42039432 Ecologia Pi Planificarea Peisajului Pre Zen Tare

5/13/2018 42039432 Ecologia Pi Planificarea Peisajului Pre Zen Tare - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/42039432-ecologia-pi-planificarea-peisajului-pre-zen-tare

ECOLOGIA ŞI PLANIFICAREA PEISAJULUI

C U P R I N S

1.- Concepte generale de ecologia peisajului1.1. Ecologia ca ştiinţă ……………………………………………………….. 111.2. Ecologia sistemică ………………………………………………………. 141.3. Legile ecologiei …………………………………………………………. 151.4. Locul ecologiei în ştiinţă ………………………………………………... 161.5. Ecologia peisajului ……………………………………………………… 18

2.- Ecologia umană2.1. Geosfera, biosfera, ecosfera ……………………………………………….. 222.2. Ecologia terestră …………………………………………………………… 252.3. Ecosistemele terestre ………………………………………………………. 262.4. Ecologia umană ……………………………………………………………. 282.5. Ecologia aşezărilor umane ………………………………………………… 29 3.- Problematica peisajului3.1. Conţinutul disciplinei de Peisagistică ………………………………………….. 323.2. Convenţia Europeană a Peisajului …………………………………………. 34

3.3. Componentele peisajului …………………………………………………... 353.4. Valorile peisajului …………………………………………………………. 363.5. Procesele care au loc în detrimentul peisajelor ……………………………. 373.6. Efecte negative majore ale crizei ecologice asupra peisajelor …………….. 38

4.- Protecţia peisajului4.1. Principii de acţiune pentru conservarea peisajului ………………………… 404.2. Participanţii la acţiunile de protecţie şi ameliorare a peisajelor …………… 414.3. Implicarea publicului în protecţia peisajului ………………………………. 42

4.4. Studierea, identificarea şi evaluarea peisajului ……………………………. 434.5. Măsuri necesare pentru realizarea obiectivelor de protecţie ………………. 454.6. Protecţia activă şi administrarea peisajelor ……………………………….. 46

5.- Arhitectura şi proiectarea peisajului5.1. Peisaj natural şi peisaj amenajat …………………………………………… 485.2. Arhitectură şi peisaj ………………………………………………………... 495.3. Oraşele de mâine …………………………………………………………… 515.4. Peisajul urban ……………………………………………………………… 525.5. Peisajul rural ……………………………………………………………….. 55



5.6. Peisajul montan ……………………………………………………………. 575.7. Măsuri internaţionale ………………………………………………………. 59

6.- Problematica vegetaţiei în peisagistică6.1. Problematica vegetaţiei ……………………………………………………. 616.2. Funcţiile vegetaţiei ………………………………………………………… 626.3. Rolul major al vegetaţiei …………………………………………………... 636.4. Presiunea asupra naturii în oraşe …………………………………………... 656.5. Organizarea vegetaţiei ……………………………………………………... 666.6. Pădurea urbană …………………………………………………………….. 67

7.- Programe de arhitectura peisajului7.1. Abordarea sectorială, specializată a peisajului ……………………………. 697.2. Programe specifice clasice de arhitectura peisajului ……………………… 70

7.3. Componentele amenajărilor peisagistice …………………………………. 737.4. Organizarea spaţială a vegetaţiei în peisajele amenajate …………………. 78 8.- Amenajări peisagistice şi metodologia proiectării8.1. Planificarea şi proiectarea peisajului ……………………………………. 808.2. Elemente funcţionale şi decorative ……………………………………… 838.3. Mobilier exterior, vase, piese de artă, echipamente şi accesoii …………. 858.4. Instalaţii tehnico- edilitare în amenajarea peisagistică ………………….. 868.5. Scenariul de proiectare a peisajului ……………………………………… 87

9.- Valoarea peisajului cultural autohton9.1. Peisajul cultural românesc ………………………………………………. 899.2. Spaţiul deschis, arhitectura deschisă ……………………………………. 909.3. Spaţiul cu proporţii de aur ………………………………………………. 919.4. Arhitectura la scară umană ……………………………………………… 92

10. Reglementări internaţionale privind zonele protejate şi peisajul10.1. Propunerile Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) 9410.2. Propunerile UNESCO …………………………………………………… 95

10.3. Comisia Comunităţilor Europene ……………………………………….. 9610.4. Propunerile Consiliului Europei ………………………………………… 9710.5. Reglementări de bază, speciale şi complementare privind peisajul …….. 9810.6. Concluzii privind reglementările ……………………………………….. 99



Ecologia reprezintă ştiinţa secolului X

Capitolul 1

CONCEPTE GENERALE DE ECOLOGIA PEISAJULUI

1.1. - Ecologia ca ştiinţă

Ecologia – este ştiinţa care studiază şi optimizează inter-relaţiile dintre populaţii şi mediul lorviaţă, ştiinţa relaţiei dintre viu şi neviu.

Ecologia s-a născut din biologie, prin fundamentarea bazei sale teoretice, dar se dezvoltăcontinuare de sine stătător, prin conexiune cu alte discipline, reprezentând totodată şi un mod nou dgândi lumea în complexitatea ei.

Limita superioară de studiu a ecologiei este biosfera şi ecosferă terestră, iar cea inferioară nivelul organismului individual. Ecologia însă nu este interesată de nivelul organismului individual, cifuncţionarea nivelelor supraindividuale, a populaţiilor, în mediul lor de viaţă.

Ecologia este o disciplină cu o vocaţie integrativă, o ştiinţă de avangardă, o superştiinţă, întru studiază, spre a optimiza totalitatea inter-relaţiilor populaţiilor cu mediul lor de viaţă, viu şi neviu biotic şi abiotic.

Studiind relaţia ’’viu - neviu’’, ecologia poate fi considerată drept ştiinţa vieţii pe planeta noastră Ecologia studiază structura populaţiilor şi modul cum acestea îşi îndeplinesc funcţiile de trans

ale materiei, energiei şi informaţiei, în cadrul sistemelor ecologice (ecosistemelor). Ecologia armonizează datele ştiinţelor naturale cu cele ale ştiinţelor sociale, iar în ecologia uma

şi cu cele ale ştiinţelor tehnice care determină amenajarea spaţiului pentru habitatul uman. Reconstrucţia ecologică necesită utilizarea unor tehnologii de proces.Putem numi ecologia drept ştiinţa supravieţuirii şi dezvoltării posibile viitoare a speciei umane.Ecologia se ocupă cu descoperirea principiilor şi legilor care guvernează procesele de evoluţie

ecosistemelor şi a ecosferei în ansamblul ei şi determină productivitatea, stabilitatea şi dezvoltaecosistemelor, studiind implicit şi influenţa activităţilor umane asupra acestor procese şi implicaţiile asupra calităţii vieţii oamenilor şi a bunăstării lor fizice şi psihice.

Ca ştiinţă a vieţii, ecologia reprezintă un nou mod de a gândi lumea, de a filozofa asupra vieţii şia acţiona adecvat pentru conservarea naturii şi a speciei umane, reconciliind omul cu natura, din care şface parte.

În ultima vreme, se apropie de ecologie tot mai mulţi specialişti, cum ar geografii şi geoloarhitecţii şi urbaniştii, inginerii de diverse profesii, sociologii, economiştii, etc.

Ecologia nu este numai capabilă de a orienta tranziţia societăţii umane către o relaţie stimulamatură şi mutuală cu natura, dar ea stă la baza concepţiilor noastre individuale şi colective, despambianţă şi relaţia noastră cu ea. (Burns, 1990)

Ecologia generală sau bioecologia este temelia teoretică necesară specialistului, pentru intervesa în funcţionarea biosferei şi pentru o anumită de dirijare şi conducere a proceselor biologice.

Ea deţine un corp de principii, pe baza cărora au fost elaborate discipline aplicative, cum ar protecţia mediului, ocrotirea monumentelor naturii, agroecologia, ecologia forestieră, ecologia acvatecologia peisajului, ecologia umană, etc.



Ecologia generală este neo-ecologie spre deosebire de paleo-ecologie, care este ecologia perioadistorico- geologice trecute. Ecologia generală sau teoretică este ştiinţa fundamentală a naturii vii.

Principiile şi mecanismele interacţiunii ecologice, care constituie esenţa ecologiei generale teoretice, sunt:- Unitatea dintre viaţă şi mediu, pe toate nivelurile de integrare a lumii vii, viaţa fiind dependentămediu; între viaţă şi mediu are loc un permanent schimb de substanţă şi energie, forme echivalente

materiei, care trec dintr-o formă în alta, de mai multe ori. Funcţie de schimbul de substanţă şi energsistemele finite pot fi izolate, închise sau deschise.

- Principiul feedback (retroacţiune), determinat de faptul că, prin activităţile lor vitale, populaţiile esemnale, informaţii în mediul biocenozei, care reglează funcţionalitatea lor prin retroacţiune (feedbacastfel încât populaţiile (biocenozele) seamănă, în funcţionarea lor cu sistemele cibernetice cu autoreglfiind reglate de mediu, prin sisteme de input şi output (intrări, ieşiri).

- Legile factorilor limitativi. Fiecare factor de mediu devine limitativ atunci când concentraţia sa dev prea mică, sau prea ridicată. Semnificaţia factorilor limitativi este relativă, ei schimbându-se în funcţiesituaţia ecologică de ansamblu.

Ecologia globală s-a constituit prin extinderea obiectului ecologiei asupra întregului mediu de val omului, înglobând şi domenii extrabiologice. Ecologia globală nu mai este o disciplină biologică, cştiinţă cu vocaţie interdisciplinară şi complementară. Ea cuprinde ecologia umană şi ecologia aşezărumane, privite ca ecosisteme distincte de habitat uman, care trebuie însuşită de către arhitecţi- urbaniingineri, geografi, economişti şi sociologi.

Ecologia globală tinde să studieze toate interrelaţiile sistemului ecologic, atât cele interne, cât şi ccu exteriorul.

Un oraş poate fi studiat în toate componentele şi interrelaţiile sale, inter şi itraspecifice, doarajutorul ecologiei globale, care poate studia, descifra şi optimiza transferul de substanţă, energieinformaţie, relaţiile sociale, economice, culturale, etc., modul de integrare armonioasă a infrastructur

materiale create de om, în ecosistemele naturale suport, precum şi în infrastructurile existente, dereglarea echilibrului ecologic. Această lărgire a sferei de cuprindere a ecologiei, conduce la tendinţa eia deveni un fel de supraştiinţă , mai greu de definit, cu obiect şi metodologie complexe, asupra cărcercetările trebuie adâncite, cu sprijinul altor discipline, pe domenii ale activităţii umane sau tipuriecosisteme, cu ajutorul matematicii şi a tehnicii de calcul.

De aceea, nu întâmplător ecologia a fost definită ca fiind ştiinţa secolului XXI, alături de genticăLa o reuniune ştiinţifică, din anul 1992, de la Ancara, Turcia, ecologia a fost, pur şi simplu, defin

ca reprezentând un câmp interdisciplinar de reuniune a tuturor disciplinelor ştiinţei, destinată descifrmodului complex de funcţionare a vieţii pe Pământ, în scopul opririi degradării progresive a echilibreecologice.

Ecologia globală, în esenţa ei, ca ştiinţă nouă, reflectă dorinţa omului de sinteză, pen

recompunerea întregului, prin reunirea cunoştinţelor diferitelor discipline ştiinţifice, despre acefenomen, proces sau sistem. Folosind adjectivul globală , readucem ecologia la statutul ei real de discipştiinţifică integratoare, care reuneşte datele mai multor discipline, având o puternică vocinterdisciplinară, prin transfer de cunoştinţe şi prin transdisciplinaritate.

Viaţa, conştientă de existenţa ei însăşi, întruchipată în om, este pe punctul de a face, prin ecoloca ştiinţă globală, pasul hotărâtor de la ridicol la sublim, de la mentalitatea de vânător şi exploatatonaturii, la aceea de protector şi de partener înţelept al ei. Revoluţia ecologică trebuie să se producă nu dîn raporturile dintre om şi natură, ci şi în cele dintre om şi om, în societate. Trebuie realizată ’’împliniomului ca om’’(Blaga L.,1948).



Baza teoretică a ecologiei poate servi peisagistica, pentru ca spaţiul nostru antropizat să capconfiguraţii echilibrate ecologic şi cultural. Nu putem face amenajări peisagistice cu soluţii doar tehniciori numai estetiste.

Armonizarea peisajului din oazele umane de habitat, poate fi obţinută prin aplicarea cunoştinţeloecologie.

1.2. - Ecologia sistemicăEcologia sistemică este faza de maturitate a ecologiei, care studiază cantitativ şi calitativ corelaţsistemice dintre parametri structurali şi funcţionali ai subsistemelor (populaţiilor) şi între aceştia şi cesistemelor integratoare (ecosistemelor), deci interrelaţiile dintre structurile, funcţiile şi legile ierarsistemice.

De aici a rezultat o metodologie nouă, reprezentată prin analiza sistemică, care, în prezent, tindese diferenţieze într-o disciplină de sine stătătoare, pe care mulţi cercetători o echivalează cu modelamatematică.

Analiza sistemică este metoda unitară de rezolvare a problemelor ecologiei fundamentale (generşi aplicate, întrucât permite prognoza proceselor ecologice şi controlul ecosistemelor în dinamica evolulor.

La baza abordării sistemice, a ecologiei sistemice stă teoria generală a sistemelor, formulatăLoudvig Von Berthalanffy, în anii 60.Această teorie susţine ierarhizarea sistemică a lumii, în sensul că sistemele, ca întreguri, s

componentele unor sisteme de rang major, superior, fiind alcătuite la rândul lor din subsisteme.Obiectivul principal al ecologiei sistemice, al abordării sistemice în ecologie este dat de necesita

descifrării legilor care guvernează procesele ecologice de transfer a materiei şi energiei în principalele tipde ecosisteme ale ecosferei, de a descifra mecanismele de reglaj, în limita domeniilor compatibile persistenţa şi perpetuarea acestora.

Esenţa abordării sistemice în ecologie o reprezintă modelarea matematică, întrucât ecosistemele sfoarte complexe, iar caracterizarea lor cuprinde o multitudine de parametri, intervenţia în ele - mai mualternative posibile, cu consecinţe diferite, previzibile anticipat intervenţiei practice.

Modelele complexe (izomorfe) ale ecosistemelor naturale fiind neoperaţionale pentru analiză, necesară alcătuirea unor modele simplificate (homomorfe) ale acestora, ceea ce presupune un procesagregare (grupare) a subsistemelor în componente mai mari, tratate unitar şi pot apare mai multe modele.

Pentru caracterizarea stării ecosistemului prin modelul homomorf este obligatoriu să cunoaştrolul ecologic al populaţiei dominante, rol determinat de structura populaţiei şi de fluctuaţiile presiumediului.

Rolul ecologic (programul superior) al populaţiei umane, dominante în aşezările umane folosedeasemeni analiza sistemică, care poate fi dezvoltată cu ajutorul procesării pe calculator.

Abordarea sistemică operează cu trei noţiuni fundamentale: sistem, structură şi funcţie. Structreprezintă arhitectura sistemului, iar funcţia scopul său.

Putem avea sisteme teritoriale, sisteme ecologice, sisteme geografice sau în plan filosofic – siste

de gândire.Unul din principalele capitole ale ecologiei, importante pentru om este desigur ecologia terestră, care se detaşează ecologia umană sau ecologia aşezărilor umane, sisteme ecologice antropizate.

1. 3. - Legile ecologiei.

Cercetând procesele din natură constatăm că acestea nu se desfăşoară la întâmplare, ciconformitate cu anumite reguli şi legi generale.

Ecologul american Commoner (1980) a enumerat patru legi fundamentale ale ecologiei:



- orice lucru este legat de alt lucru (interacţiunea dintre elementele naturale);- orice lucru trebuie să conducă undeva ( orice acţiune are urmări);- natura ştie cel mai bine ( sistemele naturii s-au constituit prin mecanisme cibernetice, baza principiului încercare- eroare- învăţare- optimizare)- nimic nu se obţine gratuit ( orice acţiune consumă substanţă, energie şi transferinformaţie)

În dinamica vieţii şi a dezvoltării, legile ecologiei constituie un ghid al omenirii în relaţiile salemediul înconjurător.

În 1982 Bogdan Stugren, ecolog român din Cluj (m. 1998) enumeră, în Bazele ecologiei generşase legi importante ale ecologiei.

În anul 1984 Reimers discută existenţa a 12 legi ale ecologiei.Iar în anul 1999, o echipă de ecologi români, în frunte cu Ioan Puia şi Viorel Soran, ambii din C

prezintă în cartea lor Introducere în ecologia umană , o clasificare a legilor generale ale ecologenumerând 16 legi.

Prezentăm pe scurt enunţul acestora:1.Legea periodicităţii (Reimers, 1984), relevă repetarea unei scheme structurale pe diferite niveluriorganizare şi integrare;2.Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii (Vernadskii,1926), prezintă caracterul unitar al vi

terestre;3.Legea complexităţii sistemelor vii (Reimers, 1984), exprimă tendinţa formării unor sisteme tot m

complexe pe parcursul evoluţiei;4.Legea interacţiunii (Commoner, 1971 ), toate procesele sunt legate între ele;5.Legea acţiunii şi retroacţiunii, orice proces determină un alt proces;6.Principiul optimalităţii (Rosen, 1967 ), construcţia optimă a sistemelor vii;7.Formarea sistemelor pe baze cibernetice (Commoner, 1971), derivat din principiul optimalităţii, afirm

că natura ştie cel mai bine;8.Principiul excluderii (Gause,1934), două specii nu pot ocupa în acelaşi timp şi spaţiu aceiaş necologică;9.Legea toleranţei (Shelfard,1913), Viaţa sistemelor decurge între pragul minim şi maxim; 10.Le

minimului, idem;11.Legea creşterii neproporţionale a eficienţei factorilor (Liebig, 1840), factorii în deficit determină cur proceselor ecologice, (Mitschelich, 1905), răspuns nelinear în sistem la acţiunea favorabilă a unui facto12.Totul în natură se plăteşte (Commoner, 1971), nimic nu se obţine în natură fără cheltuială de energie13.Legea a IV-a a termodinamicii (Georgescu-Roegen, 1980), în circulaţia substanţelor nu pot fi reciclcantităţi disipate sau cele ce intră în incidenţa entropiei maxime;14.Legea migrării biogene (Periman, 1973), circulaţia atomilor în biosferă se face prin intermed

organismelor;15.Constanţa materiei vii (Vernadskii ), biosfera are o capacitate limitată de producţie);16.Legea limitării resurselor (Boulding,1973 ), pe o planetă resursele vieţii sunt limitate;17.Orice sistem viu se dezvoltă pe seama mediului (Reimers, 1984), evidenţiază relaţia sistem vambianţă.

Pentru aşezările umane, este utilă cunoaşterea unora dintre aceste legi, spre a prefigura dinamdezvoltării lor viitoare, în armonie cu mediul natural.

Calitatea peisajului în care ne desfăşurăm viaţa, fie că este urban sau rural, ori, pur şi simplu natuîn afara localităţii, depinde în mare măsură, de acţiunile noastre de amenajare a acestuia, în acord cu legnaturii şi ale ecologiei.



1.4. - Locul ecologiei în ştiinţă.

În cadrul general al sistemului ştiinţei, ecologia a ocupat deja un loc central. Se afirmă, nu ftemei, că secolul XXI, în care am şi intrat, va fi secolul ecologiei şi al geneticii.

Cerinţele de dezvoltare şi aplicare a ecologiei derivă în primul rând din necesitatea vitală de a st

criza ecologică declanşată de societatea umană, care în relaţia sa cu ecosfera terestră, a luat-o pe un drgreşit.Dar ecologia este invocată şi în cadrul preocupărilor umane din ce în ce mai ample, de

înbunătăţi şi înfrumuseţa cadrul general fizic general şi particular de viaţă din localităţi, dar şi din teritorSpaţiul public reclamă, din ce în ce mai mult, nevoia de amenajare şi ameliorare. Credem că în tim

generaţiile noi vor dori, fiecare să-şi adapteze nevoilor şi gustului propriu, spaţiul public, ce le aparţine.Ecologia se interferează cu ştiinţele sociale, comunităţile umane aflându-se permanent în rel

reciproce, ecologice, economice şi sociale, în procesul de utilizare şi gestionare a ecosistemelor.Iar în cazul ecosistemelor urban- industriale, ecologia se interferează cu urbanismul şi

arhitectura, care modelează şi creează mediul construit, necesar asigurării condiţiilor optime pentru locuiCa disciplină de studiu , ecologia a fost introdusă în învăţământul superior din România, încep

din anul 1961, ca disciplină de bază, mai întâi în facultăţile de biologie.În anul 1965, prof. dr. biolog Bogdan Stugren, din Cluj, publică primul manual românescecologie, urmat ulterior şi de altele.

În acest context, este de remarcat faptul că primii specialişti de altă profesie, care au studecologia, au fost arhitecţii.

Astfel, începând din anul 1963, profesorul universitar dr. arhitect Loudvig Stadecker a predatInstitutul de Arhitectură ’’Ion Mincu’’- cursul de Ecologia şi protecţia mediului, cu prelegeri interesacurs litografiat pentru studenţi, pe care autorul acestei cărţi a avut şansa să îl urmeze.

A fost o şansă a câtorva serii de studenţi, că un profesor specialist în arhitectură, dar specializat şecologie, a reuşit să spargă tiparele şi inerţia anilor 60 şi să predea studenţilor arhitecţi cunoştinţeecologie.

Din păcate pentru noi, după câţiva ani, profesorul de origine germană a emigrat în Germania, curfiind scos din programa universitară.De remarcat este faptul că şi în facultatea de biologie, s-a înregistrat scoaterea din program

cursului de ecologie de mai multe ori, lucrurile devenind normale odată cu întemeierea, în anii 90, la niveUniversităţii din Bucureşti a unei catedre speciale, numită astăzi Departamentul de ecologie sistemicmanagementul capitalului natural , în localul facultăţii de biologie, prin strădania şi grija profesoruVădineanu Angheluţă.

Ideal era, ca acest departament să funcţioneze la nivelul întregii universităţi, servind toate facultăţcu cadre universitare specializate în ecologie, prin stagii de master şi doctorat în domeniu şi nu cumîntâmplă în aceşti ultimi ani, de început de mileniu III, când la unele facultăţi, cum ar fi facultateageografie, ecologia este predată de către geografi, nespecializaţi în ecologie, care nu vor să cedeze or

unor specialişti în domeniu, aspect prezent de altfel şi în alte facultăţi.Universităţile moderne îşi organizează, pentru disciplinele importante cu vocaţie interdisciplinarăsinteză, catedre puternice specializate la nivelul întregii universităţi, care fac cercetare aprofundatăaplicativă cu diverşi alţi specialişti, acţionând concret prin interdisciplinaritate şi nu doar invocând-osimpozioane şi sesiuni ştiinţifice organizate separat pe facultăţi.

Menţinerea unor sisteme rigide de de castă, pentru fiecare facultate, cu un singur fel de special blochează interdisciplinaritatea şi câştigarea viziunii globale asupra realităţii.

De altfel, în învăţământul superior din ultimii ani, interdisciplinaritatea este mai mult invocată, deaplicată concret, menţinându-se abordările unidisciplinare şi un pronunţat spirit de castă, pe disciplinspecialităţi.



Ecologia umană se află în relaţii şi cu antropologia, în special cu antropologia culturală, care incluîn obiectul său, studiul aspectelor comportamentului uman.

Dealtfel, antropologul este considerat astronomul ştiinţelor despre om, ecologul este consideastronomul ştiinţelor despre viaţă, ecologia fiind considerată filozofia naturii vii.

Arhitectul creiază şi modelează ecosistemele antropizate, pentru habitatul omului, integrându-şi mai armonios, creaţiile sale în peisajul natural suport.

În acest mod se alcătuieşte ambientul urban şi rural, prin simbioza elementelor naturale cu creaţumane.Unul din sensurile primordiale ale modului de existenţă umană este acela de a construi, de a fă

cadrul fizic şi spiritual de existenţă.Iar creaţia autohtonă are o mare încărcătură spirituală, reprezentând sinteza rafinată, acumulată

milenii, a experienţei populare cu legile arhitecturii, marcată de ritmurile naturale şi spirituale ale aceteritoriu.

1.5. - Ecologia peisajului

Percepţia peisajului este proprie fiecărui subiect care-l parcurge şi priveşte, îmbătându-se cu el.Orice peisaj reprezintă imaginea care devine vizibilă, dintr-un sistem ecologic dat. Acest sistem

un echilibru şi funcţionalitatea sa proprie explicită, chiar dacă nu este intuită de subiect.Dacă subiectul priveşte un peisaj, cunoscând funcţionarea acestuia, el îl poate înţelege în mod rel

complet.Dacă, dimpotrivă, subiectul nu cunoaşte funcţionalitatea sistemului respectiv, el va înregistra d

imaginea acestuia, fără a înţelege mare lucru.S-ar putea spune că, de exemplu, un pictor nici nu ar avea nevoie să cunoască funcţionalita

ansamblului pe care-l vede, putând foarte bine desena orice peisaj valoros.Ar fi acelaşi lucru cu a afirma că un pictor ar putea reda fidel corpul uman, fară a fi urmat studiianatomie.

Privitorul, avizat însă, va înţelege şi dece peisajul, culorile, vibraţia luminii este aşa şi nu altfeatunci este sigur că el va vedea mai mult, decât cel neavizat.

Ecologia peisajului reprezintă astfel acel minimum de cunoştinţe despre sistemele ecologice naturori antropizate, care te face să înţelegi în profunzime ceea ce vezi, să redai explicit imaginea şi eventualşi corectezi, prin intervenţiile necesare şi posibile, fără a deregla funcţionarea sistemului fizic existent punându-i chiar în valoare valorile, specificul, particularităţilem valenţele şi frumuseţea.

Peisajul trebuie readus mereu în circuitul public de valori, pus în valoare, mai ales că el reprezide regulă, un peisaj cultural, marcat, mai mult sau mai puţin, de prezenţa şi activitatea omului.

De aceea, ecologia ne poate înzestra cu capacitatea de a percepe orice peisaj, cunoscându-i simulşi funcţionalitatea, scopul şi finalitatea sa.Peisagistica, în varianta ei veche de mai multe decenii, care încă nu a fost depăşită nici acu

prezenta modalităţile simple de a crea o gradină, un parc, o alee agrementată cu plantaţii şi alte asemeîndeletniciri utile, dar simplist prezentate.

Un peisaj nu poate fi amenajat sau ameliorat niciodată doar de un arhitect peisagist, întru botanistul, inginerul silvic sau horticultorul sunt specialiştii de care nu te poţi lipsi, pentru a reuşi.

Una este să plantezi arbori, care iarna, după ce cad frunzele au un coronament frumos şi alta estefie unul schilod şi hilar.

Una este să sădeşti pomi ai căror fructe murdăresc solul şi trotuarele, dacă nu şi hainele trecătoricum este dudul, şi alta este să ai speciile adevate scopului peisagistic declarat.



Astfel, ameliorarea peisajului este o activitate de proiectare proprie arhitectului urbanist, specialîn peisagistică, care lucrează în echipă mixtă, cu ceilalţi colaboratori de profesii complementare: horticulinginer silvic etc.

Ecologia peisajului poate reda tipologia specifică a diverselor peisaje naturale sau culturale, demde luat în considerare, datorită frumuseţii lor, care poate fi astfel, pusă în valoare, prin intervenţii reuşitinspirate.

Europa are o reţea de peisaje naturale şi culturale, care trebuie pusă în valoare, în scop economturistic şi cultural.

În acest cadru, este necesară o politică de amenajarea ateritoriului ancorată în context ecologic, codată cu zonarea ecologică a teritoriului să asigure şi delimitarea şi introducerea în circuitul public de vaa principalelor peisaje naturale şi culturale.

Totodată, se impun măsuri de ameliorare ecologică a principalelor peisaje situate în prejaşezărilor umane, care reprezintă decorul în care îşi desfăşoară existenţa zilnică comunităţile umrespective, pentru a le asigura acestora calitatea vieţii, sub toate aspectele.

România are, la rândul ei, o diversitate de peisaje naturale şi antropizate, peisaje culturale deos

de valoroase, din mai multe puncte de vedere.Prezenţa munţilor Carpaţi, a litoralului Mării Negre, a Deltei Dunării, a cursului principafluviului Dunărea, a zonelor de podiş, dealuri şi câmpii, a văilor dintre culmile montane, oferă privitorulocalnic, călător sau turist, numeroase peisaje naturale şi culturale remarcabile.

Prezenţa aşezărilor umane mai mari sau mai mici, care au monumente istorice şi situri arheologdeosebite, precum şi construcţii moderne mai noi, completează în mod fericit peisajele percepute de căom.

Monumentele memoriale ridicate pentru evenimente şi eroi, precum şi marea masă a construcţiidin diverse perioade, cu stilurile lor specifice, sunt, de asemenea, elemente cadru, care compun peisajele teritoriul naţional.

Valorificarea peisajelor în forme variate, mai ales prin turism, constituie o prioritate naţională, car trebui avută în vedere în mod sistematic şi concertat, de mai mulţi factori ai autorităţilor administra publice centrale şi locale şi de către societatea civilă.

Conceptul de politica peisajului a intrat deja în circulaţie, reprezentând formularea de cautorităţile administraţiei publice competente a principiilor generale, a strategiilor şi a orientărilor, c permit adoptarea unor măsuri speciale, în vederea protejării, gestionării şi amenajării adecvate a peisajulu

Autorităţile publice pot formula prin lideri şi specialiştii atraşi, aspiraţiile populaţiei pentru peisîn care-şi petrec viaţa cotidiană, stabilind obiective care să asigure calitatea peisajului, pentru îmbunătăţcadrului de viaţă.

În concepţia modernă, instituită, peisajul este imaginea şi configuraţia unui spaţiu din teritoriucărui caracter rezultă din îmbinarea şi interacţiunea factorilor naturali şi/sau umani, aşa cum e

perceput de către populaţie sau specialişti. Peisajul se află oriunde în jurul nostru.El poate fi splendid, frumos şi plăcut, echilibrat sau dinamic, degradat sau urât, în funcţieacţiunea factorilor naturali şi/sau antropici.

Întrucât imaginea peisajului înconjurător, a mediului şi ambientului uman, în care ne mişcădetermină în mod direct calitatea vieţii, era firesc ca, în timp, să se amplifice preocupările pentru protecţiconservarea lui.

Un peisaj tern, mohorât, lipsit de vioiciune, de culoare şi de pitoresc, poate reduce substandorinţa de viaţă a omului.

Pe câtă vreme, un peisaj frumos, echilibrat, cu diverse perspective interesante şi inedite, avculori armonizate, construcţii de calitate arhitecturală recunoscută, îţi poate trezi şi menţine dorinţa de vide luptă cu problemele şi greutăţile acesteia, de revigorare a forţelor fizice şi intelectuale.



