celebrarea festivităţii Domnului Buddha. Veselia voastră să fie completă iar bucuria împlinită.”16

În timp ce se afla în templul de idolatrie Ioan Paul al II-lea a comis un alt act de apostazie, aplecând capul în faţa patriarhului budist care şedea în faţa unei statui mari a lui Buddha. [ Pe parcursul întregii vizite patriarhul păgân nici măcar nu s-a ridicat în picioare. ]


Ioan Paul al II-lea în templul budist

■ Ioan Paul al II-lea, Audienţă Generală, 11 Ian. 1995: “Cu bucurie profit de această ocazie pentru a-i asigura pe cei care urmează religia budistă de profundul meu respect şi sinceră stimă.”17

Papa Leon al XIII-lea, 8 Dec. 1892: “Toţi ar trebui să evite familiarizarea sau prietenia cu oricine e suspect de a aparţine Masoneriei sau grupurilor afiliate. Cunoşteţi-i după roadele lor şi evitaţi-i. Orice familiarizare trebuie evitată, nu doar cu acei libertini ticăloşi care promovează pe faţă caracterul sectei, ci şi cu aceia care se ascund sub masca toleranţei universale, respect pentru toate religiile...”18

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 12 Apr. 1997: “…Biserica, ce caută doar să poată predica liber… cu respect pentru… toate religiile.”19


Ioan Paul al II-lea a primit semnul închinătorilor lui Shiva

Pe 2 februarie 1986 Ioan Paul al II-lea a primit pe frunte Tilac sau Tika, pasta roşie sub formă de pulbere a hinduşilor, semnul prin care sunt recunoscuţi închinătorii lui Shiva. Aceasta este idolatrie şi apostazie completă.

Ioan Paul al II-lea l-a venerat pe hindusul Gandhi

În martie 1986 Ioan Paul al II-lea a mers în New Delhi, India, locul unde hindusul Mahatma Gandhi a fost incinerat. Mahatma Gandhi a fost un păgân şi idolatru care s-a închinat la falşi dumnezei. Ioan Paul al II-lea s-a descălţat în faţa monumentului lui Gandhi şi a spus:

■ “Astăzi ca pelerin al păcii, am venit aici pentru a omagia pe Mahatma Gandhi, erou al umanităţii.”20

Deci Ioan Paul al II-lea spune că un păgân şi idolatru a fost “erou al umanităţii”.


După cum vedem aici, Ioan Paul al II-lea a aruncat şi flori pe mormântul lui Gandhi pentru a-l onora şi comemora pe acest păgân. Sf. Toma de Aquino a explicat că la fel cum sunt declaraţii eretice, sunt şi acţiuni eretice sau apostate.

Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. I-II, Î. 103, Art. 4: “Toate ceremoniile sunt o profesiune de credinţă, care constă în închinarea la Dumnezeu în interiorul nostru. Omul poate face profesiunea credinţei sale interioare atât prin cuvinte cât şi prin fapte: iar în fiecare profesiune, dacă face o falsă declaraţie, păcătuieşte de moarte.”21

Sf. Toma dă chiar şi un exemplu:

Sf. Toma de Aquino, Summa Thelogica, Pt. II-II, Î. 12, Art. 1, Ob. 2: “...dacă cineva... face închinăciune la mormântul lui Mahomed, trebuie considerat ca apostat.”22

Apostazia poate fi manifestată prin cuvinte cât şi prin fapte. Însă prin ceea ce a făcut, pe lângă ce a spus, Ioan Paul al II-lea a manifestat echivalentul la a face închinăciune la mormântul lui Mahomed. A venerat un hindus.


Apostazia lui Ioan Paul al II-lea în Assisi

Pe 27 octombrie 1986, Ioan Paul al II-lea a invitat pe liderii principali ai tuturor falselor religii ale lumii să vină la Assisi, Italia, pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace. Ioan Paul al II-lea s-a rugat cu peste 100 diferiţi lideri ai falselor religii, renegând astfel învăţătura Scripturii şi învăţătura de 2000 de ani a Bisericii catolice, care condamnă rugăciunea împreună cu religiile false.

Întreaga zi de rugăciune în comun cu păgâni, necredincioşi şi eretici a fost ideea lui Ioan Paul al II-lea. În timpul acestei întâlniri Dalai Lama a pus o statuie budistă pe tabernacolul din biserica Sf. Francisc!

Statuia lui Buddha pe tabernacolul din Assisi


Printre diferiţii falşi lideri religioşi de la Assisi se aflau rabini, muftii islamici, călugări budişti, şintoişti, diferiţi protestanţi, animişti, jainişti şi alţii.

În timpul întâlnirii, un membru al fiecărei false religii a venit în faţă şi a oferit o rugăciune pentru pace – rugăciuni blasfemiatoare, de exemplu, rugăciunea hindusă a spus: “pace tuturor dumnezeilor.” (Liderul animist s-a rugat la “Marele Deget.”) Însă dumnezeii lor sunt diavoli, după cum am văzut mai înainte, deci la Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, sponsorizată de Vaticanul condus de Ioan Paul al II-lea, se ruga pentru pacea tuturor diavolilor (care au creat aceste false religii)! Religia Vatican II vrea să fim în comuniune cu diavoli.

În 1928, papa Pius al XI-lea a condamnat în mod autoritar această activitate interreligioasă şi a denunţat-o ca fiind apostazie şi respingere a adevăratei Credinţe.

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 2), 6 Ian. 1928: “Pentru care motiv conferinţe, întâlniri şi cuvântări sunt frecvent organizate de aceste persoane, unde un număr mare de ascultători este prezent, şi unde toţi fără distincţie sunt invitaţi să participe la discuţie, necredincioşi de toate felurile, şi creştini, chiar şi cei care în mod teribil s-au despărţit de Cristos sau care cu încăpăţânare neagă misiunea şi natura Sa dumnezeiască. Cu siguranţă asemenea încercări nu trebuie acceptate în vreun fel de catolici, căci sunt bazate pe acea falsă opinie care consideră toate religiile ca fiind mai mult sau mai puţin bune şi demne de laudă, pentru că ele toate în diferite feluri manifestă şi semnifică acel simţ care este înnăscut în noi toţi, şi prin care suntem conduşi la constatarea obedientă a regulii Sale. Cei care ţin această opinie nu doar se află în eroare şi sunt înşelaţi ci, de asemenea, distorsionând ideea de religie adevărată ei o resping, şi puţin câte puţin se îndepărtează spre naturalism şi ateism, aşa cum este numit; din aceasta rezultând clar că cineva care susţine pe cei care ţin aceste teorii şi încearcă să le pună în practică, abandonează în totalitate religia divin revelată.”

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 10): “Aşadar, venerabili fraţi, este clar de ce acest Scaun apostolic nu a permis vreodată supuşilor săi să ia parte în adunările necatolicilor…”23

■ Ioan Paul al II-lea, Adresare de Angelus (Îngerul Domnului), 12 Oct. 1986: “Peste câteva zile vom merge la Assisi reprezentanţi ai Bisericii catolice, ai altor Biserici creştine şi comunităţi ecleziastice, şi a altor măreţe religii ale lumii... Am trimis această invitaţie ‘credincioşilor din toate religiile.’”24

■ Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Missio (# 55), 7 Dec. 1990: “Dumnezeu … se face prezent în multe feluri, nu numai indivizilor, ci şi popoarelor, prin bogăţiile lor spirituale, a căror exprimare principală şi esenţială este constituită de religii …”25

Aici găsim iarăşi o exprimare clară a apostaziei antipapei Ioan Paul al II-lea. Spune că Dumnezeu se face prezent prin bogăţiile spirituale ale popoarelor a căror exprimare principală şi esenţială este constituită de religii. Aceasta înseamnă că Dumnezeu se face prezent popoarelor prin religiile necreştine, ceea ce înseamnă că religiile necreştine sunt adevărate şi inspirate de Dumnezeu.

Papa Pius al VIII-lea, 24 Mai 1829: “Împotriva acestor sofişti experimentaţi oamenii trebuie instruiţi că profesiunea de Credinţă catolică singură este adevărată, precum proclamă apostolul: este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.”26


■ Ioan Paul al II-lea, Discurs, 22 Mai 2002: “Laudă vouă, adepţi ai Islamului… Laudă ţie, popor evreu… Laudă mai ales ţie, Biserică ortodoxă…”27

Papa Grigore al XVI-lea, Mirari Vos (# 13), 15 Aug. 1832: “Ar trebui să se gândească la mărturia lui Cristos Însuşi, că ‘cei care nu sunt cu Cristos sunt împotriva Sa,’ şi că cei ce nu adună cu El, risipesc. Aşadar, ‘fără nicio îndoială, vor pieri pentru totdeauna dacă nu păstrează Credinţa catolică întreagă şi nepătată.’”28

■ Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Missio (#10), 7 Dec. 1990: “Universalitatea mântuirii nu înseamnă că ea este acordată numai acelora care în mod explicit cred în Cristos şi au intrat în Biserică.”29

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, Simbolul Atanasian dogmatic, 1439: “Cel care doreşte să fie mântuit, trebuie mai presus de orice să aibă Credinţa catolică; dacă cineva nu o păstrează pe aceasta întreagă şi neprofanată, va pieri fără îndoială pentru eternitate… Dar este necesar pentru mântuirea veşnică să creadă cu tărie şi în Întruparea Domnului nostru Isus Cristos.”30

Alte întâlniri ecumenice ale lui Ioan Paul al II-lea

După evenimentul de la Assisi, antipapa Ioan Paul al II-lea a continuat cu sălbaticul său program de apostazie, condamnat total de învăţătura Bisericii catolice. Ioan Paul al II-lea a sponsorizat întâlniri păgâne de rugăciune la Kyoto (1987), Roma (1988), Varşovia (1989), Bari (1990), Malta (1991), precum şi numeroase alte întâlniri după aceea.

Ioan Paul al II-lea “binecuvântat” într-un ritual păgân de un şaman în 1987 31

Mai este şi scandaloasa întâlnire de rugăciune din 1999 care a fost numită în mod oficial “Întâlnirea Pancreştină”, unde o mare adunare de religii false au venit la Vatican chemate de Ioan Paul al II-lea (mai multe despre aceasta mai târziu).


Ioan Paul al II-lea s-a rugat cu africani animişti

Pe data de 8 august 1985, Ioan Paul al II-lea s-a rugat cu africani animişti (vraci vrăjitori). Ioan Paul al II-lea a amintit despre această întâlnire:

■ “În special vrednică de atenţie a fost întâlnirea de rugăciune de la sanctuarul Maicii Milei de la Lacul Togo, unde, pentru prima dată, m-am rugat şi cu un grup de animişti.”32

S-a spus că în timpul vizitei în Togo chiar a adus omagii şerpilor sacri.

În Cotonou Africa, pe 4 februarie 1993, psalmodiere au dansat pentru Ioan Paul al II-lea un dans voodoo care “induce transă”.

Ioan Paul al II-lea a luat parte şi în multe alte evenimente la Roma sau în străinătate unde un ritual nativ păgân era inclus. Aceste ritualuri se trag din culturi ce sunt în totalitate demonice şi satanice în fiecare aspect al practicilor religioase organizate. Şi totuşi, sunt incluse în multe din evenimentele liturgice ale lui Ioan Paul al II-lea.


Deasupra: “Liturghia” lui Ioan Paul al II-lea din Mexico City, 2002, care a încorporat demonicele obiceiuri ale culturii aztece. Indienii dansau în faţa altarului purtând ornamente aztece pe cap şi platoşe, iar unii dintre ei aveau abdomenul la vedere. În timp ce îşi făceau dansul se putea auzi sâsâitul ca de şarpe al sunătorilor şi bătaia tobelor aztece. Ioan Paul al II-lea a primit până şi un ritual păgân de “purificare” de la o femeie.


Întâlnirea “Pancreştină”: Întâlnirea apostată de rugăciune a lui Ioan Paul al II-lea din 1999

În imaginea de sus este Ioan Paul al II-lea, pe data de 7 noiembrie 1999, împreună cu diferite grupuri de păgâni şi idolatri, inclusiv unul pe jumătate dezbrăcat. Aceasta a fost încă una din numeroasele sale întâlniri interreligioase apostate de rugăciune. Observaţi păgânul mascat, exact în spatele antipapei Ioan Paul al II-lea, în partea stângă a fotografiei şi la dreapta antipapei. Ioan Paul al II-lea a stimat şi le-a lăudat falsele religii date de Diavol. Aceasta nu e altceva decât ocultism general.

Numele dat adunării a fost “Întâlnirea Pancreştină”. Aceasta e interesant, având în vedere că în enciclica sa Mortalium Animos, papa Pius al XI-lea a descris pe ereticii care promovează indiferenţa religioasă, sub titlul: “Aceşti pancreştini …”33 Câteva din lucrurile care au avut loc în timpul acestei întâlniri panreligioase a lui Ioan Paul al II-lea din 1999: un amerindian a pivotat la apus în centrul Pieţei Sf. Petru din Roma “binecuvântări către cele patru colţuri ale pământului” iar musulmanii care aveau ziare le-au întins la Vatican îngenunchind spre Mecca să se închine. 34


Papa Leon al X-lea, Al Cincilea Conciliu de la Lateran, Sesiunea 9, 5 Mai 1514: “Vrăjitoria, prin farmece, divinaţie, superstiţii şi invocarea demonilor, este interzisă prin legea civilă cât şi prin sancţiunile canoanelor sacre.”35

Adunarea de rugăciune cu false religii Assisi II a lui Ioan

Paul al II-lea – încă o adunare apostată de rugăciune în 2002

Cel mai recent a fost spectacolul de la Assisi 2002. Pe 24 ianuarie 2002, Ioan Paul al II-lea a ţinut încă o adunare păgână de rugăciune în oraşul Assisi Italia, o repetare a urâciosului eveniment din 1986, însă această nouă întâlnire a fost poate şi mai rea.

În timpul întâlnirii de rugăciune, reprezentanţilor fiecărei false religii care erau de faţă li s-a permis să vină la amvon şi să ofere o predică despre pacea mondială. În prezenţa antipapei Ioan Paul al II-lea, un “mare-preot” voodoo a venit la amvonul din afara bazilicii Sf. Francisc şi a dat prescripţia voodoo pentru pacea mondială. (Preoţii voodoo, amintiţi-vă, sunt vraci vrăjitori.) Deci prin aranjamentul antipapei Ioan Paul al II-lea, de la un amvon în afara bazilicii istorice Sf. Francisc, unui vraci vrăjitor i s-a permis să predice şi să ofere prescripţia sa pentru pacea mondială! Aceasta implică tăierea gâtului la capre, găini, porumbei, şi drenarea sângelui lor din artere.

Femeia hindusă a spus întregii mulţimi că toţi sunt Dumnezeu, în timp ce Ioan Paul al II-lea privea în continuare. După ce evreul, budistul, musulmanul, hindusul şi restul au terminat de predicat, diferiţii falşi lideri religioşi s-au împărţit în camere diferite ca să se roage la falşii lor dumnezei.


4. Invitaţie la rugăciune: Sfântul Părinte invită pe toţi cei prezenţi să se îndrepte spre locurile lor respective pentru rugăciune. II. Rugăciune în diferite locuri 1. Accesul la diferitele locuri de rugăciune: A. Bazilica Inferioară: Creştini B. Mănăstirea Sacră: Camera A: Islam Camera B: Budism Camera C: Sikhism Camera D: Religiile Africane Tradiţionale Camera E: Hinduism Camera F: Tenrikyo Camera G: Şintoism Camera H: Iudaism Camera I: Zoroastrism, Jainism, şi Confucianism

Antipapa Ioan Paul al II-lea a pus să fie aranjat de dinainte ca fiecărui grup religios să i se ofere o cameră separată în care să se închine la Diavol [1Cor 10:20].

Toate crucifixele au fost scoase, iar crucifixele care nu puteau fi scoase au fost acoperite. Ioan Paul al II-lea s-a asigurat ca necredincioşii, vracii vrăjitori şi păgânii să nu vadă vreun semn al lui Isus Cristos.

Musulmanii aveau nevoie de o cameră cu faţa către est – Mecca – şi le-a fost dată. Zoroaştrii aveau nevoie de o cameră cu fereastră pentru ca fumul de la talaşele arse pentru Diavol să iasă prin ea, şi le-a fost dată. Evreii au vrut o cameră care să nu fi fost binecuvântată vreodată, adică o cameră care să nu fi fost binecuvântată vreodată în numele lui Isus Cristos, iar antipapa Ioan Paul al II-lea le-a acordat-o. Mai mare urâciune, blasfemie şi lepădare de adevăratul Dumnezeu aproape că nu se poate imagina.

Conciliul din Elvira, 305 d.C. : “S-a decretat că acelora care la vârstă adultă după ce au primit Botezul vor intra în templele păgâne să se închine idolilor, care este o infracţiune de moarte şi culmea ticăloşiei, nu li se va permite împărtăşania nici măcar la moarte.”36

După cum vedem din acest conciliu regional, pe timpul Bisericii primare să mergi în templu păgân (aşa cum a făcut Ioan Paul al II-lea în Thailanda) pentru a te închina la idoli era considerată culmea ticăloşiei. Reprezenta asemenea apostazie şi negare a Credinţei încât chiar şi celor care se căiau de această faptă nu le era permis să vină la Împărtăşanie, ci doar la Spovadă. Dacă să mergi într-un templu păgân era considerată o asemenea gravă apostazie, ce ar spune despre un pretins lider al Bisericii care schimbă chiar bisericile catolice în temple păgâne pentru ca păgânii să se poată închina la falşi dumnezei în ele? Cu siguranţă ar considera aceasta culmea apostaziei.


Papa Pius al XI-lea, Ad Salutem (# 27), 20 Apr. 1930: “…tot viciul şi nebunia, toate nelegiuirile şi desfrâul, introduse în viaţa omului de diavoli prin închinarea la falşi dumnezei.”37

Apostazia lui Ioan Paul al II-lea cu musulmanii

Pe 14 Mai 1999, Ioan Paul al II-lea şi-a aplecat capul şi a sărutat Coranul. Coranul este cartea “sfântă” a musulmanilor, care blasfemiază Preasfânta Treime şi neagă dumnezeirea lui Isus Cristos. Să onorezi cartea “sfântă” a unei false religii a fost considerat mereu act de apostazie – o respingere totală a adevăratei religii. Această faptă luată şi singură îl face pe Ioan Paul al II-lea un apostat; căci este echivalentul la a face închinăciune la mormântul lui Mahomed, faptă care ar face pe oricine un apostat după cum scoate în evidenţă şi sf. Toma de Aquino.

Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. II, Î. 12, Art. 1, Ob. 2: “…dacă cineva… face închinăciune la mormântul lui Mahomed, trebuie considerat ca apostat.”

■ În timpul vizitei sale în Germania, 17 noiembrie 1980, Ioan Paul al II-lea a încurajat pe musulmani: “Trăiţi-vă credinţa şi pe pământ străin...”38

În februarie 2000, Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu “Marele Şeic” islamic Mohamed. Ioan Paul al II-lea a comis încă un act de apostazie în discursul său către musulmani.

■ Ioan Paul al II-lea, Mesaj către “Marele Şeic Mohamed”, 24 Feb. 2000: “Islamul este o religie. Creştinătatea este o religie. Islamul a devenit o cultură. Creştinătatea de asemenea a devenit o cultură... Mulţumesc acestei universităţi, care este cel mai mare centru de cultură islamică. Mulţumesc celor care dezvoltă cultura islamică...”39

Ioan Paul al II-lea a mulţumit celor care dezvoltă cultura islamică! A mulţumit necredincioşilor pentru dezvoltarea unei culturi care neagă pe scară largă pe Isus Cristos, Sfânta Treime şi Credinţa catolică, şi ţine sute de milioane de suflete în întunericul Diavolului. Dintre toate lucrurile rele din lume la care se poate gândi cineva, cultura islamică se situează probabil între primele cinci dintre cele mai rele.

Papa Calixt al III-lea: “Jur să… preamăresc adevărata Credinţă, şi să extirpez secta demonică a apostatului şi necredinciosului Mahomed [islam] în Est.”40

Evul Mediu a fost o constantă luptă spirituală şi fizică între Vestul creştin şi hoardele islamice. Această declaraţie a lui Ioan Paul al II-lea constituie o lepădare de Isus Cristos şi apostazie formală. Niciun catolic adevărat nu ar îndrăzni să facă o asemenea declaraţie, nici măcar o dată.


Ioan Paul al II-lea a cerut sf. Ioan Botezătorul să protejeze islamul! Pe 21 martie 2000, antipapa Ioan Paul al II-lea a cerut sfântului Ioan Botezătorul să protejeze Islamul (religia musulmanilor) care neagă pe Isus Cristos şi Sfânta Treime, şi ţine sute de milioane de suflete în întunericul Diavolului.

■ Ioan Paul al II-lea, 21 Mar. 2000: “Fie ca sfântul Ioan Botezătorul să protejeze Islamul şi întreg poporul Iordaniei...”41

Aceasta înseamnă a cere sfântului Ioan Botezătorul să protejeze negarea lui Cristos şi osândirea sufletelor.

■ Pe 12 aprilie 2000, Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu regele Marocului, descendent al falsului profet al islamului - Mahomed. Ioan Paul II l-a întrebat: “Eşti un descendent al profetului, nu-i aşa?”42

Apostazia lui Ioan Paul al II-lea în moschee Pe data de 6 mai 2001, antipapa Ioan Paul al II-lea a culminat apostazia sa de ani întregi cu musulmanii, mergând la “Marea Moschee Umayyad” din Damasc. În timp ce era în moschee Ioan Paul al II-lea s-a şi descălţat în semn de respect pentru acest templu de necredinţă.


În poza din stânga sus este Ioan Paul al II-lea intrând în “Marea Moschee Umayyad” din Damasc pe data de 6 mai 2001. În celelalte poze îl vedem în moschee împreună cu necredinciosul mare-muftiu şeicul Ahmad Kfutaro. De asemenea, în timp ce era în moschee, Ioan Paul al II-lea a fost aşezat într-un scaun identic cu cel al necredinciosului mare-muftiu. Iată o declaraţie pe care Ioan Paul al II-lea a făcut-o musulmanilor în acea zi:

■ Ioan Paul al II-lea, Discurs către musulmanii din moschee, 6 Mai 2001: “În moschei şi biserici comunităţile musulmane şi creştine îşi formează identitatea religioasă... Ce simţ al identităţii este insuflat în tinerii creştini şi tinerii musulmani în bisericile şi moscheile noastre? Speranţa mea arzătoare este că liderii şi învăţătorii religioşi musulmani şi creştini vor prezenta comunităţile noastre măreţe în dialog respectuos, niciodată din nou în conflict.”43


E foarte interesant de notat că descendenţa de conducători musulmani – califatul “Omayyad” – după care este numită această moschee vizitată de Ioan Paul al II-lea, a fost o descendenţă de conducători musulmani care a fost implicată foarte mult în luptele împotriva Spaniei catolice, în războiul de 700 de ani al musulmanilor împotriva creştinilor din Spania.

“Abdurrahman, ultimul supravieţuitor al omayyazilor, devenise conducătorul Spaniei musulmane cam în aceeaşi perioadă când Fruela devenise conducătorul Spaniei creştine; până la 759 cei doi regi s-au ciocnit în Galicia.”44

Faptul că a vizitat cu atât de mult fast moscheea care este numită după un grup atât de reprezentativ pentru ura împotriva creştinătăţii, nu face decât să adauge insultă la apostazia sa. Sângele tuturor catolicilor credincioşi care au murit luptându-se cu omayyazii pentru apărarea şi supravieţuirea Spaniei creştine strigă împotriva lui.

