ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI DE VÂRSTĂ PREŞCOLARĂ

Dascal Angela, cercetător ştiinţific, sectorul Educaţie Timpurie

Republica Moldova, Chişinău, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

În psihologie procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esenţial al dezvoltării

personalităţii, cercetătrile în această direcţie bazându-se pe teoriile unor personalităţi marcante ca L.S.

Vâgotski, J. Piaget, H. Wallon, fiecare axându-se pe anumite aspecte ale socializării copilului.

L.S. Vâgotski scoate în evidenţă faptul că socializarea este o permanentă confruntare a

copilului cu mediul său social în care el învaţă limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor şi

ideilor sale. J. Piaget accentuează rolul cunoaşterii patrimoniului psihoeriditar în evaluarea

rezultatelor obţinute şi acelor urmărite în procesul de socializare, deoarece datorită caracteristicilor

ereditare ale copilului „procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe tabula rassa”.

În linii generale, socializarea se defineşte ca fiind procesul complex prin intermediul căruia

individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme,

comportamente şi atitudini privitoare la condiţiile existenţei sale în cadrele societăţii. Conduitele

sociale dezirabile, indiferent de gradul lor de complexitate, nu apar şi nu sunt puse în joc de la sine ci

sunt rezultatul învăţării acestora ca urmare a derulării acţiunii educaţionale.

În acest sens, socializarea este un proces comunicaţional interactiv ce are ca finalitate

transformarea individului din entitate biologică izolată în fiinţă socială şi culturală, capabilă să

asume, să interiorizeze şi să transpună constant în practică valorile şi normele de conduită specifice

societăţii în care acesta îşi desfăşoară existenţa

Socializarea este procesul pshihosocial de transmitere/asimilare a atitudinilor, valorilor,

concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea

formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. Fără socializare, societatea nu ar putea

suprevieţui. După cum nici individul nu ar putea suprevieţui în afara socializării.

Socializarea este centrată pe conceptul de persoană. Charles Horton Cooley vede persoana şi

societatea ca două aspecte ale aceluiaşi lucru. O imagine a persoanei este larg percepută în oglinda

reacţiilor celorlalţi şi judecată după percepţia acestor reacţii. Simţurile noastre se construiesc ca

răspuns la toate aceste judecăţi.

Socializarea se constituie în proces fundamental prin intermediul căruia orice societate îşi

proiectează , reproduce şi realizează prin conduitele adecvate ale membrilor săi modelul normativ şi

cultural. Socializarea facilitează existenţa normală a vieţii sociale asigurând stabilitatea şi

funcţionalitatea structurilor sociale, coeziunea internă şi continuitatea grupului social.1

Ca noţiune de bază ale teoriei sociologice, socializarea defineşte acele procese, mecanisme şi

instituţii prin care societatea se reproduce în fizionomia personalităţii umane care-i este specifică, în

structurile de compoirtament ce răspund statusurilor şi rolurilor predominante în societatea dată,

aşteptărilor şi prescripţiilor înscrise în modelul socio-cultural şi etic. (Drăgan I., 1981).

În cadrul învăţării sociale, ,,fiecare membru al unui grup ocupă o anumită poziţie în structura

ierarhică a grupului, căreia îi corespunde un statut, dotat cu un anume prestigiu, ceea ce îl obligă să

îndeplinească o anumită funcţiune, deci să joace un anumit rol potrivit unui model”, după Henri

H.Stahl [1, 55].

Organizarea socială poate fi definită ca un sistem de roluri şi instituţii sociale, de modele

comportamentale, de mijloace de acţiune şi de control social care asigură satisfacerea nevoilor

colectivităţii, coordonează acţiunile membrilor acesteia, reglementează relaţiile dintre ei şi asigură

stabilitatea şi coeziunea colectivului. Grupul social desemnează un ,,ansamblu de persoane

caracterizat de o anumită structură şi cu o cultură specifică rezultatele din relaţiile şi procesele

psihosociale dezvoltate în cadrul său, după M. Vlăsceanu [4, 155]. Tipuri de grupuri sociale: primare-

secundare, formale-nonformale-informale, mic-mare, de apartenenţă-referenţă.

D.Cartwright menţionează că coeziunea grupului este ,,o rezultantă a tututror forţelor care

acţioinează asupra membrilor pentru a-i determina să rămână în grup” [4, 200].

Activităţile de socializare din grădiniţă se sprijină pe cunoaşterea, în continuă expansiune, a

copilului despre sine însuşi, despre ceilalţi şi despre lumea din jurul său. Rolul educatoarei este de a

clarifica această cunoaştere şi de a o lărgi. Programul de activitate pe care-l alcătuiesşte trebuie să

pornească de la copil spre înafară şi se referă la copil, familie, şi apoi la diferitele aspecte ale

mediului în care se află copilul: vecinătate sau comunitate. În interiorul acestei structuri, activităţile

pot avea loc în grădiniţă căt şi în afara acesteia.