Procesul de amenajarea peisajului cuprinde, aşadar, acţiuni vizând punerea în valoare, refacereameliorarea peisajelor, agrementarea acestora, care să devină astfel, cât mai agreabile pentru procesulocuire.

Toate aceste atitudini, acţiuni şi intervenţii umane, reprezintă elemente ale interacţiunii di populaţie şi mediul ei de viaţă, făcând parte şi din obiectul de studiu al ecologiei.

În România, avem marele avantaj că beneficiem de o natură armonios alcătuită, de un peisaj nat

încântător, pigmentat şi pus în valoare de numeroase creaţii şi alcătuiri umane, dintre care se detaşecreaţiile de arhitectură şi de artă.Arhitectura tradiţională românească oferă o adevărată lecţie de măsură şi de judecată, îmbin

simplu, dar excelent, utilul cu frumosul, fără ostentaţie.Ostentaţie prezentă uneori în opera unor arhitecţi mediocri, dar care doresc, cu orice preţ, să

cumva în evidenţă.Casele acestora se iţesc nepermis şi şocant, fară măsură şi fără rost, în peisajul urban sau ru

intrigând pe localnici şi trecătorii cu aberaţia unor forme agresive sau gratuite.Aşa numitele pagode ţigăneşti, apărute după 1990 reprezintă oglinda ostentaţiei frivole a u

familii de indivizi lipsiţi de cultură şi de bun gust, dar care au reuşit să acumuleze averi importante, pe csimt nevoia să le etaleze cât mai şocant şi frivol, faţă de semeni.

Lipsa unei intervenţii ferme a responsabililor urbanistici şi a edililor pentru stoparea fenomenurelevă o altă racilă a comunităţilor, lipsite de domnia legii şi a bunului simţ.Arhitectul Le Corbusier remarca modernitatea arhitecturii populare româneşti (Păun Silvia, 20

care ne transformă peisajul în spaţiu pentru locuire.Adevăratul creator de arhitectură însă, ar trebui să-şi abordeze opera cu responsabilitate, cu smere

şi cu demnitate, creaţia de arhitectură fiind un bun adresat tuturor contemporanilor şi urmaşilor.După înfăptuire, creaţia de arhitectură nu mai rămâne a autorului sau a proprietarului, ci formea

determinând, decorul, peisajul, ambientul şi spaţiul de locuire pentru contemporani şi urmaşi.

Bibliografie:

- Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Editura Facla, Timişoara, 1948;

- Odum E. P., Fundamentals of Ecology, Saunders Company, Philadelphia, London, Toronto, 1971;- Viorel Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 198- Bogdan Stugren, Bazale ecologiei generale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982;- Botnariuc N., Vădineanu A., Ecologia, Edit.didactică şi pedagogică,Buc.,1982;

- Puia I., Soran V. şi alţii, Elemente de ecologie umană , Editura V. Goldiş University PrArad, 1999;

- Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, adoptateConferinţa europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT), Hanovra, Germa7-8 septembrie 2000;- Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003;



Ecosistemele reprezintă cămin

leagănul şi locul nostru de başt

Capitolul 2

ECOLOGIA UMANĂ

2.1. – Geosfera, biosfera, ecosfera

Geosfera reprezintă învelişul sferic al pământului, compus din mai multe straturi (geosfere).cunosc mai multe geosfere concentrice: centrosfera (nucleul pământului), mantaua, astenosfera lichidăcare pluteşte scoarţa solidă terestră, hidrosfera şi atmosfera, la care se adaugă biosfera (lumea vie).

- Centrosfera este partea centrală a globului pământesc, cu raza de 2900 Km. şi cu densitfoarte mare, care se consideră a fi alcătuită din nichel şi fier.- Mantaua este partea din sferă cuprinsă între 2900 km. şi circa 6300 km. Ea se află la 20

km. adâncime sub continente şi circa 10 km. sub oceane.- Astenosfera lichidă este suportul scoarţei terestre care urmează, compusă la baza ei calote semisferice care plutesc şi se afundă diferit în astenosferă, până îşi găsesc echilibizostatic.- Scoarţa terestră este învelişul extern, solid al pământului, cu o grosime care variază întrşi 10 km. sub oceane ( unde cuprinde o pătură bazaltică şi una sedimentară) şi 20-80 km. în zcontinentală ( unde are trei straturi: sedimentară, granitică şi bazaltică). Incluzând parte aceste straturi, litosfera este învelişul solid extern al pământului, cu grosime de circa 1200 kalcătuit din silicaţi.- Hidrosfera este învelişul de apă al pământului, cuprins între litosferă şi atmosferă, cinclude oceanul planetar şi ocupă 70,8 % din suprafaţa Pământului, precum şi apele continent

inclusiv subterane, gheţurile şi zăpezile.- Atmosfera reprezintă învelişul gazos, alcătuit din aer, care înconjoară pământul, fără o limsuperioară precisă, trecând spre spaţiul interplanetar. Masa atmosferei reprezintă o milionidin masa globului pământesc. Pe 1 cmp. de suprafaţă terestră acţionează o masă atmosferică dkg. Densitatea atmosferei scade cu creşterea altitudinii. Atmosfera are următoarele strattroposfera (6-18 km.), stratosfera (până la 50 km.), mezosfera (până la 80 km.), ionosf(termosfera)până la 1000 km. şi exosfera ( peste 1000).

Limita exterioară a atmosferei este la circa 10 000 km., dar ea ajunge foarte rarefiată şi până35000 km. Teoria generală a geosferelor concentrice a fost formulată de către geologul Suess E. în a1875.

Biosfera reprezintă ansamblul vieţuitoarelor (plante şi animale) de pe pământ, învelişul în caremanifestă viaţa fiind partea superioară a litosferei, hidrosferei, şi partea inferioară a atmosferei.

Concepţia despre biosferă a fost aprofundată de W. Vernadsky, în 1929,care consideră biosfera udin învelişurile pământului, ocupat de substanţa vie.

Acest înveliş cuprinde partea inferioară a atmosferei (troposfera), hidrosfera şi pătura superficialitosferei (2-3km). Biosfera este concepută ca un tot unitar, alcătuit din mediul abiotic ’’impregnat’’materia vie (inseparabilă de substratul ei abiotic, mai ales din punct de vedere funcţional), funcţiona biocenozei neputând fi concepută fără biotopul, suportul ei, care de altfel o integrează.

Biosfera este învelişul biotic al pământului. Biosfera cuprinde circa 15000 de specii de plant1500 000 specii de animale. Limita inferioară a biosferei din litosferă este la circa 3000 m. adăncim



reprezentată prin bacteriile din petrol. În stratosferă se află limita superioară a biosferei, prin bacterisporii de ciuperci.

Factorii ce influenţează repartiţia pe glob a plantelor şi animalelor sunt :- factorii climatici: radiaţia solară necesară fotosintezei, temperatura, umiditatea solugazele atmosferice, vântul;- factorii geomorfologici: altitudinea reliefului, cu zonele de adăpost pentru plante şi anima

- factorii edafici de sol, ce influenţează dezvoltarea plantelor şi microorganismelor;- activitatea societăţilor umane, care transformă considerabil învelişul biotic al planeteimari suprafeţe, vegetaţia naturală a fost înlocuită cu cea de cultură, ceea ce a condus la poluaaerului şi la eroziunea terenurilor.

Domeniile de viaţă ale lumii vii sunt:• 1-acvatic (oceane, mări, lacuri, râuri, bălţi), în zona litorală, pelagică (până la 500 m.abisală,• 2-terestru şi• 3-subteran.

Zonele bio-geografice terestre cuprind asociaţii vegetale, modul repartiţiei teritoriale, struc

floristică, relaţiile cu factorii naturali, animalele caracteristice, diferite pe zone. Tipurile principale de z bio-geografice sunt:a) zona pădurilor ecuatoriale, cu vegetaţie abundentă: din care arbori mari, arbori mici şi arbuşti, serbaceu şi orhidee, liane şi plante parazite. Ca animale sunt: maimuţe, reptile şi păsări. Pe ţărmul oceantrăiesc mangrovele, adaptate mareelor. b) zona pădurilor musonice, care seamănă cu cele ecuatoriale(teck şi santal), cu aceleaşi animale casavană.c) zona subecuatorială, cu două anotimpuri şi două mari asociaţii vegetale: savanele şi pădurile galeriizona pustiurilor şi semipustiurilor- deşerturi, uscată, discontinuă.e) zona subtropicală umedă, cu secvoia, eucalipt, magnolia şi animale puţine.f) zona mediteraneană, cu stejar,măslin,arbori de plută,tufişuri, apoi vipera cu corn, scorpionul, şaca

broasca ţestoasă.g) zona pădurilor temperate cu frunză căzătoare,h) zona stepelor şi pustiurilor reci,i) zona pădurilor de conifere (taigaua), j) tundra,k) zona gheţarilor continentali cu ceva vegetaţie.

Ecosfera (Commoner, 1972; Botnariuc şi Vădineanu, 1982)Ecosfera terestră reprezintă un sistem, un macrosistem de rang maxim, global. Ecosfera expri

unitatea dintre biosferă şi substratul ei teritorial.Integralitatea ecosferei este rezultatul interacţiunii şi interpătrunderii structurale şi funcţiona

biosferei cu atmosfera, litosfera, hidrosfera şi a interacţiunii subsistemelor ei (ecosisteme).Ele sunt unităţile funcţionale elementare ale ecosferei, adică subsistemele ei. Interacţiu

ecosistemelor terestre în cadrul biomurilor (ansambluri de ecosisteme) şi interacţiunile biomuridetermină dimensiunile planetare ale circuitului materiei.

Circuitul materiei implică cheltuială de energie, sursa principală fiind radiaţia solară. Proceseletransfer ale materiei şi energiei reprezintă şi principalele mecanisme de autocontrol planetar al stecosferei.

Ciclurile bio-geo-chimice sunt mecanisme de autocontrol ale stărilor ecosferei, în dinamica tranzilor.



Constituirea ciclurilor bio-geo-chimice, ca rezultat al diferenţierii ecosferei terestre în unstructural-funcţionale (ecosisteme şi biomi) şi al conexiunilor dintre ele a reprezentat, de fapt, o etesenţială în evoluţia vieţii pe Pământ şi a ecosferei în întregul ei.

Transformările proceselor lineare, fără autocontrol, ce acumulează deşeuri şi cresc entropia procese ciclice, a determinat dezvoltarea mecanismelor de autocontrol ale stărilor ecosferei şi dezvoltaintegralităţii ei.

Aceste mecanisme, folosind energia solară, rezolvă problema deşeurilor, care devin astfel o sursvieţii.Principalele cicluri bio- geo- chimice, aşa zis perfecte, sunt, după cum se ştie, cele ale carbonulu

azotului.În ambele aceste cicluri naturale, omul intervine, dereglând procesul, întrucât prin arde

industriale ale combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaze), în atmosferă se degajă de 10 ori mai mcarbon decât se fixează în plantele terestre, restituirea carbonului sub formă de Co2 crescând în rexponenţial.

Consecinţele acestei creşteri nefireşti sunt imprevizibile şi sever negative, conducând la extindeefectului de seră, la încălzirea generală a climei şi la poluarea majoră a atmosferei.

Efectele acestor fenomene sunt deja vizibile, prin topirea gheţarilor din oceane şi de pe cres

munţilor şi creşterea nivelului oceanului planetar, ceea ce va conduce la inundarea unor zone litoralchiar ţări şi insule întregi.De asemenea, creşterea cantităţii de azot în mediu - depăşeşte capacitatea de utilizare a lui de c

plante şi acesta pătrunde în ape , accelerând procesele de eutrofizare şi de poluare a acestora, fiind necesutilizarea mult mai raţională a îngrăşămintelor azotoase în agricultură.

Datorită folosirii abuzive a îngrăşămintelor fosfatice,a lăcomiei omului de a smulge mai mult soludecât poate el da în mod natural, fosforul se acumulează progresiv în oceane, de unde nu mai poate reinîn circuitul natural.

În consecinţă, activitatea umană tinde, prin actualele tehnologii inadecvate şi poluane,degradeze iremediabil echilibrul global al ecosferei terestre.

Apariţia vieţii a accelerat fluxurile materiale şi energetice, care au o viteză sporită.

Aşa-numita criză ecologică pare a fi o adevărată criză de sistem a civilizaţiei contemporane.Pentru acest motiv, a fost lansat conceptul de dezvoltare durabilă, autoreproductibilă, conceputătermen lung şi nu de azi pe mâine, ca până acum.

2.2. - Ecologia terestră.

Funcţie de mediile de care se ocupă, putem vorbi de ecologie terestră sau acvatică. Ecologia acvastudiază ecosistemele oceanice, marine, ale apelor dulci curgătoare (râuri, fluvii), ale bălţilor şi lacurilor.

Ecologia terestră abordează studiul ecosistemelor terestre de toate tipurile.

În funcţie de impactul omului, pot exista ecosisteme naturale, seminaturale (parcuri amenajculturi agricole) sau antropizate (aşezări umane).Ca relief, ecosistemele terestre pot fi de câmpie, de podiş, de munte, litorale, deltaice, lagunare etFâşia de tranziţie dintre două ecosisteme terestre poartă denumirea de ’’ecoton’’. De exemplu: z

dintre pădure şi pajişte, dintre pădure şi teren agricol, dintre taiga şi tundră, plaja dintre uscat şi mare eAceste zone creează peisaje specifice, valoroase.

Întrucât populaţia umană intră în componenţa majorităţii ecosistemelor terestre, ecologia terecuprinde şi ecologia ecosistemelor antropizate, a aşezărilor umane, urbane sau rurale.

Uscatul reprezintă circa 30 % din suprafaţa globului, restul fiind formată din mări şi oceane, lacfluvii şi râuri.



Ansamblul de ecosisteme diferite formează, ceea ce numim, biom, care prezintă o mare extindteritorială. Pădurea de foioase, de conifere, ori cea ecuatorială, tundra sau stepa sunt biomi.

Fiecare din aceşti biomi cuprinde mai multe ecosisteme variate: lacuri, mlaştini, ape curgătoare stâncării, inclusiv zonele împădurite. (Botnariuc N., 1999) Delta Dunării este un biom. La fel un mamontan.

Impactul populaţiei umane a fost mult mai puternic pe uscatul planetar, decât asupra zone

acvatice, pe care doar în ultima vreme omul le poluează progresiv, ameninţându-le integritatea.Deoarece omenirea trăieşte pe uscatul planetar, lumea ştiinţifică se preocupă mai mult de ecoloterestră, deşi preocupările pentru viaţa acvatică din mări şi oceane, ori din apele dulci continentalelipsesc, ci dimpotrivă s-au îmulţit.

Resursele din mediul acvatic sunt imense, omul fiind departe de a le utiliza, deşi multe din resurclasice terestre sunt pe cale de a se epuiza.

Cercetătorul Jack Yv Cousteau şi echipa sa, care-i continuă cercetările, au semnalat importa practică a cercetărilor de ecologie acvatică.

Ecologia terestră va cunoaşte în viitor o larga dezvoltare pe orizontală, pentru a studia diverseletipuri de ecosisteme, în scopul unor intervenţii antropice de conservare sau de refacere.

Ea s-a diversificat atât de mult, încât s-a ajuns să se studieze separat aşa-zisele ecosisteme

industriale, care, în anumite cazuri, de fapt, nici că nu mai pot fi numite ecosisteme, atât de degradate sunMai corect putem vorbi de ecosisteme urban- industriale, întrucât industria este amplasată, de

regulă, în perimetre urbane.

Oricum, cel mai nou capitol al ecologiei terestre şi poate cel mai important pentru om este ecologumană, care abordează studiul sistemului social uman integrat mediului natural.

Pentru proiectanţii infrastructurii materiale necesare asigurării habitatului uman, respectivconstrucţii, amenajări, instalaţii, ansamblurile şi aşezările umane, adică pentru arhitecţi, urbanişti şi ingineste important să-şi însuşească ecologia aşezărilor umane, acestea fiind privite ca ecosisteme antropizate,distincte şi specifice, mult mai complexe decât ecosistemele naturale.

În aşezările umane, naturalitatea primordială echilibrată cibernetic este penetrată de culturalitateaumană complexă.

2.5. - Ecosistemele terestre.

În sens larg, ecosistemele terestre sunt reprezentate de cele continentale ale uscatului, cât şi de cacvatice (oceanice, marine, de ape curgătoate), toate acestea aflându-se situate pe Terra, deci fiind terestr

În sens restrâns, desigur ecosistemele terestre sunt doar cele de uscat, diferite de cele acvatÎntrucât tematica acestei lucrări se axează pe ecologia umană, ne vom ocupa numai de ecosistemele teres

Reprezentând unitatea structurală elementară, de bază a lumii vii, situată pe un teritoriu (bioto

ecosistemul se comportă ca un întreg organizat şi are legăturile interne mai puternice decât cele exteriorul.

Un ecosistem este format din biocenoză (plante şi animale) şi biotop (locul unde este situat, cuce se află pe el)

Clasificarea ecosistemelor terestre poate avea în vedere anumite criterii, cum ar fi următoarele:- După relieful terenului sunt ecosisteme: litorale, deltaice, de câmpie, de dealuri, submontamontane şi alpine.- După structura biocenozelor componente ecosistemele pot fi : silvicole, acvatice (de barâu), agricole, de tundră.



- După gradul de influenţă umană şi intensitatea impactului uman asupra mediuecosistemele pot fi: naturale, seminaturale, antropizate şi puternic antropizate.

Ecosistemele naturale se dezvoltă în mod natural, influenţa omului fiind nesemnificativă, cum a jungla amazoniană, sau pădurile virgine, stepele nelocuite de om, tundra nordică, deşerturile, zona arcticcea antarctică.

Ecosistemele seminaturale sunt pădurile de producţie forestieră, în care omul determină tăierilreplantările, parcurile amenajate, păşunile şi pajiştile uşor influenţate de om, care în general au un regnatural de dezvoltare, creştere şi regenerare, omul intervenind în mod cert, dar nu determinant.

Ecosistemele antropizate sunt cele de tipul culturilor agricole în sistem de monoculturăasolament (de cereale, vii, livezi), care comportă un aport mineral şi energetic adus de comunităţile uma pentru a se asigura o productivitate sporită de biomasă. Satele răsfirate pe dealuri, în care casele sînnecate în verdeaţă, în peisajul natural, ce alternează zonele cultivate cu pajiştile şi chiar zonele natur pot fi şi ele considerate sisteme ecologice antropizate.

Ecosistemele puternic antropizate sunt cele cu aşezări umane aglomerate, dar compacte, cum amai ales oraşele, mai ales cele industriale, cu transformări radicale a peisajului şi aglomerările urbane. Aintervenţia omului este preponderentă, majoritatea proceselor ecologice fiind simplificate, linearizatenergofage, ecosistemele fiind puternic dereglate ca echilibru, poluate sub diverse forme şi total dependede om.

Marile aglomerări urbane de pe coastele Pacificului, din Japonia şi din Statele Unite ale Americcreează probleme de gestionare deosebit de complexe.

Ar trebui respectat principiului biologic, care susţine că, nici un organism nu poate creşte nelimitaUn oraş prea mare, pur şi simplu, este imposibil să fie bine condus, problematica sa fiind deosebi

complexă.

Din punct de vedere al stabilităţii lor ecologice, ecosistemele pot fi: stabile şi fragile. Fragilitaecosistemelor are drept cauze, acţiunile factorilor meteorologici şi climatici naturali, stabilitatea biotopuşi condiţiile de relief.

Sunt considerate ecosisteme fragile următoarele zone: zonele deltaice, zonele litorale şi zonmontane. De regulă, orice sistem ecologic acvatic este un ecosistem, mai mult sau mai puţin, fragil.

Populaţia umană, ca populaţie invadatoare, intră în componenţa ecosistemelor terestre. Simbisistemului natural cu sistemul social uman se realizează prin om, prin populaţia umană, condiţionatăevoluţia ei atât biologic, cât şi social.

Geosistemul este proiecţia în spaţiu a ecosistemului cu delimitarea sa, precizarea zonelor de tensiecologică (ecoton), a relaţiilor dintre ele, a activităţilor social- economice umane din unităţile teritoriale.

Teritoriul poate fi zonificat din punct de vedere ecologic, prin delimitarea principalelor ecosiste

naturale, pentru cunoaştere şi acţiune, în scopul unei gestiuni corespunzătoare şi a prelevării resurseregenerabile necesare omului.Macrozonarea teritoriului are în vedere zonele mari, ce alcătuesc biomuri, ansambluri de ecosiste

Acestea pot fi: zonele montane, subcarpatice, podişurile, delta, litoralul, câmpiile, etc. Macrozonarea ecologică a teritoriului ar trebui să preceadă şi să fundamenteze planificarea fiz

şi amenajarea teritoriului.



2.4. - Ecologia umană Ecologia umană sau culturală, studiază ecosistemele umane, modul în care utilizarea naturi

resurselor influenţează organizarea socială şi valorile culturale, precum şi modul cum acestea, la rândul influenţează acţiunile umane în mediul natural. (Soran V, şi alţii, 1999)

Enciclopedia britanică din anul 1993, defineşte ecologia umană ca ştiinţă interdisciplinar

interacţiunilor dintre populaţiile (societăţile) umane şi ambianţa în care vieţuiesc. Ceea ce extinde msfera ecologiei, faţă de viziunea clasică a biologilor.Ecologia umană cuprinde ecologia socială şi ecologia culturală.Obiectul ecologiei umane îl reprezintă (după Braat, 1995) ecologia sistemelor om- natură,

ecologia sistemului uman total.Societatea umană a fost condusă până în prezent sub imperiul ’’determinismului economi

viziune simplistă, urmărind creşterea economică nelimitată, deseori intensivă, fără a lua seamaconsecinţele negative colaterale ale acestui proces forţat, nenormal şi până la urmă nenatural.

Fără o relaţie armonioasă cu natura, cu resursele sale primare, fără o viziune pe termen lung, careofere şi generaţiilor viitoare o perspectivă viabilă, creşterea economică poate avea consecinţe negaimportante.

Fiecare generaţie recreiază şi modifică, într-o oarecare măsură mediul ei de viaţă şi are soluţiil particulare la problemele existenţei( Hunter D. E. C.,1990). Ecologia umană împreună cu economia ecologică, ingineria ecologică şi arhitectura ecolog

demonstrează faptul că dezvoltarea sustenabilă (durabilă) poate fi instituţionalizată, recunoscându principiile ecosofiei şi ecoeticii.

Cercetările din ultimile decenii au relevat faptul că societăţile umane răspund influenţelor mediuîn care trăiesc, acţionând concomitent asupra acestuia, iar modul lor de acţiune are consecinţe importa pentru societate şi pentru individ deopotrivă.

După cum susţin ultimile cercetări, din anii ’90, ecologia este capabilă să orienteze adectranziţia sistemului social-uman către o relaţie mutuală şi matura cu natura, stând la baza concepţiinoastre despre mediu, ambianţă şi relaţia noastră cu ea. (Burns P. T.,1990)

Chiar tranziţia societăţii româneşti către economia de piaţă, democraţie şi integrare în Europtrebuie concepută, nu doar ca o creştere economică, ci ca tranziţia întregului sistem socio- economic cătsocietate în întregime viabilă, prin dezvoltare durabilă, către societatea informatizată de mâine.

O idee de acţiune pentru tinerii arhitecţi şi ingineri ar putea viza aplicarea unui proces complexmodernizare şi reabilitare a aşezărilor şi ansamblurilor urbane şi rurale, iniţial prin proiecte pilot, iar a prin utilizarea scenariilor cu rezulate bune, pe scară largă.

Un proces de reabilitare pe principii ecologice a reţelei de localităţi din România, ar puteauşurinţă deveni chiar program politic de guvernare, cu subprograme pe rural şi urban, cu motivaţii capabsă asigure finanţările necesare, în cadrul actualului proces de integrare europeană.

2.5. Ecologia aşezărilor umane Ecologia aşezărilor umane este un capitol fundamental pentru om al ecologiei, care studiaz

optimizează ecosistemele puternic antropizate urbane şi rurale, ciclurile materiale, energeticeinformaţionale din acestea, pentru restabilirea echilibrului, în beneficiul sănătăţii oamenilor şi al bunăstlor.

Ecologia aşezărilor umane reprezintă drumul acestora către dezvoltarea durabilă. Ea îşi are originea atât în biologia clasică, cât şi în conceptul etic referitor la responsabilita

omului pentru existenţa sa.În viitor cercetările de ecologie urbană vor preceda planificarea urbanistică a localităţi

condiţionând-o cu măsuri de reinstalare a echilibrului ecologic degradat, din anumite zone.



Planificarea urbanistică va folosi în viitor două noţiuni de bază: ecologia aşezărilor umanedezvoltarea durabilă.

Ecologia aşezărilor umane abordează mediul de viaţă creat şi dirijat integral de către om.Teoretic, ea studiază transformările materiale, energetice şi informaţionale din aşezările umane,

aplicativ - tendinţele de evoluţie a ecosistemelor respective şi măsurile de restabilire a echilibrului ecoloîn limite acceptabile de stabilitate.

Este evident că pentru om studiul ecologiei aşezărilor umane este important, întrucât aici trăieştîntreaga lor dezvoltare depinde exclusiv de el, cu atât mai mult cu cât calitatea vieţii şi a mediului de alasă deseori de dorit.

Totodată este de precizat că, pe de o parte, ecosistemele naturale: silvice, acvatice, etc., seminaturale: culturi agricole, parcuri amenajate, etc. suferă doar o anumită influenţă a omului, prin infusuplimentară de energie, dezvoltându-se, de regulă, în sistem natural.

Spre deosebire de acestea, ecosistemele antropizate, cum sunt aşezările umane, sunt controlatdirijate aproape în totalitate de către om, singur răspunzător de disfuncţiile şi dereglările create privcalitatea mediului de viaţă.

De aceea, este necesar studiul ecologiei aşezărilor umane, spre a cunoaşte amploarea intervenţinegative ale omului asupra mediului, cât şi modalităţile de intervenţie benefică, pentru ameliorarea calit

mediului respectiv. Aşezarea umană şi în special oraşul a devenit polul conflictului major dintre om şi mediu (Hann1991).

Marea majoritate a surselor de poluare provin din oraşe şi din zonele lor industriale, care genereexternalităţi negative de mediu, pentru întrega populaţie din zonă.

Supra-aglomerarea, haosul circulaţiei, deşeurile, zgomotul, aerul viciat, vegetaţia insuficientă şcurs de degradare reprezintă motive pentru care oraşul a devenit dăunător.

Dovadă este faptul că, tot mai mulţi citadini, la sfârşit de săptămână, când obligaţiile de serviîncetează, părăsesc oraşul, invadând zonele naturale periurbane. Toate acestea reprezintă obiectul ecologaşezărilor umane.

Putem considera că prima şansă în descifrarea mecanismelor de funcţionare a aşezărilor uman

de depistare a soluţiilor de reabilitare ecologică o au arhitecţii–urbanişti, care văd în spaţiu şi proiecteanoile edificii şi ansambluri, asigurând concomitent funcţionalitatea, constructivitatea şi esteansamblurilor noi sau reabilitate.

Condiţia este însă ca aceştia să-şi insuşească în plus şi ecologia ca ştiinţă şi să coopereze cu a specialişti.

Un transfer corespunzător de cunoştinţe dinspre ecologie către urbanism, arhitectură şi construnu se poate asigura decât de către proiectanţii specializaţi în ecologie.

Dovadă sunt interpretările simpliste, deseori eronate sau confuze ale unor specialişti, deveniţi penoapte, după o abordare sumară, ecologi de ocazie.

Complexitatea mecanismului delicat şi fragil al naturii, care poate fi cu uşurinţă distrus, câcomplexitatea mecanismului social, antropic – necesită un studiu aprofundat, pentru alegerea inserţiilo

intervenţiilor cele mai potrivite, care să restabilească echilibrul ecologic, în limite acceptabile de stabilita Bibliografie:

- Commoner B., Cercul care se închide. Natură, om, tehnologie, Ed.pol., Buc., 1980;- N. Botnariuc, A. Vădineanu, Ecologia, Editura didactică şi pedagogică, Buc, 1982;- Viorel Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1985, Bucureş- Ekart Hann, Expunere la Colocviul Oraşul ecologic şi dezvoltarea durabilă, 1990, Piestany- BratislaSlovacia;- Bogdan Stugren, Ecologie teoretică , Casa de editură Sarmis, Cluj Napoca, 1994;



- Ioan Puia, Aurel Ardelean, Viorel Soran, Corneliu Maior, Ioan C. Puia, Elemente de ecologie umaEditura Vasile Goldiş University Press, Arad, 1999;- Ionaşcu Gheorghe, Aspecte ale ecologiei aşezărilor umane, Mediul înconjurător , vol. II, nr. 3- 4, 19Bucureşti;- Gheorghe S. Ionaşcu, Ecologia aşezărilor umane (II), în revista Mediul Înconjurător , vol. IV,3/1993;

- Ionaşcu Gh., Problematica ecologie aşezărilor umane, Analele Universităţii din Târgovi1994;- Puia I., Soran V. şi alţii, Elemente de ecologie umană , Editura V. Goldiş University PrArad, 1999;

- Nicolae Botnariuc, Evoluţia sistemelor biologice supraindividuale, Editura Universităţii din Bucure1999.



Peisajul se află oriunde în jurul nos

Capitolul 3

PROBLEMATICA PEISAJULUI

3. 1. - Conţinutul disciplinei de peisagistică

În privinţa componentelor mediului urban, perceput de regulă ca peisaj cultural urban, de ciubitorii de frumos, între care se înscriu în primul rând arhitecţii, putem afirma că peisagistica nu se porezuma, mai ales ca disciplină de studiu universitar, la proiectarea spaţiilor verzi, având o anvergură cu mmai amplă, ce cuprinde de fapt întregul mediu urban şi rural.

Cum de dezvoltarea în plan fizic a organizării localităţilor urbane şi rurale se ocupă urbanismtendinţa modernă este ca urbanismul să-şi însuşească abordarea ecologică, devenind urbanism ecologic

cărui fundament teoretic şi filozofic să devină treptat ecologia urbană, sau ecologia peisajului urban. Necesitatea introducerii acestei viziuni moderne asupra percepţiei şi proiectării peisajului urrezultă din importanţa pe care trebuie s-o acordăm prezentei elementelor mediului natural în perimeurban, pentru a asigura un ambient corespunzător pentru locuire.

Orice abordare sectorială în proiectarea de arhitectură şi urbanism riscă să conducă la rezulnecorespunzătoare, focalizate simplist doar asupra aşa numitelor spaţii verz şi eventual oglinzi de apă.

În probleme de urbanism, ca şi în cele de mediu, trebuie întotdeauna să gândeşti global şacţionezi local.

Va fi necesară o dozare echilibrată a prezenţei habitatelor seminaturale în oraşe, astfel încât cel puo treime din spaţiu să constituie spaţii verzi şi oglinzi de apă, echilibrat repartizate în perimetrul urban.