Apocalipsa 17:6 : “Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus. Şi mult m-am mirat când am văzut-o…”

Ioan Paul al II-lea a predicat că musulmanii şi catolicii au

acelaşi Dumnezeu

Mai devreme în această carte am analizat învăţătura eretică a conciliului Vatican II care spune că musulmanii se închină la unicul Dumnezeu adevărat împreună cu catolicii. Antipapa Ioan Paul al II-lea a repetat această erezie de la Vatican II de nenumărate ori.

■ Ioan Paul al II-lea, Enciclică despre Problemele Sociale (# 47), 30 Dec. 1987: “…precum şi acelora care, ca şi noi, cred în Dumnezeu cel drept şi îndurător, adică musulmanilor.”45

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 13 Oct. 1989: “…adepţii Islamului care cred în acelaşi Dumnezeu bun şi drept.”46

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 28 Ian. 1990: “…Fraţii noştri musulmani şi surorile musulmane… care se închină la fel ca noi la unicul şi milostivul Dumnezeu.”47

■ Ioan Paul al II-lea, Audienţă Generală, 16 Mai 2001: “… adepţii Islamului, cu care suntem uniţi prin adorarea unicului Dumnezeu.”48

■ Ioan Paul al II-lea, Audienţă Generală, 5 Mai 1999: “Astăzi doresc să repet ceea ce am spus tinerilor musulmani acum câţiva ani în Casablanca: ‘Credem în acelaşi Dumnezeu …’”49

Aceasta este blasfemie şi apostazie. Musulmanii resping Preasfânta Treime. Nu se închină la unicul Dumnezeu adevărat. Afirmând în mod repetat că musulmanii şi catolicii cred în acelaşi Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea neagă Preasfânta Treime în mod repetat. E izbitor cât de direct antipapa Ioan Paul al II-lea (la fel ca şi Vatican II) l-a negat pe Isus Cristos în multe din aceste citate:

■ Ioan Paul al II-lea, Noul Catehism (paragraful 841): “…musulmani, care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care-i va judeca pe oameni în ziua de apoi.”50


Aici găsim catehismul lui Ioan Paul al II-lea învăţând că dumnezeul musulmanilor (care nu este Cristos), va judeca omenirea în Ziua de Apoi. Aceasta înseamnă că nu Isus Cristos va judeca omenirea în Ziua de Apoi, ci mai degrabă dumnezeul la care se închină musulmanii o va face. Este o negare că Isus va veni din nou pentru a judeca pe vii şi pe morţi.

Papa sf. Damasus I, Conciliul din Roma, 382, Can. 15: “Dacă cineva nu spune că El Isus Cristos… va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi, atunci este eretic.”51

Apostazia lui Ioan Paul al II-lea cu evreii

Pe 13 aprilie 1986, Ioan Paul al II-lea s-a deplasat la sinagoga evreiască din Roma.

Ioan Paul al II-lea sosind la sinagoga evreiască, 13 aprilie 1986

Aici îl vedem pe Ioan Paul al II-lea sosind la Sinagoga evreiască din Roma în 1986, unde a participat într-o slujbă de închinăciune iudaică/evreiască. Participând într-o slujbă de închinăciune iudaică, Ioan Paul al II-lea a comis un act public de apostazie, şi a arătat încă o dată că a fost un eretic-formal şi un apostat. Observaţi că Ioan Paul al II-lea şi rabinul s-au întâmpinat de parcă ar fi fost prieteni buni despărţiţi de multă vreme. În timpul şederii sale la sinagogă, Ioan Paul al II-lea şi-a aplecat şi el capul în timp ce evreii se rugau pentru venirea la al lor “Mesia”, care ei în mod explicit nu cred că e Isus Cristos.


Ioan Paul al II-lea în sinagogă rugându-se cu evreii

Acest act incredibil de apostazie al lui Ioan Paul al II-lea are legătură directă cu învăţătura sa eretică cum că Vechiul Legământ încă este valabil. Biserica catolică învaţă că odată cu venirea lui Isus Cristos şi promulgarea Evangheliei, Vechiul Legământ (adică înţelegerea făcută între Dumnezeu şi evrei prin medierea lui Moise) a luat sfârşit, şi a fost înlocuit cu Noul Legământ al Domnului nostru Isus Cristos. E adevărat că anumite aspecte ale Vechiului Legământ încă sunt valide, căci sunt incluse în Noul şi Veşnicul Legământ al lui Isus Cristos, precum cele 10 Porunci; însă Vechiul Legământ însuşi, (adică înţelegerea dintre Dumnezeu şi poporul evreu), a încetat odată cu venirea lui Mesia. Aşadar, a spune că Vechiul Legământ încă este valid, înseamnă a presupune că iudaismul de astăzi este o religie adevărată şi că Isus Cristos nu este de fapt Mesia. Înseamnă şi o respingere a dogmei catolice definite, precum învăţătura Conciliului din Florenţa care a definit ex cathedra că Vechiul Legământ este acum mort, şi că cei care îl practică (adică, evreii) nu se pot mântui.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, 1441, ex cathedra: “Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că subiectul ce aparţine legii Vechiului Testament, legea mozaică, care se împarte în ceremonii, rituri sacre, jertfe şi sacramente… după venirea Domnului nostru… au încetat, iar sacramentele Noului Testament au început… Pe toţi, aşadar, care după acest timp (promulgarea Evangheliei) practică circumcizia şi Sabatul şi celelalte cerinţe ale Legii, Sfânta Biserică romană îi declară străini faţă de Credinţa creştină şi nici în cea mai mică măsură potriviţi să ia parte la mântuirea veşnică.”52

Papa Benedict al XIV-lea a reiterat această dogmă în enciclica sa Ex Quo Primum.

Papa Benedict al XIV-lea, Ex Quo Primum (# 61): “Prima consideraţie este că ceremoniile legii mozaice au fost abrogate de venirea lui Isus Cristos şi că nu mai pot fi ţinute după promulgarea Evangheliei fără a comite păcat.”53

Papa Pius al XII-lea, Mystici Corporis Christi (# 29-30), 29 Iun. 1943: “Şi în primul rând, prin moartea Răscumpărătorului nostru, Noul Testament a înlocuit Vechiul Testament care a fost abolit… pe spânzurătoarea morţii Sale Isus a abrogat Legea împreună cu decretele ei [Efeseni 2:15]…


… întemeind Noul Testament în sângele Său vărsat pentru întreaga rasă umană. Vorbind despre Crucea Domnului nostru, sfântul Leon cel Mare spune: ‘În asemenea măsură a fost efectuat transferul de la Lege la Evanghelie, de la Sinagogă la Biserică, de la mai multe sacrificii la o singură Victimă, încât, după ce Domnul nostru şi-a dat sufletul, acea catapeteasmă mistică ce zăvora cea mai lăuntrică parte a templului şi secretul ei sacru a fost ruptă violent de sus până jos.’ Pe Cruce atunci a murit Vechiul Legământ, în curând pentru a fi îngropat şi să fie un purtător al morţii…”54

Ioan Paul al II-lea a negat în mod repetat prin cuvânt şi faptă această dogmă – dogmă învăţată de Biserica catolică de 2000 de ani, definită infailibil de Conciliul din Florenţa, şi afirmată în mod clar de papa Benedict al XIV-lea şi papa Pius al XII-lea.

■ Într-un discurs către evrei în Mainz, Germania de Vest, pe 17 Noi. 1980, antipapa Ioan Paul al II-lea a vorbit de, “Vechiul Legământ, niciodată revocat de Dumnezeu…”55

Papa Benedict al XIV-lea, Ex Quo Primum (# 59), 1 Mar. 1756: “Totuşi ei nu încearcă să ţină preceptele Vechiului Legământ, care, aşa cum toţi ştiu, a fost revocat de venirea lui Cristos.”56

Vedem aici că papa Benedict al XIV-lea condamnă erezia învăţată de Ioan Paul al II-lea: că Vechiul Legământ nu a fost vreodată revocat de Dumnezeu! Ioan Paul al II-lea a repetat aceeaşi erezie şi într-un discurs din 1997:

■ Ioan Paul al II-lea, Întâlnire despre Rădăcinile Antisemitismului, 1997: “Acest popor [poporul evreu] a fost chemat şi condus de Dumnezeu, Creatorul Cerului şi al Pământului. Existenţa lor aşadar nu este doar o simplă întâmplare naturală sau culturală... Este una supranaturală. Acest popor continuă în ciuda a tot să fie poporul legământului…”57

Este important de notat că “arhiepiscopul” de Strasbourg Franţa al sectei Vatican II (“arhiepiscopul” Joseph Dore), a amintit cu încântare erezia lui Ioan Paul al II-lea despre Vechiul Legământ menţionată mai sus pe care Ioan Paul al II-lea a rostit-o în discursul din Mainz Germania şi în alte locuri. Observaţi că “arhiepiscopul” Dore recunoaşte că Vatican II a schimbat învăţătura tradiţională a Bisericii despre încetarea Vechiului Legământ.

■ Arhiepiscopul Joseph Dore de Strasbourg Franţa, Discurs către B’nai B’rith (masoni evrei), Aug. 2003: “Oricare ar fi descrierea[evreilor în arta catolică tradiţională]… mesajul teologic este acelaşi – alegerea lui Dumnezeu a trecut acum la poporul creştin; iar Biserica, adevăratul Israel, poate triumfa, ea care mărturiseşte adevărul salvator adus de Cristos.

“La Vatican II, Biserica catolică a revizuit în sfârşit această învăţătură şi a înţeles în ce măsură contrazice Biblia însăşi... În 1973, episcopatul francez, în mod special sub influenţa monseniorului Elchinger, [fostul] episcop de Strasbourg, a publicat un document de forţă morală incomparabilă, despre relaţiile iudeo-creştine, iar papa Ioan Paul al II-lea a amintit în numeroase ocazii permanenţa Primului Legământ [Ed. Vechiul Legământ], ‘niciodată revocat’ de Dumnezeu [Ioan Paul al II-lea, Mainz, Germania de Vest, 1980]. Astăzi, dorim să conlucrăm cu fraţii noştri mai mari spre reconciliere şi dialog fratern. Cu toate acestea trebuie să avem umilinţa de a recunoaşte că doctrina sfidării şi ‘teologia înlocuirii’ – a face Biserica să fie noul şi unicul Israel al lui Dumnezeu – încă pătrund în minţile multora.”58


De fapt antipapa Ioan Paul al II-lea învaţă aceeaşi erezie despre Vechiul Legământ în noul său catehism, încă o dată cuvânt cu cuvânt opus dogmei catolice.

■ Ioan Paul al II-lea, Noul Catehism al Bisericii catolice, paragraful 121: “…căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat.”59

Incredibilul mesaj al lui Ioan Paul al II-lea pentru comemorarea sinagogii evreiești

■ Ioan Paul al II-lea, Mesaj către Rabinul-Şef al Romei, 23 Mai 2004: “Prea distinsului Şef Rabin al Romei, Dr. Riccardo Di Segni. Shalom! Cu profundă bucurie mă alătur comunităţii iudaice din Roma, care celebrează centenarul [aniversarea de 100 de ani] a Marii Sinagogi din Roma, un simbol de amintire a prezenţei milenare în acest oraş a poporului Legământului de pe Sinai. Pentru mai mult de 2000 de ani comunitatea voastră a fost parte integrală a vieţii oraşului; se poate lăuda ca fiind cea mai veche comunitate iudaică din Europa de Vest şi de a juca un important rol în răspândirea iudaismului pe acest continent. Comemorarea de astăzi, aşadar, dobândeşte o semnificaţie specială... De vreme ce nu pot fi de faţă în persoană, l-am rugat pe vicarul meu general, Camillo Ruini, să mă reprezinte; el este însoţit de cardinalul Walter Kasper, preşedinte al Comisiei Sfântului Scaun pentru relaţii cu Evreii. Ei exprimă în mod oficial dorinţa mea de a fi alături de voi astăzi.

“Distinse Dr. Riccardo Di Segni, oferindu-vă salutul meu respectuos, extind gândurile mele cordiale tuturor membrilor comunităţii, preşedintelui lor, dl Leone Elio Paserman, şi tuturor celor care s-au adunat să fie martori încă o dată la importanţa şi vigoarea patrimoniului religios care este celebrat în fiecare sâmbătă în Marea Sinagogă a Romei …

Comemorarea de astăzi, în a cărei bucurii cu toţii fericiţi luăm parte, aminteşte primul secol al acestei măreţe sinagogi. Este situată pe ţărmul Tibrului, cu armonia liniilor sale arhitecturale dând mărturie la credinţă şi laudă către Cel Atotputernic. Comunitatea creştină a Romei, prin succesorul lui Petru, vi se alătură în a mulţumi Domnului pentru această fericită ocazie [aniversarea de 100 de ani a sinagogii!]. Cum am spus şi în timpul vizitei pe care am menţionat-o, vă întâmpinăm ca ‘preaiubiţi fraţi’ ai noştri în credinţa lui Abraham, patriarhul nostru … voi continuaţi să fiţi poporul primul născut al Legământului (Liturghia de Vinerea Mare, Rugăciunea Universală, Pentru Poporul Evreu)…

[Aceste relaţii de prietenie] ne-au găsit uniţi în comemorarea victimelor Shoahului [evrei decedaţi care nu l-au acceptat pe Isus Cristos], în special celor care în Octombrie 1943 au fost smulşi din familiile lor şi din preaiubita voastră Comunitate Iudaică din Roma şi internaţi în Auschwitz. Fie ca memoria lor să fie binecuvântată şi să ne facă să lucrăm ca fraţi şi surori…

… Biserica nu a ezitat să-şi exprime adânca mâhnire pentru ‘eşecurile fiilor şi fiicelor ei în fiecare epocă’, şi, într-un act de căinţă, a cerut iertare pentru responsabilitatea lor legată în orice fel cu loviturile antiiudaismului şi antisemitismului…

Astăzi... adresăm o rugăciune ferventă Celui Veşnic, Dumnezeului shalomului, pentru ca duşmănia şi ura să nu mai biruiască de acum pe cei care se îndreaptă spre tatăl nostru, Abraham – evrei, creştini şi musulmani…

“Întâlnirea noastră de astăzi este, ca să spun aşa, în pregătire pentru iminenta voastră solemnitate de Şavuot şi de Rusaliile noastre, care proclamă plinătatea respectivelor noastre celebrări pascale. Fie ca aceste sărbători să ne găsească uniţi rugându-ne hallelul pascal al lui David.” (L’Osservatore Romano, 2 Iunie 2004, p. 7.)


Iată o scurtă recapitulare a mesajului lui Ioan Paul al II-lea din 2004 pentru comemorarea sinagogii: 1) Se alătură comunităţii evreiești în comemorarea aniversării de 100 de ani a sinagogii – apostazie.

2) Spune că această comunitate evreiască se poate lăuda pentru a fi cea mai veche sinagogă din Europa de vest şi pentru răspândirea iudaismului – apostazie totală.

3) Îşi exprimă în mod oficial dorinţa de a fi alături de ei pentru comemorarea sinagogii – apostazie.

4) Laudă importanţa şi vigoarea religiei care este celebrată în fiecare sâmbătă în Roma – apostazie. Cuvântul “vigoare” înseamnă: “forţă fizică, putere (de lucru, de acţiune); energie; vitalitate; în vigoare = (despre legi, dispoziţii etc.) valabil într-o anumită perioadă de timp.” Aşadar, le spune din nou că legământul lor cu Dumnezeu este valid, valabil, în putere.

5) În numele întregii comunităţi creştine din Roma, ca aşa-zis “succesor al lui Petru”, mulţumeşte în mod oficial Domnului pentru cei 100 de ani ai sinagogii! – apostazie!

6) Îi salută pe evrei ca pe preaiubiţii fraţi în credinţa lui Abraham. Astfel îl neagă încă o dată pe Cristos, căci Scriptura învaţă că doar cei care sunt ai lui Cristos au credinţa lui Abraham.

Galateni 3:14 - “pentru ca binecuvântarea lui Abraham pentru popoare să vină prin Cristos Isus: ca să primim promisiunea Duhului prin credinţă.”

Galateni 3:29 - “Iar dacă voi sunteţi ai lui Cristos; atunci sunteţi sămânţa lui Abraham.”

Papa sf. Grigore cel Mare (590): “…iar dacă voi sunteţi ai lui Cristos atunci sunteţi sămânţa lui Abraham (Gal. 3:29). Dacă noi datorită credinţei noastre în Cristos suntem socotiţi copii ai lui Abraham, prin urmare evreii datorită necredinţei lor au încetat să fie sămânţa lui.”60

Papa sf. Leon cel Mare, Scrisoare Dogmatică spre Flavian (449), citită la Conciliul din Calcedon (451), ex cathedra: “Promisiunile au fost făcute lui Abraham şi descendentului său. El nu spune ‘descendenţilor’ – ca şi cum ar fi fost mai mulţi – ci la unul singur, ‘şi descendentului său,’ Acesta este Cristos (Gal. 3:16).”61

7) Spune că evreii “continuă să fie poporul primul născut al Legământului”, citând rugăciunea de Vinerea Mare (în limba engleză62) a noii liturghii, care se roagă pentru evrei să “continue” în fidelitate faţă de Legământul Său. Ioan Paul al II-lea învaţă iarăşi flagrant că înţelegerea lui Dumnezeu cu evreii încă este validă – erezie pe faţă.

8) Comemorează pe cei care au murit ca evrei şi spune că memoria lor trebuie binecuvântată – erezie.

9) În numele “Bisericii”, cere iertare pentru orice antiiudaism – apostazie. Asta ar include dogma antiiudaică a Bisericii care spune că evreii care mor fără convertire la Credinţa catolică ajung în Iad, şi drept urmare trebuie convertiţi şi salvaţi. Nu face decât să batjocorască pe Domnul nostru şi Biserica Sa.

Acest discurs se situează între cele mai mari blasfemii şi erezii ale antipapei Ioan Paul al II-lea. Ioan Paul al II-lea a favorizat total negarea lui Cristos; a predicat clar că Vechiul Legământ încă este valabil; a negat total pe Isus Cristos şi Credinţa catolică; a pus apostazia sa exact în faţa


tuturor. Cei care spun că acest eretic-formal şi apostat a fost catolic, în timp ce cunosc toate aceste fapte ale lui, şi refuză să-l denunţe ca pe un eretic, sunt cu adevărat duşmani ai lui Dumnezeu.

1 Ioan 2:22 - “Cine este mincinosul dacă nu cel care neagă că Isus este Cristosul? Acesta este Anticristul, cel care-l neagă pe Tatăl şi pe Fiul.”

Cel mai bun prieten al lui Ioan Paul al II-lea, Jerzy Kluger, era evreu.

Ioan Paul al II-lea îmbrăţişând pe cel mai bun prieten al său, Jerzy Kluger, de religie iudaică Desigur, Ioan Paul al II-lea nu a încercat vreodată să-l convertească pe Kluger. Kluger a menţionat în mod explicit că Ioan Paul al II-lea nu i-a dat nici cea mai mică indicaţie că ar vrea să-l convertească, ci mai degrabă, Kluger asociază relaţia sa de-o viaţă cu Ioan Paul al II-lea cu făcându-l să se simtă “şi mai iudeu”. În tinereţe Ioan Paul al II-lea juca fotbal în echipa evreiască împreună cu Kluger; jucau împotriva catolicilor. Într-o scrisoare către Kluger, pe 30 martie 1989, cu privire la distrugerea unei sinagogi în timpul Celui de-al II-lea Război Mondial, Ioan Paul al II-lea a scris:

■ “Venerez… de asemenea acest loc de închinăciune [sinagoga], pe care invadatorii l-au distrus.”63

Aceasta este apostazie pe faţă. Venerând sinagoga Ioan Paul al II-lea venerează negarea evreilor că Isus este Mesia.

Însă Jerzy Kluger nu e singurul evreu care s-a simţit şi mai evreu datorită lui Ioan Paul al II-lea. Mai este şi maestrul evreu, Gilbert Levine.


Maestrul evreu Gilbert Levine cu Ioan Paul al II-lea64

Acesta a menţionat că în relaţia sa lungă de mulţi ani cu Ioan Paul al II-lea, acesta nu i-a dat vreo indicaţie că ar vrea să-l convertească. De asemenea, Levine a menţionat public, că după ce a ajuns să-l cunoască mai bine pe Ioan Paul al II-lea s-a întors la practicarea iudaismului.

Ioan Paul al II-lea a rugat pe Levine să conducă un concert la Vatican pentru a comemora Holocaustul. Levine a fost de acord, şi cu antipapa Ioan Paul al II-lea în public concertul a avut loc la Vatican. Toate crucifixele au fost acoperite.

Ioan Paul al II-lea lângă rabinul iudaic asistând la concertul pentru comemorarea Holocaustului (o slujbă de închinăciune iudaică), la Vatican

Concertul a început cu “Kol Nidre”, rugăciunea care se cântă în cea mai importantă zi a calendarului iudaic. Câţiva din mulţimea de evrei au aprins lumânări în timpul ceremoniei care a devenit repede o ceremonie religioasă iudaică în Vatican. După concert Levine a remarcat:

■ “Eram ca într-o celebrare religioasă iudaică în Vatican. A fost o noapte de rugăciune… de rugăciune iudaică.”65

După concert Ioan Paul al II-lea a cerut ca Levine să fie numit cavaler al Vaticanului. Levine a devenit “Cavaler Comandant în Ordinul Ecvestru al Sfântului Grigore cel Mare”. Ioan Paul al II-lea l-a ales pe “cardinalul” Lustiger din Paris să acorde această onoare. Lustiger şi el, crescut


evreu, a afirmat într-un interviu acordat în 1981: “Eu sunt un evreu. Pentru mine cele două religii sunt una.”66

Onoarea pe care Ioan Paul al II-lea a acordat-o lui Levine este una dintre cele mai mari care pot fi primite de un laic.

Gilbert Levine a dezvăluit profunda apostazie a lui Ioan Paul al II-lea, într-un interviu în emisiunea Larry King Live pe 4 aprilie 2005.

■ În timpul unui interviu în emisiunea Larry King Live de pe CNN, 4 aprilie 2005, Gilbert Levine a dezvăluit că Ioan Paul al II-lea:

- a trimis fiecăruia dintre fiii lui scrisori pentru a-i felicita pentru celebrările de bar mitzvah; - că Ioan Paul al II-lea însuşi a dat familiei sale o menoră; - că Ioan Paul al II-lea l-a pus pe “cardinalul” Kasper să trimită familiei Levine o “uluitoare“

scrisoare cu ocazia celebrării de bar mitzvah, îndemnându-i să fie mândri de obiceiurile lor evreiești şi să le trăiască pe deplin, şi că scrisoarea era atât de iudaică încât rabinul a spus că e de la un rabin, când de fapt era de la Kasper la ordinul lui Ioan Paul al II-lea.

Aceasta dovedeşte că Ioan Paul al II-lea a încurajat în mod oficial practicarea iudaismului; că a încurajat în mod oficial negarea lui Cristos; că a ajutat în mod oficial oameni să practice Vechiul Legământ; şi că a celebrat practicarea religiei iudaice împreună cu ei. În lumina acestor lucruri, dacă cineva spune că Ioan Paul al II-lea nu a fost un necatolic apostat, atunci acea persoană îl neagă pe Isus Cristos – punct. Iată un fragment al interviului de pe CNN Larry King Live:

“KING: Cât de mult a înţeles din muzică?

”LEVINE: Nemaipomenit. Atât de mult încât eu, în calitatea de dirijor evreu, am sugerat ca pentru un concert din 1994 să dirijez o compoziţie de-a lui Mahler. Iar el a spus, “nu s-a convertit Mahler la catolicism pentru a deveni directorul muzical al Filarmonicii din Viena?” Eu ca muzician nu -- nu m-am gândit la asta. Ştiam, însă nu m-am gândit. Acesta e genul de sensibilitate pe care o avea pentru chestiunile evreiești. Şi vroia s-o extindă. Ce s-a întâmplat e că simţea ca şi cum -- muzica ar putea fi un mijloc pentru dialogul interreligios.

