Practica spirituală

Brâncuşi a urmat de altfel o „practică spirituală” concretă: tehnici de meditaţie şi hatha-yoghine la tinereţe - se pare că imediat după ce a ajuns la Paris - şi o practică mistic-creştină, isihastă, spre sfârşitul vieţii sale. Ghidul lui spiritual care îl îndruma din astral a fost Milarepa, dupa cum singur a afirmat. Milarepa, confesiunile unui călugăr tibetan din secolul Xl, în traducerea în limba franceză Milarepa: Ses crimes, ses épreuves, son nirvana, carte pe care a primit-o de la un elveţian în timpul călătoriei sale spre Paris, a devenit cartea lui de căpătâi, izvor nesecat de înţelepciune, frumuseţe, spiritualitate şi simplitate, în care a descoperit confirmarea propriei sale căi: aspiraţia către sublimarea şi iluminarea materiei, năzuinţa către puritate şi absolut.

Unele semnificaţii ale Coloanei Infinitului pot răzbate şi din anumite texte ale lui Brâncuşi legate de practicile sale yoghine, efectuate cu scopul suprem de a-şi pune raţiunea „în relaţie cu înţelepciunea infinită” şi a obţine astfel „cunoaşterea intuitivă a formelor de bază din natură”. De exemplu se poate face o legătură plauzibilă între elementele coloanei, care prin înălţimea lor de l,80 m. sugerează ideea de om, cu ritmul cosmic, respiraţia, creativitatea, lumina, cunoaştere absolută şi Dumnezeu, plecând de la tehnica de meditaţie preferată a lui Brâncuşi, şi anume aceea de a parcurge un „exerciţiu de respiraţie rostind ritmic cuvântul sacru Om”. Iată de pildă cum o învăţa pe prietena sa Eileen Lane: „Gândeşte-te la cuvântul sacru Om…E un cuvânt care se identifică cu ceea ce numim Dumnezeu. Imaginează-ţi Omul ca fiind lumina atotputernică, dragostea atotcuprinzătoare, ritmul cosmic, creativitate mereu prezentă, cunoaştere nelimitată. Consideră-l treapta cea mai înaltă pe care o va atinge conştiinţa noastră. Această stare poate fi atinsă numai îndepărtând din minte gândurile rătăcitoare, dorinţa neclară, stânjeneala. Asemenea celorlalte lucruri de preţ, eliberarea nu poate fi obţinută fără efort”. „Dar adevărul te va elibera, te va conduce spre samadhi”.

Bibliografie:Peter Neagoe, Sfântul din Montparnasse, Ed. Dacia, Cluj, 1977.Petre Pandrea, Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, Brâncuşiana, Ed. Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2000.http://www.targujiu.ro/HCL_CP/Curierul%20Primariei/CP_iunie2004.pdf

Citeva pasaje extrase din interviul acordat de Mircea Eliade lui Claude-Henri Rocquet, interviu care a fost publicat ulterior sub titlul Incercarea labirintului.

—Cînd aţi intrat la universitate, care era atmosfera intelectuală, atmosfera culturală, în România acelor ani, adică din 1920 pînă în 1925?

— Făceam parte din prima generaţie care a preluat cultura a ceea ce se numea pe atunci „România Mare", a României de după războiul din 1914—1918.O primă generaţie fără vreun program stabilit dinainte, fără un ideal anume de realizat. Generaţia tatălui meu şi aceea a bunicului meu aveau un ideal: să reunească-toate provinciile româneşti. Acest ideal a fost îndeplinit. Iar eu am avut norocul să fac parte din prima generaţie de cărturari români care a fost liberă, care n-a avut program. Eram liberi să descoperim nu numai izvoarele tradiţionale, cum ar fi cultura noastră clasică şi literatura franceză, ci absolut totul. În ce mă priveşte, am descoperit literatura italiană, istoria religiilor şi apoi Orientul. Unul din prietenii mei a descoperit literatura americană; un altul, cultura scandinavă. îl descopeream pe Milarepa, în traducerea lui Jacques Bacot. Cum vedeţi, totul era posibil. În sfîrşit, ne pregăteam pentru o adevărată deschidere. Deschidere către universal, cu India prezentă în cugete, cu Milarepa pe care-l va citi Brâncuşi.

— Vedeţi cumva în Brâncuşi o figură exemplară a „fiinţei româneşti"?