Această prezenţă consistentă a naturii în oraşe asigură, după părerea unor biologi- ecologi, minim

de calitate a factorilor de mediu în oraşe.Totodată, suprefeţele ocupate de construcţii nu ar trebui nici ele să depăşească maxim o treime suprafaţa oraşului. Restul teritoriului ar constitui terenuri libere, amenajate pentru circulaţie pietonalauto, pentru contacte interumane, desfăşurarea unei vieţi social culturale adecvate aspiraţiei locuitorilor.

Viziunea preponderent tehnicistă şi estetistă adoptată în trecut, inclusiv la noi cu privire proiectarea ambientului urban, trebuie înlocuită treptat cu o viziune nouă interdisciplinară, ecologsingura în măsură să asigure armonizarea interrelaţiilor populaţiei cu mediul ei de viaţă ( a se veddefiniţia).

De altfel, peisagistica a fost forma iniţială de studiu asupra compoziţiei spaţiilior verzi în oraatunci când ecologia nu era încă prezentă în programele de studiu universitar.

Evoluţia ştiinţei a condus la formarea unui nou capitol al ecologiei aplicate aşezărilor umane, car

căpătat denumirea de ecologia aşezărilor umane.Cum orice spaţiu poate fi perceput ca un peisaj, putem denumi disciplina şi ca ecologia peisajurban sau rural, după caz.

De asemenea, în studiul disciplinei de peisagistică, nu poate lipsi problematica peisajului cultuacesta constituind martorul legăturilor trecute şi prezente ale comunităţilor umane cu mediul înconjurător.

Totodată, peisagistica trebuie să cuprindă problemele de arhitectură, care ne crează decorul gen pentru locuire.

De aceea, în ultimile două capitole, am prezentat consideraţiile mai importante rezultate experienţa şi cercetarea unor arhitecţi împătimiţi, care au relevat valoarea, originalitatea şi bog



arhitecturii tradiţionale româneşti, care poate fi sursă de inspiraţie nelimitată pentru creatorii noului pecultural din teritoriu şi din localităţi.

Este necesară o mai serioasă luare în considerare în programele de formare universitară postuniversitară, a problemelor amenajării peisagistice a teritoriului, viziunea modernă de amenajateritoriului având în vedere amenajarea integrată a tuturor componentelor şi cu luarea în considerartuturor aspectelor.

Din acest motiv, practic, amenajarea teritoriului nu poate fi, şi nici nu trebuie despărţită peisagistică, pe care o serveşte, prin tot ce realizează în dezvoltarea fizică, spaţială a habitatului uman.Pe de altă parte, amenajarea teritoriului, neancorată în context ecologic, este sortită eşecului, as

încât, pentru viitor se impune şi introducerea unor cursuri de ecologie umană în cadrul învăţământuluiarhitectură, urbanism şi construcţii, sau, pentru început, cel puţin la ciclurile de master sau de doctorat.

În practică, peisajele urbane pot fi ameliorate, prin diverse lucrări, cum ar fi:- reabilitarea construcţiilor şi renovarea faţadelor acestora;- realizarea unor suprafeţe înierbate cu gazon, care apoi trebuie întreţinut, respectiv udatuns periodic,- plantarea unor arbuşti ornametali, sub diferite forme geometrice sau cu dispunere liberă,- plantarea arborilor adecvaţi, cu coronament adecvat, estetic vara, cât şi iarna (a se e

pomii fructieri, gen duzi, care murdăresc solul),- realizarea unor alei pietonale cu nisip, dale înierbate, sau betonate,- reabilitarea şi renovarea faţadelor clădirilor,- prevederea de elemente de mobilier urban, în spaţiile publice, inclusiv în lungul străzialeilor şi a bulevardelor,- iluminarea pe timp de noapte a acestor spaţii publice,- montarea de reflectoare pentru iluminatul artificial convenabil a faţadelor unor clăimportante, sau a monumentelor istorice şi memoriale,- realizarea unor locuri de odihnă şi promenadă, pentru facilitarea contactelor sociale,- realizarea de garduri vii,-

alte amenajări de înfrumuseţare şi revigorare a peisajului.Dintre toate aceste intervenţii, calitatea arhitecturii construcţiilor este un element fundamental, cnu poate lipsi dintr-un proces de reabilitare urbană complexă.

3. 2. - Convenţia Europeană a Peisajului

În ultimii ani, populaţia şi conducătorii au devenit conştienţi de importanţa peisajelor, prcreşterea sensibilităţii generale asupra problemelor mediului înconjurător şi datorită cerinţelcomunităţilor umane pentru un ambient plăcut şi cât mai reconfortant.

În realitate, calitatea mediului în care trăim este determinată într-o mare măsură de calitate

peisajului, perceput de oameni şi de către comunităţile umane.Calitatea peisajelor determină de asemenea în mare măsură şi calitatea vieţii oamenilor. Peisajeau valori care pot fi puse în circuitul public ale unor comunităţi sau ale unor zone teritoriale.

În trecut peisajul era considerat doar ceea ce percep oamenii, care posedă o anumită sensibilitate frumos, din mediul în care trăiesc.

În realitate, peisajul, fie el marin, montan, de podiş sau de câmpie – ori pe de altă parte peisurban sau rural reprezintă ansamblul configuraţiei mediului înconjurător, ambientul mai mult sau m puţin umanizat, care reprezintă scena şi decorul în care evoluăm.

Peisajul urban care se înfăţişează zilnic citadinilor poate avea un efect reconfortant, estetic şi tonicare să sporească dorinţa şi durata de viaţă a oamenilor, sau, dimpotrivă poate fi tern, rece, lipsit de vlag



contribuind, alături de alţă factori dăunători, precum poluarea, stresul, haosul circulaţiei, zgomotul, etc. instalarea aşa- numitei patologii urbane.

Peisajele rurale pot fi de asemenea variate, pline de culoare şi armonie, relevând o natuluxuriantă, în care casele şi gospodăriile oamenilor se integrează armonios şi firesc, fără a şoca, sauderegla echilibrele ecologice.

După câteva dezbateri şi întâlniri, din care ultima în 1999 la Florenţa, la care a participat şi

delegaţie din România, în luna octombrie, anul 2000, a fost definitivată şi adoptată Convenţia Europeana Peisajului, recomandată statelor europene şi difizată de către Consiliul Europei, la Strasbourg.Convenţia Europeană a Peisajului a fost ratificată de către Parlamentul României, în anul 200

prin Legea nr. 415.România urmează să întreprindă în continuare măsurile recomandate privind determinare

evaluarea, protecţia şi conservarea peisajelor, precum şi punerea lor în circuitul public de valori.Determinarea principalelor peisaje, precum şi asigurarea măsurilor de protecţie, conservare

ameliorare a lor, fac obiectul activităţilor specifice de amenajarea teritoriului şi de urbanism.Convenţia Europeană a peisajului cuprinde în preambul patru capitole, pe care le prezentăm

continuare:- Cap. 1 – defineşte obiectivele şi câmpul de aplicare al Convenţiei,

- Cap. 2 – enumeră măsurile necesare la nivel naţional,- Cap. 3 – prezintă bazele cooperării europene şi măsurile necesare la nivel internaţionainclusiv rolul Comitetului responsabil,- Cap. 4 – tratează procedura de adoptare a Convenţiei şi chestiuni conexe.

3.3. - Componentele peisajului.

Orice aşezare umană se întemeiază şi evoluează în cadrul unui sistem ecologic natural, pe carumanizează.

Influenţa omului asupra peisajului natural constituie ceea ce numim antropizare, procesartificializare a mediului de viaţă şi mai ales a circuitelor de transfer a materiei, energiei şi informaţiei.În perimetrul oraşului se disting diferite ansambluri construite, interferate în ecosistemul natu

iniţial.Peisajul natural devine un peisaj cultural, prin creaţiile umane, care îl potenţează, umanizându-l.În acest mod, putem descifra componentele principale ale peisajului urban ca fiind următoarele:

• reţeaua de habitate naturale situate în periurban, în jurul oraşului şi care participcompunerea peisajului urban, cum ar fi relieful, dealurile sau munţii ori pădurile din juoraşului;• reţeaua de habitate seminaturale (întreţinute de om), compusă din:- pădurile întreţinute şi îngrijite din zona periurbană,

- resturi din pădurile anterioare apariţiei oraşului, situate în perimetrul său,- parcuri semiamenajate,- grădini publice,- scuaruri, mici grădiniţe din curţile interioare ale ansamblurilor construite,- livezile şi viile din curţile gospodăriilor individuale, situate în general în afara zonei centra oraşului,- aliniamente plantate în lungul străzilor,

• reţeaua de habitate acvatice:- oglinzile de apă ( lacuri naturale sau amenajate, bălţi, lacuri de agrement, etc.),



- cursurile de apă: fluvii, râuri, canale de apă amenajate,• amenajările antropice pentru circulaţie auto de transport, formate din reţeaua de drumurstrăzi, poduri, viaducte, precum şi aleile şi trotuarele pietonale,• construcţiile şi ansamblurile construite: locuinţe, clădiri administrative, de comservicii, cultură, producţie, sănătate, educaţie, etc,• amenajările exterioare cu mobilier urban, iluminat exterior, reclame, etc.

Simplificarea prezentării amenajărilor antropice, realizate de către om pentru asigurarea condiţioptime de habitat, se datorează faptului că tipologia construcţiilor face obiectul altor discipline de studiu

3. 4. - Valorile peisajului sunt determinate de următoarele aspecte mai importante:- Calitatea vieţii, determinată de bunăstarea fizică şi mentală a oamenilor, de calitatconstrucţiilor şi amenajărilor, de nivelul veniturilor; o comunitate umană care se zbate sărăcie, în care lipsurile şi şomajul sunt la cote înalte, peisajul poate să nu aibe calitate, întrucnu există resursele necesare, sau conştiinţa umană în măsură a le utiliza;- Diversitatea peisajelor , determinată de specificul zonei, bogăţia şi varietatea biodiversităţmodul specific de existenţă a comunităţilor umane; astfel, în funcţie de relief şi zona geografi

pot exista peisaje litorale, deltaice, de podiş, de deal, de câmpie, montane, precum şi alte tipurcare nu se regăsesc la noi (de tundră, de taiga, de junglă, de pădure tropicală, etc.);- Valoarea culturală , specifică fiecărei colectivităţi, care include atât factorii naturali, cât creaţiile umane (amenajări şi construcţii), peisajele fiind determinate de natura sau de structuurbană sau rurală respectivă, cu valoare simbolică pentru locuitori;- Valoarea ştiinţifică , determinată de studiul funcţionării ecologice a naturii, a diferiteltipuri de sisteme ecologice, de unele specii rare, cu calităţi estetice – valoare relevată dstudiile şi cercetările naturaliştilor şi ecologilor; valoarea ştiinţifică este de asemenea relevadeopotrivă şi de elementele patrimoniului arheologic, istoric şi memorial al comunităţilor, cale oferă oglinda vie a evoluţiei lor în timp, trecutul senificativ conferind certitudine existenţactuale şi încredere în viitor;

- Valoarea economică a peisajelor, determinată de capacitatea lor de stimula dezvoltareconomică, a turismului, peisajul având şi o valoare economică intrinsecă şi veritabilă pentactivităţile umane;- Valoarea ecologică , determinată de complexul de relaţii existente şi perceptibile în peisadate de diferitele moduri de amenajare şi de utilizare a peisajelor de către comunităţile umancare locuiesc în zonă; valoarea ecologică se referă de asemenea şi la existenţa resurselnaturale de bază pentru existenţa populaţiilor, a capitalului natural, care trebuie conserva protejat şi ameliorat;

- Importanţa acordată peisajelor de către societate, prin locuitorii zonei, trecători svizitatorii acesteia. Gradul de sensibilitate, de cunoaştere şi de cultură, determină în mamăsură valoarea acordată de oameni peisajului în care locuiesc, sau pe care îl străbat;

3. 5. - Procesele care au loc în detrimentul peisajelor

Peisajele europene, în calitatea şi diversitatea lor, au fost generate de activităţile umane interacţiune cu natura. Transformările suferite de peisaje s-au datorat, fie unor cauze generate de naturfie activităţilor umane.

Aceste procese au avut aşadar la bază două cauze principale şi anume:- cauze naturale benefice sau catstrofice şi



- cauze de natură antropică, determinate numai de acţiunile agresive şi nechibzuite acomunităţilor umane.

Principalele cauze naturale sunt de natură catastrofică, legate de categorii de fenomene cum ar următoarele:

- cutremure de pământ, datorată migraţiei plăcilor tectonice,- inundaţiile de primăvară, cauzate de ploi abundente şi de durată îndelungată,

- alunecări de teren, cauzate în parte şi de ploi şi inundaţii, însoţite de infiltraţii în subsounde înmoaie rocile de bază, suprasaturând straturi de argilă, dizolvând roci calcaroase, etalunecări însoţite uneori de prăbuşiri;- alte cauze naturale.

Principalele procese de natură antropică, determinate exclusiv de activităţile umane, care nu suînsoţite de prevedere ecologică şi care afectează integritatea, calitatea şi autenticitatea peisajelor sunt:

- amploarea fenomenului de urbanizare şi urbanizarea excesivă, prin concentrarea populaţiumane, a clădirilor către densităţi excesive şi forme agresive, şocante, care nu respectă scaumană, precum şi expansiunea infrastructurilor de transport, care fragmentează, aglomerânzona;- dezvoltarea zonelor de depozitare şi activităţilor comerciale şi meşteşugăreşti din afa

oraşelor, adesea fără nici o preocupare faţă de calitatea peisajului, cu spaţii necontrolate, lipde igienă şi salubritate, etc.;- dezvoltarea excesivă a transporturilor şi infrastructurii energetice, cu tot felul de construcţşi amenajări, fără luarea în consideraţie a peisajului;- turismul de masă, care poate afecta negativ peisajul, prin numărul prea mare de turişti d perioadele libere, care depăşeşte capacitatea de suport ecologic, prin deteriorarea unor zone saspecii de vegetaţie, deteriorarea căilor de acces, etc.;- deteriorarea peisajelor rurale, de către fluxul mare de citadini, care la sfârşit de săptămân părăsesc oraşele, invadând efectiv zonele rurale, unde calitatea mediului a rămas superioamediului urban;- amploarea unor exploatări forestiere, de regulă prin aşa- numitele tăieri rase, care afecteasever echilibrul ecologic al zonei, determinând adesea alunecări de teren, care nu mai esconsolidat de rădăcinile copacilor;- incendiile de păduri, care fac ravagii în multe ţări din lume şi care provoacă şi o poluasuplimentară, deloc de neglijat;- monoculturile, care prezintă uniformitate şi nu au calităţile estetice, care să asigureanumită calitate minimă pentru peisajul în care sunt amplasate;- exploatarea minieră şi a resurselor solului, prin exploatări de suprafaţă şi abandonareacestora, fără a se readuce terenul la starea anterioară şi a se reface calitatea peisajului natural- abandonarea zonelor miniere de exploatare în subteran, fără a le reface;- calamităţile naturale datorate diferitelor cauze naturale, cum ar fi: eroziunea solulu

inundaţiile, alunecările de teren, etc.;- poluarea solului, a apei şi a aerului, datorate tehnologiilor poluante utilizate de om preocupat mai degrabă de creştere şi de profit, decât de calitatea mediului de viaţă dlocalităţi;- globalizarea economiei şi comerţul internaţional, care determină creşterea transporturilor utilizarea altor resurse atrase, produse în zone îndepărtate de centrele de prelucrare fabricaţie;

Dezvoltarea durabilă va trebui să găsească soluţiile necesare, adecvate - astfel încât să se asiguconservarea resurselor naturale şi a peisajelor şi pentru generaţiile prezente şi următoare.

Căile de acţiune vor face obiectul potenţialului de creativitate umană, deseori neutilizcorespunzător.



Calitatea peisajelor naturale şi culturale reprezintă unul din cele mai valoroase moşteniri pe catrebuie să le lăsăm generaţiilor viitoare.

3. 6. – Efecte negative majore ale crizei ecologice asupra peisajului

Criza ecologică este deja o relitate tragică, în care omenirea deja, din pacate, a intrat. Delanşată întreţinută de acţiunile nechibzuite ale omului, criza ecologică are asupra peisajului efecte dramatice.

Considerată a fi o adevărată criză culturală a omenirii, criza ecologică este determinată d poluarea provocată exclusiv de om a principalilor factori de mediu. Poluarea atmosferei reprezintă în pericolul cel mai mare, întrucât procesul a declanşat alte procese de deteriorare gravă şi se paireversibilă, cum ar fi subţierea stratului de ozon protector al vieţii şi încălzirea generală a climAcestea reprezintă dezastre majore ale umanităţii şi constituie semnale de alarmă pentru trezirea factorilde decizie naţionali şi mondiali. Combinarea diverşilor factori de poluare şi deteriorare a mediului poaconduce la efecte imprevizibile.

Încălzirea generală a climei va genera efecte în lanţ, dintre care cel mai sever va fi topire

gheţarilor din zonele polare şi creşterea nivelului oceanului planetar, având ca un alt efect în lainundarea unor insule şi zone litorale, unde se află concentrată cea mai mare parte a populaţiei globuluCriza ecologică şi poluarea atmosferei nu pot fi oprite prin diverse măsuri cosmetice.

Poluarea atmosferei este cauza fundamentală a dereglărilor climatice, precum şi a încălzigenerale a climei pe glob. Dereglările climatice generează uragane, furtuni şi inundaţii, afectând sevactivităţile umane şi habitatele.

De asemenea, tăierile rase de păduri, provoacă local condiţii de formare a unor torenţi, alunecari dteren, inundaţii şi distrugeri ale amenajărilor realizate de oameni, pentru habitatul lor. Chiar tăierile locade păduri, ca cele din sudul Olteniei, au condus la declanşarea şi amplificarea unor fenomene ddeşertificare în zonă, proces care trebuie oprit prin reîmpăduriri.

De altfel, sunt cunoscute procesele majore de deşertificare din nordul Chinei, cauza fiind depăşir

capacităţii de suport ecologic a ecosistemeleor naturale, datorată numărul prea mare de animale, care aepuizat şi distrus păşunile şi vegetaţia. Nu putem să facem abstracţie de aceste fenomene nefaste asupra peisajului, cu atât mai mult, c

cât, efectul lor negativ se poate manifesta la o scară mult mai mare în teritoriu, decât orice acţiune umanlocală.

Bibliografie:

- Carta Europeană a amenajării teritoriului, Strasbourg, 1984;- Agenda XXI , Rio de Janeiro, 1992;

- Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, em

de Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAHanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000,;- Convenţia Europeană a Peisajului, Strasbourg, 19.11.2001;- Lucrările Atelierului internaţional de lucru în domeniul peisajului, ECOVAST, Stupav24- 26 mai 2001,- Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România - perspececologică , Editura Tempus, Bucureşti, mai 2003;



Peisajul reprezintă un patrimoniu comu

indiferent de valoarea şi localizarea l

Protecţia peiasajului va netezi calea dezvoltării durabi

şi va fi, cu precădere, treaba arhitecţil

Capitolul 4PROTECŢIA PEISAJULUI

4. 1. - Principiile de acţiune care trebuie adoptate în procesul de conservare şi revigora peisajelor sunt :

- protecţia peisajelor nu trebuie concepută în antiteză cu dezvoltarea socio-economicabsolut necesară prosperităţii şi calităţii vieţii oamenilor din comunităţile urbane şi rurale;- protecţia activă a peisajelor trebuie inclusă în acţiunea oficială, prin promovarea un politici specifice şi prin întreţinerea corespunzătoare a calităţii şi integrităţii peisajelor;- dinamica administrării peisajelor trebuie să constituie o componentă a dezvoltării durabil

integrată şi corelată cu toate celelalte măsuri;- planificarea peisajelor trebuie să aibă loc, astfel încât calitatea acestora să fie prezervat prin măsuri specifice de amenajarea teritoriului, precum şi de protecţia mediului.

Toate aceste principii de acţiune trebuie să facă obiectul unor reglementări, politici şi programe dacţiune a autorităţilor centrale, zonale şi locale de protecţia mediului şi de amenajarea teritoriulucare să operaţionalizeze protecţia şi conservarea.Astfel, prin planurile de amenajarea teritoriului se pot delimita, pe baza unor criterii specific

principalele peisaje cu valoare incontestabilă, clasate a fi de importanţă naţională, sau zonală.De asemenea, autorităţile de protecţia mediului pot impune anumite condiţii de desfăşurare a un

activităţi umane, astfel încât să se asigure integritatea peisajelor şi ameliorarea lor, pentru care se pstabili şi facilităţi.

Principala măsură necesară pentru asigurarea revigorării peisajelor poate fi reconstrucţia ecologia acestora, pe baza unor proiecte.La întreţinerea peisajelor trebuie atrase organizaţiile neguvernamentale de protecţia mediului şi

dezvoltare durabilă.Prima măsură în cadrul procesului este cea de asigurare a curăţeniei şi întreţinerii curente

peisajelor, posibilă de realizat cu ajutorul ONG- urilor amintite şi în special cu participarea tineriliubitori de natură.

4.2. - Participanţii la acţiunile de protecţia şi ameliorarea peisajelor

Pentru a asigura protecţia şi ameliorarea peisajelor, este necesară o acţiune complexă, conjugată simultană, în parteneriat, a mai multor factori şi anume:- societatea civilă - populaţia locală, potrivit aspiraţiilor ei, prin participarea ei publică planificarea şi gestionarea teritoriului şi localităţii, în care se regăsesc şi peisaje valoroase;- autorităţile administraţiei publice locale, regionale şi naţionale, adică Primăriile oraşelor comunelor, Consiliile judeţene, Agenţiile de dezvoltare regională şi respectiv ministreimplicate, cum ar fi miniserul responsabil cu pădurile, apelor şi protecţia mediului. Acestea aresponsabilitatea privind protecţia peisajului, prima răspunzătoare rămânând însă, autoritat publică locală directă (Consiliul local), celelalte sprijinind protecţia pe care o asigură primărlocală. Autorităţile pot institui reguli de conservare, planifica resurse materiale şi financiare asigura evidenţa şi gestionarea activă a peisajelor, inclusiv controlul respectării regulilor;



- toţi proprietarii particulari, deţinători de terenuri, care fac obiectul unor peisaje. Dreptlor de proprietate este grevat de restricţiile impuse de autorităţi, care în ţările civilizate m bogate asigură şi compensarea neutilizării economice a respectivelor proprietăţi priv(necosirea fânului, netăierea arborilor din păduri, asigurarea accesului vizitatorilor etc.);- organizaţiile neguvernamentale de protecţia mediului, a patrimoniului cultural şi dezvoltare durabilă, organizaţiile de etnografie şi folclor, etc. Acestea pot lua în primire u

peisaj protejat, de care să aibă grijă, să asigure ghizi, să păstreze curăţenia, ajutând autorităţilocale, contra unor facilităţi (posibilitate de campare în construcţii uşoare, avizul pentstrângerea unor plante medicinale şi pentru culegerea unor fructe de pădure, etc);- organizaţii economice şi instituţii din zonă, care, prin profilul lor, au tangenţă cu peisajelrespectiv desfăşoară activităţi de producţie (ocoale silvice, asociaţii de agricultori screscători de animale), de cercetare, de învăţământ (şcoli, facultăţi), etc.;- autorităţile de nivel european, care au determinat şi adoptarea unei convenţii europene peisajului, pentru conservarea diversităţii naturale şi culturale a peisajului european, întrEuropă a unor naţiuni originale şi specifice.

Trebuie menţionat că, din practica mondială şi europeană, rezultă că statele care au peisaje binîntreţinute şi conservate sunt de regulă cele cu un înalt nivel de trai şi de civilizaţie, în care populaţ

respectă regulile de bună convieţuire şi fără a fi controlată şi sancţionată, ori recompensată în acest scop.În această situaţie, România mai are încă multe de făcut pentru a se înscrie şi în acest domeniu rândul normalităţii şi a accede în cadrul Uniunii Europene.

Totuşi, România are peste 400 000 de hectare de pădure virgină, o reţea bogată de rezervaţnaturale şi parcuri naţionale, dintre care trei sunt rezervaţii ale biosferei, numeroase pajişti şi păşuni îstare bună, munţii deosebit de frumoşi, sate pitoreşti răsfirate pe dealuri şi câmpii, obiceiuri tradiţionavaloroase, fapt remarcabil, apreciat şi de specialiştii şi turiştii străini.

Dacă avem în vedere că peste tot se întâlnesc şi diverse monumente istorice, arheologice memoriale, culminând cu monumentele înscrise în patrimoniul mondial UNESCO şi centrele istorice aoraşelor vechi (Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş, etc.) precum şi construcţii moderne reuşite, putem vorde existenţa unei reţele naţionale de peisaje culturale cel puţin agreabile.

Pe drumul României de integrare în Europa, se reglementează treptat toate domeniile, inclusiv ccu privire la peisaje.Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 230, din 4 martie 2003 (Monitor Of. Nr. 190/26.03.2003),

au delimitat şi stabilit măsurile de administrare a rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale rezervaţiilor naturale, de natura celor înscrise în Legea nr. 5/2000, privind aprobarea Planului amenajarea teritoriului naţional, secţiunea a treia, Zone Protejate (naturale).

De asemenea, însăşi Uniunea Europeană mai are de stabilit anumite norme cu privire la peisajcărora abia acum, după anul 2000, le-a venit rândul.

Astfel, unul dintre principalele documente adoptate pe plan european sunt Principiile directoa pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, emise la Hanovra, Germania, în an2000, cu prilejul Conferinţei Europene a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT

întruniri care au loc periodic.Aceste principii au în vedere şi măsuri pentru protecţia peisajelor, pornind de la necesitatdelimitării în planurile de amenajarea teritoriului a principalelor macropeisaje protejate şi continuând determinarea întregii reţele de peisaje culturale, precum şi a traseelor cultural turistice, pentru turiştromâni şi străini.

4. 3. - Implicarea publicului în protecţia peisajului.

Toţi cetăţenii sunt preocupaţi de calitatea peisajului, pentru că acesta are un impact asupra vielor.

Calitatea peisajului este afectată pozitiv sau negativ de activitatea sau de inactivitatea oamenilor.



Autorităţile publice pot stabili reguli în folosirea proprietăţilor, pentru îmbunătăţirea peisajelor.Publicul trebuie să participe la întregul proces de identificare, evaluare, protejare, gestiu

dinamică şi planificarea peisajelor.Participarea poate fi încurajată prin informare publică, mass-media şi educaţie la toate nivelele.Este necesară şi instruirea instituţiilor publice şi organizaţiilor reprezentative, care să poată astf

evalua şi administra peisajele.

În acest scop, măsurile revin guvernelor, ministerelor şi organizaţiilor care se ocupă de amenajarteritoriului, de protecţia mediului, de managementul proprietăţii funciare şi de managementul turistic.Programul de educaţie trebuie să vizeze ca scop, formarea copiilor şi tinerilor spre a deve

cetăţeni conştienţi, sensibili şi responsabili, în privinţa importanţei protecţiei mediului şi a peisajului.Autorităţile locale trebuie să fie cele care aplică efectiv strategia de protecţie şi de ameliorare

peisajului, prin consilieri locali şi regionali specializaţi, experţi independenţi, reprezentanţi ai societăcivile, ai grupurilor interesate, reprezentanţi ai locuitorilor şi alţii.

Numeroasele organizaţii neguvernamentale care se ocupă de protecţia mediului ar putea şi ar trebsă se implice mai mult în acţiunile concrete de conservarea, protecţia şi ameliorarea peisajelor, cunoscânfaptul că tinerii sunt şi ei una din principalele categorii de consumatori ai peisajului, de beneficiari valorilor sale.

Toţi aceşti actori, autorităţi şi populaţie, trebuie să acţioneze în parteriat public- privat, în vedererealizării obiectivelor comune privind peisajul.Întărirea sensibilizării publicului, a organizaţiilor private şi a colectivităţilor locale, în privin

valorii peisajelor, a importanţei lor economice, a modificărilor acestora, ca şi a posibilităţilor conservare, ameliorare şi dezvoltare, este una din principalele măsuri adoptate cu prilejul ConferinţEuropene a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului, de la Hanovra, din anul 2000, când s-aaprobat şi Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a Europei.

4. 4. - Studierea, identificarea şi evaluarea peisajelor.

Implementarea procesului dezvoltării durabile presupune între altele iniţierea unor cercetări studii la toate nivelele pentru descifrarea problematicii peisajelor. Nu există o metodă universală confirmată pentru identificarea, studierea şi evaluarea peisajelo

dar cunoaşterea şi experienţa altora pot fi de folos. Cooperarea regională şi europeană poate fi de folos, catât mai mult în determinarea unor peisaje de importanţă mare, europeană.

În procesul de identificare a peisajelor pot fi utilizaţi diferiţi termeni, cum ar fi:- tipuri majore de peisaj european, care sunt recunoscute datorită caracterului lor autentireprezentativ şi unic ( păduri combinate, peisaje terasate, cămpuri deschise, văile unor râuzone urbane şi periurbane, zone mlăştinoase, etc.);- unităţile spaţiale ale peisajului cu caracteristici omogene, la nivel local şi regional;- zone de peisaje speciale, protejate prin măsuri instituite (păduri virgine, etc.).

În perioada 24-26 mai 2001, la Stupava a avut loc un atelier de lucru în domeniul peisajuluorganizat de către ECOVAST (Organizaţia Consiliului Europei pentru dezvoltarea satelor şi oraşelomici).

Cu acest prilej s-au discutat problemele legate de peisaje. Astfel, în ceea ce priveşte identificar peisajelor, s-a constatat ca :

- peisajul este oriunde în jurul nostru,- peisajul are o anumită semnificaţie pentru noi,- există un interes public şi politic crescând pentru peisaje în Europa,- această aspiraţie s-a concretizat în Convenţia Europeană a Peisajului.

Ţelul Convenţiei este de a face pe oamenii din Europa să fie atenţi asupra peisajului în calocuiesc, pentru a-l conserva şi menţine, sau ameliora, în scopul creşterii calităţii vieţii lor.



Cetăţenii pot avea iniţiativa în acest sens.Primul pas este acela de a identifica specificul peisajului, proces pe care-l pot face cetăţenii însăş

asistaţi şi de specialişti.Procesul nu este foarte complicat. Se caută a se depista unităţile peisagistice, care pot fi,

exemplu:- un câmp semănat,

- o pădure,- valea unui râu,- un sat dintre dealuri,- un ansamblu urban distinct, etc.

Ideea unităţii peisagistice foloseşte pentru ca oamenii să-şi concentreze atenţia asupra zonei în calocuiesc, care-i interesează, sau pe care o străbat. Peisajul trebuie privit, simţit şi gândit.

