Notă explicativă asupra ediției: Acest material nu este un facsimil ci o reproducere

a manualului “Carte de citire clasa a II-a primară” din anul 1927, prin mijloace moderne de lucru: scanare, prelucrare și aranjare a textului, prelucrare și îmbunătățire a imaginilor, etc. Editarea manualului face parte din proiectul ȘCOALA ROMÂNEASCĂ – inițiat de APCA, oraș FIENI, DB.

Proiectul își propune înțelegerea actului educațional la români de-a lungul timpului.

Realizarea obiectivului acestui proiect vizează pe toți oamenii interesați de istoria învățământului românesc și în special pe cadrele didactice și specialiştii în domeniul educației.

Cititorii dornici să pună câte o cărămidă la împlinirea obiectivului pot sprijini proiectul:

1. Cu manuale școlare sau cărți, studii, articole, etc., referitoare la învățământul românesc și tot ce a putut interacționa cu el în decursul anilor;

2. Sponsorizări sau donații; 3. Direcționarea celor 2% din impozitul pe salariu

sau profit. Nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu pentru rodnicia

acestui demers !

Asociația Pentru Cultură Alfa, Fieni, jud. Dâmbovița CONT BCR – RO77RNCB0129122962010001

www.asociatia-pentru-cultura-alfa.ro/blog asociatia_alfa@yahoo.ro

0729 386 937

CARTE DE CITIRE

PENTRU CLASA II-a PRIMARĂ

ÎNTOCMITĂ ÎN CONFORMITATE CU

NOUA PROGRAMĂ ANALITICĂ

S. SPULBEREANU RADU POPESCU Inspector şcolar Institutor

V. NICULESCU N. POPOVICI-PODAŞCA

Inspector şcolar Inspector şcolar

Aprobată de Onor. Minister

al Instrucţiunii cu ordinul

No. 175 din 1926

EDITURA SCRISUL ROMÂNESC, S. A., CRAIOVA

– 3 –

TRIMESTRUL I.

1. RUGĂCIUNE

Doamne, Doamne, Ceresc Tată,

Noi pe Tine Te rugăm:

Lumineaz'a noastră minte

Lucruri bune să 'nvățăm!

2. ŞCOALA.

A trecut vacanţa. Şcoala s'a deschis. Copiii au părăsit

jocurile şi s'au pregătit de învăţătură. Cârduri, cârduri,

copilaşii veseli şi curaţi se îndreaptă spre şcoală.

Şcoala noastră este o clădire mare şi frumoasă. Şi ce

curată este! Curăţenia păstrează sănătatea. Şcoala are mai

multe clase. Noi suntem în clasa doua.

Şcolarii de clasa întâia sunt mai sfiicioşi; dar se vor

obişnui şi ei îndată cu şcoala.

A sosit şi preotul... A sfinţit apa şi a chemat Duhul Sfânt,

să ne ajute lă învăţătură. Am ascultat cu drag sfânta slujbă şi

sfaturile domnului învăţător fiind de faţă şi părinţii noştri.

Că tu eşti Stăpânul lumii

Şi al nostru Tată eşti,

Şi pe toate cele bune

Numai tu le împlineşti.

– 4 –

Părintele ne-a stropit pe toţi cu apă sfinţită, şi apoi am

trecut în clase, la locurile noastre.

Toţi simţim acum mai multă plăcere de a învăţà.

La lucru dară şi să ne-ajute Dumnezeu!

Şcoala s'a deschis. Vacanţa s'a sfârşit.

3. PE MIRIŞTE.

Luna lui Cuptor. Căldura

Ca 'n cuptor adevărat

Rugilor li-i coaptă mura,

Grânele s'au secerat.

Pe mijloace şi răzoare,

Şiruri galbene de clăi

Se răscoc acum la soare,

Şi pe dealuri şi pe văi.

4. COPIERE SAU DICTARE

Scrieţi după dictare următoarele propoziţiuni:

1. Rugii fac mure. Murele coapte sunt negre. Grânele se

seceră. Snopii se fac clăi. Clăile se aşează în şir. Aglica este o

floare.

2. Copiii adună spice şi paie. Şcolarii fac pălării.

Pitpalaca cântă. Puii de pitpalacă sunt mici şi frumoşi.

Furnica este muncitoare.

3. Copiaţi primele 8 rânduri din poezia „Pe Miriște"!

Copilaşii-adună paie;

Alţii pălării îşi fac.

Mai la fiecare claie

Se aude-un pitpalac.

Şi-o furnică gospodară,

Cum e neamul de furnică

Poposit-a cu povară

Lâng'o floare de aglică.

– 5 –

5. FAMILIA. (Cetire).

Părinţii şi cu copiii lor formează o familie. Familia are

trebuinţă de o locuinţă sănătoasă, de hrană bună şi de

îmbrăcăminte.

Amândoi părinţii muncesc pentru îndestularea familiei,

cu cele trebuincioase. Mama lucrează mai mult în casă:

găteşte bucate, coase, spală şi deretecă.

Tatăl copiilor este capul sau şeful familiei şi mama

ajutorul său. In orice familie, cei mai mici trebuie s'asculte de

cei mai mari. Toţi membrii familiei se iubesc şi se îngrijesc

unii pe alţii.

Unele familii trăesc în casă şi cu alţi membrii. Copiii au

şi câte un bunic sau bunică, unchiu sau mătuşe. Ce mult

iubesc copiii pe bunica lor!

Părinţii au multă grijă pentru copii. Ei le dau cu drag

hrană, haine şi cele trebuincioase pentru şcoală. Copiii, numai

prin silinţă şi purtări frumoase, pot mulţumi părinţilor pentru

grija ce le poartă.

6. CASA PĂRINTEASCĂ.

(Cetire).

Orice familie locueşte într'o casă. In casa părinţilor, văd

copiii întâia oară lumina zilei, şi de aceea o numesc ei cu drag

casa părintească.

In casă îşi petrece omul mare parte din vieaţă. In casă

cresc copiii şi se adăpostesc bătrânii. De aceea casa trebuie să

fie încăpătoare, curată şi luminoasă. Casele aşezate cu faţa

spre soare, sunt cele mai sănătoase.

Vrednicia omului se cunoaşte după casa lui. Omul harnic

şi strângător are şi casă frumoasă. Oamenii sărmani locuesc în

colibe, în case mai mici.

– 6 –

Casele mari și frumoase au mai multe camere, fiecare cu

rostul ei. In bucătărie sau cuhnie se gătesc bucatele; masa se

pune în sala de mâncare; în dormitor sau camera de dormit se

aşează paturile; în salon sau sala de primire se primesc

mosafirii. Lucrurile de mâncare şi alte lucruri trebuincioase se

păstrează în cămară sau celar, în pivniţă sau beciu şi în podul

casei.

Casele se fac din cărămidă ori din piatră, din lemn şi din

pământ bătut. Pereţii se tencuiesc şi se văruiesc pe toate

părţile. Oamenii cu stare acoperă casele cu tinichea, ţiglă, şiţă

ori şindrilă. Sunt şi case acoperite cu stuh, trestie, coceni şi

chiar cu paie.

Mică sau mare, casa noastră părintească ne este mai

dragă decât oricare alta.

7. RUGĂCIUNE.

Toţi cu inima curată

Ție Doamne, îți mulţumim !

Tu, cu darul Tău, Prea Sfinte,

Ne-ajuți oameni buni să fim.

De greşeli să ne ferim,

Ţara noastră s'o iubim.

Ţie Doamne, îţi mulţumim,

Amin

– 7 –

8. GRĂDINA. (Cetire).

1. Grădina este o frumuseţe pe lângă casa omului.

Verdeaţa, florile şi pomii plac vederii şi te îmbată cu

mirosul lor plăcut. In stolul de liliac, cântă o privighetoare; iar

alte păsărele, ciripind, culeg gângăniile de prin pomi.

Albiniţele sboară din floare 'n floare şi furnicele adună fără

preget merinde, în furnicarul din colţul grădinii.

2. Grădina este şi o bogăţie.

De primăvara şi până toamna târziu, omul culege din ea

tot felul de bunătăţi.

Omul harnic şi priceput a sădit deoparte pomi roditori:

meri, peri, pruni, cireşi, nuci şi gutui; de altă parte a pus viţă

de vie. Partea cea mai bună a grădinii o păstrează pentru

zarzavaturi. Aci pune: ceapă, usturoi, pepeni, castraveţi,

fasole, varză şi multe altele.

Nici trifoiul şi lucerna nu lipsesc din grădină. Nutreţul

acesta este foarte plăcut pentru vite.

Grădina cere multă îngrijire. Ea trebuie să fie bine

împrejmuită. Părinţii şi copiii tot mereu lucrează în grădină şi

o păzesc de rău făcători. Dar munca lor este răsplătită cu

prisos prin roadele ce culeg.

Numai o grădină bine îngrijită este bogată şi frumoasă.

9. LIMBA ROMÂNEASCĂ.

Mult e dulce şi frumoasă

Limba ce vorbim;

Altă limbă drăgăstoasă,

Ca ea, nu găsim!

Saltă inima n plăcere,

Când o ascultăm;

Şi pe buze-aduce miere,

Când o cuvântăm.

– 8 –

10. FAMILIE, NEAM ŞI ŢARĂ. (Istorie)

1. Familia noastră se înrudeşte cu multe familii. Tata şi

mama au fraţi şi surori. Surorile şi fraţii mamei şi ai tatii au

fiecare câte o familie deosebită. Copiii acestor familii sunt

verii mei.

Fraţii tatii şi ai mamei sunt unchii mei; iar surorile lor mi

sunt mătuşi. Eu sunt nepotul bunicului, bunicăi, unchilor şi

mătuşelor mele.

Când vor creşte mari toţi verii, vom face şi mai multe

familii. Atunci tata va fi bătrân şi tata-moşu poate n'o mai fi.

Bătrânii se duc; dar noi nu-i uităm, că i-am iubit.

2. Toate rudeniile noastre vorbesc limba românească.

Româneşte vorbesc şi celelalte familii din satul nostru.

Câteodată rătăceşte pe la noi şi câte un străin. El vorbeşte aşa

de urât, că nu-1 poţi înţelege. La fel cu noi vorbesc şi oamenii

din celelalte sate şi oraşe.

Toţi oamenii, cari au acelaş moş şi strămoş şi vorbesc la

fel, formează un neam. Noi suntem Români şi neamul nostru

românesc e mare.

3. Toate satele şi oraşele româneşti formează o ţară.

Ţara noastră se numeşte România. România este ţară

frumoasă, mare şi puternică.

Toţi membrii unei familii se iubesc şi se ajută unii pe

alţii. Toate familiile neamului român se iubesc şi se ajută

unele pe altele. Toţi Românii îşi iubesc şi îşi apără scumpa lor

ţară. Pământul locuit de Români se mai numeşte şi Patria

română, Patria noastră, România.

– 9 –

11. FAMILIA REGALĂ. (Istorie).

Peste ţara noastră domneşte regele.

Regele nostru se numeşte Ferdinand I. El îngrijeşte de

Români, ca un părinte vrednic şi înţelept. E voinic, viteaz şi

iubitor de ţară.

Regina noastră se numeşte Maria. Este ca o mamă

iubitoare pentru toţi Românii.

Majestăţile Lor Regele şi Regina au cinci copii; Carol,

Elisabeta, Maria, Nicolae şi Ileana.

Membrii familiei Regale sunt iubiţi de toţi Românii.

Moştenitorul tronului este A. S. Regală, Principele

Mihai, fiul fostului Principe Carol şi al Principesei Elena.

12. IMNUL REGAL.

Trăiască Regele

În pace şi onor,

De ţară iubitor

Şi-apărător de țară!

Fie n veci glorios

Peste noi,

Fie'n veci norocos

În răsboiu !

O Doamne sfinte

Ceresc părinte,

Susţine cu a Ta mână

Coroana română!

Trăiască Patria

Cât soarele ceresc,

Raiu vesel pământesc,

Cu mare, falnic nume!

Fie'n veci ea ferită

De nevoi

Fie'n veci locuită

De eroi!

O, doamne Sfinte,

Ceresc Părinte,

Întinde a Ta mână

Pe ţara română!

– 10 –

M. S. Regina Maria M. S. Regele Ferdinand I

A. S. Regală Principele Mihai Moştenitorul Tronului

– 11 –

13. BUNUL DUMNEZEU

Erà într'o frumoasă dimineaţă de vară. Câmpul tot

strălucià de frumuseţe. Grânele se legănau în adierea vântului,

şi fâneţele, încărcate cu tot felul de floricele, umpleau aerul cu

mirosul lor cel dulce. Picăturile de rouă scânteiau sub razele

soarelui. Ciocârlia se înălţà cântând spre cer; iar alte păsărele

ciripiau de zor, în frunzişul arborilor din apropiere.

Marioara tocmai treceà pe aci, cu mama ei. Se duceau

pela bunica, căci tare o doriau.

Mirată de atâta frumuseţe, copila zise:

„Mamă, cine a făcut atâtea lucruri frumoase ?"

— „Dumnezeu, copila mea. El a făcut şi pământul, pe

care trăim, şi soarele care ne luminează şi ne încălzeşte. El a

făcut lumea toată. Noi trebuie să-L iubim şi să ne închinăm

Lui pentrucă El ne-a dat toate aceste bunătăţi".

— „Mamă, tot Dumnezeu a făcut mamele şi bunicile

copiilor?"

— „Da, sigur, copila mea!"

— „A, vezi, acum înţeleg şi eu de ce i se zice „Bunul

Dumnezeu!"

14. COPIERIE ŞI DICTARE

1. Scrieţi după dictare primele 7 rânduri din bucata

„Bunul Dumnezeu".

De copiat.

2. Soarele luminează. Câmpul străluceşte. Vântul suflă

uşor. Grânele să leagănă. Florile miroasă. Fânul se coseşte.

Roua cade şi se ia.

3. Albina sboară pe flori. Ciocârlia cântă. Păsărelele

ciripesc. Marioara iubeşte pe mama ei. Bunica le aşteaptă.

Oamenii iubesc pe Dumnezeu.

– 12 –

15. NEGRU VODĂ. (Istorie).

În vremurile de demult, Românii trăiau în ţărişoare mici, fiecare

cu voivodul ei deosebit.

Aşa a fost şi Negru-Vodă dela Făgăraş.

Povestea spune că Negru-Vodă a pornit din Făgăraş spre

miazăzi, trecând peste culmea munţilor. De aci a gonit neamul-strein

al Tătarilor şi a întemeiat Muntenia, ţară liberă românească.

Iată cum povesteşte şi poezia aceste fapte:

„Negru-Vodă şi-a lui ceată

Toţi voinici cu fruntea lată

Şi cu plete ungi pe spete,

Şi cu ghioage groase drepte,

Suie coasta munţilor,

Munţilor cărunţilor,

Deacolo, de pe 'nălţime

Cu viteji, cu argățime,

Negru-Voaă că porneşte

Şi trecând peste hotare,

Voinicilor strigă tare

— „Alelei, voinicii mei.

Mândrii puişori de smei,

Căutați cele câmpii

Smălţate cu iasomii,

De Tătari astăzi cuprinse

Şi de flăcări ce-s încinse !

Acolo-s ai noştri fraţi,

Toți voinici ca brazii 'nalţi.

Ascultaţi suspinul lor

Jalea şi-al lor aprig dor !

Ghioagele vi le-apucaţi,

Arcele vi le 'ncordați

Foc în tătărime dați

Şi din ţară-i alungaţi

Și pe fraţi de ei scăpaţi !

Ostaşii, cum auziau,

In Tătari se năpustiau;

Ca pe-o pleavă-i vânturau

Şi din țară-i alungau.

Iar în zi de Sfânt Ilie,

Când soarele e'n chindie

La Câmpulung că intrau,

Ca fraţi buni se îmbrăţişeau

Şi țara o stăpâniau".

– 13 –

16. FACEREA LUMII. (Religie).

Cerul cu soarele, luna, stelele şi pământul cu câte sunt pe

el, se numesc împreună şi lume. La început, lumea aceasta nu

erà. Numai Dumnezeu este fără început.

Dumnezeu a făcut lumea din nimic, numai cu cuvântul

Său. A zis şi s'a făcut.

Dumnezeu a zis să se facă lumină şi lumină s'a făcut.

Lumina a numit-o ziuă, iar întunericul, noapte.

Apoi a făcut cerul sau tăria peste ape şi a despărţit uscatul

de ape, iar pe uscat au răsărit şi au crescut tot felul de plante.

A mai făcut soarele, luna şi stelele.

După aceea Dumnezeu a făcut peştii şi vieţuitoarele din

apă. precum şi păsările care sboară în aer şi toate vieţuitoarele

– 14 –

depe pământ. La urmă de tot, Dumnezeu a făcut pe om.

In ziua a şaptea Dumnezeu s'a odihnit.

Se cuvine dar, ca şi noi, făpturile Lui, şase zile să

lucrăm, iar a şeaptea s'o serbăm.

17. FOLOASELE POMILOR. (Cetire).

Moş Neagu stà cu nepoţii săi, la umbra părului din

bătătură şi le spunea povestea acestui păr.

Sunt 50 de ani deatunci, spunea moşul. Stam aci, în locul

părului şi vorbiam cu vecinul meu dealături. Erà un bătrân

bogat şi înţelept, Dumnezeu să-l ierte, c'a murit de mult. Eu

eram tânăr şi sărac. Mă plângeam lui de sărăcie, când îmi zise

rar şi apăsat; „Mă, omul voinic să nu se plângă niciodată de

sărăcie, ci numai de nepricepere. Uite şi aci, sub tine, este o

comoară. De te-ai pricepe, ai scoate-o afară şi nu te-ai mai

plânge de nimic!" Tânăr şi nepriceput, abia am aşteptat

noaptea şi m'am apucat să scot comoara. Până în ziuă, am

săpat gogeamitea groapă. Comoară însă, n'am găsit.

A doua zi, vecinul, văzând groapa, râse cu poftă de mine.

„Ce om nepriceput eşti, mă Neagule, ha, ha, ha! Bine, mă, eu

ţi-am spus numai o pildă... Ei, dar acum tot ai plecat tu după

comori, vino să-ți dau eu un puişor de păr altoit. Sădeşte-l în

groapa asta şi să-l îngrijeşti bine! Cu el ai să scoţi comoara,

dar... să ai răbdare, să nu mai faci vre-o comedie! Peste câţiva

ani, banii din pământ se vor urca pe păr în sus. O să-i culegi

din păr, mă Neagule. Şi iar râse bătrânul.

L-am ascultat. Părul s'a făcut mărişor. A început să facă

pere mari, frumoase şi gustoase, cum le vedeţi şi voi. Abia

când am vândut cele dintâi pere, am priceput eu că banii au

crescut în păr. De atunci am umplut eu grădina aceea, cu

– 15 –

pomi. Şi ce comoară frumoasă mi-au scos ei din pământ! Ave-

rea asta toată, cât o vedeţi voi, numai pomii mi-au adus-o. Şi

câte poame n'am dăruit şi eu pe la cei lipsiţi! Ţineţi şi voi

minte, nepoții moşului, că pomii scot comorile din pământ.

18. MĂRUL ŞI PĂRUL.

(Ex. de intuiţie).

Mărul este un pom roditor.

El are un trunchiu gros, coroană rotată şi rădăcini

puternice, înfipte în pământ. Cu rădăcinile îşi adună hrana şi

se ţine înfipt în pământ.

Primăvara pe ramuri dau frunze micuţe şi verzi şi flori

multe, albe-roşioare. Toată grădina se umple de mirosul lor.

După câteva zile, florile se trec şi se scutură uşor, ca fulgii de

zăpadă. In locul lor rămân numai fructele crude, ascunse prin

frunze.

Frunzele de măr sunt crestate pe margini. Merele cresc

– 16 –

și se coc. Merele coapte răspândesc un miros tare şi plăcut.

Miezul cel gustos al

mărului este îmbrăcat cu

o coaje subţire; iar în

mijlocul său are semin-

ţele: albe la început şi

negre după ce s'au copt.

Merii sunt de mai multe

feluri: sălbateci sau

pădureţi, meri de gră-

dină şi altoiţi. Sunt meri

văratici ori tomnatici,

meri dulci, creţeşti,

domneşti şi alte feluri.

Felul pomului se cunoaşte mai bine după fructele lui,

cum se cunoaşte şi omul după fapte.

Mărul este pom frumos

şi folositor. Merele coapte

sunt bune de mâncat; cele

crude sunt foarte rele. Merele

se pot păstra şi iarna. Din ele

se fac şi dulceţuri, compoturi

şi prăjituri.

Tot aşà de frumos şi

folositor este şi părul, care

împodobeşte grădinile, alături

cu mărul.

Părul este mai trainic

decât mărul. Perele sunt şi

mai gustoase şi mai felurite

decât merele.

– 17 –

19. VORBE ÎNŢELEPTE.

1) Mărul putred strică şi pe cele bune.

2) Spune-mi cu cine trăieşti, ca să-ţi spun cine eşti.

3. Altoiul face pomul, pom; iar şcoala, omul om.

20. NUME DE LUCRURI. (Ex. Gramaticale).

Merele sunt gustoase. Seminţele lor sunt mici şi negre.

Din sămânţă răsare un pomişor. Tata îl îngrijeşte şi îl

altoieşte. Mai târziu l’a sădit în grădina de pomi. Grădina de

pomi este frumoasă.

Observare: Merele, perele, seminţele, grădina şi locul

sunt nume de lucruri.

Regulă: Tot ce n'are vieaţă se numeşte lucru. Lucrurile

au nume. Numele se spun şi se scriu,

Tema 1. Spuneţi numele lucrurilor din clasă.

Tema 2. Scrieţi 5 nume de lucruri din casa părintească.

Terna 3. Scrieţi 5 nume de lucruri din curte

21. DUMNEZEU (Cetire).

Intr'o ţară depărtată, trăià odată un împărat,

— „In vieaţa mea", zicea dânsul, „am văzut şi am gustat

de toate. N'am văzut însă pe Dumnezeu. Şi vreau să-L văd!"

Şi dădù poruncă mare, boierilor şi preoţilor săi:

Cetire clasa II-a primară.

– 18 –

— „Dacă nu-mi veţi arătà pe Dumnezeu vă pun pe

toţi la închisoare!" Şi le dădù un soroc de trei zile.

In ziua hotărîtă, toţi boierii, sfetnicii şi preoţii fură

chemaţi înaintea împăratului. Toţi păstrau tăcere

adâncă, iar împăratul se pregătià să rostească osânda. In

clipa aceea însă, un copil de păstor păşi în faţa

împăratului şi-i zise:

— „Dă-mi voie, Măria Ta, să-ţi împlinesc eu

dorinţa!

— „Bine", răspunse împăratul. „Dar bagă de sea-

mă, băiete, că ţi-e capul tău în joc!..."

Copilul luă pe împărat de mână, îl duse în curtea

palatului şi, arătându-i soarele strălucitor, îi zise:

— „ Priveşte soarele, Măria-Ta!"

Împăratul vru să privească, dar lumina orbitoare a

soarelui îl sili să plece repede capul şi să închidă ochii,

zicând:

— „Ce-ţi trece prin minte, băiete! Nu cumva vrei

să orbesc?"

— „Vezi stăpâne ? Şi soarele e numai o mică păr-

ticică din mărirea lui Dumnezeu! Cum vrei atunci să

vezi pe însuşi Dumnezeu cu ochii tăi cei slabi? Priveşte

pe Dumnezeu, numai cu ochii sufletului tău!"

— „Ai dreptate, copile", zise împăratul, adăogând:

„Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!"

– 19 –

22. PRUNUL (Intuiţie).

Şi prunul este tot un pom. E mai mic ca mărul. Prunii

cresc prin grădini, pe văi, dar mai mult pe coastele dealurilor.

Ei se sădesc pe întinderi mari de pământ, în şiruri regulate. O

livade mare de pruni se numeşte prunet sau silişte.

Prunul are un trunchiu gros, cu coaja crăpată; ramuri

dese; frunze verzi ovale, crestate pe margini şi flori albe ca

zăpada.

Rădăcinile prunului sunt rămuroase şi înfipte adânc în

pământ. Cu ele îşi adună prunul hrana şi se ţine să nu-1

răstoarne vântul.

Prunele sunt cărnoase, zămoase şi bune de mâncat.

Sâmburele de prună are coaja tare. Sunt prune văratice şi

prune de toamnă. Prunele altoite sunt foarte gustoase.

Din prune se face dulceaţă, magiun, poşircă, oţet şi ţuică.

Prunele uscate — opărite sau afumate — sunt foarte bune de

– 20 –

mâncat. Se fac compot sau se gătesc cu carne.

Cu prunul se mai aseamănă şi zarzărul, caisul şi

piersicul.

23. VORBE ÎNŢELEPTE

Ţuica îmbată. Beţia este cea mai urâtă boală.

Beţivul trece prin cârciumă şi ajunge la spital ori Ia

puşcărie.

24. APA DE IZVOR.

Băutura cea mai bună

Este apa de izvor.

Peste pietre apa curge

Murmurând încetişor.

O beau cerbi şi căprioare,

Ea e limpede mereu.

25. CEI DINTÂI OAMENI. (Religie).

1. In şase zile a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, cu

toate câte sunt pe ele. In urmă de tot a făcut şi pe om, după

chipul şi asemănarea sa, din apă şi ţărână.

Ca să nu fie omul singur, i-a făcut Dumnezeu şi soţie. Pe

bărbat 1-a numit Adam şi pe femee, Eva. Adam şi Eva au fost

cei dintâi oameni. Erau fără păcat şi trăiau fără grijă, fără

boală, fără moarte.

I-a aşezat apoi Dumnezeu pe amândoi în Raiu, ca să-1

stăpânească. Raiul erà o grădină cu toate bunătăţile şi

frumuseţile depe pământ.

Erau flori mirositoare şi păsări cântătoare, pomi roditori,

De ea capul nu ne doare,

Nici nu face trupul greu.

Las' să bea alţii ce-or vrea,

Voi beți apă ! Daca ea

Pentru copilaşi e bună,

Nici pentru bătrâni nu-i rea.

– 21 –

izvoare limpezi şi răcoroase şi toate bunătăţile lui Dumnezeu.

Şi le-a dat Dumnezeu voie să se bucure de toate aceste

bunătăţi. Numai din pomul binelui şi răului să nu mănânce.

Adam şi Eva au trăit fericiţi, cât timp au păzit porunca lui

Dumnezeu.

26. NEASCULTAREA (Religie).

2. Diavolul — duhul necurat al răului — văzând această

fericire nesfârşită, şi-a pus în gând s'o strice. S'a prefăcut în

şearpe, s'a urcat în pomul oprit şi a dat Evei un măr zicându-i:

„Dacă veţi mâncà din acest măr, amândoi vă veţi face ca şi

Dumnezeu!” Bieţii oameni au căzut în ispită şi au mâncat; dar

îndată ce-au călcat porunca Domnului, au şi pierdut fericirea

şi nemurirea.

– 22 –

Atunci au cunoscut ei binele şi răul. S'au văzut goi, s'au

ruşinat şi s'au ascuns.

Un înger cu sabie de foc i-a dat afară din Raiu. Apoi

Dumnezeu i-a blestemat aşà:

Şearpele să se târască pe pământ şi oamenii să-i

sdrobească capul, de câte ori l-or întâlni.

Eva să nască fii în durere; iar Adam numai prin sudoarea

frunţii lui, să-şi câştige hrana de toate zilele.

Aşa s'a şi urmat.

27. DUMNEZEU A FĂGĂDUIT OAMENILOR

PE MÂNTUITORUL. (Religie).

Adam şi Eva călcând porunca Domnului au făcut un

mare păcat. E păcatul neascultării. Păcatul acesta a trecut şi

asupra urmaşilor lui Adam şi Evei.

Dumnezeu însă tot s'a milostivit de oameni. El a făgăduit

că va trimite pe fiul său Iisus Hristos care va sdrobi capul

şarpelui, adică puterea păcatului.

Făgăduiala s'a împlinit. Iisus Hristos s'a coborît pe

pământ şi din Fecioara Maria s'a făcut om. Prin botez a lăsat

Iisus să se spele şi să se ierte păcatul strămoşesc al

neascultării.

La botez, omul se obligă să se lapede de satana şi să

păzească poruncile lui Dumnezeu.

28. NUCUL. (Ex. de intuiţie).

Nucul este mare şi falnic.

Dintr'o nucă, pusă în pământ, răsare un nuc mic.

Cu timpul, puişorul creşte şi se face nuc mare

şi mândru. Nucul creşte singuratic, prin grădini. Pe

– 23 –

dealurile dinspre munte, sunt însă şi păduri de nuci, numite

nucet.

Nucul are coroană mare şi rotundă, dar şi rădăcini

puternice. Trunchiul său e scurt şi gros. Coaja este cenuşie şi

netedă; iar la nucii bătrâni crăpată. Florile nucului dau

înaintea foilor şi sunt de două feluri: mâţişori şi clădării, din

cari cresc nucile. Foile de nuc sunt mari, late, verzi-lucitoare,

cu marginea dreaptă şi cu miros tare. Cu ele se fac băi

întăritoare copiilor slăbănogi.

Nucile crude sunt învelite cu o coaje verde şi amară.

Când se coace, coaja aceasta crapă şi nuca cade jos.

– 24 –

In coaja cea tare, se află 4 sâmburi înfrăţiți. Sâmburii

sunt buni de mâncat. Din ei se fac prăjituri şi se scoate uleiul

de nucă.

Lemnul de nuc e moale, frumos şi uşor de lucrat. Din el

se fac multe lucruri scumpe.

29. GHICITORI.

a) Ce e nalt ca casa.

Verde ca mătasea,

Amară ca fierea

Şi dulce ca mierea?

b) Am patru fraţi

Intr'o cămaşe îmbrăcaţi.

Ghici ce e?

– 25 –

30. NUME DE FIINŢE. (Ex. Gramaticale).

Primăvara, nucul înverzeşte. Cucul cântă sus în nuc. Vrăbiile

ciripesc. Mierloiul din tufă le răspunde. Copiii se duc la umbra de

nuc. Au prins un puişor golaş. Ii dau musculiţe să mănânce.

Observare. Nucul, tufa, cucul, vrăbiile, mierloiul, copiii,

puişorul şi musculiţele, sunt fiinţe. Ele au vieaţă, adică trăiesc.

Regulă. Tot ce are vieaţă se numeşte fiinţă.

Fiinţele au nume. Numele se spun şi se scriu, iar fiinţele se

văd la locul lor. Despre fiinţe putem gândi ceva.

Tema 1. Spuneţi numele fiinţelor, ce trăiesc în curte! Tema

2. Scrieţi 5 nume de fiinţe, ce trăiesc în casă!

Tema 3. Scrieţi 5 nume de fiinţe, ce trăiesc în grădină!

31. N U C A. (Cetire).

Intr'o zi, doi copii găsiră o nucă.

— „Este a mea , zise unul, „fiindcă eu am văzut-o mai

întâiu”.

— „Ba, este a mea", răspunse celălalt, „pentrucă eu am luat-

o de jos".

Şi, neputându-se înţelege, ajunseră la ceartă. Dar când erà

aproape să treacă şi la bătaie, sosi la faţa locului un alt băiat, mai

voinic şi mai deştept.

— „Staţi", zise el, „am să vă fac eu dreptate!" Luă apoi

nuca, o desfăcù frumos în două jumătăţi, şi dete fiecărui băiat,

câte o jumătate de coaje.

— Această coaje ţi se cuvine ţie, pentrucă tu ai văzut nuca mai

întâiu; aceastălaltă coaje îi se cuvine acestuilalt, pentrucă el a

ridicat nuca de jos. Sâmburii mi se cuvin mie, pentrucă eu v'am

făcut dreptatea.

Acesta e sfârşitul oricărei judecăţi. Când doui se ceartă, al

treilea câştigă. Şi cine împarte, parte-şi face.

– 26 –

32. DRAGOŞ-VODĂ

Un alt Român viteaz, Dragoş-Vodă, a plecat din Maramureş la

vânătoare şi a întemeiat ţara Moldovei.

Iată povestea despre întemeierea Moldovei:

«Dragoş, mândru ca un soare,

A plecat la vânătoare...

Ghioaca şi săgeata lui

Fac pustiul codrului:

Cerbul moare, urşii pier

Şi vulturii cad din cer : ....................................................................

— Iată măre, că deodată

O poiană se arată

Inverzită, înflorită

Şi de lume tăinuită;

Iar pe iarbă'n poeniţă,

Cântă-o dalbă copiliță...

— Dragoş, Dragoş, frăţioare

Lasă ochii tăi să sboare

Peste culme şi câmpii,

Păscute de herghelii;

Peste văi peste grădini,

Unde-s roiuri de albini;

– 27 –

Peste ape curgătoare

Şi dumbrăvi răsunătoare;

Cât pământ tu vei vedeà,

E cuprins de zestrea mea,

Şi-acea dalbă de moşie,

Toată 'n veci a ta să fie,

Dacă tu o vei scăpà

De o fiară foarte rea,

De un zimbru furios,

Care-o calcă 'n sus şi-n jos!

Şi pe când aşa vorbià,

Din pădure că ieşià

Zimbru, aprig ca un smeu,

Cu lungi coame ca de leu

Zimbru sau bourul este boul sălbatec. Din el se trage boul

domestic, Azi, aproape s'a stins neamul zimbrului.

33. NEASCULTAREA.

(Poveste Morală).

Multe rele aduce neascultarea.

Ionică erà un băiat cu minte, dar nu asculta totdeauna de

sfaturile părinţilor săi.

— Mamă, zise el într'o zi, să-mi dai voe să mă duc azi la

Şi cu coarne ascuţite

Şi cu aripi la copite.

Iară Dragoş s 'aţineà

Şi cel zimbru cum venia,

Ghioaca 'n frunte-i aruncà

Fruntea 'n două i despicà.

Apoi capul îi tăià

Într'o lance îl puneà,

Şi plecà cu veselie,

Pe frumoasa lui moşie,

De păgâni să o ferească

Şi ca domn să o domnească.

– 28 –

pădure! Vreau să prind fluturi şi cărăbuşi.

— Nu, Ionică! Să nu te duci. E căldură înăbuşitoare şi se

pregăteşte o furtună.

Copilul crezù că mama sa glumeşte. De unde aveà să ştie

dânsa că va veni furtuna?

Se furişe din curte şi se duse tot alergând până la pădure.

Dar cerul s'a întunecat, vântul suflă cu putere. Ionică

obosit porneşte spre casă. Tunetul bubuia înspăimântător.

Incepù întâi cu piatră, apoi o ploaie din cele care preface

drumul în gârlă. Turna cu găleata. Şi copilul în mijlocul

câmpului numai în hăinuţele subţiri. L-a udat până la piele şi

nimeni nu putea să-i dea ajutor.

După ploaie, mama lui l-a găsit şezând pe marginea

drumului, aproape înlemnit de frig şi de oboseală. Nu mai

putea merge.

Din asta, Ionică s'a bolnăvit rău. Numai îngrijirile mamei

sale şi ale doctorilor l-au scăpat cu viaţă.

De atunci s'a făcut băiat ascultător.

Sfaturile părinţilor şi ale mai marilor sunt date pentru

binele copiilor.

34. VIŢA DE VIE. (Cetire).

Strugurii sunt cele mai plăcute fructe dela noi. Ei cresc

pe viţa de vie.

Viţa creşte bine numai pe dealuri. Dealurile cu vii se

numesc podgorii.

Viţa are rădăcina înfiptă adânc, în pământ. In loc de

trunchiu are o buturugă. Ramurile ei sunt nişte joarde sau

coarde lungi, subțiri şi noduroase.

– 29 –

Pe alocurea, în timpul iernii, viţa se îngroapă ca să nu de-

gere.

Primăvara

coardele se

leagă de araci,

de cari se mai

agaţă şi ele cu

cârceii lor.

Frunzele

de viţă sunt

mari şi

crestate adânc

pe margine.

Florile de viţă

sunt mici,

galbene-

verzui şi

aşezate în

ciorchină. Din ele cresc boabele de strugure.

Strugurii se coc de prin luna lui August şi Septembrie. Ei

sunt de mai multe feluri: albi, negri ori roşcaţi; coarnă,

braghină, gordin, tămâioasă şi alte feluri.

Din struguri se face must dulce, care fierbe şi se preface

în vin. Vinul, băut câte puţin, nu este vătămător. Pentru copii

băutura cea mai bună este apa de izvor. Strugurii însă sunt

foarte buni pentru copii. Mamele vrednice ştiu să păstreze

strugurii, până iarna târziu.

Viţa este foarte folositoare, dar cere şi ea omului multe

îngrijiri.

– 30 –

35. COPILUL ŞI RÂNDUNICA. (Memorizare)

Rândunica

Frumuşică

Dece fugi din țara mea ?

Ori ţi-e frică,

Păsărică,

Că te-apucă iarna grea?

Nu vezi? Viţa,

Frunzuliţa,

Încă n'au îngălbenit;

Albiniţa,

Musculiţa,

Pân'acuma n'au pierit.

36. PROPOZIŢIUNEA. (Ex. gramaticale).

Toamna frunzele îngălbenesc. Musculiţele pier de frig.

Albinele se 'nchid în stup. Rândunica este o pasăre călătoare,

ea pleacă din ţara noastră. Primăvara vine iar la cuibul său.

Cuibul de rândunică este frumos.

Observare. Despre fiinţe şi despre lucruri, noi putem

gândi ceva.

Regulă. O gândire spusă ori scrisă se numeşte

propoziţiune.

Propoziţiunea scrisă se începe cu literă mare.

La sfârşitul ei este un punct.

Tema 1. Să se formeze şi să se scrie 5 propoziţiuni cu

nume de lucruri.

Tema 2. Să se formeze şi să se scrie 5 propoziţiuni cu

nume de fiinţă.

Tema 3. Spuneţi şi scrieţi, ce sunt, cum sunt, şi ce fac:

albina, musca şi floarea.

Şi ce bine

Pentru tine,

P'alte locuri ai văzut?

Ia, mai bine

Şezi la mine,

Unde cuibul ţi-ai făcut!

Rândunică,

Frumuşică,

Mai rămâi în ţara mea !

Şi n'ai frică,

Păsărică,

Că te-apucă iarna grea!

– 31 –

37. NOE (CREDINŢA LUI. POTOPUL). (Religie).

1. Adam şi Eva, goniţi din Raiu, au trăit cu necazuri şi

suferinţe. Ei au avut copii, nepoţi şi strănepoţi. Oamenii s'au

înmulţit repede şi au cuprins pământul. Nu ascultau însă

poruncile lui Dumnezeu. Nici între ei nu se iubeau, ci se urau,

se duşmăniau şi se certau unii cu alţii. Cu cât se îmmulţiau, se

făceau şi mai răi. Pentru răutatea lor, Dumnezeu a hotărît să-i

piardă printr'un potop.

Intre toţi numai Noe, asculta de poruncile lui Dumnezeu

şi nu supără pe nimeni prin purtările sale. Dumnezeu apără şi

ajută totdeauna pe oamenii buni. A poruncit deci şi lui Noe,

să-şi facă o corabie mare; să intre în ea cu toată familia, cu

mai multe perechi din tot felul de animale şi cu merinde

multă.

3. Când a fost gata, potopul a şi început. Patruzeci

– 32 –

de zile şi patruzeci de nopţi a plouat într'una, ploaie mare.

Apele au crescut de-au acoperit şi munţii cei mai înalţi. Totul

s'a înecat. Numai corabia lui Noe plutià deasupra apelor.

4. Corabia lui Noe s'a oprit p'un munte. A trecut însă

multă vreme, până să se retragă apele depe faţa pământului şi

Noe nu îndrăznià să iasă din corabie. El a trimis un corb, ca

să-i aducă veste, dacă s'a svântat pământul, dar corbul nu s'a

mai întors. A trimes apoi un porumbel, şi acesta a venit cu o

ramură verde, în cioc. După ce s'a încredinţat bătrânul, că

pământul e uscat, a eşit şi el din corabie şi a dat drumul

animalelor.

S'au închinat şi au mulţumit apoi cu toţii lui D-zeu.

38. TOAMNA. (Cetire).

1. Toamna este un timp al anului. Ea începe odată cu

deschiderea şcoalelor şi

ţine trei luni: Septembrie,

Octombrie şi Noembrie.