— Da, în sensul că la Paris, Brâncuşi a trăit în atmosfera avangardei artistice, şi, totuşi, nu s-a lepădat de modul de existenţă al unui ţăran din Carpaţi. Şi-a exprimat gîndirea artistică urmând modelele pe care le găsea în Carpaţi, dar aceste modele nu le-a repetat într-un folclorism ieftin. El le-a recreat, reuşind să inventeze acele forme arhetipale care au uimit lumea, deoarece Brâncuşi a coborît foarte adinc în tradiţia neolitică; acolo a găsit el rădăcinile, izvoarele . . . ''si loc să se inspire din arta populară românească modernă, s-a dus la izvoarele acestei arte populare”

— Vom putea oare spune că el a regăsit, nu formele, ci forţele care hrăneau aceste forme?

— Întocmai. Şi dacă a reuşit să le regăsească, aceasta sa datorează faptului că el s-a încăpăţînat să ducă viaţa părinţilor săi, a semenilor săi, din Carpaţi.

— Se pare că regretaţi, în Jurnal, că timiditatea v-a împiedicat să-l întîlniţi pe Brâncuşi. Şi nouă ne pare rău. Totuşi, avem o întîlnire, pe calea scrisului, dacă mi-e îngăduit să spun aşa, între Brâncuşi şi Mircea Eliade. într-un text minunat şi prea puţin cunoscut, descoperiţi, după cum tocmai aţi afirmat, rădăcinile profunde ale inspiraţiei lui Brâncuşi, dar, pe lîngă aceasta, faceţi o lectură cu totul personală a acestei inspiraţii, susţinută de ceea ce aţi învăţat din lenta descifrare a miturilor primordiale. Faceţi o lectură a imaginilor centrale ale lui Brâncuşi — înălţarea, arborele, pasărea—... iar concluzia este aceasta: Brâncuşi a făcut să zboare materia ca şi alchimistul . Şi a făcut-o prin mirajul contrariilor, fiindcă ceea ce alcătuieşte imaginea şi semnul celei mai mari uşurinţe, este tocmai ceea ce, pe de altă parte, este semnul opacităţii, al căderii, al greutăţii — piatra.

Brâncuşi - un artist mistic (şi-a transformat arta într-un instrument de căutare şi reprezentare a sacrului)

“Dumnezeirea este pretutindeni. Şi cand te contempli pe tine însăţi, şi când te simţi umil şi când te dăruieşti…”

Brâncuşi a fost sculptorul care a ştiut să se întoarcă la esenţe şi care, într-un mod intuitiv, a înţeles că forma generează meditaţie. Toate sculpturile lui sunt invitaţii la meditaţie, sunt opere filozofice turnate în bronz sau şlefuite în piatră. "Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei. Templele şi bisericile au fost şi au rămas întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei".

Ceea ce a făcut ca Brâncuşi să devină un mare artist (şi se spune că este singurul artist român intrat în universalitate) a fost în primul rând această materializare a concepţiilor sale despre eternele adevăruri transcedente în creaţiile sale sculpturale. Eforturile sale permanente de a lua contact direct cu sacrul (adică adevărata realitate a lumii), atât în context mistic-religios cât mai ales în cadrul artei sale conduc la reconsiderarea sa ca artist mistic, aceasta fiind perspectiva care conduce la înţelegerea reală a mesajului lucrărilor sale.

Argumentul religiozităţii sale adânci, de tip mistic (dincolo de limitările exterioare ale diverselor culte şi confesiuni) este setea extraordinară de autenticitate, căutarea consecventă a esenţei fenomenelor şi lucrurilor în vederea surprinderii adevăratei şi profundei lor realităţi. Aceasta îi reflectă dorinţa de a trăi direct această realitate sacră, prezentă atât în lumea exterioară omului cât mai ales în el însuşi.

Religiozitatea extrem de complexă şi profundă a lui Brâncuşi a fost influenţată de credinţele strămoşeşti precreştine din folclorul românesc (şi gorjean în special), pe care artistul le numea generic „filosofia naturalităţii eterne”(“Ştiu că rugăciunile bătrânilor noştri olteni erau o formă de meditaţie, adică o interogare filosofică.”); de creştinismul ortodox, mai ales ca fapt mistic (reprezentat de către călugării de la mânăstirea Tismana); şi de Metafizica Extremului Orient şi în special experienţele spirituale ale marelui iluminat tibetan Milarepa.