Fiecare peisaj poate fi perceput ca o relaţionare de factori naturali şi umani.Evaluarea peisajului cuprinde câteva etape şi anume: o temă dată, o contemplare a peisajulu

descrierea detailată şi o documentaţie scrisă şi desenată sau fotografiată.Straturile peisajului sunt în număr de zece şi anume:

1- geologia de suprafaţă,

2- climatul zonei,3- forma terenului sau geomorfologia,4- solul, de regulă acoperit cu vegetaţie,5- acoperirea terenului cu vegetaţie diversă, arbori, arbuşti sau gazon, pajişti sau păşunconstrucţii sau ale amenajări create de om,6- agricultura şi silvicultura, care sunt activităţi umane ce asigură o parte din produsenecesare pentru traiul populaţiei,7- casele şi localităţile, realizate de om pentru habitatul său, inclusiv vestigiile unor perioavechi, cu semnificaţie pentru locuitori (monumente istorice),8- alţi factori, cum ar fi: fabrici, cariere, unităţi militare, linii electrice, infrastructura turisticetc.,

9- caracteristicile istorice ale naturii şi localităţilor,10- sentimente şi asocieri, care conduc la o evaluare specială.

Evaluarea peisajelor este esenţială pentru stabilirea corectă a măsurilor practice de gestionaresponsabilă, de protecţie şi de planificare corespunzătoare specificului şi caracteristicilor acestora.

Evaluarea se face după criterii obiective, comparate, funcţie de diversitatea acestora, atribuită către locuitori.

Evaluarea presupune determinarea trăsăturilor specifice ale peisajului, care, dacă sunt rarnecesită o protecţie specială, în vederea conservării lor, în starea autentică, specifică.

Suita de valori atribuită de localnici peisajelor locale, poate face obiectul unor dezbateri publicasistate şi de specialişti, la care pot fi invitate autorităţile.

În cadrul acestor dialoguri, se pot stabili măsurile convergente şi conjugate, la care să participe to

cei interesaţi.Studierea şi evaluarea generală a peisajelor, analiza proprietăţilor lor, a ecosistemelor peisager

a influenţelor cărora le sunt supuse şi a modificărilor care rezultă de aici, definirea şi aplicareobiectivelor de calitate peisageră – reprezintă una din principalele măsuri prevăzute în Principiidirectoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, adoptate în anul 2000, Hanovra, în Germania, cu prilejul CEMAT (Conferinţa Europeană a Miniştrilor Amenajării Teritoriului)



4. 5. - Măsuri necesare pentru realizarea obiectivelor de protecţie

În realizarea protecţiei peisajelor sunt necesare următoarele măsuri conjugate şi care ar trebrealizate consecvent, de către toţi actorii implicaţi şi interesaţi, într-un parteneriat strategic, pe termelung:

- instruirea şi educaţia publicului, prin programe speciale, începând din învăţământ

preşcolar, până la învăţămânul universitar şi chiar postuniversitar;- consolidarea resurselor destinate instruirii, identificării şi evaluării peisajelor, în sens permanetizării lor, spre a nu se deturna către alte interese;- educaţia elementară în familie a copiilor de la cea mai fragedă vârstă asupra valoril peisajului şi pentru respectarea acestora;- cunoaşterea de către populaţie a măsurilor luate pentru: dezvoltarea cercetării şi instruir protecţia activă, gestiunea dinamică şi planificarea peisajelor, stimulente financiare şi fiscastatute speciale de protecţie (similare zonelor protejate);- cooperarea internaţională în protecţia activă, administrarea dinamică şi planificar peisajelor şi implementarea Convenţiei Europene a Peisajului;- integrarea amenajării peisagere în amenajarea teritoriului, precum şi în politici

sectoriale de dezvoltare economică şi socială, urbană, a infrastructurii, de agricultură, mediu şi de cultură, întrucât toate au efecte directe sau indirecte asupra peisajului . Aceasmăsură a fost prevăzută în Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială a continentuleuropean, emise la Hanovra, în anul 2000;- o altă măsură luată cu acelaşi prilej a fost: punerea în aplicare a politicilor integraorientate simultan către protecţia, gestionarea şi amenajarea peisajelor;- luarea în considerare a amenajării peisagere în cadrul programelor internaţionalreprezintă o măsură prevăzută în Principiile directoare adoptate în anul 2000, la Hanovra, dcătre miniştrii responsabili cu amenajarea teritoriului.

Peisajul trebuie recunoscut ca fiind o componentă esenţială a cadrului de viaţă a populaţiei, precuşi ca o expresie cuprinzătoate a diversităţii patrimoniului ei comun, natural şi cultural, fundament

identităţii fiecărei comunităţi umane, urbane sau rurale.Acesta este şi motivul, pentru care, calitatea vieţii depinde, în mare măsură şi de calitatea şi d

protecţia peisajului.Programele lansate în anii 2002 – 2003, privind O Românie Frumoasă , sau România Curată –

trebui conjugate cu toate celelalte programe de dezvoltare, de investiţii şi de protecţia mediului şi patrimoniului cultural.

La astfel de programe, trebuie găsite forme viabile de conlucrare în parteneriat public- privaastfel încât, practic, întreaga populaţie să participe la reabilitarea peisajului în care trăieşte. În condiţiiunui buget sărac, fără conlucrarea tuturor forţelor, nu se pot realiza proiecte complexe, care să namelioreze cadrul de viaţă cotidian.

4.6. Protecţia activă şi administrarea peisajelor

Acestea sunt activităţi specifice care au ca scop realizarea obiectivelor menţionate anterior prin:- încurajarea activităţilor de protecţie, administrare şi planificare a peisajului,- stabilirea trăsăturilor şi calităţilor fiecărui peisaj,- instrumentele necesare pentru realizarea obiectivelor,- întocmirea planurilor principalelor peisaje.



Se înţelege aici că delimitarea peisajelor poate fi realizată corespunzător numai prin intermedi planurilor de amenajarea teritoriului sau de urbansim, care în plus beneficiază şi de regulamencorespunzătoare de gestiune.

Din păcate, o astfel de acţiune lipseşte din preocuparea autorităţilor adminstraţiei publice centraşi locale din România, care nu au aproape nici un fel de preocupare pentru protecţia peisajului, deşi toa politicile sectoriale de dezvoltare au un impact direct sau indirect cu calitatea peisajului.

Există însă o serie de măsuri care trebuie îndeplinite de către autorităţi, cu sprijinul celorlalţi actoimplicaţi şi interesaţi, ori responsabili şi anume.

Asupra peisajelor, este necesar, să fie îndeplinite, următoarele acţiuni mai importante:- evaluarea peisajului, necesară şi pentru a determina zonele ce necesită protecţie,- protejarea peisajului, sau ale caracteristicilor sale mai importante,- administrarea peisajului în sensul activităţilor care l-au creat şi care continuă şi- amenajarea peisajului, pentru a-l ameliora şi introduce în circuitul public de valori.

De regulă, peisajele valoroase au fost recunoscute, mai întâi de către scriitori, de pictori şi de aoameni de artă sau de cultură, sensibili la frumos, întrucât aceste peisaje conferă specific şi personalitazonei sau locului, exprimând culturi locale diverse şi specifice.

De asemenea, poeţii cântă peisajul în creaţiile lor, relevând frumuseţea naturii pentru ceilaloameni. Populaţia recunoaşte aceste peisaje, iar autorităţile au datoria să ia şi unele măsuri de protecţie de conservare.

Planificarea peisajelor nu înseamnă altceva decât delimitarea lor prin planurile urbanistice sau amenajarea teritoriului şi propunerea unor măsuri de conservare şi ameliorare a acestora. Peisajele zonaau ajutat dintotdeauna la constituirea culturilor locale, zonale şi naţionale.

Reabilitarea peisajelor necesită şi reconstrucţia lor ecologică. O asemenea acţiune complexă nu poate realiza decât prin cooperarea interdisciplinară a specialiştilor şi prin conlucrare în parteneriat.

Administrarea dinamică a peisajului presupune supravegherea şi corectarea disfuncţiilor apăruca urmare a apariţiei unor riscuri naturale şi antropice, care pot degrada peisajul.

Autorităţile administraţiei publice locale au şi aici un rol principal, cel puţin în coordonare

acţiunilor, chiar dacă există şi roluri jucate de societatea civilă organizată.

Bibliografie:

- Carta Europeană a amenajării teritoriului, Strasbourg, 1984;- Convenţia Europeană a Peisajului, Strasbourg, 19.11.2001;- Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului europeadoptate la Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriu(CEMAT), Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000;



Cu cât omul s-a îndepărtat de integrarea sa echilibrată în natu

cu atât ambianţa lui fizică devenea mai dăunătoa

( Simonds J. O., 1961, în Peisagistic

Capitolul 5

ARHITECTURA PEISAJULUI

5. 1. - Peisaj natural şi peisaj amenajat

Peisajul natural este alcătuit din elemente naturale nemodificate de către om. Constituindcomponentă importantă a mediului fizic, peisajul natural reprezintă un patrimoniu natural care asiguconservarea vieţii şi naturii sălbatice, în regim natural, în cadrul ecosistemelor naturale. Adesea, aces

peisaje sunt deosebit de frumoase, prezentând dealuri domoale împădurite, văi cu pajişti verzi, pâlcuri pădure de foiase ori de conifere etc. Uneori însă, peisajul natural poate prezenta elemente dezagreabilcum ar fi povârnişuri dezgolite, arbori doborâţi sau tăiaţi, alunecări de teren, vegetaţie săracă şi uscată, vde râuri degradate de torenţi şi aluviuni etc. Datorită faptului că omul a pătruns până în cele mîndepărtate zone ale globului, peisajele naturale, sălbatice, total necălcate de om sunt din ce în ce mai rarÎntr-un peisaj natural frumos, intervenţiile umane trebuie să integreze armonios creaţiile realizate, astfîncât peisajul să capete noi valenţe, fiind pus în valoare.

Peisajul amenajat comportă înlăturarea aspectelor negative şi nedorite, corectând astfel imaginşi aspectul iniţial. Peisajul poate fi amenajat în diferite grade de intervenţie umană. Astfel, intervenţiidiscrete şi limitate, cum sunt întreţinerea unei păduri, a unui parc amenajat, a unei grădini publice, menţecosistemul respectiv în starea de seminatural. Culturile agricole sunt intervenţii mai drastice, surveni

prin simplificarea biocenozei, în sensul de înlăturare a unor specii vegetale, în avantajul dezvoltării unsingure, sau a două specii, care reprezintă cultura dorită de agricultor. Acestea sunt habitate seminaturalSpre deosebire de ele, aşezările umane reprezintă habitate artificiale, create şi întreţinute aproape exculsde către om. Calitatea peisajului rural sau urban depinde de capacitatea comunităţii de a-şi amenaambientul în mod agreabil.

Convenţia Europeană a Peisajului a determinat părăsirea viziunii exclusiv elitiste a peisajulu prezentând importanţa studierii celor două categorii majore, total diferite, de peisaj şi anume: a peisajelremarcabile şi a celor degradate, urâte. Primele trebuie puse în valoare, conservate şi întreţinute sprerămâne în circuitul public de valori, iar cele degradate - reabilitate funcţional şi estetic.

În perioada de tranziţie de după 1990, în multe zone din România, teritoriul a fost urâţit de instaltehnologice industriale degradate şi părăsite, de halde de steril, de depozite neamenajate de deşeuri, cari

de piatră şi nisip, spaţii libere neamenajate etc. Toate acestea trebuie luate în vizor, pentru proiectereconstrucţie ecologică.În funcţie de configuraţia geografică a teritoriului, peisajul poate fi: de şes, de deal, de podiş,

munte sau alpin, de deltă, de litoral etc. Dacă suntem în aşezări umane, avem peisajul urban sau rurDintre acestea, câteva tipuri de peisaj sunt prezentate în acest capitol, cu specificul şi particularităţile lor.

5. 2. - Arhitectură şi peisaj

Problema esenţială a arhitecturii româneşti este să-şi regăsească autenticitatea ei, puctul plecare pentru intrarea în arhitectura universală. Nu se poate face operă valabilă, fără un punct fix



sprijin, fără clarificarea şi acceptarea unor sensuri comunitare funciare ale plastcii noastre arhitectura fără conştiinţa că întreaga spiritualitate, întreaga cultură românească trebuie să se găsească întrupatăopera arhitecturală (Joja C, 1984).

Arhitectura civilă urbană de mică şi medie dimensiune şi cea ţărănească, care face majoritaconstrucţiilor din toate timpurile este cea care compune peisajul urban şi rural cotidian şi omniprezent.

Nu doar monumentele religioase şi palatele de mari dimensiuni, care sunt în număr mic, une

simbolizând mai mult forţa financiară a unor dictatori, decât valori, trebuie tratate în manualele de istoriateria arhitecturii. Deosebirile spirituale şi specificul cultural al naţiunilor se desprinde mai degrabă arhitectura civilă diferită, cu expresivitate specifică.

Iar peisajul cultural al aşezărilor umane respective este exprimat mai curând prin clădirile civilelocuit, decât prin catedrala sau palatul seniorului, obiective singulare, chiar dacă reuşite, ori cu valoaresimbol.

Expresivitatea peisajului arhitectural nu se obţine printr-o multitudine de elemente şi detalii, ci, mdegrabă, prin cizelarea şi perfecţionarea proporţiilor cu câteva elemente funcţionale esenţiale, cum sstâlpul, grinda, balustrada, acoperişul. Timp de milenii, arhitectura casei de locuit a evoluat treptat şi firecătre pefecţiunea proporţiilor. Atraşi şi eclipsaţi de dimensiunile şi bogăţiile decorative ale catedralelo palatelor, am încetat să vedem, să simţim bogăţia plastică şi poetică, expresivitatea extraordinară a case

mici. Nu poţi, ca arhitect să nu simţi poezia şi magia subtilă a arhitecturii tradiţionale ţărănşti, pe care, lipsă de înţelegere, sau datorită educaţiei noastre, o categorisim cu uşurinţă, doar pitorească.

Ca să ne apropiem de muzică, o ascultăm repetat, cu răbdare, în dorinţa de a o înţelege. Spdeosebire de muzică, arhitectura ni se înfăţişează dintrodată, cu toată puterea ei expresivă, impacrămânând obsedant şi totalitar. Pentru a-i înţelege mesajul ei simfonic, discursul liric, trebuie să mergîn jurul şi înăuntrul ei, lăsându-ne pradă magiei ei binefăcătoare (Joja C., 1984).

Orice operă de artă acţionează asupra noastră, atâta vreme cât o privim, dar de arhitectură putem scăpa, suntem prinşi în ea, ca într-o plasă. Peisajul nostru înconjurător este plin de arhitectură,care o respirăm, ne dă sens vieţii, ne dă gustul eternităţii, ne luminează când este pură şi ne întuneatunci când nu este decât construcţie (Joja C., 1984).

Realizările valoroase ale arhitecturii moderne cristalizează în ele spiritualitatea epocii noastreevoluţia culturală a omenirii. Trăind în blocurile tip, nu putem să nu preţuim vechile oraşe, pline personalitate, exprimând spiritualitatea comunităţii şi lipsite de greşeli plastice. Ambientul lor, peisajuaerul care se degajă este, prin valorile tradiţiei, reluate de modernismul valoros, de o calitate superioaValorile perene ale arhitecturii româneşti sunt foarte apropiate de cele ale arhitecturii moderne, cum numarhitectura japoneză şi chineză o mai face.

Arhitectura modernă şi-a pierdut substanţa şi poezia ei care o umaniza, devenind obositoamonotonă şi simplistă. Originalitatea cu orice preţ, căutată de reformişti, denotă faptul că aceştia au ufuncţia primordială a arhitecturii, care este spirituală, urmărind confortul spiritual, înaintea celui material

A trăi şi a creia în actualitate nu înseamnă a te rupe de tradiţie, ci de a îmbogăţi tradiţia cu atitudini de viaţă. Simplificarea este de fapt concentrarea extremă a sensurilor, a spiritualităţii de nea

Şcoala de arhitectură trebuie să fie însuşirea tradiţiei, a voalorilor spirituale specifice, alături îndemânarea de exprimare spaţială (Joja C., 1984).Putem aprecia, aşa cum sublinia şi acest fin analist a arhitecturii tradiţionale româneşti, care e

Constantin Joja, că arhitectura reflectă concepţia etică, estetică şi metafizică a fiecărui popor, întrega specificitate, indiferent de mijloacele tehnice şi materiale existente. Iar arhitectura ţărănească şdezvoltat, vreme de milenii, sistemele ei expresive şi le-a rafinat, până au ajuns la o simplitate expresiv supremă (Joja C., 1989).

Iar peisajul nostru rural ori urban, este marcat fundamental, de creaţia de arhitectură, a diverse perioade trecute. De pildă, arhitectura sacră a simbolizat cerinţele sufleteşti ale fiecărei comunităţi umane

Dar arhitectura modernă nu trebuie să cadă în greşeala de a globaliza stilurile şi epocile, într- babilon. Nu poţi face simbioze ale mai multor stiluri distincte şi evoluate.



Poţi face, cum subliniază arhitectul modern Kysho Kurokava, simbioze între trecut şi viitor, învalori stilistice zonale şi idei cu valoare globală, dar nu poţi mixta oricum şi orice. El subliniază adevărde multe ori uitat şi anume că oraşul şi casa au valoare egală şi se includ reciproc, la fel ca individul societatea (Kisho Kurokawa, 1985).

Arhitectura modernă ilustrează apogeul şi estetica tehnicităţii, dar a pierdut armoniile şi poe geometriei (Joja C., 1989). De aceea, ea nu are valoarea, pe care ar trebui să şi-o tragă din tradiţie, păstrâ

poezia geometriei şi armoniile esenţiale.5. 3. – Oraşul grădină

Oraşul grădină este legat de numele lui Ebenezer Howard (1850 – 1928), un vizionar social, car propus reconstrucţia completă a societăţii capitaliste, prin realizarea unor oraşe grădină, cu comunivoluntare, cooperative de citadini, care să se autoguverneze. Howard nu a fost un urbanism obişnuit, cgreşit l-au considerat unii. El nu a dorit să creeze oraşe mici, izolate, ci a mers pe soluţia co-urbanizării,sute de mii şi chiar milioane de locuitori.

Peter Hall publică, în anul 1996, cartea Oraşele de mâine: o istorie intelectuală a urbanismului secolul XX, tradusă în limba română de Laurenţiu Stoica, trei ani mai târziu şi apărută în anul 1999. Auto

descrie tipuri de oraşe şi, în contextul acestui discurs despre peisagistică, am considerat utilă prezentaideilor sale despre oraşul grădină .Howard combină cele mai bune trăsături ale mediului urban şi rural, într-un nou tip de aşez

umană, oraşul – sat . Mai întâi, un grup de iniţiatori cumpărau pământ, aducând cu ei şi câteva fabrmuncitorii acestora urmând a-şi face case aici. Oraşul grădină urma să aibe un număr limitat de locuitocirca 32000, care urmau să trăiască pe o suprafaţă de maxim 1000 de acri de pământ. În jurul său urmase planteze o centură verde, de cinci ori mai mare decât suprafaţa locuibilă a oraşului, care să fie proprietatea companiei, ce cumpărase terenurile. După terminarea primului oraş grădină, la o anumdistanţă s-ar construi al doilea, până la realizarea unei reţele de oraşe grădină, având anumite specializfiecare. Fiecare din oraşe ar fi autonom, bucurându-se de libertate, dar ele ar coopera.. Aceasta este parde scenariu şi de strcură.

Desigur însă, că o astfel de rezolvare ideală, ar creea peisaje urbane de o calitate incontestabilă, fa mai vorbi de celelalte avantaje economice şi sociale.Avantajul fundamental al oraşului grădină ar fi acela, că ar fi şi înconjurat de o vegetaţie foresticoncludentă, în măsură să asigure calitatea aerului, precum şi un climat tonic, reconfortant, locuitosimţindu-se aici, ca într-o staţiune balneo- climaterică.

Howard nu a fost doar un visător, ci şi un om de acţiune. Planul său se putea realiza progresivfără riscuri. Primul său oraş grădină s-a născut la 35 de mile de Londra, la Letchworth, iar al doileaHampstead, prin anul 1903. După diverse grutăţi, mai ale în perioada războaielor mondiale, oraşul a atforma sa finală în anii 60, cu ajutorul lui Unwin şi Parker. Aceştia au continuat să-I aplice ideile Howard. Mişcarea oraşul grădină a creeat şi o asociaţie activă, unde proiectele erau dezbătute cu localnşi cu specialiştii.

Se pare că ideile lui Howard au trecut oceanul în Europa, dar ele au fost înţelese greşit, ajungândse la cartiere suburbii grădină, ceea ce era altceva. Germania totuşi a împărtăşit corect ideea, încercând aplice, în câteva cazuri, organizând şi o mişcare pentru oraşul grădină.

Impresia covârşitoare a oraşului grădină englez este aceea de calm.Scepticii nu cred că oraşul grădină este alcătuit din blocuri, dar ar trebui să vadă oraşul grăd

Siemensstadt, care funcţionează bine, pentru că se află pe mâini bune, ca şi Romerstadt. Londra descongestionat prin cele opt oraşe grădină, realizate în jurul ei.

Încercând o concluzie, oraşul ar trebui să ofere oamenilor fericire şi o viaţă bună.Acest ideal nu este imposibil de atins şi nu credem că este o utopie. Dar sunt foarte mulţi facto

care trebuie să se conjuge către îndeplinirea acestui scop şi treaba e mai complexă.



De pildă, dacă totul este proiectat şi realizat ca la carte, iar conducerea oraşului nu ecorespunzătoare, totul se poate nărui într-un mandat.

Oraşul nou trebuie să rămână un oraş viu, dinamic, adaptat vremurilor, dar cu măsură, moderni permanent, dar cu bun simţ şi talent.

Dece să determinăm mereu pe citadini să părăsească oraşul în week end, sau sa meargă la odihnăalte… oraşe.

Credem într-un proces benefic treptat de reabilitare complexă urbană, care să transforme oraşnoastre în ceea ce trebuie şi merită să devină: în oaze de cultură şi de odihnă, fără a le ştirbi cu nimic rode incubator economic pentru zona de influenţă. Rămâne doar ca viitoarele guverne să înţeleagă şiadopte un program de reabilitare, croit pe termen lung, cu etape, resurse şi obiective.

5. 4. - Peisajul urban

Peisajul urban este perceput în intravilanul oraşelor, destinat habitatului urban al citadinilor,decor de viaţă a ambientului urban.

Habitatul reprezintă locul în care trăieşte o populaţie, în mod natural. Ameliorarea habitatu

presupune îmbunătăţirea condiţiilor de locuire.Ambientul constituie mediul apropiat omului, mediul natural şi construit, aflat direct în contactfiinţa umană (dicţionarul englez). Dicţionarul francez Little – defineşte ambientul, ca ceea ce există ş petrece în jur. Cu alte cuvinte, ambientul este ceea ce ne înconjoară din mediul în care trăim.

Ambientul mai este definit, ca fiind mediul în mijlocul căruia se află cineva, mediul înconjurător. Dicţionarul de ecologie S. U. A. defineşte ambientul uman, drept totalitatea factorilor fizcare acţionează asupra populaţiei umane, în mediul său apropiat, natural sau construit. Dicţionarulecologie Oxford – defineşte ambientul, ca fiind totalitatea factorilor, care predomină într-un mediu natusau construit.

În România, este folosit curent termenul de ambianţă, ambientul fiind termen francez, preluavocabularul românesc.

În crearea unei ambianţe corespunzătoare, colaborarea cu natura nu este numai importantă,chiar indispensabilă (Saarinen Eliel, arh., 1948).Estetica ambientală este calitatea ambientului de a avea însuşiri estetice, de a oferi frumuse

sănătate, vigoare şi optimism. Estetica ambientală constituie o disciplină de studiu pentru arhitecţi.Calitatea vieţii este determinată, în mare măsură, de efectul estetic pe care un peisaj natur

combinat cu creaţii umane, cu construcţii şi amenajări, îl produce asupra comunităţii umane.Omul realizează o simbioză, mai mult sau mai puţin reuşită, a inserţiilor sale construite cu med

natural existent. Soluţia de principiu este de a căuta echilibrul om – mediul său natural, orice evadare acest adevăr, constituind o himeră, ce este grabnic pedepsită, considera arhitectul francez Le Corbusier. pedeapsa o va primi chiar omul.

Percepţia peisajului urban este realizată de către toţi citadinii, dar, desigur că gradul de sensibilit

a lor diferă, în funcţie de gradul de cultură şi de instruire, de modul lor de viaţă, care poate fi, mai mult mai puţin în acord cu cu natura din care fac parte.Un om de artă, pictor, poet sau muzician, fiind educat şi inspirat, percepe cu uşurinţă frumuse

peisajului din ambientul său, precum şi eventualele corecţii necesare pentru ameliorare.Un om îndrăgostit vede numai frumuseţea peisajului în care se mişcă. Iar un arhitect, ca artist

totodată tehnician, ar trebui să vadă în mod realist totul aşa cum este, precum şi cam ce ar trebui fă pentru înfrumuseţarea peisajului.

Analiza unui peisaj presupune atât sensibilitatea necesară, cât şi cunoştinţe tehnice, privintervenţiile posibile.



De regulă, peisajul oferit privitorului care parcurge o stradă, un traseu prin oraş, ar trebui să agreabil, echilibrat şi frumos. Cu cât omul s-a îndepărtat de integrarea sa echilibrată în natură, cu aambianţa lui fizică devenea mai dăunătoare, sublinia autorul Peisagisticii ( Simonds J. O., 1961).

În Australia, colonelul Light a propus pentru Adelaide, ideea că, odată ce un oraş a crescut destulmult, ar trebui începută construcţia unui al doilea oraş, separat de primul, printr-o centură verde, ceealansa ideea de oraş social, recunoscută ulterior de Howard.

El preia de la un contemporan ideea ca o comunitate să cumpere teren arabil, la preţul lui redusvaloarea agricolă, pe care apoi să-şi construiască un oraş, ridicând astfel valoarea terenului, cu diferevalorică achitându-şi o parte din lucrările de construire a caselor şi dotărilor.

Se înţelege de la sine, că un astfel de oraş nou, ar fi croit de la început, destul de aerisit, cu puternic sistem coerent de habitate naturale, ca reţea în cuprinsul său. Calitatea peisajului urban astobţinut ar putea fi superioară.

Cu atât mai mult, atributul de urban, ar trebui onorat, de la început, aşa cum se cuvine.Arhitectul Constantin Joja descria sugestiv, în cărţile sale, frumuseţea peisajului urban. Când

ştiut să se transforme în suite de pieţe, cu străzi înguste sau late, în şes sau în pantă, cu cotituri savanunghiuri noi de vedere şi perspective variate la orice pas, oraşele au devenit medii creatoare, stimulatoadar oraşul modern a pierdut această calitate, înfundându-se în monotonia străzilor drepte

uniformizându-şi casele. Urbanistica modernă, imitând damierul antic la o scară uriaşă, a distrus oraşca entitate spiruituală şi coloană vertebrală a unui popor (Joja C., 1984).De altfel, blocurile tip nu au istorie, n-au farmec, n-au suflet şi nici frumuseţe, existând toa

şansele, ca ele să nu aibă nici viitor (Ionaşcu Gh., 1991).Percepţia, analiza şi intervenţia în peisajul urban nu se poate rezuma numai la aspect

compoziţionale, volumetrice. Pentru că, până la urmă, important nu este neapărat cum e alcătuit oraşcât mai ales, cum se simt în el locuitorii săi. Calitatea ambientului urban şi a peisajului oferit sunt elemefundamentale.

Trăirile oferite citadinilor, de ansamblurile natural- construit, depăşesc simpla fizică a dispungeometrice a construcţiilor. Calea realistă conduce incontestabil spre folosirea cu maximă grijă a spaţii prielnice care ne stau la îndemână, puse la dispoziţie de natura însăşi, pe care nici pe departe nu ştim să

folosim în mod judicios (Gusti G., 1974).Intervenţiile în peisajul urban sunt numeroase, dar, important pentru arhitecţi, este ceea ce pot faei. Astfel, intervenţiile ar trebui grupate pe grupe de actori şi anume:• Funcţionarii publici din compartimentele de urbanism a Consiilor locale, pot avea iniţiativa în iniţie

şi promovarea unor programe şi proiecte privind:- curăţenia spaţiilor publice, a străzilor, trotuarelor, spaţiilor verzi şi a terenurilor libere,- reabilitarea tuturor plantaţiilor şi asigurarea unor specii adecvate ca şi culoare, coronament, aspe

pentru toate anotimpurile,- reabilitarea oglizilor de apă, stătătoare sau curgătoare,- reabilitarea tuturor drumurilor şi a aleilor pietonale şi reglementarea circulaţiei şi a parcajelor, în func

de trafic şi de numărul de autovehicole,

- asigurarea realizării de garaje, supra şi subterane, la capacitatea necesară,- reabilitarea tuturor clădirilor publice, a calcanelor vizibile din locuri publice, în culori calde, pastel,

evitarea culorilor tari, stridente, a reclamelor exagerate,- sprijinirea locuitorilor în realizarea reabilitării propriilor locuinţe (credite etc.),- realizarea unor intervenţii pentru crearea de perspective variate, interesante, agreabile, inclusiv p

acoperirea vederii către locuri inestetice, dezagreabile,- asigurarea dotării spaţiilor publice cu mobilier stradal de calitate,- reabilitarea modernă a pieţelor civice de promenadă, contacte sociale etc.,- alte lucrări necesare.• Arhitecţii proiectanţi pot avea în vedere următoarele deziderate:



- Inventarierea locurilor uitate din perimetrul urban, a clădirilor valoroase, cu realizarea unor proiectereintroducerea lor benefică în ambientul urban,

- Amenajarea peisagistică de calitate a spaţiilor publice, cum sunt pieţele de promenadă şi de contasociale ale oraşului,

- Amenajarea peisagistică a parcurilor, grădinilor publice şi a scuarurilor, ori chiar a aliniamente plantate adiacente arterelor oraşului,

- Realizarea, în soluţii de calitate, stabilite eventual prin concurs, a tuturor proiectelor de ameliorar peisajelor urbane,

- Analiza perspectivelor necorespunzătoare, care se deschid din diferite unghiuri de vedere şi corectaimaginilor negative, prin noi construcţii şi amenajări, ori prin mobilier urban adecvat şi decorarea ufaţade informe sau anoste,

Peisajul urban necesită, de regulă, o supraveghere permanentă, o intervenţie gradată, în funcţiecerinţe, de oportunităţi şi de resursele potenţiale.

În cadrul strategiei de dezvoltare şi reabilitare a aşezărilor urbane, peisajul oraşului ar putea să substanţial îmbunătăţit, dacă s-ar adopta următoarele deziderate:

- conservarea vocaţiei rezidenţiale a oraşului,- încurajarea diversităţii moduilor de locuire,- evitarea segregării sociale a locuitorilor,- fluidizarea circulaţiei intravilane,- menţinerea în limitele stabilităţii a echilibrului ecologic global, prin conservarea habitate

seminaturale (spaţii plantate şi oglinzi de apă).Pentru mediul rural, problematica peisajului este alta, deşi unele elemente comune – se regăsesc.