Pela începutul lui

Septembrie este tot cald şi

frumos. Poamele se coc şi

se culeg. Prin vii e mare

veselie. Ce bogată este

toamna! In timpul ei toate

se găsesc din belşug.

2. Cu cât înaintează

vremea, ziua scade şi

noaptea creşte. Tot aşa

scade căldura, iar frigul

creşte.

– 33 –

Vântul suflă mai tărişor. Arborii îşi scutură podoaba şi cu

frunzele căzute se joacă vântul. Bruma cade peste tot, ca o

pânză de zăpadă. Floricele plăpânde pleacă capul vestejite.

Zarzavaturile se strâng. Porumbul s'a cules. Numai cocenii, cu

cămaşa zdrenţuită, mai tremură pe câmp. Plugurile ară. Semă-

nătorii veseli aruncă sămânţa în brazde.

3. Nori suri acoper cerul tot mai des. Ploile sunt mai reci.

Păsările călătoare ne părăsesc. Cârdurile de cocoare, berzele şi

cucii, stolurile de rândunele se duc în ţările calde. Albinele se

strâng în stup, iar musculiţele pier. Oamenii se pregătesc de

vremea rea. Şi copiii se mai strâng de pe afară.

Toamna a trecut, iarna e aci, vara-i departe!

39. Fasolea (Ex. de intuiție)

1. Fasolea șade des cu noi la masă.

E gustoasă și hrănitoare.

Cetire cl. II-a primară 3

– 34 –

Un bob de fasole pus în apă, se umflă şi-i crapă cămaşa.

Intre cele două jumătăţi ale bobului, se află un colţişor mic de

tot. Din el creşte un firişor. Fasolea se pune în cuiburi, prin

grădini sau în ţarină. Se pune câte un bob, două şi în cuiburile

de porumb.

2. Fasolea n'are tulpină de lemn, ci numai un vrej ierbos,

ca un fir de aţă groasă. Pe vrej cresc frunze, flori şi fructe.

Frunzele stau câte trei la un loc. Florile albe-roşioare seamănă

cu nişte fluturaşi. Fructele sunt nişte păstăi sau teci, pline cu

boabe. Păstăile crude se mănâncă gătite sau salată.

Boabele sunt de mai multe feluri, şi la gust, şi la mărime,

şi la coloare. Este fasole albă, galbenă, neagră, pestriţă.

3. Cu fasolea se aseamănă bobul, mazărea şi lintea. Toate

au păstăi cu boabe. Deaceea se mai numesc păstăioase ori

legume.

40. CEAPA ŞI USTUROIUL.1 (Ex. de intuiţie).

Ceapa nu lipseşte din nici-o casă.

1. Ea creşte în grădină, în răzoare sau straturi.

Ceapa are căpăţâna sau bulbul în pământ şi lujerul cu

foile în afară. Şi căpăţâna tot din foi este făcută. Foile

căpăţânii se îmbracă una pe alta. Ele sunt albe sau vineţii,

groase şi cărnoase. Pe deasupra sunt îmbrăcate cu 2—3 foi

subţiri de tot şi de coloare mai închisă. In jos, toate foile se

împreună într'un noduleţ mai tare, din care ies şi rădăcinile

sau mustăţile cepei. Noduleţul acesta ţine loc de trunchiu.

Foile din afară sunt verzi, lungi şi găurite.

1 Notă – Elevii să observe în grădina școalei creșterea plantelor

– 35 –

2. In a doua mijlocul căpăţânii creşte — ca , un fus —

dudulana, înaltă, tare şi găurită. Ea poartă în vârf o măciulie

de flori şi mai târziu plină cu seminţe mici şi negre.

Seminţele se seamănă în pământ gras şi bine mărunţit.

Din ele creşte arbagicul sau orceagul. Orceagul se înfige

apoi cu mâna, pe răzoare.

3. Ceapa are un gust iute, miros tare, înţepător, care face

să ne usture şi ochii. In bucate, însă, e bună.

Din ceapă se face şi un sirop pentru tuse. Ceapa coaptă

şi caldă se pune şi la unele bube.

4. Cu ceapa se aseamănă şi usturoiul şi prazul. Usturoiul

ustură mai tare. Bulbul lui e făcut din grăunţi sau căţei.

41. VORBE SAU CUVINTE

(Ex. gramaticale).

Ceapa | creşte. Ea | miroase | tare. Ceapa | are | foi |

multe. Usturoiul | ustură. El | are | mulţi | căţei. Copilul

mănâncă | un | căţel | de | usturoi.

Observare. Propoziţiunile sunt formate din vorbe sau

cuvinte.

Tema 1. Formaţi şi scrieţi câte 4 propoziţiuni despre:

fasole, ceapă şi usturoi.

Tema 2. Cetiţi şi spuneţi din câte cuvinte este formată

fiecare propoziţiune.

– 36 –

42. DEZORDINEA (Cetire).

Lenuţa erà o fetiţă cam răsfăţată. Niciodată nu puneà ea

lucrul la locul său. Când sosià dela şcoală aruncà ghiozdanul

într'o parte, cărţile într'alta şi caietele, cine mai ştie pe unde.

Seara, la culcare, tot aşa îşi risipià lucrurile.

Pedeapsa acestei dezordini şi-o lua ea, mai în toate zilele.

Dimineaţa nu-şi găsià lucrurile la timp. Se îmbrăcà cu

anevoie, întrebà pe alţii din casă, de ghete, ori de ciorapi; ba,

nici rochiţa nu şi-o găsià. Când pleca la şcoală, ori se ducea

prea târziu, ori îi lipsià vre-o carte sau vre-un caiet.

Învăţătoarea o dojenea şi o pedepsià regulat.

De ziua ei, primise dela mama sa, o rochiţă frumoasă,

albă. Ii şedea aşa de bine Lenuţei, că par'că era un îngeraş! Şi

ce veselă erà! Toată ziua s'a purtat şi s'a jucat cu grije, să nu

strice rochiţa.

Mai pe seară, tată-său îi dete o mână de cireşe coapte. A

mâncat câteva numai. Pe celelalte, ca de obiceiu, le-a înşirat

prin casă şi pe scaune. Nu trecu mult şi ea singură se aşeză pe

un scaun. Cireşele se sdobiră. Zeama lor pătrunse prin rochiţă.

Ca muşcată de şearpe, sări ea în sus. Erà prea târziu, rochiţa se

pătase rău. Pedeapsa erà meritată.

A plâns Lenuţa cu durere. Deatunci a văzut ea, cât de

păgubitoare este neregula sau dezordinea. Şi-a pus în minte

cu tărie, să nu mai fie dezordonată. Şi s'a ţinut de cuvânt.

„Aşează fiecare lucru, la locul său!"

– 37 –

43. VARZA. (Ex. de intuiţie).

Şi varza se cultivă tot pentru căpăţâna ei.

Foile de varză sunt mari şi late. Ele se învelesc unele pe

altele şi formează căpăţâna. Căpăţâna de varză se sprijină pe

cocean. Acesta ţine loc de tulpină. El are coaje groasă şi tare;

iar în mijloc un miez alb.

Coceanul îşi înfige în pământ, o rădăcină cu mai multe

firicele. In al doilea an varza face flori.

Florile sale au câte 4 foiţe galbene, aşezate cruciş.

Florile fac teci cu seminţe. Sămânţa se seamănă în

pământ mărunt, şi din ea creşte răsadul de varză.

Răsadul se răsădeşte apoi, fir cu fir, la rând, pe şenţuleţe

bine lucrate şi udate. Grădinile cu varză se numesc vărzării.

Din varză roşie se face salată. Varza albă se găteşte ori

dulce ori acrită. Mai în toate casele se găteşte varză.

Conopida şi lăptucile se aseamănă cu varza2

44. GHICITORI.

1. Capul, trupul mi-e tot una;

Pe-un picior stau totdeauna;

Am cămăşi nenumărate

Şi le port odată toate.

2. Am o fată sdrenţuroasă,

Şade cu Vodă la masă.

Ghici ce e?

Notă - Școlarii harnici cultivă măcar câte una din toate plantele învățate.

– 38 –

45. ZILE DE TOAMNĂ (Memorizare).

Ieri vedeam pe lunca flori;

Vedeam fluturi sburători

Şi vedeam sburând albine;

Ieri era și cald și bine.

Azi e frig şi bate vânt,

Frunzele cad la pământ,

Florile stau supărate

Vestejesc de brumă toate.

Ieri era frumos pe-afară

Ca 'ntr'o caldă zi de vară,

Azi e iarnă pe pământ,

Vreme rea şi bate vânt.

46. CUVINTE ŞI SILABE. (Ex. Gramaticale).

Bru-ma smăl-ţu-e-şte gră-di-na. Flo-ri-ce-le-le veş-te-

jesc. Tre-mu-ră po-rum-bul în vânt. Fo-i-le sunt -sdren-ţu-i-te.

Un pui de cio-câr-li-e plân-ge.

Observare. Vorbele sau cuvintele sunt făcute din silabe.

Silabele să spun cu o singură deschidere de gură. Cuvintele,

cari nu încap la sfârşitul rândului, se despart în silabe. Intre

silabele despărţite, se pune trăsătura de unire (-).

Silaba nu trebuie să se mai despartă.

Tema 1. Cetiţi pe silabe, poezia „Toamna".

Număraţi câte silabe are fiecare rând din această poezie3.

3 Să se facă multe exerciții de scriere și cetire pe silabe.

– 39 –

47. TURNUL BABEL. (Religie)

Cât timp a trăit Noe, după potop, tot bun şi drept a rămas.

După Noe, oamenii au început a se înmulţi, dar răutatea

dintre ei nu pierise. Cu înmulţirea oamenilor, şi răutatea

creştea. Chiar oamenii singuri pricepeau cât sunt de răi. Se

temeau să nu-i spele Dumnezeu de tot, depe faţa pământului,

cu un alt potop. De teamă poate, le-a trecut lor prin minte, să

facă un turn înalt... foarte înalt. La vreme de potop, credeau ei,

că vor scăpà urcându-se în vârful turnului, unde nu va putea

ajunge apa.

Au început deci a zidi. Ridicaseră turnul binişor. Contra

puterii lui Dumnezeu însă, nimic nu se poate face. Pentru

îndrăzneala lor, Dumnezeu i-a pedepsit încă odată. Pedeapsa a

fost mai uşoară, numai ca să înţeleagă oamenii, că puterea lor

e slabă şi a lui Dumnezeu e mare.

– 40 –

Pe când lucrau ei mai cu zor, Dumnezeu le-a încurcat

vorbirea. Nu puteau să se înţeleagă unii cu alţii. Unii cereau

var, iar ceilalţi aduceau cărămidă... Din această pricină, n'a

mai putut să lucreze. Au părăsit turnul neisprăvit şi s'au

împrăştiat grupuri, grupuri, pe faţa pământului, după cum se

puteau înţelege.

Zidirea aceasta s'a numit Turnul Babel, adică al

încurcăturii limbilor.

48. SFECLA. (Ex. de intuiţie).

Ceapa şi varza îşi învelesc foile,

formând căpăţânile. Sfecla îşi îngroaşe

foarte tare rădăcina.

Toată sfecla este numai o rădăcină

cu câteva firişoare de mus-l taţi pe ea.

Tulpina este un noduleţ, care leagă foile

cu rădăcina. Foile sunt mari, crestate şi

de culoare verde-roşiatică. Şi sfecla

face flori şi seminţe, tocmai în al doilea

an. Atunci îi seacă rădăcina.

Sunt mai multe feluri de sfecle:

albe, roşii ori gălbui. Unele sunt dulci şi

foarte bune de mâncare. Din zeama lor

se face zahărul. Altele sunt foarte mari

şi bune numai ca nutreţ de vite.

49. ÎNGÂMFAREA. (Poveste morală).

1. Niculiţă rămăsese de mic fără părinţi. Ar fi murit de

foame dacă bunul Dumnezeu nu s'ar fi milostivit de el.

Un sătean şi cu soţia sa luară şi crescură pe Niculiţă ca pe

copilul lor. Ei nu mai aveau alţi copii. Erau oameni muncitori

– 41 –

şi din ce agoniseau şi ei, îngrijau copilul cu mâncare şi

îmbrăcăminte, după cum se 'ntâmplă ca la casa omului sărac.

Anii trecură repede. Niculiţă crescu mărişor. Vedea de

casă şi de curte, când se duceau părinţii săi adoptivi, la muncă.

Se împretinise şi cu copiii rdin sat şi îi plăcea să se joace cu

ei.

2. Când se făcu băiatul de vre-o 7 ani, trecu un boer

bogat prin sat. El văzu copilul şi-l ceru dela părinţi, să i-l dea

lui. Aceştia se 'nvoiră.

A dus deci pe Niculiţă în oraş; i-a schimbat hăinuţele

sărăcăcioase dela ţară cu haine frumoase de oraş; i-a dat de

toate bunătăţile şi l-a trimis la şcoală.

Niculiţă eră cel mai gătit şcolar; el avea ghiozdanul şi

penarul cel mai frumos, avea creioane, condee şi caiete din

belşug.

A început băiatul să se mândrească. Se ţinea mândru faţă

de şcolarii ceilalţi. Vorbea puţin cu ei şi nu se juca de loc.

Ajunse un copil îngâmfat. Adesea îşi zicea în sinea lui:

„nimeni nu-i mai bogat ca mine, nimeni!" Şi se veselea.

Purtarea lui de copil îngâmfat a fost şi mai urîtă, atunci

când a fugit de părinţii lui adoptivi, dela ţară.

Veniseră aceşti oameni buni pela oraş şi au dat să vadă şi

pe Niculiţă.

— Niculiţă, maică, mi-erà dor de tine!

— Mie nu mi-erà dor de voi, răspunse îngâmfatul, le

întoarse spatele şi fugi.

Boerului nu i-a plăcut această purtare. A vorbit frumos

cu sătenii şi a certat pe Niculiţă.

3. După 3 — 4 ani, boerul a murit într'o întâmplare

nenorocită. Moştenitorii lui n'au mai ţinut pe Niculiţă in casa

lor.

– 42 –

Bietul băiat abia acum a înţeles nenorocirea lui. Nu

terminase nici clasele primare. S'a căit de purtarea ce a avut;

s'a dus la părinţii săi la ţară şi le-a cerut iertare.

Acolo a crescut mare şi a ajuns un om înţelept şi de

frunte în sat.

4. Cine se înalţă se va umili; iar cine se smereşte, se va

înălţà.

50. SAT ŞI CĂTUN. (Cetire Geografică).

Oamenii nu pot trăi singuratici, ci în familii. Familiile se

aşează în apropiere unele de altele, spre a se putea ajutà. Mai

multe familii apropiate formează un cătun sau sat. Cătunul

abia are 15—20 de case. Satele sunt mai mari. Ele au mai

multe uliți strâmte şi cam cotite. Uliţele nu sunt aşternute

toate cu pietriş. Pe timp de ploaie, la sate sunt noroaie mari.

Pe amândouă părţile uliţelor sunt case mari şi mici. Mai

toate casele au câte o curte şi grădină împrejmuită cu gard.

Omul harnic ţine curtea curată şi aşează fiecare lucru la locul

său. Grădina o lucrează cu îngrijire. O astfel de casă, curte şi

grădină e o frumuseţe a satului. Rar de tot se mai vede câte o

colibă sau bordeiu neîmprejmuit. Oamenii se întrec la muncă

şi păstrare. Îşi fac case mândre şi gospodării bogate.

Orice sat are şcoală şi biserică. Satele mai mari au mai

multe școale şi biserici.

Sătenii sunt Români. Ei au portul lor frumos, ţărănesc.

Mai mulţi se ocupă cu plugăria. Negustori şi meşteşugari sunt

puţini la sate. Ţăranii din satele ţării muncesc pământul: ei

– 43 –

muncesc moşia lor şi o apără de vrăjmaşi.

51. SUNETE ŞI LITERE. (Ex. gramaticale)

Ţă-ra-nul a-ră. Ţ ă r a n u l a r ă.

O-i-le pasc. O i l e p a s c.

Cu-cul cân-tă. C u c u l c â n t ă.

Observare. Silabele sunt făcute din sunete. Sunetele se spun

şi se aud. Semnele sunetelor se numesc litere.

Sunetele: a, e, i, o, u, ă, â, î, se spun cu voce tare.

Ele se numesc vocale.

Celelalte sunete b, c, d, f, g, nu sună tare decât împreună cu

o vocală. Ele se numesc consunante. Întreg şirul sunetelor se

numeşte alfabet.

Tema 1. Despărţiţi in silabe şi în sunete, cuvintele pro-

poziţiunii: Satul e vesel.

Tema 2. Scrieţi alfabetul cu litere mici.

52. LEGENDA LUI GELU. (Istorie).

În vremurile de demult, Românii trăiau pe văile râurilor şi

prin poenele codrilor. Ei aveau ţărişoare mici, fiecare cu voivodul

ei deosebit.

Aşa a fost ţara lui Gelu în părţile de miazănoapte şi apus,

peste păduri, adică în Transilvania. In părţile acelea se află şi azi

satul Gilău, care o fi păstrând chiar numele voivodului Gelu.

Ţara lui Gelu erà mândră şi bogată. Românii aveau turme de

oi, cirezi de vite, herghelii de cai şi roiuri de albine. Se dusese

vestea că în ţara lui Gelu curge lapte şi miere.

Pe vremea lui Gelu,4) Ungurii, popor strein, îşi părăsiseră

sălaşurile lor din depărtări neştiute şi s'au aşezat spre apus în

apropierea Românilor. 4 Anul 900 de la Hristos

– 44 –

Iscoadele lor îndată au aflat de bogăţiile lui Gelu. Astfel o

căpetenie a Ungurilor a pornit cu armată mare spre răsărit şi a

trecut pădurile in ţara lui Gelu.

Luat fără veste, viteazul Gelu le-a ieşit în cale cu oaste mai

mică. S'a dat o luptă mare. In toiul luptei, Gelu a fost rănit de

moarte. Calul său năsdrăvan, cu frâul scăpat din mâna stăpânului,

a apucat drumul castelului. Se zice că pe malul râului Cerna, Gelu

a căzut depe cal. Calul a rămas nemişcat lângă stăpân şi-l privea

cu jale.

Iată cum spune poezia că a vorbit Gelu în ultimele clipe

calului său:

De-acuma tu... cât va cuprinde

Mantaua, deasupră-mi o 'ntinde!

Şi-apoi cu picioarele îmi sapă

Mormântul pe margini de apă

Şi’ n urmă cu dinţii mă prinde

Şi-aruncă-mă 'n groapă!

Jelească-mă apele Cernii

Să-mi vâjie crivăţul iernii

Că poate sosi-va o vreme

Când munţii vor fierbe, vor geme.

Şi-or trece 'n repezi şireaguri

Românii sub steaguri!

Românii văzând moartea voivodului lor, făcură pace cu

Ungurii. Au legat credinţă cu jurământ că amândouă neamurile

vor trăi în pace şi cu prietenie. Locul acela se numeşte şi azi „ju-

rământ".

Ungurii însă şi-au călcat jurământul. Ei s'au purtat

duşmăneşte cu Românii, stăpânitorii vechi ai țării. Şi mult au

gemut voivozii în morminte! Dar azi s'a 'mplinit dorinţa lui Gelu

din clipa de moarte. La glasul Marelui nostru Rege, Ferdinand I,

Românii sub steaguri, în repezi şireaguri au asvârlit dincolo de

păduri stăpânirea ungurească.

– 45 –

53. CASTRAVETELE ŞI PEPENII. (Ex. de intuiţie).

In grădina de legume, se mai pun pepeni şi castraveţi.

Seminţele de pepeni şi de castraveţi se pun câte 3—4 într'un cuib.

Din ele răsar vrejii, cari cresc târâş pe pământ. Pe vreji cresc foi,

flori şi fructe,— Foile de

castravete se aseamănă cu

cele de pepene galben.

Cele de lubeniţă sau

pepene verde sunt mai

alburii şi mai crestate pe

margine.

Fructele acestor

plante se chiamă:

castravete, pepene ori

lubeniţă.

Castravetele creşte

lung. Pepenii cresc mari,

rotunzi sau lungueţi.

Castraveţii se mănâncă

cruzi; cei copţi sunt buni pentru porci şi pentru seminţe. Pepenii

se mănâncă numai după ce s'au copt.

Miezul de pepene verde este zămos, roşu sau alb-gălbuiu. In

el se află şi seminţele, cari sunt negre, roşii sau galbene, dacă s'au

copt. Pepenele galben, când e bine copt, are miezul şi coaja

galbenă. Seminţele seamănă cu cele de castravete.

Grupări: 1. Mărul, părul, prunul şi nucul sunt arbori. Se

numesc şi pomi, pentrucă ne dau poame.

2. Fasolea, mazărea, bobul şi lintea fac păstăi cu boabe. Ele

se numesc păstăioase sau legume.

3. Ceapa, usturoiul, varza, sfecla, castravetele, sunt verdeţuri

sau zarzavaturi.

4. Pomii, viţa de vie, leguminoasele, zarzavaturile şi pepenii

sunt plante de grădină.

– 46 –

54. GHICITORI ŞI PROVERBE.

1. Curtea, verde; domnul, roşu.

Ghici ce e?

2. Nu se pot ţine doi pepeni într'o mână.

3. Frica păşeşte via.

4. Nu vinde castraveţi la grădinar.

55. TÂRGUL ŞI ORAŞUL. (Cetire geografică).

Oamenii cumpără dela târg, multe lucruri trebuincioase.

Satele mari, bogate, cu mai multe prăvălii, se numesc târguri.

Mulţi târgoveţi sunt meşteşugari şi negustori. Sătenii vând la

târg prisosul muncii lor, şi cumpără de aci, ceeace le lipseşte.

Oraşele sunt mai mari şi mai bogate decât târgurile. Sunt

oraşe mari şi mici. Oraşul are străzi multe, largi şi drepte.

Toate sunt aşternute cu piatră. Pe amândouă părţile străzilor,

sunt case mari şi dese. Curţile şi grădinile sunt mici sau

lipsesc de tot. Prin mijlocul oraşului, prăvăliile sunt lipite una

de alta. Noaptea, casele şi străzile sunt luminate cu lămpi.

In oraş, sunt mai multe școale şi biserici, palate, cazărmi,

spitale, fabrici, ateliere...

Locuitorii oraşelor se numesc orăşeni. Ei sunt: negustori,

meşteşugari sau meseriaşi, slujbaşi sau funcţionari.

Croitorii, cismarii, pălărierii, tâmplarii, zidarii, fierarii...

toţi sunt meşteşugari.

Cârciumarii, băcanii, lipscanii, grânarii... toţi sunt

negustori.

Preoţii, profesorii, judecătorii... sunt slujbaşi.

Portul orăşenilor se deosibeşte de al sătenilor; limba,

religia şi obiceiurile sunt însă la fel cu ale sătenilor, căci toţi

sunt Români.

– 47 –

56. CURTEA (Cetire).

Orice casă are o curte. In unele părţi, curtea se mai

numeşte şi ogradă. Curţile caselor dela sate unt mari şi

îngrădite cu gard. La oraş sunt curţi mici şi împrejmuite cu zid

sau cu gard de fier.

In curte se văd multe lucruri şi animale folositoare

gospodăriei.

La un colţ este şura, şoprul sau şopronul. Sub el se

păstrează trăsura, carul, plugul şi toate uneltele de muncă. In

faţa casei, se află magazia pentru grâne şi pătulul cu porumb;

în dos, curtea cu coteţele păsărilor. Tot în dos se face şi

cocina porcilor. In fundul curții este grajdul cailor; mai de-

parte, oborul şi coşarul pentru boi şi vaci, precum şi târla

oiţelor. Numai câinii sunt paznici peste tot.

Dimineaţa, la mâncare, păsările s'adună ca un furnicar.

Gâşte, raţe, curci, găini, bibilici şi porumbei... se întrec, care

s'apuce mai întâiu din grăunţele aruncate.

Toate din curte sunt rânduite şi aşezate cu îngrijire. Omul

harnic aşează toate lucrurile la locul lor. Curtea lui este curată

peste tot.

57. CÂINELE. (Ex. de intuiţie).

Câinele este servitor credincios omului. El nu se desparte

de om şi de casa lui cu nici un chip. Dacă a rătăcit la depărtări

mari, el găseşte singur casa.

Câinele are cap, trunchiu, picioare şi coadă. Capul este

rotund, botul lungăreţ, ochii vioi. Cu nările miroase mai

bine decât alte animale. Cu mirosul simte şi urma, pe unde

a trecut omul sau vânatul. Şi cu urechile aude bine. Câinele

aude şi miroase pe duşman, mai de departe decât l-ar puteà

– 48 –

vedeà cu ochii. In gură are dinţi, măsele şi colţi puternici cu

care taie carnea şi roade oase. Pe căldură ţine gura căscată,

limba scoasă şi suflă des.

Câinele are corp lungăreţ, uşor şi picioare puternice bune

de alergat. El aleargă mult fără să obosească. La picioarele

dinainte are 5 degete, la cele dindărăt, patru. Degetele au

unghii tocite de atâta umblet.

Coada e lungă şi încovoiată 'n sus. Uneori e chiar

încovrigată. Părul

peste tot, este des,

moale ori aspru şi

de colori diferite,

după felul câinelui.

Sunt multe

feluri de câini: câini

ciobăneşti, mari;

câini de curte, câini

mici de casă, câini

de vânat, copoi,

ogari, prepelicari.

Câinii trăesc pe lângă casele noastre. Ei se hrănesc cu ce

rămâne dela masa omului. Le place însă mult carnea.

Câinele este animal deştept, ascultător şi credincios. Prin

aceste însuşiri ale lui, aduce mult folos omului. Păzeşte casa,

turmele şi orice altă avere a stăpânului. Găseşte şi aduce

vânatul. Descoperă pe făcătorii de rele.

Câinii se bolnăvesc des, de jigodie şi de turbare.

Turbarea este o boală foarte rea, dar se poate vindeca la

institutul de turbare în Bucureşti. Turbarea se ia numai prin

muşcătură. Câinele turbat muşcă pe oricine îi iese în cale.

De ce duce câinele osu 'n gură?

– 49 –

58. ŞI ANIMALELE S'AJUTĂ. (Cetire).

Un băeţandru s'a dus odată, pe la vie. După el s'au luat şi

cei doi câini de curte: Lupa şi Corbea. Lupa târà după ea un

lanţ, ce-i ereà bine legat e gât.

La vie, odihnindu-se băiatul, s'au aşezat şi câinii lângă el.

A vorbit cu ei şi i-a mângâiat. Câinii se gudurau şi ar fi vrut

să-i lingă şi obrazul, dar nu se lăsa băiatul... Drept joacă,

băiatul a legat şi pe Corbea de celălalt cap de lanţ. I-a uitat

apoi aşa, înjugaţi de lanţ.

Spre seară, câinii singuri, mergând spre casă, au trecut

printr'o pădure. Lanţul s'a înfăşurat pe dup'o tufă. Cu cât

se'nvârtiau ei să scape, cu atât se legau mai bine de tufă. Au

rămas aci toată noaptea. Au chelălăit dar nimeni nu i-a auzit.

Corbea a scăpat. Lanţul lui nu fusese tocmai bine înnodat de

gât. Lupa a rămas în pădure. Băiatul şi părinţii lui au crezut,

că Lupa s'a pierdut sau a omorît-o cineva.

Intr'o zi, observă copilul, pe Corbea că pleacă cu

bucătura 'n gură. Il urmăreşte până în mijlocul pădurii. Aci,

descopere pe Lupa. Trăise 5 zile şi nu murise: Corbea îi

dusese mâncare. Atunci şi-a dat şi băiatul cu socoteala, cum

de-a ajuns Lupa legată, în mijlocul pădurii.

Şi animalele se îngrijesc şi se ajută unele pe altele.

Cetire clasa II-a primară.

– 50 –

59. P I S I C A. (Ex. de intuiţie).

Şiret animal este pisica! Când simte şoarecele, se

furişează, calcă uşor, se târâie până pune ghiara pe el. Pisica e

făcută numai pentru stârpirea şoarecilor.

Ea are cap rotund, urechi ascuţite, ochi scânteietori, bot

cu mustăţi, gură cu dinţi ascuţiţi, limbă aspră. Aude, vede şi

miroase foarte bine. Noaptea ochii pisicii licăresc ca două

mărgele de jeratic. Când o mângăi şi când doarme la căldură,

scoate pe nas un sfârâit ca de fus. Atunci zicem că pisica

toarce.

Corpul pisicii este lungueţ şi mlădios, coada lungă şi subţire,

picioarele puternice şi cu degete ca la câine.

Ghiarele sunt insă ascuţite. De aceea sgârăe rău.

Peste tot pisica are păr des şi moale, de colori diferite.

Pisica trăeşte în casa omului şi se hrăneşte cu ce mănâncă şi

el. Ii place însă mult carnea şi şoarecii. Când prinde câte un

şoarece îl joacă, vai de capul lui.

Cu câinii nu se prea împacă.

– 51 –

60. PROVERBE ŞI ZICĂTORI.

1. Pisica blândă sgârăie rău.

2 Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă.

4. Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci.

De toţi, câţi se ceartă, se zice că „trăiesc ca câinele cu

pisica".

61. LENEA. (Cetire).

Niţă era un şcolar leneş. Intr'o zi, bătrâna lui vecină îl

chemă şi-i zise: „Niţă, ceteşte tu această crisoare! Mi-a trimes-

o fiu-meu, din armată".

Niţă, ruşinat, răspunse încet: „Nu ştiu, moaşe, să cetesc".

— „Cum nu ştii să ceteşti?! Păi, tu te duci de mult la

şcoală!"

Leneşul de Niţă puse capu'n jos şi nu mai răspunse

nimic. Dar bătrâna, nerăbdătoare, mai adaogă: „Toţi oamenii

sunt la lucru; nu e nimeni pe acasă; trebuie să aştept cu

scrisoarea până deseară. Ce să mă fac eu?"

Niţă, cu toată lenea lui, aveà inimă bună. El vru să

mulţumească pe bătrână. Plecă fuga şi aduse pe Stoica, un

elev silitor. Stoica ceti fără greşeală, scrisoarea toată. Pe când

cetià Stoica, lui Niţă i se făcu mare ruşine.

„Vreau să cetesc şi eu!" îşi zice el în gând. Şi se ţinu de

vorbă. Deatunci, s'a silit aşa de mult, încât după trei luni ştià

să cetească bine, să scrie şi să socotească.

Lenea slăbeşte şi ruşinează pe om; silinţa îl întăreşte şi-l

înalţă.

– 52 –

62. GHICITOARE.

Am o găină pestriţă,

Duce vestea la Gheorghiţă.

63. LA CULCARE.

(Memorizare).

Să sufli, mamă, ‘n lumânare,

Ajunge cât am tot cetit;

Deacum sunt gata de culcare.

Abia mă simt de obosit.

Hai, vin şi tu, iubită carte,

Hai vin cu mine la un loc,

Ca 'ntotdeauna să am parte

De minte multă şi noroc!

S'a stins lumina şi'ncăscioară,

Copilul doarme liniştit,

Visând, la ce-a cetit aseară,

Visând, visând că-i fericit.

64. C A L U L. (Ex. de intuiţie).

Calul este un animal mândru şi înţelept.

Lung în trup, scurt în

gât, cu picioarele 'nalte şi

viguroase, calul e făcut

pentru alergat. E iute şi neo-

bosit. El poartă pe om

călare sau cu trăsura. II

duce ca vântul, unde-i este

gândul.

Corpul calului este

acoperit cu păr scurt, des şi

lucitor. După culoarea părului, caii sunt negri, albi, suri, murgi,

– 53 –

roibi... Din coadă atârnă fire lungi şi aspre; iar gâtul este

împodobit cu o coamă pletoasă.

La cap, calul mai are: urechi potrivite, ochi mari şi vioi,

nări largi din care sforăe des, gură cu dinţi.

Picioarele calului se termină cu o copită.

Mânzul e frumos şi neastâmpărat. El suge lapte.

Caii se hrănesc cu iarbă, fân şi grăunţe.

Calul este prietenul şi servitorul omului.

Dar şi stăpânul îl iubeşte şi-l îngrijeşte.

Sunt şi herghelii de cai sălbatici.

Cu calul se cam aseamănă şi măgarul. Măgarul mai urât,

dar mai răbdător şi muncitor.

65. PROVERBE.

1. Calul de dar nu se caută pe dinţi.

2. Calul bătrân nu se învaţă în buestrit

3. Calul bun se vinde din grajd.

66. MĂGARUL NEMULŢUMIT (Cetire).

Un măgar, odată, slujià la un grădinar. Părându-se că

munceşte mult, pe mâncare puţină, se rugă lui Dumnezeu, să-i

schimbe stăpânul. Dumnezeu îl ascultă. Şi grădinarul îşi

vându măgarul unui olar. La acesta erà şi mai multă muncă.

In loc de zarzavaturi, trebuia să care oale şi cărămidă. Atunci,

măgarul se rugă iar lui Dumnezeu, să-i schimbe stăpânul.

Dumnezeu îi ascultă şi de astădată rugăciunea. Şi măgarul

ajunse la un tăbăcar. Acesta îl puneà să care scoarţă de stejar

şi piei crude ori tăbăcite. Ba, îl mai băteà, crezându-l mai

puternic decât erà.

– 54 –

Măgarul, răsbit de nefericirea în care îl aruncase

nemulţumirea lui, zise suspinând: „Vai mie, nefericitul! Mult

mai bine ar fi fost să mă mulţumesc cu locul meu cel dintâiu;

iar nu să trec din stăpân în stăpân. Acum, acest tăbăcar, tot

bătându-mă, o să-mi tăbăcească pielea de viu!"

67. VORBE ÎNŢELEPTE

1. Nemulţumitului i se ia darul.

2. Cine stărueşte, uşor isprăveşte.

3. Nemulţumirea şi nestatornicia aduce nefericire.

68. BOUL ŞI VACA.

(Ex. de intuiţie).

Boul este un puternic animal de muncă. El are corpul

mare, gros şi greu. E peste tot acoperit cu păr mărunt şi de

diferite colori. Numai în vârful cozii, este un smoc de păr lung

şi aspru. Cu el se apără boul de muşte. Pus la jug, boul trage

carul greu şi plugul.

Gâtul boului e scurt şi puternic. Capul mare,poartă

două coarne tari şi ascuţite. Cu ele poate să sfâşie pe orice

duşman. La cap, se mai văd urechile lungi, ochii mari şi

blânzi, botul cu nările.

– 55 –

E greu, dar are şi picioare puternice. Unghia piciorului nu

e ca la cal, ci formată din două părţi.

Vaca e puţin mai mică decât boul. Ea face în fiecare an,

câte un viţel. Viţelul e frumos şi sburdalnic. Când îi e foame,

suge cu lăcomie şi vaca îl linge.

Aceste animale sunt de mare folos pentru om. Carnea şi

laptele lor sunt foarte gustoase şi hrănitoare. Din lapte se

scoate smântână, untul şi brânzeturile. Nimic nu se leapădă

dela ele. Părul, pielea, coarnele, copitele, oasele, maţele,

băligarul... toate sunt de mare folos.

Dar munca boului este nepreţuit de mare. Cine ar putea

trage plugul şi carele încărcate cu atâtea greutăţi?

Şi pe cât e de puternic, pe atât este de blând şi de supus.

Ascultă şi de un copil.

Săteanul, fără boi, duce traiul greu de tot. Pentru

foloasele lor, oamenii îngrijesc bine de vite! Numai un om

fără minte şi fără milă nu ar da hrană, apă şi adăpost boilor

săi.

Boul şi vaca pasc iarbă, mănâncă fân, paie şi coceni. Ar

mânca şi grăunţe, numai să le dea stâpânul. Vaca sătulă bine,

dă lapte mult şi bun. La fel cu boul e şi bivolul.

69. IUBIRE DE MAMĂ. (Cetire).

Intr'o dimineaţă de primăvară, un băeţan şi o fetiţă ca de

7—8 ani duceau un cârd de oi la iarbă. Oile toate mergeau

vesele şi grăbite, ca să ajungă mai repede pe câmpia proaspăt

înverzită. Ce dulce trebue să li se pară iarba crudă după o

iarnă de aşteptare!

– 56 –

Copilaşii rămăsese mult in urma oilor. La marginea

satului, o oaie se desparte de cârd şi o ia înapoi. Copiii se ţin

la ea, o prind şi o alungă după celelalte. Ea nu se dă învinsă.

Scapă din mâna copiilor, sare peste şanţul şoselei, sare peste

garduri și fuge înapoi. Copiii o prind din nou, dar în zadar.

Oaia le-a scăpat şi a fugit acasă.

Ea s'a lipsit de iarba fragedă, a răbdat de foame, numai să

nu-şi lase mieluşelul singur acasă.

Aşà sunt mamele!

70. OAIA ŞI CAPRA. (Ex. de intuiţie).

Blânda oiţă e nelipsită de lângă casa omului Ea dă

omului cele mai multe mijloace de trai şi îi cere foarte puţină

osteneală pentru îngrijire. Primăvara se desbracă de podoaba

ei frumoasă şi o dă omului. Din lâna bine lucrată, omul face

tot felul de postavuri, de ţesături şi alesături frumoase. Îm-

brăcămintea cea mai bună din lână o face omul. Prisosul de

lână o vinde omul pentru fabricele din lume. D'apoi mielul?

Fiecare oaie dăruieşte primăvara stăpânului său câte un miel

drăguţ şi mic.

Par'că sunt copii, aşa sunt de veseli şi vioi. Ce se mai

joacă copiii cu ei. Le atârnă ciucuri roşii la ureche, îi ia seara

în casă când e frig afară. Pe timp frumos, toată ziulica, mieii

aleargă şi se joacă pe lângă mama lor.

Apoi cu lăptişorul ei şi cu brânza de tot felul satură casa

omului, de-i mai rămâne să vândă prin târguri şi celor lipsiţi

de aceste bunătăţi. Când încheie cu viaţa, biata oaie dă omului

şi carnea ei şi a mieluşelului ei.

Multe bunătăţi primeşte omul dela oaie! Par'că cine ştie

ce mare ar fi! Mai multă lână de cât corp, picioruşele ei sunt

ca nişte bastoane de groase, câte două unghii fiecare.

– 57 –

Capul mic, ochi blânzi, un botişor micuţ cu care tunde

iarba aşa de iute ca cu foarfecele. Coarnele aproape că nici nu

se văd din lână, deasupra urechilor.

Berbecul în schimb are coarne mari, falnice şi răsucite.

Berbecii se bat în capete par' c'ar avea cap de fier, aşa

sunt de tari. Unii berbeci împung şi pe copii.

Oaia paşte iarbă verde toată vara şi iarna când nu e

zăpadă pe câmp, ea îşi adună singură ce găsește. Omul însă

are grije să-i mai dea fân, paie, coceni, frunză. Omul harnic şi

cu milă dă oilor în impui iernii şi câte o mână de boabe pe zi.

Sunt oameni bogaţi, care au turme de oi.

Proverb: Mielul blând suge la două oi.

Cu oile se scoate sărăcia din casă.

Capra este mai mare şi mai neastâmpărată de cât oaia. E

fudulă şi stricătoare. Părul ei nu e ca lâna oii. Din el se fac

numai preşuri şi desagi. Face și ea iezişori frumoşi şi dă lapte

mai mult. Capra e vaca săracului. Ţapul e şi mai fălos. Are

coarne mari, barbă lungă şi coadă ridicată.

Grupare: 1. Calul şi măgarul, boul şi bivolul, oaia și

capra se hrănesc cu iarbă.

2. Boul şi bivolul, oaia şi capra, după ce au înghiţit

mâncarea, o mai scot odată şi o rumegă mai bine. Ele se

numesc rumegătoare.

– 58 –

71. PLUGAR ŞI OSTAŞ (Memorizare).

Cu plăvanii dela jug,

Port în ţarini, mândru plug

Hăi, hăi, hăi!

Dragi mi-s boii, câmpul drag,

Brasde-adânci d'alungul trag,

Hăi, hăi, hăi!

Seamăn mult cu fraţii mei.

Am acelaş dor ca ei!

Hăi, hăi, hăi!

Sunt plugar şi sunt Român

Şi plugar vreau să rămân,

Hăi, hăi, hăi!

Iar când ţara m'o chemà,

Plug pe puşcă voiu schimbà!