Brâncuşi a avut încă din copilărie o anumită „predispoziţie” pentru trăirile mistice. Astfel, conform mărturiei unui unchi al acestuia, care îl lua cu oile în zona din apropierea satului Tismana, copilul avea o reacţie puternică şi oarecum stranie atunci când auzea clopotele mânăstirii (începea să sculpteze cu cuţitul în lemn). Iar mai târziu, spre bătrâneţe, când bătea clopotele bisericii „Sf. Apostoli”, avea să spună că pentru el „sunetul clopotelor era o voce divină”. Poate dintr-un imbold asemănător, tot în copilărie, Brâncuşi avea şi obiceiul de a ciopli câte un „Hristos răstignit” din lemn de prun sau un „Sf. Gheorghe străpungând balaurul”, cu calul şi călăreţul sculptaţi în lemn de păr. Mai târziu, la 26 de ani, la părăsirea spitalului din Luneville, a lăsat măicuţelor care l-au îngrijit de asemenea un „Hristos răstignit” sculptat în lemn tare.

Religiozitatea sa este evidenţiată şi de faptul că a cântat până la bătrâneţe în strana bisericilor ortodoxe şi că ţinea zilele de post. Dar poate cea mai semnificativă mărturisire în acest sens este cea făcută chiar de către Brâncuşi lui P.Pandrea, conform căreia el a

„deschis o biată filială a Tismanei în Impasse Ronsin” (unde îşi avea atelierul). După P. Neagoe, aici el urmărea să obţină printr-o practică spirituală „o atitudine şi o obişnuinţă urmând regulile sfinţilor de la răsărit” care, în interpretarea lui P. Pandrea (bazată pe explicaţiile amănunţite date de către Brâncuşi) erau reprezentaţi de sfinţii de la mânăstirile Athos şi Tismana.

Ansamblul de la Tg. Jiu

Ansamblul de la Tg. Jiu, numit de Brâncuşi “Calea Sufletelor Eroilor”, reprezintă un drum simbolic de reîntoarcere a eroilor gorjeni – prin jertfa lor de sine pentru ţară şi credinţă – la Dumnezeu. Iar într-un sens mai larg, această reîntoarcere evolutivă - deci cu sens pozitiv, de recuperare - este o „cale eroică” pentru orice om care simte imperios nevoia de a-şi întâlni Creatorul.

Numele capodoperei se datorează în primul rând eroilor gorjeni care s-au sacrificat în primul război mondial, pentru a-şi apăra ţara şi credinţa strămoşească. Pornind de aici, considerăm că Brâncuşi a vrut să ne lase materializată în opera sa următoarea revelaţie: actul eroic – ce are la bază un sacrificiu şi mai ales sacrificiul de sine însuşi – face posibilă întâlnirea omului cu Divinitatea. Pentru un bun creştin, ce aparţinea mai ales mediului sătesc din România tradiţională, acest fapt avea loc prin actul „mântuirii” sau prin intrarea în rai. Pentru un devot aparţinând altor religii majore, de sorginte orientală, întâlnirea cu Divinitatea – Realitatea supremă sau Absolutul – obţinerea stării de Samadi sau Nirvana, recuperarea paradisului etc., se realizează prin intrarea în zona sacră a „Centrului Lumii”, echivalent însă şi cu centrul fiinţei umane. Indiferent însă de denumire şi de credinţă, este vorba în principal despre o reîntoarcere spre Creator şi în acelaşi timp de recuperare a unei stări paradisiace a începutului şi a unităţii primordiale.

Simbolurile sunt chei tainice care deschid poarta către lumea subtilă (Sublimarea grosierului în subtil)

“Arta nu ridică oamenii deasupra lor, ci în ei înşişi.”

Trecătorii care se aşează la Masa Tăcerii, pe unul din cele 12 scaune, ca să se odihnească ori să mănânce, pot conştientiza faptul că se simt mai bine şi că oboseala le trece mai repede decât de obicei.

Fiecare piesă luată separat, are o acţiune specifică, personală, în spaţiul în care se află. Acesta este un lucru firesc dacă ne gândim că fiecare dintre elemente desenează în spaţiu câte o formă simbolică. Tulburător însă, este modul în care Brâncuşi a închegat ansamblul, ordonând energiile după o Lege Universală, pe care numai intuiţia i-o putea revela, obţinând efecte care ţin de taină şi de miracol. De altfel, când a plecat la Paris, după ce a terminat Coloana, a spus locuitorilor şi notabilităţilor oraşului: "habar n-aveţi ce vă las eu aici". Şi a avut dreptate.