“KING: Papa v-a felicitat copiii de bar mitzvah?

”LEVINE: Nu doar ne-a felicitat, ne-a trimis şi o menoră.

”KING: V-a trimis o menoră?

”LEVINE: De fapt, ne-a dat-o, nu a trimis-o. Ne-a dat de fapt o menoră. Cred că e din secolul 16 din Praga. Este cea mai frumoasă menoră. A trimis câte o scrisoare cu ocazia fiecărei sărbătoriri de bar mitzvah a fiilor mei. L-a pus de asemenea pe cardinalul care se ocupă de relaţiile catolico-iudaice să trimită o scrisoare care a fost citită cu voce tare în shulul meu ortodox cu ocazia recentei sărbătoriri de bar mitzvah a fiului meu, iar rabinul a citit-o de parcă ar fi fost de la un rabin. La sfârşit, a spus, “e scrisă de rabinul Joel Schwartz”. A spus, însă nu era de rabinul Jeol Schwartz. Era de rabinul -- de cardinalul Kasper. Era uluitoare. Scrisoarea spunea, să fiţi mândri de obiceiurile voastre evreiești şi să le trăiţi pe deplin.

”KING: Unde ai fost? De ce abia acum te-am găsit? Dirijezi peste tot?


”LEVINE: Da. Dirijez peste tot, şi am dirijat pentru el în Vatican de multe ori. Am dirijat pentru el şi la Ziua Mondială a Tineretului în Denver. Eu, dirijând pentru tineretul catolic? Iar în acea ocazie a venit la mine şi a întrerupt întreaga desfăşurare, şi-a pus braţele în jurul meu şi a spus, te-am deranjat maestre? Şi de fapt oprise întregul spectacol.

”KING: Mergi la înmormântare?

”LEVINE: Desigur. Plec mâine dimineaţă. Şi voi fi la înmormântare. Nu aş putea să nu fiu acolo.” – Sfârşitul fragmentului din interviu67

Observaţi că Gilbert Levine a vrut să folosească pentru concert muzică a fostului evreu, Mahler, însă Ioan Paul al II-lea a descurajat aceasta precizând că Mahler a fost un evreu care s-a convertit la catolicism!

Ioan Paul al II-lea rugându-se la Zidul Plângerii

Pe 26 martie 2000, Ioan Paul al II-lea s-a rugat la Zidul Plângerii (Zidul de Apus) din Ierusalim. Zidul Plângerii este rămăşiţa din piatră a Templului Iudaic din Ierusalim care a fost distrus de romani în anul 70 d.C. Evreii se roagă şi consideră Zidul Plângerii ca fiind cel mai sfânt loc pentru iudaism.

Ioan Paul al II-lea rugându-se la Zidul de Apus în Ierusalim

Distrugerea templului în 70 d.C., lăsând doar zidul vestic, a fost mereu înţeleasă de catolici să însemne judecata lui Dumnezeu asupra evreilor. Distrugerea templului i-a împiedicat pe evrei să mai poată oferi jertfă, ceea ce semnifică faptul că religia lor a luat sfârşit. Distrugerea templului a fost semnul puternic al lui Dumnezeu pentru evrei că Mesia sosise, că Vechiul Legământ a încetat, şi că Templul a fost înlocuit cu Biserica catolică.


Deci când un evreu se roagă la Zidul Plângerii, sau lasă acolo o rugăciune, este o negare că Isus Cristos este Mesia; este o afirmaţie că el ţine că Vechiul Legământ mai este valabil; şi este o jalnică şi tristă încercare de a ignora semnul evident dat de Dumnezeu că evreii trebuie să abandoneze templul distrus şi să intre în Biserica catolică.

Deci când antipapa Ioan Paul al II-lea însuşi s-a rugat la Zidul Plângerii în martie 2000, a fost o încercare de a valida iudaismul. A fost o negare că Isus Cristos este Mesia. O afirmaţie directă că el consideră Vechiul Legământ ca fiind încă valabil şi o batjocură faţă de semnul clar al lui Dumnezeu că evreii trebuie să abandoneze templul distrus şi să intre în Biserica catolică. Un comentator informat a precizat că atunci când Ioan Paul al II-lea s-a rugat la Zidul Plângerii majoritatea naţiunii lui Israel privea la televizor aceasta. Deci fiecărui evreu care privea la televizor i-a fost dată impresia de către Ioan Paul al II-lea că nu trebuie să se convertească la Isus Cristos pentru că Isus nu e Mesia.

Rugăciunea pe care Ioan Paul al II-lea a lăsat-o la Zidul Plângerii cerea iertare pentru păcate împotriva poporului evreu.

Altă apostazie cu evreii în timpul “pontificatului”

lui Ioan Paul al II-lea

Spre sfârşitul anului 2001, o comisie de la Vaticanul condus de Ioan Paul al II-lea a publicat o carte intitulată Poporul evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină. Cartea susţine că aşteptarea evreilor pentru venirea lui Mesia este încă valabilă. Mai multe detalii despre această carte în secţiunea despre Benedict al XVI-lea.

Pe data de 12 august 2002, episcopii americani în uniune cu antipapa Ioan Paul al II-lea au eliberat un document cu privire la evrei. Vârful de lance al acestui act a fost notoriul apostat William Keeler din Baltimore, iar fără vreo obiecţie din partea lui Ioan Paul al II-lea, documentul a declarat public: “…campaniile ce au în vizor convertirea evreilor la creştinătate nu mai sunt acceptabile teologic în Biserica catolică.”68

Toate acestea dovedesc că Ioan Paul al II-lea şi episcopii săi erau/sunt apostaţi în totalitate şi resping Credinţa catolică.

Incredibilele erezii ale lui Ioan Paul al II-lea cu privire la

necatolici botezaţi (i.e., eretici şi schismatici)

Am examinat deja şi am expus detaliat apostazia clară a lui Ioan Paul al II-lea cu păgânismul, islamul şi iudaismul. Pe lângă multele afirmaţii şi fapte de erezie şi apostazie pe care Ioan Paul al II-lea le-a comis având de-a face cu acele religii necreştine false, mai sunt şi incredibilele sale erezii cu privire la necatolicii botezaţi şi sectele lor eretice. De exemplu:


Ioan Paul al II-lea a predicat că schismaticii nu trebuie convertiţi

Ioan Paul al II-lea în 2001, în catedrala siriană “ortodoxă” Sf. Gheorghe împreună cu patriarhii schismatici Zakka I şi Ignaţius al IV-lea69

Antipapa Ioan Paul al II-lea a învăţat că schismaticii estici, (aşa-zişii “ortodocşi”) nu trebuie convertiţi la Biserica catolică. Pentru cei ce nu-şi amintesc, schismaticii estici (aşa-zişii “ortodocşi”) resping dogma papalităţii, ceea ce înseamnă că resping autoritatea supremă a tuturor papilor adevăraţi din istorie; ei resping dogma infailibilităţii papale – faptul că un papă vorbeşte infailibil când vorbeşte de pe Scaunul lui Petru; resping dogma Neprihănitei Zămisliri; resping ultimele 13 Concilii ale Bisericii catolice; permit divorţul şi recăsătoria, etc.

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 23 Mai 2002: “Doresc să repet încă o dată, laudă şi ţie, sfântă Biserică ortodoxă …”70

În scandalosul său Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism (#125), Ioan Paul al II-lea a încurajat închinarea în comun cu aceşti schismatici estici şi a spus că: “…trebuie evitat orice prozelitism, fie şi aparent.”71 După cum vom vedea mai târziu, Ioan Paul al II-lea a aprobat îndreptarul cu privire la ecumenism, în Ut Unum Sint # 58 şi în altă parte. A face prozeliţi înseamnă a converti pe cineva. Deci Ioan Paul al II-lea a ţinut că orice efort de a converti pe schismaticii estici trebuie evitat. Iată cuvintele unui papă catolic adevărat, Benedict al XIV-lea, despre exact acest subiect.

Papa Benedict al XIV-lea, Allatae Sunt (# 19), 26 Iul. 1755: “În primul rând, misionarul care încearcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă la unitate pe schismaticii greci şi estici, ar trebui să-şi concentreze întreg efortul singurului obiectiv de a-i salva de la doctrinele ce sunt în contradicţie cu Credinţa catolică.”72

Papa Benedict al XIV-lea, Allatae Sunt (# 19): “Căci singura sarcină a misionarului este aceea de a rechema Estul la Credinţa catolică …”73

Se poate vedea cu uşurinţă diferenţa dintre cele două religii: Religia catolică învaţă că toate învăţăturile ei trebuie acceptate şi că necatolicii trebuie convertiţi. Religia necatolică a antipapei Ioan Paul al II-lea (religia Vatican II) învaţă că nu are sens Credinţa catolică şi că necatolicii nu trebuie convertiţi.


Walter Kasper, membru de rang înalt în “Biserica” Vatican II, înţelege aceasta destul de bine. Kasper a fost făcut “cardinal” şi şef al Consiliului pentru Promovarea Unităţii Creştine, de Ioan Paul al II-lea. Benedict al XVI-lea l-a confirmat pe Kasper în această funcţie. Exprimând părerile lui Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea, Kasper a spus:

■ “…astăzi nu mai înţelegem ecumenismul în sensul unei întoarceri, prin care ceilalţi să ‘fie convertiţi’ şi să se întoarcă să fie ‘catolici’. Aceasta a fost abandonată în mod explicit de Vatican II.”74

Catolici care au fost torturaţi şi martirizaţi pentru că au refuzat să

devină schismatici “ortodocşi”

În enciclica sa din 1945 Orientales Omnes Ecclesias, papa Pius al XII-lea dă câteva exemple de catolici din istorie care au fost torturaţi şi ucişi pentru că nu au vrut să abandoneze Credinţa catolică şi să devină schismatici estici “ortodocşi”. Sf. Iosafat este doar un singur exemplu din multe altele. Sf. Iosafat a convertit mulţi schismatici estici înapoi la Credinţa catolică, până când a fost ucis de ei pentru eforturile sale de a întoarce pe oameni la unitatea cu Scaunul Papal.

Papa Pius al XII-lea, Orientales Omnes Ecclesias (# 15), 23 Dec. 1945: “Iosafat Kuncevic … a fost renumit pentru viaţa sa sfântă de zel apostolic, şi a fost un campion intrepid al unităţii catolice. A fost vânat de schismatici cu ură amară şi intenţii ucigașe, iar pe 12 noiembrie 1623 a fost rănit inuman şi omorât cu o halebardă.”75

Mulţi alţii au fost amendaţi, biciuiţi, torturaţi, înecaţi şi ucişi pentru că nu au vrut să devină schismatici estici “ortodocşi”.

Papa Pius al XII-lea, Orientales Omnes Ecclesias (# 20), 23 Dec. 1945: “Credincioşii care nu au vrut să se depărteze de la adevărata Credinţă, şi cu loialitate şi fără a se lăsa intimidaţi au rezistat uniunii cu Biserica disidentă [schismatică] impusă în 1875, au fost ruşinos pedepsiţi cu amenzi, biciuire şi exil.”76

Papa Pius al XII-lea, Orientales Omnes Ecclesias (# 46), 23 Dec. 1945: “Comunitatea ruteană a primit… o nobilă companie de mărturisitori şi martiri. Pentru a-şi păstra credinţa intactă şi pentru a menţine loialitatea lor plină de zel faţă de pontifii romani, aceştia nu au ezitat să îndure orice tip de muncă sau greutate, sau chiar să meargă la moarte cu bucurie... Iosafat Kuncevic… A fost un martir remarcabil din acea perioadă pentru Credinţa catolică şi pentru unitate, însă nu a fost singurul; mulţi din rândul clerului şi laicilor au primit aceeaşi palmă a victoriei după el; unii au fost răpuşi cu sabia, alţii biciuiţi cumplit până la moarte, unii au fost înecaţi în Nipru, triumfând astfel asupra morţii şi ajungând în Rai.”77

Papa Pius al XII-lea, Orientales Omnes Ecclesias (# 49), 23 Dec. 1945: “Pe lângă toate acestea, o nouă şi nu mai puţin amară persecuţie asupra catolicismului a început la câţiva ani înainte de împărţirile Poloniei. Când trupele împăratului rus au invadat Polonia, multe biserici din Ritul rutean au fost înlăturate de la catolici prin forţă armată; preoţii care au refuzat să se lepede de Credinţă [şi să devină schismatici] au fost puşi în lanţuri, insultaţi, biciuiţi şi aruncaţi în închisoare, unde au suferit cumplit de foame, sete şi frig.”78


Prin învăţătura sa eretică cum că schismaticii “ortodocşi” nu sunt în afara Bisericii şi nu trebuie convertiţi ca să se poată mântui, secta Vatican II batjocoreşte complet sfinţii şi martirii din lume care au suferit teribil pentru a nu deveni schismatici.

Declaraţia Balamant a Vaticanului cu schismaticii estici,

aprobată de Ioan Paul al II-lea, respinge convertirea acestor necatolici numind-o “ecleziologie învechită”

Pe 24 iunie 1993 Vaticanul a semnat Declaraţia Balamant cu schismaticii estici (aşa-zisa Biserică “ortodoxă”) . În această Declaraţie Balamant (citată mai jos), aprobată de Ioan Paul al II-lea, orice încercare de a converti pe schismaticii estici este respinsă ca fiind “ecleziologia învechită de întoarcere la Biserica catolică.” Iată câteva pasaje din această incredibil de eretică Declaraţie Balamant:

■ Declaraţia Balamant a sectei Vatican II cu schismaticii “ortodocşi”, 1993, #10: “Situaţia astfel creată a dus, de fapt, la tensiuni şi opoziţii. Progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniuni, activitatea misionară a tins să includă printre priorităţile sale efortul de a converti alţi creştini, individual sau în grupuri, astfel încât ‘să-i aducă înapoi’ la Biserica lor. În scopul de a legitima această tendinţă, o sursă de prozelitism, Biserica catolică a dezvoltat o viziune teologică după care ea se prezenta pe sine ca unica depozitară a mântuirii. Reacţionând, Biserica ortodoxă, la rândul ei a preluat aceeaşi viziune, după care numai ea putea garanta mântuirea…”

# 14-15: “…Potrivit cuvintelor papei Ioan Paul al II-lea, efortul ecumenic al Bisericilor surori din Orient şi din Occident, prin dialog şi prin rugăciune, este căutarea unităţii vizibile în comuniunea perfectă şi totală, care nu este nici încorporare nici fuziune. Unitatea este întâlnirea în adevăr şi în iubire (cf. Slavorum Apostoli, 27). 15. În timp ce libertatea inviolabilă a persoanelor şi obligaţia acestora de a respecta cerinţele conştiinţei lor rămân sigure, în căutarea de reinstituire a unităţii nu se pune problema de convertire a persoanelor de la o Biserică la alta, în scopul de a asigura mântuirea lor.”

# 22. “Activitatea pastorală în Biserica catolică, latină, cât şi orientală, nu mai urmăreşte să facă pe credincioşii de la o Biserică să treacă la alta; adică, nu mai vizează să facă prozelitism printre ortodocşi. Are ca scop să răspundă nevoilor spirituale ale credincioşilor săi şi nu are dorinţa de expansiune în detrimentul Bisericii ortodoxe.”

# 30. “Pentru a pregăti terenul pentru relaţiile viitoare dintre cele două Biserici, trecând dincolo de ecleziologia învechită de întoarcere la Biserica catolică în legătură cu problema care este obiectul acestui document, o atenţie specială va fi acordată pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor celor care, în orice mod, sunt implicaţi într-o activitate apostolică desfăşurată într-un loc unde cealaltă Biserică are în mod tradiţional rădăcinile sale. Educaţia ar trebui să fie în mod obiectiv pozitivă cu privire la cealaltă Biserică” (http://www.cin.org/east/balamand.html)

Aceasta este erezie incredibil de îndrăzneaţă! Acest document, aprobat de antipapii Vatican II , este clar una dintre cele mai grave erezii ale sectei Vatican II. Menţionează direct, iar apoi

http://www.cin.org/east/balamand.html


respinge cu totul, dogma tradiţională a Bisericii catolice că schismaticii trebuie să fie convertiţi la Credinţa catolică pentru unitate şi ca să se poată mântui. Ioan Paul al II-lea a numit Declaraţia Balamant “un nou pas”, care “ar trebui să ajute toate bisericile ortodoxe locale, precum şi toate bisericile catolice locale, atât latine cât şi orientale, care trăiesc împreună într-o singură regiune, să-şi continue angajamentul faţă de dialogul de caritate şi să înceapă sau să continue relaţiile de colaborare în domeniul lor de activitate pastorală.”79

Observaţi mai ales # 14-15, care afirmă că “în căutarea de reinstituire a unităţii nu se pune problema de convertire a persoanelor de la o Biserică la alta, în scopul de a asigura mântuirea lor…” Observaţi #22, care afirmă că Biserica catolică “nu are dorinţa de expansiune în detrimentul Bisericii ortodoxe” şi #30, care respinge “ecleziologia învechită de întoarcere la Biserica catolică.” Observaţi cum toate acestea resping în mod flagrant dogma tradiţională a Bisericii catolice că necatolicii trebuie să se întoarcă la Credinţa catolică pentru unitate şi ca să se poată mântui.

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 10), 6 Ian. 1928: “…unitatea creştinilor poate fi promovată doar prin promovarea unei întoarceri la unica Biserică adevărată a lui Cristos, a celor care sunt separaţi de ea…”80

Deci este clar că antipapa Ioan Paul al II-lea şi falsa lui Biserică resping cuvânt cu cuvânt dogma Credinţei catolice, aceea că unitatea creştină este înfăptuită doar prin convertirea la catolicism. Vedem această respingere a dogmei catolice din nou în următorul citat.

Alte erezii incredibile ale lui Ioan Paul al II-lea cu schismaticii “ortodocşi”

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 25 Ian. 1993: “Modul în care se înfăptuieşte unitatea creştină, de fapt,’ spune documentul Comisiei Pontificale pentru Rusia, ‘nu este prozelitismul ci dialogul fratern...”81

Aşadar este clar că Ioan Paul al II-lea învaţă că necatolicii nu trebuie să ţină Credinţa Romei; prin urmare, el nu ţine adevărata Credinţă catolică.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 13), 29 Iun. 1896: “Nu ţii adevărata Credinţă catolică dacă nu propovăduieşti că trebuie ţinută Credinţa Romei.”82

Cei care în faţa acestor dovezi spun că Ioan Paul al II-lea a avut adevărata Credinţă catolică, (în alte cuvinte, că a fost un papă catolic adevărat), neagă această învăţătură a Bisericii catolice.

În enciclica sa despre sfinţii Ciril şi Metodiu (#27), Ioan Paul al II-lea a indicat din nou că schismaticii estici nu trebuie să fie convertiţi la Biserica catolică. A spus că unitatea cu schismaticii “nu este nici încorporare nici fuziune”83 ceea ce înseamnă că nu prin convertire. După cum am văzut mai sus, Declaraţia Balamant cu “ortodocşii” a citat exact această frază din enciclica lui Ioan Paul al II-lea despre sfinţii Ciril şi Metodiu pentru a dovedi că nu trebuie încercat de catolici să convertească pe “ortodocşi”.

Ioan Paul al II-lea a confirmat această erezie în nenumărate întâlniri cu schismaticii. Pe data de 24 februarie 2000, Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu episcopul necatolic schismatic al Alexandriei, “papa” Shenouda al III-lea.


Ioan Paul al II-lea întâlnindu-se cu schismaticul episcop al Alexandriei, care se autointitulează

“papa” Shenouda al III-lea

În mesajul său către episcopul schismatic, Ioan Paul al II-lea l-a numit “Sfinţia Voastră”, şi a spus:

■ Ioan Paul al II-lea, Mesaj către “papa” Shenouda al III-lea, 24 Feb. 2000: “Sfinţia Voastră, sunt recunoscător pentru tot ce aţi spus... Dumnezeu să binecuvânteze Biserica papei Shenouda. Mulţumesc.”84

În alte cuvinte, Ioan Paul al II-lea a spus: “Dumnezeu să binecuvânteze Biserica schismatică”. Aceasta este o respingere a Credinţei catolice. Scriptura ne spune în mod clar că nu trebuie să încurajăm ereticii.

“Dacă cineva vine la voi şi nu aduce doctrina aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit.” (II Ioan 10)

Prin a spune “Dumnezeu să vă binecuvânteze” unei biserici false, se cere lui Dumnezeu să înmulţească şi să răspândească acea sectă falsă.

Papa sprijină noua catedrală

BUCUREŞTI, România – Biserica Ortodoxă Română a strâns 40 la sută din fondurile necesare pentru construirea unei catedrale în București, inclusiv o contribuţie de 100.000$ din partea Papei Ioan Paul al II-lea, spune un oficial ortodox.


Ioan Paul al II-lea şi Teoctist (patriarhul schismatic din România), într-o declaraţie comună

din 2002, negând împreună că ar încerca să se convertească unul pe celălalt

Pe data de 12 octombrie 2002, Ioan Paul al II-lea şi patriarhul schismatic al României au negat împreună într-o declaraţie în comun că ar dori să se convertească unul pe celălalt. Au spus: “Scopul nostru şi dorinţa noastră arzătoare este comuniunea deplină, care nu este absorbţia…”85

Asta înseamnă că nu prin convertire. Ioan Paul al II-lea a utilizat frecvent expresia “nici absorbţie nici fuziune” pentru a indica ideea că unitatea cu schismaticii nu este prin convertirea acestora. Amintiţi-vă, fraza a fost utilizată cu exact acest înțeles în Declarația Balamant cu schismaticii “ortodocşi”(citată anterior).

Teoctist, patriarhul schismatic al României, dezvăluise deja în 1999 că Ioan Paul al II-lea a făcut o donaţie mare bisericii sale necatolice.86 Zenit News Service şi alţii (vezi pagina anterioară) au raportat că donaţia făcută patriarhului schismatic a fost de 100.000$!

■ “Clerul ortodox român a declarat astăzi că Ioan Paul al II-lea a donat 100.000$ pentru construirea unei catedrale ortodoxe, care va găzdui până la două mii de persoane, a raportat agenţia France-Presse.”87

Papa Inocenţiu al III-lea, Al patrulea conciliu de la Lateran, despre eretici, Constituţia 3, 1215: “Pe lângă aceasta, sunt excomunicaţi credincioşii care primesc, apără, sau sprijină eretici.”88

■ În discursul său din ziua declaraţiei în comun, Ioan Paul al II-lea a spus patriarhului schismatic Teoctist: “Scopul este... de a ajunge la o unitate ce nu implică nici absorbţia nici fuziunea…”89

Deci antipapa Ioan Paul al II-lea a asigurat în mod public pe ascultătorii săi în repetate rânduri că nu trebuie încercat de catolici să convertească pe necatolici, şi că sfânta Credinţă catolică nu este necesară pentru mântuire.

Papa Pius al IX-lea, Nostis et Nobiscum (# 10), 8 Dec. 1849: “Mai ales, asiguraţi-vă că toţi credincioşii sunt convinşi în profunzime şi complet de adevărul doctrinei că sfânta Credinţă catolică este necesară pentru a ajunge la mântuire.”90


În acelaşi discurs către patriarhul schismatic al României, Ioan Paul al II-lea a făcut această incredibilă declaraţie:

■ “Din partea ei, Biserica catolică recunoaşte misiunea la care Bisericile ortodoxe sunt chemate s-o îndeplinească în ţările în care sunt înrădăcinate de secole. Nu doreşte nimic altceva decât să ajute această misiune…”91

Ce mai contează papalitatea şi 1000 de ani de declaraţii dogmatice pe care schismaticii le resping? Ce mai contează divorţul şi recăsătoria? Şi ce mai contează Biserica catolică potrivit antipapei Ioan Paul al II-lea? Căci potrivit acestui apostat, ele sunt fără valoare şi de fapt nu ar trebui crezute pentru că “Biserica” nu doreşte nimic altceva decât să ţină pe aceşti oameni în schismă şi în afara învăţăturilor ei.