Hăi, hăi, hăi!

Şi vom trage în vrăşmaş,

Brazda mea de bun ostaş!

Hăi, hăi, hăi!

72. P O R C U L. (Ex. de intuiţie).

Porcul este un animal lacom şi hârbar. Mănâncă de toate şi

se îngraşe, par'c'ar fi un burduf umflat

Capul, trunchiul, îi e tot una. Numai spre rât e ascuţit. El mai

are: urechi mari şi blegi, ochi mici şi prostănaci, picioare scurte

cu unghii despicate o codiţă subţire şi încovrigată.

Corpul e acoperit cu păr rar şi aspru. Pe spinare are o coamă

ţepoasă, din care se fac perii şi bidinele.

Ii place să se tăvălească în noroiu, ca să se spele, nu să se

murdărească.

– 59 –

Scroafa face şi de câte două ori pe an, câte 7—8 purcei.

Porcii se înmulţesc şi cresc uşor. Porcul este o avere în casa

omului. Dela rât şi pân' la coadă nimic nu e de lepădat. Carnea

şi grăsimea lui sunt saţul casei.

Porcul sălbatic se numeşte mistreţ. Acesta e mai mare şi

cu colţii ieşiţi în afară.

73. GHICITOARE.

Cine tot caută pe jos

Şi n'a pierdut nimic.

Geme greu şi bolnav nu-i?

Ghici ce e?

Grupare: Câinele, pisica, calul, boul, oaia şi porcul sunt

animale domestice.

2. Mamele lor fac pui şi-i cresc cu lapte. De aceia, toate

se mai numesc şi mamifere.

– 60 –

74. VECINII (Cetire).

1. Intr'un sat trăiau doi vecini. Unuia, i se bolnăvi odată

un bou. De două săptămâni îl căutà şi tot nu se făcuse bine. In

vremea aceasta, isprăvise de moară. Trebuià să se ducă să

macine 2—3 saci de grâu şi porumb; dar boul tot mai

şchiopătà.

2. De nevoie, se duse la vecinul său şi-l rugă să-i

împrumute boii până la moară. Ii răspunse însă că i-ar face

bucuros binele acesta, dar boii sunt duşi departe la câmp.

— „Bine, mă vecine, de ce spui minciuni ? Uite, boii

sunt colo, după şură! Te deteră de gol!"

— „Apoi de, acolo îi leg eu, când nu vreau să-i dau! Şi d-

ta trebuie să mă crezi pe mine, iar nu pe nişte dobitoace!"

— „Ba, zău, vecine, eu mai mult cred pe un dobitoc,

decât p'un mincinos!"

3. In urma acestor împunsături de vorbe, amândoi vecinii

se cam ruşinară. Apoi, după o clipă de tăcere, stăpânul boilor

rupse vorba:

— „Adevărat, mă vecine, Dumnezeu a lăsat ca oamenii

să se ajute totdeauna şi să nu se mintă niciodată! Ia boii şi

du-te de-ţi fă treaba!"

ÎNVĂŢATURI DE URMAT.

Ajutaţi pe aproapele vostru pe măsura puterilor voastre!

Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută!

Vecinul sau aproapele nostru este orice om. El se poate

ajutà cu sfaturi bune şi cu fapta. Leneşul nu merită să fie

ajutat.

Mincinoşii se fac de râsul lumii.

– 61 –

75. PASĂRILE DE CURTE. (Ex. de intuiţie).

Cocoşul şi găina. Cocoşul şi găina sunt pasări de curte.

Corpul lor ca un pepene, este acoperit cu pene şi fulgi. La cap au:

cioc ascuţit şi rotund, ochi şi

urechi mici, creastă şi bărbii.

Coada şi aripele au pene

lungi. Penele din coada

cocoşului sunt frumoase şi

încovoiate ca o secere. La

picioare au trei degete înainte

şi unul înapoi. Cocoşul are şi

pinteni. Cu pintenii se bat

cocoşii.

Găinile, toată ziua râcăie

și ciugulesc prin ţărână: goange, viermuşi, râme, iarbă. Puţină

hrană le mai trebue dela om. O mână de tărâţe sau grăunţe.

Găina ouă, cloceşte şi scoate pui. Cloşca îngrijeşte bine de

puişorii ei; iar cocoşul ţanţoş se plimbă fără grijă. Puişorii se

hrănesc cu mălai. Ei sunt drăguţi şi mici. Cu picioruşile ca

chibriturile, corpul ca un noduleţ de puf şi cu cioculeţele: pic, pic

în frimitura de mălai.

Curca şi curcanul se aseamănă cu cocoşul şi găina, dar sunt

mult mai mari.

– 62 –

Curcanul are moţ în loc de creastă, gât gol cu mure şi

coada roată. Când se umflă 'n pene e mândru de tot.

Carnea de găină şi de curcă este cea mai gustoasă.

76. GÂSCA ŞI RAŢA. (Ex. de intuiţie).

Gâştele sunt cam cât curcile de mari, dar mai greoaie.

Corpul lor e acoperit cu fulgi, pene şi puf. Ciocul este mare şi

lat. Cele trei degete dela pi-

cioare sunt împreunate cu o

pieliţă. Ele se chiamă labe. Cu

labele, gâscă înoată ca cu nişte

lopeţi. Gâștelor le place mult

pe apă. Ele sunt şi foarte

curate.

Şi gâştele ouă şi clocesc. Gâscanul apără bobocii cu mult

curaj. Copiii fug de frica gâscanului. Ce frumoşi sunt şi bobocii

mici de gâscă! Ciupesc firişorul de iarbă şi cad în coadă. Apoi se

strâng, ca ţiganii la strachina cu mălai şi la ciobul cu apă.

Dela gâşte folosim carnea, ouăle şi puful.

Raţele seamănă cu gâştele, dar sunt mai mici. Răţoiul

are, la coadă şi în aripi, pene foarte frumoase. Raţa domestică

nu cloceşte.

– 63 –

Găinele clocesc şi ouăle de raţă. Bobocii de raţă mănâncă

urzici fierte amestecate cu mălai.

Grupare: 1. Găina, curca, bibilica, gâscă şi raţa sunt

pasări de curte. Ele se hrănesc cu grăunţe, iarbă şi insecte.

Puişorii şi bobocii se hrănesc cu mălaiu şi urzici fierte.

2. Gâscă şi raţa sunt păsări înnotătoare.

77. PROVERBE ŞI GHICITORI

1. Toamna se numără bobocii.

2. La cap, pieptene;

La corp, pepene;

La coadă, secere;

La picioare, răschitoare.

Ghici ce e?

78. CORPUL OMULUI. (Cetire).

Intre făpturile lui Dumnezeu, omul are corpul mai

frumos.

Corpul omenesc este alcătuit din cap, trunchiu şi

membre, adică mâini şi picioare.

Ceafa şi ţeasta capului sunt acoperite cu păr.

Părul trebuie tuns, spălat şi pieptănat.

In faţă, omul are frunte lată, ochi cu sprâncene, urechi,

nas, gură, buze şi bărbie.

Gâtul leagă capul de trunchiu.

Trunchiul are spate sau spinare, piept şi pântece.

Toate părţile corpului sunt trebuincioase, dar pare că mai

– 64 –

trebuincioase sunt membrele. In fiecare clipă, avem nevoie de

mâini ori de picioare.

Umerii, coatele şi mâinile sunt încheieturile braţelor.

Şoldurile, genunchii şi glesnele sunt încheieturile

picioarelor. Din încheieturi, membrele se mişcă foarte uşor.

Enumerarea simţurilor. Cu toată pielea şi mai ales cu

degetele mâinilor, pipăim lucrurile, simţim frigul şi căldura.

Cu pielea limbii, gustăm. Cu pielea, care căptuşeşte

nările, mirosim. Cu urechile auzim şi cu ochii vedem.

Ochii, urechile, nasul, limba şi degetele cu pielea sunt

părţi sau organe ale corpului, cu cari simţim tot ce e

împrejurul nostru. Vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul

se numesc simţuri.

Dumnezeu ne-a dat corp sănătos.

Sănătatea corpului se păstrează prin muncă, hrană,

îmbrăcăminte şi curăţenie peste tot.

79. GHICITOARE

Am o grebluţă cu cinci dinţişori;

Pe zi 'mi trebueşte de-o mie de ori.

Ghici ce e?

80. FETIŢA RĂSFĂŢATA. (Cetire).

1. Intr'un oraş mare, trăià o văduvă bogată, cu fiica sa

Irina. Fata aveà din belşug toate bunătăţile, iar mama îi făceà

toate gusturile. Ajunsese o răsfăţată. Nu mai ascultà de

sfaturile mamei sale şi nu se mai purtà cuviincios cu servitorii.

Nu lucrà nimic, nu cetià, ba nici nu se plimbà.

– 65 –

Din pricina șederii nici poftă de mâncare nu mai aveà.

Cu cât creşteà, Irina devenià tot mai slabă, mai gălbejită

şi mai rea. Începuse a porunci ea mamei sale. Pe servitoare le

certà, ba chiar le şi lovià. 2. Mama, văzându-şi copila slăbind mereu, a cercetat doctor

după doctor. Toţi au spus că boala fetei nu se poate vindecà. Un

doctor însă a spus cocoanei, că el poate să-i facă fata sănătoasă;

dar numai la el, la ţară, şi s'asculte de poruncile lui.

Greu îi veneà mamei, să se despartă de fată; dar mai greu

ar fi fost s'o vadă stingându-se, sub ochii săi. A dus deci fata

la doctor.

La ţară, i s'a dat Irinei o cameră, care semăna mai mult cu

un grajd; un pat de scânduri şi scaune de lemn. Chiar în prima

seară, fata a mâncat mai cu poftă ca 'n oraş.

3. La ţară, s'au schimbat lucrurile. Doctorul nu se mai

supuneà fetei, dar nici ea nu mai poruncià.

Iată şi leacurile, ce au urmat: Irina se sculà de dimineaţă,

se spălà şi se îmbrăcà. Nu uita nici rugăciunea către bunul

Dumnezeu. După o mică gustare, ieşeà în grădină. Se

împrietenise cu Lenuţa, drăguţa fiică a doctorului. Amândouă

vorbiau, cetiau, ascultau cântecele păsărilor, alergau după flu-

turi.. In sfârşit, toată ziua îşi găseau de treabă. Alături de

prietena ei, cu drag lucrà Irina, în grădina de flori şi în grădina

de zarzavaturi. Potrivià straturile, regulà şenţuleţele, semănà,

sădià, udà, plivià.

La masă, mâncà cu poftă mare. Nu erau bucate alese, dar

aici şi fasolea erà gustoasă.

Ocupaţia în aer curat a început să învioreze pe Irina. In

scurt timp, s'a făcut sănătoasă. Toată vara a muncit şi a

alergat.

Trecuse anul. Mama venise s'o ia. Irina erà atât

Cetire clasa II-a primară. 5

– 66 –

de grasă, frumoasă, ba şi cuminte, încât mama abia a

cunoscut-o.

Acum au înţeles că:

Munca, în aer curat, întăreşte corpul şi păstrează

sănătatea.

Lenea e un păcat care duce la rele.

81. VEDEREA ŞI AUZUL. (Citire).

Vederea. Cu ochii vedem lumina şi colorile. Ochii ne

ajută să vedem chipul, mărimea şi depărtarea fiinţelor şi

lucrurilor.

In curcubeu se văd 7 colori. Colorile principale sunt 4:

albastru, verde, galben şi roşu. Cerul este albastru, iarba este

verde; lumina soarelui este galbenă şi sângele e roşu. Şi

colorile alb şi negru sunt răspândite. Zăpada este albă;

cărbunele e negru.

Unii oameni nu văd bine decât de aproape. Aceştia au

vederea scurtă. Alţii văd numai din depărtare. Dacă se vatămă

ochii, omul nu mai vede. E orb. Nenorocitul trăeşte într'o

noapte nesfârşită.

Cea mai mare grije are omul pentru ochii săi. Ochii

trebuesc bine spălaţi şi feriţi de gunoaie. La scris şi la citit, să

nu stăm nici prea aproape, nici departe. Lumina mare sau prea

mică strică vederea.

Auzul. Urechile sunt organele auzului. Cu urechile auzim

vorba şi cântecul oamenilor, glasul animalelor, freamătul

pădurii, murmurul apei, cântecul pasărilor.

Fabricile, trenurile, maşinile... fac sgomot mare.

Ţipetele şi sgomotele mari ne asurzesc. Numai vorbirea

frumoasă şi cântecele sunt sunete plăcute.

Omul, care n'aude, se numeşte surd. Cine s'a născut

– 67 –

surd, rămâne şi mut. Neauzind vorbele altora nu pot învăţa să

vorbească nici ei. Dar surdo-muţii pot lucra, căci au celelalte

simţuri sănătoase. Și urechile trebuiesc bine îngrijite, curăţite,

ferite de sgomote şi de isbituri.

82. GHICITOARE.

Am doua globurele

Foarte frumuşele,

Cât le arunc,

Atâta se duc.

Ghici ce e?

83. CURĂŢENIA. (Citire).

Marioara era o fetiţă cuminte. Numai un obiceiu urât

avea: nu se spăla. Fricoasă cum era, credea că apa rece îi face

rău. Cerca mai bine să scape nespălată. Câteodată uita şi

mamă-sa s'o îndemne.

Rochiţa o mai păzia ea; dar mâinile şi faţa îi erau

adeseori murdare. Scutura păpuşile de praf, mâinile se

murdăriau; punea mâna pe pisică, pe câine... Lucrând şl

jucându-se, pe câte nu pune copilul mâna? E bine însă, să se

spele de câte ori s'o murdări.

De multe ori păţise Marioara necaz, din pricina

necurăţeniei. Atinsese cu mâinile murdare pe la nas şi gură şi

făcuse bube. A îngrijit-o mamă-sa şi s'a vindecat.

Odată însă, a luat o pedeapsă bună şi s'a învăţat minte.

Găsise un ardeiu frumos, roşu şi rotund. S'a jucat cu el. Ştia că

e iute, dar l-a gătit păpuşilor şi le-a dat chiar să guste.

Din nebăgare de seamă, a dat cu mâna de ardei şi pela

ochi.

– 68 –

De usturime ţipa fata, ca arsă de foc şi tot mai tare se

frecà la ochi.

Atunci, au sărit părinţii în ajutor. Au spălat-o şi i-au pus

o batistă curată cu apă, la ochi. Dar, usturimea târziu s'a

potolit.

De atunci, Marioara nu mai uită să se spele.

Curăţenia păstrează sănătatea.

84. ÎNVĂŢATURI DE URMAT.

1. S'avem corpul curat, îmbrăcămintea în bună stare, iar

părul tuns, spălat şi pieptănat.

2. Faţa, urechile, gâtul şi mâinile se spală în toate

dimineţile cu apă proaspătă.

3. Mâinile se spală de mai multe ori pe zi; picioarele, la

2—3 zile. Odată pe săptămână, se face baie, peste tot corpul.

4. Unghiile trebuiesc tăiate şi curăţite.

5. Ghetele se lustruesc şi hainele se scutură de praf, căci

sămânţa multor boale se ia din praful depe haine.

85. MIROSUL, GUSTUL ŞI PIPĂITUL. (Cetire).

Pielea, care căptuşeşte nările, simte orice miros.

Fânul cosit, florile şi fragile dau miros plăcut...

Corpurile putrede au miros urât...

Nasul trebuie ţinut curat. Cine miroase mirosuri tari, îşi

vatămă simţul mirosului şi nu-i mai miroase nimic. Şi copiii,

cari vâră degetele în nas, pierd mirosul. Nasul se şterge numai

cu batista curată.

Cu limba simţim gustul bucatelor şi al lucrurilor. Nu se

pot gusta toate lucrurile. Unele sunt spurcate şi vătămătoare,

altele n'au nici un gust.

– 69 –

Zahărul este dulce ca mierea; pelinul, amară ca fierea.

Dar chinina? Varza este acră şi oţetul, foarte acru. Prunele,

vişinile şi merele sunt acrişoare.

Unele lucruri sunt sălcii sau leşioase. Sunt şi mere sălcii

şi mere sarbede. Laptele, când nu e nici dulce nici acru, se

zice că este sarbăd.

Sarea e sărată. Ea dă gust bucatelor.

Pielea este organul pipăitului. Cu vârful degetelor pipăim

mai des şi mai bine, ca să cunoaştem lucrurile.

Pipăind, aflăm că unele lucruri sunt netede ori aspre;

altele sunt moi, vârtoase sau tari.

Sticla este netedă; cărămida-i aspră. Mămăliga caldă este

moale; dar rece, e vârtoasă. Şi coca este moale; dar pietrele

sunt tari.

Tot cu pielea simţim frigul şi căldura. Soba este caldă;

zăpada este rece. Pe afară este frig, ba chiar e ger de înghiaţă

apa.

Ridicând sau cumpănind cu mâna, simţim că unele

lucruri sunt grele şi altele uşoare. Piatra este grea; dar fulgul e

uşor.

– 70 –

TRIMESTRUL II.

86. COPIII ŞI MAMA. (Cetire).

Intr'o zi, moş Gheorghe se duse pe la fiica sa, Ileana. Era

măritată în satul vecin. Nicu, cel mai mare din copii, sări plin

de bucurie înaintea bunicului şi-l duse de braţ, până 'n casă.

Aci, toţi se strânseră în jurul bătrânului. Se întreceau care mai

de care, să facă vreun serviciu sau să spună câte ceva lui tata-

moşu. Nepoata mare îi adusese un scaun. Nicu îi sprijini

căciula, altul bastonul...

Abià s'aşeză bunicul pe scaun şi prichindelul se grăbi să

întrebe:

— „Tată moşule, mie ce mi-ai adus?"

— „De, voinicul moşului, sănătate dela Dumnezeu!"

Apoi, scotocindu-se prin buzunare, scoase 4 mere mari şi

frumoase.

„Iată", v'am adus merele astea! Să vedem cum veți

împărţi 4 mere la 5 inşi?"

— „Să fac eu împărţirea bunicule", zise fata care urmà la

şcoală.

Apoi luă cele 4 mere şi zise: „Eu şi cu sora mea suntem

două şi c'un măr facem trei; fraţii mei sunt doi şi c'un măr fac

tot trei; două mere şi cu mama fac iar trei".

Toţi copiii se mulţumiră cu această împărţire.

Bunicul râse; iar mama erà prea fericită, de iubirea ce i-o

arătau copiii. Ea făcu altă împărţeală. Fiecărui copil îi dete

câte un măr şi o sărutare; căci un copil, un măr şi o sărutare,

tot trei fac împreună.

– 71 –

87. M A M A (Memorizare).

Cel mai frumos şi scump cuvânt,

Ce-l zice omul pe pământ,

E, «mama».

Şi e aşa de preţuit,

Din buze de copil ieşit,

El, «mama».

Şi 'n ochii de copil ceteşti,

Şi 'n sufletu-i găseşti.

Tot «mama».

Nu e păzitor mai sfânt

Decât mama, pe pământ.

Carmen Sylva 88. VORBE SFINTE.

Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti

ani mulţi pe pământ!

89. PĂDUREA (Ex. de intuiţie).

1. Ce plăcută e plimbarea la pădure!

Aerul curat şi proaspăt al pădurii înviorează pe om.

Cântecele pasărilor se îngână cu freamătul frunzelor şi cu

murmurul pârâului de pe vălcea.

In toate timpurile anului, pădurea are frumuseţile ei.

Primăvara însă, pădurea este un adevărat raiu.

2. Se chiamă pădure orice întindere de pământ, pe care cresc

feluriţi arbori şi arbuşti sălbatici.

Pădurile întinse şi bătrâne se chiamă codri.

O pădure tânără, cu arbori feluriţi şi deşi, se numeşte

dumbravă.

Pădurile tinere şi cu mult mărăciniş se numesc crânguri.

Pe marginea apelor şi pe lunci, cresc păduri de anini, sălcii şi

răchită. Acestea se numesc zăvoaie.

– 72 –

3. Arborii, cari împodobesc mai mult pădurile noastre,

sunt: brazii dela munte, fagii şi stejarii de pe deal şi din

câmpii şi mulţi alţi arbori şi arbuşti.

Merii şi perii pădureţi, cireşii sălbatici, cornii şi alunii

satură locuitorii pădurii, cu fructele lor.

Pe margini şi prin luminişuri, copiii culeg fragi, ori mure

depe rugi. Smeura cea roşie creşte sus, la munte.

Primăvara, înainte de a-şi încheià codrul frunza, se vede

pe sub copaci un covor frumos de flori: ghiocei, viorele,

tâmâioară, mărgăritarele, brebenei, şi cocorăi.

In urma florilor şi la umbra frunzelor, cresc apoi ciuperci

nenumărate.

4. Multe şi felurite mai sunt şi vietăţile pădurii!

Animalele nevinovate şi drăgălaşe, ca iepurii, cerbii şi

căprioarele, trăesc în aceeaş pădure cu fiare spurcate, cum

– 73 –

sunt: urşii, lupii şi vulpile. Cucul, mierla și privighetoarea cântă,

pe când corbii, vulturii şi bufniţele croncăne şi ţipă. Găinuşa şi

potârnichia râcăie după viermuşi: iar guşterii şi cărăbuşii aleargă

prin frunzele uscate depe jos.

5. Cât sunt de frumoase, atât sunt şi de folositoare pădurile.

Lemnele de foc şi de lucru, pădurea ni le dă. Pădurile curăţă,

răcoresc şi împrospătează aerul. Pădurile astâmpără mânia

vânturilor. Ele trag norii încărcaţi cu ploaie. Ele ajută să pătrundă

apa în pământ, ca să dea naştere izvoarelor. Pe unde au pierit

pădurile, pustiu şi secetă a rămas. Odată cu tăietorii, intră şi jalea

în codru. Ţăcănitul securilor, hârjîitul ferestraelor, trosnetul şi

vuetul copacilor ce cad, alungă păsări şi animale.

Pădurile şi arborii, peste tot, sunt bogăţia şi podoaba

pământului.

90. GHICITOARE.

1. In pădure născui

In pădure crescui;

Acasă dacă mă aduse,

Hora împrejuru-mi se puse.

2. Pe bătrăni îi sprijinesc

Pe călători îi întâlnesc,

Pe cei răi îi pedepsesc.

3. Ulceluşe unsă .

Pe sub tufe-ascunsă.

91. SUBIECTUL (Ex. gramaticale).

Propozițiuni: Cocoşul cântă şi toate păsările se deşteaptă

din somn. Iese şi stăpânul. Câinii se bucură. In grajd nechiază

calul. Sub şopron, şeade plugul. Carul are roate. Roatele se

'nvârtesc; Huruie trăsura.

– 74 –

Observare. Vorbele: Cocoşul, păsările, stăpânul, câinii,

calul, plugul, carul, roatele şi trăsura, arată fiinţele şi

lucrurile despre care se spune ceva.

Regulă: Vorba, care arată fiinţa sau lucrul, despre care

se spune cevà în propoziţiune, se numeşte subiect.

Tema 1. Scrieţi propoziţiunile următoare şi subliniaţi

subiectele:

Păsările ouă. Ele clocesc. Găinile scot pui. Raţa nu

cloceşte. Tot găina scoate şi boboci de raţă. Galbeni şi mici

sunt puişorii. Bobocii înnoată pe lac.

Tema 2. Copiaţi 10 rânduri din bucata „Câinele". Căutaţi

propoziţiunile şi subiectele lor.

Tema 3. Formaţi 5 propozițiuni despre gâscă.

92. IARNA (Cetire).

1. Ninge liniştit. Cerul este alburiu întunecat. Prin

văzduh, fulgii de zăpadă cad jucându-se, ca nişte fluturi albi.

Faţa pământului se îmbracă peste tot cu haină albă.

Cântecele păsărilor au tăcut. Numai cârdurile de ciori

mai croncănesc pe deasupra satelor.

Oamenii s'au ascuns prin case; vitele pe sub oleaburi.

Sărmanele păsărele, pe unde-or fi şi ele? Copiii se gândesc la

târlii şi la jocul prin zăpadă.

De nu s'ar pune viscolul! E mai frumos când ninge

potolit. Sunt două zile, de când ninge mereu. Zăpada este

mare. Acum a stat: Norii s'au mai răspândit. Oamenii fac

pârtie spre fântână şi pe stradă.

E frig, dar e frumos.

2. Iarna este un anotimp, adică timp al anului. Ea ţine din

toamnă până'n primăvară. Lunile de iarnă sunt tot trei:

Decembrie, Ianuarie şi Februarie.

– 75 –

La 25 Decembrie, este sărbătoarea Crăciunului, adică

„Naşterea Domnului".

La 1 Ianuarie este sărbătoarea „Anului Nou" şi Sf. Vasile,

apoi Boboteaza şi Sf. Ion Botezătorul.

Pe atunci e „gerul Bobotezei", adică ger mare, de

înghiaţă toate apele.

Pe zăpezi şi geruri mari, ies şi fiarele din pădure. Lupul

se apropie de sat. Vai de bietul călător!

Pe lângă greutăţi şi asprimea gerului, iarna are şi

frumuseţile ei. Pe coastă, copiii se dau cu târliile şi se

răstoarnă prin zăpadă. Caii îşi scutură zurgălăii şi sania

uşoară, sboară după ei.

– 76 –

93. CONDEIELE LUI VODĂ. (Istorie).

Mircea cel Mare şi vestiT domn al Ţării Româneşti, a

plecat cu mare alaiu, la drum lung. Merge Măria Sa, hăt,

departe, să se plimbe şi să vadă şi alte ţări.

Trecut-a Măria Sa Vodă prin râuri, turburi ca răsmeriţele;

lăsat-a 'n urmă-i sate şi târguri, când, iată într'o sfântă

Duminecă, intră cu alaiul său, prin mijlocul unui sat mare.

Acolo, ce să vadă Măria Sa Mircea? La casa primarului

erau adunaţi sătenii şi lucrau.

— „Ia vezi tu, copil de casă, ce lucrează Românii ăia!

Trimisul lui Vodă merge lângă săteni şi-i întreabă:

— „Oameni buni, dar ce lucraţi voi, când preotul nici n'a

ieşit din leturghier ?”

— „Ce să lucrăm, boerule?... Ia, ascuţim condeie pentru

Măria Sa Vodă!.. "

Copilul de casă duse lui Vodă ştirea aceasta.

— „Ascut condeie pentru mine? Cum aşa?" zise Vodă cu

mirare.

— „Da, Măria Ta!"

Vodă, curios, merge lângă săteni şi ce să vadă? Sătenii

lucrau de zor, dar nu făceau condeie, ci săgeţi.

— „Acestea sunt condeie? zise Vodă râzând. „Voi numiţi

săgeţile, condeie?"

— „Păi, doamne, la duşmani nu se scrie cu altfel de

condeie, dacă vrei să-ţi înţeleagă răvaşul".

De-atunci, Vodă adună mai multe „condeie domneşti",

ca cele ce-i ascuţiau sătenii, că.

Cine are carte,

Are ci-că parte;

Dar cine oaste are.

Duşmani ci-că nare!

– 77 –

94. CHEMAREA LUI AVRAAM. (CREDINŢA în DUMNEZEU şi ASCULTAREA).

(Religie).

Dela Turnu-Rabel, popoarele s'au risipit; dar oamenii tot

răi au rămas. Uitaseră pe Dumnezeu şi se închinau la chipuri

cioplite, la animale, la soare, lună şi stele.

Ca şi Noe dedemult, un singur om iubià pe Dumnezeu şi

aveà credinţă în El. Erà Avraam. El făceà numai fapte bune,

căci cine iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, nu poate face

fapte rele.

Dumnezeu a hotărît ca Avraam să fie strămoşul unui

popor ales. I s'a arătat în vis şi i-a zis: „Avraame, ia-ți rudele

tale şi turmele; duceţi-vă în pământul Canaan, unde curge

lapte şi miere; ocupaţi-l şi-l stăpâniţi!" Deatunci Canaanul s'a

numit şi pământul făgăduinţei.

Avraam a ascultat şi s'a dus în Canaan. Aci, à trăit multă

vreme, având turme multe şi toate din belşug. Un singur lucru

– 78 –

îi întrista sufletul: n'avea copii, dar Dumnezeu i-a dăruit şi un

copil pentru credinţa lui. Sara, soţia lui a născut pe Isac.

Isaac creştea mare şi frumos. Avraam şi Sara îl iubiau ca

pe ochii lor din cap.

Intr'o zi, Avraam a fost pus la încercare: dacă iubeşte el

mai mult pe Dumnezeu, ori pe Isaac?

Un înger i se arată şi îi zise: „Avraame, ia pe fiul tău, du-

te pe munte şi-l jertfeşte lui Dumnezeu!"

Avraam ascultă. Dimineaţa, puse samarul pe măgar, luă

cu dânsul lemne, foc, cuţit... şi porni cu Isaac, la locul hotărît.

Când totul fu gata, urcă copilul deasupra altarului cu

lemne şi, în clipa când puse mâna pe cuţit, un înger îi strigă:

„Avraame, Avraame! Dumnezeu ţi-a văzut credinţa şi iubirea

ta; nu te mai atinge de copil: jertfeşte în locul lui, berbecul

acesta!"

Astfel a trecut Avraam peste această încercare. Sub paza

lui Dumnezeu, a trăit apoi până la adânci bătrâneţe.

Iubeşte pe Domnul Dumnezeu tău, din toata inima ta, din

tot sufletul tău şi din tot cugetul tău!

95. STEJARUL. (Ex. de intuiţie).

Stejarul este cel mai falnic arbore din pădurile noastre.

Trunchiul său creşte gros şi foarte înalt.

Vârful stejarilor bătrâni se înalţă mai sus decât turnurile

bisericilor; iar trunchiul lor, abia-l pot cuprinde doi oameni cu

braţele întinse.

Stejarii tineri au coaja subţire şi netedă; iar cei bătrâni, au

o coajă groasă şi crăpată.

– 79 –

Stejarul îşi răsfiră rădăcinile şi le înfige adânc în pământ.

Cu ele îşi adună hrana şi se ţine tare încât nici vânturile cele

mai mari nu-l pot răsturnà.

Sus, pe trunchiul stejarului, se rotesc ca o coroană,

crengile şi ramurile lui răsfirate şi împodobite cu frunze verzi.

Frunza stejarului este crestată adânc, pe margine. Pe

frunzele unor stejari cresc nişte gogoşi, ca boabele de

strugure. Stejarul face flori şi fructe.

– 80 –

Fructul stejarului se numeşte ghindă.

Dela un stejar, nimic nu rămâne neîntrebuinţat.

Coaja măcinată se întrebuinţează la tăbăcitul pieilor. Din

lemnul de stejar se fac tot felul de lucruri trainice. Ce nu e bun

de lucru, e foarte bun pentru foc.

Ghinda este cea mai bună hrană pentru porci, pentru

mistreţi, pentru şoareci, păsări şi pentru toate vietăţile pădurii.

Stejarul creşte în toate părţile ţării. Spre munte sunt codri

vechi de stejari.

Din stejar, stejar răsare!

90. GHINDA ŞI DOVLEACUL. (Cetire).

Un ţăran se 'ntorcea odată, din câmp, dela muncă. Duceà

cu el şi vreo doi dovleci, cu vreji cu tot. Pe cale, s'aşează la

umbra unui stejar bătrân.

Odihnind el aşà cu faţa în sus, privià frunzişul stejarului.

– 81 –

„Iată" gândi el, „ce lucruri nepotrivite a făcut

Dumnezeu! Stejarul mare să facă ghindă aşa de mică, încât

abia se vede printre frunze; iar vrejul mic să facă dovleci, aşa

de mari! Mai bine şi mai frumos ar fi fost, ca vrejul să facă

ghindă şi stejarul, dovleci".

Gândind aşà, o adiere de vânt trecù prin frunze.

O ghindă căzù... poc! tocmai pe nasul ţăranului,

storcându-i lacrămi şi un strop de sânge.

„Mulţumesc Ţie, Doamne!" zise el, ştergându-şi sângele

depe nas. „Mari şi minunate sunt lucrurile Tale! Și bine le-ai

rânduit pe toate! Dacă stejarul ar fi făcut dovleci, acum şi

capul mi s'ar fi spart!

Cetire clasa II-a primară 6

– 82 –

97. APLICAŢII GRAMATICALE.

Tema 1. Cetiţi şi apoi povestiţi frumos, bucata ”Ghinda şi

Dovleacul!"

2. Copiaţi o parte din ea!

3. Despărţiţi propoziţiunile şi alegeți subiectul din ele.

4. Formaţi şi scrieţi propoziţiuni cu subiectele: Stejar,

ghindă, porci mistreţi, păsări.

8. STEJARUL ŞI CORNUL (Memorizare).

Frate, frate de stejar,

Lasă-mă să taiu un par,

Să-mi fac osie la car!»

Frăţioare Românaş,

Voios parul daţi-l-aş,

Dac'ai face tu din el,

Buzdugan de voinicel,

Ghioacă mare, nestrujită,

Cu piroane ţintuită,

Şi cu dânsa de-ai lupta

Să aperi moşia ta! »

— «Cornule, ce nu te 'ndoi.

De o creangă să te despoi,

Să-mi fac prăjină de boi!»

— «Lasă boii, frăţioare,

Şi te du la vânătoare,

Că nu-i timp de plugărie,

Ci e timp de vitejie!»

— «Codru, codru, mă jur eu,

Să ucid cu braţul meu,

De tot cornul—un duşman.

De stejar— un căpitan!»

– 83 –

99. F A G U L. (Ex. intuitive).

Fagul este un arbore frumos de pădure. El creşte gros şi

înalt. Rădăcinile sale puternice se înfig adânc în pământ.

Coaja fagului este netedă şi cenuşie.

Sus pe trunchiu, se resfiră o coroană frumoasă formată

din crengi şi rămurele ce poartă frunze, flori şi fructe.

Frunzele fagului sunt mici, verzi şi lucitoare.

Fagul are două feluri de flori. Din florile rodit oare

iese fructul, care se numeşte jir. Intr'o scoarţă ghimpoasă, sunt

doi sâmburi uleioşi, ca sâmburii de nucă. Cu jirul se îngraşe

porcii şi se hrănesc multe alte animale.

Lemnul fagului este de o frumoasă culoare albă

– 84 –

gălbue, cu pete lucitoare. El este şi uşor şi trainic. Deaceea se

întrebuinţează la căruţărie, la facerea de mobile şi alte obiecte

trebuincioase.

Pentru foc, lemnul de fag este şi mai căutat.

Fagul creşte în pădurile de munte, alături cu bradul şi pe

dealuri, alături cu stejarul.

O pădure de fag curat se numeşte făget.

100. I O S I F. (Religie).

1. Iacob, feciorul lui Isac, a avut 12 copii. Cel de-al

unsprezecelea se numià Iosif. Acesta erà frumos, deştept şi

ascultător. Deaceea, tatăl său îl iubià mai mult şi-l purtà cu

haine mai bune.

Odată, Iosif a visat un vis, pe care l-a spus şi fraţilor săi.

„Eram toţi la secerat", zicea el. „Legam la snopi de grâu.

Snopul meu sta ridicat drept în sus; iar snopii voştri veneau de

se închinau la el".

– 85 –

Altădată, le-a mai spus şi alt vis: „Că soarele, luna şi

stelele i-se închinau lui".

Fraţii săi înţeleseră că Iosif va ajunge un om mare. Ei

începură să-l urască; ba chiar au hotărît să-l piardă.

2. Fraţii cei mari, păşteau oile la câmp; iar Iosif s'a dus să

le ducă demâncare.

— „Iată visătorul!" ziseră ei. „Hai să-l omorâm!" Iubirea

de fraţi însă nu piere peste tot. Unul dintre fraţi cel mai iubitor

a oprit pe ceilalţi să facă o faptă atât de rea şi i-a învăţat să

arunce pe Iosif într'o groapă.

După puţin timp, au trecut pe acolo nişte negustori

străini. Fraţii scoaseră pe Iosif din groapă şi-l vândură

negustorilor, care-l duseră în Egipt.

Vânzătorii muiară haina copilului în sângele unui ied şi o

arătară tatălui lor, spunând că pe Iosif l’au mâncat fiarele

sălbatice.

Părinţii au plâns cu durere moartea fiului lor iubit.

101. ÎNFĂŢIŞAREA PĂMÂNTULUI. (Cetire geografică).

Intre comune sunt locuri de muncă, fâneţuri şi păduri.

Dar faţa pământului nu e netedă ca faţa unui geam. Ici e

ridicată, colo scobită, dincolo, mai netedă.

Pe unde este aproape netedă, faţa pământului sc numeşte

şes sau câmpie. Pe câmpie, merge omul fără să urce sau să

coboare. Iarna, câmpia aşternută cu zăpadă, se vede ca o coală

nesfârşită de hârtie; primăvara, plugurile răstoarnă pe ea

brazde negre; iar după ce au răsărit semănăturile, toată câmpia

este numai o verdeaţă.

– 86 –

Ici, colea, pe câmpii se vede și câte o mică ridicătură de

pământ. Unele sunt ca grămezile de piatră de pe șosea, altele

sunt mult mai mari. Toate se numesc măguri sau movile.

Multe sunt făcute de oamenii ca hotar între moșii.

Ridicăturile de pământ mai mari și mai lungi se numesc

dealuri, coline sau dâmburi.

– 87 –

Cele mai mari ridicături de pământ pietros se numesc

munţi. Munţii sunt aşezaţi în şiruri sau lanţuri lungi. Unii

munţi sunt aşa de înalţi, că stau cu vârful în nori. Mai jos, spre

vale sunt poalele muntelui.

Dela poale şi până'n creştet, se află povârnişul sau

coasta. Când coasta muntelui este ruptă drept în jos, ca un

perete, se chiamă râpă; iar adâncimea prăpastie. Numai

vulturii pot să sboare peste râpi şi prăpăstii. Unde vârfurile

munţilor formează o coamă mai lungă şi dreaptă, ca şira

spinării unui animal, se zice că e o culme de munţi.

Sus pe dealuri şi chiar pe munţi, se găsesc şi câmpii.

Aceste câmpii înalte se numesc platouri, plaiuri sau podişuri.

Pe unele locuri, şirurile de munţi sunt tăiate, dea-

curmezişul, de cursurile apelor sau de Dumnezeu. Pe acolo,

fiind mai uşor, au făcut şi oamenii drum de trecere. Tăieturile

acestea se numesc trecători sau pasuri.

102. BRADUL (Ex. intuitive).

Bradul e podoaba munţilor. E înalt şi drept. El stă verde

în orice vreme.

Trunchiul bradului este acoperit cu o coaje de coloare

închisă. Pe timpul verii, coaja bradului crapă din cauza

căldurii. Din aceste crăpături, iese răşina lipicioasă şi cu

miros plăcut.

Ramurile bradului par'că sunt înfipte de cineva, cu regulă

pe trunchiu. Ele sunt din ce în ce mai tinere şi mai scurte, cu

cât sunt mai aproape de vârf.

Frunzele bradului sunt subţiri şi lungi ca nişte ace. Ele

stau verzi şi sub zăpada albă a iernii. O ramură de brad

– 88 –

cu frunza verde se mai zice şi cetină.

Fructele bradului seamănă ca nişte ştiuleţi mici de

porumb, cu solzi mari, sub cari se află seminţele. Bradul se

înmulţeşte numai din seminţe, nu şi din lăstari, ca stejarul.

Cât este de frumos bradul în pădure, tot atât e și de căutat

pentru lucru. Lemnul lui alb, moale și trainic, este foarte ușor

de lucrat.

Din el se fac tot felul de lucruri trebuincioase, iar pe foc

arde ca chibritul. Dar nimeni nu se’ndură să ardă lemne de

brad, decât ce nu mai e bun de lucru.

– 89 –

103. BRADUL (Memorizare).

Când arde soarele de Maiu

Când vântul iernii geme

Măreţul brad pe vârf de plaiu,

Sta verde’n orice vreme.

Cu rădăcini ca de oțel

A sfredelit în stâncă

Şi an cu an, încetinel,

Mai sfredeleşte încă.

Demult, cu stânca de granit,

El s'a făcut tot una,

Şi pe amândoi necontenit

Ii sgudue furtuna.

La piept cu viforul turbat,

La vârf cu norul rece

Sute de ani, neîncetat,

El tot aşà petrece.