Efectul produs de Ansamblul de la Tg. Jiu în fiinţa celui care îl parcurge pe jos de la un capăt la celălalt, într-o stare meditativă, este unul de sublimare a energiilor şi de transcendere a realităţii obişnuite. Traseul poate fi parcurs pornind de la Masa Tăcerii, în pas lent, ritmat, conştientizând respiraţia. Cei care au curiozitatea să încerce vor sesiza că privirea le este purtată de la un nivel la altul, într-un mod firesc, natural. Iar energiile urcă de la nivelul cel mai de jos, Masa şi Aleea Scaunelor, spre al doilea, marcat de Poarta Sărutului, pentru ca, în final, să ţâşnească pur si simplu către înalt, purtate de către spirala Coloanei în acelaşi timp cu privirea care se înalţă tot mai sus.

„Coloana Infinitului”

“În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri!”

Această sculptură răspunde nevoii de evoluţie spirituală pe care artistul a exprimat-o adesea în operele sale. Brâncuşi sugerează că oricâte elemente s-ar adăuga, oricât de mult s-ar înalţa Coloana, oricât de mult ar evolua omul Brâncuşi, echilibrul şi armonia vor dăinui.

Coloana infinitului este opera sa principală, considerată de Ionel Jianu “Sinteză a tuturor cautărilor sale de o viaţă întreagă” şi de Barbu Brezianu “chintesenţa operei lui Brâncuşi”, fiind una din cele mai admirabile sculpturi ale secolului. Este o sculptură austeră şi perfect echilibrată.

„Hai să-i zicem o Scară la cer” „…am vrut să dăruiesc osia spirituală.”

„…într-o zi şi Stâlpul meu va prinde în jurul lui hora lumilor din cosmos.”

„Oare ritmul său lăuntric, din clepsidră în clepsidră, nu înfăţişează oare şi nenumăratele pulsaţii ale universurilor, care necontenit explodează şi se contractă?”

„Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul şi cu oamenii, dovedind lumii că este cu putinţă o sculptură a focului.”

„Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă…Să arzi ca o flacără…Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul.”

„Du-te. Îmbrăţişează-l cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-l şi vei cunoaşte în adevăr sinea cerului.”

„Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfârşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut”.

http://www.targujiu.ro/HCL_CP/Curierul%20Primariei/CP_iunie2004.pdf

“Viaţa mea a fost un şir de minuni”

Artist conştient de misiunea sa - "Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac. Căci am venit pe lume cu o misiune" - Constantin Brâncuşi ne revelează dimensiunea sacră a realităţii. Prin lucrările sale, continuă celebrare a faptului de a fi şi a “devenirii întru fiinţă”, în acelaşi timp concrete şi eterice, simple şi sublime, ne determină şi pe noi, privitorii, să vedem miracolul inerent oricărui lucru.

Brâncuşi a lucrat un timp ca practician în atelierul lui Rodin, apoi l-a părăsit pentru a-şi găsi propria identitate, spunând: “Nimic nu poate creşte la umbra arborilor mari”.

În perioada următoare îşi dezvoltă propriul stil. La trei ani după sosirea la Paris sculptează Rugăciune: statuia unei femei îngenunchiate. Această lucrare reprezintă prima etapă a evoluţiei sale spre simplificarea formelor. În acelaşi an el abordează tehnica tăierii directe a pietrei pentru sculptura Cap de fată şi explică: “...reală este esenţa lucrurilor, nu forma lor exterioară.”

În prima sa operă majoră, Sărutul, în care doi tineri îmbrăţişaţi formează un bloc cu linii simetrice. Ideea principală din Sărut este simplă: iubirea ca fuziune între două entităţi separate reface unitatea originală a vieţii. Sărutul este o temă la care Brâncuşi va reveni de mai multe ori de-a lungul vieţii sale, în total realizând opt variante, ultima în 1921. Artistul spunea: “...Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, ci despre toate perechile de oameni ce s-au iubit şi s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit. Pentru că fiecare lucrare a mea este generată de un asemenea simţământ lăuntric.” A reuşit pentru prima oară să exprime esenţialul.

Eliminând toate referirile la muşchi el regăseşte ideea platonică a unei forme pure, anterioară accidentelor terestre, sursa a tot ceea ce trăieşte. Descriind evoluţia artei sale Brâncuşi spunea: “Odată ajuns la simplitate...esti foarte aproape de adevăratul înţeles al lucrurilor. Oul şi cilindrul alungit sunt cele două forme care predomină în opera sa.