Papa Grigore al XVI-lea, 27 Mai 1832: “Frate, să nu te înşele cineva; căci oricine urmează un schismatic, nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”92

Papa Leon al XII-lea, Enciclică, 24 Mai 1824: “Ne adresăm vouă celor care încă sunteţi depărtaţi de adevărata Biserică şi de drumul spre mântuire. În această sărbătoare universală, un singur lucru lipseşte: să… conveniţi sincer cu Maica Biserică, în afara cărei învăţături nu se găseşte mântuire.”93

Papa Leon al XII-lea, Ubi Primum (# 14), 5 Mai 1824: “Este imposibil pentru Dumnezeul cel adevărat, care este Însuşi Adevărul, cel mai bun, cel mai înţelept Furnizor, şi Răsplătitorul oamenilor de bună credinţă, să aprobe toate sectele care profesează false învăţături, ce deseori sunt incompatibile una cu cealaltă şi contradictorii, şi să acorde recompense veşnice membrilor acestora… prin dumnezeiască credinţă mărturisim un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez… De aceea profesăm că nu este mântuire în afara Bisericii.”94

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 11), 6 Ian. 1928: “Doar Biserica catolică păstrează adevăratul cult divin… oricine nu intră aici, şi oricine se depărtează de ea, acela este un străin pentru speranţa de viaţă şi mântuire.”95

Aici îl vedem pe antipapa Ioan Paul al II-lea şi pe patriarhul schismatic Teoctist

stând pe scaune de nivel egal


Aceasta este o altă acţiune prin care Ioan Paul al II-lea a exprimat că acceptă erezia “ortodoxă” potrivit căreia toţi episcopii sunt egali. Ioan Paul al II-lea a ţinut că este în regulă să negi întâietatea episcopului Romei.

În vara anului 2003, Ioan Paul al II-lea a respins din nou că “ortodocşii” estici trebuie convertiţi.

■ Ioan Paul al II-lea, Ecclesia in Europa, Exortaţie apostolică postsinodală, 28 Iun. 2003: “În acelaşi timp, vreau să-i asigur încă o dată pe păstorii, fraţii şi surorile Bisericilor Ortodoxe că noua evanghelizare nu trebuie confundată în niciun fel cu prozelitismul...”96

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, Ses. 4, Cap. 3, ex cathedra: “De asemenea, învăţăm şi declarăm, că Biserica romană, prin dispoziţia Domnului, deţine suveranitatea de putere ordinară asupra tuturor celorlalte biserici … Aceasta este doctrina adevărului catolic, iar cine se depărtează de ea nu îşi poate păstra credinţa şi mântuirea.”97

[ *Puterea ordinară de conducere este puterea anexată ipso iure unui oficiu ]

Această definiţie infailibilă a conciliului Vatican I declară că cine deviază de la dogma papalităţii (că un papă adevărat deţine putere suverană în Biserica lui Cristos) – cum au deviat de exemplu “ortodocşii” schismatici şi protestanţii – nu îşi poate păstra credinţa şi mântuirea. Cu toate acestea, Ioan Paul al II-lea spune că schismaticii “ortodocşi” şi protestanţii nu numai că pot păstra credinţa şi mântuirea în timp ce neagă papalitatea, dar şi că nu ar trebui să creadă în dogma papalităţii. A fost aşadar un eretic complet care a respins această dogmă definită la Vatican I.

Ioan Paul al II-lea declarând o comuniune şi unitate de credinţă cu

sectele necatolice

În enciclica sa Ut Unum Sint, antipapa Ioan Paul al II-lea a declarat incredibil de 16 ori că “Biserica” lui este în comuniune cu sectele necatolice, şi a declarat că el are aceeaşi credinţă ca şi sectele necatolice de 8 ori.

■ Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 62), 25 Mai 1995, vorbind despre patriarhul necatolic şi schismatic al Etiopiei: “Împreună cu venerabilul Patriarh al Bisericii din Etiopia, Abuna Paulos, care m-a vizitat la Roma la 11 iunie 1993, am subliniat profunda comuniune existentă între Bisericile noastre: ‘Noi împărtăşim credinţa primită de la apostoli… putem afirma că avem aceeaşi credinţă în Cristos…’”98

Papa sf. Leon cel Mare, Predica 129: “Ca urmare, pentru că în afara Bisericii catolice nu este nimic perfect, nimic nepângărit … nu ne asemănăm în vreun fel cu cei care sunt despărţiţi de unitatea Trupului lui Cristos; nu suntem uniţi în vreo comuniune.”99

Când Ioan Paul al II-lea afirmă că el are aceeaşi credinţă şi comuniune cu sectele necatolice, el afirmă că este necatolic.

Ioan Paul al II-lea a dat o relicvă schismaticului Karekin al II-lea,

şi a declarat că secta acestuia este “Mireasa lui Cristos”

De asemenea, Ioan Paul al II-lea a dat o relicvă a sfântului Grigore Luminătorul liderului Bisericii schismatice din Armenia, Karekin al II-lea.


Ioan Paul al II-lea dând liderului “Bisericii” schismatice din Armenia

o relicvă a sfântului Grigore Luminătorul

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie către patriarhul schismatic Karekin al II-lea, 10 Noi. 2000: “…Sunt încântat să înapoiez Sfinţiei Voastre o relicvă a Sfântului Grigore Luminătorul… Relicva va fi aşezată în noua catedrală care se construieşte acum … Speranţa mea este ca noua catedrală să împodobească cu o şi mai mare frumuseţe Mireasa lui Cristos în Armenia...”100

Sfântul Grigore Luminătorul (257-332 d.C.) a fost “apostolul Armeniei”, cel care a propagat adevărata Credinţă creştină (Credinţa catolică), în Armenia:

“Lucrând foarte strâns împreună, regele Tiridates și sf. Grigore Luminătorul au distrus toate vechile altarele păgâne din Armenia, începând cu cele ale zeiței Anahit și ale zeului Tir, după care regele fusese numit. Cruci au fost ridicate în locul lor. Un număr foarte mare de oameni au fost botezați.”101

Dând schismaticilor o relicvă a acestui măreţ apostol creştin al Armeniei, Ioan Paul al II-lea a indicat clar că el consideră pe schismatici ca posesori ai adevăratei Credinţe creştine – adevărata Credinţă pe care sf. Grigore Luminătorul o avea. Mai departe în omilia citată mai sus putem vedea că Ioan Paul al II-lea numeşte Biserica ortodoxă-schismatică “Mireasa lui Cristos”, titlu rezervat Bisericii catolice!

Ereziile lui Ioan Paul al II-lea cu secta Anglicană

Pentru că Margaret Clitherow a refuzat să accepte secta şi “liturghia” anglicană – însă a invitat un preot catolic în casa ei împotriva legii penale – a fost martirizată fiind strivită până la moarte sub o uşă încărcată cu greutăţi mari. Acest stil de execuție este atât de dureros încât este numit “pedeapsă severă și aspră”. A suferit totul pentru că nu vroia să accepte anglicanismul.


Secta Vatican II însă, învaţă că anglicanii ne sunt fraţi “creştini” ce nu trebuie convertiţi, că invalizii “episcopi” sunt de fapt episcopi adevăraţi în Biserica lui Cristos. Secta Vatican II învaţă că martiriul ei a fost degeaba.

Ioan Paul al II-lea merge la Catedrala Anglicană şi participă la

închinarea sectei Anglicane – erezie-formală manifestată prin faptă

Ioan Paul al II-lea vorbind la Catedrala Anglicană din Canterbury în 1982102

Ioan Paul al II-lea botjocorind martirii englezi prin rugăciunea sa în comun cu “arhiepiscopul” anglican de Canterbury, 1982

Ioan Paul al II-lea în rugăciune în comun cu schismaticul şi ereticul “arhiepiscop” de Canterbury (un anglican), care este doar un laic ce pozează drept episcop


Pe data de 29 mai 1982 în Catedrala Anglicană, Ioan Paul al II-lea a îngenucheat într-o “rugăciune interreligioasă” cu “arhiepiscopul” de Canterbury, Robert Runcie, batjocorind astfel martiriul la o mulţime de sfinţi catolici care mai degrabă şi-au vărsat sângele decât să accepte falsa sectă Anglicană sau să participe la închinare falsă.

Papa Pius al IX-lea, Neminem vestrum (# 5), 2 Feb. 1854: “Vrem să ştiţi că aceiaşi călugări ne-au trimis o frumoasă profesiune de doctrină şi credinţă catolică… Au mărturisit elocvent şi în mod liber au primit regulamentele şi decretele pe care papii şi sacrele congregaţii le-au publicat sau ar publica – în special pe acelea care interzic communicatio in divinis (participarea în lucrurile sfinte) cu schismaticii.”103

Ioan Paul al II-lea a dăruit o cruce pectorală liderului sectei

Anglicane – un laic

În 2003 Ioan Paul al II-lea a dăruit o cruce pectorală lui Rowan Williams, “arhiepiscopul” anglican de Canterbury.

Ioan Paul al II-lea sărutând inelul lui Rowan Williams, liderul sectei Anglicane, căruia i-a dăruit şi o cruce pectorală chiar dacă Williams e doar un laic

Pentru cei care nu ştiu, secta necatolică Anglicană nici măcar nu are preoţi sau episcopi valizi. Papa Leon al XIII-lea a declarat infailibil că hirotonirile anglicane sunt invalide.

Papa Leon al XIII-lea, “Apostolicae Curae,” 13 Sep. 1896, ex cathedra: “…din a noastră proprie iniţiativă şi certă cunoaştere, pronunţăm şi declarăm că hirotonirile efectuate conform cu ritul anglican au fost şi sunt absolut nule şi complet fără valoare…”104


“Preoţii” şi “episcopii” anglicani sunt, aşadar, laici, pe lângă faptul că sunt necatolici eretici şi schismatici. Însă după alegerea noului “arhiepiscop” anglican de Canterbury (Rowan Williams), Ioan Paul al II-lea l-a trimis pe apostatul Walter Kasper să înmâneze acestui laic necatolic o cruce pectorală şi o telegramă de aprobare! Această faptă este atât de eretică încât aproape nu sunt cuvinte pentru a o descrie.

■ “Arhiepiscopul” anglican de Canterbury Rowan Williams către Ioan Paul al II-lea, 4 Oct. 2003: “În 1966 papa Paul al VI-lea a dat arhiepiscopului Michael Ramsey propriul său inel episcopal, care a fost preţuit de succesorii săi şi pe care astăzi îl port. Sunt bucuros să vă mulţumesc pentru crucea pectorală, cadoul personal trimis cu ocazia întronării mele la începutul acestui an. Începând noua mea slujire am apreciat profund acest semn al unei sarcini comune…”105

Crucea pectorală este un simbol tradiţional catolic al autorităţii episcopale. Acordând crucea pectorală apostatului Rowan Williams – care promovează de asemenea hirotonirea femeilor şi homosexualilor la preoţie – Ioan Paul al II-lea prin fapta sa nu doar a negat categoric definiţia infailibilă a papei Leon al XIII-lea că ordinele anglicane sunt invalide, ci de asemenea a batjocorit complet dogmele catolice cu privire la papalitate şi la Biserica lui Cristos.

Ce face această acţiune a lui Ioan Paul al II-lea cu atât mai incredibilă este faptul că Williams însuşi a fost interzis ca să mai poată conduce slujbe de “împărtăşire” în 350 de parohii anglicane din cauza ideilor sale în favoarea preoţilor femeie!106 Însă aceasta nu l-a oprit pe Ioan Paul al II-lea; a mers mai departe cu apostazia.

Ioan Paul al II-lea a indicat chiar că laicul necatolic Williams este episcopul legitim al “Scaunului de Canterbury”.

■ Ioan Paul al II-lea, “Reverenţiosului şi Onorabilului Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury,” 4 Oct. 2003: “Aceste întâlniri au căutat să reînnoiască legăturile dintre Scaunul de Canterbury şi Scaunul Apostolic… Fidelitatea faţă de Cristos este ceea ce ne obligă să continuăm să căutăm deplina unitate vizibilă şi să găsim modalităţi adecvate de a ne angaja, de fiecare dată când este posibil, în mărturie şi misiune comună… Mă rog pentru o reînnoită revărsare a Duhului Sfânt asupra dumneavoastră… Fie ca Dumnezeu să vă ţină în siguranță, să vă vegheze şi întotdeauna să vă călăuzească în exercitarea nobilelor dumneavoastră responsabilităţi.”107

După cum s-a arătat mai sus, în cursul unei întâlniri cu Rowan Williams, Ioan Paul al II-lea de asemenea i-a sărutat inelul, demonstrând încă o dată că îl consideră pe acest laic necatolic ca fiind un episcop legitim în Biserica lui Cristos. Ioan Paul al II-lea a batjocorit pe Isus Cristos, Biserica catolică şi toţi martirii englezi care au suferit torturi îngrozitoare pentru că au refuzat să abandoneze catolicismul şi să devină anglicani. Cu această acţiune, Ioan Paul al II-lea a respins învăţătura Bisericii catolice privind episcopatul, hirotonirea, succesiunea apostolică şi unitatea Bisericii.


Ioan Paul al II-lea a mers la templu luteran

Ioan Paul al II-lea în templu luteran în 1983

În 1983, Ioan Paul al II-lea a vizitat un templu luteran pentru aniversarea cu numărul 500 a naşterii lui Martin Luther. Aceasta este încă o acţiune eretică – participarea la ceremoniile de închinare ale unei religii necatolice şi sărbătorirea unui eretic – demonstrând clar încă o dată că Ioan Paul al II-lea nu a fost catolic.

Ioan Paul al II-lea i-a lăudat pe Luther, Calvin, Zwingli şi

Hus

De asemenea, Ioan Paul al II-lea i-a lăudat pe cei mai mari duşmani pe care i-a avut Biserica catolică vreodată, inclusiv pe revoluţionarii protestanţi, Calvin şi Luther.

■ Pe 31 octombrie 1983, Ioan Paul al II-lea, vorbind despre Martin Luther a afirmat: “Lumea noastră chiar şi astăzi simte măreţul său impact asupra istoriei.”108 ■ Iar pe 14 iunie 1984 Ioan Paul al II-lea l-a lăudat pe Calvin ce pe unul ce încerca să “facă Biserica mai credincioasă voinţei Domnului.”109

A patrona, sprijini şi a apăra eretici înseamnă ca tu însuţi ești eretic. Să lauzi pe cei mai răi eretici din istoria Bisericii, cum au fost Luther sau Calvin, întrece orice erezie.


Papa Grigore al XVI-lea, Enciclică, 8 Mai 1844: “Însă mai târziu a fost nevoie de şi mai multă grijă când luteranii şi calviniştii printr-o aproape incredibilă varietate de erori au încercat prin orice scop să înşele credincioşii cu explicaţii perverse date cărţilor sacre…”110

Antipapa Ioan Paul al II-lea i-a lăudat şi pe notorii eretici Zwingli şi Hus. A mers chiar atât de departe încât să spună că John Hus – care este condamnat ca eretic de Conciliul din Constance – a fost un om de “integritate personală infailibilă”!111

Ioan Paul al II-lea a aprobat Declarația Vatican-Luterană

privind justificarea (starea de har sfinţitor)

Pe data de 31 octombrie 1999, “cardinalul” Edward Cassidy şi “episcopul” luteran Christian Krause strâng mâna la semnarea Declaraţiei comune privind Doctrina de Justificare, în Augsburg, Germania. Acest acord, aprobat de Ioan Paul al II-lea, învaţă că: starea de har sfinţitor vine “doar prin credinţă” (anexa, 2, C); că nu se mai aplică pentru luterani canoanele Conciliului Tridentin (#13); că în Conciliul Tridentin nu este condamnată vreuna din învăţăturile luterane din declaraţia comună, inclusiv erezia de har sfinţitor doar prin credinţă şi numeroase alte erezii luterane (#41). Pe scurt, acest acord între “Biserica” lui Ioan Paul al II-lea şi secta luterană respinge în totalitate Conciliul dogmatic Tridentin. Este o veritabilă declaraţie că secta lui Ioan Paul al II-lea este o sectă protestantă opusă Bisericii catolice. (În Secţiunea 17 se va analiza mai mult acest acord incredibil de eretic.)

■ Ioan Paul al II-lea, 19 Ian. 2004, Întâlnire cu luteranii din Finlanda: “…Doresc să-mi exprim recunoştinţa pentru progresul ecumenic realizat între catolici şi luterani în cei cinci ani de la semnarea Declaraţiei comune privind Doctrina de Justificare.”112


Ioan Paul al II-lea a învăţat că necatolicii pot primi legitim Sfânta Împărtăşanie

Ioan Paul al II-lea a învăţat de asemenea că necatolicii pot primi legitim Sfânta Împărtăşanie. Canonul 844.3 din Codul lui de Drept Canonic din 1983 spune că:

■ “Slujitorii sacri catolici administrează în mod licit sacramentele Pocăinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor membrilor Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică...”113

Ideea că necatolicii pot primi în mod legitim Sfânta Împărtăşanie sau celelalte Sacramente contrazice învăţătura de 2000 de ani a Bisericii catolice.

Papa Pius al IX-lea, Enciclică, 8 Apr. 1862: “… ‘cine mănâncă Mielul şi nu este membru al Bisericii, profanează.’”114

Ce e deosebit de important cu privire la această erezie a lui Ioan Paul al II-lea (că este legitim să se dea Sfânta Împărtăşanie necatolicilor), este faptul că aceasta apare de asemenea şi în noul său catehism, paragraful #1401. Acest document a fost promulgat cu aşa-zisa autoritate apostolică supremă a lui Ioan Paul al II-lea. În constituţia sa Fidei depositum, Ioan Paul al II-lea a promulgat noul său catehism folosindu-şi “autoritatea apostolică”, pentru a declara că acesta este “normă sigură pentru învăţarea credinţei.”

■ Ioan Paul al II-lea, Fidei Depositum, 11 Oct. 1992: “Catehismul Bisericii catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice… Îl recunosc drept normă sigură pentru învăţarea credinţei.”115

Catehismul antipapei Ioan Paul al II-lea nu este normă sigură pentru învăţarea Credinţei. Este normă sigură pentru învăţarea ereziilor. Deoarece Ioan Paul al II-lea a pretins că declară de pe Scaunul lui Petru că al său catehism este normă sigură pentru a învăţa Credinţa, când de fapt nu este, ştim că nu stă în Scaunul lui Petru. Un papă nu poate greşi când vorbeşte de pe Scaunul Apostolic, adică, cu autoritatea sa apostolică de pe Scaunul lui Petru.

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, ex cathedra: “…în Scaunul Apostolic religia catolică a fost mereu păstrată nepătată, iar sfânta doctrină celebrată.”116

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, ex cathedra: “Aşadar, acest dar al adevărului şi o credinţă care nu poate greşi, a fost acordat în mod divin lui Petru şi succesorilor săi în acest Scaun…”117

După cum am discutat deja, această erezie care spune că le este permis necatolicilor să primească Sfânta Împărtăşanie a fost învăţată şi de Vatican II. Ioan Paul al II-lea de asemenea a comentat aprobând această învăţătură în Ut Unum Sint:

■ Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 58), 25 Mai 1995: “…Pe baza foarte strânselor legături sacramentale existente între Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe… Biserica catolică... a avut adesea şi are un mod de a acţiona mai blând, oferind tuturor mijloacele de mântuire şi mărturia iubirii dintre creştini prin participarea la sacramente şi la alte celebrări şi lucruri sacre… Nu trebuie niciodată pierdută din vedere dimensiunea[implicaţia118] ecleziologică a participării la sacramente, mai ales la sfânta Euharistie.”119


El scrie despre “implicaţia ecleziologică” de a împărtăşi sacramentele cu “ortodocşii”. Implicația lui este că ei fac parte din aceeași Biserică.

Ioan Paul al II-lea a învăţat că sectele necatolice sunt mijloace de

mântuire

La fel ca Vatican II, Ioan Paul al II-lea a predicat erezia că sectele necatolice sunt mijloace de mântuire.

■ Ioan Paul al II-lea, Noul Catehism, paragraful 819, vorbind despre bisericile necatolice: “Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire...”120

Papa Pius al IV-lea, profesiune de credinţă, Conciliul Tridentin, ex cathedra: “Această Credinţă catolică adevărată, în afara căreia nimeni nu se poate mântui… acum o profesez şi cu adevărat ţin…”121

Ioan Paul al II-lea a învăţat că sectele necatolice au sfinţi şi martiri

Ioan Paul al II-lea a predicat în mod repetat că sectele necatolice au sfinţi şi martiri.

■ Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 84), 25 Mai 1995, vorbind despre “Bisericile” necatolice: “Deşi în mod invizibil, comuniunea încă imperfectă a comunităţilor noastre este într-adevăr temeinic sudată de către deplina comuniune a sfinţilor, adică a celor care, la capătul unei existenţe credincioase harului, se află în comuniunea lui Cristos în glorie. Aceşti sfinţi provin din toate Bisericile şi Comunităţile ecleziale CARE LE-AU DESCHIS INTRAREA ÎN COMUNIUNEA MÂNTUIRII.”122

Aceasta este altă erezie-formală incontestabilă. Este articol de Credință divină catolică faptul că cei care nu fac parte din Biserica catolică, chiar dacă au vărsat sângele în numele lui Cristos, nu pot fi mântuiţi.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, ex cathedra: “…nimeni, chiar dacă şi-a vărsat sângele în numele lui Cristos, nu se poate mântui, dacă nu a rămas în sânul şi unitatea Bisericii catolice.”123

Această dogmă, definită solemn la Conciliul din Florenţa, a fost repetată de papa Pius al XI-lea:

Papa Pius al XI-lea, Rappresentanti in terra (# 99), 31 Dec. 1929: “Se remarcă vizibil în vieţile a numeroşi sfinţi, pe care Biserica, numai ea, îi produce, în ei fiind realizat perfect scopul de educație creștină …”124

Citind aşadar citatul din Ut Unum Sint #84 al lui Ioan Paul al II-lea (dat puţin mai sus), e greu de imaginat o negare mai specifică și explicită a acestei dogme catolice.

Papa Grigore al XV-leaI, Summo Iugiter Studio, 27 Mai 1832: “În cele din urmă câteva din aceste persoane nechibzuite încearcă să se convingă singure şi pe alţii că oamenii nu se mântuiesc doar în Religia catolică, ci că până şi ereticii pot obţine viaţa veşnică.”125

De asemenea observaţi că, pe lângă faptul că ereticul-formal Ioan Paul al II-lea declară în Ut Unum Sint #84 că “sfinţii” provin din biserici necatolice (erezie clară), el merge şi mai departe declarând că asemenea secte necatolice “le-au deschis” intrarea în comuniunea mântuirii: “Bisericile şi Comunităţile ecleziale care le-au deschis intrarea în comuniunea mântuirii.”


■ Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 83), 25 Mai 1995: “toate Comunităţile creştine ştiu că o atare exigenţă, o astfel de depăşire, prin puterea pe care o dă Duhul, nu sunt de neatins. De fapt, ele au toate martiri ai credinţei creştine.”126

■ Ioan Paul al II-lea, discurs către patriarhul schismatic necatolic Karekin al II-lea, 9 Noi. 2000: “Din nou, mulţumesc Sfinţiei Voastre pentru bunăvoinţa de a participa la acea liturghie în persoana reprezentantului dumneavoastră. Într-adevăr, ‘poate ecumenismul care convinge cel mai mult este ecumenismul sfinților şi martirilor. Communio sanctorum vorbeşte cu glas mai puternic decât lucrurile care ne despart.’”127

■ Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 1), 25 Mai 1995: “Mărturia curajoasă a atâtor martiri din secolul nostru, aparţinând şi altor Biserici şi Comunităţi bisericeşti ce nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică, dă o nouă forţă apelului făcut de Conciliu şi ne reaminteşte obligaţia de a-i primi îndemnul şi de a-l pune în practică.”128

■ Ioan Paul al II-lea, Salvifici Doloris (# 22), 11 Feb. 1984: “Învierea lui Cristos a revelat ‘slava veacului viitor’ și, în același timp, a confirmat ‘lauda crucii’: slava care este ascunsă chiar în suferința lui Cristos și care a fost și este adesea reflectată în suferința umană, ca o expresie a măreției spirituale a omului. Această glorie trebuie recunoscută nu numai în martirii pentru Credință, ci şi în mulţi alţii care, uneori, chiar și fără credința în Cristos, suferă și îşi dau viața pentru adevăr și pentru o cauză dreaptă. În suferințele tuturor acestor oameni marea demnitate a omului este în mod izbitor confirmată.”129

■ Ioan Paul al II-lea, Adresare de Angelus (Îngerul Domnului), 19 Sep. 1993: “În spațiul nemărginit al Europei de Est, Biserica ortodoxă poate şi ea bine să spună la sfârșitul acestui secol ceea ce părinții Bisericii au proclamat despre răspândirea inițială a Evangheliei: ‘Sanguis martyrum – semen Christianorum’ [sângele martirilor este sămânța creștinilor].”130

■ Ioan Paul al II-lea, Tertio Millennio Adveniente (# 37), 10 Noi. 1994: “Mărturia adusă lui Cristos până la sânge a devenit un patrimoniu comun catolicilor, ortodocşilor, anglicanilor şi protestanţilor, după cum observa deja Paul al VI-lea în omilia sa la canonizarea martirilor din Uganda.”131

■ Ioan Paul al II-lea, Tertio Millennio Adveniente (# 37), 10 Noi. 1994: “…Bisericile locale să facă tot posibilul ca să nu lase să se piardă memoria celor care au suferit martiriul, adunând în acest scop documentaţia necesară. Iar acest lucru nu trebuie să fie lipsit de un marcat caracter ecumenic. Ecumenismul sfinţilor, al martirilor, este poate acela care convinge cel mai mult. Communio sanctorum vorbeşte cu glas mai puternic decât aţâţătorii la dezbinare.”132

■ Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 84), 25 Mai 1995: “Conform unui punct de vedere teocentric, noi creştinii avem deja un Martirologiu comun. El cuprinde şi martiri din secolul nostru, mai numeroşi decât se crede…” 133

■ Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 84), 25 Mai 1995: “Datorită iradierii ‘patrimoniului sfinţilor’ aparţinând tuturor comunităţilor, ‘dialogul convertirii’ spre unitatea deplină şi vizibilă apare sub lumina speranţei. Prezenţa universală a sfinţilor dă într-adevăr, dovada transcendenţei puterii Duhului.” 134

■ Ioan Paul al II-lea, Audienţă Generală, 12 Mai 1999: “Experienţa martiriului i-a adunat laolaltă pe creştinii de diferite confesiuni prezenţi în România. Este unică mărturia pe care ortodocşi, catolici şi protestanţi i-au adus-o lui Cristos prin jertfa propriei vieţi.”135


Toate acestea reprezintă erezie-formală, publică şi repetată. Și când te gândești că unii “tradiționaliști” au avut îndrăzneala să afirme că Ioan Paul al II-lea nu a negat vreodată vreo dogmă! Ce minciună enormă! Această erezie singură, fără a mai ţine cont de toate celelalte, dovedeşte că nu a fost catolic. Dovedeşte că Ioan Paul al II-lea a respins dogma definită solemn (la Conciliul din Florenţa citat mai sus) că necatolicii nu se pot mântui, chiar dacă şi-au vărsat sângele pentru Cristos.

Papa Pelagius al II-lea, epistolă (2) Dilectionis vestrae, 585: “Cei care nu au fost dispuşi să se concordeze în Biserica lui Dumnezeu, nu pot rămâne cu Dumnezeu; Deşi daţi la flăcări şi incendii, ei ard, sau aruncaţi la fiare sălbatice, îşi dau viaţa, nu va fi pentru ei acea coroană de credință, ci pedeapsa de necredință, nu un rezultat glorios (de virtute religioasă), ci ruină şi disperare. Un astfel de om poate fi ucis; el nu poate fi încununat.”136

Ioan Paul al II-lea a aprobat practica “fetelor ministrant”

Ioan Paul al II-lea cu fete ministrant Ioan Paul al II-lea a aprobat şi practica “fetelor ministrant”, o practică larg răspândită în bisericile Vatican II. Practica “fetelor ministrant” a fost condamnată ca fiind rea de papa Benedict al XIV-lea, papa sf. Gelasius şi papa Inocenţiu al IV-lea.

Papa Benedict al XI-leaV, Enciclică, 26 Iul. 1755: “Papa Gelasius în a noua sa scrisoare către episcopii din Lucania a condamnat practica rea care a fost introdusă, aceea ca femeile să slujească preotul la celebrarea Liturghiei. Deoarece la greci s-a răspândit acest abuz, Inocenţiu al IV-lea a interzis-o în mod strict în scrisoarea sa către episcopii din Tusculum: ‘Femeile nu trebuie să îndrăznească să slujească la altar; trebuie să le fie refuzat cu totul acest lucru.’ Şi noi am interzis această practică în aceleaşi cuvinte în a noastră des amintită constituţie...”137

Ioan Paul al II-lea de asemenea a “canonizat” oameni care au îmbrăţişat pe deplin ereziile Vatican II, noua liturghie şi indiferenţa religioasă, lucru imposibil pentru un papă adevărat, căci canonizările sunt infailibile. Aceasta dovedeşte iarăşi că Ioan Paul al II-lea nu a fost un papă adevărat.

Ioan Paul al II-lea a condamnat cruciadele. Cruciadele au fost aprobate în mod solemn de 4 concilii şi peste 10 papi, inclusiv papa Urban al II-lea, papa Calixt al II-lea, papa Alexandru al III-lea, papa Calixt al III-lea, papa Clement al V-lea şi alţii.


Ioan Paul al II-lea premiat de Masonerie

Ioan Paul al II-lea cu B’nai B’rith (Loja Masonică din New York) 22 Martie 1982

În decembrie 1996, loja masonică italiană Grand Orient a oferit antipapei Ioan Paul al II-lea cea mai înaltă distincţie a lor, ordinul de Galilea, drept mulţumire pentru eforturile făcute în sprijinirea idealurilor masonice. Reprezentantul Masoneriei italiene a spus că Ioan Paul al II-lea merită această distincţie pentru că a promovat “valorile Masoneriei universale: fraternitate, respect pentru demnitatea omului, şi spiritul toleranţei, puncte centrale din viaţa masonilor adevăraţi.”138

Ioan Paul al II-lea a cerut scuze Chinei Roşii

Pe data de 24 octombrie 2001, Ioan Paul al II-lea a cerut scuze Chinei Roşii. Da, Ioan Paul al II-lea a cerut scuze regimului satanic comunist din China pentru presupusele greşeli ale catolicilor! A lăudat până şi dreptatea socială a Chinei Roşii.

■ Ioan Paul al II-lea, 24 Oct. 2001: “Cât ţine de ea, Biserica catolică priveşte cu respect această impresionantă impulsionare şi planificare pentru viitor… Biserica ţine mult la valorile şi obiectivele care sunt de importanţă primară şi pentru China modernă: solidaritate, pace, dreptate socială…”139

Dreptatea socială în China include politica de un-copil-per-familie, politică impusă prin avorturi forţate şi contracepţie. Guvernul chinez măcelăreşte milioane de copii anual, pe lângă faptul că întemniţează, torturează şi ucide catolici.

Ioan Paul al II-lea a spus că Biserica catolică şi China sunt două instituţii antice care “nu se află în opoziţie una cu cealaltă.”140 Să lauzi dreptatea socială a Chinei comuniste este mai mult decât erezie; este o faptă satanică.

Ioan Paul al II-lea a promovat teoria evoluţiei

Pe 22 octombrie 1996 Ioan Paul al II-lea a declarat că evoluţia este “mai mult decât o simplă ipoteză.”141 Acest lucru a indicat faptul că el a considerat evoluţia să fie adevărată.


Ioan Paul al II-lea a spus că Raiul, Iadul și Purgatoriul nu sunt locuri reale, tangibile

Într-o serie de discursuri din vara anului 1999, publicate în ziarul oficial al Vaticanului, antipapa Ioan Paul al II-lea a spus că Raiul, Iadul şi Purgatoriul nu sunt locuri reale.

La audienţa generală din 21 iulie 1999, Ioan Paul al II-lea a spus că Raiul nu este un loc real, tangibil.142

■ Pe 28 iulie 1999, Ioan Paul al II-lea a spus:

1) “Tocmai despre această situaţie tragică explică doctrina creştină atunci când vorbeşte despre condamnarea veşnică a Iadului. Aceasta nu este o pedeapsă impusă extern de către Dumnezeu, ci o dezvoltare a premiselor deja stabilite de către oameni în această viață.”143

2) “Prin folosirea imaginilor, Noul Testament prezintă locul destinat pentru răufăcători ca un cuptor aprins, unde oamenii vor ‘plânge și vor scrâșni din dinți’... Imaginile despre Iad pe care sfânta Scriptură ni le prezintă trebuie corect interpretate. Ele arată frustrarea completă și deşertăciunea vieții fără Dumnezeu. Mai degrabă decât un loc, Iadul indică starea celor care în mod liber și definitiv se separă de Dumnezeu, sursa tuturor formelor de viață și de bucurie.”144

3) “Osânda veșnică rămâne o posibilitate reală, dar nu ne este acordat, fără revelație divină specială, să cunoaştem dacă sau care ființe umane sunt efectiv implicate în ea. Gândul la Iad – și cu atât mai puțin folosirea improprie a imaginilor biblice – nu trebuie să creeze anxietate sau disperare, ci este un memento sănătos şi necesar al libertății în vestirea că Isus cel înviat a învins pe Satan, oferindu-ne Duhul lui Dumnezeu, care ne face să strigăm ‘Abba, Tată!’”145

Acest discurs al lui Ioan Paul al II-lea luat şi singur constituie erezie formală. El spune că nu ştim dacă fiinţe umane sunt osândite. Este adevăr divin revelat al Evangheliei că fiinţele umane sunt implicate în osândirea veşnică, aşa cum Isus a spus în mod repetat. De exemplu:

Matei 13:39-42 - “După cum se alege neghina şi se arde în foc: aşa va fi la sfârşitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea. Şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.”

Într-o scurtă audiență în limba polonă către conaționali, Ioan Paul al II-lea a amintit învățătura ereticului Hans Urs von Balthasar, că “Există un Iad, dar ar putea fi gol.”146

Pe 4 august 1999. Ioan Paul al II-lea a spus că Purgatoriul nu este un loc real, tangibil.147

Papa Pius al IV-lea, Conciliul Tridentin, Ses. 25, 3-4 Dec. 1563: “Biserica catolică, instruită de Duhul Sfânt, din sfânta Scriptură şi din tradiţia părinţilor Bisericii a învăţat în conciliile sale şi cel mai recent în acest sinod ecumenic că Purgatoriul există, şi că sufletele reţinute acolo sunt ajutate de rugăciunile credincioşilor şi mai presus de orice de sacrificiul acceptabil al altarului.”148

La întâlnirea din Assisi pe data de 24 ianuarie 2002, Ioan Paul al II-lea a emis “Decalogul de la Assisi.” Cuvântul Decalog înseamnă “cele zece porunci”.


■ Ioan Paul al II-lea, 21 Mai 2002: “Pentru a ajuta la crearea unei lumi de o mai mare dreptate şi solidaritate, fiţi deschişi la nevoia de a promova ‘Decalogul de la Assisi’, proclamat la Ziua de Rugăciune pentru Pace, 24 ianuarie curent.”149

Deci antipapa Ioan Paul al II-lea spunea că oamenii trebuie să proclame noile 10 porunci ale sale de la Assisi.

Ioan Paul al II-lea a schimbat Rozariul

Antipapa Ioan Paul al II-lea a schimbat şi rozariul. În octombrie 2002 a adăugat 5 noi mistere la rozariu, numite “misterele de lumină”. În documentul ce promulga misterele de lumină, Ioan Paul al II-lea a spus:

■ “Oricine îl contemplează pe Cristos prin diferitele stagiuni ale vieţii sale nu poate să nu perceapă în el adevărul despre om.”150

Când contemplăm misterele lui Cristos nu percepem în El adevărul despre om. Antipapa Ioan Paul al II-lea spunea aceasta pentru că predica ideea că omul e Dumnezeu; şi în mod specific, că adevărul despre om este că el e Isus Cristos.

Ioan Paul al II-lea a predicat că omul este Cristos

■ Ioan Paul al II-lea, Prima Omilie, Marcând Veşnic Începutul Păstoririi Sale, Duminică 22 Oct. 1978: “‘Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu’ (Mt. 16:16). Aceste cuvinte au fost rostite de Simon, fiul lui Iona, în Caesarea Philippi… Aceste cuvinte marchează începutul misiunii lui Petru în istoria mântuirii…


...În această zi și în acest loc aceleași cuvinte trebuie să fie din nou rostite și ascultate: ‘Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu’. Da, frați, fii și fiice, aceste cuvinte în primul rând… vă rog ascultaţi încă o dată, astăzi, în acest loc sacru, cuvintele spuse de Simon Petru. În acele cuvinte este credinţa Bisericii. În aceleaşi cuvinte este noul adevăr, cu adevărat, adevărul final şi definitiv despre om – ‘Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.’”151

În prima sa omilie ca “papă”, în discursul care va marca veşnic începutul păstoririi sale, duminică, 22 octombrie 1978, Ioan Paul al II-lea a proclamat lumii că OMUL este Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu din Matei 16:16! A spus chiar că acesta este un “nou adevăr” – un nou adevăr pe care el era aici să îl reveleze. Antipapa Ioan Paul al II-lea spune că aceste cuvinte “Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” rostite de sf. Petru despre Domnul nostru Isus Cristos, sunt cuvintele care descriu adevărul despre om. Acest lucru este extrem de important deoarece dovedeşte că ceea ce Sf. Fecioară Maria a spus la La Salette s-a adeverit.

Maica Domnului la La Salette, 19 Sep. 1846: “Roma va pierde Credinţa şi va deveni scaunul Anticristului… Biserica va fi eclipsată.”

De fapt Ioan Paul al II-lea a predicat în multe feluri că omul este Cristos. Uneori a fost foarte subtil și abil, alteori foarte evident și îndrăzneț. O analiză mai detaliată este în Secţiunea 45, însă iată doar câteva citate:

■ Ioan Paul al II-lea, Audienţă Generală, 22 Feb. 1984: “…aşa încât conştiinţele să poată fi eliberate în deplinul adevăr al omului, care este Cristos, ‘pace şi îndurare’ pentru toţi.”152

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 17 Dec. 1991: “Dragi fraţi şi surori, priviţi la Cristos, Adevărul despre om...”153

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 10 Dec. 1989: “…faceţi drepte cărările Domnului şi ale omului…”154

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 10 Aug. 1985: “Astăzi, la consacrarea catedralei voastre, dorim cu tărie ca să devină un ‘adevărat templu al lui Dumnezeu şi al omului …’”155

■ Ioan Paul al II-lea, 25 Dec. 1978: “Crăciunul este sărbătoarea omului.”156

■ Ioan Paul al II-lea, 25 Dec. 2001: “…să ne oprim în adoraţie în peşteră, şi să privim pe Răscumpărătorul Nou-Născut. În el putem recunoaşte faţa fiecărui copil care se naşte …”157

■ Ioan Paul al II-lea, 25 Dec. 1985: “Ce este harul? Harul este exact manifestarea lui Dumnezeu… Harul este Dumnezeu ca ‘Tatăl nostru’. Este Fiul lui Dumnezeu… Este Duhul Sfânt… Harul este, de asemenea, omul...”158


■ Ioan Paul al II-lea, 31 Mar. 1991: “Respectul pentru om să fie deplin… Fiecare jignire împotriva persoanei este o jignire împotriva lui Dumnezeu...”159

■ Ioan Paul al II-lea, 24 Ian. 2002: “A jigni împotriva omului este, fără îndoială, a jigni împotriva lui Dumnezeu.”160

■ Ioan Paul al II-lea, Discurs către ambasadorul Tunisiei, 27 Mai 2004, p. 8: “…La rândul său, modesta comunitate catolică ce locuiește în Tunisia nu are altă ambiție decât să mărturisească demnitatea omului…”161

“Comunitatea catolică” în Tunisia nu are altă ambiție decât să mărturisească demnitatea omului? Prin asemenea declaraţie Ioan Paul al II-lea indica iarăşi că, comunitatea “catolică” în Tunisia nu are dorinţa de a converti pe alţi necatolici, ci doar să mărturisească demnitatea omului.

■ Ioan Paul al II-lea, Omilie, 24 Iun. 1988: “…Dumnezeu doreşte să întâlnească în om întreaga creaţie.”162

Aceasta înseamnă că în om se poate găsi întreaga creaţie.

■ Antipapa Ioan Paul al II-lea, Discurs către misionarii Preasfântului Sânge, 14 Sep. 2001: “În acel moment de Paşti această bucurie a devenit deplină în timp ce lumina gloriei divine strălucea pe faţa Domnului înviat, ale cărui răni strălucesc veşnic precum soarele. Acesta este adevărul despre cine sunteţi, dragi fraţi …”163

■ Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis, 4 Mar. 1979: “ÎN REALITATE, ACEASTĂ PROFUNDĂ ADMIRAŢIE ÎN FAŢA VALORII ŞI A DEMNITĂŢII OMULUI ESTE EXPRIMATĂ PRIN CUVÂNTUL EVANGHELIE, CARE ÎNSEAMNĂ VESTEA CEA BUNĂ. DE ASEMENEA, EA ESTE LEGATĂ DE [NUMITĂ164] CREŞTINISM.”165

Evanghelia este Isus Cristos (viaţa şi învăţătura Sa); este religia despre credinţă şi morală pe care El a revelat-o lumii. Să spui că Evanghelia, Vestea cea Bună şi Creştinătatea sunt “profunda admiraţie în faţa omului” înseamnă să echivalezi omul cu Isus Cristos; însă exact asta făcea Ioan Paul al II-lea, de aceea a spus-o.

Galateni capitolul 1 versetul 8: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!”

Ioan Paul al II-lea a fost anatema. A predicat o nouă evanghelie, nu a lui Isus Cristos ci a omului în locul lui Cristos – evanghelia Anticristului.

Papa Pius al X-lea, E Supremi Apostolatus, 4 Oct. 1903: “…semnul distinctiv al Anticristului, omul s-a pus cu infinită nechibzuinţă în locul lui Dumnezeu…”166


Ioan Paul al II-lea şi “crucea ruptă”

Paul al VI-lea, Ioan Paul I, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea s-au înfăţişat cu o cruce pe care puţini au înţeles-o – sinistra cruce îndoită sau ruptă pe care Trupul lui Cristos este afișat ca o figură respingătoare și distorsionată. Această cruce îndoită sau ruptă a fost folosită de magicieni negri şi vrăjitori în secolul 6 pentru a reprezenta termenul biblic “semnul fiarei”. Satanişti în secolele 5 şi 6, precum şi vrăjitori şi magicieni negri ai Evului Mediu (476-1453), foloseau asemenea figurine ca să reprezinte ura lor faţă de creştinătate. Faptul că această cruce a fost folosită pentru scopuri oculte se poate vedea în Muzeul de Vrăjitorie din Bayonne, Franţa.167

Puncte de final despre Ioan Paul al II-lea

Deci întrebarea pe care toţi cei care se consideră catolici trebuie să şi-o pună este aceasta: A fost Ioan Paul al II-lea capul Bisericii catolice? Sau a fost Ioan Paul al II-lea parte din altă religie? Dacă Ioan Paul al II-lea a fost parte din altă religie – şi cine ar îndrăzni să nege aceasta după atâtea dovezi incontestabile prezentate aici? – atunci nu avea cum să fie capul Bisericii catolice.

Sf. Francisc de Sales, doctor al Bisericii: “Ar fi într-adevăr unul din cei mai ciudaţi monştri văzuţi vreodată – dacă, capul Bisericii nu ar fi din Biserică.”168

Am dovedit incontestabil că Ioan Paul al II-lea a fost un eretic-formal. Prin urmare, nu avea cum să fie un papă ales în mod valid. A fost un antipapă necatolic. După cum am văzut deja în Secţiunea 6, papa Paul al IV-lea a învăţat solemn în bula sa papală din 15 februarie 1559, Cum ex Apostolatus officio, că este imposibil ca un eretic să fie ales în mod valid ca papă.