Obiective de referinţă Exemple de activităţi de învăţareStabilirea de relaţii cu cei din jur utilizând diverse forme de comunicare 

Jocuri onomatopeice;Jocuri de pronunţie corectă a cuvintelor;Jocuri de expresie corporală (mişcare şi ritm);Jocuri de dezvoltare a reprezentărilor vizuale, auditive, tactil-kinestezice;Audiţii, vizionări.

Participarea voluntară la situţii de comunicare şi relaţionare socială 

Jocuri de stimulare, dezvoltare a diferitelor tipuri de comunicare (verbală, mimico-gestuală etc.);Jocuri simbolice;Jocuri de imitare a unor modele comportamentale;Jocuri de identificare cu un model;Jocuri de dezvoltare a limbajului expresiv;Jocuri de expresie afectivă.

2

Rezolvarea unor situaţii practice de viaţă prin folosirea experienţei personale 

Jocuri de rol;Jocuri de stimulare, corectare a unor comportamente;Jocuri cu subiecte din viaţa cotidiană, din basme şi poveşti;Jocuri-dramatizare, şezători, serbări, aniversări;Discuţii libere;Jocuri de mişcare;Jocuri de socializare;Jocuri de relaxare.

Trecerea de la socializarea primară (în familie) la cea secundară (grădiniţă, şcoală), copilul o

percepe ca pe o ruptură, are loc destrămarea vechii identificări familiale, luându-i locul una nouă,

diferită. Intrarea în grădiniţă îi răpeşte afecţiunea oferită abundent în familie, apar în faţa acestei noi

situaţii, reacţii individualizate de apărare, adaptare, ieşire din această stare confuză.

Socializarea secundară este dominant receptiv-afectivă colorată puternic de impresii vii.

Stabilind relaţii de comunicare din ce în ce mai complexe, limbajul copilului preşcolar marchează un

factor hotărâtor asupra întregii structuri psihice prezente şi ulterioare. Limbajul nu se poate dezvolta

decât prin comunicare cu fiinţe omeneşti, prin ascultare şi răspuns. De aici, dependenţa stimulării

acestuia de calitatea mediului, modul în care vorbesc educatoarele, de competenţa acestora.”

Obiectivele socializării copiilor în grădiniţă urmăresc familiarizarea cu joaca şi lucru în echipă

şi vizează interiorizarea unor valori morale şi a unor comportamente specifice altor grupuri sociale

decât cel al familiei.

Este important ca în cadrul grupului de preşcolari să se creeze un climat psiho-afectiv benefic

pentru valorificarea potenţialului fiecărui copil în parte, iar acest lucru trebuie realizat încă de la

intrarea copilului în învăţământul preşcolar. Mediul social al grădiniţei le poate părea ostil prin

noutatea sa: în acest scop este necesar să le se faciliteze familiarizarea cu membrii grupului (adulţi

sau copii) şi participarea activă la diferite situaţii de învăţare.

Realizarea procesului de integrare socio-afectivă a copiilor preşcolari în activităţile din

grădiniţă este favorizat de raporturile interpersonale din grupă, de trăirile lor afective, de trebuinţele

şi interesele personale ce stau la baza comunicării între membrii grupei. Preşcolaritatea cuprinde cea

mai importantă experienţă socio-educaţională din viaţa unei persoane.

Premizele socializării sunt oferite de ansamblul virtuţilor comunicării verbale interpersonale,

care la vârsta preşcolarităţii ating nivele superioare; copilul înţelege şi este apt de a fi înţeles în sfera

relaţiilor de comunicare reciproce. Ansamblul activităţilor desfăşurate în grădiniţă şi în special în

jocurile de creaţie, jocurile didactice, dramatizările, constituie mijloacele cele mai eficiente de

3

exersare liberă a vorbirii copiilor şi socializării, datorită situaţiilor care se creează prin mânuirea

materialelor şi mai ales a comunicării intense ce se stabileşte între copii.

Prin transpunere în roluri de adult, preşcolarul se poate ancora în orice temă a vieţii, lărgindu-şi

orizontul de conoştinţe, îmbogăţindu-şi experienţa de viaţă, antrenându-se în dialogul viu, care-l

obbligă să-şi îmbogăţească, să-şi precizeze şi să-şi activizeze vocabularul, să folosească limba ca

mijloc de comunicare în orice împrejurare socială. Fără comunicarea verbală nu sunt posibile

cooperarea, acumularea şi generalizarea experienţei umane.

Funcţia socializatoare a grădiniţei se concretizează în formarea şi dezvoltarea sociabilităţii la

copilul preşcolar. În grupele de joc, copiii se acceptă şi se tolerează reciproc, satisfăcându-şi în

acelaşi fel, trebuinţa de joc. Gradul de receptivitate este mai mare în joc decât în alte situaţii. Jocul

devine terenul stimulării coeziunii ocupaţionale ce permite să se dezvolte sociabilitatea” prin urmare,

integrarea socio-afectivă optimă a preşcolarului în microstructura socială căreia îi aparţine, dă

posibilitatea integrării cu succes în macrostructura socială.