O altă temă care ocupă un loc privilegiat în opera sa este cea a păsării, a zborului. Prima lucrare din acest ciclu este Măiastra (1912), o lucrare în bronz al cărei nume este dat de o pasăre miraculoasă din legendele populare româneşti. Măiastra în marmură a fost urmată de alte 28 de versiuni, până în 1940. În 1919, Brâncuşi creează Pasărea în spaţiu, o lucrare în bronz şlefuit, în forma de elipsă, care redă esenţa zborului.El spunea “...Nu sculptez păsări, ci zborul.”

Mademoiselle Pogany, un bust stilizat care va avea numeroase variante până în 1933. Este socotită de critici drept unul dintre cele mai celebre şi cutezătoare portrete ale secolului XX. Reprezintă o nouă concepţie asupra portretului. Această figură de o delicateţe extraordinară, cu ochi enormi ca de libelulă, este în acelaşi timp un portret şi efigia unei frumuseţi încărcată de mister.

În 1920 participă la Salonul Independenţilor cu Principesa X, operă ce a creat un adevărat scandal. A intervenit poliţia pentru a-l obliga să îsi retragă lucrarea pe motiv că ar fi indecentă, fiind asemănată cu un falus. În 1922 a sculptat prima variantă a Peştelui în marmură şi Tors de tânăr în lemn.

Din 1923 Brâncuşi va crea nouă variante ale acestei lucrări: Leda. Aceasta, transformată în lebădă e de un alb scânteietor, de o mare puritate. Gâtul e stilizat printr-un triunghi aşezat într-un echilibru fragil cu trupul. Brâncuşi răstălmăceşte legenda Ledei din mitologie, el considera ca Leda, nu Zeus s-a transformat în lebădă. În etica sa femeia e delicată şi sfioasă. Brâncuşi spunea că ar vrea să o mărească şi să o aşeze într-o piaţetă la nivelul pământului să se întoarcă încet...să se urce copii pe ea şi să-i pună nisip în cap. Să se joace...

În 1933, Maharajahul din Indore îi cere să realizeze un Templu al Meditaţiei în care să fie amplasate trei Păsări în spaţiu, una din bronz, una din marmură albă şi una din marmură neagră. Din 1933 până în 1937 Brâncuşi lucrează la macheta Templului. La sfârşitul toamnei se îmbarcă pe vasul Conte de Savoia pentru Bombay şi de acolo călătoreşte către Indor, pentru a realiza proiectul comandat de maharajah. Îmbolnăvirea gravă a suveranului, conjugată cu o criză economică şi politică a ţării, împiedică executarea proiectului.

Una dintre cele mai criptice dintre toate lucrarile sale este Regele Regilor, realizată din lemn în 1933. Reprezintă imaginea unei zeităţi cu o coroană de flăcări pe cap, cu două găuri în loc de ochi şi fără mâini.Unii critici consideră că lucrarea este „Spiritul lui Buddha”, pe care Brâncuşi a creat-o pentru a o aşeza în Templul Meditaţiei. Alţii identifică în această sculptură o zeitate a războiului.

"Ei bine, eu îl voi aştepta, oricum, pe bunul Dumnezeu la mine, în atelierul meu", spusese el când, bolnav fiind, a refuzat internarea în spital.

Fondatorul modernismului în sculptură – un tradiţionalist al artelor sacre

“Cei care consideră lucrările mele ca fiind abstracte sunt nişte proşti; ceea ce ei cred că este abstract este tot ce poate fi mai realist, căci realul nu înseamnă formă exterioară, ci idee: esenţa lucrurilor.”

Constantin Brâncuşi este considerat părintele sculpturii moderne. A fost unul dintre puţinii artişti care au menţinut principiile a ceea ce se numeşte artă sacră. “Uimitorul mesaj artistic modern al lui Brâncuşi este de fapt un rezultat al tradiţiei” (Calinic Argatu). A fost nou pentru că era vechi. A fost un individualist separat de tradiţia umanistă a Europei ultimelor secole, dar un tradiţionalist urmând tradiţia sacră, mai veche şi mai universală.