De-ar fi să-i daţi în văi adânci

Odihna desfătată

Răpindu-i vifore şi stânci,

El s'ar usca pe dată.

Când arde soarele de Maiu,

Când vântul iernii geme,

Măreţul brad pe vârf de plaiu,

Stă verde 'n orice vreme.

104. COPILUL MILOS.

(Cetire).

1. De mic, Niculae rămăsese sărac şi fără părinţi. O

cerşetoare urâtă şi rea îl luase să-l crească. Băiatul erà frumos

şi cuminte. Ochii lui dulci erau plini de milă şi de bunătate.

– 90 –

Baba îl pregătià pentru cerşit. Copilul trebuia să fie slab,

galben şi sdrenţuros. O bucată de pâine şi apă rece erà

hrana lui. Singurul prieten şi tovarăş îi erà Griveiu. Amândoi

împărţiau bucătura, rogojina de aşternut şi țolul de învelit.

2. In seara de „Moş-Ajun" fu trimis cu colinda. Un sac

mare îi atârnă de gât. Era ger şi copilul îmbrăcat şi încălţat,

numai în zdrenţe. Pân' la miezul nopţii, adună băiatul covrigi,

mere, nuci şi gologani.

3. Micuţul, ajuns de oboseală şi îngheţat de frig, se

'ndreaptă spre casă. In cale, găsi un bătrân sărac, căzut în

zăpadă.

Copilul se opri, scoase sacul şi s'aşeză lângă bătrân.

— Mănâncă, moşule, covrigi şi mere! Mănâncă ca să

prinzi ceva putere! Ia şi gologanii ăştia! Să bei un ceaiu şi să

plăteşti ca să poţi dormi la han! Eu am pe Griveiu, am ţol şi

rogojină; dar D-ta vei muri aci, în zăpadă.

Şi tot îndemnând pe bătrân şi tot gândind astfel, i se păru

mai cald şi un somn dulce îl cuprinse. In somn vede pe moşu

înviorat, frumos, cu păru alb, barba lungă, mulţumit şi vesel.

— „Dormi, ticălosule, şi sacul gol !” strigă cerşetoarea.

Băiatul se ridică. Sacul atârnă greu de gât. E plin oare cu

zăpadă? Repede îl duse baba'n casă. Găsi în el cozonaci, mere,

bomboane, şi un pumn de bani de aur şi de argint.

Nu-l mai bătu.

4. In ziua de Crăciun, un boier voinic şi bogat intră în

casa cerşetoarei şi ia copilul.

— Nu-mi lua copilul! „E sufletul meu, care mă

hrăneşte", striga bătrâna; dar era prea târziu.

Din ziua aceea, Niculae a crescut în casa acestui boier

cum se cade.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!

– 91 –

105. IOSIF IN EGIPT. (IUBIREA de FRATE).

(Religie).

1. In Egipt, Iosif a ajuns în slujba unui boier mare. Ori şi

unde ar fi fost, el se purtà bine şi aveà gândul numai la

Dumnezeu şi la învăţătură. Odată, Faraon, adică împăratul

Egiptului, a visat că „şeapte vaci grase şi frumoase păşteau pe

malul Nilului. Din apă au eşit alte şeapte vaci slabe şi urîte.

Vacile slabe au înghiţit pe cele grase. Altădată, a mai visat că

„şeapte spice pline de grâu au fost înghiţite de şeapte spice

seci".

Nici un învăţat n'a putut să explice visele acestea.

Aflându-se însă de înţelepciunea lui Iosif, l-au adus înaintea

împăratului.

Iosif numai decât a deslegat visele. Vacile grase şi

spicele pline, înseamnă şeapte ani de belşug; iar vacile slabe şi

spicele goale, înseamnă şeapte ani de secetă şi foame.

– 92 –

Faraon s'a minunat de înţelepciunea lui Iosif. L-a îmbrăcat în

haine scumpe şi i-a dat cel mai înalt rang de mărire. Iosif a făcut

magazii şi a strâns bucate multe în anii de belşug.

Pe timpul de secetă fraţii lui Iosif veniră în Egipt să cumpere

bucate. Atunci Iosif s'a arătat fraţilor săi şi i-a ertat. Plângând de

bucurie, s'au îmbrăţişat. Au adus apoi părinţii din Canaan

împreună cu rudele lor. Şi toţi s'au aşezat în cea mai frumoasă

parte a Egiptului.

Purtarea bună şi înţelepciunea înalță pe om.

106. ŢEPEŞ-VODA. (Istorie).

Ţepeş a fost un domn viteaz al Românilor. Se trăgea din

Mircea cel Mare.

Erà foarte aspru cu duşmanii ţării şi chiar cu supuşii săi,

care nu şi-ar fi iubit ţara şi neamul. Pe vinovaţi îi trăgea în

ţeapă fără milă. De aceea l-a şi poreclit lumea Ţepeş.

SOLDATUL LUI ŢLPEŞ.

In lupta cu Turcii, Ţepeş, bravul Domn,

Un soldat trimite la Turci ca spion.

Un ienicer prinde viteasul soldat

Şi la padişahul l-a înfăţişat.

— "In a mea ordie, ce cauţi tu oare?

Unde este Ţepeş? Câtă oaste are?»

— Sunt trimes de Ţepeş a te spionà ;

Dar unde este Tepeş, tu nu vei aflà”

Şi soldatul tace, tace ca un mut.

Padişahul Turcilor răcneşte la el şi porunceşte să-l vâre în

ţeapă. Numai decât o ţeapă i se pune în faţa soldatului.

– 93 –

— «Vorbeşte, Ghiaure, că te voiu iertà!»

— «Când m'a trimes Ţepeş a te spionà

«O ţepuşe lungă în faţa mea stà.

«Vezi tu ţapa asta ? » Vlad Ţepeş ziceà

Va muri într'însa familia ta !

«Să nu scoţi o vorbă, chiar de te-ar tăià! »

— «Ţapa lui Ţepeş e cu mult mai greà

«Decât ţapa care, stă în faţa mea.

«In ţapa lui Ţepeş mor ca vânzători

«Tatăl meu, nevasta şi patru feciori.

«Eu mor cu plăcere în ţepuşa ta,

«Că mor ca Românul pentru ţara sa!»

Padişahul s'a minunat mult de curajul şi de credinţa soldatului

român. Pentru aceste frumoase însuşiri, l-a iertat şi l-a pus în libertate.

107. IUBIREA INTRE COPII. (Cetire).

1. Erà seara de Crăciun. Ningea. La lumina palidă a

candelei, bunica orobotea prin casă, iar Lenuţa nu se despărţià

de ea.

— „Şi-o să vie, bunico, Moş-Crăciun pela noi în noaptea

asta?"

— „Vine sigur, pentrucă tu eşti fată cuminte".

— „Şi ce are să-mi aducă, bunico?"

— „De, ştiu şi eu? Vre-o păpuşe poate, ori altă jucărie".

— „Tata mi-a spus, că Moş-Crăciun e bătrân-bătrân şi cu

barba albă şi stufoasă. Aşa-i, bunico?"

— „Da, aşa-i!"

— „Eu nu pot să-l văd, bunico? Iii... cum l-aş săruta şi i-

aş cere jucării mai multe!"

— „Nu se poate, mamă. El vine pe furiş, când doarme

lumea".

– 94 –

— „Bunico, dar Mariei tăietorului de lemne o să-i aducă

jucării? Tată-său e sărac, n'are cu ce să-i cumpere".

Bunica prinse capul bălai al fetei între mâini şi-l sărută

lung şi dulce. Fata însă n'o slăbi până nu-i răspunse:

— „Da, cred că-i aduce şi ei". Lenuța adormi fericită,

gândind la Moş-Crăciun, la jucării, la Maria...

Dimineaţa găsi sub pernă o păpuşe nouă şi frumoasă.

Bucuria ei era mare. Strângea păpuşa în braţe, o privia, o

săruta...

— „Mamă, cât e de frumoasă!".

Şi părinţii se făcură că n'o prea văd.

2. Mai târzior, după ce se jucase destul cu păpuşa, Lenuţa

îmbrăcă paltonaşul şi se furişe din casă. Mergea repede.

Zăpada scârţia sub picioarele ei mici. Mâinile îi îngheţaseră pe

păpuşă, când ajunse la uşa căsuţei sărăcăcioase.

Tăietorul o primi cu mirare. Ea n'aşteptă să fie poftită şi

intră 'n casă.

— „Unde e Maria, s'o întreb ceva?"

— „Sunt aici, Lenuțo", răspunse chiar Maria, care sta

tristă şi îngheţată, tocmai în fundul patului.

— „Uite ce mi-a adus mie Moş-Crăciun! Ţie ce ţi-a

adus?"

Tăietorul rupse vorba şi zise: „Păi, casa noastră e micuţă

şi acoperită cu zăpadă. N’a văzut-o Moş-Crăciun".

Tristeţea lor pătrunse prea repede în sufletul ei. Cu ochii

plini de lacrămi, întinse păpuşa şi abia şopti: „Ia-o tu!" Se

cuibări apoi pe lângă Maria, îmbrăţişându-se ca două surioare.

Erau două suflete curate!

Un coş plin cu cozonaci şi alte lucruri de mâncare,

trimese de mama Lenuţei, mai împrăştie tristeţea din casa cea

săracă.

– 95 –

08. MOŞ CRĂCIUN (Memorizare).

Dragi copii din ţara asta,

Vă miraţi voi, cum se poate,

Moş-Crăciun din cer, d'acolo,

De le ştie toate, toate?

Uite cum, vă spune Badea:

Noaptea, iarna pe zăpadă,

El trimite câte-un înger

La fereastră, să vă vadă.

Îngerii se uită'n casă,

Văd şi spun; iar moşul are

Colo'n cer, la el, în tindă,

Pe genunchi, o carte mare.

Cu condeiu d'argint, el scrie

Ce copil şi ce purtare,

Şi d'acolo ştie Moşul, Că-i şiret, nevoe mare!

109. LUPUL (Ex. intuitive).

Lupul e cea mai lacomă fiară depe la noi. El e mai mare

şi mai puternic decât un câine ciobănesc.

Corpul lui, lung şi gros, este acoperit cu păr, care îşi

schimbă coloarea după timp. Iarna, părul e mai des şi are o

coloare asemănătoare cu a frunzelor uscate de stejar. Vara,

părul se mai răreşte și coloarea lui se cam aseamănă cu a

codrului înverzit.

Lupul se hrăneşte cu carne. De aceea gura lui largă este

înarmată cu dinţi şi colţi ţari cu care sfâşie prada. Are o frunte

turtită, ochi ca de pisică, dar mari; urechi mici şi ţăpure. Gâtul

lui este scurt şi gros aproape cât corpul. Nu se poate indoi;

spre se uità înapoi.

– 96 –

Are picioare puternice şi coada stufoasă.

2. Adăpostul lupului e pădurea şi stufişul dela baltă. Ca şi

vulpea, ziua stă ascuns; iar noaptea iese după pradă. Sgârcit şi

cu coada între picioare, se furişează pe lângă garduri. Sare 'n

târla oilor, în cocina porcilor sau în vreun coteţ. Aci omoară

mai mult decât mănâncă. E aşa de lacom, că ar omorî toate

oile din târlă, dacă nu l’ar simţi câinii şi oamenii. Dar şi câinii

ciobăneşti îi dau de hac.

Când îl prind, nu mai scapă. Ştie el asta şi se grăbeşte.

Apucă o oaie cu gura de gât, o aruncă pe spate şi apoi... fuga.

Lupii flămânzi se reped şi la cai şi chiar la vaci. Dar, de

coarnele boului şi de copitele calului, ştiu lupii de frică. Cu

coarnele, ca cu o sabie, îşi apără vaca viţelul ei.

Pe timp de iarnă, când e ger şi zăpadă mare, lupii

flămânzi se adună în haite. Urlă de răsună văzduhul. Atunci

atacă orice le iese în cale: oameni şi animale. Ba se mănâncă

chiar între ei.

– 97 –

110. PROVERBE ŞI GHICITORI

1. Lupul îşi schimbă părul; dar năravul, ba.

2. Lupul mănâncă şi din număr.

3. Şi colţat Şi isteţ

Şi codat Şi 'ndrăsneţ

Ghici ce e?

111. LUPARIILE. (Cetire).

Lupii fac mari stricăciuni oamenilor. Deaceea şi oamenii

caută să-i stârpească pe toate părţile.

Aşà, pe marginea pădurilor mari, se fac lupării.

Lupăria este o groapă adâncă, acoperită pe deasupra cu

ramuri şi frunze. In peretele gropii, mai sus, se face şi o

scobitură, în care se închide câte purceluş.

Lupii ies seara după pradă şi trec pe aci. Ei aud guiţatul

purcelului şi încep să-l caute. Nebăgând de seamă, calcă peste

frunze şi cad în groapă, de unde nu mai pot ieşi. De aci îi

scoate vânătorul şi le face de petrecanie. Acum plăteşte lupul

cu pielea stricăciunile făcute.

112. LĂUTARUL IN LUPARIE. (Cetire)

Un lăutar odată, trecând noaptea târziu pe marginea

pădurii, a căzut într'o lupărie. Nenorocitul! Cu câtva timp mai

'nainte căzuse în această capcană şi un lup flămând.

Păcatele lui îl împinseră şi pe el, aci. Lupul a început să

hârăe şi ochii îi sticlesc ca doi tăciuni. Lăutarul tremură de-i

joacă chipiul pe cap. Deştele şi arcuşul se mişcă singure pe

Citire clasa II-a primară Spulbereanu. 7

– 98 –

coarde şi cântă. Lupul se ghemueşte într'un colţ şi lăutarul în

celălalt. Cântà bietul om, cântà să crape fierea 'n el, şi cu

spatele împingea cât putea în peretele gropii. Ziuă nu se făcea

curând. Coardele îi pocniseră cântând. Una îi mai rămăsese,

când a început a se crăpa de ziuă...

Iată vânătorul s'apropie! Mare îi fu mirarea când văzu în

lupărie, pe lăutar cântând şi lupul hârăind, de credeai că-i ţine

isonul.

A scăpat bietul lăutar; dar niciodată n'a mai întârziat prin

cârciumă şi nici pe marginea pădurii n'a mai trecut

– 99 –

113. ROBIA EGIPTEANA. (DRAGOSTEA DE LEGE ŞI DE NEAM).

(Religie).

Cât timp a trăit Iosif, şi Evrei au trăit fericiţi în Egipt.

Urmaşii lor se înmulţiau şi se îmbogăţiau mai repede decât

Egiptenii.

După moartea lui Iosif, numărul Israiliţilor sau Evreilor a

crescut şi mai mult.

Egiptenii au început să se teamă de Evrei, ca nu cumva

să pună ei stăpânire pe toată ţara.

Faraon, împăratul Egiptenilor a socotit pe Evrei ca robi şi

a hotărît să-i pună la tot felul de munci grele.

I-au pus să lucreze la câmp, să lucreze şi să care

cărămidă şi piatră, să zidească palate, temple, morminte şi

cetăţi împărăteşti. Credeau Egiptenii că prin greutatea muncii

doar-doar se vor mai împuţina Evreii. Dar ei se înmulţiau şi se

împuterniceau tot mai mult.

Li se da mâncare puţină şi li se cerea muncă multă şi

alergătură de tot felul. Aşa era soarta robilor.

Cu toată amărăciunea traiului, Evreii nu s'au lăpădat de

legea şi de neamul lor. Ei au mare dragoste de lege şi de

neam. Şi Dumnezeu nu părăseşte pe poporul care îşi iubeşte

legea şi neamul.

– 100 –

114. PREDICATUL (Ex. gramaticale).

Propoziţiuni: Calul este un animal. El e mândru şi vioiu.

Calul fuge iute. Mânzul suge lapte. Măgarul sbiară urât. El are

urechi lungi. Zarzavatul e uşor. Cărămida e mai grea.

Tăbăcarul tăbăceşte piei.

Observare. Vorbele: este animal, e mândru, fuge, suge,

sbiară, are urechi, e mai grea şi tăbăceşte, toate spun ceva

despre fiinţele şi lucrurile arătate de subiect.

Regulă. Vorba, care spune cevà despre fiinţa sau lucrul

arătat de subiect, se numeşte predicat.

Subiectul arată fiinţa... (calul) şi predicatul spune ceva

despre ea, nu despre subiect...—(fuge).

Predicatul spune: ce este, cum este, ce face şi ce are

fiinţa arătată de subiect.

Ca să găseşti predicatul, te întrebi aşà: ce este? cum este?

ce face? şi ce are fiinţa subiectului. La întrebare, răspunzi cu

predicatele.

Tema 1. Mai cetiţi propoziţiunile de sus şi alegeţi

subiectele şi predicatele.

Tema 2. Găsiţi predicate noi şi formaţi propoziţiuni cu

subiectele: cal, iapă, mânz, copită, potcoavă.

Tema 3. Formaţi şi scrieţi propoziţiuni cu următoarele

predicate: ronţăe grăunţe, e nepotcovit, şchioa-pătă, are lapte,

ţesală calul, mângâie mânzul.

– 101 –

115. SILINŢA TA TE RĂSPLĂTEŞTE. (Cetire).

Intr'un sat depărtat, trei elevi mergeau pe o potecă, la

şcoală. Unul erà băiat de om bogat. El îşi tot arătà cismele noi

şi cojocul înflorat. Al doilea erà cam răsfăţat de mama sa.

Celalalt n'aveà părinţi. Il creşteà un unchi al său. Hăinuţele lui

erau sărăcăcioase.

— „Eu trebuie să mă silesc la învăţătură, pentrucă tata

mi-a cumpărat cojoc şi cisme!" zise cu mândrie feciorul

bogatului.

— „Şi eu trebuie să mă silesc, că mama tot mereu mă

mângâie şi ma îndeamnă ca să învăţ'', zise cel de-al doilea.

Orfanul nu se lăudà, dar se sileà din toate puterile lui. El

n'aveà altă mângâiere, decât mulţumirea învăţăturii şi lauda

învăţătorului.

Anii au trecut repede. Orfanul a terminat şcoala. Ceilalţi

au rămas pe urmă. Pentru silinţa şi purtarea lui frumoasă, nişte

făcători de bine au ajutat acest băiat orfan, să urmeze şi

învăţături mai înalte. Pe toate le-a terminat cu bine şi cu

sănătate. A ajuns un om mare şi cu avere. El n'a uitat pe

unchiul său şi pe ceilalţi binefăcători.

Acum ajută şi el pe alţii. Băiatul cel mândru, cu cojoc

înflorat, şi cel alintat odată de mama sa, veniau acum şi ei de

cereau ajutor dela fostul lor coleg sărac.

Silinţa lui l-a răsplătit.

Nu învăţăm pentru daruri, pentru laude şi alintări, nici de

teama pedepselor, ci pentru roadele pe cari ni le dă învăţătura.

Ai carte, ai parte.

– 102 –

116.VULPEA ŞI COCOŞUL. (Cetire).

O vulpe a văzut odată un cocoş, sus pe o cracă. Ar fi vrut

să-1 mănânce, dar erà prea sus.

— „Dragă cocoşule", zise ea, „ţi-am adus o veste bună.

De azi înainte încetează răsboiul dintre animale. Toate s'au

învoit, ca pe viitor, să trăiască în pace. Câinii n'au să mai

gonească pe iepuri; lupii n'o să mai mănânce oi: noi, vulpile,

nu mai mâncăm găini. Aşà dar, dă-te jos, drăguţul meu, să ne

îmbrăţişăm de bucurie!,.. Ce, tot îţi mai este frică?..."

— „Nu mi-e frică, dar mă uit că vin câinii încoace. Să te

îmbrăţişezi întâi cu ei".

Atunci vulpea o rupse de fugă:

— ”Da, ce fugi cumătră vulpe? Nu e pace?”

– 103 –

— „Ba da, e pace, dar poate câinii ăştia n'au aflat de ea

până acum".

Să nu ne încredem în vorbele linguşitorilor!

117. VULPEA.

(Ex. intuitive).

Cel mai viclean animal sălbatic este vulpea. Ea e aproape

cât un câine de mare. Corpul ei, lung, subţire şi mlădios, este

acoperit cu păr des şi roşcat. Vulpea are cap ca de câine, cu

botul mai lung şi ascuţit. In gură are dinți puternici, măsele şi

colţi ascuţiţi, cu care sfâşie şi taie carnea, ca cu foarfecile.

Ochii săi ca de pisică, licăresc şi văd foarte bine chiar şi

pe întuneric. Cu urechile ei drepte şi ascuţite, aude mai bine

decât câinele.

– 104 –

Picioarele ei sunt subţiri, dar puternice. Când merge

pitulându-se, sgârceşte picioarele şi se face mititică. Când o

alungă câinii, întinde picioarele cât poate şi tot i se par cam

scurte. La picioarele dinainte are 5 degete; iar la cele din urmă

numai 4 degete. Cu ghiarele ei puternice, prinde prada şi îşi

sapă vizuina.

Coada vulpii e stufoasă şi lungă.

Vulpea trăieşte în pădure. Vizuina şi-o sapă cu mai multe

ieşiri, unde e pământul mai nisipos. Ziua se teme de oameni şi

stă ascunsă în vizuină; iar noaptea pleacă după pradă. Mai ales

când are pui fură găinile oamenilor, de stinge pământul. E aşa

de iute şi dibace, că înşeală şi câinii şi pe oameni.

In coteţ omoară mai multe găini decât îi trebuie. Duce în

gură câte 3—4 păsări deodată, apucându-le de gât.

Oricât de şireată e vulpea, tot dă şi ea de multe ori în

cursă.

118. MAMA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE. LA CETATEA NEAMŢULUI.

(Istorie).

Pe o stâncă neagră, într'un vechiu castel,

Unde curge’n vale, un râu mititel,

Plânge şi suspină tânăra domniţă,

Rumenă, frumoasă, ca o garofiţă;

Căci, în bătălie, soţul ei dorit

A plecat cu oastea şi n'a mai venit;

Iar bătrâna doamnă, lângă ea veghiază,

Şi cu vorbe bune, o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate,

La castel în poartă, oare cine bate ?

— «Eu sunt, bună mamă, fiul tău dorit,

Eu, şi dela oaste mă întorc rănit

– 105 –

Soarta noastră fuse crudă astădată,

Mica mea oştire fuse sfărâmată.

Dar deschideţi poarta... Turcii mă 'nconjor...

Vântul suflă rece... rănile mă dor!»

— «Ce spui tu, streine? Ştefan e departe?

Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.

Eu sunt a sa mamă; el e fiul meu,

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu!

Viteazul tău suflet astfel s'a schimbat?

Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,

Apoi tu, aicea fără biruinţă,

Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă!

Du-te la oştire, pentru ţară mori

Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!»

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună,

Oastea lui sdrobită de prin văi, s'adună

Lupta iar începe... Duşmanii sdrobiţi,

Cad ca nişte spice; de securi loviţi.

119. NORI, PLOAIE, APE. (Cetire geografică).

Din timp în timp, prin văzduh se formează nori. Norii sunt

purtaţi de vânturi. Ei acoperă tot cerul. Din nori cade o ploaie

potolită şi răcoreşte tot pământul.

Câteodată, vara, picăturile de apă îngheaţă sus. Atunci bate

piatra şi strică semănăturile.

Iarna ninge. Apa ce iese din topirea zăpezilor şi apa de

ploaie curge la vale. O parte din apă intră în pământ, ca într'un

burete. Pe sub pământ îşi face loc, curge şi se limpezeşte. Cine

ştie apoi, în ce parte iese iarăşi la lumina zilei. Apa aceasta, care

iese din pământ, se numeşte izvor. Ea e limpede şi răcoroasă.

– 106 –

Apele de izvor se împreună cu cele de ploaie şi din

zăpadă şi curg la vale, formând pâraie şi râuri.

In alte părţi, pe unde faţa pământului nu e înclinată, apa

se adună la un loc şi formează bălţi şi lacuri.

Apele curgătoare curg la vale, pe albia lor ca pe un

jghiab. Peste ele se fac şi poduri. Numai pe pod pot trece

oamenii depe malul drept al râului, pe cel stâng şi înapoi.

In apele curgătoare şi stătătoare, trăiesc peşti, broaşte,

lipitori şi multe alte vietăţi.

APLICAŢII GRAMATICALE.

Alegeţi şi scrieţi deoparte propoziţiunile din această

poezie Subliniaţi subiectul şi predicatul fiecăreia.

Model: 1. Un râu mititel curge'n vale.

2. Tânăra domniţă plânge şi suspină.

3. Soţul ei dorit a plecat cu oastea.

El n'a mai venit.

. . . . . . . . . .

. . . . . . . . . .

120. RÂULEŢ. (Memorizare).

— «Râuleţ 'cristalin,

Dulce, limpede izvor,

De unde vii şi und'te duci,

Tot cântând mereu: «glu, glu ?»

— «Vin din stânca cea înaltă

şi mă duc loc depărtat...

Rătăcesc pe căi sucite,

vesel tra-la-la!»

– 107 –

121. APLICAŢII GRAMATICALE.

Căutaţi propoziţiunile din poezia Râuleţ. Aflaţi subiectul

şi predicatul fiecăreia.

De ţinut minte. Poeziile şi bucăţile de cetire sunt făcute

din propoziţiuni.

Subiectul întregei bucăţi de cetire se numeşte titlu. El se

scrie deasupra, cu literă mare. După titlu se pune punct.

Din ce sunt făcute şi propoziţiunile?...

122. NAŞTEREA LUI IISUS HRISTOS. (Religie).

1. Dela Turnu-Babel, oamenii s'au împrăştiat pe faţa

pământului. Vremea treceà şi ei se inmulţiau mereu; dar mai

buni nu se făceau. Toţi purtau păcatul strămoşesc al lui Adam

şi blestemul dat de Dumnezeu. Dumnezeu însă e bun şi

iertător. El a trimis pe pământ, pe fiul Său, Isus Hristos, ca să

scape, să mântuie lumea de păcatul strămoşesc.

2. In orăşelul Nazaret din Galileea, trăia sfânta Fecioară

Maria. Era vestită pentru credinţa şi bunătatea inimii sale.

Intr'o zi, pe când se ruga în biserică, îngerul Gavril a vestit-o

că ea va naşte pe Isus Hristos. Fecioara s'a speriat, dar îngerul

a liniştit-o, spunându-i că aşà e voia lui Dumnezeu..

3. Îngrijitorul Sfintei Fecioare, erà bătrânul dulgher Iosif,

om drept şi credincios.

Mai târziu, Iosif şi Maria au plecat din Nazaret, să se

înscrie în oraşul Betleem, căci de acolo erà neamul lor.

In Betleem, fiind lume multă, n'au găsit nici o gazdă. Au

intrat într'un staul de vite, dela marginea oraşului şi au dormit

pe fân.

– 108 –

4. In noaptea aceea, acolo, pe fân, s'a născut Mântuitorul

lumii.

O lumină mare s'a făcut în tot văzduhul. Păstorii s'au

speriat. Îngerul Domnului i-a liniştit, zicându-le:

„Nu vă speriaţi, ci bucuraţi-vă! căci s'a născut

Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Mergeţi şi veţi aflà un prunc

înfăşat şi culcat în iesle! Inchinaţi-vă lui!

Apoi cete de îngeri cântau şi lăudau pe Dumnezeu: „Mărire

întru cei de sus, lui Dumnezeu; pre pământ pace şi între

oameni bunăinvoire!"

Păstorii au mers la staul, s'au închinat şi au preamărit pe

Dumnezeu, pentru cele ce aflară şi văzură.

Blând ca un miel a fost Acel născut între miei. Naşterea

Domnului o sărbătoresc creştinii în fiecare an, la 25

Decembrie, ziua de Crăciun. S'au împlinit de atunci, una mie

nouă sute douăzeci şi şease ani.

– 109 –

123. DE CE N'ARE URSUL COADĂ. (Cetire).

Mai demult, Dumnezeu şi Sf. Petru aveau obiceiu să

umble des pe pământ. Vedeau şi îndreptau multe rele.

Odată le-a ieşit ursul în cale şi li s'a jeluit că el n'are

demâncare în deajuns, că e prea greoiu, că celelalte animale

fug prea iute şi el nu le poate prinde...

Dumnezeu l-a sfătuit să nu alerge numai după carne, ci să

caute să mai mănânce miere şi fructe: fragi, smeură, mure,

ghindă, jir.

Ursului nu-i venià să creadă că acestea sunt bucate mai

bune decât carnea.

Atunci, Dumnezeu l-a dus la o scorbură de copac plină

cu faguri de miere. Şi a zis ursului să guste, ca să afle cât e

mierea de bună. Ursul iar n'a ascultat.

Sf. Petru, necăjit, l-a tras de urechi cu mâinile amândouă

până i le-a rupt, ca să-l vâre cu botul la miere. Dând ursul de

aşa bunătate, a început să mormăe şi să mănânce cu lăcomie.

Dumnezeu i-a poruncit apoi să mai lase şi albinelor

miere şi să meargă să guste şi fructele. Nici de asta n'a voit

s'asculte; mormăia şi mâncà 'nainte.

Sf. Petru iar s'a supărat. Acum l-a luat de coadă şi l-a tras

până i-a rupt-o; Dar degeaba. Dumnezeu a zâmbit, zicând:

„Petre, lasă albinele să-şi facă datoria! Au ele ac de cojocul

lui!"

La un semn albinele, au năvălit pe urs şi l-au înţepat până

a rupt-o de-a fuga.

Dumnezeu nu i-a mai pus urechile şi coada la loc.

Şi iată, d'aia n'are ursul coadă, că e lacom şi nemulţumit !

– 110 –

124. APLICAŢII GRAMATICALE

Subliniaţi predicatele din propoziţiunile următoare:

Ursul este cea mai mare fiară din codrii munţilor noştri.

El este mare aproape cât un junc.

Ursarii prind pui de urs, îi cresc şi îi silesc apoi să joace.

Ursul nu joacă de voe.

Tema 1. Formaţi şi scrieţi propoziţiuni, în care predicatul

să arate ce este, cum este şi ce face vulpea.

Tema 2. Scrieţi propoziţiuni, în care predicatul să arate ce

este, cum este, şi ce are stejarul.

125. U R S U L. (Ex. intuitive).

1. Ursul este cea mai mare fiară din codrii munţilor

noştrii.

El este mare aproape cât un junc. Ursarii prind puii de

urs, îi cresc şi îi silesc apoi să joace. Ursul nu joacă de voe.

Corpul său este lung, greoiu şi dehulat. Are păr aspru, de

culoare sură negricioasă. Sunt şi urşi albi ca zăpada, dar

aceştia nu trăiesc la noi.

Capul ursului e mare, ochii mici şi urechile scurte. Gura

e înarmată cu colţi puternici pentrucă mănâncă multă carne.

Picioarele-i sunt scurte şi butucoase. Merge anevoie şi calcă

deodată cu toată talpa. Degetele au ghiare puternice. Cu ele

prinde şi aruncă lemne şi pietre. Se suie uşor şi în copac.

Ursul are numai un crâmpeiu de coadă.

2. Ursul trăieşte prin codrii dela munte. Se coboară

câteodată şi prin pădurile mai de jos. Ursul ori îşi sapă vizuină

– 111 –

ca şi vulpea, ori îşi sapă un bârlog, adică o groapă acoperită cu

crengi, ca o colibă. Şi el stă ziua ascuns în bârlog şi noaptea

iese după hrană. Ii place carnea, dar îi plac şi fructele: ghindă,

jir, smeură, mure, pepeni şi porumb. Mierea îi place lucru

mare, dar ştie de frica albinelor. Carne ar mânca multă, dar nu

găseşte. Rar fură vre-o oaie sau prinde vre-o vită mare.

Iarna, stă ascuns şi amorţit în vizuină, fără să mănânce.

Blana ursului este căutată pentru cojoace.

Grupare. Vulpea, lupul şi ursul mănâncă cu lăcomie

carnea animalelor ce le cad pradă. Ele se şi numesc animale

carnivore şi fiare.

– 112 –

126. IARNA. (Memorizare).

Iarna-i un vestit dulgher,

Că ea poate când voieşte,

Peste râuri pod să puie,

Fără lemn şi fără cuie,

Fără nici un pic de fier.

Şi găteşte aşà deodată,

Pod întreg dintr'o bucată.

Iarna-i grădinar când vrea,

Pune albe flori pe geamuri

Fără frunze şi cotoare,

Fără dar să aibă soare,

Numai cum le ştie ea.

Mie-mi plac că sunt de ghiaţă,

Dar când sufli pier din faţă.

127. RĂU FACI, RĂU GĂSEŞTI. (Cetire).

O namilă mare de urs şedea odată sus pe crăngile unui

stejar bătrân. Pe sub el a trecut o cireadă întreagă de vite. Ursul

lacom a pus ochii pe cel mai mare bivol şi când i-a venit bine,

ţop!...sare în spinarea bietului animal. Bivolul, în loc s'alerge

prin pădure, a rupt-o de fugă drept spre curtea stăpânului.

Ursul credeà că bivolul o să ameţească fugind şi va cădeà

jos. Stăpânită de lăcomie, fiara n'a băgat de seamă încotro

aleargă bivolul.

Tocmai când să intre în curte, a voit să sară jos. Era cam

târziu. N'a fost timp să descalece voinicul. Şi astfel, pe

negândite, a intrat ursul în curte călare ca un căpitan viteaz. Dar

şi slugile l-au primit cu alaiu, cu pari, săcuri, şi i-au făcut

cinstea cuvenită.

Iarna-i meşter iscusit,

Că pe deal şi pe câmpie,

Țese-o pânză minunată,

Fără iţe, fără spată,

Fără fir de tort ursit.

Şi din drăgălaşa-i pânză

Dă şi vântului să vânză,

– 113 –

«Lăcomia strică omenia».

«Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!»

«Rău faci, rău găseşti!»

Copiere şi aplicaţii gramaticale. 1. Copiaţi din povestea Rău

faci, rău găseşti".

2. Subliniaţi subiectele şi predicatele din această poveste!

128. IEPURILE. (Ex. intuitive).

1. Fricos ca iepurile, nu e nici un animal. Are şi dreptate

să fie fricos. E mic, cât un mieluşel de mic. Putere n'are multă.

Singura lui scăpare e fuga. Fuge de par'că sboară. Il ajută şi

picioarele la fugă.

Cele din urmă sunt mai lungi, decât cele dinainte. De

aceia sare el aşa de tare. Pe coastă de vale se mai dă de-a

rostogolul, dar tot iute fuge.

Corpul este acoperit cu păr.

Cetire clasa II-a primară. 8

– 114 –

Iepurile are urechi lungi şi coadă scurtă; cap mic şi

rotund ca o tărtăcuţă. Pleoapele mici nu pot acoperi ochii mari

şi bolboşali, de fricos ce e, i-a crescut ochii aşa de mari. Aude

foarte bine şi cel mai mic fâşăit de frunze; are însă vederea

slabă. Năucit de spaimă şi de fugă, de multe ori, dă drept peste

vânător.

2. Iepurii trăesc peste tot locul: pe dealuri şi pe văi, prin

munţi şi prin câmpii. Ziua, stau şi ei ghemuiţi prin stufişuri şi

arături; iar pe seară şi toată noaptea, umblă după hrană. Iepurii

mănâncă iarbă, muguri, varză şi alte zarzavaturi de prin

grădini. Dacă nu găsesc altceva, rod şi ei coajă de lăstari şi de

pomişori tineri. Dinţii iepurului sunt făcuţi pentru ros. Roade

ca un şoarece.

Iepurile are o mulţime de duşmani. Copoii şi ogarii îl

gonesc, vânătorii îl împuşcă, lupul şi vulpea îl mănâncă; până

şi păsările de pradă se ţin de capul bietului iepure.

Cu toată mulţimea duşmanilor, iepurii nu se stârpesc.

Iepuroaicele fac de câte 5 ori pe an, câte 3—6 puişori. Puişorii

sunt cât pumnul de mari şi acoperiţi cu păr galben şi moale ca

puful. Cresc repede.

Carnea iepurilor este gustoasă, deaceea aleargă vânătorii

după ei. Din părul de iepure se fac pălăriile de pâslă.

129. DANIEL SIHASTRU. (Istorie).

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume.

Unde un sihastru a fugit de lume,

Cu vărsarea serii un străin sosi.

— „Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!"

— „Ştefan al Moldovei, Daniil îi spune,

Să aştepte afară ! sunt în rugăciune"

– 115 –

— „Bunule părinte sunt rănit şi învins,

Insăşi a mea mumă astăzi m'a respins;

— Vin să-ţi cer povaţă, dacă nu-i mai bine

Turcilor, Moldova d-astăzi să se-nchine ?"

Daniil Sihastru5 Domnului a zis:

— „Mă-'nşeală auzul, ori eu am un vis?

Capul ce se pleacă, paloşul nu-l tae,

Dar cu umilinţă lanţu-l încovoae!

Viaţa şi robia nu pot sta 'mpreuuă,

Nu e tot deodată pace şi furtună.

Doamne! tu ai dreptul a schimbà-n mormânturi

Pentru neatârnare oameni şi pământuri,

Dar nu ai pe-acela, ca să-i umileşti!

Poţi ca să-i sfărâmi, dar nu să-i robeşti!

Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,

Altuia mai harnic locul tău îl lasă;

Căci mai bine este supus lăudat.

Decât cu ruşine Domn şi atârnat!"

După aceste vorbe, Ştefan strânge oştire

Şi-nvingând păgânii, înalţă o mănăstire.

130. COPILĂRIA LUI IISUS. (Religie).

La naşterea lui Iisus Hristos, s'a ivit pe cer o stea

strălucitoare. Nişte oameni învăţaţi, numiţi magi au priceput

după stea, că s'a născut un mare împărat.

Trei magi dela răsărit au plecat să-l găsească şi să i se

închine. Steaua i-a condus până au ajuns în oraşul Ierusalim.

Aci s'a făcut nevăzută. Magii au crezut că în acest oraş s'a

născut noul împărat. Au cercetat pe la toţi şi nu l-au aflat.

In Ierusalim se aflà Irod, regele Ebreilor. Acesta, 5 NOTĂ – In timpurile de demult unii bătrâni cu mai multă credință, se retrăgeau din lume în

singurătatea munților. Ei se numiau pustnici ori sihaștri. Trăiau numai în post și rugăciune.

– 116 –

aflând despre naşterea unui alt împărat, s'a speriat, că-şi va

pierde domnia. Credeà că este vorba de vreun împărat

pământesc. Astfel şi-a pus în gând să scape de acest duşman.

Irod a chemat pe magi la dânsul, i-a ospătat şi i-a rugat ca,

după ce vor aflà pe Isus, să se întoarcă tot pe la el.

— „Am mare dorinţă să aflu şi eu pe acest nou împărat",

ziceà Irod. „Vreau să mă închin şi eu Lui!"

Ieşind din Ierusalim, steaua iar s'a arătat magilor şi i-a

condus până la Betleem. Aci au găsit Pruncul în iesle, s'au

închinat Lui, dându-i: aur, smirnă şi tămâie.

Ingerul Domnului a spus magilor să nu se mai întoarcă

pe la Irod, căci acesta voieşte să omoare pe Isus; iar lui losif i-

a spus să fugă în Egipt, cu Pruncul şi mama sa.

Aşà a şi făcut.

Irod, înfuriat că n'a putut aflà pe Iisus, a dat poruncă să

omoare pe toţi copiii din ţara lui, până la vârsta de doi ani.

Credeà el că aşa va nemeri să omoare şi pe Isus.

După moartea lui Irod, îngerul Domnului a vestit pe losif

şi Maria, că pot să se întoarcă acum în ţara lor.

131. GHICITORI ŞI ZICĂTORI.

1. Câmpul alb, Oile negre,

Cin' le vede, nu le crede,

Cin' le paşte, le cunoaşte.

2. Cine ştie carte şi ceteşte,

Cu patru ochi se numeşte.

– 117 –

132. VÂNĂTOAREA ȘI TIMPUL DE VÂNAT. (Cetire).

Mult le place unora să vâneze! Vânătorul rabdă oboseala,

frigul, foamea, numai s'alerge după vânat. Vânătorii sunt

oameni curagioşi, iuţi şi buni mânuitori de arme.