5. 5. - Peisajul rural

Cunoscut ca fiind prima formă de aşezare umană, satul a apărut odată cu apariţia agriculturii, prim sistem coerent de locuire umană. Habitatul rural a premers şi determinat apariţia habitatului urban.

Satul se integrează organic în mediul natural, fiind armonizat ecologic cu natura înconjurătoare, mmult decât oraşul.

Satul este o aşezare umană care primeşte şi menţine amprenta teritoriului, în care este situamediului natural pre-existent, spre deosebire de oraş, care modifică radical peisajul, în care s-a edificat.

Percepţia peisajului rural reprezintă, de regulă, o încântare pentru privitor.Construcţiile din sat sunt integrate peisajului şi naturii pe care o umanizează şi o potenţează. E

apar ca fiind înnecate în verdeaţă, intercalate între pomi şi arbori, printre grădini, vii şi livezi.Veşnicia s-a născut la sat , susţinea Lucian Blaga.Satul are ca nucleu economic de bază – gospodăria rurală de tip integrat. Orice gospodar

produce, de regulă, cam tot ce are nevoie pentru traiul zilnic, în gospodăria proprie.Înflorirea satului şi bogăţia lui este determinată şi condiţionată de prosperitatea fiecărei gospod

ţărăneşti.Satul se găseşte sub formă de crâng , atunci când este compus doar din câteva case, sub forma u

cătun, când are 15-40 de case sau sub forma unui sat propriuzis, dacă are mai multe gospodării rurale.Peisajul rural este, de regulă, un peisaj tradiţional. Majoritatea caselor dispun de spaţiul intermed

ilustrat de prispa sau cerdacul casei, care realizează trecerea gradată între exterior şi interiorul caselocuit.



Componentele teritoriale ale satului sunt vatra de sat şi moşia sau ţarina, care se îngemăneazintercondiţionează reciproc, formând un singur fenomen socio-economic complex.

Moşia ori ţarina constituie baza de resurse naturale a satului, iar vatra oferă condiţii penamplasarea gospodăriilor individuale.

Peisajul rural trebuie conservat şi revigorat, prin renaşterea şi consolidarea gospodăriilor ţărănde tip integrat.

Degradarea peisajului rural s-a produs în anumite locuri, datorită sărăciei şi pauperizării zonerurale, survenită atât în fostul regim, prin comasarea şi restrângerea nefuncţională a perimetrului acestucât şi după anul 1989, datorită fărâmiţării culturilor agricole şi lipsa de perspectivă, care a condus părăsirea şi de popularea satelor.

Fenomenul de depopulare a fost mai accentuat în zonele de munte, care suferă de handicapnaturale şi sociale, iar în unele zone, ca în Ardeal, multe sate locuite de saşi, au fost părăsite de aceştia.

Intervenţiile necesare pentru păstrarea şi revigorarea peisajului rural nu necesită altceva derevigorarea activităţilor economice tradiţionale, cum sunt cultivarea pământului şi creşterea animale precum şi cele de prelucrare a produselor astfel obţinute, care să se facă cu participarea locuitorilor la proşi nu prin vânzarea lor ca simple materii prime, la preţuri derizorii oferite de agenţii economici.

Introducerea obiectelor de folosinţă îndelungată şi mecanizarea unor lucrări agricole, survenite

elemente de modernizare a vieţii satului contemporan, nu trebuie să împiedice cu nimic, păstraelementelor de arhitectură rurală tradiţională, a elementelor etnografice şi folclorice, a obiceiurilormeşteşugurilor tradiţionale, precum şi a artei populare.

Totodată, modernizarea satului românesc nu este neapărat sinonimă cu urbanizarea lui. Doar unsate mai mari, centre de comună, în care activităţile de producţie şi servicii s-au amplificat, pot deveni perspectivă oraşe, printr-o urbanizare echilibrată şi bine dozată.

În prezent (2003) în România există un număr de circa 13268 de sate, grupate administrativ în 26de comune.

O şansă nouă în dezvoltarea şi modernizarea satelor este turismul rural, agoturismul, care valorif potenţialul natural şi cultural al zonelor rurale, precum şi frumuseţea peisajului rural.

Valorificarea resurselor naturale prelucrate din gospodăriile ţărăneşti prin turism rural – asigur

nouă cale de prosperitate a gospodăriei rurale.Turismul rural reprezintă o activitate economică complementară agriculturii, veniturile obţinute pensiuni, fiind reinvestite în baza materială a gospodăriei de primire turistică.

Arhitectura ţărănească, cea sacră şi urbană sunt compatibile între ele, pentru că, deşi cu scopdiferite, sunt expresia aceleiaşi structuri sufleteşti şi naţionale, a comunităţii care le-a dat naştere (Joja 1989).

Peisajul cultural românesc este parcat fundamental de o arhitectură originală, unitară, în diversitaei, despre care străinii afirmă că este altceva, că adică are o identitate aparte. Ea se încadrează cel marmonios în natura amplasamentului, care este peisajul subcarpatic. Creaţiile de arhitectură care îmbogăţ peisajul autohton, sunt autentice, îndelung cizelate şi cristalizate din preistorie şi conţin ritmuri, proporstructuri ingenioase, care sunt simboluri ale unei puternice culturi şi civilizaţii spirituale şi materiale (Pă

Silvia, 2003).

5. 6. – Peisajul montan

Peisajul montan este un peisaj specific, îndrăgit de majoritatea oamenilor, datărită unor facdiverşi, care-l fac interesant, variat, diferit de alte peisaje, iar adesea sau uneori, inedit.

Principala calitate a peisajului montan este dată de calitatea mediului natural, de regulă nepolureconfortant şi cu calităţi estetice distincte.

Din trecut se cunoaşte apetenţa oamenilor pentru a merge la munte, unde întotdeauna aerul ecurat, vegetaţia bogată, apele curate şi limpezi, iar oamenii destinşi. Casele şi gospodăriile sunt innecat



vegetaţie, iar grădinile, fâneţele şi pajiştile dau o imagine îndrăgită, adesea de preferat, faţă de peisaurban.

Faţă de peisajul oferit de prezenţa mării şi a plajei, când ambientul este plăcut, numai când esoare şi timp frumos, la munte te simţi bine pe orice vreme, deoarece aerul este întotdeauna curat, ozoiar natura sălbatecă se dezvoltă în legea ei, armonios şi plăcut, chiar fără voia sau intevenţia omului. Potocmai acesta este secretul, neintervenţia omului, care, de multe ori, strică.

Poeţii au cântat în odele lor muntele, pictorii au pictat în aceste zone, iar turiştii s-au recreatmunte.Izvoarele limpezi, apele şi cascadele năvalnice, alături de arborii stufoşi, dau o imagine plăcută, c

îndeamnă la drumeţie şi la popas în mijlocul naturii.Majoritatea parcurilor naţionale şi naturale, a rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii se a

amplasate în zonele montane.Aici găseşti specii unice de floră şi de faună, lacuri glaciare, crevase, vulcani, văi minunate şi cre

alpine spectaculoase. Din aceste motive, aceste elemnte de patrimoniu au fost incluse în aşa numitele z protejate naturale, sau, cum se exprimă naturaliştii arii protejate.

În România, prin Legea nr. 5 din anul 2000, au fost instituite oficial câteva sute de zone natur protejate.

De curând, în Europa şi în lume, se vorbeşte, din ce în ce mai mult, despre dreptul la diferenţzonelor montane, a comunităţilor umane de aici. Acest drept a fost chiar recunoscut de autorităOrganizaţiei Naţiunilor Unite, ca şi de Comunitatea Europeană. Argumentul pentru care zonele montaneavea acest drept rezidă în faptul că la munte, viaţa locuitorilor este mult mai grea, faţă de celelalte zgeografice.

Diferenţa de altitudine, drumurile şi potecile în pantă, factorii meteorologici adesea agresavalanşele, alunecările de teren, torenţii şi viiturile generate de ploi şi furtuni, eroziunea solului, acolo uscade efectivul de animale, care întreţin paşunile şi fâneţele – reprezintă tot atâţia factori, care conferă numitul drept la diferenţă .

De altfel, studiile economiştilor şi sociologilor au condus la descoperirea adevărului că, în zmontană, locuitorii muncesc de două ori mai mult şi mai greu, pentru acelaşi câştig, faţă de cei din zona

câmpie.Din acest motiv, muntele trebuie ajutat, adică locuitorii din zona de munte au nevoie de ajutostatului.

Ei oferă resurse adesea unice pentru celelalte zone teritoriale, dar suferă handicapurile naturspecifice. Iar datorită sărăciei, muntenii suferă şi handicapuri economice şi sociale.

Frumuseţea muntelui, a peisajului montan este astfel însoţită de probleme.Percepţia peisajului montan se realizează numai de pe traseul drumurilor de munte sau potecilor.Acestea au, de regulă marcaje cu precizarea unor date strict necesare. În anumite puncte ale trasee

turistice se deschid, către piscuri, ori catre văile intramontane, perspective inedite, interesantespectaculoase.

Aceste locuri, din care se deschid perspective interesante, se numesc puncte de bell-vedere.

Uneori, drumurile de munte forestiere sunt utilizate şi de către turişti. Pădurile traversate po păduri de protecţie (a mediului), dar sunt şi păduri de producţie forestieră.Peisajul montan agreabil trebuie conservat, deoarece el se poate deteriora. Factorii care pot deteri

peisajul montan pot fi de ordin natural sau antropic.Astfel, condiţiile meteorologice nefavorabile pot provoca torenţi, avalanşe şi alunecări de stâ

pietre sau de teren, care provoacă adevărate răni în peisaj.Activităţile umane pot distruge un peisaj montan, prin trasarea unor linii de înaltă tensiune, c

necesită tăierea unor porţiuni de pădure, prin exploatări de minereuri în cariere de suprafaţă, sau pconstrucţii hidroenergetice.

De aceea, înainte de proiectarea unor astfel de lucrări, legea prevede necesitatea determinimpactelor negative potenţiale, pentru măsuri de compensare.



Peisajul montan este punctat benefic de casele muntenilor, în şirate pe dealuri, pe coline şi în văi.Este necesară păstrarea arhitecturii tradiţionale din zona montană, care constituie forme decantate

secole de trăire şi evoluţie culturală a oamenilor înfrăţiţi cu muntele.Modernismele gratuite şi agresive nu-şi au locul la munte.Aici arhitectul, constructorul şi urbanismul îşi dau examenul meseriei lor, pentru că originalita

gratuită te poate costa.

5. 7. - Măsuri internaţionale.

Convenţia Europeană a Peisajului a fost adoptată la Florenţa, la 20 octombrie 2000, prin ConsiliEuropei, de către reprezentanţi ai Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei, împreună cdelegaţi ai autorităţilor guvernamentale şi neguvernamentale din statele Europei.

În anul următor, 2001, Convenţia a fost adoptată oficial de către Consiliul Europei, în Franţa, Strasbourg.

Convenţia instituie cooperarea transfrontalieră şi transnaţională între state, în vederea conservăşi reabilitării peisajelor.

Comitetul European pentru peisaje va acţiona în viitor pentru:- implementarea Convenţiei,- intocmirea unei liste a peisajelor europene, stabilind anticipat criteriile,- stabilirea unei mărci de calitate a autorităţilor locale şi regionale, prin intermediul unconsiliu pentru marca calităţii peisajului european, ce va lua fiinţă.

Oraşele istorice, centrele istorice, siturile arheologice şi istorice sunt de natură a fi considera peisaje culturale importante pentru comunităţile umane.

Astfel, centrele istorice ale vechilor oraşe au fost propuse pentru reabilitare, în cadrul Programul Naţional O Românie Frumoasă, lansat oficial în anul 2002 şi care va face obiectul unor finanţări exterdin cadrul Programelor P.N.U.D.

Din acest motiv, ele ar trebui să facă obiectul finanţării în cadrul unor programe internaţional

inclusiv şi mai ales din Fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene.Finanţarea internă este însă condiţionată, după cum se ştie, de o finanţare internă de la bugetul stat, care să demonstreze practic voinţa politică centrală şi locală de a realiza măsurile declarate.

Luarea în considerare a amenajării peisagere în cadrul programelor internaţionale, reprezintă altfel, una din măsurile stabilite la Hanovra, în anul 2000, fiind înscrisă în Principiile directoare pentdezvoltarea teritorială durabilă a statelor Europei.

Este de menţionat faptul că, documentul Convenţia Europeană a Peisajului este, la rândul săconsiderat ca fiind complementar celorlalte instrumente juridice adoptate pe plan european anterior, dmai ales celor, cu referire la patrimoniu, sub diversele sale forme şi anume:

- Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, natural şi cultural , adoptala Paris, la 16 noiembrie 1972;

- Convenţia Consiliului Europei privind conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural Europei, adoptată la Berna, la 19 septembrie 1979;- Convenţia Consiliului Europei pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural europeasemnată la Grenada, la 3 octombrie 1985;- Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia patrimoniului arheologic, adoptată Valletta, la 16 ianuarie 1992;

Fiecare din convenţii presupune programe, care pot cuprinde acţiuni cu efecte comune cu cenecesare pentru protecţia peisajului.

În ultimul capitol, X, se prezintă clasificările şi reglementările europene şi mondiale mimportante, privind zonele protejate şi peisajul.



Important este ca acţiunile să fie convergente şi congruente, spre a conduce în final la un medmai sănătos pentru oameni, la un mediu nedeteriorat şi reabilitat în tot ce are mai valoros, spre a asiguun habitat uman cât mai agreabil şi reconfortant.

Bibliografie:

• Joja Constantin, Actualitatea tradiţiei arhitecturale româneşti, Editura tehnică, Bucureşti, 1984;• Joja Constantin, Arhitectura românească în context european, Editura tehnică, Bucureşti, 1989;• Ionaşcu Gheorghe, Satul şi dezvoltarea rurală , în Calitatea vieţii, nr. 3-4/1995;• Ionaşcu Gheorghe, Turismul rural – o şansă pentru România, (comunicare difuzată de Divizia pen

mediu şi habitat a Comitetului pentru Aşezări Umane, în lb. engleză), Geneva, 1993;• Peter Hall, Oraşele de mâine, o istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX , traducere, Editura

Educaţional, Bucureşti, 1999;• Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea durabilă a zonei montane, în Academica, Anul XI, nr. 12 (12

octombrie 2000, Editura Casa Academiei, Bucureşti;- Convenţia Europeană a Peisajului, Strasbourg, 19.11.2001;- Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului europeadoptate la Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriu(CEMAT), Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000,- Legea nr. 575/2001, privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţion secţiunea a V-a, Zone de risc natural;

• Ionaşcu Gheorghe, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002;• Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectivă ecologi

Editura Tempus, Bucureşti, 2003;• Iliescu Ana Felicia, Arhitectură peisageră, Editura Ceres, Bucureşti, 2003.• Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003;



Vegetaţia este plămânul verde al Pământu

Capitolul 6

PROBLEMATICA VEGETAŢIEI ÎN PEISAGISTICĂ

6. 1. - Problematica vegetaţiei.

Vegetaţia a reprezentat precondiţia apariţiei, existenţei şi dezvoltării populaţiilor animale. Utilizmineralele din sol şi lumina soarelui, prin fotosinteză, plantele cresc şi se înmulţesc, producând biomcare constituie hrana fundamentală a majorităţii animalelor.Plantele extrag şi consumă în permanenţă bioxidul de carbon din atmosferă şi emit oxigenul necesar vieDe aceea, prezenţa vegetaţiei în oraşe este foarte importantă, ea purificând aerul din bazinul său atmosferAsupra vegetaţiei din oraşe există însă o permanentă presiune, care se manifestă atât din partea autorităţil

cât şi de către populaţie. Pe locul unor spaţii verzi, ce par a nu folosi suficient terenul şi valoarea sa, careoraşe se ridică adesea la sume astronomice, se ridică noi construcţii, care aglomeraeză şi mai mult spaurban, nelăsându-l să respire.Ori, prezenţa vegetaţiei în oraşe şi a unor spaţii libere, este necesară tocmai pentru asigurarea unui ambi plăcut şi reconfortant pentru locuire.Clădirile nu trebuie să se aglomereze în spaţiul oraşului progresiv şi la nesfârşit. Există o limită fizicăchiar una psihică pentru individ şi pentru populaţia umană dintr-un oraş.Urbanismul ecologic al anilor care vin va trebui să stabilească reguli mai severe în ceea ce privedensitatea optimă a infrastructurilor urbane, cu luarea în consideraţie a cerinţelor ecologice fundamentaleconfortului psihic al omului.Dozarea vegetaţiei în oraşe se planifică şi se poate gestiona corespunzător prin intermediul planuri

urbanistice, care reprezintă instrumentul principal pentru gestionarea corespunzătoare şi responsabiloraşului.De asemenea, planurile urbanistice pot stabili prin regulament o anumită protecţie, dorită, asupra acestocare poate merge până la un statut de zonă protejată locală, non-edificandi.Din păcate, puţini edili utilizează astăzi astfel de sisteme de protecţie, care pot garanta conservarea anumitelor spaţii verzi din oraşe.Dezvoltarea durabilă, care terptat va fi instituţionalizată prin măsuri inclusiv legale - va conduce treptaun accent mai mare pe caliatatea mediului urban, calitate inseparabilă de prezenţa unei reţele coerentecontinui de habitate seminaturale în perimetrul urban.Prezenţa unor cursuri şi oglinzi de apă vor trebui speculate la maximum, prin amenajări antropice adecvacare să le pună în valoare şi mai ales să le menţină în circuitul public de valori ale oraşului, în intere

asigurării unui ambient cât mai plăcut şi reconfortant pentru citadini. Nu doar monumentele istorice ale oraşului sau zestrea lui de construcţii sunt importante, ci şi reţeauahabitate naturale, care menţin un peisaj reconfortant şi agreabil pentru locuitori, capabil să le redea acestvigoare şi optimism.

6. 2. - Funcţiile vegetaţiei

Vegetaţia urbană are o serie de funcţii fundamentale , care o recomandă a fi prezentă, în cât mai mmăsură în perimetrul urban.



Aceste funcţii asigură vigoarea fizică şi psihică a celor care locuiesc în mediul respectiv, împiedicâapariţia şi dezvoltarea fenomenelor de stres, îmbolnăviri mintale, sau a patologiei urbane cu aria eiafecţiuni, despre care se vorbeşte din ce în ce mai des şi mai mult.

Principalele funcţii ale vegetaţiei prezente în aşezările umane sunt următoarele :

- întreţinerea fluxurilor naturale, a ciclurilor bio- geo- chimice din perimetrul localităţii, ceea ce asigu permananţa, productivitatea şi stabilitatea biodiversităţii în aşezările umane şi mai ales urbane;

- purificarea aerului prin extragerea permanentă a dioxidului de carbon (CO2) şi emisia de oxigen, necevieţii animalelor şi oamenilor;

- purificarea aerului prin absorbţia prafului, a noxelor şi a pulberilor, ceea ce are un efect reconfort pentru locuitori;

- ionizarea aerului prin intermediul particulelor de apă, care fie se evaporă din oglinzile de apă ale oraşulfie se pulverizează prin intermediul unor fântâni arteziene, amenajate în marile intersecţii, ori în zone

trafic intens;- menţinerea umidităţii aerului atmosferic, la nivele compatibile cu asigurarea unui ambient cât mai plăcevitându-se asfixia proprie perioadelor caniculare, precum şi uscăciunea unor perioade mai friguroase ;

- atragerea păsărilor (cântătoare) şi a altor vietăţi ce formează lanţurile trofice necesare conservăvegetaţiei;

- funcţia de recreere, estetico- peisagistică, cu influenţă binefăcătoare complexă asupra tonusului individşi colectiv;

- alte funcţii auxiliare, de agrementare a spaţiului destinat pentru locuire.Aşa cum am arătat, vegetaţia din aşezări, din oraşe - formează, împreună cu oglinzile de apă aşa numithabitate naturale, sau mai corect spus, habitatele seminaturale, întrucât ele sunt îngrijite şi intreţinutecătre om.Omul le asigură energia necesară prin întreţinerea curentă, prin stropirea cu apă în perioadele secetoacurăţarea uscăturilor şi prin alte intervenţii (îngrăşăminte naturale, insecticide etc.).Interacţiunea sistemelor de spaţii verzi se manifestă atât cu apa din aşezări, cât şi cu ceilalţi factorimediu şi anume cu solul şi cu aerul.Acţiunea conjugată a acestora are un efect determinant asupra climei oraşului şi a microclimatului unzone funcţionale, în care îşi fac prezenţa benefică.

6.3. – Rolul major al vegetaţiei

Vegetaţia este alcătuită din totalitatea speciilor de plante şi arbori, constituind, împreună populaţiile animale, unul dintre cei cinci factori de mediu, alături de sol, apă, aer şi aşezări umane.

Vegetaţia are un rol fundamental în menţinerea echilibrului ecologic al planetei, în primul rând pabsorbţia bioxidului de carbon din atmosferă şi emisia de oxigen, necesar vieţii animalelor şi oamenilor.În condiţiile în care emisiile de CO2 cresc peste capacitatea vegetaţiei de a le absorbi, gazul se acumuleîn atmosferă, creind efectul de seră, ridicând temperatura şi dereglând echilibrul ecologic din ecosisteme



Pe glob, din păcate, vegetaţia s-a redus mereu, prin tăierea pădurilor, pentru valorificarea economiclemnului. Adesea, populaţia valorifică această resursă, datorită sărăciei şi lipsei altor resurse.Tăierea şi incendierea pădurilor reduce biodiversitatea planetei şi concomitent – capacitatea ei de a abso bioxidul de carbon excedentar din atmosferă şi de a emite oxigenul necesar vieţii, agravând dezastecologic.Prin arderile industriale de combustibili fosili (murdari), în atmosferă se degajă de circa zece ori mai m

carbon, decât se fixează în mod natural în plantele terestre.Restituirea carbonului sub formă de dioxid de carbon (CO2) creşte într-un ritm exponenţial.În aceste condiţii, rolul vegetaţiei devine fundamental, pentru echilibrarea mediului dereglat. Se impudacă nu creşterea suprafeţelor împădurite, cel puţin menţinerea suprafeţelor existente.În structura funcţional-ecologică a teritoriului, zonele împădurite care formează ecosistemele forestiere aimportantă fundamentală în asigurarea echilibrului ecologic al ecosferei terestre, în purificarea aeruatmosferic, în conservarea resurselor de apă şi în combaterea deşertificării, degradării terenurilor şsecetei.Agenda 21 cuprinde şi problematica dezvoltării durabile a pădurilor şi silviculturii în următoarele capitolcap. 11 – Combaterea despăduririlor,cap. 12 – Combaterea deşertificării şi a secetei,

cap. 13 – Dezvoltarea montană durabilă şicap. 15 – Conservarea diversităţii biologiceCu acelasi prilej, în cadrul Samit-ului de la Rio au fost adoptate următoarele documente oficiale:Convenţia privind biodiversitatea,Convenţia cadru a Naţiunilor Unite referitoare la schimbările climatice,Declaraţia de principii referitoare la păduri.Toate aceste documente vizează protecţia , conservarea şi gestionarea responsabilă a zonelor forestiere şifost preluate în cea mai mare parte în legislaţia românească.Silvicultura poartă o mare răspundere pentru conservarea, regenerarea şi valorificarea chibzuită a resurseforestiere, pădurea constituind un factor fundamental al mediului. O poziţie tranşantă şi fermă se impu pentru viitor.

Dezvoltarea durabilă constituie o cu totul altfel de dezvoltare, care comportă schimbarea radicalmentalităţilor, renunţarea la concepţia de vânător a omului faţă de resurse, concepţie retrogradă de factantropocentrică şi adoptarea unei concepţii moderne, mai benefică pentru natură, pentru om şi mediuanume concepţia ecocentrică.Amenajarea complexă a teritoriului constituie un instrument de gestionare responsabilă a zonefuncţionale diverse , întrucât armonizează interesele şi politicile sectoriale, cu politicile locale şi centraleLa baza acestor preocupări stă Carta Europeană a Amenajării Teritoriului, în care unul din cele paobiective fundamentale îl constituie protecţia mediului şi a resurselor.Zonele forestiere reprezintă, după cum se ştie plămânul verde al planetei, cu rol esenţial în asiguragenerală a calităţii mediului.Una din problemele care stau în atenţia activităţii de amenajarea teritoriului este problematica priv

conservarea diversitătii biologice, a pădurilor, toate planurile respective realizând delimitarea prin studiispecialitate prealabile a zonelor împădurite, iar regulamentele de gestionare aferente planurilor stabilmăsurile generale pentru conservarea acestora, în spiritul dezvoltării durabile.De remarcat că după avizare şi aprobare, aceste planuri constituie un instrument de gospodărirteritoriului, aflat permanent la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale.Din punct de vedere ecologic dezvoltarea durabilă a pădurilor şi silviculturii comportă preocupaorganizată, sistematică şi responsabilă pentru:conservarea şi reconstrucţia ecologică a pădurilor existente,creşterea suprafeţelor împădurite din perimetrul naţional,



promovarea silviculturii culesului, adică preluarea şi valorificarea doar a surplusului de produse ale pădua tuturor resurselor regenerabile, care se pierd anual, în limita cerinţelor menţinerii echilibrului ecologicecosistemelor forestiere,gestionarea responsabilă a zonelor forestiere, planificarea fizică a teritoriului şi armonizarea dezvoltării silviculturii cu celelalte activităţi umane.

Prin urmare, rolul vegetaţiei este crucial, inclusiv în localităţi, unde se cer aplicate diverse iniţiative publde amplificare a zonelor plantate şi verzi.

6. 4. - Presiunea asupra naturii din oraşe

Recapitulând, putem distinge coexistenţa organică a elementelor mediului natural cu creaţiile umane, males acolo unde, s-a manifestat o grijă orientată adecvat pentru acest rezultat.Există însă un fenomen negativ, care se manifestă în mod frecvent în oraşe şi anume, presiunea tutuactorilor urbani pentru ocuparea spaţiilor libere, dar mai ales a spaţiilor verzi cu noi construcţii.Terenul liber, fiind din ce în ce mai redus şi din ce în ce mai scump, se urmăreşte utilizarea lui cât m

profitabilă economic, deci ocuparea lui, până la ultima parcelă disponibilă din intravilan.Astfel, începând cu edilii şi cu proprietarii de terenuri situate în intravilan, toată lumea doreşteconstruiască pe terenurile libere, chiar dacă acestea adăpostesc un parc, o grădină publică ori pur şi simun scuar.Desigur argumentele logice există, mai ales pentru că, prezenţa utilităţilor adiacente necesare (reţelealimentare cu apă, de canalizare, de gaze naturale, de energie electrică, reţele de telefonie, etc.) constitun avantaj.

În mod intuitiv în oraş, toţi alungă sau înlătură, direct sau indirect vegetaţia, ocupând terenurlibere de construcţii şi împiedicând astfel menţinerea unei reţele de habitate naturale suficient consistente, care să poată asigura ambientul corespunzător unui habitat uman de calitate, integrat armonnaturii primordiale.

De asemenea, este preferabil să construieşti în intravilan, pentru a nu ocupa teren agricol fertil, nece pentru agricultură, în afara oraşului.Dar aceste soluţii trebuie oprite atunci când, se atacă reţeua minimă de spaţii verzi din zonele centrale şi zonele rezidenţiale, care asigură microcliamtul minim necesare, agreabil şi calitatea ambientului urban.Orice exagerare în acest sens este dăunătoare populaţiei urbane şi ar trebui oprită de autorităresponsabile cu urbanismul.Calitatea aerului depinde în mod vital de abundenţa şi calitatea vegetaţiei din petrimetrul intravilanului.Planul urbanistic trebuie să propună atât grafic, cât şi prin regulamentul său anexă - reţeaua optimă de spverzi şi oglinzi de apă, în măsură să asigure prin ambientul creat un mediu agreabil pentru locuire urbanăCu atât mai mult, cu cât oraşul, care-şi arogă urbanitatea sa, trebuie să aibe o ştachetă de calitate a viechiar mai ridicată decât satul, din punct de vedere a ambientului uman.

Arhitecţii urbanişti încearcă, cu ocazia elaborării planurilor urbanistice, să prezerve terenurile libere pena le destina unor oaze naturale în intravilan.Ulterior însă presiunea unor agenţi economici, capabili a oferi finanţări şi noi locuri de muncă convioficialităţile ca să renunţe la aceste terenuri, pe care le cedează progresiv noilor investitori, care oferă şareale de dezvoltare economică a urbei respective.Astfel, se ajunge chiar la conjugarea intereselor de grup cu alte interese imediate a populaţieiautorităţilor, aşa fel încât, până la urmă, nimeni nu mai susţine păstrarea spaţiilor verzi din oraş, aspect capare drept lipsit de interes, faţă de alte interese imediate, economice.



6. 5. - Organizarea vegetaţiei în oraşe.

Concepţia modernă utilizează conceptul de sistem de habitate naturale, întrucât prezenţa unor aşa numzone verzi, izolate, care nu sunt legate într-un sistem coerent, continuu şi persistent, conducedeteriorarea, dealtfel arhi-cunoscută a vegetaţiei din oraşe.Soluţia de organizare a vegetaţiei în oraşe este crearea unui sistem mozaicat, legat şi nu menţinerea u

pete izolate.Concepţia ecologică consideră că privit de sus oraşul trebuie să se prezinte ca o mare continuă de verdeaîn care ansamblurile construite să se vadă ca nişte insule, pentru ca natura să fie şi aici prezentă concludşi nu doar simbolic.Prezenţa dezolantă a arborilor izolaţi, situaţi la distanţă mare unul de altul, din lungul bulevardelor, cherîntr-un grătar metalic, care lasă terenul să respire şi apa să pătrundă doar pe un metru pătrat şi înconjude hectare de beton şi de asfalt, care vara se încinge ucigător, sufocându-i, poate fi înlocuită cu benzi vecontinui, cu alveole cu mobilier urban, pentru mici răgazuri ori popasuri ale pietonilor din trafic, carerecunosc şi se opresc.În procesul viitor de reabilitare a oraşelor, reconsiderarea vegetaţiei şi consolidarea habitatelor seminaturdin oraşe, va constitui una din principalele intervenţii cu efect benefic foarte important pentru ameliora

viitoare a calităţii mediului urban.Varietatea modurilor de amenajare funcţional- spaţială a spaţiilor cu vegetaţie din localităţi a fost studide specialişti, între care o contribuţie importantă a adus-o Duvigneaud, care în anul 1971 publică şi o cartPrincipalele tipuri de vegetaţie şi moduri de amenajare prezentate de autor, ca modele pentru mediul urbşi rural, au rămas în mare cam aceleaşi, chiar dacă modul de dispunere a lor s-a diversificat.În oraşe, în spaţiile publice, în perimetrul unor scuaruri, grădini publice, sau în cadrul aliniamente plantate, sau peluze verzi, se amenajează deseori straturi sau covoare florale, cu specii de flori aclimatizzonei respective, în culori vii şi armonizate, care agrementează şi înfrumuseţează aceste spaţii.Atunci când este posibil, se recomandă realizarea unor oglinzi şi cursuri artificiale de apă. Un exempinteresant îl constituie în acest sens oraşul Freibourg.Important este ca ele să fie întreţinute corespunzător, să fie date în primire asociaţiilor de proprietari

locuinţe din zonă, sau unor firme responsabile şi specializate cu astfel de lucrări.Participarea organizată a populaţiei din zonă, a comunităţilor de locuitori, mobilizate prin intermeddiverselor asociaţii de proprietari este indispensabilă, pentru că atunci când depui un efort fizic şi econominiţial pentru amenajare, este imposibil să nu supraveghezi în continuare, dacă efortul depus nu enesocotit de către alţii.Un rol important îl are mentalitatea oamenilor, care însă poate fi modelată în timp, prin proiecte pilot, putere de exemplu.