Exprimarea sa în domeniul sculpturii a fost unică şi personală, dar concepţia sa asupra lumii a fost profund tradiţională. Unii critici afirmă chiar despre contribuţiile sale la modernizarea artei (simplificarea formelor, tăierea directă, trecerea de la imitaţie la reprezentarea directă a realităţii) că ar fi de fapt principii comune tuturor artelor sacre. Pentru Brâncuşi aceste principii nu sunt ceva nou (“Nu mi-am negat rădăcinile”). Pentru el abstractul era un limbaj prin care exprima realităţi obiective. Originalitatea sa constă în a merge până la origini, până la sufletul cel misterios al lucrurilor.

Ceea ce Brâncuşi spunea despre cei care receptează arta este cu atât mai mult valabil pentru cei care o creează: “Cei care şi-au păstrat în suflet armonia care există în toate lucrurile, vor înţelege foarte uşor arta modernă, pentru că sufletele lor vibrează la unison cu legile naturii.” Frumosul este chipul adevărului. Pentru a ajunge la el este nevoie de umilinţă şi de curaj “Există un sens în orice lucru. Pentru a-l atinge trebuie să te lepezi de tine însuţi.”

“Simplitatea este o complexitate rezolvată.” spune Brâncuşi. El a început cu aparenta complexitate a lucrurilor şi a ajuns să o rezolve într-un întreg, în unitate. Pentru aceasta, mai întâi a cunoscut-o şi a stăpânit-o foarte bine: studiul său anatomic timpuriu a fost atât de reuşit încât a fost folosit chiar pentru studiul anatomiei.“Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.”

Lumea esenţelor lui Brâncuşi nu este o lume Platonică de idei extracorporale. El are un respect profund şi faţă de materia sculpturilor sale: “Materia trebuie să îşi continue viaţa naturală şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie încontinuu descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la natură, înseamnă a o ucide.”

Temele păcii, bucuriei, binelui şi vindecării apar şi în aforismele lui Brâncuşi. Credea că arta trebuie să-şi hrănească spectatorul: “Nu căutaţi forme secrete sau mistere. Ceea ce vă dau este bucurie curată.” De câte ori se despărţea de prietenul său Petre Pandrea îşi lua rămas bun cu astfel de cuvinte: “Pace şi bucurie!” Inspiraţia sa a fost în primul rând una spirituală: “Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.” Iar eternitatea era conţinută în timpul prezent: “Nu îmi doresc să fiu la modă. Tot ceea ce este la modă, dispare apoi odată cu moda…Nu contează dacă, din contră, munca ta este contestată în prezent. Pentru că atunci când într-un final va fi înţeleasă, ea va exista în eternitate.”

Atelierul lui Brâncuşi, o grădină a sculpturilor sale

“Nu căutaţi forme secrete sau mistere. Ceea ce vă dau este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.”

Oamenii trebuie să facă un efort pentru a reuşi să-i “vadă” sculpturile, uneori au nevoie de lungi momente de solitudine şi multă perseverenţă. El însuşi era ca un copil în faţa operelor sale. Le iubea atât de mult încât uita de sine însuşi, iar obiectele nu-i mai aparţineau. “Asta-i poezie infinită!” a exclamat la un moment dat plin de inocenţă în timp ce admira, împreună cu un vizitator, Leda.”

Veneau la atelier toţi cei care doreau, cu condiţia de a fi corecţi şi respectuoşi, adică să-i telefoneze şi să stabilească o oră de vizită. La ora stabilită, el deschidea uşa şi arăta atelierul tinerilor, bătrânilor, străinilor, săracilor şi bogaţilor. Era mereu gata să primească oameni care doreau să-i vadă opera şi atelierul şi era în extaz când simţea că vizitatorul respectiv era atras de opera sa.

Stătea mereu în faţa atelierului. Vorbea oamenilor din jur, aştepta vizite, dădea sfaturi copiilor, dar niciodată artiştilor. Nu vorbea niciodată de operele lor, ci mai degrabă de sănătatea lor, şi de bunăstarea lor. Era mereu gata să ajute oamenii, chiar financiar. Era foarte generos: dădea vecinilor tot felul de lucruri, deşi el trăia în condiţii foarte modeste.

Aforisme

Sacrul, realitatea spirituala – unica realitate

“Arta nu înseamnă o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată, poate singura realitate adevărată.”

“Reală este esenţa lucrurilor, nu forma lor exterioară. Este imposibil să exprimi ceva real imitând suprafaţa exterioară a lucrurilor.”

“Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.”

“Simplitatea este în sine o complexitate şi trebuie să te hrăneşti cu esenţe ca să poţi să îi înţelegi valoarea. Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată. Pericolul simplităţii este... grosieritatea.”