Note de final pentru Secţiunea 16:

1 www.cnn.com, arhive ale emisiunii Larry King Live, 4 Aprilie 2005. 2 Denzinger, The Sources of Catholic Dogma [Magisteriul Bisericii], B. Herder Book. Co., ediţia a treisprezecea în engleză, 1957, nr. 464. 3 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 29. 4 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 365-366. 5 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 488. 6 L’Osservatore Romano (Ziarul Vaticanului), ediţie în engleză, 1 Iulie 1985, p. 3. 7 Denzinger 795, ediţie în engleză. 8 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 23 Iunie 1980, p. 3. 9 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 1 Ianuarie 1979, p. 8. 10 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 18. 11 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 384. 12 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 407. 13 The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 280. 14 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 7 Mai 1984, p. 3. 15 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 260. 16 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 14 Mai 1984, p. 7. 17 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 18 Ianuarie 1995, p. 11. 18 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 304. 19 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 16 Aprilie 1997, p. 3. 20 Citat în Abbe Daniel Le Roux, Peter, Lovest Thou Me? [Petru, Mă Iubeşti?], ediţie în engleză, Angelus Press, 1988, p. 147. 21 Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. I-II, Î. 103., Art. 4. 22 Sf. Toma de Aquino, Summa Thelogica, Pt. II-II, Î. 12, Art. 1, Ob. 2. 23 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 317. 24 L’Osservatore Romano CD-Rom, an 1986, Vatican City, Adresare de Angelus a lui Ioan Paul al II-lea, 12 Oct. 1986. 25 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 406. 26 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 222. 27 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 29 Mai 2002, p. 4. 28 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 237-238. 29 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 370. 30 Decrees of the Ecumenical Councils [Decrete ale Conciliilor Ecumenice], ediţie în engleză, Sheed & Ward and Georgetown University Press, 1990, vol. 1, p. 550-553; Denzinger 39-40. 31 Our Sunday Visitor, ediţie în engleză, 17 Aprilie 2005. 32 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 26 August 1985, p. 9. 33 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 316. 34 Associated Press, “Religious Leaders denounce Extremism”[Liderii Religioși denunță Extremismul], ediţie în engleză, 29 Oct 1999. 35 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 625. 36 Citat de Amleto Giovanni Cicognani, Canon Law [Dreptul Canonic], ediţie în engleză, Philadelphia, PA: The Dolphin Press, 1935, p. 177. 37 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 381. 38 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 9 Dec 1980, p. 5. 39 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 1 Mar 2000, p. 5. 40 Von Pastor, History of the Popes [Istoria Papilor] II, 346; citat de Warren H. Carroll, A History of Christendom [O istorie a Creştinătăţii], ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom)[Gloria Creştinătăţii], Front Royal, VA: Christendom Press, 1993, p. 571. 41 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 29 Mar 2000, p. 2. 42 The Catholic World Report [Raportul Lumii Catolice], “World Watch,”ediţie în engleză, Iunie 2000, p. 16. 43 L’Osservatore Romano CD-Rom, an 2001, Discurs al lui Ioan Paul al II-lea în moschee, 6 Mai 2001. 44 Warren H. Carroll, A History of Christendom [O istorie a Creştinătăţii], ediţie în engleză, (The Building of Christendom)[Clădirea Creştinătăţii], vol. 2, p. 298. 45 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 357. 46 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 23 Oct 1989, p. 12. 47 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 19 Feb 1990, p. 12. 48 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 23 Mai 2001, p. 11. 49 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 12 Mai 1999, p. 11. 50 Catehismul Bisericii Catolice, de Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 1993, #841. 51 Denzinger 73, ediţie în engleză,. 52 Denzinger 712, ediţie în engleză,. 53 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 98. 54 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 4 (1939-1958), p. 42. 55 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 9 Dec 1980, p. 6. 56 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 98.

http://www.cnn.com/


57 Documentation Catholique 94 (1997), 1003; citat în The Bible, The Jews and the Death of Jesus [Biblia, Evreii, şi Moartea lui Isus], ediţie în engleză, Bishops’ Committee for Ecumenical and Interreligious Affairs, United States Conference of Catholic Bishops [Comitetul Episcopilor pentru Probleme Ecumenice şi Interreligioase, Conferinţa Episcopilor Catolici SUA], 2004, p. 31. 58 Buletinul du prieure Marie-Reine [195 rue de Bale, 68100 Mulhouse]; de asemenea The Angelus, ediţie în engleză, Februarie-Martie 2004, p. 70. 59 Catehismul Bisericii Catolice, de Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 1993, #121. 60 The Sunday Sermons of the Great Fathers [Predicile Duminicale ale Marilor Părinţi], ediţie în engleză, Chicago: Regnery Press, 1959, vol. 1., p. 92. 61 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 78. 62 http://en.wikipedia.org/wiki/Good_Friday_Prayer_for_the_Jews#1970_prayer 63 Darcy O' Brien, The Hidden Pope [Papa cel Ascuns], ediţie în engleză, New York, NY: Daybreak Books, 1998, p. 368-369. 64 http://www.lehman.cuny.edu/lehman/enews/2005_09_26/feat_pac.html 65 Gilbert Levine, interviu cu CBS’s 60 Minutes. 66 Romano Amerio, Iota Unum, ediţie în engleză, Kansas City, MO: Angelus Press, 1998, p. 578. 67 www.cnn.com, arhive ale emisiunii Larry King Live, 4 Aprilie 2005. 68 Catholic Family News [Ştirile Familiei Catolice], ediţie în engleză, Niagra Falls, NY, Septembrie 2002, p. 3. 69 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 2001. 70 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 29 Mai 2002, p. 5. 71 Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism, de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Editura Presa Bună, Iaşi - 2001, p. 107. 72 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 1 (1740-1878), p. 57. 73 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 1 (1740-1878), p. 58. 74 Adista, Feb. 26, 2001. 75 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 4 (1939-1958), p. 93. 76 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 4 (1939-1958), p. 95. 77 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 4 (1939-1958), p. 99. 78 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 4 (1939-1958), p. 100. 79 Information Service 84 (1993/III-IV) 145; http://www.cnewa.org/ecc-bodypg- us.aspx?eccpageID=82&IndexView=alpha#footnote45 80 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 317. 81 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 27 Ian 1993, p. 2. 82 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 399. 83 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 176. 84 L' Osservatore Romano, ediţie în engleză, 1 Mar 2000, p. 5. 85 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 16 Oct 2002, p. 5. 86 Revista America, ediţie în engleză, “A New Chapter in Catholic-Orthodox Relations” [Un Nou Capitol în Relaţiile Catolico-Ortodoxe], 3-10 Iulie 1999, vol. 181, nr. 1 87 Zenit.org, 2 Noiembrie 2000. 88 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 234. 89 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 16 Oct 2002, p. 4. 90 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 297 şi notă de final 4. 91 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 16 Oct 2002, p. 4. 92 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 230. 93 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 207. 94 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 201. 95 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 318. 96 Ecclesia in Europa, Editura Presa Bună, Iaşi - 2003, p. 42. 97 Denzinger 1827, ediţie în engleză,. 98 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 733-734. 99 Citat în Sacerdotium, # 2, ediţie în engleză, Instauratio Catholica, Madison Heights, WI, p. 64. 100 L’Osservatore Romano, 15 Noi 2000, p. 6/7 – Joint Communique of John Paul II and Catholicos Karekin II. 101 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, Christendom Press, 1985, vol. 1, p. 539. 102 Revista 30 Days Magazine, ediţie în engleză, Noiembrie 1996. 103 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 321. 104 Denzinger 1966, ediţie în engleză,. 105 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 10 Aug 2003, p. 9. 106 CWNews, 8 Sep 2003. 107 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 8 Oct 2003, p. 9. 108 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 14 Noi 1983, p. 9. 109 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 9 Iul 1985, p. 5. 110 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 268. 111 Revista 30 Days Magazine, nr. 7-8, 1995, p. 19. 112 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 28 Ian 2004, p. 4. 113 Codul de Drept Canonic[1983], Editura Sapientia, Iaşi – 2004, Can. 844.3. 114 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 364. 115 Catehismul Bisericii Catolice (Constituţia Apostolică Fidei depositum), Editura ARCB, Bucureşti – 1993. 116 Denzinger 1833, ediţie în engleză. 117 Denzinger 1837, ediţie în engleză.

http://www.lehman.cuny.edu/lehman/enews/2005_09_26/feat_pac.html

http://www.cnn.com/

http://www.cnewa.org/ecc-bodypg-


118 Textul original al enciclicei foloseşte termenul “implicaţia” http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_25051995_ut-unum-sint_en.html 119 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 730-731. 120 Catehismul Bisericii Catolice, Editura ARCB, Bucureşti – 1993, #819. 121 Denzinger 1000, ediţie în engleză,. 122 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 745. 123 Denzinger 714, ediţie în engleză,. 124 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 368. 125 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 229. 126 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 744. 127 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 15 Noi 2000, p. 5. 128 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 697. 129 Salvifici Doloris, Scrisoare Apostolică a lui Ioan Paul al II-lea, ediţie în engleză, 11 Feb 1984, Pauline Books, p. 35. 130 L’Osservatore Romano CD-Rom, an 1993, Adresare de Angelus a lui Ioan Paul al II-lea, 9 Sep 1993. 131 Tertio Millennio Adveniente, Editura ARCB, Bucureşti – 1995, p. 32. 132 Tertio Millennio Adveniente, Editura ARCB, Bucureşti – 1995, p. 33. 133 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 744-745. 134 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 745. 135 Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România 7-9 mai 1999, Editura Presa Bună, Iaşi – 2009, p. 85. 136 Denzinger 247, ediţie în engleză,. 137 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 64. 138 The Remnant, ediţie în engleză, St. Paul, MN, 30 Aprilie 2000, p. 6. 139 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 31 Oct 2001, p. 3. 140 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 31 Oct 2001, p. 4. 141 Statement to the Pontifical Academy of Sciences [Declaraţie a Academiei Pontificale a Ştiinţelor], 22 Oct. 1996, Versiunea Originală în Franceză. 142 National Catholic Register [Registrul Naţional Catolic], Mt. Morris, IL, 1-7 August, 1999, p. 4. 143 L' Osservatore Romano, ediţie în engleză, 4 Aug, 1999, p. 7. 144 L' Osservatore Romano, ediţie în engleză, 4, Aug 1999, p. 7. 145 L' Osservatore Romano, ediţie în engleză, 4 Aug, 1999, p. 7. 146 National Catholic Register, 8-14 August, 1999. 147 National Catholic Register, 15-21 August, 1999, p. 5. 148 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 2, p. 774. 149 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 19 Iun 2002, p. 9. 150 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 23 Oct 2002, p. 5. (Trebuie menţionat aici că varianta în limba română de la editura Presa Bună nu traduce corect această frază ci îi schimbă înţelesul. A se verifica cu varianta originală la #25, http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/documents/hf_jp-ii_apl_20021016_rosarium-virginis-mariae_en.html) 151 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 2 Noi 1978, p. 1. 152 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 27 Feb 1984, p. 1. 153 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 8 Ian 1992, p. 9. 154 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 22 Ian 1990, p. 6. 155 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 2 Sep, 1985, p. 3. 156 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 1 Ian 1979, p. 1. 157 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 2 Ian 2002, p. 1. 158 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 6 Ian 1986, p. 1. 159 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 2 Apr 1991, p. 1. 160 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 30 Ian 2002, p. 6/7. 161 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 16 Iun 2004, p. 8. 162 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 29 Aug 1988, p. 10. 163 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 19 Sep 2001, p. 10. 164 Textul original al enciclicei foloseşte termenul “numită”

http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_04031979_redemptor-hominis_en.html 165 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 23. 166 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 6. 167 Piers Compton, The Broken Cross [Crucea Ruptă], ediţie în engleză, p. 72. 168 Sf. Francis De Sales, The Catholic Controversy [Controversa Catolică], ediţie în engleză, Rockford, IL: Tan Books, 1989, p. 45.

31

6. Biserica Catolică învaţă că un eretic ar înceta să mai fie papă, şi că un eretic nu

poate fi ales în mod valid ca papă

Enciclopedia Catolică, “Erezie”, 1914, vol. 7 , p. 261: “Chiar papa, dacă se face vinovat în mod notoriu de erezie, ar înceta să mai fie papă deoarece ar înceta să mai fie membru al Bisericii.”1

Erezia este negarea sau îndoiala persistentă din partea unei persoane botezate în ceea ce priveşte un articol de Credinţă catolică divină. În alte cuvinte, o persoană botezată care în mod intenţionat neagă o învăţătură autoritară a Bisericii catolice este eretică.

Martin Luther, poate cel mai notoriu eretic din istoria Bisericii, a răspândit erezia că oamenii au

nevoie doar de credinţă pentru a obţine şi a păstra starea de har sfinţitor, etc.

Pe lângă cazurile de antipapi care să conducă din Roma în urma unor alegeri necanonice, Biserica catolică învaţă că dacă un papă ar deveni eretic şi-ar pierde automat funcţia şi ar înceta să mai fie papă. Aceasta este învăţătura tuturor doctorilor şi părinţilor Bisericii care au vorbit despre această chestiune:

Un eretic nu poate fi papă tradus de la: www.VaticanCatholic.com 32

Sf. Robert Bellarmin, cardinal şi doctor al Bisericii, De Romano Pontifice, II, 30: “ Un papă care este eretic-formal, încetează automat (per se) să mai fie papă şi cap, la fel cum încetează automat să fie creştin şi membru al Bisericii. De aceea, poate fi judecat şi pedepsit de Biserică. Aceasta este învăţătura tuturor părinţilor Bisericii, care învaţă că ereticii-formal pierd imediat toată jurisdicţia.”

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30: “Acest principiu este foarte sigur. Necreştinul nu poate în vreun fel să fie papă, precum şi însuşi Caietan recunoaşte (ib. c. 26). Motivul pentru aceasta este că nu poate fi capul la ceva din care nu face parte; cel care nu este creştin nu este membru al Bisericii, iar ereticul-formal nu este creştin, după cum învaţă clar şi sf. Ciprian (lib. 4, epist. 2), sf. Atanasie (Scr. 2 cont. Arian.), sf. Augustin (lib. De great. Christ. cap. 20), sf. Ieronim (contra Lucifer.) şi alţii; aşadar ereticul-formal nu poate fi papă.”

Sf. Francisc De Sales (secolul 17), doctor al Bisericii, The Catholic Controversy [Controversa Catolică], p. 305-306: “Când el [papa] este în mod clar un eretic, cade ipso facto din demnitatea sa şi în afara Bisericii...”

Sf. Antoninus (1459): “În cazul în care papa ar deveni un eretic, s-ar găsi numai prin acel fapt şi fără orice altă sentinţă separat de Biserică. Un cap separat de trup nu poate, atâta timp cât rămâne separat, să fie cap al aceluiaşi trup de la care a fost separat. Un papă care ar fi separat de Biserică prin erezie, aşadar, prin acel lucru ar înceta să fie capul Bisericii. Nu poate fi eretic şi să rămână papă, căci aflându-se în afara Bisericii nu poate avea cheile Bisericii.” (Summa Theologica, citat în Actes de Vatican I. V. Frond pub.)

Faptul că un eretic nu poate fi papă este înrădăcinat în dogma că ereticii nu sunt membri ai Bisericii catolice

Trebuie notat că învăţătura de la sfinţii şi doctorii Bisericii care a fost citată mai sus – că un papă care ar deveni eretic ar înceta automat să mai fie papă – este înrădăcinată în dogma infailibilă că un eretic nu este membru al Bisericii catolice.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino,” 1441: “Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că toţi cei care sunt în afara Bisericii catolice, nu doar păgânii dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii, nu pot lua parte la viaţa veşnică şi vor merge în focul veşnic ce a fost pregătit pentru diavol şi îngerii săi, dacă nu vor fi alăturaţi Bisericii până la sfârşitul vieţii lor…”2

Papa Pius al XII-lea, Mystici Corporis Christi (# 23), 29 Iun. 1943: “Căci nu fiecare păcat, oricât de grav ar fi, este de proprie natură să separe un om de Trupul Bisericii, precum face schisma sau erezia sau apostazia.”3


Putem vedea că este învăţătura Bisericii catolice că omul este separat de Biserică prin erezie, schismă, sau apostazie.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Practica Bisericii a fost mereu aceeaşi, după cum este arătat de învăţătura unanimă a părinţilor [Bisericii], care priveau mereu ca fiind în afara comuniunii catolice şi străin faţă de Biserică pe oricine s-ar fi depărtat oricât de puţin de la orice punct de doctrină proclamat de magisteriul ei autoritar.”4

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9): “Nimeni dintre cei care simplu nu cred în toate (aceste erezii) nu poate pentru acest motiv să se considere pe sine catolic sau să se numească astfel. Căci ar putea fi sau să apară alte erezii, care nu sunt enumerate în această lucrare a noastră, iar dacă cineva ţine chiar şi una din aceste erezii, atunci nu este catolic.”5

Papa Inocenţiu al III-lea, Eius exemplo, 18 Dec. 1208: “Cu inima credem şi cu gura mărturisim unica Biserică, nu a ereticilor, ci Sfânta Biserică romană, catolică şi apostolică, în afara căreia credem că nimeni nu se poate mântui.”6

Astfel, nu e doar opinia anumitor sfinţi şi doctori ai Bisericii că un eretic ar înceta să fie papă; este un fapt fără posibilitate de scăpare legat cu o învăţătură dogmatică. Un adevăr fără posibilitate de scăpare legat cu o dogmă este numit fapt dogmatic. Este aşadar un fapt dogmatic că un eretic nu poate fi papă. Un eretic nu poate fi papă, căci cineva care este în afară nu poate fi capul la ceva din care nici măcar nu este membru.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (#15), 29 Iun. 1896: “Aşadar cel care nu se află în comuniune cu Petru nu poate fi părtaş la autoritatea sa, căci este absurd a se imagina că cel care este în afară poate conduce în Biserică.”7

Papa Paul al IV-lea e emis o bulă papală declarând solemn că alegerea unui eretic ca papă este nulă şi fără valoare

În 1559 papa Paul al IV-lea a emis o întreagă bulă papală care vorbeşte despre acest subiect şi despre posibilitatea ca un eretic să fie ales ca papă.

(Papa Paul al IV-lea)


Când papa Paul al IV-lea a emis această bulă (citată mai jos) erau zvonuri că unul dintre cardinali era în secret protestant. Pentru a preveni alegerea unui asemenea eretic la funcţia papală, papa Paul al IV-lea a explicat pe larg declarând solemn că un eretic nu poate fi ales în mod valid ca papă. Dedesubt sunt porţiuni pertinente din această bulă. Întreaga bulă papală poate fi găsită şi pe internet.

Papa Paul al IV-lea, bula papală Cum ex Apostolatus Officio, 15 Feb. 1559: “1… Ţinând cont şi că, acolo unde pericolul este mai mare trebuie contracarat cu o sârguinţă şi mai mare, am fost preocupaţi ca nu cumva falşi profeţi sau alţii, chiar dacă au doar jurisdicţie seculară, în mod mizerabil să ademenească sufletele celor simpli, şi să tragă după ei în pierzanie, distrugere şi osândire, nenumărate popoare dedicate grijii şi conducerii lor, fie în treburi spirituale ori materiale; şi am fost preocupaţi de asemenea ca nu cumva să ni se întâmple, să vedem urâciunea pustiirii – despre care a vorbit Daniel profetul – în locul sfânt. Ţinând cont de toate acestea, dorinţa noastră a fost să ne îndeplinim datoria pastorală, în măsura în care cu ajutorul lui Dumnezeu putem face aceasta, pentru a împiedica vulpile care lucrează să distrugă via Domnului şi să ţinem lupii departe de stână, ca nu cumva să părem câini de pază nepricepuţi care nu pot lătra şi să nu pierim la un loc cu lucrătorul netrebnic şi să fim comparaţi cu cei ticăloşi …

6. În plus, [prin această a noastră constituţie, care va rămâne validă pentru totdeauna, legiferăm, determinăm, decretăm şi definim:] că dacă vreodată în orice moment va apărea că orice episcop, chiar dacă este arhiepiscop, patriarh sau mitropolit; sau orice cardinal al mai înainte menţionate Biserici romane, sau, după cum s-a menţionat deja, orice nunţiu papal, sau chiar pontiful roman, înainte de promovarea sau elevarea sa ca şi cardinal sau pontif roman, a deviat de la Credinţa catolică sau a căzut în vreo erezie:

(i) chiar dacă va fi fost necontestată şi acceptată în mod unanim de toţi cardinalii, promovarea sau elevarea va fi nulă, fără efect şi fără valoare; (ii) nu va fi posibil ca să obţină validitate (nici ca să se spună că astfel a obţinut validitate) prin acceptarea funcţiei, consacrării, autorităţii superioare, nici prin posesiunea de administraţie, nici prin întronarea putativă a unui pontif roman, sau veneraţie, sau supunere acordată acestuia de toţi, nici prin trecerea unei perioade de timp oricât de lungă în situaţia cea mai sus menţionată; (iii) nu va fi considerată ca fiind parţial legitimă în vreun fel … (vi) fără a fi nevoie de orice altă declaraţie, cei care au fost promovaţi sau elevaţi în acest fel să fie automat lipsiţi de toate demnităţile, poziţiile, onorurile, titlurile, autoritatea, funcţiile şi puterea …

10. Prin urmare nu este permis cuiva să încalce în vreun fel acest document de la a noastră aprobare, reintroducere, consimţământ, statut şi diminuare a voinţei şi decretelor, sau prin prezumţie nechibzuită să îl contrazică. Dacă va îndrăzni cineva aceasta, să-i fie de înţeles că va atrage asupra sa mânia lui Dumnezeu Atotputernicul şi a sfinţilor apostoli Petru şi Paul.

Dat la Roma, în biserica Sfântul Petru, în anul Întrupării Domnului 1559, 15 februarie, în anul al patrulea al pontificatului nostru.

+ Eu, Paul, episcop al Bisericii catolice …”

Cu plinătatea autorităţii sale papale, papa Paul al IV-lea a declarat că alegerea unui eretic este invalidă, chiar dacă este făcută cu aprobarea unanimă a tuturor cardinalilor şi este acceptată de toţi.


Papa Paul al IV-lea a declarat de asemenea că făcea această declaraţie pentru a combate sosirea în locul sfânt a urâciunii pustiirii, despre care a vorbit Daniel profetul. Aceasta este izbitor, şi pare să indice că însuşi magisteriul face legătura între sosirea finală a urâciunii pustiirii în locul sfânt (Matei 24:15) cu un eretic ce pretinde că e papă adevărat – poate din cauză că ereticul care pretinde că este papă adevărat va impune urâciunea pustiirii (noua liturghie) în locul sfânt, aşa cum credem că este cazul, sau pentru că ereticul antipapă el însuşi va fi urâciunea pustiirii în locul sfânt.

Enciclopedia Catolică repetă acest adevăr declarat de papa Paul al IV-lea, afirmând că alegerea unui eretic ca papă ar fi, desigur, complet nulă şi fără valoare.

Enciclopedia Catolică, “Alegeri Papale”, 1914, vol. 11, p. 456: “ Desigur, alegerea unui eretic, unui schismatic, sau unei femei [ca papă] ar fi nulă şi fără valoare.”8

În aliniament cu adevărul că un eretic nu poate fi papă, Biserica învaţă că în canonul liturghiei nu se poate ruga

pentru eretici

În rugăciunea Te Igitur a canonului liturghiei se roagă pentru papă. Însă Biserica învaţă de asemenea că în canonul liturghiei nu se poate ruga pentru eretici. Dacă un eretic ar putea să fie un papă adevărat, s-ar ajunge la o dilemă imposibil de rezolvat. Însă nu este de fapt o dilemă, căci un eretic nu poate fi un papă valid:

Libellus professionis fidei, 2 Apr. 517, profesiunea de credinţă prescrisă sub papa sf. Hormisdas: “Şi, astfel, sper să mă fac vrednic să fiu în unica comuniune cu voi, pe care scaunul apostolic o proclamă, în care este întreaga şi adevărata tărie a religiei creştine, promiţând că în viitor numele celor separaţi de comuniunea Bisericii catolice, adică, cei care nu sunt de acord cu scaunul apostolic, nu va fi citit în timpul misterelor sacre. Însă dacă voi încerca în vreun fel să deviez de la profesiunea mea, mărturisesc că sunt un complice în opinie cu cei pe care i-am condamnat. Însă cu propria mea mână am semnat această profesiune a mea, iar ţie, HORMISDAS, sfântul şi măreţul papă al oraşului Romei, am direcţionat-o.”9

Papa Benedict al XIV-lea, Ex Quo Primum (# 23), 1 Mar. 1756: “De asemenea, ereticii şi schismaticii sunt supuşi cenzurii şi excomunicării majore de către legea Can. de Ligu. 23, întrebarea 5, şi Can. Nulli, 5, dist. 19. Însă canoanele sfinte ale Bisericii interzic rugăciunile publice pentru cei excomunicaţi, după cum poate fi văzut în cap. A nobis, 2 şi cap. Sacris despre sentinţa excomunicării. Deşi aceasta nu interzice rugăciunea pentru convertirea lor, totuşi asemenea rugăciune nu poate lua forma de a proclama numele lor în rugăciunea solemnă din timpul Jertfei liturghiei.”10


Papa Pius al IX-lea, Quartus Supra (# 9), 6 Ian. 1873: “Din acest motiv Ioan, episcop al Constantinopolului, a declarat solemn – şi întregul Al Optulea Conciliu Ecumenic a făcut aceasta mai târziu – ‘că numele celor care s-au separat de comuniunea cu Biserica catolică, adică numele celor care nu au fost de acord în toate lucrurile cu scaunul apostolic, nu trebuie citit în timpul misterelor sacre.’”11

Note de final pentru Secţiunea 6:

1 The Catholic Encyclopedia, “Heresy,” [Enciclopedia Catolică, “Erezie”], ediţie în engleză, New York: Robert Appleton Co., 1914, vol. 7, p. 261. 2 Decrees of the Ecumenical Councils [Decrete ale Conciliilor Ecumenice], ediţie în engleză, Sheed & Ward and Georgetown University Press, 1990, vol. 1, p. 578; Denzinger, The Sources of Catholic Dogma [Magisteriul Bisericii], B. Herder Book. Co., ediţia a treisprezecea în engleză , 1957, nr. 714. 3 The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], ediţie în engleză, de Claudia Carlen, Raleigh: The Pierian Press, 1990, vol. 4 (1939-1958), p. 41. 4 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 5 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 6 Denzinger 423, ediţie în engleză. 7 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 401. 8 The Catholic Encyclopedia, “Papal Elections,” [Enciclopedia Catolică, “Alegeri Papale”], ediţie în engleză, 1914, vol. 11, p. 456. 9 Denzinger 172, ediţie în engleză. 10 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 84. 11 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 415.