6. 6. – Pădurea urbană

Concept relativ nou, pădurea urbană este un fel de răspuns la tendinţa de urbanizare exceivă,aglomerarea construcţiilor în spaţiul urban, la artificializarea vieţii din marile oraşe, în care mediul devnutritiv, rupt de elementele cadrului natural, în care s-a perpetuat specia umană.Conceptul presupune ca oraşul să fie plantat cu arbori adecvaţi, astfel ca suprafaţa coronamentului acest privită de sus, să fie preponderentă în suprafaţa perimetrului urban, depăşind suprafaţa totală a clădiriloa spaţiilor de circulaţie auto şi pietonale şi creind impresia unui oraş grădină.Pădurea urbană se apropie astfel foarte mult de structura şi comportamentul unui ecosistem, cu fun benefice evidente pentru decorul urban şi anume:Arborii şi arbuştii pompează apa din sol, umidificând aerul atmosferic,Reducerea temperaturii caniculare de vară cu 5-10 grade Celsius,Frecvenţa precipitaţiilor creşte cu 25 %,



Se metabolizează bioxidul de carbon antropic,Sunt reţinute suspensiile solide din aer, praful şi altele,Oraşul sau zona respectivă este treptat reintegrată în ecosistemul echilibrat natural,Peisajul capătă valenţe reconfortante, devenind mai atrăgător şi mai sănătos,Confortul psihic al locuitorilor se îmbunătăţeşte.Se poate renunţa la o parte din instalaţiile interioare de condiţionare a aerului, datorită îmbunătăţ

microclimatului.Acest proces poate fi realizat prin promovarea adecvată, de către autorităţile administraţiei publice localeunor politici responsabile de amenajarea şi gestionarea teritoriului urban.Pădurea urbană reprezintă o practică utilizată în mod curent în ţări precum: Austria, Germania, CanadStatele Unite ale Americii.Măsurile luate au asigurat ameliorarea sensibilă a condiţiilor de habitat urban, oamenii simţindu-se foa bine în mijlocul naturii.Concomitent, autorităţile acordă o atenţie deosebită centurilor verzi ale oraşelor, care formează pădu periurbană.Totodată se reinstalează şi agricultura urbană, cu efecte benefice multiple asupra populaţiei şi ambientuurban.

Pădurea urbană face oraşul mai atrăgător pentru turiştii autohtoni şi străini, înlesnind includerea luitraseele turistice importante.Oraşul apare ca fiind înecat în vegetaţie, mediul urban evoluând în echilibru armonios cu natura.

Arborii şi în general vegetaţia joacă şi rolul de agrement peisagistic, interpus între diferitele stiluriconstrucţii, flancând bulevardele cu coronamente umbroase, atenuând curenţii de aer şi vântul din timiernii şi diminuând disconfortul creat de masivitatea blocurilor de locuinţe sau a clădirilor de birouri.În concluzie, pădurea urbană reprezintă o componentă peisagistică indispensabilă oraşului modern, agreaşi sănătos.

Bibliografie:

• Ionaşcu Gheorghe, Abordarea ecologică a ecosistemelor forestiere din punct de vedere al amenajteritoriului, Academica, Bucureşti, 2000;

• Gheorghe Manea, Spaţiile verzi- plămânii oraşelor noastre, Referat către M.L.P.A.T., Bucure2001,

• Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România – perspectecologică, Editura Tempus, Bucureşti, 2003;



Componentele peisajului sunt elementele natur şi elementele artificiale, create de către o

Capitolul 7

PROGRAME DE ARHITECTURA PEISAJULUI

7.1. Abordarea sectorială, specializată a peisajului

Până la apariţia Convenţiei Europene a Peisajului, respectiv în secolul XX, care abia s-a încheiatconcepţia diverşilor specialişti, arhitectura peisajului se referea cu precădere la amenajările exterioconstrucţiilor, la spaţiile libere şi verzi, sau chiar la amenajarea unor circulaţii auto şi pietonale.Peisajul nu era privit în integralitatea sa. Acest mod de a privi peisagistica s-a datorat, în mare măsurăfaptului că majoritatea zonelor verzi, plantate, a grădinilor şi parcurilor intrau în sfera de preocupări a uingineri horticoli, forestieri sau chiar agronomi, cunoscători mai degrabă a speciilor care compun astfelspaţii şi mai putin a laturii estetice compoziţionale a ansamblurilor construite şi amenajate, în întregul lor

Chiar arhitecţii, puţini la număr, care s-au ocupat la noi de amenajarea unor parcuri şi grădini, erau dincei care nu prea proiectaseră construcţii, aşa încât nu aveau în vedere peisajul în integralitatea sa, mai acă, de regulă nici nu li se solicita acest lucru de către comanditar.Cele două operaţiuni, de realizare a unor construcţii funcţionale şi de amenajarea spaţiilor publice liberau despărţite în timp, fiind proiectate şi realizate separat, uneori la distanţă mare în timp, una faţăcealaltă. Spaţiile verzi căpătau, în fine, o importanţă specială.

Obsesia îndreptăţită a populaţiei şi autorităţilor urbanistice de a conserva puţinele spaţii ver permanent agresate de noile construcţii din oraşe, au determinat abordarea separată a acestora, deşi tardifaţă de construcţiile propriuzise, care, întotdeauna au constituit prima urgenţă.Iar abordarea amenajării unor spaţii publice şi verzi survenea de regulă, atunci când, ara destul de târziu,scopul de a le salva şi în ultimă instanţă, de a le re-introduce în circuitul public.

În ultimul deceniu, din ce în ce mai multe ansambluri construite au fost proiectate în integralitalor, pornind şi de la necesitatea, impusă şi de autorităţi, ca noile ansambluri să se integreze în planurbanistice zonale, realizate în prealabil autorizării construcţiilor propriuzise, pentru asigurarea calităţîntrgului ansamblu sau zonă funcţională.

O astfel de abordare este desigur mai complicată decât cea sectorială, dar ea câştigă teren, mai aîn perspectiva promovării unor investiţii etapizate şi a formelor de conlucrare în parteneriat public- priva

Maniera de abordare a fost determinată de viziunea proprie etapei respective, de condiţiile în cau lucrat proiectanţii, de concepţia edililor responsabili de calitatea peisajului, în special urban. Peisajul considerată mai mult o preocupare a pictorilor, poeţilor şi mai puţin a edililor.

7.2. Programe specifice clasice, de arhitectura peisajuluiÎn aceste condiţii menţionate anterior, preocupările celor care au avut în vedere peisajul, a cercetătorilor domeniul silviculturii şi horticulturii (Iliescu Ana-Maria, 2003 şi alţii) au depistat şi conturat în timp câte programe specifice privind arhitectura peisajului, de regulă urban.Aceste programe se referă la: scuar, spaţiile pietonale, grădină publică, parc, pădure parc, ştrandul, zonaagrement, parcurile sportive, spaţiile libere şi verzi dintre blocurile de locuinţe, grădinile particulaaliniamentele plantate etc.

Scuarul, cunoscut mai demult, des întâlnit în perimetrul oraşului, este situat, de regulă, între străzi, în zounor dotări culturale, a unor instituţii administrative şi publice, în pieţele publice ale oraşului, sau chiar



cartierele rezidenţiale. Scuarul asigura odihna de scurtă durată, facilitează circulaţia pietonilor într-un car plantat şi reconfortant, oferă locuri de joacă copiilor mici, având şi un rol estetic- arhitectural, particularizare şi punere în valoare a unor edificii sau zone urbane importante. Un scuar are alei, bă pentru odihnă, peluze cu gazon verde, decoraţii florale, fântîni arteziene, bazine de apă, arbori şi arbuCompoziţia poate fi geometrică, simetrică sau liberă. Un scuar are, de regulă, o suprafaţă de sub thectare, peste care se transformă în grădină publică. Se apreciază că norma medie ar fi de 1,5- 4 mp.

scuar pe locuitor.Grădina publică poate ajunge pănă la 20 hectare în suprafaţă, asigurând odihna şi recreerea zilniclocuitorilor zonei adiacente, circa 50 % din suprafaţa ei fiind plantată cu arbori şi arbuşti, care ameliorecalitatea aerului şi climatul urban. Grădinile publice se amplasează, de regulă la nivelul unui cartier scomplex rezidenţial, cu o rază de până la 1,5 km, oraşele mici având o singură grădină publică,îndeplineşte şi rolul de parc. O grădină publică are ca dotări, în afara celor specifice scuarului, căte un de agrement, precum şi dotări cu scop utilitar, ca adăposturi de ploaie, umbrare, WC-uri publice, chioşcde ziare, dulciuri şi răcoritoare, cafenea, restaurant, uneori şi o bibliotecă de vară. Compoziţia peisagist poate avea un stil mixt. A se vedea gradina Cişmigiu.

Parcul este cea mai amplă formaţiune peisagistică, destinată recreerii populaţiei urbane, depăşindsuprafaţă 20 ha. Un parc este util unei populaţii de circa 30 000 locuitori, ele fiind vizitate de circa 15-% din locuitorii zonei limitrofe. Parcul are o vegetaţie bogată, trasee lungi şi variate de plimbamicrorelief variat, incluzând şi un lac sau o salbă de lacuri (vezi parcul Herăstrău). Parcul mai marem, peste 30 ha. poate dispune de dotări de agrement, sport, spectacole, expoziţii, terenuri de joacă pentru coşi tineri, amenajări pentru sporturi nautice, teatr, cinematograf, foişoare pentru concerte, restaurante etc. proiectarea unui parc se are în vedere un coeficient de aglomerare maximă de 160 la 300 vizitatori/h pentru odihnă pasivă sau, respectiv, activă. Parcul este zonat funcţional, zonele cu agitaţie şi zgomot fiseparate de celelalte pentru odihnă. Intrarile în parc sunt în funcţie de direcţiile de aflux de vizitatdinspre zonele rezidenţiale. Parcurile trebuie administrate şi întreţinute de un sector administragospodăresc, subordonat primăriei.

Într-un parc, construcţiile nu trebuie să depăşaescă 3-4% din suprafaţă, marea majoritate (65-75 %) fiiocupată cu spaţii plantate în diverse moduri, iar circa 10 % fiind alei.

Pădurea- parc este situată, de regulă, în afara localităţii, în zona periurbană, fiind un masiv forestier peste 100 ha., cu amenajări interioare pentru odihnă şi recreere (Pădurea Băneasa). Căile de acces rutie parcajele se opresc la limita pădurii, nedepăşind 4% din suprafaţa ei. Capacitatea maximă de primirelimitează la 50-60 turişti/ha., pentru a evita degradarea şi aglomerarea. Se prevăd ca amenajări: cişmeleapă, adăposturi de ploaie, locuri de joacă pentru copii, toalete şi eventual sector zoologic şi botanic. Dexistă şi lac, se prevăd amenajări nautice, tabere de vară pentru copii şi tineret, cantonamente sportirestaurant şi chiar hotel motel sau han turistic. Ca exemplu putem menţiona pădurile -–parc de la Băneşi Snagov, de lângă Bucureşti, Dumbrava Sibiului, Varte- Ştejăriş la Braşov, Pădurea Verde la Timişoa

Hoia la Cluj- Napoca etc.Pădurea de recreere depăşeşte suprafaţa pădurii parc, făcând parte din fondul forestier de interes pubfiind utilizată în scop recreativ, păstrându-se structura pădurii, în regim de gospodărire silvică. reprezintă în marea majoritate o zonă de plimbări, având o zonă de primire cu dotări minime şi uneormică zonă (5%) de regenerare a arboretelui. Aici sunt şi locuri de campare, de dejun cu scaune butuci, mfixe rustice, surse naturale de apă, locuri de joacă pentru copii, amenajări de canotaj, pescuit, tenis de matras cu arcul etc.



Ştrandul se amenajează pe un curs natural de apă, sau pe malul unui lac, pentru plajă, înnot, jocurisporturi nautice şi alimentaţie publică. Ca dotări, ştrandul are grupuri sanitare, platforme cu bateriiduşuri exterioare, cabine de vestiar, chioşcuri şi localuri provizorii pentru alimentaţie publică.

Champingul se dezvoltă datorită creşterii traficului auto. Se amplasează pe sol uscat, într-un cadru natu plăcut, ferit de vânt, la o sursă de apă potabilă, lângă o apă sau o pădure, pe circuite turistice importan

Poate avea pavilion de primire, căsuţe sezoniere, grupuri sanitare, bucătărie în aer liber, terenuri de joacăsport, locuri de parcare, inclusiv pentru rulote. Se poate amplasa şi un mic han sau motel turistic, orcabană. Prezenţa plantaţiei autohtone este obligatorie. La intrare în incintă este amenajată o parcare au parcarea rulotelor fiind separată. Se compartimentează terenul prin pâlcuri de vegetaţie, cu arbori, arbuştgarduri vii, care separă zonele de campare.

Spaţiile verzi din localităţi sau din staţiunile turistice asigură prezenţa naturii în cadrul zonelor construregenerarea climatului şi calitatea aerului, precum şi în general a mediului urban sau rural. În staţiunileodihnă şi tratament spaţiile plantate au o pondere mai mare ca în localităţi. În localităţi spaţiile verzi se aîn diverse locuri şi ipostaze: în scuauri, parcuri şi grădini publice, dar şi ca aliniamente plantate în lunstrăzilor şi bulevardelor. Stadioanele, alte complexe sportive, cimitirele, au multe plantaţii. Locuinţele

sol şi vilele particulare au grădini de faţadă sau de curte, care agrementează spaţiul urban, asigurâ prezenţa vegetaţiei necesare ameliorării climatului şi ambientului urban.

Parcurile sportive alternează zonificând bateriile de terenuri sportive pentru tenis de câmp, volei, bascetc, prin plantaţii şi garduri vii şi gazon rezistent la călcare. Se prezăd şi vestiarele necesare pentru sportivTerenurile de joacă pentru copii se prevăd, de regulă, pe grupe de vârstă: preşcolari, cu nisipare cu leagăne, balansoare, spaliere, pentru 30-40 de copii;copii de 7-10 ani, teren de circa 1000 mp., pentru 50-60 de copii, cu zone înierbate cu gazon rezistent,miniterenuri de jocuri sportive, aparate adecvate de gimnastică, bănci de odihnă etc.;copii de 11-15,16 ani, cu spaţii mai mari (3-4000mp.), cu miniterenuri de baschet, volei, fotbal, tenismasă etc.

Grădini şi parcuri speciale pentru copii, gen Parcul Copiilor, se realizează la nivel de cartier, sau de omic, plantaţiile ocupând circa jumătate din suprafaţă..

Zona de agrement poate fi cea mai mare zonă amenajată peisagistic, se organizează la limita ori în aforaşului şi cuprinde: păduri de recreere şi agrement, râuri şi lacuri, situri istorice, situri balneare etcastfel de zonă este pe cale de a se amenaja, la Comana, la circa 20 Km. de Bucureşti, unde este o rezervanaturală protejată cu lac şi pădure. De asemenea, Valea Mureşului, altă rezervaţie naturală, va fi amenajîn viitor ca o mare şi interesantă zonă de agrement, pe cursul Mureşului, pe distanţă de mai multe zecikm., iniţiativa Direcţiei Silvice Arad necesitând sprijinul administraţiilor locale, a unor societăţi comercişi altor organizaţii din zonă.

Alte zone care sunt agrementate cu spaţii plantate de arbori şi arbuşti, alei, jardiniere, fântâni arteziemici bazine de apă, zone cu flori, garduri vii, bănci de odihnă etc., sunt cele din faţa unor instituţiintreprinderi mai importante.Spaţiile verzi din cartierele rezidenţiale se realizează între circulaţii şi blocurile de locuinţe. Ele asigmicroclimatul şi calitatea mediului urban. În ultimile decenii, în România, aceste spaţii verzi s-au realizacartierele de blocuri, prin Administraţia Domeniului Public, cu concursul Asociaţiilor de Proprietari, f proiecte peisagistice şi nefiind întreţinute sistematic.

Grădinile locuinţelor individuale şi vilelor se realizează pe suprafeţe relativ mici de teren, de la câtzeci la câteva sute de mp., în funcţie de incinta proprietarului. Există grădini de faţadă, grădini situatespatele clădirilor şi grădini interioare, întâlnite mai curând la hoteluri, care au suprafeţe construite ma



Acestea cuprind alei de circulaţie auto către garaj şi pietonală, gazon, garduri vii, arbuşti şi arbori, florfiind prezente cu precădere în grădinile de faţadă.

Plantaţiile de aliniament, aferente căilor de circulaţie, au un rol foarte important şi multiplu, privreducerea poluării atmosferice, îmbunătăţirea microclimatului local, prin umbrirea circulaţiilor şi pevapo-transpiraţia maselor de frunze, având rolul de a creea efecte arhitecturale, împreună cu fronturile

clădiri aliniate drumurilor, de a separa circulaţia pietonilor, de pista de biciclete şi de traficul auto stradcompartimentând astfel transversal prospectul străzii. Arborii şi arbuştii pot fi plantaţi pe unul sau mmulte rânduri.Se recomandă folosirea unei singure specii de arbori, de regulă foioase sau a unor specii înrudite, distaegale între arbori (5-12 m.), distanţe de minim 6 m. faţă de clădiri şi minim 1m. faţă de spaţiul carosabSpeciile plantate trebuie să fie rezistente biologic în mediul urban şi la poluarea urbană, cu înfrunzirelungă durată, având trunchiul drept şi coronamentul de cel puţin 2,5 m. înălţime.Fâşiile plantate de-alungul drumurilor, se pot realiza axial şi lateral, având lăţimile mai mari la autostrăAcestea se realizează pe traseele din afara localităţilor, care, de regulă, sunt ocolite de autostrăzi.Plantaţiile cu profil specializat se referă la: grădini botanice, parcuri dendrologice, grădini de trandagrădini zoologice, parcuri pentru expoziţii şi târguri şi grădinile expoziţionale, gen Expo-flora

Herăstrău.Plantaţile din cimitire se adaugă benefic la vegetaţia prezentă în localităţi.

7.3. Componentele amenajărilor peisagistice

Componentele peisajului sunt elemente naturale (nemodificabile şi modificabile) şi elemeartificiale, create de om. Elementele naturale nemodificabile sunt:macrorelieful (munţi, dealuri, câmpii);elementele hidro-geologice: structura geologică a terenului, fluviile, râurile, lacurile mari, marea, pânzaapă freatică, clima şi anotimpurile;

lumina astrală a soarelui şi a lunii, liant compoziţional esenţial peisajului, cu efecte de lumini şi umbscâteieri, reflecţie şi dinamică.Elementele naturale care se pot modifica prin proiectare şi execuţie sunt:microrelieful cu vegetaţia aferentă,cursurile de apă mai mici, mlaştinile,stâncile şi solul, terenul.Elementele artificiale, create de către om, pot fi:alei, platforme inclusiv dalate şi drumuri diferite,construcţiile de tot felul, pavilioanele cu diverse destinaţii,instalaţiile şi echipamentele tehnico-edilitare,

fântâni, inclusiv arteziene, bazine de apă şi piscine,terenurile de joacă şi sport, pergole,garduri vii, plantaţii de arbuşti şi arbori,mobilier urban, bănci, mese, lamladare şi lămpi pitice etc.Aceste elemente sunt şi principalele componente mânuite de proiectantul peisagist, asigurând reunirea într-un tot unitar şi armonios alcătuit.

Terenul pote fi amenajat prin aşa-numita sistematizare verticală. Un teren orizontal, poate fi modelatmici văi şi coline artificiale, prin săpături şi umpluturi în debleu şi respectiv rambleu, care trebechilibrate.



Un teren denivelat poate fi nivelat, terasat, spre a fi apropiat de orizontală.Terenul înclinat poate fi amenajat in terase cu taluzuri verzi şi baterii de trepte pe căile de acces.Parcul Herăstrău, Grădina Cişmigiu, Parcul Carol, Grădina Icoanei, Parcul Circului şi altele sunt exemde moduri de amenajare a terenului şi amplasare a vegetaţiei, precum şi de dispunere a elemtelor decoratşi de mobilier exterior.Configuraţia iniţială şi modificările propuse se reprezintă în proiecte prin secţiuni în teren, cu pro

transversale şi longitudinale, precum şi prin perspective realizate, de regulă, la nivelul ochiului. În plantrec cotele terenului amenajat, faţă de un reper de nivel. Se realizează planul de terasamente, calcudeplasărilor de pământ, stabilinduse volumul lucrărilor de construcţie necesare.Condiţiile hidro-geologice şi edafice ale terenului determină soluţiile de proiectarea peisajelor şirealizare a vegetaţiei, inclusiv drenarea terenului şi aportul de pământ vegetal pantru plantaţii.

Rocile sunt utilizate ca mase stâncoase, aglomerări de bolovani, sau amplasare surpriză, în puncte perspectivă, sau la schimbări de direcţie a potecii ori aleii de acces. Compoziţiile artificiale cu roci (calc bazalt, granit etc) sunt indicate pe terenuri cu relief mai frământat, unde acestea par a fi ale locului. Se pamplasa şi blocuri surpriză nefinisate, eventual semi-îngropate, în compoziţii unde contrastează cu resamenajării. Rocile mai mici sau chiar mărunte se folosesc la amenajarea unor grădini japoneze, un

alternează cu vegetaţia şi evenual cu oglinzi de apă. Caracterul unei grădini poate fi determinat de prezerocilor. Grădina poate fi de tip alpin (alpinariu), incluse în parcuri şi grădini botanice sau chiar zoologiRocile grupate pot forma rocării, sau stâncării. Aproape întotdeauna, în prejma stâncăriilor sunt şi difespecii de vegetaţie. Rocile tăiate pot fi folosite şi la ziduri rustice de sprijin, taluzuri şi parapete.

Apele au un rol compoziţional esenţial, prezenţa lor conferind vigoare, prospeţime şi dinamică – peisajuSursa de apă poate fi un izvor captat sau o pânză de apă freatică superioară.Un lac nu depăşeşte, de regulă, o treime din suprafaţa unui parc. Se evită paralelismul malurilor, malufiind curbe, creindu-se mici golfuri de acostare, cu sau fără debarcadere. Lacurile se amenajează pescavare în forme libere cu taluzuri cât mai naturale.Se pot crea insule, acolo unde lacurile sunt suficient de mari. Malurile lacului trebuie consolidate în dive

soluţii, începând de la brazde de pământ vegetal cu gazon şi până la soluţiile cu taluz betonat sau daMalurile pot fi verticale sau înclinate, fiind necesară consolidarea lor, în funcţie de amenajările de mal, c pot fi debarcader, clădiri de mal, plaje sau taluzuri înierbate.Bordurile lacului se realizează din beton sau din piatră aparentă. Impermeabilizarea albiei se impuneterenuri nisipoase, cu excepţia lacurilor alimentate din pânza freatică. Fundul lacului şi eventual talu poate fi betonat (vezi Cişmigiu), placat cu argilă, sau, pentru lacuri artificiale mici şi bazine, cu fspeciale din materiale sintetice.Alte amenajări pot fi stăvilarele şi ecluzele (vezi pe salba de lacuri Herăstrău, Floreasca, Tei, la trecerea unul în altul), cu staţii de pompare pentru reglarea nivelului apei. Acest tip de lucrări sunt prezente şicursul Dâmboviţei amenajate prin Bucureşti.

Apele curgătoare sunt cursurile râurilor naturale, mai mult sau mai puţin amenajate. La curba răului, partea concavă se produc eroziuni, iar în partea convexă se produc depuneri, aluviuni. Profilul malurtrebuie corectat şi consolidat, mai ales în perimetrl localităţilor străbătute de albie.

Căderile de apă sau cascadele sunt prezente în zone cu denivelări de teren. Acestea pot fi spectaculoatumultoase şi zgomotoase sau mai liniştite, în funcţie de diferenţa de nivel. În grădinile mici, se pot realcasacade artificiale, eventual în serie, în terase, cu izvoraşe din conducte mascate cu staţie de pompare aCascada poate conduce şi la un bazin de apă mai mare, înconjurat de vegetaţie şi alei pietonale cu locuri odihnă şi promenadă. Un exemplu reuşit de amenajare peisagistică cu un râu artificial, cu salbe de casca pe el, vegetaţie şi alte elemente decorative este amenajarea pieţei centrale din municipiul Piteşti. Un alt parc, care s-ar cere amenajat şi reabilitat este Parcul Romanescu din Craiova.



Vegetaţia este o componentă esenţială a peisajului, având roluri multiple. Ea poate fi vegetaţie lemnoamai longevivă, compusă din arbori şi arbuşti. Utilizarea lor presupune cunoaşterea caracteristicecologice, aspect de care se ocupă în principal inginerii silvici.Tipul de arbori determină forma coronamentului, înălţimea şi lăţimea acestuia. Masivele plantate mfolosesc arbori ca: stejarul, fagul, paltinul, ulmul, frasinul, teiul argintiu, molidul, bradul şi pinul.

grădinile mici se utilizează arbori de talie mică: arţar globulos, magnolii, meri ornamentali, cireşi japonetui, chiparos californian, sau arbori cu talie mică pentru aliniamente de contur.Mărimea arbuştilor determină modul de folosire a acestora în diverse compoziţii. Arbuştii de talie maliliac, sânger, soc, salcâm galben etc. echilibrează volumetria plantaţiilor vegetale de arbori, sau sutilizaţi şi separat, în locul arborilor, în grădinile mici.Contează mult silueta arborilor şi arbuştilor, în realizarea compoziţiilor plantate. Silueta lor se poate prof pe covorul de gazon, pe alţi arbori sau arbuşti, ori chiar pe cer. Silueta poate fi columnară, piramidaovoidală, globuloase, etalate (mai late decât înalte), tabulare (turtite) sau pletoase, ultimile sugerând calmşi relaxarea. Iarna, silueta arborilor lipsiţi de frunze pune în valoare coronametul, care poate fi remarcamai ales profilat pe cerul deschis, ori acoperit de zăpadă, când pare împodobit de sărbătoare.Frunzişul contează mult, atăt după mărimea frunzelor, cât şi după colorit sau flori şi fructe. Conu

florilor de castan, ca nişte candelabre, sau conurile de brad dau efecte peisagistice foarte agreabile.Textura şi mărimea frunzelor poate fi diferită, de la o textură fină, cu frunze mici, ca la mesteacăn, pânătextură medie, ca la frasin, carpen, magnolie şi până la textură grosieră ca la platan, stejar, alun. Scoacopacilor contribuie, de asemenea, la valoarea lor ornamentală.

Contează mult şi caracteristile biologice şi ecologice ale plantaţiilor, cum ar fi ritmul de creştecare poate fi lent, la stejar, tei, brad, tisă, fag, buxus, mediu – la majoritatea speciilor, sau repede crescătca la plop, salcie, arţar, mesteacăn, sânger, forsitie, larice, pin de Himalaia brad duglas.Longevitatea este mai mică la arbuşti, până la 50 de ani şi mai mare la arbori, până la 300 de aCapacitatea de drajonare (formare de lăstari pe rădăcini), poate fi benefică sau deranjantă pentru alte speUnele specii, cum ar fi cătina, au un caracter invadant.Există şi o anumită toxicitate a unor elemente vegetale, care trebuie evitată. Astfel, tisa are frunzele toxi

salcâmul galben- scoarţa, frunzele şi fructele, iar altele inflorescenţa, motiv pentru care nu se planteazăincintele grădiniţelor, a şcolilor, sau căminelor de copii.Comportamentul ecologic al plantelor este foarte important. Trebuie cunoscută rezistenţa la boli,dăunători şi la poluare, cerinţele de sol şi de climă fiind esenţiale, potenţialul peisagistic putând fi asigunumai în condiţii optime.Există liste cu speciile de plante compatibile entru realizarea unor plantaţii coespunzătoare. Specalogene, aduse din zone cu climă şi umiditate diferită, nu se aclimatizează întotdeauna la noi.Din toate aceste motive, se recomandă ca plantaţiile să fie realizate şi intreţinute cu personal calificatsilvicultură şi horticultură, rolul arhitectului peisagist fiind complementar, adică pentru concepţia ansamblu, circulaţii, zonerea funcţională, perspective şi proiectarea lucrărilor de sistematizare vertical

Pentru realizarea şi reabilitarea peisajelor se formează, de regulă, arhitecţi specializaţi

peisagistică, unele universităţi formând chiar prin instruire – astfel de specialişti.Structura vegetaţiei se poate realiza prin diverse tipuri de grupare a arborilor şi arbuştilor. Peisajul poconţine masive de plantaţii, grupuri, aliniamente, garduri vii şi exemplare solitare. Pot fi planţii de perdea (de protecţie), masive din arbori sau din arbori şi arbuşti. Grupările urmăresc forme piramidaastfel încât către exteriorul masivului sunt plantele cele mai scunde, eventual târâtoare. Pot fi masomogene, care constituie majoritatea într-un parc, sau eterogene de arbori şi arbuşti, care se compun dspecii forestiere. Grupurile se pot dispune liber sau într-o compoziţie geometrică. Aliniamentele plant pot fi cu distribuţie simetrică sau intercalată. În aliniamente arborii pot alterna cu arbuştii, putândintercalate şi porţiuni de gard viu. Există distanţe minime ale trunchiurilor faţă de conducte de a



canalizare, gaze, termoficare şi cabluri electrce, care variază la arbori între 2 şi 4 metri, iar la arbuşti, în de 1,5 m.Arbuştii urcători alcătuiesc decoruri verticale tip pergole, umbrare, garduri, chioşcuri, sau plachcalcanele unor clădiri.Se pot utiliza şi pomi fructiferi, înclusiv în combinaţii şi ritmuri artistice, viţă de vie, urcată pe spalierelemn, metal şi sârmă.