Pretutindeni, se poate vâna câte ceva. La baltă sunt raţe şi

gâşte sălbatice; la câmp, iepuri, prepeliţe, potârnichii, dropii...

iar prin pădurile mari, spre munte, se vânează cerbi şi

căprioare, mistreţi, vulpi, lupi şi urşi. La vânătoarea de fiare,

vânătorii merg mai mulţi în tovărăşie.

Toamna şi iarna, se fac vânători de acestea mari.

La strânsul vânatului e multă veselie. Se spun glume,

minciuni, poveşti vânătoreşti.

Pe câmp şi la baltă, câinii singuri dau destul ajutor

vânătorului. Câinele miroase sau adulmecă urma vânatului.

– 118 –

Prepelicarul se apropie de prepeliţe ori de potârnichii. Se opreşte,

dă de ştire stăpânului, apoi, hop! se repede. Pasărea sboară;

vânătorul trage şi o loveşte de moarte.

Vânătoarea e frumoasă şi plăcută. Vânătorul aleargă în sus şi

în jos, numai prin aer curat... Şi prin câte locuri frumoase nu trece

el! Trece şi prin primejdii, nu e vorbă. Dar aerul curat şi oboseala

îi deschid pofta de mâncare şi-l întăresc.

Animalele sălbatice sunt folositoare. Carnea lor e bună de

mâncat. Pe acestea nu trebuie să le stârpim. Deaceea, vânătoarea

este oprită, pe timpul când se înmulţesc animalele, adică de

primăvara până toamna. Ce s'ar face puii fără mamele lor?

Numai fiarele sunt stricătoare. Dela ele folosim numai blana,

dar ea nu face cât stricăciunile lor. Fiarele trebuesc stârpite.

Pentru ele, vânătoarea nu e oprită niciodată.

133. SFATUIREA IEPURAŞILOR. (Memorizare).

Iepuraşi, fugiţi acum,

Hat la crâng, nu staţi la drum!

Vânătorul dacă vine,

N'are să vă fie bine!

Să v'ascundeți mai curând.

Vin copoii tot chefuind,

Vă iau urma şi v'alungă!

Hai, fugiți să nu v'ajungă!

Vânătorul pune apoi

Puşca țintă drept în voi.

Glonţul vâjie şi sboară,

Face paf! şi vă omoară!

Iepuraşi, de nu fugiţi,

Mai la urmă vă treziţi

Gata, pregătiţi friptură,

Chiar la vânător în gură!...

– 119 –

134. EXERCIŢII DE SCRIERE. (Păţania iepuraşului).

Eu am văzut un iepuraş.

„Iepurele, pe care l-am văzut, lângă un mărăcine erà

micşor. El a fugit. A nimerit săracul, în mijlocul oilor unor

copii. Ei au început să chiuie după bietul iepuraş. Atunci s'au

speriat şi oile. Toate s'au strâns grămadă. Iepurile n'a mai ştiut

să iasă dintre oi şi l-au prins copii aceia.

Temă. Subliniaţi subiectele şi predicatele.

135. STEJARUL ŞI TRESTIA. (Cetire).

Un mândru stejar privià odată, cu dispreţ, la trestia

smerită, depe malul lacului din vale. Apoi începu astfel să-i

vorbească:

„O, sărmană trestie, tu ai multă dreptate să te plângi de

slăbiciunea ta! O păsărică pentru tine, este o mare greutate. Te

îndoaie. Cel mai uşor vânt, care abia încreţeşte faţa apei, pe

tine te face să-ţi pleci capul; pe când fruntea mea, ca şi

muntele stă neclintită. Ea împiedică razele soarelui şi ţine

piept furtunilor. Pentru tine, totul este vijelie; pentru mine,

adiere îmi pare totul. Dumnezeu, mi se pare, a fost nedrept cu

tine".

Trestia răspunse:

— „Mila ta, stejare, porneşte dintr'un gând bun. Dar

părăseşte această grijă! Vânturile mie-mi sunt mai puţin

periculoase decât ţie. Eu mă îndoiu; dar nu mă frâng".

Abià isprăvi trestia de vorbă şi din marginea orizontului,

se porni cel mai teribil vânt din câte trecuseră pe acolo.

Stejarul se ţineà bine; trestia se îndoià. Vântul îşi îndoi

puterile şi desrădăcină pe mândrul stejar. El, care îşi înfigeà

– 120 –

rădăcinele până în fundul pământului şi îşi înălţà fruntea până

în nori, se rostogolià acum, lungit la pământ.

Să nu te mândreşti niciodată, Dumnezeu se pune

împotriva celor mândri.

Cine se înalţă se va smeri şi cine se smereşte se va

înălţà.

136. APRODUL PURICE. (Istorie).

Ştefan-cel-Mare a avut multe lupte cu vecinii ţării sale.

Odată a intrat în Moldova o ceată de Unguri. Ca sălbaticii,

prădau şi ardeau satele.

Ştefan le iese în cale. O luptă grozavă se începe între

Unguri şi Moldoveni. Ştefan s'aruncă în mijlocul duşmanilor,

ca vulturul între găini. Deodată însă, cade calul sub el lovit de

duşmani. Aprodul Purice, ostaş viteaz, descalică într'o clipă şi

dă calul său domnitorului.

Cum Ştefan erà scund şi calul înalt, Purice se ciuci jos,

făcându-se movilă şi zise:

– 121 –

„Măria ta, pune piciorul pe spatele meu şi sai repede pe

cal, că e primejdie!"

Ştefan încalecă, aleargă înainte cu oastea şi bate de

svântă pe Unguri. Nici urmă de Ungur n'a rămas din ceata lor.

După isbândă, Ştefan, mulţumit de iubirea pe care i-a

arătat-o Aprodul său, l-a chemat la sine şi i-a zis:

— „Purice, vrednicia ta m'a făcut să-ţi schimb numele.

De azi, te vei numi Movilă în loc de Purice şi din mic te fac

mare!"

Apoi, puternicul Domn dărui lui Movilă moşii multe şi-l

ridică la rangul de boier.

137. IISUS IN TEMPLU (COPILĂRIA) (Religie).

Blând şi cu purtări frumoase, Iisus creşteà ca un înger, pe

pământ. Când a fost de 12 ani, Fecioara Maria L-a dus şi pe

Dânsul în templu, la Ierusalim. In ţara Ebreilor, pe vremea

aceea, erà numai un templu mare şi frumos, — la Ierusalim.

De sărbătorile Paştilor, veniau oameni din toate părţile de se

rugau în templu.

Mare plăcere I-a făcut lui Iisus vederea Ierusalimului; dar

mai mult îi plăceà în templu. In tot timpul sărbătorilor, a

ascultat cu multă băgare de seamă, rugăciunile şi sfânta slujbă.

După terminarea sărbătorilor, părinţii au plecat spre Nazaret,

crezând că e şi copilul cu ei.

Observând însă, că Iisus lipseşte, s'au întors din cale, spre

Ierusalim. Şi pe drum şi în oraş, întrebau bieţii părinţi, pe

toată lumea, de copilul lor. El rămăsese în templu. Aci stà în

mijlocul preoţilor şi învăţaţilor, vorbind cu ei. Toţi se

minunau de înţelepciunea mare a acestui mic copil.

– 122 –

Abià a treia zi, L-au găsit părinţii, în templu.

— „Fiule, te-am căutat cu întristare!" ziseră ei.

— „Au nu ştiaţi, că mie îmi place, să stau în casa Tatălui

meu?"

Toţi trei s'au înapoiat acasă, la Nazaret. Aci, a rămas Isus

până la 30 de ani. A fost supus şi ascultător.

Creşteà cu vârsta, cu înţelepciunea şi cu darul dela

Dumnezeu.

138. IUBIREA FRĂŢEASCA. (Cetire).

1. Erà odată un băiat cam neastâmpărat. Nu stà el locului

nici măcar un minut. Puneà mâna pe toate şi stricà tot ce aveà

în mână.

Intr'o zi, îşi făcuse o ţigară de hârtie goală.

Era în casă numai cu surioara sa mai mică. El se tot

căzneà să-şi aprindă ţigara la gura sobei, dar ţigara se stingea

mereu, par'că erà udă. Tot umblând cu mâna în sobă, nu ştiu

cum se face, că i se aprinde mâneca hainei. Focul s'a întins re-

– 123 –

pede pe mână în sus. A uitat ţigara şi a început să ţipe. Fetiţa

ţipà şi ea cât puteà. Voind să stingă pe frate-său, erà să se

aprindă şi ea. Noroc că mama lor era la bucătărie. A sărit

repede şi a scăpat copilaşii de nenorocire.

2. Micului fumător, i se arsese mâna până la umăr. Erà

numai băşici. A sosit şi doctorul în grabă: A uns mâna cu apă

de var şi cu untdelemn şi a legat-o în cârpe moi. O lună de zile

a suferit bietul băiat. După ce au spart băşicile, a căzut pielea

şi a rămas numai carnea roşie. In fiecare zi, când îl oblojià,

plângeà băiatul cu şiroaie de lacrămi. Surioara sa, plângeà la

fel. Suferinţa fratelui său o făceà şi pe ea să sufere. Fetiţa deşi

mai mică, încurajà frăţiorul, îl mângâià, îi făceà jucării, numai

să-i mai potolească durerea.

Intr'o zi, fetiţa căpătă dela mama sa, o cutie cu smochine

foarte gustoase. Pe toate le-a păstrat ea şi, una câte una le-a

dat fratelui său.

Mama o îmbrăţişă şi îi zise: „Bine faci, copila mea, aşà

trebuie să se iubească fraţii şi surorile!

Nu te jucà cu focul, ca să nu se întâmple vre-o

nenorocire!

Iubeşte pe fratele tău ca pe tine însuţi!

139. POVESTEA RÂNDUNICII (Cetire).

Sfânta Duminecă a avut, odată, o servitoare, de curând în

serviciu. Şi mergând ea la biserică, a lăsat pe servitoare acasă,

zîcându-i să potrivească bucatele, să nu fie nici prea calde,

nici prea reci, ci numai cum îs bune de mâncat.

Servitoarea a gătit bucatele, dar a uitat să le pună din

vreme la răcit.

– 124 –

Sosind Sf. Duminecă acasă, s'a aşezat la masă. N'a apucat

a îmbucà bine din bucate, când s'a şi fript, dar ştii colea, cum

se cade. Astfel, s'a mâniat şi a început a blestema, zicând:

”Dacă nu mi-ai făcut tu pe plac, să te prefaci în pasăre; să

umbli arsă şi friptă prin ţările cu căldură arzătoare, cum m'am

fript şi m'am ars eu acum!"

Şi cum a rostit Sf. Duminecă vorbele acestea, servitoarea

s'a prefăcut în rândunică şi a sburat în lume.

Deatunci, rândunica e cernită cu negru. Şi cuibul său îl

face sub streaşină, tot unde e căldura mai mare.

140. VRABIA, RÂNDUNICA, PRIVIGHETOAREA. (Ex. de intuiţie).

Cine n'a văzut vrăbii? Vrăbiile sunt cele mai îndrăsneţe

păsărele. Par'că sunt domestice.

Vrabia este cât un ou de

mare. Corpul e acoperit cu

pene şi fulgi cenuşii, ca ţă-

râna în care se scaldă. Are

cap cât o alună, un cioc scurt,

gros şi ascuţit, ochi mari şi

vioi, aripi şi coadă scurtă,

picioare ca chibriturile de

groase şi cu câte 4 degete.

Vrabia nu păşeşte, ci

sare cu amândouă picioarele

deodată.

Vrăbiile îşi fac cuiburile pe sub streaşina caselor,

pătulelor, ori prin scorburile copacilor. Ouă şi clocesc de câte

3—4 ori pe vară. O vrabie face 4—5 ouă vinete, cu picăţele

negre. Din ele ies puişori mici şi golaşi. Toată ziua ciricăe și

cer mâncare.

– 125 –

Părinții le cară mereu lăcuste, vermişori, fluturi și alte

insecte.

Vrăbiile trăiesc în stoluri: Şi ce gălăgie fac uneori! Par'că

se ceartă o laie de ţigani.

Fiind multe şi lacome, fac stricăciuni omului. Ciugulesc

grânele, sămânţa de cânepă, cireşele, porumbul... Paguba asta

însă este mică pe lângă serviciile ce ne aduc. Ele stârpesc

omizile, fluturii, vierii şi toate gângăniile cari vatămă pomii şi

semănăturile.

Vrăbiile nu pleacă niciodată dela noi. Iarna, o duc cam

greu; dar cu obrăsnicia lor, îşi scot hrana, de câte ori nu intră

ele iarna în casă, după fărămituri.

Rândunica este tot cam de mărimea vrăbiei, Pe spate e

neagră albăstrie; pe piept şi pântece, albicioasă. Aripile sunt

lungi şi coada înfurcată. Sboară ca vântul şi prinde insectele în

sbor. Ea nu face omului nici o stricăciune. Numai folos îi

aduce, stârpind insectele vătămătoare.

Iarna, pleacă dela noi. Primăvara, vine iar la cuibul său.

Toţi copiii au văzut cuiburi de rândunică.

Privighetoarea e puţin mai mare decât vrabia. Penele ei sunt

ruginii, ca frunzele uscate. Nici o pasăre din lume nu cântă

– 126 –

mai frumos decât privighetoarea. Deaceea se şi zice că

privighetoarea e regina pasărilor.

Ea trăeşte prin grădini, crânguri, păduri şi lunci, pe

aproape de ape. Îşi face cuibul jos, printre ierburi şi frunze.

Privighetoarea aduce numai foloase omului; iar cu

cântecele sale îl înveseleşte. „Lumea întreagă stă pătrunsă de-

al ei cântec fără nume".

E păcat să omoare cineva o privighetoare sau o

rândunică. Numai copiii stricaţi ar fi în stare să ucidă o astfel

de pasăre.

Privighetoarea şi rândunica sunt păsări călătoare.

Privighetoarea, sticletele, mierla, grangurile, sunt pasări

cântătoare.

141. PROVERBE.

1. Vrabia mălai visează.

2. Cine se teme de vrăbii, nu seamănă mei.

3. Să nu dai vrabia din mână pe cioara depe gard.

– 127 –

142. MILA DE CEI LIPSIŢI. (Cetire).

Băiatul lui Niţă, harnicul plugar din Ioneşti, se jucà odată

pe malul râului. Din greşeală, căzù în apă. Erà să se înnece.

Fierarul din apropiere, lucrând afară, văzù primejdia. Intr'o

clipă alergă, sări în apă şi scoase copilul. Erà aproape leşinat.

Fierarul şi cu soţia sa deteră ajutor copilului, până îl aduseră

în simţiri. Il duseră apoi sănătos, părinţilor săi.

La câţiva ani după aceasta, fierarul căzù într'o mare

nenorocire. Intr'o noapte, dintr'un cărbune rămas aprins, au

luat foc şi fierăria şi casa fierarului. Zăpăciţi de spaimă,

fierarul şi soţia sa n'ar fi putut să-şi scape nici copiii. Au

alergat vecinii şi le-au dat ajutor. Din toţi, unul luptà cu mai

mult curaj şi îndemnà pe ceilalţi. Erà Niţă. El a scos copiii şi

mai toate lucrurile fierarului, din mijlocul flăcărilor. Casa a

ars până în pământ.

Bietul fierar rămăsese cu copiii, fără nici un adăpost. Dar

Niţă nu i-a lăsat pe drumuri. I-a luat la el acasă. In câteva zile,

magazia lui cea veche erà prefăcută în căsuţă de locuit, pentru

fierar. La marginea drumului, din câteva lemne, s'a înjghebat

şi fierăria. Dar Niţă ajutà această familie căzută în nenorocire,

cu toate cele de trebuinţă.

— „Mă vecine", zise Niţă către fierar, „Dumnezeu nu

lasă pe om în nenorocire! Cu ajutorul lui Dumnezeu ai scăpat

tu băiatul meu dela moarte! Tot Dumnezeu mă învredniceşte

să-ţi dau şi eu ţie, o mână de ajutor!"

*

* *

Să iubim pe aproapele nostru, ca pe noi înşine.

Orice om este aproapele sau fratele nostru. Şi toţi

suntem fii aceluiaş Tată ceresc.

Suntem datori să ajutăm pe aproapele nostru, la orice

nevoie.

– 128 –

143. STICLEŢELUL ŞI CIOCÂRLANUL.

(Memorizare)

Sticlețelul s'a fost prins în laţ cum e mai rău,

Şi desnădăjduit, de moarte se sbăteà:

Iar ciocârlanul meu,

De el râdeà mereu,

Zicând: «Ce nătărău!

Se poate ziua mare

Să-ți vâri în laţ gingaşele picioare,

Când eu n'am frică

De nimica!

Dar învârtindu-se pe lângă sticlețel,

S'a prins în laţ şi el,

După faptă şi răsplată.

Să nu râzi de nimeni, niciodată.

144. IUBIRE DE MAMA

Intr'o dimineaţă de primăvară, un băietan şi o fetiță

duceau oile la iarbă.

– 129 –

Oile mergeau grăbite să ajungă pe câmpia proaspăt

înverzită. Ce dulce trebue să li se pară iarba crudă, dup'o iarnă

de aşteptare! Copiii rămăseseră mult în urmă. La marginea

satului o oaie se desparte de cârd şi o ia înapoi. Copiii o prind

şi o împing după celelalte. Oaia se împotriveşte. Scapă din

mâna copiilor, sare peste şanţul şoselei şi peste garduri şi fuge

înapoi, acasă.

Ea s'a lipsit de iarba fragedă, a răbdat de foame, numai să

nu-şi lase mielul singur acasă.

Peste câtva timp, am văzut fetiţa cu mielul în braţe,

îndemnând spre câmp. Oaia mergeà după fată, ca un căţeluş

legat.

Care e legătura sfântă ce trăgeà acum oiţa la câmp? —

Iubirea de mamă.

145. CIOARA, ULIUL ŞI CUCUVEAUA. (Ex. de intuiţie).

Iarna, cârduri de ciori gârăie prin arborii grădinilor şi

sboară prin sate şi oraşe.

Cioara, este o pasăre mai

mică decât găina. Ea are cor-

pul acoperit cu pene cenuşii cu

negru la cap, aripi şi coadă.

Are capul cât o nucă, cioc gros

şi ascuţit.

Cioara mănâncă viermi,

şoareci, melci, mortăciuni,

fructe, ouă. Câteodată răpeşte

şi ea pui, boboci, pasări mici şi

iepuraşi.

Cetire, clasa II-a primară. 9

– 130 –

Ciorile îşi fac cuiburile prin copacii pădurilor. Oamenii

caută să le stârpească, pentru că cioroii scot primăvara

porumbul din arătură. Dar ciorile fac omului mai multe

servicii decât pagube.

Uliul. Sunt mai multe feluri de uli: unii mai mici şi alţii

mai mari decât cioara. Toţi sunt puternici şi răpitori.

Corpul uliului este acoperit cu pene pestriţe: cenuşiu-

deschis cu roşu ruginit. Ciocul său e puternic.

Partea de sus a ciocului este încovoiată şi ascuţită ca un

cosor. Degetele picioarelor au ghiare ca nişte cârlige ascuţite.

Vai de biata pasăre ce îi cade în ghiare! Nu mai scapă. Uliul

vede la depărtări foarte mari şi lăcusta care sare prin iarbă.

Sboară ca săgeata şi fără sgomot, ca să nu-l audă păsările pe

care le urmăreşte.

El răpeşte găini, porumbei şi orice pasări mai mici ca el.

Mănâncă şi broaşte, şoareci, şerpi, iepuri.

Cucuveaua este o pasăre tot cam de mărimea uliului.

– 131 –

Are capul şi ochii mai mari, nu vede bine decât noaptea.

Penele sunt pestriţe; ciocul încovoiat şi picioarele cu ghiare.

Ea e răpitoare de noapte. Mănâncă şoareci şi insecte. Altceva

nu strică; doar cântecul său e un ţipăt prea urât. Pentrucă

trăeşte şi în case pustii ori pe copaci uscaţi, oamenii cred că

cucuveaua cobeşte a rău.

Cioara, uliul şi cucuveaua sunt păsări răpitoare.

146. CORBUL ŞI VULPEA. (Cetire).

Odată, corbul a furat de undeva o bucată de caş. Cu caşul

în cioc, se aşeză pe creanga unui stejar şi se legănă voios şi

mândru. O vulpe s'a nimerit să treacă pe acolo. Mirosându-i a

– 132 –

caş, zări corbul sus, pe cracă. Vulpea e şireată şi corbul prost.

Ea se apropie de corb şi începu a-l lăuda:

— „Ce pasăre!... ce minune!... ce drag de pene

frumoase!... Păcat că n'are glas!"

Corbul, îngâmfat de atâta laudă, s'a umflat în pene şi, ca

să-şi arate glasul, începu a croncăni.

Caşul căzu. Vulpea îl înghiţi: Şireata a plecat apoi

rânjind şi lingându-se pe bot; iar prostul a rămas flămând.

* *

Să nu ne amăgim, adică să nu ne lăsăm înşelaţi de lin-

guşirile altora! Şi nici să ne mândrim sau îngânfăm !

147. APLICAŢII GRAMATICALE.

a) Copiaţi bucata „Corbul şi vulpea!"

1. Aflaţi numărul propoziţiunilor!

2. Găsiţi subiectul şi predicatul din fiecare propoziţiune

şi subliniaţi-le!

b) Scrieţi din minte, poezia „Sticleţelul şi Ciocârlanul".

1. Aflaţi numărul propoziţiunilor şi subliniaţi subiectul şi

predicatul din fiecare.

148. MOVILA LUI BURCEL. (Istorie).

Intr’o zi de sărbătoare,

Intr'o zi cu mândru soare,

Care lumea 'nveselià,

Şi cu aur o 'nvelià,

Iată mări, se 'nvià

Că alt soare strălucià,

– 133 –

Domnul Ştefan cel vestit,

Domnul cel nebiruit

El pe cal încălecà

Şi cu mulţi voinici plecà

Dela scara curţii lui

La biserică'n Vaslui.

Când aproape de intrare

Ce s'aude'n depărtare?

Glas de om, chiuind tare:

«Hăis, ho: cea ho; bourean

Trage brazda pe tăpşan !»

Ştefan Vodă se oprià

Şi din gură aşà ziceà:

— «Auzita-ţi, auzit,

Glas de Român necăjit?

Intr'o clipă să’l găsiţi

Şi cu el aici să fiţi.»

Cinci panţiri se alegeau,

Pe Vaslui în sus mergeau

Pân’ zăriră pe-o movilă

Un Român arând în silă.

Cei panţiri descălecaţi,

Pe Român îl ferecau.

La Vaslui îl aduceau

Şi la Domnul mi-l duceau.

— «Măi Române, să n’ai teamă,

Spune nouă, cum te chiamă?

Teamă n'am, că sunt Român!

Teamă n’am, că mi-eşti stăpân!

Tu eşti Ştefan, Domn-cel-Mare,

Care'n lume seamăn n'are;

Şi eu sunt Şoiman Burcel,

Puişor de voinicel !»

– 134 –

— «Să trăieşti, dacă n'ai teamă

— Dă-ne nouă bună seamă,

Cum de ai păcătuit

Să te-apuci de plugărit,

Tocma'n zi de sărbătoare,

Tocma'n timp de închinare ?»

— «Doamne, pun mâna la piept

Şi mă jur să-ţi spun cu drept:

Pân’ n'ajunge plugar,

Aveam falnic armăsar

Şi o ghioacă nestrujită

Cu piroane ţintuită,

Care când o învârtiam,

Proaşcă prin duşmani făceam,

Câte opt pe loc trântiam!

Alelei !... pe când eram

Om întreg, de mă luptam,

Mulţi păgâni am mai stricat,

Multe capete-am sfărâmat,

De Tătari şi de Lifteni

Şi de falnici Ungureni

Dar, în foc la Răsboieni,

Mi-a căzut ghioaca din mână

De o sabie păgână!

Şi n’a căzut numai ea,

A căzut şi mâna mea

Cu păgânu-alăturea !...

De-atunci, n'am ce să mă fac,

C’am ajuns un biet sărac;

Nici n'am casă, nici n'am plug

Nici juncani ca să-i înjug.

Toată vara m’am rugat

De bogaţii cei din sat,

Să-mi dea plugul ca să ar;

Mi-a fost ruga în zadar !

– 135 –

Atunci, Doamne, mă 'ntorsei,

La Tătari că mă dusei,

Un plug mare că prinsei

Şi c'un bou, îl 'njugai

Şi de lucru m’apucai;

Că săracul n'are soare,

Nici zile de sărbătoare,

Ci tot zile lucrătoare!»

Domnul Ştefan l-ascultà

Şi din gură cuvântà:

— «Măi Burcele, fătul meu,

Iată ce hotărăsc eu:

Ia-ţi un plug cu şease boi

Şi mergi bogat dela noi;

Ia-ţi movila răzăşie,

Ca s’o ai de plugărie;

Dar în vârfu-i să te-aşezi,

Ca stejar să privighezi...

Şi Tătarii de-i vedeà

C’au intrat în ţara mea,

Tu să strigi cât vei puteà:

Sai Ştefane, la hotară

C’a intrat sabia ’n ţară!

Atunci, eu te-oi auzi,

Ca un zmeu m’oiu repezi

Şi nici urmă-a rămâneà

De Tătari, în ţara mea!»

149. BOTEZUL LUI IISUS. (Religie).

La vârsta de 30 ani, Iisus a venit la Ioan Botezătorul ca să

se boteze în Iordan. Sf. Ioan L-a întâmpinat, zicându-i:

„Doamne, tu trebuie să mă botezi pe mine, iar nu eu pe

Tine!"

– 136 –

— „Acum aşà se cade, Ioane, ca să împlinim toată

dreptatea!"

Şi Ioan L-a botezat. Cerul s'a deschis; Duhul Sfânt, în

chip de porumbel, s'a pogorît asupra sa. Şi un glas din cer s'a

auzit zicând: „acesta este Fiul meu cel iubit, întru carele bine

am voit!"

La botezul Domnului, Sf. Treime s'a arătat nouă. Tatăl

care a vorbit din cer; Fiul, care se botezà, şi Duhul Sfânt care

s'a coborât din cer.

Botezul Domnului sau Boboteaza o serbăm totdeauna la

6 Ianuarie.

150. CEI DOI CALATORI. (Cetire).

Doi călători, mergeau pe jos cale depărtată. Unul, erà om

voinic şi bun la inimă; celălalt un sgârcit şi jumătate.

Pe drum, călătorii găsiră o pungă cu bani.

1. Sgârcitul o ridică repede şi-o puse bine.

— „Ce noroc dete peste noi, zise tovarăşul de drum.

— „Da, este un mare noroc; dar el dete numai peste

mine, nu peste noi".

– 137 –

Merseră 'nainte. Sgârcitul strângeà bine punga în sân: iar

bietul tovarăş nu mai suflà nici o vorbă.

Dela o vreme intrară în pădure. Aci, le ieşiră în cale doi

tâlhari. Sgârcitul începù a tremura şi toată nădejdea lui de

scăpare erà la tovarăşul său.

— „Vezi tu, frate, ce nenorocire dă peste noi?"

— „Da este în adevăr o mare nenorocire, dar nu dă peste

noi, ea dă numai peste tine!" răspunse tovarăşul cel voinic.

Tâlharii nu se legară de călătorul cel voinic şi îl lăsară să

treacă în pace. Poate că ei mirosiseră, și la cine sunt banii.

Cu nevoiaşul nu se osteniră mult până să-i scoată banii.

Bietul sgârcit scoase singur punga şi o dete tâlharilor. Ba, răii

îi mai luară şi punguliţa lui de acasă, dându-i în schimb o

chelfăneală bună.

Sgârcitul nu merità să fie ajutat. Nici el n'ajutase pe

nimeni în viaţa lui.

1. Cine păstrează pe cele bune numai pentru el, nici pe

cele rele n'are cu cine să le împartă.

2. Unde-i unul, nu-i putere; unde-s doi, puterea creşte.

151. FOLOASELE PASĂRILOR. (Ex. de intuiţie).

Ţăranul ară ţarina. Plăvanii se opintesc în jug și plugul

taie brazde adânci. Pe urma plugului se văd multe păsări.

Ciorile sunt mai îndrăsneţe. Ce adună păsările acestea? Plugul

scoate din pământ, o mâncare plăcută pentru ele. In pământ

trăieşte mulţime felurită de viermi sau gândaci. Pe aceştia

păsările îi mănâncă de-i svântă. Şi bine fac. Viermii rod

rădăcinele ierburilor şi ale plantelor semănate de om. Plugarul

nu poate s'adune viermii. Păsările însă îi fac slujba, fără plată.

Dacă, la cules, mănâncă şi păsările câteva grăunţe, asta e o

plată mică de tot.

– 138 –

Intr'un cuib de porumb a rămas un vierme. După ce a

crescut porumbul măricel, viermele i-a ros rădăcinile. Trei fire

de porumb şi două de fasole s'au uscat. Locul a rămas sterp.

Plugarul a păgubit 6 ştiuleţi de porumb şi un pumn de fasole.

Ciorile n'ar fi mâncat decât unul din şase.

Viermele a mai făcut şi altă ispravă. A crescut şi s'a

prefăcut în fluture. Acesta a făcut peste 100 de seminţe.

Primăvara ceialaltă, împrejurul locului sterp au înviat 100 de

viermişori, dintr'unul singur. Noroc că păsările au fost mai

silitoare. Astfel rămânea sterp, tot locul plugarului.

Omizile şi alte gângănii rod mugurii, florile şi frunzele

pomilor. Pomii rămân şi vara cu ramurile goale, par'că ar fi

uscaţi. Şi chiar se usucă, dacă i-ar mânca omizile doi ani pe

rând. Cine ar putea stârpi şi această mulţime de insecte, dacă

nu ne-ar ajutà tot păsările? Şi ce greu am trăi fără poame, fără

umbră şi răcoare! In loc de aer curat, îmbălsămat de flori şi

frunze, am mirosi duhoarea grămezilor de viermi.

Dar păsările ne şi înveselesc cu cântecele lor plăcute.

Sticletele, presura, ciocârlia, privighetoarea, cucul, mierla...

sunt păsări cântătoare. Ele şi cu puii lor mănâncă însă şi mii

de viermi, omizi, fluturi, lăcuste.

Prepeliţa, potârnichia, cioara, barza... nu au altă treabă

decât să stârpească gângăniile vătămătoare. Chiar cucuveaua

şi bufniţa sunt folositoare. Ele stârpesc şoarecii de câmp, cari

ascund pe sub pământ saci întregi de grâu!

Dacă păsările ne fac atâta bine, se cuvine ca şi noi să le

ocrotim.

E păcat, să strici cuiburile păsărilor sau să le iei

puişorii!

– 139 –

52. CUIBUL DE STICLE (Cetire).

„Iată un cuib de sticlete", zise un drăguţ băiat. „Sunt

doi..., trei, ba, patru sunt. De multă vreme vă caut eu.. Sărace

păsărele! Iată-vă prinse! Strigaţi, ţipaţi micuților, băteţi-vă,

totul e în zadar. Voi încă n'aveţi aripi. Caşul galben tot mai e

la încheietura ciocului vostru. Sunteţi mici, da, mici. Cum o să

scăpaţi din mâna mea? Şi ce bine-mi pare că v'am luat

prizioneri!

„Dar ce

s'aude? Mama lor

ţipă aşa dureros?

Da, da, o văd; iată

şi tatăl lor cum se

sbate, sburând

împrejur! Săracii

părinţi!

In fiecare

vară vin în

această vălcea.

M'aşez la umbra

stejarului. Păsările îmi cântă aşa de dulce! Ce rău mi-au făcut

ele mie?... Vai! dar dacă un om rău m'ar răpi pe mine dela

sânul mamei?... Săraca mama, ar muri de întristare!

„Nu, nu. Nu vă iau, puişorilor! Aş fi fără milă dacă v'aş

lua. La loc! Nimeni să nu vă despartă de părinţii voştri!

Invăţaţi de sburaţi în acest crâng! Inveseliţi pe oameni cu

cântecele voastre. Eu voi veni şi la vara viitoare, în aceste

frumoase locuri. Să-mi cântaţi şi voi. Am să v'ascult tot

deacolo, dela umbra stejarului cel mare!"

– 140 –

TRIMESTRUL III

153. GHIOCELUL. (Cetire).

Pela sfârşitul lui Februarie şi începutul lui Martie,

pământul mai este încă acoperit cu o pojghiţă subţire de

zăpadă. Printre crăpăturile zăpezii, pe unde se zăreşte

pământul negru, un clopoţel alb, o floare gingaşe scoate capul

dintr'o frunză verde. Este ghi-

ocelul.

Cu ce drag priveşte omul la

el! Plăpânda floare mică a

îndrăsnit să înfrunte asprimea şi

tăria iernii. Slabă, dar vitează.

Albă ca zăpada peste care se

leagănă, ea vesteşte sfârşitul

iernii. Ne spune curat: „cu toată

răceala, cu toată zăpada, care mai

acoperă pământul, iarna e pe sfârşite, căci iată-mă!"

Cu o floare nu se face primăvara. Dar iată două, trei...

Iată o mulţime!

Bravo ţie, ghiocelule, vitează şi frumoasă floare!

154. L U N C A. (Ex. de intuiţie)

Lunca este o câmpie joasă, pe lângă malurile apelor.

Orice câmpie joasă din apropierea apelor mari se

numeşte luncă. Pe luncă, pământul este mai totdeauna umed.

In aceste pământuri grase şi umede cresc plantele cu înlesnire.

Salcia, rechita, plopii şi aninii formează păduri întregi.

Şi pădurile acestea poartă tot numele de luncă ori zăvoiu.

– 141 –

Vara, în zăvoiu, e umbră deasă şi răcoare. Rechitele şi sălciile

pletoase depe mal îşi pleacă ramurile lor spre luciul apei, care

trece neîncetat; iar aninii şi plopii îşi înalţă vârfurile ascuţite, în

sus, spre cer. Pe jos, creşte iarbă verde şi moale ca mătasea,

amestecată cu mii de floricele.

Primăvara, lunca înverzeşte întâiu. Verde sus şi verde jos,

Doamne, cât e de frumos!

Oiţele pasc, mieii aleargă, copiii culeg flori... şi pasările

cântă.

Pe luncă, ori este zăvoiu cu iarbă de oi şi cânt de păsărele,

ori sunt livezi de fân cu miros de floricele, ori grădini cu plante

cultivate. De primăvara şi până toamna, în luncă este numai

cânt şi veselie.

In zilele de sărbătoare, omul se înviorează plimbându-se la

luncă. La luncă petrece, la muncă munceşte. Deaceea se şi zice:

„ori la luncă, ori la muncă".

Toamna târziu, lunca bătută de brumă, cade tristă,

vestejită. Cântăreţii au părăsit-o.

Salcia creşte numai pe malurile apelor şi în locurile

umede. Ea este cea dintâiu, care înverzeşte primăvara. In

Dumineca Floriilor, oamenii duc la biserică ramuri verzi de

– 142 –

salcie pentrucă ramuri verzi şi flori s'au asvârlit în calea lui

Isus, la „Intrarea Sa în Ierusalim".

Frunzele de salcie sunt mărunte, lungi şi înguste. Printre

frunze se văd, primăvara, nişte ciucuri sau mâţişori păroşi,

cari se scutură de vreme. Sunt florile de salcie. Salcia se

înmulţeşte din ramuri şi crengi înfipte în pământ. Şi parii de

salcie, din garduri, se prind, dacă pământul e umed. In pământ

îi cresc rădăcini, în sus ramuri, şi parul se face salcie.

Trunchiul sălciei creşte gros şi 'nalt. Coaja bătrână e

crăpată; cea tânără e netedă şi verde ori cenuşie. Copiii fac din

ea tilinci sau tutelci, cu cari flueră. Depe ramurile tinere, coaja

se poate scoate întreagă, pentrucă între coajă şi lemn se află

multă mâzgă lunecoasă.

Lemnul de salcie e moale şi uşor de lucrat. Din el se fac

postăvi, albii, doniţe, linguri, blide şi lucruri trebuincioase.

155. MOŞ ANDREIU.

(Memorizare).

Cu zăbunul la spinare.

Moş Andreiu

Paşte 'n luncă toată vara,

Doi viţei,

Ştie spune atâtea basme...

Câte vrei

Dacă-l rogi şi ştii cu buna,

Cum să-l iei.

Un caval frumos de frasin

Poartă 'n brâu,

Şi când cântă el,—adoarme

Apa 'n râu,

– 143 –

Blând la graiu, cu vorbă rară,

Plin de sfat,

Nici un om mai drept ca dânsul

Nu e 'n sat.

Ori şi unde dă bineţe,

Ori şi cui,

Dacă drumul tău se 'ncruce

Cu al lui...

Cu ochi blânzi, cu barba albă,

Plin de har,

Juri că-i unul dintre sfinţii

Din altar.

156. MINCIUNA PEDEPSITA. (Cetire).

Ştefan erà un băieţandru ca de 15—16 ani. Lui îi plăceà să

spună multe minciuni.

Intr'o zi, Ştefan erà în odaia sa, ocupat să scrie o scrisoare.

Alături, pe masă, erau 10 lei, economia lui din câteva luni. Voià

să-i pună la libret.

Emilia, sora sa de 5 ani, intră în cameră. Vede banii şi

umblă cu ei.

— „Cum se fac banii, nene?" întrebă fetiţa.

—„Foarte uşor!" Banii cresc într'un pom, care se numeşte

„pomul cu frunze de argint". Se seamănă câteva bucăţi de

acestea în pământ, tocmai cum se seamănă fasolea. Din fiecare

bucată, răsare apoi un pomişor şi pe ramurile lui cresc banii, ca

frunzele. Atunci te duci şi culegi cât îţi trebuie".

După ce spuse copilei aceste minciuni, băiatul se apucă

iarăşi de scris. In acest timp, Emilia plecă cu banii în mână, fără

s'o observe fratele său. Apoi aleargă cu banii în grădină şi îi

semănă în pământ.

– 144 –

Când termină Ştefan de scris, intră şi Emilia în odaie.

— „Nene, nene", strigă ea veselă, „tu vei avea la vară un

sac plin de bani, căci eu semănai în grădină, toţi banii cari

erau aici pe masă".

Băiatul se sculă repede şi necăjit luă fetița de mână şi

alergă cu ea în grădină.

— „Arată-mi repede în ce parte ai semănat banii! Dar, ori

că fata a uitat unde a îngropat banii, ori că lucrătorii din

grădină îi vor fi luat, nu se ştie bine. Sigur este că n'a mai găsit

Ştefan nici un ban.

Tatăl copiilor, auzind de această întâmplare, zise vinovat

este acel care seamănă minciuni!

Adevărul curat ne duce totdeauna pe drumul drept.

Minciunile sunt ca seminţele, din cari nu ies niciodată

fructe bune.

157. EXERCIŢII DE SCRIERE.

Copiaţi bucata următoare:

Bunacuviinţă. Odată, un fiu de rege ieşià din palat,

învăţătorul său era cu el. Intr'o stradă şedea un văxuitor de

ghete. Acesta se sculă şi se descoperi înaintea prinţului,

învăţătorul salută şi el pe văxuitor.

— „Cum, domnule învăţător, saluţi p'un servitor? zise

prinţul.

— „Alteţă, îmi place să răspund la salutul unui servitor;

dar nu-mi place s'aud zicându-se că un servitor este mai

cuviincios decât mine. E cuviincios să saluţi pe cineva. Şi e o

datorie să răspunzi la salutul altuia".

Căutaţi propoziţiunile din această bucată şi subliniaţi

subiectul şi predicatul fiecăreia.

– 145 –

158. M O I S I. (Religie).

Egiptenii au înţeles că prin muncă se întăreşte, nu se

stărpeşte un popor.

Faraon a hotărît atunci că pe toţi copiii de partea

bărbătească, ce se vor mai naşte din neamul Evreilor, să-i

arunce pe apa Nilului.

In acest timp de jale, o Evreică născù un băiat frumos

nevoe mare. Mama iubitoare îl crescù ascuns până pela 3 luni.

Fiindu-i însă frică, c'ar afla-o Egiptenii şi o vor omorî şi pe ea

şi pe copil, încercă o scăpare. Făcù o cutioară de papură, o

unse cu smoală, puse copilul într'însa şi îi dete drumul pe apa

Nilului. Cutia s'a oprit între nişte trestii. Fata lui Faraon,

venind să se scalde, o văzu. O slujitoare i-o aduse.