Opera de artă – “formă latentă şi inedită a spiritului”.

Transfigurarea vieţii

“Arta este altceva decât “redarea” vieţii, este transfigurarea ei. ”

“Arta nu ridică oamenii deasupra lor, ci în ei înşişi.”

“Raţiunea de fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile Lumii.”

“Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.”

Aspiraţia către Dumnezeu

“Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători înspre El rămâne important... Şi merită să încerci să faci totul, în speranţa că vei putea odată să intri în Împărăţia Sferelor Înalte.”

“Nu mai sunt al lumii acesteia; sunt departe de mine însămi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale.”

“În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri!”

“Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa. ”

“Există un sens în orice lucru. Pentru a-l atinge trebuie să te lepezi de tine însuţi.”

“Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli.”

“Elementele Coloanei Infinite nu sunt altceva decât respiraţia omului, propriul ei ritm.”

“Arta nu face altceva decât să înceapă continuu.”

“Funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele Universului.”

“Când creezi trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele.”

“Nu vom putea fi niciodată îndeajuns de recunoscători faţă de Pămîntul care ne-a dat totul.”

“Dumnezeirea este pretutindeni. Şi cand te contempli pe tine însăţi, şi când te simţi umil şi când te dăruieşti…”

Bucuria, iubirea – aduc armonie, vindecare, echilibru

“Frumosul este echilibrul absolut.”

“În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.”

“Iubirea cheamă al rândul ei iubirea. Nu este atât de important să fi iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa ta.”

“Soarele este marele tămăduitor; însă soarele iubirii îl întrece.”

“În artă nu trebuie să existe străini.”

“Arta trebuie să apropie şi nu să depărteze; să umple şi nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite şi aşa destul de răscolite de întrebări.”

“Nu cred în suferinţa creatoare.”

“Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale. Fără inimă nu există arta! Şi cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să îndrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi.”

“Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie! Să cânte asemenea păsărilor! ”

“Arta, poate, cea mai desăvârşită a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să retrezesc sentimentul acesta în sculpturile mele”.

“Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.”

“În artă importantă este bucuria. Aveţi fericirea să contemplaţi! Aceasta este totul.”

“Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca pe ceva ce face parte din sufletul Naturii...”

A trăi la modul esenţial – a trăi cu adevărat, aproape de Dumnezeu

“Nu căutaţi forme secrete sau mistere. Ceea ce vă dau este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.”

“Vrem întotdeauna să înţelegem ceva. Însă nu este nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit: că este trăit...”

“Eu niciodată nu mi-am propus să uimesc lumea printr-o trăznaie!... Am judecat simplu, aşa cum vedeţi, şi am ajuns la ceva tot simplu, teribil de simplu: la o sinteză care să sugereze ceea ce vreau să reprezint. Am ajuns să scot din bronz, din lemn şi din marmură acel diamant ascuns: esenţialul.”

“Cei care consideră lucrările mele ca fiind abstracte sunt nişte proşti; ceea ce ei cred că este abstract este tot ce poate fi mai realist, căci realul nu înseamnă formă exterioară, ci idee: esenţa lucrurilor.”

"Lucrările nu sunt greu de făcut: greu este să te pui în starea de a le face."

"Teoriile sunt doar mostre fără valoare. Numai fapta contează."

“A vedea în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva.”

“Să creezi ca un Demiurg, să porunceşti ca un Rege, să munceşti ca un Sclav!…”

“Nici o energie morală nu se pierde în zadar în Univers.”

“Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneala.”

Legea cauzei şi a efectului

“Eu găsesc că întotdeauna fiecare este singur de vină pentru tot ceea ce i se petrece.”

“Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea. Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.”

“Nu îmi doresc să fiu la modă. Tot ceea ce este la modă, dispare apoi odată cu moda…Nu contează dacă, din contră, munca ta este contestată în prezent. Pentru că atunci când într-un final va fi înţeleasă, ea va exista în eternitate.”

Victoria spiritului asupra materiei

“Dacă arta trebuie să intre într-o stare de comunicare cu natura ca să îi exprime principiile, trebuie, însă, ca şi acţiunea să îi urmeze exemplul. Materia trebuie să îşi continue viaţa naturală şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie încontinuu descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la natură, înseamnă a o ucide.”