Glosar de Termeni şi Principii

–Glosarul de termeni şi principii poate fi un ajutor rapid pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu unele din frazele, subiectele şi principiile care sunt frecvent menționate în această carte. Deoarece

considerăm că este mai benefic astfel, glosarul a fost aranjat pe subiecte şi nu alfabetic.– Papalitate – funcţia de papă (succesorul sfântului Petru) care a fost întemeiată de Isus Cristos (Mt. 16:18-20; Ioan 21:15-17) pe sfântul Petru ca şi cap al Bisericii creştine. Episcopii Romei sunt succesorii sfântului Petru. Ei deţin aceeaşi întâietate în Biserica creştină pe care şi sfântul Petru a avut-o în Biserica apostolică.

Magisteriu – autoritatea de învăţare deţinută de Biserica catolică, exercitată de un papă atunci când cu autoritatea papalităţii proclamă o dogmă. Nu fiecare declaraţie a unui papă adevărat este învăţătura magisteriului. Un papă vorbeşte în virtutea magisteriului atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii (aşa cum este definit de Vatican I). Cei care sunt credincioşi magisteriului sunt cei care sunt credincioşi faţă de ceea ce toţi papii din istorie au învăţat dogmatic sau au arătat ca fiind ceea ce Biserica catolică a crezut dintotdeauna.

Ex Cathedra – Latină pentru “de la Scaun”. Se referă la atunci când un papă vorbeşte infailibil de pe Scaunul sfântului Petru, când a îndeplinit condiţiile pentru o pronunţare infailibilă. Este erezie şi păcat de moarte să contrazici o declaraţie ex cathedra a unui papă, căci constituie dogma pe care Cristos a revelat-o Bisericii. Declaraţiile ex cathedra sunt imutabile (neschimbătoare).

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, 1870, Sesiunea 4, Capitolul 4: “…Pontiful roman, atunci când vorbeşte ex cathedra [de pe scaunul lui Petru], adică, atunci când, în calitatea funcţiei sale de păstor şi învăţător al tuturor creştinilor, în virtutea autorităţii apostolice supreme pe care o deţine, explică [defineşte] o doctrină cu privire la credinţă sau morală pentru a fi crezută de Biserica universală, el posedă, prin asistenţa divină promisă lui în binecuvântatul Petru, acea infailibilitate care Mântuitorul Divin a dorit ca Biserica Sa să o aibă în definirea doctrinelor cu privire la credinţă sau morală. Prin urmare, asemenea definiţii ale pontifului roman sunt în sine, şi nu din consimţământul Bisericii, imutabile.”1

Revelaţie Divină/Dogmă – Învăţătura revelaţiei divine este adevărul lui Isus Cristos. Biserica catolică învaţă că cele două surse de revelaţie divină sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; adevăratul lor conţinut este proclamat de magisteriul Bisericii catolice. Revelaţia divină s-a sfârşit odată cu moartea ultimului apostol. Dogma este neschimbătoare. Când un papă defineşte o dogmă, nu face dogma adevărată din acel moment, ci declară solemn fără greşeală ceea ce a fost mereu adevărat de la moartea ultimului apostol. Dogmele trebuie crezute aşa cum Biserica “le-a declarat odată”, fără vreo depărtare de la acel înţeles spre o “înţelegere mai adâncă”.

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, Sesiunea 3, Cap. 4, despre Credinţă şi Raţiune, 1870, ex cathedra: “Prin urmare, de asemenea, acea înţelegere a dogmelor sale sfinte trebuie veşnic păstrată, pe care Sfânta Maică Biserică a declarat-o odată; şi niciodată nu trebuie să fie o îndepărtare de la acel înţeles, sub înşelătorul nume al unei “înţelegeri mai adânci.”2

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, Sesiunea 3, Cap. 4, Canonul 3: “Dacă spune cineva că este posibil la un moment dat, având în vedere progresul cunoaşterii, să fie atribuit dogmelor propuse de Biserică un sens care este diferit de ceea ce Biserica a înţeles şi înţelege: să fie anatema.”3

Glosar de Termeni şi Principii tradus de la: www.VaticanCatholic.com Eretic – o persoană botezată care respinge o dogmă a Bisericii catolice. Ereticii sunt automat excomunicaţi din Biserică (ipso facto) fără vreo declaraţie, pentru respingerea unei învăţături autoritare a Credinţei.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Nimeni dintre cei care simplu nu cred în toate (aceste erezii) nu poate pentru acest motiv să se considere pe sine catolic sau să se numească astfel. Căci ar putea fi sau să apară alte erezii, care nu sunt enumerate în această lucrare a noastră, iar dacă cineva ţine chiar şi una din aceste erezii, atunci nu este catolic.”4

Papa sf. Pius al X-lea, Editae Saepe (# 43), 26 Mai 1910: “Este adevăr sigur şi precis că nicio altă nelegiuire nu ofensează şi înfuriază mai mult pe Dumnezeu decât viciul ereziei.”5

Schismatic – o persoană botezată care refuză comuniunea cu un papă adevărat sau cu catolici adevăraţi. Schismaticii sunt aproape întotdeauna şi eretici. Schismaticii de asemenea atrag asupra lor excomunicarea automată.

Apostat – o persoană botezată care nu doar neagă unul sau mai multe adevăruri ale Credinţei catolice, ci abandonează cu totul Credinţa catolică. Apostaţii de asemenea atrag asupra lor excomunicarea automată.

Antipapă – cineva care în mod fals pretinde că e papă (i.e. cineva care în mod fals pretinde să fie episcopul Romei). Au fost peste 40 de antipapi în istoria Bisericii, inclusiv unii care s-au instalat în Roma. Această carte dovedeşte că revoluţia Vatican II a fost introdusă de antipapi pozând drept papi adevăraţi.

Sedevacante; poziţia sedevacante – Sede este din latină pentru “scaun” şi Vacante este din latină pentru “gol.” O perioadă sedevacante este o perioadă când nu este un papă: Scaunul sfântului Petru este gol. Aceasta se întâmplă de obicei după moartea sau abdicarea unui papă; a avut loc de peste 200 de ori în istoria Bisericii, şi a durat uneori chiar şi ani întregi. Doctorii Bisericii învaţă de asemenea că Scaunul lui Petru ar deveni vacant dacă un papă ar deveni eretic-formal. Poziţia sedevacante descrie poziţia catolicilor tradiţionali, care consideră că Scaunul sfântului Petru este în prezent vacant deoarece se poate dovedi că persoana care se află în Roma este un eretic-formal, şi în consecinţă nu poate fi un papă adevărat.

Vatican II – un conciliu care a avut loc între 1962-1965. Vatican II a pretins a fi un conciliu general al Bisericii catolice, însă a fost de fapt un “conciliu tâlhăresc” revoluţionar care a învăţat doctrine condamnate de Biserica catolică. Vatican II a introdus o religie nouă, şi a fost responsabil pentru roadele incredibil de rele şi schimbările revoluţionare care au urmat în consecinţă.

Secta Vatican II – această frază descrie Biserica falsă ce a apărut de la Vatican II, care a fost prezisă în profeţiile catolice şi în Sfânta Scriptură. Această sectă contrafăcută este plină de erezii, apostazie şi cele mai cumplite scandaluri, după cum dovedeşte în detaliu mare această carte. Se dovedeşte că secta Vatican II nu este Biserica catolică, ci o falsitate a Diavolului, care încearcă să piardă oamenii în timpul marii apostazii. Novus Ordo Missae – Latină pentru Noua Rânduială a Liturghiei; se referă la noua liturghie promulgată de antipapa Paul al VI-lea pe 3 aprilie 1969.

Glosar de Termeni şi Principii tradus de la: www.VaticanCatholic.com Biserica Novus Ordo – După cum se face referire în această carte, e practic sinonim cu termenul “secta Vatican II”, care descrie contrafăcuta Biserică Vatican II, noua liturghie şi pe adepţii ei.

Catolic Tradiţional – o persoană care e pur şi simplu un catolic ce aderă la Credinţa catolică din toate timpurile, care respectă toate dogmele proclamate de papi, şi aderă la riturile tradiţionale ale Bisericii. Un catolic tradiţional nu acceptă falsa religie Vatican II sau noua liturghie (liturghia Novus Ordo), deoarece sunt noutăţi opuse învăţăturii catolice.

Fals Tradiţionalist – o persoană care aderă la Credinţa catolică tradiţională în anumite feluri (de exemplu, respingerea ecumenismului sau respingerea unor părţi din Vatican II), însă de asemenea se supune în anumite privinţe sectei Vatican II. Supunerea falşilor “tradiţionalişti” în faţa sectei Vatican II se întâmplă de obicei pentru că acceptă “papii” de după Vatican II ca fiind papi adevăraţi, când se poate dovedi că “papii” de după Vatican II sunt de fapt antipapi (după cum se dovedeşte în această carte).

Ecumenism – se referă la învăţătura Vatican II şi a “papilor” de după Vatican II, care spune că trebuie să respectăm, se ne unim, să ne rugăm în comun şi să stimăm falsele religii. “Ecumenismul”, aşa cum este practicat şi învăţat de secta Vatican II, este condamnat în mod direct de învăţătura catolică, de papii adevăraţi şi de întreaga Tradiţie a Bisericii. Acest ecumenism pune adevărata religie la acelaşi nivel cu falsele religii, şi pe adevăratul Dumnezeu la acelaşi nivel cu falşi dumnezei. Ecumenismul sectei Vatican II este demascat în detaliu în această carte. Unii spun că, în mod strict, ecumenismul se referă la practica eretică de a te uni cu sectele schismatice şi protestante, în timp ce dialogul interreligios se referă la aceeaşi practică cu religiile necreştine. Însă cei doi termeni au devenit sinonime astăzi.

CONCEPTE CATOLICE CU PRIVIRE LA RELIGIILE NECATOLICE

Religiile necatolice sunt false/ Nu este mântuire în afara Bisericii Catolice – Biserica catolică învaţă ca dogmă că este o singură religie adevărată şi un singur Dumnezeu adevărat. Biserica învaţă că toate religiile necatolice sunt false şi aparţin Diavolului. Este dogmă a Credinţei catolice că În afara Bisericii catolice nu este mântuire (extra ecclesiam nulla salus). Aceasta a fost de şapte ori definită ex cathedra de papi.

Papa sf. Grigore cel Mare, citat Summo Iugiter Studio, 590-604: “Sfânta Biserică universală învaţă că doar în ea este posibil a aduce închinare lui Dumnezeu cu adevărat şi declară că toţi cei care sunt în afara ei nu se vor mântui.”6

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino”, 1441, ex cathedra: “Sfânta Biserică Romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că toţi cei care sunt în afara Bisericii catolice, nu doar păgânii, dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii, nu pot lua parte la viaţa veşnică şi vor merge în focul veşnic ce a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii săi, dacă nu vor fi alăturaţi Bisericii până la sfârşitul vieţii lor; că unitatea acestui trup ecleziastic este de o asemenea importanţă încât doar pentru cei care persistă în el, sacramentele Bisericii contribuie la mântuire, iar posturile, pomenile şi alte acte de pietate şi practici ale oastei creştine, produc recompense veşnice; şi că nimeni nu se poate mântui, oricât de multe pomeni ar fi făcut şi chiar dacă a vărsat sânge în numele lui Cristos, decât dacă a perseverat în sânul şi unitatea Bisericii catolice.”7

Glosar de Termeni şi Principii tradus de la: www.VaticanCatholic.com

Păgânism/închinarea la alţi dumnezei – Termenul păgânism se referă la religiile false, politeistice, precum budismul, hinduismul, etc. Păgânii se închină la mai mulţi dumnezei. Biserica catolică învaţă că dumnezeii la care se închină membrii religiilor păgâne sunt diavoli.

Psalmi 95:5 – “Căci toţi dumnezeii păgânilor sunt diavoli…”

1 Corinteni 10:20 – “Cele ce jertfesc păgânii, jertfesc diavolilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai diavolilor.”

Papa Pius al XI-lea, Ad Salutem (#27), 20 Aprilie 1930: “…întreg viciul şi nebunia, toate nelegiuirile şi desfrâul, introduse în viaţa omului de diavoli prin închinarea la falşi dumnezei.”8

Islam – o religie falsă revelată de falsul profet Mahomed (Muhammad). Adepţii acestei religii se numesc musulmani, şi se ghidează după cartea numită Coran. Musulmanii resping Preasfânta Treime şi dumnezeirea lui Cristos. Învăţătura catolică învaţă că islamul este o sectă demonică şi o urâciune (i.e. o sectă a Diavolului). Musulmanii sunt necredincioşi şi trebuie convertiţi ca să se poată mântui.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Basel, 1434: “…există speranţă că foarte mulţi din abominabila sectă a lui Mahomed vor fi convertiţi la Credinţa catolică.”9

Papa Calixt al III-lea: “Jur să … preamăresc adevărata Credinţă, şi să extirpez secta demonică a apostatului şi necredinciosului Mahomed [islam] în Est.”10

Însă secta Vatican II umple islamul cu laude şi îl consideră o religie bună.

Iudaism – religia care spune că Isus Cristos nu este Mesia şi încearcă să practice Vechiul Legământ dat prin medierea lui Moise. Iudaismul spune că Mesia încă nu a venit pentru prima dată. Biserica catolică învaţă că vechiul Legământ a fost revocat odată cu venirea lui Cristos, că e păcat de moarte să continui să îl practici (vezi Conciliul din Florenţa), şi că adepţii religiei iudaice nu se pot mântui dacă nu se convertesc la Isus Cristos şi la Credinţa catolică.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, 1441, ex cathedra: “Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că subiectul ce aparţine legii Vechiului Testament, legea mozaică, care se împarte în ceremonii, rituri sacre, jertfe şi sacramente... după venirea Domnului nostru... au încetat, iar sacramentele Noului Testament au început... Aşadar, pe toţi care după acest timp (promulgarea Evangheliei) practică circumcizia şi Sabatul şi celelalte cerinţe ale legii, Sfânta Biserică romană îi declară străini faţă de Credinţa creştină şi nici în cea mai mică măsură potriviţi să ia parte la mântuirea veşnică.”11

Papa Benedict al XIV-lea, A Quo Primum, 14 Iun. 1751: “Cu siguranţă Biserica nu degeaba a stabilit rugăciunea universală care este oferită de la răsăritul până la apusul soarelui pentru necredincioşii evrei, ca să fie salvaţi din întunericul lor şi să vină la lumina adevărului.”12

“Ortodoxia” / “Ortodox” Estic – adepţii schismei care a avut loc în anul 1054 faţă de Biserica catolică. “Ortodocşii” resping dogma papalităţii, infailibilitatea papală, şi ultimele 13 concilii dogmatice ale Bisericii. De asemenea, permit divorţul şi recăsătoria. Biserica catolică învaţă că sunt eretici şi schismatici, şi trebuie convertiţi pentru unitate şi pentru ca să se poată mântui.


Papa Benedict al XIV-lea, Allatae Sunt (#19), 26 Iul. 1755: “În primul rând, misionarul care încearcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă la unitate pe schismaticii greci şi estici, ar trebui să-şi concentreze întreg efortul singurului obiectiv de a-i salva de la doctrinele ce sunt în contradicţie cu Credinţa catolică.”13

Însă secta Vatican II spune că “ortodocşii” nu trebuie convertiţi. După cum se dovedeşte în această carte, secta Vatican II învaţă că ei sunt parte din adevărata Biserică şi pe drumul spre mântuire.

Protestanţi – Adepţii sectelor care s-au rupt de Biserica catolică după răzvrătirea lui Martin Luther în 1517. Protestanţi sunt cei care resping dogma catolică în una sau mai multe privinţe. Cel care respinge sau protestează împotriva oricărei dogme catolice este eretic şi ipso facto excomunicat. Protestanţii resping dogma catolică de obicei în privinţa preoţiei, liturghiei, sacramentelor, papalităţii, necesității credinţei şi faptelor, mijlocirii sfinţilor, etc.

Papa Pius al XI-lea, Rerum omnium perturbationem (#4), 26 Ian. 1923: “…ereziile generate de Reformă [protestantă]. În aceste erezii descoperim începuturile acelei apostazii a omenirii faţă de Biserică...”14

Papa Leon al XII-lea, Ubi Primum (# 14), 5 Mai 1824: “Este imposibil pentru Dumnezeul cel adevărat, care este Însuşi Adevărul, cel mai bun, cel mai înţelept Furnizor, şi Răsplătitorul oamenilor de bună credinţă, să aprobe toate sectele care profesează false învăţături, ce deseori sunt incompatibile una cu cealaltă şi contradictorii, şi să acorde recompense veşnice membrilor acestora... Prin dumnezeiască credinţă mărturisim un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez... De aceea profesăm că nu este mântuire în afara Bisericii.”15

Secta Vatican II însă, spune că protestantismul nu este erezie, că protestanţii nu sunt eretici, că sectele lor sunt mijloace de mântuire şi că fac parte din adevărata Biserică.

ALTE CONCEPTE CATOLICE IMPORTANTE FOLOSITE ÎN ACEASTĂ

CARTE Catolicii nu pot participa la închinare necatolică – Înainte de Vatican II, toate manualele de morală teologică catolică reiterau învăţătura tradiţională a Bisericii – că e păcat de moarte împotriva legii divine ca cineva să participe la închinare necatolică. După Vatican II această activitate aducătoare de păcat de moarte este în mod oficial încurajată (e.g., vezi secţiunea din această carte intitulată: Secta Vatican II contra Bisericii Catolice în privinţa participării la închinare necatolică).

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 10): “Aşadar, venerabili fraţi, este clar de ce acest Scaun apostolic nu a permis vreodată supuşilor săi să ia parte în adunările necatolicilor …”16

Erezia poate fi manifestată prin faptă – În timp ce unii oameni îşi manifestă erezia prin declaraţii scrise sau vorbite, marea parte a ereziei şi apostaziei este manifestată prin faptă, nu prin cuvânt. Oamenii îşi manifestă erezia sau apostazia mergând la temple necatolice pentru a se închina, precum sinagoga sau moscheea, sau alăturându-se protestanţilor şi schimaticilor în închinarea acestora din biserici.


Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. I-II, Î. 103, Art. 4: “Toate ceremoniile sunt o profesiune de credinţă, care constă în închinarea la Dumnezeu în interiorul nostru. Omul poate face profesiunea credinţei sale interioare atât prin cuvinte cât şi prin fapte: iar în fiecare profesiune, dacă face o falsă declaraţie, păcătuieşte de moarte.”17

De aceea sf. Toma de Aquino a învăţat că dacă cineva ar face închinăciune la mormântul lui Mahomed, acela e un apostat. Asemenea acţiune luată şi separat ar arăta că nu are Credinţa catolică, şi că acceptă falsa religie a islamului.

Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. II, Î. 12, Art. 1, Ob. 2: “…dacă cineva … face închinăciune la mormântul lui Mahomed, trebuie considerat ca apostat.”18

Papa Pius al IX-lea, Ineffabilis Deus, 8 Dec. 1854, definind Neprihănita Zămislire: “…prin propria lor acţiune ei atrag asupra lor penalităţile stabilite prin lege, dacă, ceea ce gândesc în inima lor [contrar acestui decret], ei ar îndrăzni să semnifice prin cuvânt sau prin scris sau prin alte mijloace externe.”19

Vedem aici că erezia împotriva dogmei Neprihănitei Zămisliri poate fi semnificată şi prin cuvânt, prin scris sau “prin alte mijloace externe”. De fapt, în cartea sa Principles of Catholic Theology, Benedict XVI a recunoscut că acţiunile şi gesturile ecumenismului, pe care secta de după Vatican II le-a făcut către schismaticii estici, semnifică întocmai că (potrivit sectei Vatican II) schismaticii nu trebuie să accepte întâietatea papală (primatul papal):

■ Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology [Principii de Teologie Catolică] (1982), p. 198: “Pe de altă parte, nici nu este posibil pentru el să privească ca fiind singura formă posibilă şi, prin urmare, ca fiind obligatorie pentru toţi creştinii forma pe care această întâietate [papală] a luat-o în secolele nouăsprezece şi douăzeci. Gesturile simbolice ale papei Paul al VI-lea şi, în special, îngenuncherea sa în faţa reprezentantului patriarhului ecumenic [patriarhul schismatic Athenagoras] au fost o încercare de a exprima exact aceasta…”20

Se va discuta mai mult în carte, însă aceasta este o recunoaştere stupefiantă, din partea liderului curent al sectei Vatican II, că acţiunile ecumenismului semnifică erezie împotriva întâietăţii papale. Acesta este un exemplu clar de erezie manifestată prin faptă.

Biserica catolică respinge pe toţi cei care au păreri contrare ei – Cei care resping învăţătura dogmatică a Bisericii catolice sunt condamnaţi, anatemizaţi şi respinşi de Biserică.

Papa Pelagius al II-lea, epistola (1) Quod ad dilectionem, 585: “Însă dacă cineva, fie sugerează, sau crede, sau presupune să înveţe contrar acestei credinţe, să-i fie de înţeles că e condamnat şi de asemenea anatemizat potrivit părerii aceloraşi părinţi.”21

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino,” 1441: “Aşadar ea [Biserica] condamnă, respinge, anatemizează şi declară ca fiind în afara Trupului lui Cristos, care e Biserica, pe oricine ţine păreri opuse sau contrare.”22

Glosar de Termeni şi Principii tradus de la: www.VaticanCatholic.com Să respingi o dogmă a Bisericii catolice înseamnă să respingi întreaga Credinţă, căci Cristos este garantul dogmelor ei –

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896:

“…poate fi legitim pentru vreo persoană să respingă oricare din aceste adevăruri fără ca prin acel fapt să cadă în erezie? – fără să se separe de Biserică? – fără a nega într-un singur act năvalnic întreaga învăţătură creştină? Căci asemenea este natura Credinţei încât nimic nu poate fi mai absurd decât a accepta anumite lucruri şi a le respinge pe celelalte… Însă acela care nu este de acord chiar şi într-un singur punct cu adevărul dumnezeieşte destăinuit, respinge în mod absolut întreaga Credinţă, întrucât refuză astfel să îl cinstească pe Dumnezeu ca fiind adevărul suprem şi motivul formal al Credinţei.”23

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Biserica, întemeiată pe aceste principii şi vigilentă la slujba sa, a afişat cel mai mare zel şi efort în păzirea integrităţii Credinţei. De aceea i-a considerat rebeli şi excluşi din rândurile copiilor săi pe toţi care ţineau păreri contrare ei în vreun punct de doctrină. Arienii, montaniştii, novaţienii, quartodecimanii, eutichienii, cu siguranţă nu au respins întreaga doctrină catolică: au abandonat doar o singură porţiune a ei. Totuşi cine nu ştie că au fost declaraţi eretici şi alungaţi din sânul Bisericii? În mod asemănător au fost condamnaţi toţi autorii opiniilor eretice care i-au urmat în perioadele ulterioare. Nimic nu poate fi mai periculos decât acei eretici care recunosc aproape întregul ciclu de doctrină, şi totuşi printr-un singur cuvânt, la fel ca şi cu o picătură de otravă, infectează Credinţa simplă şi adevărată învăţată de Domnul nostru şi transmisă prin Tradiţie apostolică.”24

Catolicii nu sunt în comuniune cu ereticii – Toţi care resping Credinţa Bisericii catolice sunt în afară şi străini faţă de comuniunea ei; catolicii adevăraţi nu trebuie să fie uniţi în vreo comuniune cu ei.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Practica Bisericii a fost mereu aceeaşi, după cum este arătat de învăţătura unanimă a părinţilor [Bisericii], care priveau mereu ca fiind în afara comuniunii catolice, ŞI STRĂIN FAŢĂ DE BISERICĂ, PE ORICINE S-AR FI DEPĂRTAT ORICÂT DE PUŢIN DE LA ORICE PUNCT DE DOCTRINĂ PROCLAMAT DE MAGISTERIUL EI AUTORITAR.”25

Papa sf. Leon cel Mare, Predica 129: “De aceea, pentru că în afara Bisericii Catolice nimic nu e perfect, nimic nepângărit… nu ne asemănăm în vreun fel cu cei care sunt despărţiţi de unitatea Trupului lui Cristos; nu suntem uniţi în vreo comuniune.”26

Trebuie opus rezistenţă clericilor, inclusiv episcopilor sau papilor dacă se depărtează de Credinţă; îşi pierd automat funcţia dacă devin eretici publici

Canonul 188.4, Codul de Drept Canonic din 1917: “Sunt anumite cauze care provoacă demisia tacită (subînţeleasă) de la o funcţie, demisie care este acceptată anticipat prin acţiunea legii, şi astfel este validă fără vreo declaraţie. Aceste cauze sunt… (4) dacă s-a depărtat în mod public de credinţă.”27

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (#15), 29 Iun. 1896: “Aşadar cel care nu se află în comuniune cu Petru nu poate fi părtaş la autoritatea sa, căci este absurd a se imagina că cel care este în afară poate conduce în Biserică.”28


Ce este o depărtare publică de la Credinţă?