Aşà frumuseţe de copil s'a lipit de inima fiicei de

împărat.

Cetire clasa II-a primară. 10

– 146 –

Ea l-a oprit pentru dânsa şi i-a pus numele Moisi, adică

scos din apă.

La curtea lui Faraon, a crescut Moisi mare. Aici a primit

toată învăţătura, câtă erà pe vremea aceea.

Mulţumià Moisi binefăcătorilor săi, dar tot mai mult

iubià pe Evrei. Aflase el doară că se trage din neamul lor.

Dumnezeu ajută pe cel ce-şi iubeşte neamul şi nu se

leapădă de dânsul.

159. CRÂNGUL. (Ex. intuitive).

Şi crângul are frumuseţile lui. Dar pe coaste şi coline,

pământul e mai slab şi apă mai puţină; plantele cresc mai

anevoie. Crângul e un desiş de copăcei, toţi mărunţi. Rar, ici,

coleà, câte un stejar, câte un măr sau păr sălbatic se înalţă

mândru, deasupra celorlalţi. Încolo, mărăcinii pitici, porum-

barii, ghiorghinii, măceşii, alunii, arţarii şi cornii cresc

amestecaţi. Ramurile lor strâmbe, multe cu ghimpi

înţepători, se încurcă unele printre altele. Coarde lungi de

curpen leagă într'un stol, ramurile mai multor copăcei de

aceştia. Numai păsările mai pot pătrunde prin aceste hăţişuri.

Prin luminişurile crângului, creşte iarbă deasă şi măruntă.

Ochiurile acestea de poeniţă, împestriţate cu viorele şi

tămâioare, cocorăi şi brebenei, întrec frumuseţea chilimurilor

şi covoarelor alese.

Iarba asta mărunţică e mai grasă şi mai dulce pentru oi;

aerul e mai curat pentru copii; nu e nici multă umezeală. Mieii

sburdă mai cu drag, peste râpe şi movile; aci e fericirea

păsărilor cântătoare; nici ulii răpitori, nici copiii stricători nu

pot să le găsească cuiburile. Mulţi copii au ieşit din crâng cu

hainele sdrenţuite. Ba, mărăcinii cei ţepoşi smulg din lâna

oilor nevinovate.

– 147 –

Dar izvorul sau fântâna din marginea crângului e o

binecuvântare a lui Dumnezeu. Pe arşiţa mare, în toiul verii, el

curge neîncetat. Răcoreşte pasări și miei, copiii şi trecătorii de

pe potecă. Toţi mulțumesc lui Dumnezeu şi celui ce a făcut

fântâna. Sălciile, plopii şi aninii luncii înfloresc, dar nu fac

roade. Copăceii crângului însă toţi rodesc. Alune, coarne şi

pere pădureţe sunt cu îmbelşugare. Ghiorghinele, măceşele

roşii şi porumbele negre stau şi iarna pe ramuri şi potolesc

foamea bietelor păsărele.

Măceşul este un

copăcel sau arbust.

Este trandafir sălbatec

şi părintele trandafiru-

lui de grădină.

El se mai chiamă

şi răsură.

Măceşul creşte în

crâng, pe câmp, pe

lângă drum şi garduri.

Intr'un stol, cresc mai

multe joarde ca

degetul sau mai gros-

cioare şi 'nalte cât un

om. Toată joarda, e

plină de ţepi.

Frunzişoarele sunt ca de trandafir. Florile sunt albe-roşioare.

Din flori cresc măceşele. Măceaşa coaptă e cât o alună de

mare şi roşie ca ardeiul. Inăuntru e plină de seminţe mărunte

şi păroase. Măceşele stau şi iarna pe râuri. Cu ele se hrănesc

păsările.

Măceşul se sădeşte în grădină şi se altoieşte cu

trandafiri. Aceştia cu florile lor frumoase, îmbălsămează

grădina de miros.

– 148 –

160. IEŞIREA ISRAELIŢILOR DIN EGIPT (Religie).

Faraon a văzut cât iubeşte Moisi pe Israeliţi. De aceea 1-

a gonit dela curtea lui. Moisi s'a dus în ţară străină şi s'a băgat

cioban la oi.

Zeci de ani, păzind oile, se tot gândià la suferinţele

neamului său din Egipt.

Intr'o zi, oile păşteau pe munte; iar mai la oparte, Moisi

văzù un rug arzând, fără să se mistue. Auzi apoi o voce,

zicându-i: „Moisi, Moisi, leapădă încălţămintea picioarelor şi

te apropie! Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... şi al strămoşilor

tăi. Ştiu suferințele poporului meu şi am auzit vaietele lor!

Du-te la Faraon şi cere libertatea Israeliţilor din robia

Egiptului, şi să-i duci iar în pământul Canaan făgăduit lor!"

Moisi a împlinit porunca lui Dumnezeu, dar Faraon n'a

voit s'asculte de ea. Ii păreà rău să se lipsească de aşa robi

muncitori.

– 149 –

A trebuit ca Dumnezeu să trimeată pedepse grele pe

capul Egiptenilor, ca să-i înfricoşeze. Le-a trimes sânge în loc

de apă, broaşte şi lăcuste, răni veninoase, boale molipsitoare...

şi morţi grozave.

Ingroziţi au liberat pe Israeliţi.

Egiptenii însă, repede şi-au întors făgăduiala. S'au luat cu

armata după Evrei, ca să-i aducă înapoi. La Marea Roşie,

Egiptenii îi ajungeau din urmă.

Atunci Moisi, îndemnat de Dumnezeu, a ridicat toiagul

deasupra mării. Apa s'a tras la o parte. Şi Israeliţii au trecut ca

pe uscat. Când au încercat să treacă şi Egiptenii după ei, Moisi

a ridicat iar toiagul spre mare şi apa a venit la loc, înnecând pe

duşmani.

Astfel au scăpat şi au ieşit Israeliţii din Egipt. Evreii

serbează ieşirea din Egipt, în fiecare an la Paşti.

Credinţa’n Dumnezeu te scapă de orice rău.

Dumnezeu nu părăseşte pe acei cari-l iubesc.

161. RÂUL, BALTA, LACUL ŞI MLAŞTINA. (Cetire geografică).

Râuleţ cristalin, de unde vii şi und'te duci, tot cântând

mereu: glu, glu?

Râul este o apă curgătoare. Apa lui limpede ori turbure,

curge neîncetat, dela munte şi până la mare. Spală stânci, udă

grădini, trece prin livezi înflorite, pe lângă sate şi oraşe;

învârteşte pive, mari şi ferăstraie.

Din împreunarea mai multor râuri, se formează o apă

mare, curgătoare. Aceste ape mari curgătoare se numesc fluvii.

Dunărea noastră este fluviu.

Apele stătătoare formează mlaştini, bălţi şi lacuri. Apa

bălţilor este venită din ploi sau din revărsarea apelor mari

curgătoare.

– 150 –

Primăvara, după topirea zăpezilor şi după ploi multe,

apele curgătoare se umflă; se varsă şi se revarsă peste malurile

lor.

Când apele scad şi se retrag iar la matcă, pe locurile joase

din dreapta ori din stânga, rămân bălţi. Dealungul Dunării

sunt o mulţime de bălţi. Bălţile n'au toate, loc de scurgere.

Apele lor nu se împrospătează cu apă de izvor.

Lacul este mai mare ca balta. Apele lacurilor sunt

adunate din isvoare şi se preînnoesc mereu, prin scurgere.

Pe malurile râurilor, bălţilor şi lacurilor, se află zăvoaie,

tufişuri, livezi, grădinării.

In apele lor se prind peştii cei gustoşi şi racii, tot acolo

trăiesc şerpii cei înfricoşători şi lipitorile urâte... Prin iarbă şi

zăvoaie mai sunt melci, lăcuste şi ţânţari nenumăraţi.

Bălţile mocirloase, cu apă puţină şi clocită, se numesc

mlaştini sau smârcuri. In mlaştini, nici broaştele nu trăiesc

bine. Numai ţânţari şi friguri ies din ele. Oamenii harnici au

făcut şanţuri de scurgere. In locul mlaştinilor de odinioară,

cresc azi flori, pepeni şi legume; în loc de ţânţari, sunt albiile;

în loc de duhoare, aer curat.

Oamenii leneşi stau gălbejiţi cu mlaştinile în poarta

satului.

162. MUNCA. (Cetire).

Omul găseşte în lume, tot ce-i trebuie pentru hrană,

îmbrăcăminte şi adăpost. Dar pâinea, pe care o mănâncă,

pânza şi ştofa, cu cari se îmbracă, casa în care locueşte... nu le

poate aveà fără oboseală, fără muncă.

A trebuit să are pământul, să secere grâul, să macine şi să

frământe făina, să coacă pâinea, ca să aibă ce mânca.

– 151 –

A trebuit să toarcă firul de in, de cânepă, de bumbac ori

de lână, să ţese tortul, să croească şi să coase... şi numai atunci

a avut cu ce se îmbrăca.

A trebuit să frământe pământul şi să facă cărămidă, să

cioplească piatra şi lemnul, să lucreze fierul... şi numai atunci

a putut să aibă casă de locuit.

A trebuit să crească şi să hrănească animale ca să aibă

lână, lapte, brânză şi ouă.

Pâinea, hainele, locuinţa şi toate lucrurile, câte îi trebuesc

omului, sunt dobândite prin munculiţa lui. Numai apa şi aerul

sunt dăruite de Dumnezeu. Dar şi pe acestea nu le putem aveà

curate, fără muncă.

Orice muncă dreaptă, pusă pentru dobândirea de lucruri

bune, este muncă plăcută lui Dumnezeu.

Această muncă e ca şi o rugăciune sfântă.

Dacă smulgi un ghimpe din pământ, în locul lui cresc

5—6 firişoare de iarbă: o oiţă le paşte şi-ţi dă pentru ele o

lingură de lapte, cu care poţi alinà durerea unui bolnav.

Munca îţi dă tot ce-ţi trebuie, îţi îndreaptă cugetul către

Domnul şi nu ţi-l lasă rătăcit pe căile rele.

Tot munca dă sănătate şi tărie corpului. Pentru asta zicem

că munca e sfântă şi lenea, un păcat.

Dar toate lucrurile nu le poate face un om singur. Unii

fac numai încălţăminte. Ei se numesc cismari. Alţii croesc şi

cos haine. Aceştia sunt croitori. Unii lucrează pământul şi

cresc vite. Ei se numesc agricultori. Mulţi oameni se ocupă cu

negustoria.

In scurt, tot omul trebuie să aibă ocupaţia sau meseria lui

Vai de acela, care n'are nici o meserie!

– 152 –

163. PROVERBE ȘI ZICĂTORI.

1. Meşteşugul e brăţară de aur.

2. Lenea e cocoană mare, care n'are demâncare.

3. Prin muncă şi economie, ajungi la bogăţie.

4. Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi!

5. Cum îţi vei sărà, aşà vei mâncà!

6. Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrâneţe.

7. Incet, încet departe ajungi numai stăruinţă să fie.

164. CRAPUL ŞI ŞTIUCA. (Ex. intuitive)

Crapul şi ştiuca sunt peşti.

Crapul trăeşte prin râurile mari, prin lacuri şi bălţi. Lui îi

place mult nămolul. El se hrăneşte cu iarbă, melci şi

viermişori de prin nămol.

Corpul crapului e lung şi lătăreţ de sus în jos. Peste tot e

acoperit cu solzi mari, negricioşi pe spate şi mai alburii

pe burtă. Pe oasele capului n'are solzi. La cap, are ochii mari

fără pleoape, nări, gură şi buze cu 2-3 fire de mustăţi. De

– 153 –

amândouă părţile capului, sub două capace, are nişte piepteni

roşii, prin care răsuflă. Pe spinare, la piept şi burtă, are aripi

înnotătoare şi coada ca o lopată.

In luna Maiu şi Iunie, crăpoaicele depun icrele mai la

marginea apelor. Icrele sunt mărunte ca nisipul. O femeie

singură face mii şi mii de ouşoare. Din fiecare iese câte un

peştişor. De ar trăi toți peştişorii şi de n'ar mâncà broaştele

atâtea icre, apa ar fi îngroşată de peşte.

Crapul creşte mare. Corpul său e subţire şi gras. E foarte

gustos la mâncare.

Ştiuca are corpul mai lung şi mai rotund decât crapul.

Solzii ei sunt mărunţi. Pe laturile corpului, are nişte dungi

negricioase. Capul ei este turtit şi cu bot ca ciocul raţei. Are

gură largă şi cu dinţişori. Are şi ea aripioare şi coadă ca

lopata. Innoată mai repede decât crapul. Trăieşte tot în râuri,

lacuri şi bălţi. E foarte lacomă. Mănâncă mult peşte şi chiar

ştiuci mai mici decât ea. Se hrăneşte şi cu broaşte, melci şi

viermi.

Icrele de ştiucă sunt mai bobonate şi mai gustoase decât

ale crapului.

Mai sunt şi alte neamuri de peşti: şalău, lin, caracudă,

cosac, cegă, țipar... Prin apa limpede a râurilor de munte,

trăieşte păstrăvul cel frumos şi dulce la mâncare.

Peştii n'au glas.

165. ZICATORI.

1. Despre omul, care nu vorbeşte când trebuie, se zice că

«tace ca un peşte».

2. Despre omul care nu poate birui nevoile vieţii, se zice

că «se sbate» degeaba, ca peştele pe uscat.

– 154 –

166. PESCUITUL ŞI TIMPUL DE PESCUIT.

Când stă cineva liniştit pe malul unei ape, vede o

mulţime de peştişori jucându-se şi alergând. Se ţin grămadă

unii după alţii. Dacă le arunci fărâmituri de pâine, peştişorii

aleargă să le prindă. Şi se ceartă pe ele. Sunt frumoşi lucru

mare! Merg prin apă ca săgeţile. Aci ies la suprafaţă, aci se

dau la fund.

La râu sau la baltă, la iaz ori eleşteu, copiii şi bătrânii se

duc cu drag, să pescuiască. Ce vesel e copilul, când scoate

undiţa cu peştişorul agăţat! Şi bietul peştişor, se sbate de

moarte! De înţepături nu ar muri el, dar nu poate răsufla decât

în apă.

Peştele este hrană foarte gustoasă. Oamenii prind peştele

pentru casa lor; dar, dacă au mult vând şi pentru târgurile

depărtate de apele cu peşte.

Sunt oameni, cari se ocupă numai cu pescuitul. Prind

peşte şi-l vând. Aceştia se numesc pescari. Tot pescarii se

numesc şi negustori de peşte, de prin târguri. Pe lângă apele

mari, sunt sate întregi numai de pescari.

Cât este peştele de căutat, s'ar stărpi cu totul, dacă n'ar fi

legea pescuitului. Apele ar rămâne fără peşte. Şi atunci ar fi o

pagubă mare pentru oameni. Deaceea, legea opreşte pescuitul,

pe timpul când peştii depun icrele. In lunile Aprilie şi Maiu

pescuirea este oprită cu totul. Asemenea, dacă prinde pescarul

un peşte mic, trebuie să-i dea drumul nevătămat. Peştii mici

trebuie să crească şi să se înmulţească şi ei.

Legea mai pedepseşte cu amendă şi cu închisoare, pe

aceia cari prind peşte otrăvind apa, căci prin otrăvirea apei, se

omoară mult peşte mărunt, fără niciun folos.

– 155 –

167. RACUL, BROASCA ŞI ŞTIUCA. (Memorizare).

Racul, broasca şi o ştiucă,

Intr'o zi s'au apucat,

Depe mal în iaz s'aducă

Un sac cu grâu încărcat.

Şi la el toţi se înhamă;

Trag, întind, dar iau de seamă

Că sacul stă neclintit,

Căci îl trăgeau neunit:

Racul înapoi se da,

Broasca tot în sus săltà,

Ştiuca foarte se izbià

Şi nimic nu isprăvià.

Nu ştiu cine-i vinovat:

Insă, pe cât am aflat,

Sacul în iaz nu s'a tras,

Ci tot pe loc a rămas!

Aşa-i şi la omenire:

Când în obşte nu-i unire,

Nici o treabă nu se face

Cu izbândă şi cu pace.

168. ALTARUL MĂNĂSTIRII PUTNA (Istorie şi Memorizare).

Domnul Ştefan, viteaz mare, ce-a dat groaza prin păgâni,

Locaş sfânt Creştinătăţii, astăzi vrea să facă dar,

Şi pe malurile Putnei, cu vitejii săi Români,

Insuşi merge să aleagă locul sfântului altar!

Mare obşte îl urmează şi pe cuhne se lăţeşte.

Ca şi aburii pe baltă, când lumina asfinţeşte.

Iată, că lângă-o movilă Domnul Ştefan s'a oprit:

Totul tace... ochii ţintă, stă poporul neclintit.

Trei ostaşi, cu arce'n mână, pe movil'acum se urcă,

Doi ca zimbrul; ageri, mândri, 'nalţi ca bradul dela munte,

Domnul Ştefan e acela care merge mai în frunte.

– 156 –

— «Copii trageţi... eu vreau astăzi să mă 'ntrec în arc cu voi

Astfel zice Domnul Ştefan; iar voinicii amândoi

Se plec, arcele-şi încoardă, trag... săgeţile lor sboară,

Spintecă repede vântul ce dă foc şi vâjieşte

Se tot duc, se duc cu gândul şi deabia ochiul zăreşte

Pe câmp, departe, departe, locul unde se coboară.

Ura'n ceruri se ridică: Urlă dealul, clocoteşte!

— «Sa trăiţi, copri!» ...le zice Ştefan, ce acuma se găteşte

Zbârnâie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata'n vânt,

Piere, trece mai departe şi într'un paltin vechiu s'a frânt.

— «Acolo fi-va altarul!» zise falnicul monarc,

Ce se 'nchină şi se pleacă pe răsboinicul său arc.

— «Să trăiască Domnul Ştefan !» ...mii de glasuri îi urmează

Şi poporul, jos pe vale, umilit îngenunchiază!

169. RĂTĂCIREA EVREILOR IN PUSTII. (Religie).

Din Egipt, Evreii s'au îndreptat spre răsărit şi tot mergând

au intrat ei într'o pustie mare. Nu creşteau pe acolo, nici

arbori, nici ierburi şi nici oameni sau animale nu se aflau.

Numai nisipuri nesfârşite erau în toate părţile. Astfel de

pustietate se chiamă deşert, adică gol sau pustiu.

Drumul, prin acest deşert, era destul de greu. Bieţii Evrei

n'aveau după ce se îndrepta. Au rătăcit, adică au pribegit ani

întregi prin acest deşert. Duceau lipsă şi de apă şi de mâncare.

Dumnezeu însă nu i-a lăsat să piară. Ziua îi mai apăra câte un

nor de arşiţa soarelui; noaptea le arăta drumul printr'un nor

luminos. Pentru mâncare le trimetea mană şi prepeliţe. Mana

creştea pe nişte mărăcini ca un fel de grăunţe albe şi cu gustul

de pâine dulce.

Într'un loc unde nu se găsià nici picătură de apă. Evreii

începură a cârti contra lui Moisi.

– 157 –

Acesta se rugă lui Dumnezeu, lovi cu bastonul o stâncă şi

începù a curge apă îndestul.

Şi Evreilor atunci şi nouă azi, bunul Dumnezeu ne trimite

regulat „pâinea noastră cea ele toate zilele”.

170. IUBIREA CĂTRE PĂRINŢI. (Cetire).

Niculiţă şi Cristina erau copiii lui Florea Gospodaru. Ei

căutau, ca prin fapte frumoase să-şi arate iubirea lor către

părinţi. Intr'o zi, ajutau tatălui lor la lucru în grădină.

— „Ar mai trebui încă un pom, în colţul acesta", zise

tatăl. „O să-1 caut să mi-l aduc eu de undeva!"

Floriile, ziua tatălui lor, erà aproape.

Copii îşi adunară economiile lor şi le-au trimis cu poşta,

împreună c'o scrisoare, la cea mai vestită grădină de pomi.

In ajunul Floriilor, poştaşul le-a adus un pomișor, bine

înfăşurat. Spre seară copiii se furişară în grădină şi începură să

sape în locul arătat.

— Ce mulţumit are să fie tata, mâine, când va vedeà

acest frumos pomişor!" îşi ziceau copiii, unul către altul.

Fetiţa ţinea pomişorul în mână; iar Niculiţă adâncià

groapa cu târnăcopul. Deodată auziră o ciocnitură şi un sunet

în fundul gropii. Spărsese cu târnăcopul, un borcan îngropat în

pământ. La lumina lunei, copiii văzură cu mirare, că vasul

fusese plin cu bani de aur şi de argint

— „O comoară, o comoară!" strigară ei plini de bucurie.

Aleargă apoi numai decât şi duseră această frumoasă

veste, părinţilor lor.

– 158 –

— „Copiii tatii, Dumnezeu a voit să răsplătească iubirea

voastră, către noi. Iubirea copiilor către părinţi nu rămâne

niciodată nerăsplătită. Căutaţi de fiţi mereu cuminţi şi

Dumnezeu vă va da comori mai frumoase decât aurul şi

argintul!"

Iubeşte pe tatăl tău şi pe mama ta, dacă vrei să-ţi fie bine

şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi.

171. COMPUNERE ŞI EXERCIŢII GRAMATICALE.

1. Scrieţi din minte poezia „Moş Andreiu"!

2. Găsiţi propoziţiunile din ea şi subliniaţi subiectele şi

predicatele !

172. ŞARPELE. (Intuiţie).

Şarpele este un animal târâtor. Corpul său este tocmai ca

un crâmpeiu de frânghie: lung, rotund şi mai ascuţit spre coadă

şi cap.

Pielea e groasă, lucioasă şi crestată în chip de solzi. Capul

e turtit, gura largă, limba despicată în două, dinţişorii mărunţi.

Şarpele n'are membre. El se târăşte încovoindu-şi corpul şi

la dreapta şi la stânga.

In apă înnoată bine.

Sunt mai multe feluri de şerpi.

Vipera sau năpârca este şarpele cel mai veninos. Ea are

dealungul spinării o dungă neagră-verzuie şi colţurată. Capul e

mai turtit şi cu două dungi negre deasupra. In gură are 2 dinţi

mai mari, găuriţi pe dinăuntru. Când muşcă, pică venin din ei şi

animalul muşcat moare otrăvit.

Locul muşcat să se stoarcă numai decât; să se sugă sângele

din înţepătură şi să se scuipe jos; iar locul să se ardă cu fierul

roşu.

– 159 –

Şerpii trăiesc prin bălegaruri, pe lângă case, prin păduri şi

bălării, prin bălţi şi lacuri. Se hrănesc cu broaşte, peştişori, cu

şoareci, ouă şi chiar cu fructe. Iarna, stau amorţiţi în

crăpăturile pământului, fără să mănânce ceva.

Femeea face ouă ca de porumbel, însă cu coaja moale; le

aşează în băligar ori în frunze uscate şi se clocesc singure, la

soare.

Puiul de şearpe e ca un firicel de aţă.

Berzele, cu ciocul ca cu foarfecele, taie şerpii în bucăţele

şi-i mănâncă. Asemenea şi ulii şi aricii caută şerpii, ca pe o

mâncare aleasă.

– 160 –

173. GHICITORI ŞI PROVERBE.

1. Cureluşe unsă, sub pământ ascunsă.

Ghici ce e?

2. Eu la orice casă,

Sunt slugă aleasă:

Eu, pe ori şi cine

Intâmpin când vine.

Când pleacă afară,

Eu îl petrec iară.

3. Cine a fost muşcat de şarpe, se teme şi de şopârlă.

4. Cine s'a ars cu ciorba, suflă şi ‘n iaurt.

5. Incălzeşti şarpele la sân, ca să te muşte.

174. ŞARPELE ŞI ȚIPARUL. (Cetire).

— „Uită-te puţin la mine!" a zis şarpele către țipar. „Nu

sunt eu animal frumos? Ai văzut tu vreodată o piele mai

frumoasă decât pielea mea? Iat'o par'că e argăsită. Şi tu eşti

lung şi rotund ca mine; dar eu sunt şi mai lung. Şi pielea ta

este lucioasă; dar a mea este şi lucioasă şi solzoasă".

— „Bine, aşà este. Dar, ia spune-mi, cumetre, şarpe, de

ce se sperie şi fuge lumea de frumuseţea ta? Pentruce nu-ţi

mângâie oamenii pielea ta pestriţă şi se grăbesc să-ţi

sdrobească capul?

— „De asta mă mir şi eu! Toţi mă urăsc şi, când nu mă

omoară, fug de mine".

— „Dacă nu ştii, să-ţi spui tot eu, cumetre! Tu luceşti pe

dinafară numai; dar pe dinăuntru eşti numai fiere şi venin. Tu

muşti şi otrăveşti lumea".

Nu se preţuesc oamenii şi animalele după podoabe, ci

după faptele lor.

– 161 –

175. TÂLHARUL ŞI VIPERA (Cetire).

Un tâlhar odată, înarmat cu puşcă, s'aşezase într'un desiş.

Pândià pe un bogat negustor de grâu, care trebuià să treacă pe

acolo. Negustorul se apropia cu geanta plină de aur.

Numaidecât tâlharul îşi încărcă puşca şi s'aşeză într'un

genunchiu, ca să poată ochi mai bine. Dar pusese genunchiul

tocmai pe coada unei vipere, ascunsă sub frunziş. Cum erà

desculţ, vipera se încolăci furioasă pe după picior, muşcându-l

neîncetat. Puşca se descărcă în vânt.

La detunătura puştii şi ţipetele tâlharului, negustorul

alergă cât putu de repede, ca să dea ajutor. El văzu cu groază

pe acest nenorocit, lungit la pământ şi vipera muşcându-1 de

obraz.

„Ah! zise nenorocitul către negustor", eu merit pedeapsa

asta. In timpul când mă pregătiam să-ţi iau vieaţa ta, îmi găsii

eu însumi această moarte înspăimântătoare!

Negustorul a cercat să-i deà ajutor, dar muşcăturile de

viperă au fost prea veninoase.

A murit.

Porunca Dumnezeească zice: „Să nu ucizi!" iar proverbul

spune:

„Cine sapă groapa altuia, cade mai întâiu el în ea!”

176. BROASCA. (Intuiţie).

Mlaştinile, bălţile şi lacurile sunt pline de broaşte. Lac să

fie, că broaşte se adună. Prin grădini şi arături trăieşte

broasca râioasă şi brotăcelul sau răcănelul.

In serile calde şi liniştite, broaştele încep cântecul sau

orăcăitul lor vestit. Gălăgia lor e asurzitoare.

Broasca e mică cât un ou. Corpul ei este turtit. Cetire clasa Il-a primară. 11

– 162 –

Capul are o gură largă şi ochi bolboşaţi. Picioarele din urmă

sunt mai lungi şi cu degetele împreunate, ca la gâscă. Pielea e

lucioasă, umedă şi colorată în diferite feluri.

Brotăceii au coloarea verde ca iarba crudă. Când se

încălzeşte vremea bine, broaştele leapădă nişte ouă, mai mici

ca mazărea. Ouăle stau la faţa apei şi se clocesc. Din ele ies

mormolocii. Mormolocul seamănă a peştişor, cu capul mare şi

coada lată. N'are picioare. La urechi îi atârnă două pieliţe prin

cari răsuflă. Crescând, mormolocul se schimbă mereu. Ii cresc

mai întâiu picioarele dinapoi, apoi celelalte picioare; coada şi

urechile îi cad. Abia acum începe a semănà cu broasca.

– 163 –

Broasca se

hrăneşte cu insecte,

pe cari le prinde în

apă şi pe uscat.

Face mari pagube

pescarilor, căci ea

mănâncă şi icrele

de peşte. Unele

broaşte se aşează la

gura stupilor. Aci

prind cu limba şi

mănâncă mulţime

de albine. Iarna şi

broasca stă amorţită în pământ sau nomolul din fundul

bălţilor.

In unele ţări străine, unele broaşte se mănâncă prăjite sau

făcute ciorbă.

Grupare. Broasca şi şarpele sunt reci la pipăit. Au sânge

rece. Iarna stau amorţite, fără să mănânce.

177. PRIMIREA LEGII.

(Religie).

In călătoria lor, Evreii au ajuns la muntele Sinai.

Imprejurul acestui munte au stătut ei multă vreme. Moisi s'a

urcat sus pe munte şi a stat acolo, în rugăciune, patruzeci de

zile şi patruzeci de nopţi. Atunci a primit el dela Dumnezeu,

zece porunci, scrise pe două table de piatră: 4 pe o tablă şi 6

pe cealaltă.

Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: „Mergi şi spune poporului,

că dacă va păzi poruncile mele, va fi poporul meu ales!" Iar

poporul, ascultând poruncile, a răspuns: „Toate câte a poruncit

Domnul, le vom face ! ”

– 164 –

Acestor porunci li se mai zice „lege" ori decalog, pentrucă

sunt zece la număr. Iată şi poruncile:

1. Eu sunt Domnul Dumnezeu tău! Să nu ai alţi Dumnezei,

afară de mine!

2. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici asemănarea vreunui

lucru, din câte sunt în cer şi pre pământ, în ape şi sub pământ!

Să nu te închini lor, nici să slujeşti lor!

3. Să nu iei în deşert numele lui Dumnezeu!

4. Sfinţeşte ziua Domnului! Şase zile să lucrezi, iar a

şaptea s'o serbezi!

5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine

şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ.

6. Să nu ucizi!

7. Să nu faci fapte ruşinoase!

8. Să nu furi!

9. Să nu mărturiseşti strâmb contra aproapelui tăul

10. Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău!

– 165 –

Legea aceasta au pus-o Evreii, într'un sicriu de lemn,

suflat cu aur. Acesta se numeşte sicriul legii.

După primirea legii, au pornit Evreii prin deşert înainte şi

abia după 40 ani de rătăcire, au ajuns în Canaan, pământul

făgăduit, unde curge lapte şi miere.

178. COPIII ŞI BERZELE. (Cetire).

Pe casa unui ţăran din marginea satului, era un cuib de

barză. In el şedeà barza, cu cei patru puişori ai ei. La o mică

depărtare de cuib, tot pe coperiş, bărzoiul stăteà ţeapăn, într'un

picior. Ai fi crezut că e de lemn, aşa de liniştit şedea.

Pe uliţa satului, se jucau mai mulţi copii. Neastâmpăraţii

văzând liniştea berzelor, începură să cânte făcându-le necaz:

„Cocostârc într'un picior.

Să te prind, să te omor!

Puişorii să-i luăm

Şi de gât să-i spânzurăm!”

— „Ia'n ascultă mamă, ce cântă băieţii ăştia", ziseră

puişorii de barză, „ci-că să ne spânzure!"

— „Să nu vă temeţi de asta! Dacă mă veţi ascultà, nu veţi

păţi nimic!"

Băieţii cântau înainte şi se strâmbau spre berze. Numai

Petre, dintre toţi băieţii, era potolit şi spunea celorlalţi, că e

păcat să râzi de animale.

— „Tare ne e frică!'' ziseră puii, ascunzându-se cu

capetele sub aripele mamei. „Auzi-i cum strigă într'una!"

— „N'aveţi nici o grijă! Uitaţi-vă la tatăl vostru, cum stă

nepăsător. Voi trebuie să învăţaţi a sburà.

– 166 –

O să vă învăţ eu. Atunci vom sburà spre mlaştină şi vom face o

vizită broaştelor. Ştiți voi cât sunt de gustoase?"

— „Şi apoi?"

— „Apoi se vor aduna toate berzele din satul acesta şi cu

toate ne vom pregăti de plecare.

Lucrul de căpetenie este să sbori bine. Cine nu sboară bine,

este omorât cu ciocul, de şeful nostru. Toate vom sburà apoi

spre ţările calde, peste munţi, peste păduri, peste mări

îndepărtate. Acolo e cald şi bine; mâncare îndestul. Aici se va

face frig, frunzele, vor cădeà, broaştele şi şerpii vor îngheţà.

Peste tot vor cădeà fulgi de zăpadă, albi ca şi fulgişorii voştrii".

— „Dar, mamă, copiii răi nu înghiaţă?"

— „Nu. Ei nu înghiaţă. Au case cu căldură":

— „Auzi-i, iar cântă! Aceşti copii ar trebui pedepsiţi, că

mereu cântă şi zic că au să ne spânzure. Ne răzbunăm?"

— „Da, am şi găsit pedeapsa ce merită. Iată: La vara

– 167 –

viitoare, ne vom înţelege toate berzele, să nu mai facem cuiburi

pe casele copiilor răi. Ne mutăm cu noroc cu tot, pe casa lui

Petrică şi a altor copii buni".

— „Da, da, foarte frumos, aşà să facem!" ziseră puişorii.

„Trăiască copiii cei buni!"

179. BARZA SAU COCOSTÂRCUL. (Cetire).

Barza este vestitorul iubit al primăverii. Când se

desmorţeşte pământul şi câmpul înverzeşte, berzele au şi sosit

la noi. Berzele bătrâne îşi dreg cuiburile vechi; iar cele tinere

îşi fac altele din nou, pe casele ori șopranele sătenilor.

Pe mlaştini, pe câmp, pe urma plugului, barza păşeşte

rar şi gânditoare. Ori şi unde găseşte masă bogată pentru ea:

– 168 –

şerpi, broaşte, peşti, râme, şoareci, viermi.

Picioarele berzii sunt 'nalte ca să poată umbla prin

mlaştini, fără să-şi înoroiască îmbrăcămintea albă.

Depe aşa picioare 'nalte n'ar putea culege ea hrana de jos,

dacă nu i-ar fi făcut Dumnezeu şi gât şi cioc tot aşa de lungi.

Ciocul şi picioarele sunt roşii, penele albe: numai

vârfurile aripilor sunt negre. Mergând pe jos din depărtare,

barza pare că e o ţărancă cu iie albă şi zăvelcă neagră.

Barza face 3—4 ouă ca de gâscă. Femeia cloceşte şi

bărbatul i-aduce de mâncare. Berzele îşi iubesc şi îngrijesc

foarte mult puii lor.

Barza e pasăre călătoare.

Cu barza se aseamănă şi cocorul.

180. PÂRÂTORUL. (Cetire).

Lecţiunea este gata să înceapă. Rugăciunea s'a făcut şi

elevii şed la locurile lor. Numai Pavel a întârziat pentru prima

oară. Iată-l intră şi el în clasă şi dă bună „dimineaţa".

— „Bună dimineaţa, clar e cam pela prânz, Pavele! De ce

ai întârziat?" zise domnul învăţător.

N'apucă să răspundă Pavel şi Mărturescu se repezi cu

gura: „L-am văzut eu, domnule, se jucà pe stradă!"

Bietul Pavel avusese o surioară bolnavă. Il trimesese

mamă-sa la farmacie. Alergase el ca să nu întârzie de şcoală,

dar tot pierduse câteva minute. Acum, după pâra lui

Mărturescu, nu-i mai venea nici să se desvinovăţească. Câteva

lacrămi, înşirându-se pe obrazul lui, protestară împotriva

nedreptăţii ce-i aducea colegul său.

– 169 –

Invăţătorul zise: „Treci la loc, Pavele! E pentru întâia

oară că întârzii. Nu-mi vine să cred, că te-ai jucat. Dar voiu

cercetà".

Abia se aşezase Pavel în bancă şi Mărturescu iar ridică

mâna.

— „Domnule, Marius se joacă c'un cocoş de hârtie?

Copiii au început să râdă. Invăţătorul făcu linişte şi zise: Pavel

a întârziat dela şcoală. Dacă s'o fi jucat pe stradă rău a făcut.

Marius umblă cu jucării în timpul clasei; rău face şi el! Tu,

Mărturescule, faci şi mai rău că pârăşti!"

In pauză elevii ieşiră în curte şi grupe, grupe, îşi făcură

jocurile lor. Pe Mărturescu nu-l mai primiră printre ei.

Pârâtorul n'are prieteni. Şi nici Dumnezeu nu-l mai vede

bine, căci porunca lui este:

”Să nu mărturiseşti strâmb, împotriva aproapelui tău!”

181. ŞTEFAN CEL MARE ŞI BABA TUDORA. (Istorie).

Era odată o vădană şi avea şapte feciori! Aşa îşi încep

Vrâncenii frumoasa lor legendă. Şi cum sta bătrâna pe prispă

şi torcea, către un amurg de seară, iată că tresare de un tropot

de cal. Un călăreţ cu calul se opreşte în faţa ei.

— „Sunt Ştefan. Turcii ne-au călcat ţara. Vin din răsboiu,

oastea mi-e spartă şi sunt singur".

— „Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, la uşa mea! Eu am

şapte feciori, frumoşi şi voinici şi mi-s dragi ca lumina

ochilor; dar acum ai tăi sunt Doamne!" In zori de zi sunau din

corn pe munţii Moldovei cei şapte voinici.

Curgeau plăeşii roiuri, pe sub poalele codrilor. Oaste

nouă ieşi ca din pământ. Şi-a pornit Domnul cu ea într'un ceas

– 170 –

bun şi s'a lăsat pe neaşteptate asupra Turcilor, care se credeau

stăpâni pe ţară. Atunci au văzut ei ce pot flăcăii Vrâncioaei!

Cădeau turbanele sub braţele lor, ca spicele sub secere.

De dimineaţă până în noapte au pierit atâţia Turcii, că s'au

încruntat apele de sângele lor.

Iar când s'a întors marele Voevod, biruitor în cuibul lui

de vultur, la Cetatea Neamţului, a chemat cu drag pe cei şapte

voinici şi le-a zis: „Voi sunteţi fraţi, în Vrancea sunt şapte

munţi, ai voştri să fie pe veci şi neam de neamul vostru să-i

stăpânească în pace!"

Şi multă vreme, răzeşii Vrancei bir n'au plătit, podvadă

n'au făcut, singuri şi-au fost stăpâni.

In soldaţii Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I sunt

sufletele plăieşilor lui Ştefan cel Mare.

182. VINE PRIMĂVARA. (Memorizare).

Vine, vine primăvara:

Se aştern în toată ţara,

Floricele pe câmpii,

Hai să le-adunăm copii!

Creşte, creşte iarba verde,

Ciocârlia 'n nori se pierde!

Haidem s'ascultăm, copii,

Al ei cântec din câmpii;

Şcoala, şcoala mai nainte;

Ea ne face mai cuminte.

Vom rămâne tot copii,

De vom sta numa'n câmpii!

Cucul! cucul strigăm tare,

Pitpalaca 'n luncă sare,

Mieii sburdă pe câmpii,

Haide să-i vedem copii!

Ora şcoalei sună, sună,

Toţi copiii se adună,

Haide să lăsăm, copii,

Jocul nostru din câmpii!

– 171 –

183. SĂ NU FURI. (Cetire).

Florea era un băiat cam necinstit. Pornise pe calea

furtişagului. Nu furà el deadreptul; dar când găsea un lucru

pus rău, îl puneà bine pentru el, măcar că ştià al cui este.

Săteanul dealături adusese un fierar, să-i ferece carul.

Intr'o zi, Florea se apropie de cuşniţa unde lucrà fierarul.

împrejurul fierarului erau mai multe lucruri aruncate. Florea

puse ochii pe un cerculeţ, care era mai la oparte. Când îi veni

bine puse repede mâna pe cerc. In aceeaş clipă, scoase un ţipăt

şi aruncă fierul jos. Pe cerc se luaseră şi bucăţele de piele depe

mâna bietului băiat. Ce se întâmplase? Cercul atunci fusese

lăsat din lucru. Până atunci fusese roşu şi moale, din cauza

focului. Abia se înnegrise, dar erà tot aşa de arzător.

Florea se arsese rău. El nu mai stătu pe acolo. De ruşine

şi de durere, alergă acasă. Aproape două săptămâni a ţinut

arsura la mână. Durerea mereu îl făceà să gândească la fapta

lui rea. Deatunci şi-a pus în minte să nu mai fure, căci dacă nu

te vede nimeni, te vede Dumnezeu şi Dumnezeu a poruncit:

„Să nu furi!”

184. PUNCTUL. (Ex. gramaticale).

Grigorie erà un copil lăudăros. El ziceà adesea ori. „mie

nu mi-e frică de lup. Să vie el! I-arăt eu cât pot! Il dobor

dintr'o lovitură, eu sunt.

Dar ce se vede? Un şoarece?"