Prin toate activităţile desfăşurate în grădiniţă, dar şi prin cele extraşcolare, educatoare, părinţii,

adulţii îi integrează pe copii în viaţa socială. Unii copii intră mai uşor în relaţii cu ceilalţi, alţii mai

greu; adaptarea nu este la fel, pentru toţi copiii. De aceea, noi cei mari, trebuie să le oferim dragoste,

stabilitate, protecţie, îngăduinţă celor mici, pentru a-i putea integra în societate.

În cadrul familiei, părinţii organizează diferite zile de naştere, unde invită prietenii de familie

cu ai lor copii, pentru ca aceştia să se împrietenească, vizitează muzee, biblioteci, merg la biserică, în

vizită la rude, cunoştinţe apropiate, merg în excursii etc. si astfel, îi adaptează de mici nevoilor

societăţii. La grădiniţă, şcoală, cadrele didactice, prin diferite activităţi şi mai ales prin jocuri, îi

integrează pe copii. Le dă şansa ca ei să joace un rol foarte important, rolul principal, prin care ei se

debarasează de emoţii, scapă de inhibiţie, încearcă să transmită noi idei, sentimente, trăiri, îşi face noi

prieteni, relaţionează, trăieşte stări afective mai dense, şi astfel copilul se adaptează noilor cerinţe ale

societăţii.

Conduita în grup, integrarea socială a copilului:

1. Participarea la viaţa de grup

mai mult retras, rezervat, izolat, puţin comunicativ;

particip la activitatea de grup numai dacă este solicitat;

este în contact cu grupul, se integrează, dar preferă sarcinile executive;

caută activ contactul cu grupul, sociabil, comunicativ, stabileşte uşor relaţii, vine cu idei şi

propuneri;

activ, sociabil, comunicativ, cu iniţiativă, bun organizator al grupului.

2. Cum este văzut de colegi

bun coleg, sensibil, te înţelegi şi te împriteneşti uşor cu el;

4

bun coleg, săritor la nevoie, te poţi baza pe el;

preocupat mai mult de sine, individualist, egoist.

3. Colegii îl apreciază pentu:

reultatele de la activităţi;

performanţele extraşcolare;

faptul că este prietenos, apropiat.

Educatoarele realizează învăţarea socială prin activităţile integrate (integrarea domeniilor de

cunoaştere) de:

Educaţie pentru limbă şi comunicare;

Educaţie pentru mediul;

Educaţie pentru muzică;

Educaţie pentru sănătate;

Educaţie pentru societate;

Educaţie pentru munca artistică;

Educaţia literar-artistică;

Educaţia artistico-plastică;

Educaţia fizică;

Formarea reprezentărilor elementare matematice;

Formarea premiselor citit-scricului.

Învăţarea socială se învaţă prin toate mijloacele de realizare: conversaţie, lectură după imagini,

scenetă, serbare, dramatizare, joc de rol, exerciţiu, munca în echipă, care este cea mai eficientă şi care

acum se află la un rang mai înalt, plimbare în aer liber, vizite la biserică, bibliotecă, muzeu, la

cunoştinţe, rude, educatoare etc. Deci, învăţarea socială, are loc oriunde, oricând, cu orişine! Atenţia

adultului trebuie să se oprească spre copil, analizându-i comportamentul, atitudinea, caracterul,

aptitudinile, personalitatea sa. Prin toate aceste activităţi, copilul poate stabili mai uşor relaţii, se

poate integra mai repede şi mai bine, poate să îşi exprime liber părerile, emoţiile, sentimentele,

trăirile pe care le are.

       Practica educaţională a scos în evidenţă faptul că integrarea copiilor în activităţile obligatorii,

(activitatea de bază) şi liber-creative, repartizarea şi încredintarea unor "responsabilităţi sociale",

utilizarea echilibrată a aprobării şi dezaprobarii stimuleaza mecanismul socializarii conduitei

copilului, dezvolta autonomia acestuia, facilitează apariţia premiselor trasăturilor caracteriale.

Selectarea ş utilizarea unor strategii metodologice unitare, organizarea unor jocuri-exercitii de imitare

a vorbirii altuia, a unor gesturi, a mimicii si pantomimicii, valorizarea pozitivă a modelelor de

interacţiune contribuie, de asemenea, la educarea sensibilităţii, a atitudinii lor faţă de sine şi faţă de

alţii, la interiorizarea treptată a unor modele de socializare (conduită).

5

Bibliografie: 1. Cojocaru V., Socoliuc N. Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei copiilor de vârstă

preşcolară. Chişinău: Editura Cartea Moldovei. 2005. 406p2. Ministerul Educaţiei al R. Moldova. Standarde de învăţare şi dezvoltare pentru

copilul de la naştere până la 7 ani. Chişinău: Imprint SRL, 2010.3. ILUŢ P. Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie.

Iaşi: Polirom. 2004.4. MĂRGINEAN I. Proiectarea cercetării sociologice. Iaşi: Polirom. 2006. 255p5. HATOS A. Socialogia Educaţiei. Iaşi: Polirom.2006. 247p.6. CHELCEA S. Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice. Bucureşti:

Editura Institutului Nacional de Informaţii. 1995.

6