Canonul 2197.1, Codul de Drept Canonic din 1917: “O nelegiuire este publică: (1) dacă este deja în mod obişnuit cunoscută, sau circumstanţele sunt astfel încât se ajunge la concluzia că poate şi va deveni cu uşurinţă astfel…”29

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, Cartea II, Cap. 30: “Sfinţii părinţi învaţă în mod unanim nu doar că ereticii sunt în afara Bisericii, ci şi că sunt ‘ipso facto’ lipsiţi de toată jurisdicţia şi demnitatea ecleziastică [bisericească].”

Dom Prosper Guéranger, The Liturgical Year [Anul Liturgic], Vol. 4, p. 379, despre cum un laic din secolul 5 a opus rezistenţă şi l-a condamnat pe Nestorius (episcopul său) când acesta a manifestat erezie formală: “Atunci Satana l-a produs pe Nestorius… întronat pe scaunul Constantinopolului… În anul exaltării lui, de Crăciun în anul 428, Nestorius, profitând de mulţimea imensă care se adunase în onoarea Maicii Fecioare şi a Pruncului ei a rostit de la amvonul episcopal următoarea blasfemie: ‘Maria nu l-a născut pe Dumnezeu; fiul ei era doar un om, instrumentul Divinităţii.’ Mulţimea s-a cutremurat. Eusebius, un simplu laic, s-a ridicat exprimând indignarea generală, şi a protestat împotriva acestui act de impietate. În curând un protest mai explicit s-a format şi s-a răspândit în numele membrilor acestei biserici lovite de durere, lansând o anatemă împotriva oricui ar îndrăzni să spună: ‘Fiul unul-născut al Tatălui şi Fiul Mariei sunt persoane diferite.’ Această atitudine generoasă a fost dispozitivul de siguranţă al Bizanţului, şi a câştigat laudele papilor şi conciliilor. Când păstorul devine lup, prima datorie a turmei este să se apere.”30

Papa sf. Celestin, citat de sf. Robert Bellarmin: “Autoritatea Scaunului nostru Apostolic a determinat că episcopul, clericul, sau simplul creştin care a fost dat afară din funcţie sau excomunicat de Nestorius ori de adepţii acestuia după ce Nestorius a început să predice erezie, nu vor fi consideraţi ca fiind daţi afară din funcţie sau excomunicaţi. Căci cel care se depărtează de Credinţă cu asemenea predici, nu poate în vreun fel să destituie sau să dea afară pe cineva.”31

Sf. Robert Bellarmin, cardinal şi doctor al Bisericii, De Romano Pontifice, II, 30: “Un papă care este eretic-formal, încetează automat (per se) să mai fie papă şi cap, la fel cum încetează automat să fie creştin şi membru al Bisericii. De aceea, poate fi judecat şi pedepsit de Biserică. Aceasta este învăţătura tuturor părinţilor Bisericii care învaţă că ereticii-formal pierd imediat toată jurisdicţia.”

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30: “Acest principiu este foarte sigur. Necreştinul nu poate în vreun fel să fie papă, precum şi însuşi Caietan recunoaşte (ib. c. 26). Motivul pentru aceasta e că nu poate fi capul la ceva din care nu face parte; cel care nu este creştin nu este membru al Bisericii, iar ereticul-formal nu este creştin, după cum învaţă clar şi sf. Ciprian (lib. 4, epist. 2), sf. Atanasie (Scr. 2 cont. Arian.), sf. Augustin (lib. De great. Christ. cap. 20), sf. Ieronim (contra Lucifer.) şi alţii; aşadar ereticul-formal nu poate fi papă.”

Sf. Francisc De Sales (secolul 17), doctor al Bisericii, The Catholic Controversy [Controversa Catolică], p. 305-306 : “Când el [papa] este în mod clar un eretic, cade ipso facto din demnitatea sa şi în afara Bisericii...”32


Sf. Antoninus (1459): “În cazul în care papa ar deveni un eretic, s-ar găsi numai prin acel fapt şi fără orice altă sentinţă separat de Biserică. Un cap separat de trup nu poate, atâta timp cât rămâne separat, să fie cap al aceluiaşi trup de la care a fost separat. Un papă care ar fi separat de Biserică prin erezie, aşadar, prin acel lucru ar înceta să fie capul Bisericii. Nu poate fi eretic şi să rămână papă, căci aflându-se în afara Bisericii nu poate avea cheile Bisericii.” (Summa Theologica, citat în Actes de Vatican I. V. Frond pub.)

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, Cartea II, Cap. 30, cu privire la cum judecăm că cineva este eretic: “…căci oamenii nu au obligaţia de a putea citi inimile; însă când ei văd că cineva este eretic prin faptele sale exterioare, îl judecă a fi un eretic pur şi simplu, şi îl condamnă ca fiind eretic.”33

Indefectibilitate – se referă la promisiunea lui Cristos că va fi mereu cu Biserica Sa (Mt. 28) şi că porţile Iadului nu pot birui Biserica (Mt. 16). Indefectibilitatea înseamnă că Biserica catolică va rămâne în esenţă ceea ce este, până la sfârşitul timpului. Indefectibilitatea Bisericii necesită ca cel puţin o rămăşiţă a Bisericii să existe până la sfârşitul lumii, ca învăţăturile oficiale ale Bisericii să nu aibă erori, şi ca un papă adevărat să nu înveţe vreodată în mod autoritar greşeli întregii Biserici. Nu exclude antipapi care ar poza drept papi adevăraţi sau o sectă contrafăcută care reduce susţinătorii adevăratei Biserici Catolice la câţiva rămaşi în timpul zilelor de pe urmă, aceste lucruri fiind exact ceea ce a fost prezis că se va întâmpla spre sfârşitul lumii şi ce s-a întâmplat în timpul crizei ariene.

Sf. Atanasie: “Chiar dacă ar rămâne doar o mână de catolici credincioşi Tradiţiei, ei sunt cei care sunt adevărata Biserică a lui Isus Cristos.”34

Note de final pentru secţiunea Glosarului de Termeni şi Principii

1 Denzinger, The Sources of Catholic Dogma [Magisteriul Bisericii], B. Herder Book. Co., ediţia a treisprezecea în engleză, 1957, nr. 1839. 2 Denzinger 1800, ediție în engleză. 3 Denzinger 1818, ediție în engleză. 4 The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], ediţie în engleză de Claudia Carlen, Raleigh: The Pierian Press, 1990, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 5 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 125. 6 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 230. 7 Denzinger 714, ediție în engleză. 8 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 381. 9 Decrees of the Ecumenical Councils [Decrete ale Conciliilor Ecumenice], ediţie în engleză, Sheed & Ward and Georgetown University Press, 1990, vol. 1, p. 479. 10 Von Pastor, History of the Popes II [Istoria Papilor II], ediţie în engleză, 346; citat de Warren H. Carroll, A History of Christendom [O Istorie a Creştinătăţii], ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom) [Gloria Creştinătăţii], Front Royal, VA: Christendom Press, p. 571. 11 Denzinger 712, ediție în engleză. 12 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 41-42. 13 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 57. 14 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 242. 15 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 201. 16 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 317. 17 Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. I-II, Î. 103., Art. 4 18 Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. II, Î. 12, Art. 1, Ob. 2 19 Denzinger 1641, ediție în engleză. 20 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology [Principii de Teologie Catolică], ediţie în engleză, San Francisco: Ignatius Press, 1982, p. 198. 21 Denzinger 246, ediție în engleză. 22 Denzinger 705, ediție în engleză.


23 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 394. 24 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 25 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 26 Citat în Sacerdotium, # 2, Instauratio Catholica, Madison Heights, WI, p. 64. 27 The 1917 Pio-Benedictine Code of Canon Law, tradus în engleză de Dr. Edward Von Peters, Ignatius Press, 2001, p. 83. 28 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 401. 29 The 1917 Pio-Benedictine Code of Canon Law, tradus în engleză de Dr. Edward Von Peters, p. 695. 30 Dom Prosper Guéranger, The Liturgical Year [Anul Liturgic], ediţie în engleză, Loreto Publications, 2000, vol. 4, p. 379. 31 Citat de sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30. 32 Sf. Francisc De Sales, The Catholic Controversy [Controversa Catolică], ediţie în engleză, Rockford, IL: Tan Books, 1989, p. 305-306. 33 Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30. 34 Sf. Atanasie, Epistolă către Catolici.

Aceste capitole sunt traduse din cartea: Adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică după Vatican II (The Truth about What Really Happened to the Catholic Church

after Vatican II) scrisă de fratele Michael Dimond şi de fratele Peter Dimond de la Mănăstirea Preasfânta Familie (Most Holy Family Monastery) www.vaticancatholic.com

http://www.vaticancatholic.com/

Bazată pe învăţătura infailibilă a papilor catolici (Magisteriu), sfânta Scriptură şi Tradiţia catolică, această carte apără Credinţa catolică şi Biserica catolică. Cu dovezi incontestabile şi documentaţie de netăgăduit (inclusiv peste 1700 de trimiteri), această carte demonstrează ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica catolică după Vatican II, şi conţine cea mai completă demascare a apostaziei de după Vatican II făcută vreodată. ► Veţi afla că în istoria catolică au fost 260 de papi şi peste 40 de antipapi (i.e. falşi papi care au pretins să fie papi adevăraţi însă nu erau, unii dintre ei instalându-se pentru o perioadă de timp chiar la Roma).

► Veţi afla că o apostazie în Roma a fost prezisă să aibă loc în zilele de pe urmă. ► Veţi afla ceea ce Biserica catolică învaţă cu privire la eretici: ereticii pierd fără vreo declaraţie orice funcţie ei deţin sau pretind că deţin în Biserica catolică (inclusiv funcţia de papă) dacă se depărtează de Credinţa catolică. ► Veţi afla ceea ce Biserica catolică învaţă cu privire la religiile necatolice, şi ceea ce s-a învăţat după Vatican II despre religiile necatolice. ► Veţi afla că apariţia unei contra-Biserici în zilele de pe urmă – o sectă contrafăcută menită să înşele şi să piardă pe catolici în timpul Marii Apostazii – a fost prezisă de Isus Cristos, de Maica lui Dumnezeu în timpul apariţiei sale din 1846 de la La Salette (Franţa), şi alte profeţii catolice, inclusiv de papa Leon al XIII-lea. ► Veţi afla că “Biserica” ce a apărut după Vatican II este fără îndoială o contra-Biserică – cu noi învăţături, noi practici, antipapi eretici-formal şi o nouă liturghie, toate fiind contrare învăţăturii Bisericii catolice. ► Învăţăturile false şi eretice ale acestei contra-Biserici şi a antipapilor ei sunt demascate şi dezminţite în detaliu mare în această lucrare. Cartea conţine: ● Cea mai puternică demascare a ereziilor din documentele Conciliului Vatican II (1962-1965) care a fost făcută vreodată... ● Cea mai puternică demascare a ereziilor lui Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea de până acum, inclusiv despre şocantele acţiuni ale “ecumenismului” interreligios... ● O examinare detaliată a revoluţiei liturgice (schimbarea liturghiei şi sacramentelor după Vatican II), şi de ce multe din noile sacramente (inclusiv noua liturghie) sunt invalide, după cum arată învăţătura catolică sacramentală... ● Răspunsuri la fiecare obiecţie majoră adusă de cei care spun că aceste concluzii prezentate în carte nu sunt conforme cu învăţătura catolică despre papalitate sau despre indefectibilitatea Bisericii catolice... ● O viguroasă demascare a roadelor rele care au venit de la Vatican II, acestea fiind grăitoare în privinţa adevărului despre ce s-a întâmplat după Vatican II, inclusiv urâciosul scandal sexual preoţesc (şi de ce a apărut), scandalul despre primirea la împărtăşire a politicienilor care promovează avortul, urâcioasa stare a seminariilor şi ordinelor călugăreşti, fiascoul anulărilor, unirea “Bisericii” care a apărut după Vatican II cu toate culturile păgâne, apostazia ierarhiei de după Vatican II, şi multe altele... ● Această carte vorbeşte în detaliu despre multe dintre chestiunile aduse în discuţie de diferite grupuri catolice tradiţionale care în mod corect au concluzionat că Vatican II a produs apostazia, însă trag concluzii diferite. Cartea este bazată pe ani de cercetări intense, inclusiv: un studiu al fiecărei enciclice papale din 1740 (anul când forma modernă de enciclică a fost introdusă), un studiu al decretelor tuturor conciliilor ecumenice din istoria Bisericii şi a altor bule papale, cercetarea fiecărei publicaţii a ziarului săptămânal al Vaticanului din 4 aprilie 1968 până în prezent, un studiu intens al istoriei catolice, şi multe altele. Niciun catolic nu-şi poate permite să nu citească această lucrare monumentală.

(658 pagini)

vezi şi:

Biblia dovedeşte învăţăturile Bisericii Catolice (The Bible proves the Teachings of the Catholic Church) de fratele Peter Dimond de la Mănăstirea Preasfânta Familie (Most Holy

Family Monastery)

În această carte se va vedea că:

● Biblia fără îndoială învaţă că trupul şi sângele lui Isus sunt prezente în Euharistia adevărată, aşa cum Biserica catolică a învăţat dintotdeauna

● Biblia învaţă doctrinele catolice despre Maria, inclusiv Neprihănita Zămislire (concepţia fără păcat), virginitatea sa perpetuă şi înălţarea cu trupul la cer; şi că ea este chivotul Noului Legământ

● Biblia învaţă că Isus l-a făcut pe sf. Petru primul papă, prim-ministrul sau guvernatorul Bisericii Sale

● Biblia învaţă în mod repetat că omul nu este justificat (nu are starea de har sfinţitor) doar prin credinţă, ci că faptele omului (păcate), pe lângă credinţă, determină dacă omul are starea de har sfinţitor şi mântuirea

● Biblia învaţă în mod repetat că este posibil ca un credincios adevărat, prin păcat, să se depărteze de credinţă sau să piardă starea de har sfinţitor; multe pasaje dezmint răspândita idee de “securitate veşnică” sau “odată mântuit pentru totdeauna mântuit”

● nenumăraţi oameni au interpretat complet greşit o mână de versete biblice şi le-au folosit să construiască o falsă părere despre starea de har sfinţitor/mântuire, părere ce contrazice întreaga învăţătură a lui Isus şi a Bibliei

● Biblia învaţă că Isus a întemeiat spovada făcută la preoţi, şi a dat apostolilor puterea de a ierta păcatele

● Biblia învaţă că oamenii sfinţi fac demersuri pe lângă Dumnezeu (atât pe pământ cât şi după moarte), şi că mijlocirea lor poate influenţa modul în care Dumnezeu va trata pe alţi oameni

● Biblia învaţă că îngerii şi sfinţii joacă un rol important în mântuirea oamenilor, şi că atât îngerii cât şi sfinţii mijlocesc şi pot fi invocaţi (se pot face rugăciuni către ei) pentru a obţine haruri de la Dumnezeu

● Biblia învaţă că statuile/imaginile figurilor cereşti nu sunt interzise, ci au fost de fapt poruncite pentru templul lui Dumnezeu; şi că relicvele oamenilor sfinţi erau venerate şi miraculoase chiar

● Biblia învaţă că apa Botezului înlătură păcatele, dă starea de har sfinţitor, şi este necesară pentru mântuire

● Biblia învaţă despre purgatoriu

● Biblia învaţă că, pe lângă Scriptură, trebuie de asemenea crezut în sfânta Tradiţie şi în Biserică; şi că sfânta Tradiţie de asemenea este “cuvântul lui Dumnezeu” -dezminţind sola scriptura

● părinţii Bisericii (i.e., acei scriitori creştini timpurii care au primit tradiţia de la apostoli) au crezut în învăţătura catolică

● o înţelegere mai detaliată a Bibliei corectează multe înţelegeri greşite pe care oamenii le au cu privire la o varietate de chestiuni ce au legătură cu Credinţa catolică şi Biblia

● Martin Luther (1483-1546), primul protestant identificabil şi precursorul tuturor denominaţiilor necatolice a ajuns la părerile sale mai târziu decât s-ar crede; şi că Luther încă profesa să fie catolic pe data considerată de majoritatea în ziua de azi, începutul “reformei” protestante

● Martin Luther a “descoperit” şi a inventat doctrinele sale cu ziua; şi multe altele...

Această carte conţine toate informaţiile necesare pentru a dovedi chiar din Biblie că Biserica catolică este unica Biserică creştină adevărată. Cartea conţine dovezi amănunţite, argumente şi răspunsuri la obiecţii în ceea ce priveşte cele mai importante subiecte.

(125 pagini)

În afara Bisericii Catolice, categoric nu este Mântuire (Outside the Catholic Church There is Absolutely No Salvation) de fratele Peter Dimond de la Mănăstirea Preasfânta Familie (Most

Holy Family Monastery)

“De departe cea mai bună și mai în profunzime carte care a fost scrisă despre învățătura infailibilă a Bisericii catolice privind necesitatea Credinței catolice și a sacramentului Botezului pentru mântuire” (afirmaţie a multora care au citit-o)

În această carte:

Introducere 1. Scaunul sfântului Petru despre În afara Bisericii nu este Mântuire 2. Cheile sfântului Petru şi Credinţa sa, care nu poate greşi 3. Trebuie să crezi dogma așa cum a fost odată declarată 4. Alţi papi despre În afara Bisericii nu este Mântuire 5. Botezul este singura cale de a intra în sânul Bisericii 6. Unica Biserică a credincioşilor 7. Supunerea faţă de Biserică/suveranul pontif 8. Sacramentul Botezului este necesar pentru Mântuire 9. Apa este necesară pentru Botez şi Ioan 3:5 trebuie înţeles la modul propriu (literalmente) 10. Pruncii nu se pot mântui fără botez 11. Cei care mor în păcat strămoşesc sau în păcat de moarte ajung în iad 12. Este un singur Botez, nu trei 13. Simbolul Atanasian 14. Botezul dorinţei şi botezul sângelui – tradiţii eronate create de om 15. Papa sfânt Leon cel Mare încheie dezbaterea 16. Obiecţii Majore – Sesiunea 6, Capitolul 4 a Conciliului Tridentin; Dogma, Papa Pius al IX-lea şi

ignoranţa invincibilă; Obiecţia “interpretării private” 17. Alte obiecţii 18. Erezia referitoare la Sufletul Bisericii 19. Botezul dorinţei contra învăţăturii universale şi constante a teologilor 20. Exultate Deo de asemenea încheie dezbaterea 21. Noul Testament este clar cu privire la faptul că sacramentul Botezului este indispensabil pentru

Mântuire 22. Alte consideraţii biblice 23. Întregul adevărat har sfinţitor şi cauzele pentru starea de har sfinţitor 24. Catolicii trebuie să creadă şi să profeseze că întregul sistem sacramental este necesar pentru

mântuire (de fide) 25. Sf. Isaac Jogues şi sf. Francisc Xavier împotriva ignoranţei invincibile şi despre necesitatea

Botezului 26. Cazul părintelui Feeney 27. Protocolul 122/49 28. Erezia înainte de Vatican II 29. Mystici Corporis 30. Papa Pius al XII-lea, părintele Feeney si dogma 31. Verdictul se află în: Boston deschide calea într-un masiv scandal preoţesc ce zguduie întreaga

naţiune 32. Ereticii depun mărturie 33. Notă destinată celor care cred în botezul dorinţei 34. Rezultatul degenerat al ereziei împotriva acestei dogme 35. Atacuri recente (SSPX, etc.) 36. Concluzie

(335 pagini)

alte subiecte de interes:

Padre Pio: un preot catolic care a lucrat minuni și a purtat rănile lui Isus Cristos pe trupul său

Această carte descrie viața sfântă a lui Padre Pio, un preot italian care a trăit în secolul 20. Viața și minunile sale demonstrează adevărul religiei catolice.

- Evenimentul primirii stigmatelor - Copilăria lui Padre Pio - Spovezi - Padre Pio despre moda zilelor noastre - Despre păcate de necurăție - Influența lui Padre Pio cu oamenii - Padre Pio redă vederea orbilor - O fată fără pupile vede! - Povestiri personale - Bilocația - Padre Pio este văzut în aer - Despre relația sa cu îngerii - Padre Pio despre Diavol - Chinurile uimitoare suferite de Padre Pio din cauza demonilor - Suferințele lui Padre Pio - Padre Pio vroia să fie misionar - Mâncarea și somnul - Rugăciunea și Padre Pio - Padre Pio despre Preasfânta Fecioară și Rozariu - Padre Pio despre Rozariu ca armă - Alte viziuni date lui Padre Pio - Padre Pio și Purgatoriul - Raiul - Padre Pio nu știa totul - Despre: Biserică, ordinul lui, dreptatea lui Dumnezeu, lume, și sufletele osândite la Iad - Padre Pio despre necesitatea Credinței catolice, despre necesitatea lucrărilor prin credință; și

despre alte religii și secte - Despre lectură spirituală - Despre oameni care caută extraordinarul - Padre Pio despre drumul spre Rai și despre cât de puțini se mântuiesc - Padre Pio despre Credință - Padre Pio despre a face doar voia Domnului - Padre Pio despre lume - Padre Pio despre mândrie - Padre Pio despre Liturghie - Padre Pio despre primirea Sfintei Împărtășanii - Devoțiuni speciale ale lui Padre Pio - Padre Pio despre căsătorie - Sfârșitul vieții lui Padre Pio

OZN-uri: Activitate Demonică și Farse Elaborate Menite să Înșele Omenirea

CARTEA DESPRE OZN-URI CARE TREBUIE CITITĂ Aflați că: ◦ OZN-urile sunt un fenomen spiritual demonic ◦ Cele mai interesante date despre OZN-uri ◦ De ce OZN-urile nu pot fi aeronave materiale ale unor civilizații extraterestre ◦ Ceea ce experții de top la nivel mondial în domeniul OZN-urilor au concluzionat despre OZN-uri ◦ Imposibilitatea ca extratereștrii să călătorească prin spațiu în obiecte zburătoare către planeta Pământ ◦ Paralelele uimitoare între răpirile extraterestre OZN și posesia demonică De asemenea, se vorbește despre cazuri celebre de răpiri “extraterestre”; Roswelt; Majestic 12; oamenii în negru; filmul cu autopsia extratereștrilor; aria 51; mutilarea bovinelor; pistele extraterestre de aterizare; cercurile din lanuri; și altele...

Documents

16. Ereziile lui Ioan Paul II împotriva Bisericii Catolice