Viteazul îngălbeni de frică şi o luă la fugă.

„Nu, nu! Nu sunt viteaz. Ba, sunt adevărat fricos.

– 172 –

Vitejia nu stă în vorbe lăudăroase, ci numai în fapte

curagioase.

Punctul arată o pauză mai mare. El se pune la sfârşitul

propoziţiunii, după un titlu, după o literă sau o vorbă scurtă.

Sunt trei feluri de puncte: punct simplu, punct de întrebare şi

punct de mirare sau exclamare.

185. PRIMĂVARA. (Cetire).

A trecut şi iarna cea aspră. Grădinile, câmpiile şi pădurile

şi-au lepădat haina cea albă. Au pierit şi ultimele petece albe

rămase prin dosurile ferite de soare.

Noaptea scade, ziua creşte. Cerul e mai albastru şi

soarele vesel. Razele lui calde desmorţesc pământul, din

somnul de iarnă.

Câmpiile înverzesc. Pe ramurile arborilor, mugurii îşi

întind frunzele lor crude. Florile se deschid râzătoare. Firea

toată îmbracă haina verde, înflorată cu atâtea flori mirositoare.

Aerul se îmbălsămează.

Albinele silitoare au plecat după flori. Drăguţa rândunică

şi-a găsit iar cuibul său. Totul cântă: Privighetoarea în luncă,

mierla flueră 'n tufiş, ciocârlia se pierde în văzduh deasupra

câmpiilor, şi cântă, fără încetare.

E primăvară.

Iată mieii, oile, vacile, viţeii!... Toate animalele sunt

vesele şi fericite! Au scăpat dela închisoare şi au dat de vieaţă,

în aerul larg şi dulce.

Plugarul vesel a ieşit la muncă. Boii lui, când aud doina,

ară ţarina şi moina. Sămânţa roditoare încolţeşte. Copiii

– 173 –

gălăgioşi culeg flori şi aleargă după fluturi coloraţi. E

primăvară.

E o bucurie peste tot. O bucurie molipsitoare, care se

întinde la toate fiinţele. E primăvara veselă, primăvara dulce!

De ar fi şi ea netrecătoare! Dar e destul. In fiecare an trece ea

câte trei luni, prin lume, încărcată cu atâtea frumuseţii!

Martie, Aprilie şi Maiu sunt lunile de primăvară.

– 174 –

186. NOAPTEA DE PAŞTI (Memorizare).

E noaptea învierii,

La ţară, într'o veche

Biserică de lemn,

Un preot alb şi gârbov

Slujeşte în altar,

In mijlocul tăcerii

Adânci, misterioase.

In palida lumină

A candelei...

Pe feţe

Smerite şi brăzdate

De lacrimi şi veghere

E atâta jale sfântă,

Atâta desnădejde,

De par'că simt cioplite In piatră, acele feţe,

Şi stau aşà de veacuri

Acolo nemişcate...

Doar mâinile se mişcă

Făcând pioase cruci,

187. RACUL ŞI LIPITOAREA. (Ex. intuitive).

Şi racul şi lipitoarea sunt animale cari trăiesc în apă.

Corpul racului e îmbrăcat cu o coaje tare şi verde

închisă. La rac deosebim: capul, unit cu pieptul într'o coaje;

pântecele sau coada formată din mai multe inele mişcătoare şi

cinci perechi de picioare înşirate pe sub piept. Capul este mai

ascuţit. La cap are doi ochi mari şi patru mustăţi, cu cari

pipăie. Picioarele dinainte sunt mai lungi ca celelalte şi fiecare

despicat în chip de foarfeci.

Şi un moşneag, ce face

Mătănii fără număr,

Plecând cucernic fruntea,

Pe lespedea din faţa

Icoanei lui Isus...

Deodată însă trece

Prin aer ca un freamăt,

Un fâlfâit de aripi

De îngeri, şi s’aprind

Făcliile de Paşte

Pe rând, şi-o veselie,

O 'nviorare dulce,

Aşa nespus de dulce,

Coboară peste acele

Posomorîte feţe.

Şi clopotele cântă

Şi-afară-i primăvară.

Şi zorile s'arată:

Hristos a înviat.

– 175 –

Pe ultimul inel din coadă, este aşezat un şir de lopeţi.

Acest vârf de coadă seamănă a cap. Deacea se zice că racul

merge înapoi. E drept că racul înnoată în apă şi înainte şi

înapoi, după cum îi vine lui la socoteală.

Racul trăieşte în nămolul râurilor, lacurilor şi eleşteelor.

Racii se înmulţesc din icre, tot ca peştii. Icrele lor însă

sunt mai mari.

Racul se hrăneşte cu viermi, peştişori, iarbă, broaşte şi

chiar mortăciuni.

Racii se mănâncă. Când îi fierbem, coaja li se face roşie.

Carnea lor e albă, dar e mai mult coaje decât carne. Deaceea

se şi zice:

”C’un rac tot sărac!"

Lipitoarea are corpul moale. Ea este un vierme lung, lat

şi subţiat la capete. E de coloare cenuşie-neagră. Nu se

cunoaşte uşor unde este coada şi capul. La unul din capete

este, gura cu trei fălci dinţate.

Lipitoarea trăieşte în lacuri şi în râurile cari curg încet.

Ea se hrăneşte sugând sânge dela alte animale. Şi medicii pun

– 176 –

lipitori, să sugă sângele stricat, dela unii oameni bolnavi.

După ce să umflă de sânge, lipitoarea cade singură.

Lipitorile se îmmulţesc lot din ouă.

Insemnare. Peştii, racii şi lipitorile trăiesc şi se

îmmulţesc din ouă.

188. DOI RACI. (Memorizare).

«Ei vezi, mă rog; ce nătărău,

Tot înapoi se dă!»

Aşà un rac, pe fiul său

Odată-l ocărà.

«O, bunul meu părinte»,

Răspunse racul fiu,

«Cum mergi tu înainte,

Mă iartă că nu ştiu!

Şi dar te rog, mă 'nvaţă,

Dă-mi pilda drept povaţă,

Şi-apoi eu, după tine,

Voi merge foarte bine.»

De nu-ţi place o faptă.

Atunci fă tu mai bine

Şi vei vedea că 'ndată,

Se iau toţi după tine»

– 177 –

189. LA RÂU. (Cetire).

Nenea Ghiţă puse caii la brişculiţă şi plecă să-şi plimbe

băieţii la râu. Mateiu şi Vasile erau băieţi ascultători şi

mergeau bine cu şcoala.

Când se apropiară, ei văzură pe malul râului mai mulţi

oameni, depărtaţi unul de allul. Toţi şedeau nemişcați şi ţineau

nişte prăjini lungi, plecate spre apă.

— „De ce stau oamenii aceia, tată?" întreabă un băiat.

— „Prind peşte cu undiţa", răspunse tatăl. Traseră apoi la

umbra unei sălcii. Deshămară caii şi îi legară de căruţă.

— „Veniţi acum, să vedeţi deaproape, cum pescuiesc

oamenii aceştia!"

Nu stătură mult aci şi pescarul trase undiţa. In cârlig

atârna şi se sbăteà un crăpeean ca un chilogram.

— „Veniră cu noroc!" le zise pescarul.

Tatăl băieţilor dete câţiva gologani, şi cumpără crapul şi

un şervet de peşte mai mărunt.

— „O s'avem deseară o ciorbă şi o saramură bună!" zise

tatăl către băieţi. „Acum nu mai sunteţi năduşiţi; să mergem la

scaldă. Eu o să scald şi caii colea, unde e apa mai adâncă!"

Pe drum, spre casă, toţi erau mai voioşi. Chiar şi caii

mergeau mai mult jucându-se. Băieţilor, li se făcuse foame

mai de vreme.

— „De ce nu e bine, tată, să se scalde omul năduşit?"

întrebă unul din băieţi.

— „Când se scaldă omul năduşit, ori îndată după masă,

răceşte, se îmbolnăveşte; ba, se poate întâmpla să şi moară.

Asudat, nici să nu bei, nici să nu te scalzi în apă rece!"

Şi tot vorbind aşà, au ajuns acasă.

Cetire, clasa II-a primară. 12

– 178 –

190. CUM SE INTRA IN CASA STRAINA. (Cetire).

Teodor era băiatul unui sătean. Urmà la şcoală şi erà cel

dintâiu între copiii de clasa III-a. In această clasă urmà şi

Carol, băiatul morarului din sat. Teodor se împrietenise cu

Carol. Carol şi-a poftit prietenul pe la el, ca să-i arate şi

moara.

Intr'o zi, după amiază, Teodor s'a dus la colegul său. Deşi

erà băiat silitor, însă nu învăţase toate regulile de bună

purtare. A intrat în casă la morar fără să bată la uşă. In casă

erà toată familia lui Carol. Teodor n'a salutat pe nimeni altul,

decât pe colegul său. A rămas cu pălăria în cap şi a intrat în

vorbă cu Carol.

Stând astfel, Teodor a băgat de seamă că morarul nu se

uità bine la el şi erà gata să-i facă observaţie. Soţia morarului

îi spunea în limba nemţească să-l ierte, căci e băiat silitor şi

numai din neştiinţă a făcut această greşală. Cu toate că nu

pricepea limba nemţească, Teodor a înţeles totul. Acum îi erà

ruşine să mai şeadă. A chemat pe Carol afară, abià a şoptit un

salut şi a plecat.

Deatunci a învăţat şi regulile de bunăcuviinţă.

1. Când intri în casă străină, bate încet la uşă. După ce te

pofteşte, deschide uşa, intră şi închide-o fără sgomot.

2. In casă, salută cuviincios pe stăpânul casei şi

persoanele de faţă.

3. Ţine pălăria în mână, cu interiorul spre tine! Niciodată

nu se stă cu pălăria sau căciula pe cap.

4. Spune pentru ce ai venit şi apoi te retrage, salutând iar

pe toţi din casă.

– 179 –

191. VIEAŢA DE PESCAR A LUI

PETRU RAREŞ. (Istorie).

Petru Rareş a fost fiul lui Ştefan-cel-Mare. In tinereţea

lui, nu se gândià la domnie. Fecior de domn dar îi plăcea

munca. Meşteşugul e brăţară de aur, dar şi negustoria e

bănoasă. Petru şi-a ales negoţul de peşte, adică s'a făcut

pescar. Lumea îi zicea Petru Majă, pentrucă măsura peştele cu

maja, adică cu coşul. El încărcà cu peşte, care întregi şi pornià

prin satele şi târgurile Moldovei de sus. Din vânzarea peştelui,

câştigà parale bune. Toată Moldova îl cunoşteà. Era om de

omenie, deştept şi muncitor.

Odată încărcase cu peşte, 10 care mari moldoveneşti.

Pornise cu ele, dela Dunăre spre miazănoapte. Au mers ziua

întreagă. Seara, au dejugat ca să odihnească. Peste noapte,

Majă a visat un vis frumos. Se făceà că dealurile dimprejur

erau cu totul şi cu totul de aur, iar poporul venià de i se

închina.

— „Să ştii, stăpâne, c'o să vindem peştele cu preţ şi-o să

ajungi om mare!" ziseră argaţii, după ce auziră visul.

Intr'adevăr, abia porniră mai departe şi iată visul împlinit.

Mulţime de boieri şi oşteni le ieşiră 'n cale. Toţi se plecară şi

– 180 –

se închinară înaintea lui Petru Majă. Ii spuseră că poporul şi

boierii l-au ales domn al Moldovei. Apoi strigară într'un glas:

„Să trăieşti, Măria Ta, pentru al ţării bun noroc!”

— „Bun sosit şi pace vouă, soli iubiţi!"

Petru Rareş a împărţit carele cu peşte argaţilor săi

credincioşi; a încălecat p'un cal şarg şi, în fruntea boierilor, a

plecat la scaunul domniei.

El a cârmuit ţara cu dreptate și a apărat-o cu vitejie; căci

pe dânsul, Dumnezeu l-a pus drept la locul său.

Omul să nu se ruşineze niciodată de muncă, oricât ar fi

el de mare.

192. NU TE MÂNIA (Poveste morală).

Era o fetiţă, numită Victoria. Copiii o porecliau însă

„Viespea", pentru răutatea şi arţagul ei.

De multe ori Victoria se supărà şi pe lucrurile ne-

însufleţite. De câteori n'a bătut ea masa, ori a asvârlit

scaunul... numai pentru motivul că tot ea se lovise de ele!

A trebuit să sufere odată mult,

după urma acestui obiceiu urât şi

atunci s'a lăsat de el.

Intr'o zi frumoasă, învăţătoarea,

cu elevele de clasa II-a, ieşiră la

escursiune. Erà o mică luncă la

marginea oraşului. Fetele se risipiseră

după flori. Nişte tămâioare frumoase

crescuseră la rădăcina unui stuf de

burueni. Victoriţa se repezi la ele, dar

buruienile o înţepară la mână. Erau

urzici.

– 181 –

Victoriţa, după obiceiul ei, vru să-şi verse focul şi pe

urzici. S'a repezit cu mâinile amândouă, să smulgă stolul de

urzici. De ce simţià durerea, d'aia trăgeà mai cu furie...

A început să ţipe de durere. Mâinile ei subţiri erau numai

înţepături. S'a înroşit şi s'a umflat pielea, făcându-se numai

băşici. Par'c'ar fi fost arsă.

Colegele şi învăţătoarea iau dat ajutor. I-au înfăşurat

mâinile în batiste şi au dus-o acasă.

Mama sa a îngrijit-o şi a făcut-o să priceapă că mânia nu

e bună.

193. SFATURI.

Mânia sau furia nu-ţi uşurează nici-o durere. Ea se

întoarce tot asupra ta şi-ţi măreşte durerea sau necazul. Se şi

zice, în râs, celui mâniat: „Nu te mânia, că mai rău te

necăjeşti.

Răbdarea însă potoleşte mânia şi durerea.

Cu răbdarea se trece marea!

194. MELCUL. (Intuiţie).

Cunoşti o vietate,

Cu coarne mici şi moi,

Ce-şi poartă casa'n spate.

Prin iarbă şi zăvoiu?

E melcul. Mai cu seamă după ploaie, îl vedem prin

grădini, prin vii, prin iarbă şi păduri.

Melcul are corpul lung, moale şi bălos. N'are oase, nici

picioare. Merge târâş. La cap are 4 corniţe; 2 mici, cu cari

pipăie şi 2 mari, în vârful cărora sunt ochii.

– 182 –

Melcul întinde şi strânge corniţele, după voie.

In gură are un dinte tăios şi o limbă aspră, cu care roade

iarba şi frunzele. Tot corpul şi-l strânge într'o ghioace tare şi

răsucită. Numai pe timp umed scoate corpul afară şi pleacă

după hrană. Casa însă şi-o duce în spate.

Melcii se îmmulţesc din nişte ouă, ca boabele de mazăre,

pe cari le pun în pământ umed şi afânat.

Iarna, melcul trăieşte amorţit în căsuţa sa, închisă la gură

cu un copăcel scorţos. Primăvara, capacul cade şi melcul îşi

reîncepe traiul său.

Carnea unor melci se mănâncă.

Când găsesc copiii câte un melc, îi cântă aşa:

„Melc, melc, codobelc,

Scoate coarne boureşti!

Şi te du la Dunăre,

De bea apă tulbure!

Şi te du la baltă,

De bea apă caldă!"

Cu melcul se mai aseamănă scoica: corp moale fără

oase, şi închis într'o ghioace.

195. VIRGULA. (Ex. gramaticale).

Exemple. Omul are 5 simţuri: văzul, auzul, mirosul,

gustul şi pipăitul.

Calul, boul, oaia, porcul, câinele şi pisica sunt animale

domestice.

Curcubeul are 7 colori: roşu, portocaliu, galben, verde,

albastru, civit şi violet.

Regulă. Virgula (,) se pune între cuvintele unei

enumerări şi ori de câte ori trebuie să facem o mică pauză în

cetire. La punct (.) se face pauză mai mare.

– 183 –

Temă. La cetire să respectaţi punctele şi virgulele.

196. STĂRUINŢA ŞI ECONOMIA. (Cetire).

— „Ce priveşti tu acolo, Nicuşor?"

— „Ceasornicul tău, mamă. Eu nu văd că se mişcă

arătătorul mic. Şi el merge cu siguranţă: azi dimineaţă arătà 8

ore şi acum arată aproape 12".

— „Da, Nicule, merge. Inaintează puţin câte puţin, dar

fără încetare. Şi el îţi dă o frumoasă învăţătură. Te învaţă ce

este stăruinţa. O lucrare începută trebuie dusă, încet, încet, cu

stăruinţă, până la sfârşit. In fiecare zi la şcoală, tu sporeşti aşà

de puţin învăţătura, că nici nu bagi de seamă. Dar de multe ori

câte puţin, se face mult. La sfârşitul anului, se vede bine ce-ai

făcut. Dacă te gândeşti la lucrul acesta, vei învăţà şi mai bine

lecţiile tale. Priveşte albina! Câtă miere poate ea s'adune în

guşuliţa ei? — Puţină. Dar picătură cu picătură, toată vara,

fără încetare, ea încarcă de mai multe ori fagurii cu miere.

Mănâncă şi ea, satură şi pe stăpân de mai vinde şi altora.

La ceasornic, secundă cu secundă... se face minut şi

minutele fac ore.

Gologan cu gologan se adună şi se face leu. Leii se fac

sute... mii... Şi acestea toate fac o avere, din care trăieşte o

familie şi se pot ajuta cei lipsiţi din nepricepere sau neputinţă.

Dacă ar şti toţi copiii aceste învăţături, nici un elev nu ar

mai fi fără livret. N'ar mai crede că un ban mai mult ori mai

puţin nu înseamnă nimic. Fiţi ca albina: muncitori, stăruitori

şi strângători.

– 184 –

197. DE ŢINUT MINTE şi de URMAT ÎNTOCMAI.

1. Picătura mică face lacul mare. 2. Strânge la tinereţe, ca să ai la bătrâneţe.

3. Nu cheltui fără folos, nici bani, nici timp. 4. Pune în fiecare zi, ceva deoparte şi vei strânge avere

mare.

198. ALBINA. (Cetire).

Albina şi viespea seamănă la corp; dar la vrednicie nu

seamănă de loc.

Albina are corpul mai mare ca musca. Corpul ei este

format din cap, piept şi pântece. La cap are ochii, cu cari vede

foarte bine; are două firişoare, cu cari pipăie şi miroase, şi gura.

La piept are trei perechi de picioare şi două perechi de aripi.

Aripile sunt la fel şi subţiri ca foiţa.

Albinele nu trăiesc singuratice, ci în familii de mii de inse.

In loc de „familii", se zice stup de albine; căci stup se

chiamă şi casa în care locuiesc.

Intr'un stup este o singură mamă, numită matcă sau regină;

sunt câţiva bărbaţi, numiţi trântori, şi mii de albine lucrătoare.

– 185 –

Mai mulţi stupi de albine formează o prisacă sau stupină,

cam cum ar veni vorba un fel de sat de albine.

Albinele lucrătoare sboară din floare 'n floare. Cu limba

ling sucul din flori şi pe picioare adună praful galben. Din suc

fac miere; din praf, faguri de ceară. Fagurii sunt făcuţi cu

mult meşteşug, frumoşi, cu găurele sau căsuţe pe amândouă

părţile. Căsuţele sunt pline cu miere.

Albinele sunt foarte folositoare. Ele nu strică nimic, ci

dau omului miere şi ceară multă, fără nici o cheltuială. Şi încă

un folos; ele dau oamenilor cele mai frumoase pilde. Sunt

înţelepte, cu bună rânduială şi muncitoare fără preget cum nu

le întrece nimeni pe lume. Ele sunt ca fraţii cei mai iubitori!

Nu se duşmănesc, nu fură, nu se ceartă, nu se bate, nu se

părăsesc şi nici nu se dau în judecată. Lucrează numai,

lucrează mereu. Strâng miere şi ceară, şi îşi cresc puişorii lor

cu multă grije şi iubire.

Prisaca de stupi trebuieşte aşezată lângă grădinile şi

livezile cu flori şi aproape de apă.

Orice om poate îngriji de câţiva stupi.

199. CÂRMUIREA JUDEŢULUI (Cetire geografică).

Comuna se aseamănă cu o familie de familii. Ea are o

mulţime de trebuinţe, de cari îngrijeşte primarul şi cu

consilierii comunali.

Judeţul se poate asemănà şi el cu o mare familie de

comune. In judeţ sunt sute de sate, câteva târguri şi oraşe.

Toate aceste comune împreună au o mulţime de trebuinţe.

Toate comunele din judeţ au nevoie de drumuri, de şosele, de

poduri, de şcoli, de biserici, de ajutor medical...

O comună singură nu le poate face pe toate. Deaceea

– 186 –

toate comunele din judeţ fac împreună o familie mare, ca să se

ajute, cum se ajută membrii unei familii.

De trebuinţele unui judeţ întreg îngrijeşte prefectul şi cu

consilierii judeţeni.

Prefectul este capul sau şeful judeţului. El are sub

ascultarea sa, pe toţi primarii şi notarii comunelor.

Oraşul, în care locueşte prefectul sau capul judeţului se

numeşte şi el capitala judeţului. Casa ori palatul, în care

lucrează prefectul cu funcţionarii săi, se numeşte Prefectură.

In capitalele judeţelor, mai locuiesc şi alţi slujbaşi. Mai

însemnaţi sunt următorii:

1. Preşedinţii tribunalelor. Tribunalul este judecătoria cea

mai mare din judeţ. La tribunal se fac acte de vânzări, de

împrumuturi... se judecă pricinile dintre oamenii cari nu s'au

putut împăca la judecătoria de pace.

2. Părintele protoiereu îngrijeşte de bisericile din judeţ.

3. Revizorul şcolar îngrijeşte de bunul mers al şcolilor.

4. In capitalele judeţelor, locuiesc şi comandanţii

regimentelor.

5. Tot aci este şi Administraţia Financiară, condusă de un

administrator financiar. Aci se strâng banii din dările

locuitorilor şi se plătesc lefurile slujbaşilor şi alte cheltueli.

Tot la Administraţia Financiară este şi Cassa de Economie,

unde se adună şi se păstrează banii trecuţi în livretele copiilor

şi oamenilor strângători.

Toţi aceşti slujbaşi se mai numesc şi dregători sau

cârmuitori ai judeţului. Ei îngrijesc de bunul mers al trebilor

din judeţ, adică cârmuesc sau conduc judeţul.

– 187 –

200. INTRAREA LUI IISUS IN IERUSALIM. (Religie).

După ce s'a botezat dela Sf. Ioan, Iisus Hristos a mers

prin sate şi oraşe, în mijlocul poporului, ca să-şi împlinească

misiunea dată lui de Dumnezeu. El învăţà pe oameni adevărul,

le arătà calea binelui. „Iubiţi-vă unii pe alţii şi mai mult decât

orice, iubiţi pe Tatăl vostru cel ceresc!"

Cu puterea lui Dumnezeu, vindecà bolnavii, luminà ochii

orbilor, făceà să meargă ologii şi învià morţii. Poporul din

toate părţile se adunà împrejurul învăţătorului şi îi ascultà

cuvântul cu evlavie.

Cu o săptămână înaintea sărbătorilor Paştelui, Iisus a

plecat cu ucenicii săi la Ierusalim. Il însoţià lume multă. Şi din

toate părţile tot mai multă lume îi alergà în cale, cu cât se

apropia de oraş. Calea îi erà aşternută cu flori, ramuri verzi, cu

haine şi covoare. Se desbrăcà omul de haine şi le aruncà îna-

intea Domnului. Lumea tresăltà de bucurie şi fericire. Toţi

strigau: „Osanà, fiul lui David, bine este cuvântat cel ce vine

întru numele Domnului!" Iar Iisus în mijlocul lor, mergeà

călare pe mânzul unei asine şi îi binecuvântà. N'a primit cal

– 188 –

frumos, nici căruţă împodobită, ca s'arăte oamenilor să nu se

mândrească.

Preoţii şi fariseii, duşmanii lui Iisus, se îngroziră de

puterea şi mărirea Lui.

La poarta oraşului, lumea obosită se potolise o clipă. Un

grup de preoţi stà mai la oparte întunecaţi de mânie. — „Ne-a

învins înşelătorul!" zise unul. Iisus se opri şi cu o privire

dumnezeiască le răspunse: — „Nu vă temeţi, poporul care mă

slăveşte azi, mâine mă va huli!" Îi binecuvântă din nou pe toţi

şi porni. Mulţimea nu înţelegea împlinirea legei şi începu din

nou să strige plină de bucurie: „Osanà, Osanà....

In Ierusalim Iisus s'a dus în templu să se roage.

Noi sărbătorim „Intrarea lui Iisus în Ierusalim" în

Dumineca Floriilor. La biserică primim ramuri verzi de salcie.

201. PĂIAJENUL. (Ex. intuitive).

Urâtă gânganie mai e şi păiajenul! Numai burtă şi

picioare. Corpul lui e gâtuit în 2 părţi nepovite: capul unit cu

pieptul fac o parte mică de tot, de cealaltă parte e burta sau

pântecele, umflat să crape.

La cap are ochii şi gura, cu fălci şi colţi veninoşi. La

pieipt are 4 perechi de picioare. Aripi n'are, nu sboară, nu

sare; dar merge aşa de iute, că-i sfârâie picioarele cele multe.

Sunt mai multe feluri de păiajeni. Unii trăiesc prin colţurile

caselor cam neîngrijite şi alţii pe câmp prin arbori şi iarbă.

Păiajenul îşi ţese o pânză subţire şi rară. Nu e bună de nimic,

decât să strângă şi s'arate praful din colţurile casei. Pentru

păiajen însă, e preţioasă, căci cu ea prinde prada. Când

s'atinge o muscă de pânza păiajenului, se lipeşte de firele ei

cleioase. Apoi se încurcă în ea. Păiajenul, care stă la pândă, se

– 189 –

repede, omoară prada înţepând-o cu colţişorii lui veninoşi, o

fărâmă cu fălcile şi apoi îi suge sucurile din ea.

Păiajenul se înmulţeşte din ouă.

El n'aduce nici un folos, decât poate că mănâncă muşte şi

ţânţari.

202. MUSCA ŞI PĂIAJENUL. (Memorizare).

Păiajenul: «Muscă, ştii cât te iubesc!

Pentruce nu vii la mine?

Eu sunt bun, o ştii tu bine

Că am suflet creştinesc;

De mâncare toată viaţa,

Am dulceţuri! ce zici tu?

Vii la mine?»

Musca: «cum să nu!

Mie-mi place mult dulceaţa».

La dulceţuri deci chemată,

Musca merse bucuros,

Dar ea s'a văzut îndată

Prinsă 'npânză şi încurcată.

Ea se sbate 'n sus şi 'n jos

Nu mai poate de oboseală,

«Am păţit-o, iată mor!»

Zicea ea tânguitor.

Pe cel lesne crezător,

Toată lumea îl înşeală !

– 190 –

203. PAIAJENUL Şl VIERMELE DE MATASE. (Dictare).

Un păiajen râdea de viermele de mătase zicând:

— „Ce moleşit mai eşti! Şi cât de încet lucrezi! Priveşte

pânza mea! Eu, în câteva minute, am umplut un perete întreg".

— „Fie", răspunse viermele, „pânza ta nu e bună de

nimic. A mea îmbracă şi pe regi. Eu lucrez încet dar bine".

204. CUCUTA, LAURUL ŞI MASELARIŢA. (Cetire).

Cucuta, laurul şi măselariţa sunt nişte plante, sau mai

bine zis burueni, periculoase. Dacă le-ar gusta un animal, ar

muri otrăvit. Sunt ca vipera de veninoase, numai că nu muşcă.

Ele aşteaptă să fie muşcate şi atunci îşi varsă veninul, pe

nesocotitul care le-a muşcat

– 191 –

Cucuta creşte prin gunoaie şi pe lângă garduri. Când e

crudă, seamănă cu pătrunjelul. Se întâmplă câteodată ca

femeile grăbite ori prostănace să pună în bucate, cucută în loc

de pătrunjel. Dumnezeu însă a avut grije s'o însemneze. I-a dat

un miros urât, după care o cunoşti numaidecât.

Cucuta creşte înaltă şi subţire. Tulpina e găurită şi cu

noduri. In vârful ramurilor cresc flori albe şi fac seminţe.

După ce se usucă, toamna, nu mai este veninoasă. Copiii şi

femeile o taie şi fac ţevi din ea. Se pune şi pe foc şi arde ca

paiele. Unii copii fac puşcoace din cucuta verde. Aceştia, din

neştire pot atinge puşcociul, de gură, sau rămân cu mâinile

nespălate şi se otrăvesc.

Laurul se cunoaşte bine. Şi el creşte tot prin bălegaruri şi

pe lângă garduri şi poduri. Creşte stufos şi pitic. Frunzele lui

sunt late, crestate şi verzi închise. Florile sunt ca o pâlnie albă.

Fructul ca o nucă cu ghimpi pe dinafară. Inăuntrul e plin de

seminţe negre şi mărunte. Şi laurul miroase urât dacă rupi din

el o ramură sau o frunză.

– 192 –

Laurul e foarte otrăvitor. Deaceea se mai numeşte şi

turbare.

Măselariţa creşte ca şi tovarăşile ei de otrăvire, tot prin

locurile necultivate. Nu e 'naltă, nici rămuroasă. Foile ei sunt

late, crestate şi păroase. Florile sunt albe-gălbui. Fructul este

ca un păhărel sau potir, mai larg şi rotund la fund, strâmt la

gură. Inăuntru e plin cu

seminţe. Sătenii

întrebuinţează măselarița

ca doctorie de măsele. De

aceea i se și zice

măselariţă. Se afumă la

măsea cu fum de seminţe

şi frunze uscate de măsela-

riţă; ori se spală măseaua,

cu apa în care s'au fiert

frunzele şi seminţele.

Şi măselariţă este lot

ca laurul şi cucuta de

otrăvitoare.

Cucuta, laurul şi

măselariţa, sunt plante

otrăvitoare. Din

rădăcinile, frunzele şi

seminţele lor se fac doctorii la spiţerie.

205. MIHAIU ŞI CALAUL. (Istorie).

Mihaiu-Viteazul a fost fiu de domn. Au trecut 320 ani

dela moartea lui. In tinereţe, el a fost Ban al Craiovei, adică

cârmuitor al Românilor din ţinutul Craiovei.

Mihaiu erà voinic şi frumos, bun şi drept cu toţi, priceput

– 193 –

şi curagios. Pentru curajul său, îi ziceà lumea viteazul. Pentru

faptele lui frumoase, îl iubeau Românii ca pe Dumnezeu.

Pe vremea aceea, domnià în Bucureşti, Alexandru Vodă.

Acesta nu se pricepea decât la fapte rele. Pentru faptele lui,

Românii îl urau şi îi ziceau Alexandru cel Rău.

Alexandru ura pe Mihaiu, pentrucă îl iubeà poporul. Ii

mai era frică răului, că Mihaiu îi va luà domnia ţării. Şi de ce

i-a fost frică, n'a scăpat.

Alexandru a crezut că face bine s'o apuce el înainte: să se

scape de Mihaiu.

Astfel, l-a prins, l-a dus în Bucureşti şi, fără judecată, a

poruncit să-i taie capul.

Intr'o zi, slujitorii Domnului cel Rău duceau pe Mihaiu la

locul osândei. Mulţimea îl urmà tristă, jalnică şi tăcută. Pe

drum; îl lăsară să se roage puţin, într'o biserică. Sosiră apoi la

locul de moarte.

Se apropie călăul urît, cu securea în mână, gata să-i

reteze gâtul dintr'o lovitură. Când văzù călăul aşa frumuseţe

Cetire, clasa II-a primară 13

– 194 –

de om voinic, rămase zăpăcit. De frică şi de milă a început să

tremure. Mâinile i s'au muiat. A trântit securea şi a plecat

strigând prin mulţime: „Nu omor eu astfel de om! Nu! Nu pot!

Nu...!

Această întâmplare minunată înfioră mulţimea. Toţi se

înfuriară împotriva lui Alexandru cel Rău.

Boieri şi popor luară pe Mihaiu în mijlocul lor şi se

duseră la palat. Alexandru de nevoie, iertă pe Mihaiu.

Curând, după această întâmplare, Mihaiu ajunse domn al

ţării, în locul celui nevrednic. Mihaiu, cu braţul său voinic, uni

pe toţi Românii sub domnia lui vitează.

Unirea face puterea.

206. VISUL UNEI COPILE. (Memorizare).

Odat'o copiliță

Visă un vis frumos:

Erà 'ntr’o grădiniţă,

La flori plecată jos.

Şi 'ncetişor veniră

La ea, trei îngeraşi...

Frumos o salutară,

Cerând din flori şi ei.

Modestia fu ntâia,

Blândeţea îi urmă,

Sinceritatea sfântă

Coroana o încheiă.

«Vă dau prea bucuroasă,

Din cele ce-avem noi;

Dar şi voi să-mi aduce-ți

Din care cresc la voi!»

Şi îngerii veniră,

Ţinând al lor cuvânt,

Şi aduse flori din ceruri,

Copilei pe pământ.

– 195 –

207. FLOAREA CEA MAI FRUMOASĂ. (Cetire).

Intr'o zi frumoasă, trei copilaşi se plimbau cu mama lor,

prin grădina de flori. Băieţelul cel mai mare zise către ceilalţi:

„Priviţi!" Trandafirul e cea mai frumoasă floare. Ce mândru,

ce roşu şi ce mirositor este!

— „Ba nu. Crinul este cea mai frumoasă floare. E aşa de

alb şi atât de mirositor, încât nu mai are seamăn!" zise fetiţa

cea mijlocie.

Fata cea mică nu se lasă nici ea mai pre jos şi adăugă:

„Voi uitaţi frumoasele mele tămâioare? Drăgălaşe violete, ce

dulce miros aveţi!... Şi ce bine vă şeade, când abia vă arătaţi

faţa, de sub frunzele voastre late şi verzi!"

Mama ascultase vorbele copiilor. Ea le zise: „Câte trele

felurile acestea de flori sunt plăcute şi frumoase. Fiecare din

ele arată câte o însuşire a sufletului vostru.

Mica şi ascunsa violetă este semnul modestiei, crinul alb

arată curăţenia sufletului; trandafirul cel roşu arată iubirea

caldă a sufletului. El pare că vă zice: „Copii, iubiţi pe

Dumnezeu, iubiţi pe părinţi şi pe aproapele vostru! Iubirea

este bunătatea omului. Omul fără iubire este rece şi răutăcios!

Copii, iubiţi toate felurile de flori, căci dela toate aveţi

de învăţat câte ceva!

– 196 –

208. MUŞEŢELUL, IZMA ŞI COADA

ŞORECELULUI. (Cetire).

Muşeţelul, izma şi coada şorecelului sunt plante

ierboase, bune de leac.

Muşeţelul, romanița sau matricariţa, este un fel de iarbă

băţoasă. El creşte pe toate

locurile necultivate. Lujerul

său are mai multe rămurele,

fiecare cu câte o floare în

vârf. Florile sunt nişte

măciulii cu foiţe albe pe

margine, iar în mijloc un

pămătuf de firişoare dese şi

galbene. Ele au un miros

plăcut şi tare. Frunzele sunt

rari, mici şi ascuţite.

Florile de muşeţel sunt

bune de leac. Se culeg şi se

usucă la umbră, în lunile

Maiu, Iunie şi Iulie. Din ele

se face ceaiu. Ceaiul de

muşeţel, îndulcit şi cald

potoleşte durerile de stomac şi maţe. El se dă copiilor mici şi

oricui sufere de încuietură. Cu ceaiu de muşeţel se face şi gar-

gară pentru dureri în gât.

Cine culege flori de muşeţel, le vinde cu preţ bun la

farmacie.

Izma sau menta este tot o plantă ierboasă şi mirositoare.

Şi frunzele au miros.

Frunzele sunt ovale şi cu marginile crestate mărunt.

Florile de izmă sunt albăstrii şi formează vârful rămurelelor,

un fel de moţuri.

– 197 –

Izma creşte prin grădini, pusă de oameni. In Iulie şi

August se rup ramurile de izmă, cu frunze şi flori, se usucă la

umbră şi se păstrează.

Din ele se face ceaiu, care se întrebuinţează tot pentru

durerile de stomac. Ţăranii pun izmă verde, în rachiu tare şi

fac rachiu de izmă. Din acesta se bea câte puţin, tot pentru

stomac. Se fac şi oblojeli cu izmă. La spiţerie se scot multe

leacuri din ea.

Şi coada şorecelului este plantă ierboasă şi băţoasă.

Creşte în locuri necultivate şi prin livezi. Florile sunt albe-

roşiatice. Cresc în vârful ramurilor. Frunzele sunt lungi,

înguste şi crestate. Ele seamănă cu o coadă de şoarece.

Deaceea s'a şi numit planta: „coada şorecelului".

Se culeg şi se usucă la umbră, în timpul verii.

Din frunze şi flori se face ceaiu, pentru tusea luată din

răceală. Foile uscate şi făcute praf se presară şi peste răni.

– 198 –

Muşeţelul, izma şi coada şoricelului se numesc plante

medicinale, pentrucă sunt bune de leac.

209. OMUL SFINŢEŞTE LOCUL. (Cetire).

Ilie Gâţu erà leneş şi sărac. Căsuţa lui pornită într'o parte,

aveà ferestre pe coperiş. Imprejurul ei, de nici unele: nici

curte, nici grădină, nici găină. Pământ aveà Gâţu destul dar

degeaba. Pe el creşteau mărăcini, boz şi cucută.

Intr'o zi de vară, Iliuţă dormià la umbra unui stuf de soc,

iar pe drum venea un car cu 4 boi, încărcat cu snopi de grâu.

Scârţia carul; sub greutatea spicelor. Pe alături mergea vesel

Niculae, cel mai muncitor şi cel mai bogat din sat. Plăvanii se

jucau cu greutatea carului. Vitele omului harnic sunt cu

putere. La el scârţâie carul, pân'să geamă boii.

Carul se opri. Gâţu se ridică în capul oaselor şi privià

cam cu necaz, la cele ce vedea.

— „Bună ziua, Gâţule, ce mai lucrezi tu! zise Niculae.

Leneşul nici l’a răspuns nu se grăbià.

— „Apoi de", zise el, „ce să lucrez? Eu sunt sărac, n'am

sămânţă, n'am nici plug ca voi. Dumnezeu v'a dat vouă tot, şi

mie nimic".

— „Păcătuești, Gâţule! Tu cârteşti şi iei numele lui

Dumnezeu în deşert! Ascultă’mă băiete, pământ ai, trup

voinic ca un brad ai, pentru ce leneveşti şi nu munceşti? Fără

plug şi fără boi, sapă tu singur în fiecare zi, numai cât loc

umbreşti cu trupul tău. Numai din petecul acesta vei scoate

un car sdravăn de grâu. In pământul tău sunt comori de aur,

dar de lene nu le scoţi...

– 199 –

Niculae smulge câteva spice de grâu din car, le freacă în

mână şi arată lui Gâţu, boabele aurii zicând: „Asta e aurul!

Paiele l-au scos din pământ şi mi l-au dat mie, să-l bag în

pungă. Fă şi tu ca mine.

1. Crede într'un Dumnezeu! Să nu ai alţi Dumnezei afară

de el!

2. Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert!

3. Şease zile să lucrezi, iar o şeaptea s'o serbezi! Să

mergi la biserică. Sufletul ți se înveseleşte şi capeţi putere și

îndemn la muncă.

Iată, îţi dăruesc eu un sac de grâu, pentru sămânţă; dar să

te apuci la lucru!"

Guță se ruşină de aceste frumoase sfaturi. Şi de-aci

înainte le-a urmat întocmai.

210. CARUL CU BOI. (Memorizare.).

Carul greu încet coboară,

Incărcat cu mândri snopi,

Pe drumeagul depe luncă

Străjuit de-un şir de plopi.

S’opintesc în jug plăvanii,

Și din colbul depe drum,

Pe sub car şi pe delături,

Se ridică nori de fum.

Şi într'un lan stufos de mături,

Vântul fâşie prin foi...

Cum aş vrea să-ţi fiu alături,

Car frumos cu patru boi...

Scârţăie din osii carul,

Iar în snopii lui de grâu

Stă proptit în furcă tata,

Ingropat până la brâu.