“Lemnul, de exemplu, este în sine şi sub toate aspectele sculptural. Nu trebuie să-l distrugem, nu trebuie să-i dăm o asemănare obiectivă cu ceva ce natura a făcut dintr-un alt material. Lemnul îşi are propriile forme, caracterul său individual, expresia sa naturală; să doreşti să îi transformi calităţile, înseamnă să îl nimiceşti, să-l faci steril. Acelaşi lucru se petrece şi cu alte materiale ca piatra, marmura sau metalele; şi ele trebuie să îşi continue viaţa lor proprie, când gândul şi truda artistului le preface din sculpturi naturale, în sculpturi artificiale. Materia nu trebuie folosită pur şi simplu pentru a satisface scopul artistului, nu trebuie supusă unei idei preconcepute şi unei forme preconcepute. Materia însăşi trebuie să sugereze subiectul şi forma. Şi ambele trebuie să vina din interiorul materiei, iar nu să îi fie impuse dinafară.”

“În general, sculptorii procedează cu materia prin adăugire, atunci când ar trebui să acţioneze, de fapt, asupra ei, prin scădere. Să foloseşti un material moale şi să continui să adaugi la el, până ce este atinsă forma preconcepută şi să o aplici asupra unui alt material, permanent şi solid, este o crimă împotriva naturii. Toate materialele deţin în ele însele sculptura pe care omul o doreşte; el trebuie să trudească, însă, şi să o scoată, eliminând acel material de prisos care o acoperă. Sculptura rămâne o expresie a acţiunii naturii. Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică, într-o existenţă cu adevărat vizibilă.”

“Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului cu elanul vizionarului îl duc pe rând la esenţializare, la forma ideii în sine. Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.”

“Cioplirea directă este adevăratul drum al sculpturii, însă este şi cel mai dificil pentru aceia care nu ştiu să meargă. Şi, în definitiv, cioplirea directă sau indirectă nu înseamnă nimic, ceea ce contează este opera dusă până la capăt.”

“Prin tăietura directă sculptorul se vede silit să înfrunte pieptiş natura inevitabilă şi nemiloasă a materialelor... Şi, adeseori, în adâncimea marmurei, pietrei sau bronzului, un sculptor insuficient de priceput, în urma unui efort stângaci, omoară spiritul materialelor şi continuă apoi să lucreze într-o materie neînsufleţită.”

“Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră - ci trebuie să le ducem până la acel punct, unde alţii vor înţelege limba lor...Nu poţi să faci ceea ce vrei tu să faci, ci numai ceea ce iţi permite materialul. Nu poţi să faci din marmură ceea ce ai vrea să faci din lemn şi nici din lemn ceea ce ai vrea să faci din piatră.”

“Opera de artă necesită o uriaşă răbdare şi mai presus de orice o înverşunată luptă cu materialele. Şi nu poţi să duci această luptă decât dacă foloseşti cioplirea directă. Modelajul, ei bine, acesta este mai uşor, permite revenirea, corectura, schimbarea, adaosul, pe când tăietura directă impune o confruntare fără milă între artist şi materialele pe care el trebuie să le învingă. Şi aici este necesar meştesugul... în fond, dacă te gândeşti bine, nu au existat decât admirabili artizani în sculptură, nu mari artişti. Iar decăderea acestei arte a sculpturii a început odată cu abandonarea acelei tăieturi directe, care îi

permite sculptorului să câştige, cu fiecare dintre operele sale, propria sa victorie asupra materiei.”

Bibliografie:

Barbu Brezianu - Constantin Brâncuşi, Editura All, 1998

Ionel Jianu - Constantin Brâncuşi, Editura ştiintifică şi enciclopedică, 1983

Carola Giedion Welcker - Constantin Brâncuşi, Editura Meridiane, 1981

http://www.brancusi.ro/biografie1.htm

http://www.infoterapii.ro/brancusi.html

http://www.targujiu.ro/HCL_CP/Curierul%20Primariei/CP_martie2004.pdf

http://www.aidanharticons.com/articles/Constantin%20Brancusi.pdf

http://www.polemika.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=78&Itemid=1

Sorin Buliga - Sursele filosofiei creatoare la Constantin Brâncuşi, Caietele „Columna”, nr. 4 (37), Târgu-Jiu, 2OO1.

Tretie Paleolog - De vorbă cu Brâncuşi despre “Calea Sufletelor Eroilor”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1976.

Peter Neagoe - Sfântul din Montparnasse, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

Petre Pandrea - Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, Brâncuşiana, Ed. Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2000.