Vegetaţia erbacee cuprinde covorul verde de gazon, precum şi plante floricole de grădină, care formeamajoritatea, dar mai pot fi şi plante medicinale şi aromatice, graminee, ferigile şi unele legume decoratPlantele floricole pot avea talie diferită, până la maximum doi metri.Se pot amenaja borduri de plante floricole, combinaţii cromatice armonizate, pentru diverse sezoane sanotimpuri. Primăvara sunt plante floricole cu bulbi, ca lalelele, vara begonia,. Salvia şi petunia etc., toamna predomină tufănele bienale, inclusiv cu bulbi.Amenajările peisagisice florale se fac pe peluze, pe fond de gazon, spre a fi puse în evidenţă. Se folosecompoziţii tip mozaicuri, cu chenare perimetrale, simetrice ori asimetrice, în arabescuri, spirale, pătratedreptunghiuri, în petale florale, covoare florale şi borduri florale sau mixte.Se utilizează adesea gramineele ornamentale, ferigile, plantele aromatice şi medicinale, chiar pla

legumicole.În zone cu oglinzi de apă se aduc plantele acvatice.Gazonul reprezintă principalul element peisagistic al unei grădini, care potenţează măreţia uni arbofrumuseţea unor flori, etc. Gazonul poate fi pentru agrement (sport, plajă, odihnă), pentru pajicontemplare şi gazonul utilitar, la consolidarea taluzelor, malurilor de ape, a unor terenuri degradate eGazonul este, de regulă, un amestec de specii ierboase perene, care se menţin în timp. El se seamănă, sauaduce în brazde.

7.4. Organizarea spaţială a vegetaţiei în peisajele amenajate

Plantaţiile separă spaţiile destinate diverselor funcţiuni, cum ar fi terenurile de sport, locurile dejoa pentru copii, zonele de promenadă şi de odihnă, expoziţiile florale, spaţiile de lectură în aer libamenajările de spactacole, zone gospodăreşti şi grupuri sanitare, ori vestiare sportive. Plantaţia joacă rolumbrire, domolire a vânturilor, fixare şi ameliorare a solului şi pantelor etc. Masa vegetală ecranea privirea spre unele direcţii, orientând-o spre cele preferate, capete de perspectivă, clădiri, piese de amonumente, covoare florale etc.Vegetaţia delimitează alei, locuri şi nişe de odihnă sau jocuri, ordonând spaţiile funcţionale dintr-un psau grădină publică. Plantaţiile trebuie sistematizate prin legare ori separare, în funcţie de compoziţiaansamblu. Unele se corijează prin tundere periodică.Spaţiile deschise cuprind peluze şi ornamente cu flori, oglinzi de apă, microrelieful jucând un rol importaArborii înalţi pot juca rol de punct focal, dominantă de înălţime sau de punctare a unei zone. Planta

trebuie să aibe naturaleţe, armonie şi echilibru. Plantaţia de mică ânîlţime, compusă din arbuşti şi gardvii este subordonată plantaţiei mari. Ea poate camufla aspecte inestetice, ori acoperi perspectneagreabile. În cadrul decoraţiunilor florale, un rol important îl au trandafirii. Decoraţiile florale slimitate ca arie, fiind asociate cu bazine, fântâni, statui, jardiniere, intrări în clădiri, lângă construimportante, în apropiere de terase, fără a se disemina în tot cuprinsul compoziţiei peisagistice.Circulaţia asigură percepţia gradată a peisajului şi componentelor sale. Deplasarea se face de reg pietonal, cel mult cu bicicleta sau cu trotineta. Traseul de circulaţie asigură fluenţa traficului şi confordeplasării, conexează obiectivele amenajate spre a fi privite, conduc spre anumite zone de inte peisagistic şi asigură accesul facil al vizitatorilor din zonele de intrare.Sistematozarea circulaţiei se face în funcţie de structura stradală exterioară, de stilul de compoziţie parcului sau grădinii, de relieful terenului, prezenţa apei, mărimea terenului şi de organizarea interioar



spaţiului. Intrările sunt situate în puncte vizibile, la intersecţii de străzi, fiind dimensionate potriimportanţei lor.Există alei de acces, de centură şi de distribuţie, intermediare, iar ca ierarhie, avem alei principasecundare şi de detaliu. Aleile pot fi rectilinii, curbe, ori sinuoase. Se evită intersecţia aleilor în unascuţit, ca să nu incomodeze traficul. În parcuri şi grădini se prevăd pieţe, ca locuri de întâlnire, avâdotări de interes, ca fântână sau ciuşmea, un bazin, o statuie, ori un aranjament floral, piaţa putând

flancată de bănci pentru odihnă.Circulaţia se realizează pe alei, de 1,5-3,00 m. sau pe poteci, cu lăţimi sub un metru. Aleile carosabile,lăţimi de 5-6,00 m., sunt necesare numai pentru uz gospodăresc, au trasee scurte, separat de pietonale şzona construcţiilor de întreţinere. Parcajele interioare se limitează în zona periferică la intrarea de servicConstrucţia aleilor se face cu pietriş mărunt, balast, dale de beton sau de piatră. Nu se recomandă aasfaltate, care contrastează cu cadrul natural şi nu sunt permeabile la ploi. Pavajele grădinilor ornamentale unor palate sau monumente istorice pot fi realizate ornamental, după desene geometrice.Pavajele decorative se pot realiza şi în compoziţii libere, asimetrice, în arabescuri, spirale şi alte forme mmoderne. Spre a nu fi inundate la ploi torenţiale, aleile din parcuri şi grădini se amenajează cu cel puţincm. mai sus decât zona înconjurătoare, având pante longitudinale şi transversale, cu eventuale rigolescurgere a apei.

Vegetaţia din parcuri, grădini sau diverse incinte este însoţită de diverse amenajări constructivedecorative cu rol funcţional, dar şi estetic.Bibliografie:Simonds J. O. , Peisagistica, Paris, 1961;Ana- Felicia Iliescu, Arhitectura peisajului, Editura Ceres, Bucureşti, 2003, pag. 110-257;Gheorghe Ionaşcu, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, 1 pag.;



Planificarea peisajului trebuie inclusă în politicde dezvoltare spaţială a teritoriului şi localităţi

Capitolul 8

AMENAJĂRI PEISAGISTICEŞI METODOLOGIA PROIECTĂRII

8. 1. – Planificarea şi proiectarea peisajului

Planificarea peisajelor reprezintă acţiunea umană conştientă a autorităţilor administraţiei publlocale, a specialiştilor şi a populaţiei, prin care se asigură ameliorarea calităţii peisajelor, care constitdecorul cotidian de locuire a comunităţilor umane, sau care este traversat, de regulă de către călători saucătre turişti. Planificarea peisajelor denotă preocuparea pentru îmbunătăţirea lor.Există peisaje naturale, care prin diverse acţiuni umane s-au degradat, cum ar fi carierele de exploatar

minereurilor de suprafaţă, anumite porţiuni de stâncării dislocate prin puşcare cu exploziv, urmele unalunecări de teren, a unei furtuni care a rupt sau scos din rădăcini arborii şi altele. Toate aceste zoinestetice, diforme şi urâte trebuie luate în evidenţă pentru acţiuni de ameliorare.Modalităţile prin care se realizează planificarea peisajelor au astfel în vedere următoarele etape de acţiunluarea în evidenţă a zonelor deteriorate din peisajul natural, propunerea de proiecte de ameliorare prin lucrări de amenajare complexă, procurarea resurselor necesare,executarea lucrărilor de corecţie, conservare şi intervenţie proiectate, în diverse forme de parteneriat.O legislaţie care să favorizeze acţiunea de protecţie şi de ameliorare a peisajelor poate stabili to premizele de acţiune şi obligaţiile actorilor antrenaţi şi interesaţi în proces.De asemenea, evidenţierea tuturor zonelor deteriorate din peisaj trebuie avută în vedere prin planul

amenajare a teritoriului zonal respectiv, dar mai ales, prin planul urbanistic general al localităţii, plancare, în final, cuprind şi propuneri concrete generale de gestionare şi pentru intervenţiile necesare, careţin loc de proiecte, dar pot sta la baza promovării acestora.

Există şi situaţii în care anumite porţiuni din peisaj, care reprezintă pajişti sau păşuni, su proprietăţi particulare. În această situaţie, trebuie găsite soluţii adecvate pentru ambele părţi, atât pen proprietarul terenului, care poate primi o eventuală compensaţie, cât şi pentru publicul consumator peisaj.În unele ţări mai avansate, s-a ajuns la situaţia că administraţia locală compensează pe proprietarii, cdatorită respectării măsurilor din proiecte pentru conservarea frumuseţii peisajului, pierd o parte uzufructul (profitul) ce l-ar putea obţine, dacă nu ar respecta normele de gestionare, stabilite în intere public general. Acest lucru nu este, deocamdată posibil la noi, datorită bugetului încă destul de sărac.

În literatura de specialitate (Iliescu A. M., 2003) se apreciază necesitatea respectării unor princiîn proiectarea peisajelor, astfel: principii funcţionale, care să asigure compatibilitatea funcţiunilor proiectate cu trăsăturile sitului existasigurându-se de pildă, vecinătăţi compatibile, fluenţa circulaţiei auto şi pietonale, separarea circula pietonale de cea auto, accesul facil la intrarile clădirilor etc.; principii estetice, compoziţionale; principii ecologice, care, de fapt sunt integratoare, cuprinzându-le pe celelalte; principii tehnice, privind modul de amenajare; principii economice, în limita posibilităţilor financiare ale beneficiarului; principii cultural istorice, de menţinerea siturilor tradiţionale, fără modernisme gratuite, care depesonaliza peisajul (ex. grădina Cişmigiu, Parcul Carol etc.).



Desigur că trebuie ţinut seama de condiţionările respective, pentru integrarea intervenţiilor umanecontextul realităţilor existente şi în cerinţele modern.

Instrumente de planificare a peisajului.Planificarea dezvoltării fizice a teritoriului şi aşezărilor umane permite luarea în considerar

problematicii peisajului, dacă metodologia de elaborare a acestor planuri prevede acest lucru. Măsurile

de legislaţia fiecărei ţări, precum şi de alte considerente complemetare.Este necesară identificarea şi marcarea peisajelor, în special a celor protejate, elaboraregulamentelor de gestionare şi protecţie, organizarea gestionării efective a peisajelor protejate, pnumirea unor administraţii permanente, precum şi punerea lor în valoare şi asigurarea controlului necesar

Regulamentul trebuie să acorde o grijă deosebită calităţii construcţiilor şi amenajărilor noi introdîntr-un peisaj.

Este necesară şi o anumită încurajare financiară şi fiscală pentru stimularea preocupărilor protecţia, planificarea şi gestiunea peisajului.

Pentru peisaje deosebite, de importanţă naţională sau europeană ar trebui întocmite statuteregulamente speciale de gestiune şi asigurată funcţionarea unei administraţii specifice, cu un secreta permanent de lucru.

Desigur, calităţile în special estetice ale peisajului fac să fie indicat ca de determinarea peisajelorse ocupe, cel puţin ca specialişti- consultanţi arhitecţii şi urbaniştii.Planificarea peisajelor trebuie să fie inclusă în cadrul tuturor politicilor sectoriale de dezvoltare, întrutoate au consecinţe directe sau indirecte asupra evoluţiei, calităţii şi protecţiei peisajelor.Această ultimă măsură a fost adoptată prin documentul privind Principiile directoare pentru dezvoltateritorială durabilă a continentului european, în anul 2000, la Hanovra, Germania.Astfel, în cadrul programelor de protecţie a mediului, trebuie să se regăsească şi măsuri de protec peisajelor naturale degradate, care, de fapt, ar trebui să facă obiectul unui program distinct, atât la nicentral, cât şi local.Autorităţile care ar trebui să se ocupe de un astfel de program ar fi cele de protecţia mediului, dar şi celeamenajarea teritoriului şi de urbanism.

În acest cadru, văile râurilor şi a lacurilor, bazinele fluviale şi litoralul Mării Negre, ca să nu mai vorbimDelta Dunării, trebuie să constituie zone de aplicare a unor programe integrate, abordate interdisciplincare să asigure simultan şi măsurile adecvate pentru protecţia, conservarea şi ameliorarea peisajerespective.Astfel de iniţiative pot face şi obiectul unor programe naţionale, care ar trebui promovate de guvern, pministerul de resort.De asemenea, astfel de programe ar putea fi propuse pentru finanţare din fondurile structurale ale UniuEuropene.Proiectele destinate gestionării responsabile a patrimoniului natural din parcurile naturale instituite (pLegea nr. 5/2000), pot constitui un început şi un exemplu pentru celelalte zone.În cadrul programelor de cultură, de protecţia patrimoniului cultural arheologic şi istoric, prote

peisajelor culturale, care oferă trasee de turism cultural, este o necesitate, întrucât ea asigură şi punerea în valoare, introducerea acestora în circuitul public de valori.Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale şi luarea în considerare sistematică a riscului natu- care se realizează conjugat cu măsurile de amenajare a teritoriului au în vedere şi protecţia calit peisajului.Catastrofe naturale, cum ar fi: cutremurele, alunecările de teren sau inundaţiile, trebuie avute în vederecadrul unui plan naţional care să conţină atât măsuri de prevenire, cât şi de înlăturare a urmăridezastrelor naturale.În acest sens, a fost promulgată şi Legea privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţionsecţiunea a V-a, Zone de risc natural (pentru habitat), nr. 575/2001.



Reglementarea menţionată se referă exact la cele trei tipuri de catastrofe naturale majore, care pot afenegativ condiţiile de habitat uman şi anume: cutremurele, alunecările de teren şi inundaţiile.Râpele, versanţii dezgoliţi de vegetaţie sau alte zone dezagreabile pot fi plantate cu arbuşti şi gazon, ptehnologiile de intervenţie moderne.Peisajul poate şi trebuie înfrumuseţat, mai ales în zonele publice vizibile şi mai ales în preajma localităţilDecorul natural al peisajului reprezintă cadrul cotidian de viaţă a populaţiei, astfel încât acesta determin

nivelul de calitate a vieţii.Primii actori, care trebuie să se ocupe de ameliorarea peisajului sunt autorităţile administraţiei publlocale, alese de populaţie, care, însă, trebuie sprijinite de către populaţie şi de agenţii economici locali.Fără parteneriat public- privat şi fără implicarea publicului beneficiar, nu se pot realiza măsuri anvergură.

8. 2. Elemente funcţionale şi decorative

Parcurile şi grădinile sunt dotate cu elemente construite şi amenajate specifice, care au funcţiuni necesacestor zone. Terasele, scările, zidurile de sprijin, bazinele diverse, pergolele şi colonadele, jardiniere

adăposturile de grădină, podurile şi împrejmuirile – sunt o serie de elemente create de om, cu rol funcţioncomplementar vegetaţiei.Terasele domină perspectivele asupra peisajului, către un lac, o vale plantată, sau un element de fundagrădină cu aranjament floral etc. Terasele sunt însoţote de scrări, ziduri de sprijin, balustrade, ornamearhitecturale şi de artă plastică, fiind situate pe platforme cu taluzuri. Terasele se întâlnesc şi în parcuclasice şi în cele moderne, unde sunt amenajate adecvat.Scările de grădină, diferite de cele ale clădirilor, urmăresc continuu panta terenului denivelat, avâ podeste de odihnă adecvate, nu sunt abrupte, fiind chiar mai uşor de urcat şi având siguranţă în exploatarTreapta unei scări exterioare are lăţimi de 35 - 45 cm. şi înălţimi de 10 – 15 cm., fiind destul de odihnitoaScara se incastrează în profilul terenului, mai ales când acesta este mai înclinat. În caz contrar, la pamici, se prevăd baterii de câteva trepte intercalate cu podeste (paliere) de odihnă succesive. Scările po

drepte, curbe sau frânte.Scara se realizează din materiale de construcţie adecvate, cum ar fi cu trepte tăiate în piatră brută, calupde cărămidă înglobate în mortar pe cant, din beton, cu dale de beton, din lemn rotund sau fasonat etc.Zidul de sprijin este de obicei realizat din piatră, sau din beton cu imitaţie de zidărie de piatră, putândrustic, clasic sau modern. În grădini şi parcuri sunt preferate zidurile din piatră naturală, mortarullegătură fiind redus la strictul necesar. Între rosturile zidăriei se pot planta flori sau mici plante agăţătoori arbuşti, realizându-se ziduri înflorate.Pentru stabilitate, se prevăd fundaţii corespunzătoare la ziduri, iar în terenurile umede şi pentru scurgeapelor, către baza zidului se mai prevăd şi barbacane.Bazinele cu apă reprezintă elemente atractive, putând fi asociate cu plante acvaice decorative şi cu pornamentali, combinate cu statui sau alte opere de artă plastică, ori chiar cu instalaţii de iluminat. În sp

largi, se amenajează oglinzi de apă aproape la nivel cu gazonul, care reflectă benefic peisajul exterior.mai amenajează aşa-numitele partere de apă, agremetate cu flori şi decoraţii de buxus şi gazon.Bazinul poate avea formă de pătrat, dreptunghi, circular, elipsoidal, stelar sau hexagonal. Bordurrealizate din beton turnat, mozaicat, sau cu dale - delimitează forma bazinului, punând apa în valoare.

Bazinul poate avea şi jocuri de apă, fântâni arteziene cu recircularea apei etc.Cu instalaţii hidraulice costisitoare.

Pergola este o construcţie decorativă frmată din coloane sau perechi de stâlpi reuniţi la partea superio prin grinzişoare de lemn, pe care se ridică adesea plante agăţătoare, oferind astfel locuri agreabilestaţionare cu umbrire. Ele fac trecerea între o clădire şi o grădină, formând un paţiu intermediar. Pergola



face din lemn rotund, sau din lemn fasonat, uneori profilat, cu stâlpi de beton, zidărie sau de lemn. Mai auneori şi pergole realizate ca galerii arcuite din elemente metalice, ca suport pentru plante.

Colonada specifică arhitecturii este compusă din coloane clasice dispuse în unul sau mai multe şiruri, cîncadrează un spaţiu, un monument, sau o oglindă de apă, o flacără, ori un grup statuar, putând consituun fundal al unei construcţii. Aspectul colonadei este decorativ, ridicând valoarea ambientală.

Jardiniera, un alt gen de dotare decorativă, se amplasează pe marginea teraselor, ca parapet al terasei scării, coloritul plantelor incluse fiind benefic. În jardinieră se toarnă pământ fertil şi se pun plante sau flfiecare cuvă având prevăzută o ţeavă de scurgere a apei suplimentare.Adâncimea unei jardiniere este cam de 30 cm. pentru flori şi 40-60 cm. pentru arbuşti, fiind mai m pentru arbori. Jardinierele sunt volume geometrice diverse, ce pot fi mutate şi aşezate în ritm. Ele formemici grădini, care pot fi şi suspendate.

Adăpostul de grădină poate fi sub forma unui chioşc uşor din lemn, folosit pentru a ne feri de soare sau ploaie, ori pentru a admira perspectiva din jur. Ele pot avea un aspect rustic, clasic sau modern. Acoperise realizează din şiţă, olane sau ţiglă, mai rar din tablă (profilată). Adăpostul sau chioşcul poate fi total

parţial deschis către exterior, fiind prevăzut cu grilaj, parapet de lemn, stâlpişori şi uneori cu geam de sticÎn grădinile publice mari se fac chişcuri mai mari în care cântă, în zilele de sărbătoare. potrivit unor tradmai vechi, reluate, orchestre sau fanfare militare.

Podurile pot fi necesare pentru traversarea unui râu sau mic lac, ori chiar a unoi văi mai mari. Podeţul eun pod mai mic, ca deschidere, prevăzut cu balustrade. Podul poate fi orizontal sau arcuit, avâîntotdeauna un parapet cu balustradă. O variantă mai redusă a podului este puntea, care poate fi şi mobi pe frânghii, ori pe cabluri. Grădinile japoneze au mici punţi, sau dale de piatră ori beton prelungite, pentrsări dintr-o parte în alta a firului de apă.

Împrejmuirea se realizează din garduri vii, mascate în vegetaţie de arbori şi arbuşti, sau chiar p

intermediul acestora. Spre exterior se mai folosesc garduri din plasă de sârmă vopsită neutru în verziduri pline sau profilate prefabricate. Pentru aspect rustic, se pot realiza şi garduri de nuiele pe parilemn, ca la vechile construcţii rurale, ori garduri din scânduri fasonate şi profilate, de asemenea vopsiteverde.Împrejmuirile au rolul de a proteja parcul sau grădina de accesul unor animale, care pot deteriora mverde, ori de accesul unor oameni certaţi cu legea. Important este ca împrejmuirea să asigure securitaspaţiului, fără a fi remarcată în mod special, spre a nu deteriora imaginea naturală rustică.

8.3. Mobilier exterior, vase, piese de artă, echipamente şi accesorii

Mobilierul de grădină, vasele de grădină, jocurile de copii şi instalaţiile sportive, piesele de artă plasticăalte accesorii – reprezintă o altă categorie de dotări specifice, necesare în parcuri şi grădini. Elemenelipsite într-o grădină sau parc, băncile şi scaunele se amplasează dealungul aleilor şi în pieţele parcurilo

Băncile pot fi mobile, sau montate fix, izolat sau în şiraguri. Există şi bănci circulare. Ele se realizează piatră, beton, metal cu lemn, module de beton fasonat sau mai rustic, din lemn rotund, trunchiuri şi butsemifasonaţi. O bancă trebuie să fie comodă şi frumoasă, să ofere şi un confort termic. Forma, culoarmaterialul şi finisajul se armonizează cu restul compoziţiei.



Vasele de grădină pot fi scunde sau înalte, ovale sau rotunde, decorate simplu, profilate sau vopsMaterialul este ceramică arsă, piatră sau marmoră. Ele se aşează pe podestele scărilor, pe balustrade sau borduri ori postamente tip soclu, speciale. Se găsesc în grădini botanice, parcuri dendrologice etc.

Piesele de artă plastică pot fi statui, grupuri statuare, busturi, bazoreliefuri, obiecte artistice din mesârmă ori turnate în beton. Dimensiunile lor se corelează cu cele ale spaţiului în care se amplasează.

Pentru o percepţie adecvată, ele se amplasează având un fundal, de regulă în cotrast cu piesa.Unele obiecte de artă pot fi privite de jur împrejur şi atunci pot fi înconjurate de alei, pe când altele po privite doar din faţă şi lateral (bazoreliefuri, busturi etc.) şi atunci se amplasează pe un fundal verde.

Obiectele şi instalaţiile de jocuri se amplasează în locurile rezervate pentru joaca celor mici. Acestea fi: bacul de nisip pentru preşcolari, leagăne diverse, carusele rotative, topogane, bazine mici de apă, bmetalice de căţărat, piste pentru patine cu rotile, mici construcţii adăpost tip colibă, cabană, iglu etc.

Terenuri de sport. Pentru copiii mai mari care practică jocurile sportive, se amenajează mini-terenurifotbal (20 x 40 m.) sau de handbal amatori (25 x 50 m.) terenuri sau ziduri pentru tenis, terenuri de vole baschet, iar pentru tineri chiar terenuri normale pentru aceste sporturi. Platformele unor astfel de terenuri

pot transforma iarna în patinoare.Accesoriile sunt piese necesare amenajărilor peisagistice, cum ar fi: treiajele, panourile indicatoarecoşurile de gunoi. Treiajele sunt nişte panouri de tip grilă, alcătuite din şipci înguste de lemn, sau bsubţiri de metal, aşezate în cruce, cu spaţii libere, pătrate sau romburi, mai mari ori mai mici.Ele se vopsesc în verde, alb sau brun închis, fiind folosite pentru decorarea zidurilor şi calcanelor inestetisau şi prin îmbrăcarea lor ca suprt, cu plante urcătoare, agăţătoare. Ele se montează la 5 – 10 cm. distade zidul suport.Se pot folosi şi pentru compartimentarea sau flancarea unor pergole ori terase, ca separeuri de grădrestaurant, ori cofetărie, de delimitare a nişelor de lectură la bibliotecile în aer liber etc. Ele delimitează anumitele săli de verdeaţă din parcuri şi grădini.

Panourile indicatoare marchează direcţiile de vizită şi de ieşire din parc, ori prezintă unele specii vegetsau florale rare, cu caracteristicile lor biologice.

8.4. Instalaţii tehnico- edilitare în amenajarea peisagistică

Alimentarea cu apă este necesară pentru: udarea plantelor, alimentarea bazinelor, fântânilor şi cascade pentru apă potabilă la ciuşmele şi la grupuri sanitare şi pentru spălat aleile, bazinele sau terasele.Pentru udarea plantelor se utilizează ca surse fie reţeaua de alimentare cu apă a localităţii, fie un râu saulac apropiat, o captare de izvor sau un puţ propriu, săpat sau forat.Apa de udare trebuie să fie la termperatura mediului exterior, apa din puţuri fiind prea rece, astfel încât e

indicată stocarea prealabilă a apei în bazine, înainte de stropire a vegetaţiei.Reţeaua de alimentare cu apă se pozează sub adâncimea de îngheţ şi este prevăzută cu hidranţi, la care pozează furtunul pentru udare, care asigură o rază de circa 20 m. Se foloseşte şi udarea prin aspersiunecesară pentru arbori şi arbuşti. Aspersoarele se cuplează la furtunurile cuplate la hidranţi.Bazinele, fântânile şi cascadele necesită o apă limpede şi curată, apa de alimentare putând fi stocată bazine şi recirculată prin pompare, ele putând funcţiona neîntrerupt.

Canalizarea apelor uzate şi pluviale necesită un sistem de rigole deschise, cu guri de absorbţie, penapa de suprafaţă, prevăzute cu grătar şi reţea de conducte subterane, care conduc, printr-un canal colecla un emisar. Pentru apele uzate, provenite de la grupuri sanitare sau anexe gospodăreşti se prevede o sta



de decantare corespunzătoare, legată la canalul colector, înainte de deversare în emisar. Aşadar, avemsistem de canalizare deschis şi unul subteran.

Drenajul se utilizează în cazul unor terenuri umede, cu substrat de argilă, impermeabile pentru apa primDrenurile pot fi şanţuri umplute cu pietre, fascine, tuburi perforate de ceramică sau de plastic, ori condude ciment poros. Ele formează o reţea subterană care colectează apa în exces şi o evacuează la un emi

natural, ori într-un puţ absorbant.Drenurile se stabilesc pe direcţia pantei maxime de scurgere a terenului la distanţă de 5-10 m. unul de altcu o înclinare minimă de 3% şi creşterea progresivă a diametrului, către emisar. Un dren poate avea 50- m., lungime, putând ajunge şi la 300 m.

Instalaţia electrică asigură iluminatul corespunzător al parcului sau grădinii, având un rol funcţional, şi decorativ. Corpurile de iluminat sunt tratate ca obiecte decorative, cu efecte diverse, putând fi montatestâlpi ca lampadare sau jos, ca lămpi pitice. Iluminarea florilor se face prin becuri cu incandescenţă, pena nu se denatura culorile. Traseul de iluminat urmează îndeaproape traseul vizitatorilor, al aleilor de acceIstalaţiile electrice de forţă pentru hihrofoare şi alte utilaje, sau de iluminat se realizează de către specilelectricieni, în colaborare cu arhitectul peisagist şi cu administraţia parcului amenajat.

8. 5. Scenariul de proiectare a peisajului

De regulă, o amenajare peisagistică se realizează pe baza unui proiect. Fazele de proiectare sunt, potrlegii, următoarele: studiu de pre-fezabilitate, studiul de fezabilitate, proiectul tehnic şi caietele de sarcAcestea sunt obligatorii pentru investiţiile publice, parcurile şi grădinile oraşelor fiind spaţii de interes şiutilitate publică. Mai întâi trebuie ca beneficiarul, care poate fi primăria localităţii, ori administra parcului – să elaboreze o Temă- program de proiectare, care stă la baza elaborării proiectului.Ca investiţie publică, proiectul lucrării se încredinţează pe baza unei licitaţii publice de proiectare.Trecerea la proiectare se face pe baza unui contract de proiectare încheiat şi a comunicării deschide

finanţării, care să confirme solvabilitatea beneficiarului, faţă de proiectant, garantând plata, la recepfazelor de proiectare.Documentaţia cuprinde, ca de obicei, piese scrise şi piese desenate.La proiectul tehnic de execuţie, piesele scrise cuprind: comanda şi tema de proiectare, memoriul generade arhitectură (elaborat de şeful de proiect, arhitect), memoriile de specialitate pentru instalaţiile sanitarealimentare cu apă şi canalizare, pentru instalaţiile electrice, sistematizare verticală şi drumuri etc., însofiecare de breviarele de calcul ale consumurilor, debitelor, dimensionării şi eventuale instrucţiuniexploatare. La acestea se adaugă antemăsurătorile, extrasele de materiale şi devizele realizate printr program pe calculator şi în final, devizele pe obiecte şi devizul general al lucrării.Ca piese desenate se elaborează: planul de încadrare în zonă, la scara 1/25000 – 1/5000, după caz;

planul general de amplasament al zonei ce se amenajează peisagistic, la scară convenabilă, 1/5000, 1/10sau chiar 1/500; planuri de amplasare de detaliu, la scări convenabile: 1/100 sau 1/50 pentru decoraţia pardoselidispunerea jardinierelor, a pergolelor etc.;detalii de execuţie pentru diverse piese de mobilier exterior de grădină, de artă, etc.la scări convenab(1/20, 1/5).secţiuni transversale şi longitudinale prin zona amenajată, la scara 1/500,1/1000La studiul de pre-fezabilitate şi fezabilitate se elaborează o documentaţie simpliicată, care cuprinde doar plan general de amenajare cu zonarea funcţională şi o evaluare generală. Acestea se elaborează pe bunei ridicări topografice a terenului, a unui studiu hidro-geologic şi a temei de proiectare.



Bibliografie:

•

Simonds J. O. , Peisagistica, Paris, 1961;• Ana- Felicia Iliescu, Arhitectura peisajului, Editura Ceres, Bucureşti, 2003, pag. 258- 281;• Gheorghe Ionaşcu, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 20

126 pag.;• Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectiva ecologi

Editura Tempus, Bucureşti, 2003, 202 pag.



Arhitectura creată în vatra carpato- danubiano- pont s-a încadrat organic în mediul natural şi în paleta de ritmu

şi forme de relief pitoresc, care coboară treptdin catena munţilor, spre câmpia Dunării de j

… Ritmurile naturii au marcat creaţiile antropi(Păun Silvia,arh.,România, valoarea arhitecturii autohtone, Buc.,2003)

Capitolul 9

VALOAREA PEISAJULUI CULTURAL AUTOHTON

9. 1. Peisajul cultural românesc

Peisajul natural este marcat pretutindeni de prezenţa omului şi a creaţiilor sale antropice. În

aceste creaţii ale omului, se remarcă în mod pregnant cele arhitecturale, de modelare a spaţiului, pdiverse construcţii şi amenajări. Nimic nu redă mai fidel amprenta istorico- spirituală a unui popor, sau a unei epoci trecute, de

operele de arhitectură, dăltuite în piatră şi alte materiale.Ambientul uman este, de regulă, croit armonios şi integrat mediului natural.Locuitorii ţinutului carpato- danubiano- pontic au primit acest dar natural de ritmuri, de la relie

pitoresc, modulat gradat, al arcului sub-carpatic, străjuit de bazinul inferior al fluviului Dunărea, caracaparte, imprimat şi transmis de civilizaţia pelasgo- tracă, a primilor agricultori europeni, aflată acasăcentrul de greutate a ariei sale major (Păun Silvia, 2003).

Arhitectura autohtonă, în special cea din mediul rural, s-a înscris în ritmul, modulat natural,spaţiului mioritic, cu alternanţa deal - vale , remarcată de Lucian Blaga. Arhitectura creată aici s-a încad

intim mediului natural suport, precum şi în paleta de ritmuri şi forme de relief, ce coboară treptat din catemunţilor, spre câmpia Dunării de jos.Construcţiile reuşite, integrate organic mediului în care sunt amplasate, reprezintă exemple maj

de trăire a, ceea ce numim, sentimentul spaţiului, relevant şi propriu arhitectului creator al ambientuuman.

Profesorul Octav Doicescu definea admirabil arhitectura, ca fiind ,,spaţiul funcţional pe goluri”,când sculptura este ,,spaţiul nefuncţional pe plinuri”. Ritmurile naturii au marcat creaţiile arhitecturale. Natura caracteristică a spiritualităţii autohtone esentimentl solidarităţii cu întregul, cu macrocosmosul.Peisajul cultural reprezintă peisajul natural, în care naturalitatea primordială, a fost potenţată marcantculturalitatea umană, prin creaţiile adăugate de om, creaţiilor naturii.

De aceea, culturalitatea trebuie să pună în valoare naturalitatea, potenţând-o cu valorile spiritualitumane, iar nu s-o înlăture, degradând-o. Rolul viului este acela de a creea ordine şi organizare în univerneviu. Cu alte cuvinte, creaţiile umane ar trebui, din principiu, să aibă un impact pozitiv asupa mediu preexistent şi nicidecum un impact negativ. Criza ecologică reprezintă de fapt o criză de sistemcivilizaţiei contemporane.Valorile cadrului natural autohton sunt potenţate cu creaţiile umane, în majoritatea lor covârşitoalocuinţele familiale urbane, colective sau individuale şi gosăpodăriile oamenilor din zona rurală.Arhitectura clădirilor şi gospodăriilor are meritul de a reprezenta cele mai fidel, standardul de locuire,frumos, tradiţia şi arta românească. Peisajul este marcat de toate aceste alcătuiri umane, învăluite în man protectoare a naturii, cu geografia, relieful şi biodiversitatea ei



9. 2. - Spaţiul deschis, arhitectura deschisăArhitectura românească este o arhitectură deschisă către Soare, către lume, către om, prin intermedspaţiului intermediar, al celui de al treilea spaţiu, care face trecerea firească dintre spaţiul interior către exterior, eliminând hotarele rigide. Trecerea gradată, în ritmuri de lumini şi umbre, din interior căexterior şi invers, se realizează la noi, de milenii, prin intermediului prispei, a pridvorului, a cerdaculufoişorului. Este un mesaj de comunicare umană, de sociabilitate a oamenilor acestor locuri, ca şi

comunicare a celor două spaţii, transmis în concepţia arhitecturii autohtone, din neolitic şi până ast(Păun Silvia, 2003).Casele mai vechi aveau foişorul mai mare, decât cele noi. Foişorul, această casă a dorului, ieşit mai multsub acoperişul casei mari şi având propria straşină, era amplasat, de regulă, cu faţa spre miază zi, ca dealt prispa sau pridvorul, numit, în anumite zone din Ardeal - verandă.Foişorul este o încăpere deschisă a casei de locuit, care a fost adaptat cu uşurinţă, multiplelor cerinţetimp, ale familiei. El deschide procesul de locuire spre exterior, dialogul începând de dimineaţă, constatarea stării vremii, prilej cu care se adaptează şi programul de activitate al zilei. Starea timpulînregistrată în zori, determină şi starea de spirit a oamenilor. (Berindan Cornelia, 1994).Funcţiunile unui foişor, în ordinea apariţiei lor au fost următoarele:de comunicare cu mediul natural, cu comunitatea exterioară locuinţei,

de supraveghere a gospodăriei, ca loc de muncă,de odihnă, de belvedere şi de taifas,de adăpost al intrării în casă,de păstrare la umbră a vasului cu apă de băut,de expunere a zestrei fetelor de măritat,loc de primire a oaspeţilor în vreme de vară, ori de stat la sfat,loc de luat masa, ori de lucru de mână artizanal,loc de odihnă şi de somn, în nopţile de vară.Unele din aceste funcţiuni se regăsesc, la o scară adecvată şi la celelalte tipuri de spaţii intermediacerdac, prispă, verandă.Una din cele mai vechi case cu foişor este cea neolitică de la Vădastra, din Oltenia, care are o vechime

circa 6000 de ani.Dar astfel de case s-au pastrat şi în alte regiuni, cum ar fi cele de circa 2000 de ani, de la Bucşani şi Şuidin Muntenia, apoi de la Medgidia, ori din Moldova, din judeţul Neamţ, ori de 6000 de ani, de la StrajaBucovina, la Zebil în Dobrogea, ori la Vâlcani în Banat etc.Prezenţa casei cu prispă sau foişor, în mai multe zone ale României, dovedeşte vitalitatea substratucomun pelasgo-tracu- dac.Aceste construcţii demonstrează faptul că primii agricultori ai Europei, care au devenit sedentari în arCarpatic şi pe Valea Dunării, au dovedit dintru început şi până în zilele noastre, o mantalitate desch proprie civilizaţiei carpato- danubiano- potice.Pridvorul este o prispă mai dezvoltată, care are, de regulă, stâlpii şi balustrada din piatră, ori din cărămica la biserici.

Mesajul străvechi din vechimea veacurilor a avut forţa de a determina preluarea şi adoptarea spaţiuinternediar, de legătură a interiorului cu exteriorul, chiar şi la locuinţa din blocuri, prin prezenţa loggurbane, adesea prefabricată.Arhitectura ţărănească a precedat-o pe cea urbană şi sacră şi le-a întrecut prin număr, prin varietate, pfantezie. În zeci de milenii, ea s-a putut rafina, mai mult decât oricare alta.Arhitectura urbană a fost trecerea logică şi estetică a arhitecturii tărăneşti la nevoile oraşului şi orăşanulun imn închinat statului (Joja C., 1989).Orice arhitectură urbană derivă, prin evoluţie, dintr-una rurală, primordială.

9. 3. - Spaţiul cu proporţii de aur.



În spatele a ceea ce numim a fi frumos, se află de fapt o anumită proporţionalitate, care se verifică prapoarte geometrice.Arhitecta Silvia Păun le numeşte trasee regulatoare, ele fiind ritmuri, esenţe şi sensuri de ordine şi frumStudiile interbelice ale arhitecţilor G. M. Cantacuzino şi Cristofi Cerchez, sau cele ulterioare ale lui AdrGheorghiu, Henrietei Delavrancea- Gibory şi ale lui Constantin Joja, ne călăuzesc către valoarhitecturale autentice, care utilizează proporţiile de aur.

Numai cei care, nu au respectat tradiţia, au pierdut aceste valori, cu semnificaţii adânci, filosofice, căciscurg de secole şi milenii. În căutarea legilor obiective ale frumosului, numărul de aur poate fi considerato constantă a fenomenului estetic, atât în natură, cât şi în arhitectura populară autentică (Păun Silvia, 200În lumea mineralelor, numărul de aur se regăseşte în cristale, materii anorganice, care prezintă simetriiordinul 4 şi 6. În regnul vegetal şi animal, numărul de aur abundă, numărul 5 fiind regăsit în spiralcochiliilor, dar şi în proporţiile corpului uman.Vitruvius definea numărul de aur, ca valoarea unei proporţii între un minim de termeni, înţelegând pordonare, relaţiile convenabile de mărime, care armonizează întregul cu părţile sale, relaţii care pot coreşi înfrumuseţa dimensionările strict utilitare. Detaliul şi ornamentul completează numai volumul, fărăsufoca. Numărul de aur este dat de raportul dintre 1+ radical din 5 supra 2, care este egal cu 1,618. El exprimă, c

am arătat, legătura cea mai strânsă dintre întreg şi părţile sale componente. Nu există superioritate arhitecturală a unui popor asupra altui popor, a unei epoci asupra altei epoci, a ustil asupra altui stil. (idem, op. cit.)Figurile geometrice care conţin, în diferite moduri, numărul de aur, sunt:dreptunghiul de aur, având raportul laturilor egal cu numărul de aur 1,618; pentagonul regulat de aur, regăsit din siturile preistorice, până astăzi; pentagonul stelat de aur;triunghiul de aur cu unghi ascuţit de 36 grade,triunghiul echilateral, pătratul.Este posibil ca proporţia de aur să fie unul din ritmurile ordonatoare, sau, cum spunea Platon, ritm

sufletului lumii.Acest raport, susţine arh. Silvia Păun, s-a impus ca rezultat al cercetării. Prezenţa de milenii, a raportuluiaur în arhitectură, este propice reintegrării omului în mediul natural. Proporţiile de aur în spaţiul antroarmonizează ritmurile fiziologice umane cu ritmul cosmic, contribuind la creşterea gradului de coerenţăfiinţei umane, semnalul cosmic transformându-se în semnal de conştiinţă, reechilibrând planul psihic (PăSilvia, 2003).

9.4. - Arhitectura la scara umanăÎn România, arhitectura autohtonă este concepută la scară umană, chiar şi în edificiile de cult. Concepoglindeşte mentalitatea specifică românilor, de a se reculege în spaţii intime, la scara şi măsura cerută smerenia omului. Forţa şi demnitatea unor biserici, de dimensiuni impresionante, impuse prin supleţea

harul proporţiilor, fără ostentaţie, oferă o lecţie a măsurii cu care trebuie să ne alcătuim creaţarhitecturale pentru locuire şi reculegere (Păun Silvia, 2003).Exemple de păstrare a scării umane a construcţiilor, găsim atât ca arhitectură din lemn, cât şi din cărămşi piatră. Lipsa de trufie şi modestia reculegerii profunde se vădeşte, cel mai bine, în arhitectura troiţei.Una dintre cele mai frumoase lecţii de smerenie şi de respectare a scării umane a edificiilor ridicatecărămidă şi piatră, ne-o dau meşterii care au edificat bisericile lui Ştefan cel Mare al Moldovei, prezeatât în Moldova, dar şi în Ardeal, Ţara Românească şi la muntele Atos, care domnitor îl avea drduhovnic, pe celebrul Daniil sihastrul. Fie că sunt simple locuinţe, conace sau palate, biserici ori ctitodomneşti, construcţiile ilustrează, prin arhitectura lor, măsura şi sobrietatea autohtonă oferită, cu dragostefără ostentaţie Creatorului.



Petru Rareş îi urmează exemplul lui Ştefan, iar mai târziu, în Ţara Românească, Constantin Brâncoveanidentificat, prin stilul brâncovenesc, stimulând redescoperirea vocaţiei europene a arhitecturii şi arautohtone româneşti (idem).Arhitectura autohtonă din teritoriul românesc oferă un exemplu de acord ideal şi armonie între volumateriale şi tehnologie. Schematizarea deliberată a formelor şi croiala lapidară a alcătuirilor constructconstituie un exemplu de creaţie arhitecturală a meşterilor populari neşcoliţi în arhitectură.

Arhitectura autohtonă a lemnului, practicată de milenii, oferă exemple de măiestrie ajunsă la superlativ.Se consideră că arhitectul Ion Mincu a fost fondatorul arhitecturii în stil românesc, de la sfârşitul veacuXIX.Pledoaria mea, din acest capitol, pentru valoarea arhitecturii autohtone româneşti, în cadrul unei scrieri peisagistică pentru arhitecţi şi alţi interesaţi de subiect, o consider justificată pentru determinarea calit peisajului antropizat.Ea este extrasă din studiile aprofundate ale unor cercetători de marca, cum au fost arhitecţii: OcDoicescu, pe care l-am ascultat ca student, Constantin Joja, cu care am avut şansa să dialoghez în anii asupra arhitecturii româneşti.Dar, cea mai bună sursă de informaţii, a fost, mai ales, pasionata şi delicata, arhitect Silvia Păun, cu cam colaborat ani de-a rândul, învăţând să discern valorile şi încercând s-o ajut prin obţinerea un

informaţii şi materiale din teritoriu, câtă vreme, în periada 1990-2003, am lucrat în departamentulurbanism şi amenajarea teritoriului din ministerul de resort, având anumite posibilităţi de fructificalegăturilor cu colegii arhitecţi din teritoriu.Chiar şi studiile de conservare a cetăţilor dacice din munţii Orăştiei, precum şi alte studii la care am f promotor şi responsabil în cadrul ministerului, mi-au fost uneori sugerate de regretata doamnă, care a fnepreţuita arhitect Sivia Păun. Nu poţi avea un demers orientat benefic şi productiv, ca funcţionar public în ministerul de resort, dacă nusprijini pe specialiştii de marcă ai domeniului, sprijinindu-i la rândul tău.Pledoaria asupra calităţii peisajului, rezultat ca urmare a unei arhitecturi realizate la scara umană, nu credmai trebuie argumentată suplimentar.

Bibliografie:

Joja Constantin, Actualitatea tradiţiei arhitecturale româneşti, Editura tehnică, Bucureşti, 1984;Joja Constantin, Arhitectura românească în context european, Editura tehnică, Bucureşti, 1989;Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003;Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectivă ecologEditura Tempus, Bucureşti, 2003;



Peisajele protejate trebuie să facă obiectul unor preocupoficiale ale autorităţilor administraţiei publice centrale şiloca

care să înceapă cu instituiirea şi reglementarea protecţiei acesto

Capitolul 10REGLEMENTĂRI PRIVIND ZONELE PROTEJATE ŞI PEISAJUL

Diversele organizaţii europene şi mondiale au acordat o atenţie specială zonelor protejate din teritoriu, cadăpostesc specii unice, reprezentative şi autentice de floră şi faună, constituindu-le în zone protejate, sdiverse denumiri.Deşi există şi o categorie specială de peisaje protejate, peisaje semnificatie ca valoare şi frumuseţe bogăţie – se regăsesc în majoritatea celorlalte zone protejate instituite.În România, zonele protejate au fost instituite, cum am mai amintit, prin Legea privind amenaja

teritoriului naţional, secţiunea a III-a, Zone Protejate, nr. 5 din anul 2000.Reglementări speciale privind delimitarea principalelor peisaje şi protecţia acestora, încă nu au felaborate. S-au elaborat unele studii, mai mult cu caracter de documentare, care au fost dezbătute lreuniune privind peisajul, desfăşurată la Tulcea, la inceputul lunii mai 2004, în prezenţa unor invitstrăini.Principalele organizaţii care au instituit şi ierarhizat zonele protejate din teritoriu, inclusiv cele peisagistisunt:Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor (UICN),Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO),Comisia Comunităţii Europene (C. E. E. ),Consiliul Europei, prin Rezoluţia nr. (73) 30, adoptată în 26 octombrie 1973.

10. 1. - Propunerile Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor (U.I.C.N pentru clasificarea zonelor protejate, cu patrimoniu natural, cuprind 10 categorii diferite şi anume:Rezervaţii ştiinţifice – rezervaţii naturale,Parcuri naţionale,Monumente naturale – zone cu particularităţi naturale marcante,Rezervaţii naturale pentru conservare – sanctuare ale faunei,Peisaje protejate,Rezervaţii de resurse,Zone biotice naturale – rezervaţii antropologice,

Zone administrate cu utilizări multiple – zone sau resurse administrate,10. Rezervaţii ale biosferei şi situri naturale ale patrimoniului mondial.Categoriile 9 şi 10 ale sistemului de clasificare al U. I. C. N. corespund zonelor protejate care fac parte d programele internaţionale şi care prezintă o deosebită importanţă pentru conservarea naturii.Pesajele protejate cuprind peisaje naturale de importanţă naţională, caracterizate prin interacţiuarmonioasă a omului şi a peisajului şi oferă posibilităţi de destindere şi de turism, în cadrul stilului de vişi a activităţilor economice normale ale regiunii.Aceste zone servesc deasemenea interese ştiinţifice, culturale şi educative. Ele sunt diverse din punctvedere ecologic şi au un caracter şi dimensiuni variate, dată fiind marea diversitate a peisajeseminaturale sau a caracteristicilor culturale în lume, este posibil ca acestea să fie clasate în două mcategorii:



peisaje cu calităţi estetice deosebite, care rezultă din interacţiunea omului şi a naturii. Acestea reflefenomene culturale, cum ar fi tradiţiile, obiceiurile, credinţele, organizarea socială (la noi în obştii), stehnicile de exploatare a pământurilor. Aceste zone se caracterizează prin tipuri de aşezări umatrăgătoate din punct de vedere estetic, sau unice în felul lor. Tipurile tradiţionale de exploat(agricultură, păşunat, pescuit) constituie elementul dominant, zona trebuind să fie suficient de mare, pena asigura integritatea peisajului respectiv;

peisajele – parte integrantă a regiunilor naturale pe care omul le administrează intens, pentru activităţidestindere în general şi pentru turism în special. Acestea sunt zone naturale sau pitoreşti, situate de-a lungcoastelor litorale, pe malul lacurilor, în regiuni de deal şi de munte, pe firul văilor, sau pe platouri de podaproape de rute turistice sau de centre de locuit, care oferă un peisaj deosebit şi prezintă variaţii climatice

10. 2. Propunerile Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U. N. E. S.O.) se axează pe două mari categorii de zone protejate excepţionale, la scară mondială şi anume:Rezervaţii ale biosferei, care au fost organizate într-o reţea mondială de rezervaţii ale biosferei, de căProgramele UNESCO pentru om şi biosferă. Fiecare rezervaţie a biosferei cuprinde unul sau mai multe următoarele elemente:

exemplare reprezentative de biomi naturali, comunităţi unice de plante şi animale sau regiuni care conelemente neobişnuite sau prezintă un interes excepţional, peisaje armonioase, care rezultă din modurile de utilizare tradiţională a siturilor,ecosisteme modificate sau degradate, care pot fi readuse la condiţiile naturale mai favorabile.Gestionarea responsabilă corespunzătoare a unei rezervaţii a biosferei, necesită instituirea următoarezone specifice:zona naturală, de restricţie maximă,zona tampon (între zona protejată şi restul teritiriului),zona de restaurare (ecologică),zona de cultură stabilă.Situri ale patrimoniului mondial, care au fost desemnate prin Convenţia Internaţională pentru protec

patrimoniului mondial, natural şi cultural ( UNESCO, 1972), care a permis regiunilor de valoare universremarcabilă, să fie considerate situri ale patrimoniului mondial. Pe baza criteriilor stabilite prin Convende către naţiunea semnatară pentru sit, aceste regiuni excepţionale trebuie recomandate ca ataComitetului Internaţional al Patrimoniului Mondial, spre a fi declarate situri ale patrimoniului mondial.

10.3. Comisia Comunităţii Europene (C. E. E. ) are pentru zonele protejate o clasificare în ocategorii, cu grade de protecţie diminuat, de la 1 la 8, astfel:Rezervaţia naturală integrală,Rezervaţiile naturale,Parcurile Naţionale,

Peisajele naturale sau semi-naturale,Peisajul rural protejat,Monumentele şi siturile naturale protejate,Zone protejate specifice,Centuri verzi.Dintre acestea, în cadrul tematicii noastre de peisagistică, ne interesează în mod special, categoriile 4 şi 5Peisajele naturale sau semi-naturale sunt regiuni protejate, acoperite de vegetaţie naturală sau semi-natur(întreţinută de om), care prezintă un deosebit interes biologic sau peisagistic, (cum ar fi zonele umede pădurile).Peisajele naturale ori semi-naturale protejate pot adăposti rezervaţii naturale, rezervaţii forectiere, rezervde vânat, sanctuare, sau alte forme de rezervaţii. O asemenea zonă poate îndeplini mai mult decâ



funcţiune: conservarea naturii, activităţi forestiere, loisir, precum şi protecţia solurilor contra specufunciare. Dacă protecţia nu este prezăzută în legislaţia naţională (cum este cazul României), ea trebinstituită prin decizii relative la amenajarea teritoriului sau printr-un regulament elaborat de căadministraţia centrală, mai ales pentru construcţiile ridicate de persoane străine de regiunea şi penadăpostirea turiştilor. Este preferabil ca gestionarea ansamblului zonei să fie încredinţată administracentrale.

Zonele naturale şi semi-naturale protejate sunt nelocuite, sau slab locuite, numai de către persoanele căror actuivităţi sunt compatibile cu protecţia acestor zone. Zona este, în general, accesibilă pentru mer pe jos, iar în anumite rezervaţii vehiculele sau bărcile fac obiectul unor reglementări speciale. Zonnaturale sau semi-naturale protejate, care se pretează scopurilor recreative, trebuie să cuprindă amenajdestinate informării publicului, cum ar fi drumurile însemnate, centrele de primire a vizitatorilor etc.Peisajul rural protejat este o vastă întindre de pământuri cultivate, care prezintă un peisaj semi-naturalregulă generală, domină agricultura, dar peisajul prezintă anumite caracteristici tradiţionale, cum armărăcinişuri, stufărişuri, heleştee, râuleţe, islazuri de munte etc. Această zonă este bogată în elemente c prezintă interes din punct de vedere biologic şi cultural. Ansamblul peisajului este agreabil vederii şi pocuprinde rezervaţii naturale.Populaţia trăieşte în ferme, case, sate sau chiar în mici oraşe, care se integre bine în peisaj. Patrimoniul biologic, cultural şi estetic este protejat cât mai eficient cu putinţă, p

reglementări ale activităţilor de construcţie sau printr-o gestionare de ansamblu, încredinţată unui organicentral, care reglementează şi controlează folosinţa terenurilor, extinderea zonelor populate şi popularAspectul recreativ este important, indiferent că este vorba de perioada de o singură zi sau de o durată mmare de timp. Pe cât este posibil, echipamentele destinate activităţilor de destindere vor trebui amplasateafara acestei zone sau la periferia ei.Centurile verzi cuprind spaţii rurale amenajate, parcuri plantate cu arbori şi cu arbuşti şi care cupreventual zone de oglinzi de apă etc.Centurile verzi sunt destinate să servească de ecran protector pen peisajele rurale situate în proximitatea aglomerărilor urbane, în scopul impiedicării urbanizării şi poluspaţiului rural şi pentru a oferi orăşenilor spaţii recreative.Dacă aceste spaţii sunt amenajate în m judicios, mai ales prin tehnici de amenajare naturală a peisajelor, ele pot deveni pe termen lung peissemi-naturale. Protecţia şi modul de gestionare a acestor zone ţine de competenţa autorităţilor regionale

locale

10. 4. Consiliul Europei, prin Rezoluţia nr. (73) 30, adoptată în 26 octombrie 1973, a proputerminologie europeană de zone protejate, bazată pe clasificarea în patru categorii, primele două fiind zo protejate strict, iar celelalte două fiind cu măsuri de protecţie mai reduse.Categoria A se bazează, în primul rând, pe interesul ştiinţific: grupează teritoriile (rezervaţiile) protejateo manieră absolută, în afara oricărei intervenţii umane. Au acces în aceste zone numai cercetătoştiinţifici, dar şi aceştia numai cu permis special. Interesul major priveşte protecţia naturii şi neamesteomului în evoluţia naturală a ecosistemelor. Zonele clasate în categoria A sunt astfel sustrase definiactivităţilor umane, perturbatoare a echilibrelor naturale, constituind zone de referinţă şi rezerve biolog

potenţiale, în vederea regenerării şi repopulării zonelor degradate.Categoria B reuneşte teritoriile pentru care conservarea patrimoniului natural (floră, faună, sol, apă, etconstituie un obiectiv major, în care orice intervenţie artificială susceptibilă să altereze aspectul, compozşi evoluţia naturii este interzisă. Interesul ştiinţific este important, totuşi, anumite amenajări potautorizate, în zone bine definite, în cadrul unor severe reglementări.Pot fi, de asemenea, tolerate anumite activităţi umane tradiţionale, cu condiţia ca acestea să nu contrav

scopurilor conservării. Orice activitate umană modernă este interzisă. Pot fi admişi vizitatori, cu condrespectării stricte a reglentărilor.Categoria C cuprinde zone care prezintă un interes incontestabil, pentru valoarea culturală şi esteti pentru ocrotirea peisajului şi echilibrul ecologic. Activităţile umane tradiţionale sunt admise, dar s



reglementate, fiind tolerate anumite activităţi umane moderne, dar acestea trebuie să facă obiectul unreglementări adaptate zonei.Zona prezintă interes şi pentru activităţile de loisir, pentru buna circulaţie a turiştilor, anumite amenajrecreative permise în anumite zone clar delimitate, cu condiţia de a rămâne compatibile cu obiectivele protecţie.Categoria D grupează în general, teritorii vaste pe care se desfăşoară activităţi de loisir de calitate, în c

principiile conservării patrimoniului natural sunt luate în consideraţie. Pot fi incluse aici monumenaturale, proprietăţi private, sate etc., prezentând un interes, înainte de toate, recreativ, de destindererepaos, dar şi un interes cultural, estetic şi natural.Amenajările pentru destindere necesită totuşi anumite dezvoltări culturale, sportive, recreative, activităţile umane tradiţionale sau moderne compatibile cu obiectivele avute în vedere sunt în gene permise.Circulaţia cu vehicule motorizate, în scopuri turistice, este liberă, dar poate fi reglementată în anumite zocare prezintă interes special, cum ar fi monumente ale naturii, floră şi faună, restricţiile vizând dasigurarea obiectivelor de protecţie a zonei şi peisajului.

10.5. Reglementări de bază, speciale şi complementare privind peisajulProblematica peisajului a fost enunţată încă din anul 1992, când, la Rio de Janeiro, în Brazilia, a avut Conferinţa mondială O.N.U. privind Mediul şi Dezvoltarea, care a emis Agenda XXI, pentru dezvoltdurabilă.Convenţia Europeană a Peisajului încheiată la Florenţa, în anul 2000, se aplică întregului teritoriu al ţărsemnatare din Europa, privind spaţiile naturale, rurale, urbane şi periurbane. Ea include, de asemenea, apinterioare curgătoare şi stătătoare, precum şi apele maritime. Convenţia se referă atât la peisajele cotidiecât şi peisajele degradate.Convenţia a avut ca principal obiectiv promovarea protejării, gestionării şi amenajării peisajelororganizarea cooperării europene în acest domeniu.

Reglementările europene complementare Convenţiei, care acţionează pe diverse domenii adiacente, surmătoarele:Convenţia pentru conservarea naturii sălbatice şi a mediului natural al Europei, încheiată la Berna, la septembrie 1979;Convenţia pentru protejarea patrimoniului arheologic, revizuită la 16 ianuarie 1992, în La Valleta;Convenţia-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor locaîncheiată la Madrid, la 21 mai 1980, cu protocoalele adiţionale ulterioare;Carta Europeană a autonomiei locale, semnată la Strasbourg, la 15 octombrie 1985;Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro, Brazilia, la 5 iunie 1992;Convenţia privind protejarea patrimoniului mondial, natural şi cultural, încheiată la Paris, la 16 noiemb

1972 şiConvenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul decizional şi actul de justiţie,materie de mediu, semnată la Aarhus, la 25 iunie 1998.Toate aceste conveţii au fost, ulterior încheierii lor, ratificate şi de către România, prin diverse legi. Ealcătuiesc astfel, un sistem de reglementări, care se referă, direct sau indirect, la întreaga problematic peisajului.În acest mod, se poate afirma că, problematica peisajului a fost deja instituţionalizată în România, important este ca ea să facă obiectul unor intervenţii benefice concrete, a unor proiecte urmate de lucrefective de amenajare, care să ne infrumuseţeze peisajul cotidian, ameliorându-ne astfel calitatea vieţii.



10. 6. - Concluzii privind reglementările

În România, s-a emis, până în prezent (2004), o singură reglementare mai importantă de protecţi peisajului, în ceea ce priveşte pe cel din zonele protejate şi anume Legea privind aprobarea Planuluiamenajare a teritoriului naţional, Secţiuea a III-a, Zone protejate, nr. 5/2000 (publicată în Monitorul Ofical României, Partea I-a, nr. 152/12.04.2000).

Totodată, prin Legea privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, nr. 350/2000, s-au creat condgenerale de asigurare a protecţiei, prin elaborarea unor planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanis precum şi regulamente de gestionare responsabilă a zonelor protejate, astfel încât obiectivele de protecţie poată fi stabilite, supravegheate şi respectate.Alte reglementări speciale de ansamblu sau de deltaliu privind protecţia, conservarea şi ameliora peisajului încă nu au apărut, fiind necesară intervenţia orientată mai fermă a autorităţilor centrale domeniu, dublată de iniţiativa şi preocuparea concretă de prtecţie a autorităţilor adminisraţiei publcenrale.În România, regulamentele anexă la planuri zonale de urbanism sau de amenajare a teritoriului, pen peisaje protejate de interes naţional şi regional, sau zonal, pot fi aprobate la nivel central, chiar pHotărâre a Guvernului.

Din pacate, până în prezent, nu s-a acţionat suficient de orientat pentru instituirea tuturor zonelor peisajelor protejate la nivel central şi local, astfel că nu există metodologii corespunzătoare, în cadactivităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, care să constituie un ghid util pentru Consililocale.Categoriile de zone naturale protejate cu patrimoniu peisagistic clasificate de cele patru organiseuropene şi internaţionale menţionate, nu au fost încă instituite oficial în România. Astfel, dintre celecategorii prezentate în clasificare U,. I. C. N., prin Legea nr. 5/2000, de aprobare a Planului de amenajarteritoriului naţional, secţiunea a III-a, Zone Protejate, au fost precizate şi listate categoriile privin parcurile naţionale, rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii.Este de menţionat că, Legea nr. 5/2000, instituie şi categoria de rezervaţii ale biosferei, în cadrul tipologstabilite, enumerând trei astfel de rezervaţii pentru România, dar nu enumeră şi situri ale patrimoniu

mondial, cum este simultan Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.

Bibliografie• Nomenclatorul zonelor protejate continentale al organizaţiilor internaţionale: U. I. C. N., U. N. E

C. O., Comisia Comunităţilor Europene şi Consiliul Europei, nepublicat;• Ionaşcu Gheorghe, Problematica Zonelor protejate din teritoriu şi din aşezări umane, în revi

Mediul înconjurător, vol. V, nr. 4/1994;

Documents

42039432 Ecologia Pi Planificarea Peisajului Pre Zen Tare