Şi-acum iată-l, trece-agale

unda mică a unui râu;

Blând răsfrânge fundul apei

Şi plăvani şi car cu grâu.

– 200 –

211 CÂMPUL, SULFINA ŞI TRIFOIUL. (Cetire).

Intre sate sunt multe locuri de muncă, ape, livezi şi

păduri. In cale treci peste văi, peste dealuri şi prin câmpii. Jos,

pe fundul văilor largi, şi sus pe dealuri, se deschid câmpii

întinse.

Primăvara, de timpuriu, tot câmpul e golaş. Oamenii ară

şi seamănă. Mai târziu, căldura soarelui cheamă plantele la

viață.

Câmpul se îmbracă peste tot, cu haina verde. Lanurile de

semănături se leagănă în bătaia vântului. Muncitorii lucrează

de zor, în arşiţa soarelui. Pe câmp rar câte un arbore sau o tufă

de răsură mai aruncă câte o mică umbră.

Aproape peste tot, câmpul este acoperit cu plante

cultivate. O mică parte, spre pădure şi pe vâlcele, câmpul se

lasă liber pentru păşunea vitelor şi pentru livezi de fân.

Ce frumos e prin livezile de fân! Iarba ca mătasea şi flori

mirositoare sunt în toate părţile. Greerii şi lăcustele ţârăie prin

iarbă. Ciocârlia cântă! Aglicea, sulfina şi trifoiul au înflorit.

– 201 –

Trifoiul este cel mai bun nutreţ pentru vite. El creşte mai

mult prin livezile de luncă. Rădăcina lui se înfige adânc în

pământ. Lujerul este ramificat. Frunzele sunt câte 3 pe o codiță.

Deaceea se numeşte trifoiu. Florile formează un pămătuf, în vâr-

ful crăchiţelor. Ele sunt de coloare albă; altele de coloare

albăstruie ori roşie.

Trifoiul se şi seamănă. El creşte repede şi se coseşte de mai

multe ori pe an.

Sulfina creşte pe câmp, prin livezi şi printre semănături. Ea

este o plantă ierboasă şi băţoasă. Creşte înaltă şi cu tulpina

ramificată.

Frunzele de sulfină sunt aşezate câte 3 pe o codiţă. Deaceea,

sulfina se mai numeşte şi trifoiu mare. Florile ei au miros plăcut

şi puternic.

Din flori se face ceaiu, cu care se spală ochii când sunt roşii.

Ramurile de sulfină se pun printre haine şi rufe, ca să le , dea

miros plăcut şi să le apere de molii.

212. PREDA BUZESCU. (Istorie).

De trei zile, lupta n'a mai încetat Şi Tătarii pare c'au înaintat;

Dar Buzescu Preda vede cu durere,

Floarea României, ce pe vale piere, Şi trece 'nainte, pe un cal în joc,

Ce varsă din ochi-i flacăre de foc.

Iată că şi nepotul Hanului tătar

Trece pe-un sălbatec, ager armăsar,

Unde se arată pe întinsa vale, Prin oştirea 'noastră îşi deschide cale.

Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni

Ii ieşi 'nainte şi-astfel îi vorbi :

«Dacă nu ţi-e frică şi ai credinţa’n tine,

O, Tătare, vino să te baţi cu 'mine!»

– 202 –

Ei descălecară atunci amândoi

Şi se iau la luptă ca doi juni eroi.

Ochii tuturora cată cu mirare

La Buzescu Preda şi Tătaru mare.

Ei se bat în spade, spadele se frâng

Şi se iau în braţe, se smucesc, se strâng;

Când Tătarul scoate o secure mică

Şi lovind pe Preda, păvăza îi strică;

Dar el cu măciuca, astfel îl lovi,

Incât deodată căzù şi muri.

Iar după aceasta, oastea românească

Pleacă şi învinge hoarda tătărească!

213. FOAMEA ESTE CEL MAI BUN BUCĂTAR. (Exerciţii de scriere).

— „Mamă, nu-mi place mâncarea asta. Nu mai mănânc!"

— „Bine!" răspunse mama. „Deseară îţi voiu face alta

mai bună. Acum ai să mergi cu mine, în grădină. Ştii că n'am

isprăvit de plivit răzoarele. Vom plivi şi pe celelalte".

Lucrară toată ziua, în grădină. Seara, nu mai putea lată de

foame. Mama îi dete tot aceeaş mâncare. Fata mâncă cu poftă.

— „Bună mai este mâncarea asta, mamă!

— „Este tot mâncarea de azi. Acum îţi place aşa de mult,

pentrucă ai muncit şi ţi-e foame".

Foamea e cel mai bun bucătar.

214. PATIMILE ŞI MOARTEA LUI IISUS.

Preoţii şi arhiereii, speriaţi de învăţătura şi puterea lui

Iisus, îi hotărîră moartea.

Intr'o seară, pe când Iisus se rugà în grădina Măslinilor, o

ceată de soldaţi îl căutau cu torţe aprinse Iisus s'apropie de ei

şi îi întrebă:

– 203 –

— „Pe cine căutaţi?"

Soldaţii se speriară de strălucirea şi mărirea Domnului.

— „Nu vă speriaţi, spuneţi, pe cine căutaţi voi?" Soldaţii

prinseră puţin curaj şi răspunseră: Pe Iisus Nazarineanul îl

căutăm.

— „Eu sunt" răspunse Iisus şi s'a lăsat prins.

De aici, soldaţii l-au dus în faţa preoţilor şi arhiereilor.

Aceştia aprinşi de ură, l-au insultat, l-au scuipat şi l-au lovit.

Apoi l-au condamnat să moară pentrucă strică legea şi huleşte

pe Dumnezeu.

— „Eu am venit să dreg, nu să stric legea Domnului!" A

fost trimis apoi la Pilat, omul împăratului, dar acesta nu i-a

găsit nici o vină. A voit să-l ierte, dar răi sau împotrivit. Pilat

s'a spălat pe mâini şi le-a zis: Păcatul sângelui nevinovat să

cadă asupra voastră!"

— „Da, da, primim, asupra noastră şi asupra urmaşilor

noştri să cadă!" Şi au luat pe Iisus cu ei, iau pus coroană de

spini pe cap şi baston de trestie în mână. Soldaţii şi nemernicii

din popor l-au batjocorit şi l-au bătut.

Vineri, i-au pus crucea în spate s'o urce pe dealul de

osândă şi l-au bătut iară pe blândul Iisus, că nu poate să-şi

ducă crucea.

Sus pe deal, în clipa din urmă, Iisus a privit încă odată

lumea, a binecuvântat pe păcătoşi zicând: „iartă-i, Doamne, că

nu ştiu ce fac!"

L-au aşezat apoi pe cruce şi cue au bătut în sfintele lui

mâini şi în picioare.

Cerul fusese toată ziua întunecat. Când au înălţat crucea

cu Iisus bătut în cue, o lumină mare s'a făcut, ca în clipa când

se născu El în iesle.

Deodată pământul s'a cutremurat. Catapeteasma bisericii

în adânc s'a despicat.

Soarele şi-a stins lumina şi întunericul stăpâni lumea

– 204 –

timp de 3 ceasuri. Ultimile vorbe ale Mântuitorului au fost

acestea: ”Părinte ceresc în mâinile tale îmi dau sufletul!”

Lumea s'a înfricoşat şi toţi au zis: „Adevărat fiul lui

Dumnezeu a fost!”

215. TRANDAFIRUL. (Memorizare).

Când fost-a încă prunc lisus, In grădiniţă El a pus

Un trandafir cu gând curat, Să-i poarte flori de 'ncununat.

Când trandafirii înfloriau,

Ai Iudei prunci se năpustiau

Asupra crăngilor cu zor,

Rupând vicleni podoaba lor.

«Mai vrei să-ţi pui cunună? Vrei? Strigat-a ceata de mişei!

— «Dar spinii totuşi mi-au rămas!»

Le-a zis Iisus cu blându-i glas.

Si atunci cu creanga spinului

Incununat-a fruntea Lui. Şi 'n loc de trandafiri frumoşi

Fu capu-i plin de sânge roş.

216. RESPECTAŢI BĂTRÂNII

Un bătrân, odată, şedeà pe malul unui lac cu undiţa în

mână. Câţiva copii în plimbare s'apropiară de bătrân.

Ştrengarii de copii uitaseră sfaturile părinților. Ei începură

să râdă de bătrân că stă cocoşat. In zadar le spusese bătrânul să

fie cuminte! Dar câteodată, pedeapsa vine prea repede după

faptă. Tot râzând şi tot sărind pe malul lacului, unul din ei

cade'n apă. Ceilalţi copii începură să ţipe şi să strige ajutor. Dar

nu erà nimeni pe aproape.

– 205 –

Bătrânul numai. Bătrânul asvârle undiţa din mână, sare

în luntrea de alături şi repede o împinge la apă."

După multe osteneli, bătrânul abià putu să scoată copilul

din apă. Nu murise, dar nici mult nu mai aveà.

Copiii ceilalţi, care văzuseră tot ce s'a petrecut, se

îngroziră mai mult de fapta lor decât de nenorocirea

tovarăşului. Ei se mirară de bunătatea bătrânului şi-l rugară

să-i ierte.

Bătrânul le-a spus rar şi cu glas ca de sfânt: „Iartă şi fă

bine celor ce te ocărăsc pe tine!"

De atunci, copiii aceştia au învăţat şi pe alții să respecte

totdeauna pe bătrâni şi nevoiaşi.

– 206 –

217. ÎNVIEREA DOMNULUI. (Religie).

După ce-şi dete sufletul în mâinile Tatălui ceresc, Iisus a

fost coborît depe cruce şi aşezat într'un mormânt.

Deasupra mormântului s'a aşezat o piatră mare şi grea şi

au pus soldaţi de pază.

A treia zi după moarte, în dimineaţa de Paşti, a înviat din

morţi. O lumină ca fulgerul a luminat cerul şi pământul, piatra

a sărit depe mormânt, soldaţii au căzut cu feţele la pământ.

Iisus s'a înălţat din mormânt şi pe o aripă de nor s'a făcut

nevăzut.

Soldaţii s'au ridicat, s'au închinat şi au zis: adevărat fiul

lui Dumnezeu a fost! Au plecat apoi pe fugă în oraș să spună

lumii minunea ce au văzut.

Femeile care veniau de dimineaţă cu miresme, la

mormântul Domnului, s'au speriat şi ele văzând mormântul

gol. Un înger li s'a arătat şi le-a spus: „Nu vă speriaţi, Iisus a

înviat din morţi. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. Mergeţi şi

spuneţi ucenicilor că Domnul a înviat!" — Femeile au plecat

repede în oraş. Pe drum li s'a arătat Domnul. „Bucuraţi-vă şi

vă înveseliţi! Mergeţi şi vestiţi pe ucenicii mei că m’am sculat

din morți".

Femeile au îngenunchiat, i-au cuprins picioarele şi au

sărutat ranele cuelor.

Apoi Iisus se pierdu în nori cerului.

Mai târziu, Iisus s'a arătat şi apostolilor în Galilea.

Noi sărbătorim învierea Domnului în Dumineca Paştilor.

Cristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând

şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.

Timp de 40 de zile dela Paşte, creştinii zic: „Hristos a

înviat!" în loc de bună ziua şi li se răspunde: „adevărat a

înviat!"

– 207 –

218. LILIACUL, ARICIUL ŞI CÂRTIȚA (Ex. intuitive).

Liliacul e un animal ciudat. Pare că este un şoarece cu

aripi. Sboară, dar nu e pasăre: N'are fulgi, ci păr mărunt şi

moale. Aripile sunt făcute dintr'o pieliţă subţire, care se

întinde, legând şi picioarele cu coada. Femeia nu ouă, ci naşte

câte un puişor mic pe care îl hrăneşte cu lapte. La cap are

gură, bot, ochi, urechi. Ochii sunt mici şi vederea slabă;

urechile sunt mari şi aude foarte bine. In gură are dinţi tăioşi

şi măsele ascuţite.

Ziua, liliacul stă ascuns prin podurile caselor şi

scorburile copacilor. Se agaţă cu ghiarele picioarelor de ceva

şi atârnă cu capul în jos. Seara iese după hrană. Sboară prin

aer şi prinde fluturi mari de noapte, ţânţari, muşte, le fărâmă

cu dinţii lui şi le mănâncă.

Unii oameni cred că şoarecii, cari mănâncă anafura, se

fac lilieci. Nu e adevărat. Oamenii greşesc şi când cred că

liliacul nu aduce nici un folos. Liliacul omoară mulţime de

insecte vătămătoare.

– 208 –

Şi ariciul este un animal urât, dar foarte folositor. Corpul

său este ca al unui purceluş mic, cu picioare scurte. Picioarele

au ghiare. Are cap ca de purcel, cu rât, ochi şi urechi. Pe spate

şi pe delături, corpul este acoperit cu ţepi dese şi tari.

Când este ameninţat de cineva îşi strânge capul şi

picioarele sub mantaua de ţepi. Se face ghem, cât o minge

mare cu ţepi. Atunci nimeni n'are ce să-i mai facă.

Ariciul trăieşte prin arături, pe câmp, în grădini şi prin

păduri. El se hrăneşte cu insecte, viermi, melci, şoareci,

şopârle, şerpi... Pe şarpe îl apucă de coadă şi apoi se face

ghem. Şarpele se svârcoleşte peste ţepile ariciului, până moare

înţepat.

Femeia naşte, vara, 4 puişori mici şi cu ţepile moi. Puii

cresc repede.

Iarna, ariciul stă amorţit în frunzele uscate.

Cârtiţa sau sobolul trăieşte pe sub pământ. Ea este cât un

pisoiu născut de curând. Are însă picioare scurte de tot, încât

merge cu burta târâş. Picioarele au câte 5 ghiare late şi

ascuţite. Râtul e ascuţit ca un cuiu. Ochii sunt mici şi vede cu

ei şi la întuneric. Peste tot e acoperită cu un păr negru, mărunt,

des şi moale.

– 209 –

Cârtiţa sapă găuri pe sub pământ. Sapă cu picioarele de

dinainte şi cu cele dindărăt aruncă pământul afară.

Cârtiţa se hrăneşte cu râme, viermi stricători şi insecte pe

care le găseşte prin pământ. Este foarte lacomă.

Femeia face vara, nişte puişori cât boaba de fasole. Ei

sunt bine îngriijţi şi cresc repede.

Cârtiţa aduce mare folos omului, pentru că stârpeşte

viermii care rod rădăcinile plantelor.

219. ANIMALE FOLOSITOARE. (Cetire).

Omul ca să trăiască, munceşte. Işi câştigă hrana prin

sudoarea feţei lui.

Dumnezeu a făcut însă şi o mulţime de vietăţi. Foarte

multe din aceste vietăţi răpesc din munca omului.

Prin aer şi pe pomi, mişună: cărăbuşi, răgace, fluturi,

omizi, viespi.... şi câte alte gângănii. Toate acestea strică

foarte multe fructe din cele muncite de om; mai multe decât ar

putea să fure cei mai mari tâlhari. Aşa mici cum sunt, vietăţile

acestea fac pagube omului, de mii şi mii de lei.

Cetire clasa II-a primară. 14

– 210 –

Pe faţa pământului furnică alte gângănii: lăcuste, greieri,

melci, şoareci şi altele.

Sub pământ nu sunt mai puţine coropişniţe, viermi,

gândaci...

Omul cearcă să le nimicească, dar nu le dovedeşte; aşa de

multe sunt. Pentru asta însă bunul Dumnezeu a dat omului

într'ajutor, pe altele din vietăţile sale.

Trei ajutoare însemnate are omul, pentru paza muncii lui:

liliacul prin aer, ariciul pe pământ şi cârtiţa sub pământ.

Câteştrele sunt mâncătoare de insecte. Deaceea le şi zice

lumea „insectivore".

Toate au dinţi şi măsele bune, ca să sfărâme şi să macine

scoarţa insectelor şi pielea viermilor. Şi sunt ca lupul de

mâncăcioase. Când e vorba de cârtiţă, apoi nu mai are saţ.

Mănâncă cât şapte şi tot flămândă este. De n'o mânca o

jumătate de zi moare de foame. Şi cu cât sunt mai

mâncăcioase cu atât sunt mai folositoare omului.

Când s'apropie seara numai că vezi liliacul sburând şi

chiţăind pe deasupra capetelor noastre. El nu se plimbă, ci are

o muncă de făcut: din sbor ca rândunica, prinde cărăbuşii,

fluturii şi alte gângănii vătămătoare. Ar putea omul stârpi

atâţia cărăbuşi, câţi îi stârpesc liliacul?

Ariciul de asemenea caută prin arături, roade gândacii,

găsesc cuiburile şoarecelui de câmp şi-i mănâncă puii cari

aveau să strice lanurile de grâu.

Cârtiţa îşi sapă drum pe sub pământ, cu o iuţeală de

mirat. Işi face casă şi bordeiu în regulă. Ridică deasupra

muşuroaele, ce stau prin livezi ca bordeiele unui sat de sărac.

Prin scormonirile ei în toate părţile, cârtiţa, afânează, şi

aeriseşte pământul; adună viermii albi şi ouăle lor, mănâncă

coropişniţele şi toate insectele vătămătoare.

– 211 –

Dacă ai adunà toţi viermii şi insectele pe cari le mănâncă

cârtiţa într'o zi, ai face o grămadă de două ori mai mare decât

ea.

Aşà dar, omul muncitor trebuie să cunoască animalele ce

îi vin în ajutor, precum şi pe acelea ce i se împotrivesc. Pe

unele să le ocrotească; iar pe celelalte să le distrugă.

220. CAI DE COMUNICAŢIE (Cetire geografică).

Oamenii nu pot stà locului. Ei merg după trebuinţă, la

pădure ori la moară, la luncă ori la muncă, merg prin satele

vecine, la târguri şi oraşe...

Pentru toate acestea au nevoie de drumuri.

Pe poteca sau cărarea, care duce mai drept, printre arbori

şi holde, omul nu poate merge decât numai pe jos ori călare.

Cu plugul, cu carul şi cu trăsura, se poate merge numai

pe drumuri şi şosele. Drumurile sunt înguste şi nu duc decât

până în ţarină sau în satul vecin. Ele nu sunt aşternute cu

piatră. Pe timpuri de ploaie sunt prea noroioase.

Şoselele sunt drumuri frumoase. Ele sunt largi, aşternute

cu pietriş; au şanţuri de scurgere pe margini. Alături de

şanţuri, deoparte şi de alta, şoselele au câte-o zonă liberă,

plantată pe margine. E mare păcat să taie sau să rupă cineva

arborii de pe zona şoselelor. Aceşti arbori umbresc pe călătorii

obosiţi şi arşi de căldura soarelui; mai împiedică vânturile şi

praful şi la urma urmei, sunt o podoabă a şoselei. Afară de

păcat şi de pedeapsa ce o dă Dumnezeu celui stricător, apoi îl

mai pedepseşte şi stăpânirea cu amendă şi chiar cu închisoare.

Tot aşà pedepseşte şi pe copii care aruncă cu pietre, în stâlpii

de telegraf, telefon şi după trecători. Nu e bine s'arunce pe

sârme, nici cârpe, hârtii, coade de smee sau lemne. Sârmele

acestea sunt foarte folositoare oamenilor. Ele duc într'o clipă

– 212 –

vestea, dela un loc la altul, fără ca să se mai obosească omul

să meargă pe drum atâta depărtare şi atâta timp.

Se aude un sgomot. Pale de fum se ridică. Trece trenul.

Copiii întrerup jocul; muncitorii, lucrul şi drumeţii, mersul.

Toţi privesc şirul de vagoane, care soseşte ca un şarpe uriaş.

Iată maşina? Se numeşte locomotivă. E grozav de mare.

Pufneşte des: Sguduie pământul, când trece. Te uimeşte.

Vagoanele încărcate cu mărfuri şi călători, aleargă nebune

după ea. S'a depărtat.

De câte ori n'am văzut trenul! Şi trenurile sunt la fel. Dar

niciodată nu ne putem lipsi de a vedea trecerea trenului.

Trenul merge pe şine de oţel. Drumul său e drum de fier.

O armată întreagă de slujbaşi îngrijesc ca nimic să nu fie

stricat la drumurile de fier şi la trenuri. Un şurup de va lipsi

undeva, omoară oamenii!

Ce repede ajunge omul cu trenul, în cele mai depărtate

locuri! Şi ce greutăţi mari de mărfuri, îşi transportă el cu

trenul!

Potecile, drumurile, şoselele şi drumurile de fier

şerpuesc ţara în lung şi 'n lat. Sunt ca o pânză de păiajen

aşezată peste întinsul ţării. După mulţimea şi bunătatea

drumurilor, se cunoaşte şi vrednicia oamenilor.

Toate aceste drumuri se chiamă drumuri pe uscat.

Dar omul, la trebuinţă, merge şi pe apă. Pe ape poate

merge cu luntrea, cu caicul, cu barca, cu corabia sau cu

vaporul. Acestea se zic vase plutitoare.

Drumurile de uscat şi cele de apă se mai numesc şi căi de

comunicaţie.

– 213 –

1. IOAN CORVIN ŞI CORBUL. (Istorie).

Printre românii de peste munţi, trăià mai demult un

Român viteaz, cu numele de Voicu. Pentru faptele sale

vitejeşti, regele i-a dăruit moşii multe.

Odată, regele dete un inel scump soţiei lui Voicu şi îi

zise: „Dacă te va ajunge vre-o nenorocire să-ţi pierzi soţul în

răsboiu, să alergi cu acest inel la curtea mea, arată-l şi vei aflà

ajutor !"

Se zice că mai târziu, Voicu a plecat cu soţia şi fiul lor

Ion, spre curtea regească. Pe drum se opriră la o fântână din

marginea unei păduri. După ce se răcoriră puţin cu apă rece,

Voicu plecă prin pădure după vânat. Soţia sa se culcă la

umbra unui stejar. Copilul se juca cu inelul cel scump, dăruit

de rege.

Peste câtva timp, mama sări în sus, deşteptată de ţipetele

copilului... Un corb furase inelul strălucitor din mâna

băiatului. Şi, cu inelul în cioc, se aşezase pe ramura unui

copac de alături

– 214 –

Voicu tocmai se întoarse. Văzù pasărea şi trase cu

săgeata. Corbul căzù jos, cu inel cu tot.

Au mers mai departe şi au fost primiţi la curtea regelui,

cu multă cinste.

Copilul Ion a crescut mare. Era deştept şi silitor la

învăţătură. El a ajuns mare general şi apoi Domn al

Transilvaniei.

Ca o aducere aminte a întâmplării cu inelul, Ion şi-a ales

ca semn al casei sale, un corb cu inelul în cioc. Deatunci, şi-a

schimbat şi numele în Ion Corvin.

222. ÎNĂLŢAREA DOMNULUI. (Religie).

In timp de 40 de zile dela înviere, Isus s'a arătat

apostolilor săi de mai multe ori şi în mai multe locuri. In a

patru zecea zi El le-a dat cele depe urmă învăţături în

apropiere de Ierusalim: „Datu-mi s'a putere în cer şi eu vă dau

vouă: mergeţi în toată lumea şi predicaţi învăţăturile mele la

toate neamurile, botezaţi-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului

şi al Sf. Duh.

Sf. Duh se va coborî peste voi şi vă va conduce în lume.

Şi ridicând mâinile spre cer i-a binecuvântat. Un nor l-a

învăluit, apoi s'a înălţat la cer.

Apostolii îl priviră până nu-l mai văzură, se închinară

Lui, şi se duseră Ia Ierusalim plini de bucurie.

223. RUGĂCIUNE DE COPIL. (Cetire).

Ilinca lui Pătruţ, din Satumare, rămăsese văduvă cu cinci

copii. Fetiţa cea mai mare erà ca de 8 ani, în clasa II-a

primară.

– 215 –

Sărmanii copii n'aveau nici o avere, nici un sprijin, decât

pe buna lor mamă. Mâncarea, hainele şi încălţămintea

copiilor, numai prin munca ei le câştigà. Muncea îndoit ca mai

'nainte.

Intr'o zi, sărmana mamă a căzut bolnavă. Zăcea în pat şi

suspina mereu... Sărmanii copii!... Fetiţa cea mare simţià mai

mult, şi suferinţele mamei sale, şi pe ale fraţilor ei, lipsiţi de

hrana zilei. Gândul ei se îndreaptă către Dumnezeu:

„Dumnezeu e bun, e mare şi puternic. Nu ne va lăsa să pierim.

Să-i scriu!" îşi zise ea. Şi pe o foaie de caiet, în odăiţa de

alături, scrise:

„Sfinte Dumnezeule,

„Iţi scriu să afli şi Sfinţia Ta, suferinţele noastre. Tata a

murit de mult. Mama e bolnavă rău. Noi n'avem nici ce să

mâncăm. Frăţiorul meu cel mic roade o coaje de pâine, muiată

cu lacrămi sărate. Ioana cere de mâncare... Toţi suntem pier-

duţi... Cu lacrimile şiroaie, ne rugăm Ţie, Dumnezeule prea

sfinte, dă sănătate mamei, ca să ne poată creşte! Te vom iubi

din tot sufletul şi din toată inima noastră.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,

milueşte-ne pre noi”. Ileana Ilinca Pătruţ

Satumare.

Scrisoarea o duse la biserică, nu la poştă. Era Sâmbătă

spre seară; biserica deschisă; dascălul aşeză lucrurile sfinte.

Fetiţa se strecură nevăzută şi puse scrisoarea tocmai pe masa

din altar.

Duminecă spre seară, preotul satului intră în casa văduvei

încărcat cu toate darurile.

„Dumnezeu a primit rugăciunea voastră şi vă trimite

binecuvântarea Lui peste voi!"

– 216 –

Din ziua aceea Ilinca a dat în spre bine. Doctorul satelor

a venit şi el de i-a dat ajutor. Peste câteva zile, s'a făcut

sănătoasă. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi-a crescut copiii

mari.

Rugăciunea pornită din suflet curat este primită de

Dumnezeu.

224. VARA (Cetire).

Primăvara dulce a trecut. Au sosit căldurile mari. Soarele

răsare de vreme, se înalţă mai sus pe cer şi apune mai târziu.

Zilele sunt foarte lungi şi nopţile scurte. Grădinile sunt pline

de flori, de legume, de pepeni şi castraveţi. Fragile şi cireşele

s'au copt şi au trecut. Pomii sunt încărcaţi cu fructe, gata să se

coacă.

In Iunie, se seceră grâul şi se coseşte fânul. Spicele, ca

aurul, se pleacă înaintea secerii şi snopii greoi se ridică în

urma secerătoriior.

Cosaşii veseli răstoarnă fânul în poloage şi câmpul ras

rămâne în urmă. Mirosul de fân cosit îmbălsămează aerul.

Porumbul se răriţează şi se prăşeşte. Muncitorii lucrează

şi cântă din zori şi până în seară. Munca şi veselia sunt

tovarăşe nedespărţite; lucrul în aer liber de ţară e sănătate,

veselie şi fericire.

Cât este de frumos vara la ţară, atât este de năbuşitoare la

oraşe!

După câte o căldură năbuşitoare, aerul se acopere de

nori; o ploaie răcoritoare înveseleşte câmpul ars de soare.

Plantele pălite se înviorează şi capătă puteri noi

Vara ţine trei luni: Iunie, Iulie şi August.

– 217 –

225. ANIMALELE PĂGUBITOARE OMULUI. (Cetire).

Multe vietăţi mănâncă din munculiţa bietului om! Dintre

aceste sunt şi următoarele: şoarecele, coropişniţa, fluturele şi

cărăbuşul.

Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă. Rod

lucruri din casă; strică şi spurcă lucrurile de mâncare, pe cari

omul le asvârlă apoi la câini; cade în oala cu lapte uitată

descoperită şi laptele s'aruncă... Şi câte nu mai face spurcatul

de şoarece! Porumbul şi grâul din magazie îl roade şi-l cară

prin găuri! Grâul şi porumbul de pe câmp, deasemenea. E o

muncă pe care o fură şi o risipeşte hoţul de şoarece. Dar şi

omul îi ţine calea cu otrăvituri, curse şi mai mult cu vrednica

pisică. Tot puţină treabă ar face omul de nu i-ar veni în ajutor

ariciul, barza, cucuveaua, bufniţa şi chiar ulii.

Şi coropişniţa umblă pe sub pământ şi strică. In grădinile

de zarzavat, în cari s'au încuibat coropişniţele, este o jale. Se

cunoaşte pe unde a mers stricătoarea. Toate rădăcinile

plantelor le-a rupt şi le-a ros: Plantele s'au vestejit şi se usucă:

Omul e nevoit să sădească altele. Mai înainte trebuie să caute

coropişnițele să le omoare. Prin Iunie, dacă sapă omul de vre-

o palmă şi ceva, găseşte cuiburile cu câte 2—3 sute de ouă.

De odată striveşte câteva sute de coropişniţe, cari pe viitor, i-

ar fi umplut grădina.

Cărăbuşul aduce pagube grozave. Ei rod frunzele

arborilor; iar viermii lor cei albi, rădăcinile. Şi sunt aşà de

mulţi şi usucă atâtea plante! Norocul omului este în ajutorul

pe care i-l dă liliacul, cârtiţa, precum şi păsările.

Dacă se ară pământul de cu toamnă, viermii ies deasupra

şi înghiaţă iarna. Primăvara, ciorile şi alte păsări strâng

viermii de pe urma plugului.

– 218 –

Fluturii şi cu omizile fac cele mai mari pagube. Omizile

rod frunzele şi florile livezilor de pruni. Uneori mănâncă

păduri întregi, de rămân în mijlocul verii, de par'că sunt

uscate. Şi în adevăr că arborii mâncaţi de omizi, în mai multe

veri, se şi usucă. Pagubele sunt aşa de mari, că socotite în

bani, ar face saci întregi de bani pierduţi.

Oamenii adună de prin Fevruarie şi Martie cuiburile cu

ouă de omizi şi le ard în foc. Cuiburile acestea sunt pe

ramurile pomilor, şi învelite într'o cămăşuială ca pânza de

păiajen.

Omizile ce rămân, le adună drăguţele de păsărele. Şi

adună chiar mai multe decât omul.

226. ŞOARECELE. (Ex. intuitive).

Sunt multe feluri de şoareci. Unii se numesc şoareci de

casă, pentrucă trăiesc prin găurile de sub casele noastre.

Şoarecele de casă e mic. Are un bot ascuţit şi cu mustăţi,

gură cu dinţi ascuţiţi pentru ros, ochi vioi, urechi măricele faţă

de micimea lui, patru picioare cu ghiare şi o coadă lungă şi

subţire. Corpul e acoperit cu păr mărunt, de coloare cenuşie

ori roşcată.

– 219 –

Când iese în casă după mâncare, şoarecele scoate din

ascunzătoare mai întâi vârful botului cu mustăţile. Miroase şi

ascultă, dacă este cineva prin casă. El nu aduce nici un folos

omului, ci numai pagubă îi face. Deaceea îl prinde omul în

cursă şi îl lasă pe seama pisicilor.

Şoarecele de câmp sau hârciogul este mai mare. Şi el

face mare stricăciuni, prin grâne. In mişina lui de sub pământ

adună atâta grâu că poţi umple saci întregi.

227. ROMÂNIA. (Cetire).

România este Patria noastră. Noi o iubim.

Ea are dealuri şi câmpii roditoare, iar fruntea sa e

încoronată de munţi înalţi, cu păduri frumoase. Corpul ei este

scăldat de Marea albastră ca cerul, de Dunărea măreaţă, de

Nistru, de Tisa şi de alte râuri şerpuite.

România are nenumărate sate bogate, târguri şi oraşe,

are case mândre şi palate; are flăcăi cu piepturile tari. La

rodul pământului ei, râvnesc şi multe alte neamuri.

Nici o ţară din lume nu este aşa dulce ca scumpa noastră

Patrie. O iubim, căci fiecare iubeşte pe mama lui şi noi toţi

trebuie să iubim pe dulcea Românie, mama tuturor.

Când Patria ne chiamă, datori sunt toţi copiii ei s'alerge

la arme pentru Neam şi pentru Rege.

– 220 –

228.

CÂNTECUL

STEAGULUI

Steag, ce mai păstrezi în cute

Urma gloriei trecute,

Astăzi poţi desfăşurà

Flamura ori unde-ţi place,

Zid de săbii îţi vom face

Toţi—şi te vom apărà!

Vino, sfânt simbol şi du-ne

Cum ne-ai dus şi 'n vremi

(străbune

Sub Ştefan şi sub Mihaiu;

Umple căile de larmă

Praf şi zăngănit de armă,

Tropot şi nechez de cai!

Sune goarna, urle tunul!

Cu iubire, toţi ca unul

După tine vom sburà;

La izbândă sau la moarte,

Cum va fi ursit de soarte

Inainte! Marş!... Ura !...

SFÂRŞIT.

– 221 –

CUPRINSUL:

I Cetire. Trimestrul I.

Pagina

2. Şcoala . . . . . . . . . . 3

5. Familia . . . . . . . . . . 5

6. Casa părintească . . . . . . . . . 5

8. Grădina . . . . . . . . . . 7

13. Bunul Dumnezeu . . . . . . . . 11

17. Foloasele pomilor . . . . . . . . 15

21. Dumnezeu . . . . . . . . . 17

31. Nuca . . . . . . . . . . 25

34. Viţa de vie . . . . . . . . . 28

38. Toamna . . . . . . . . . . 32

42. Dezordinea . . . . . . . . . 36

50. Sat şi Cătun . . . . . . . . . 42

55. Târgul şi Oraşul . . . . . . . . . 46

56. Curtea . . . . . . . . . . 47

58. Şi animalele s'ajută . . . . . . . . 49

61. Măgarul nemulţumit . . . . . . . . 53

69. Iubire de Mamă . . . . . . . . . 55

74. Vecinii . . . . . . . . . 60

78. Corpul omului . . . . . . . . . 63

80. Fetita răsfăţată . . . . . . . . . 64

81. Vederea şi auzul . . . . . . . . 66

83. Curăţenia . . . . . . . . . 67

85. Mirosul, Gustul şi Pipăitul . . . . . . . 68

Trimestrul II. 186. Copiii şi Mama . . . . . . . . . 70

192. Iarna . . . . . . . . . . 74

196. Ghinda şi Dovleacul . . . . . . . . 80

101. Infăţişarea pământului . . . . . . . . 85

104. Copilul milos . . . . . . . . . 89

107. Iubirea între copii . . . . . . . . 93

111. Lupăriile . . . . . . . . . . 97

112. Lăutarul în lupărie . . . . . . . . 97

115. Silinţa ta te răsplăteşte . . . . . . . . 101

116. Vulpea şi Cocoşul . . . . . . . . 102

123. De ce n'are ursul coadă . . . . . . . . 109

124. Rău faci, rău găseşti . . . . . . . . 112

132. Vânătoarea şi timpul de vânat . . . . . . . 117

135 Stejarul şi trestia . . . . . . . . . 119

138. Iubirea frăţească . . . . . . . . . 122

139. Povestea rândunicii . . . . . . . . 123

142. Mila de cei lipsiţi . . . . . . . . 127

144. Iubire de mamă . . . . . . . . . 128

46. Corbul şi Vulpea . . . . . . . . . 131

50. Cei doi călători . . . . . . . . . 136

52. Cuibul de sticlete . . . . . . . . . 139

– 222 –

Trimestrul III.

Pagina

153. Ghiocelul . . . . . . . . . . 140

156. Minciuna pedepsită . . . . . . . . . 143

161. Râul; Balta, Lacul şi Mlaştina . . . . . . . 149

162 Munca . . . . . . . . . . 150

166. Pescuitul şi timpul de pescuit . . . . . . . 154

170 Iubirea către părinţi . . . . . . . . 157

174 Şarpele şi țiparul . . . . . . . . . 160

175 Tâlharul şi Vipera . . . . . . . . 161

178. Copiii şi berzele . . . . . . . . . 165

179. Barza sau Cocostârcul . . . . . . . . 167

180. Pârâtorul . . . . . . . . . . 168

183. Să nu furi . . . . . . . . . 171

185. Primăvara . . . . . . . . . 172

189. La Râu . . . . . . . . . . 177

190. Cum se intră în casă străină . . . . . . . 178

192 Nu te mânia . . . . . . . . . 180

196. Stăruinţa şi economia . . . . . . . . 183

198. Albina . . . . . . . . . . 184

199. Cârmuirea judeţului . . . . . . . . 185

204 Cucuta, laurul şi măselariţa . . . . . . . 190

207. Floarea cea mai frumoasă . . . . . . . 195

208. Muşeţelul, izma şi coada şoricelului . . . . . . 196

209. Omul sfinţeşte locul . . . . . . . . 198

211. Câmpul, Sulfina şi Trifoiul . . . . . . . 200

216. Respectaţi bătrânii . . . . . . . . 204

219. Animale folositoare . . . . . . . . 209

220 Căi de comunicaţie . . . . . . . . 211

223. Rugăciune de copil . . . . . . . . 214

224. Vara . . . . . . . . . . 216

225. Animale păgubitoare omului . . . . . . . 217

227. România . . . . . . . . . . 219

II. Exerciţii Gramaticale. Trimestrul I.

4. Copiere sau dictare . . . . . . . . 4

14. Copiere şi dictare . . . . . . . . 11

20. Nume de lucruri . . . . . . . . . 17

30. Nume de fiinţă . . . . . . . . . 25

36. Propoziţiunea . . . . . . . . . 30

41. Vorbe sau cuvinte . . . . . . . . 35

46. Cuvinte şi silabe . . . . . . . . . 38

51. Sunete şi litere . . . . . . . . . 43

Trimestrul II.

91. Subiectul . . . . . . . . . . 73

97. Aplicaţii gramaticale . . . . . . . . 82

114. Predicatul . . . . . . . . . 100

Aplicaţii gramaticale . . . . . . . . 106

121. Aplicaţii gramaticale . . . . . . . . 107

124. Aplicaţii gramaticale . . . . . . . . 140

– 223 –

Pagina

134. Exerciţii de scriere . . . . . . . .

Păţania iepuraşului . . . . . . . . 119

147. Aplicaţii gramaticale . . . . . . . . 132

Trimestrul III.

157. Aplicaţii gramaticale . . . . . . . . 144

184. Punctul . . . . . . . . . . 171

195. Virgula . . . . . . . . . . 182

204. Păiajenul şi viermele de mătase . . . . . . . 190

213. Foamea este cel mai bun bucătar . . . . . . 202

III. Poezii de memorizat.

Trimestrul I.

3. Pe Mirişte . . . . . . . . . 4

9. Limba românească . . . . . . . . 7

12. Imnul regal . . . . . . . . . 9

24. Apa de izvor . . . . . . . . . 20

35. Copilul şi Rândunica . . . . . . . . 30

45. Zile de toamnă . . . . . . . . . 38

63. La culcare . . . . . . . . . . 52

71. Plugar şi Ostaş . . . . . . . . . 58

Trimestrul II.

187. Mama . . . . . . . . . . 71

198. Stejarul şi Cornul . . . . . . . . 82

103. Bradul . . . . . . . . . . 89

109. Moş Crăciun . . . . . . . . . 95

120. Râuleţ . . . . . . . . . . 106

126. Iarna . . . . . . . . . . 112

33. Sfătuirea Iepuraşilor . . . . . . . . 118

43. Sticletele şi Ciocârlanul . . . . . . . . 128

Trimestrul III.

155. Moş Andrei. . . . . . . . . . 142

167. Racul, Broasca şi Ştiuca . . . . . . . . 155

182. Vine Primăvara . . . . . . . . . 170

186. Noaptea de Paşti . . . . . . . . . 174

185. Doi raci . . . . . . . . . . 176

202. Musca şi Păiajenul . . . . . . . . 189

206. Visul unei Copile . . . . . . . . 194

210. Carul cu boi . . . . . . . . . 199

215. Trandafirul . . . . . . . . . 204

227. Cântecul Steagului . . . . . . . . 220

IV. Exerciții intuitive.

Trimestrul I.

18. Mărul şi Părul . . . . . . . . . 15

22. Prunul . . . . . . . . . . 19

28. Nucul . . . . . . . . . . 22

39. Fasolea . . . . . . . . . . 33

– 224 –

Trimestrul III

Pagina

40. Ceapa şi usturoiul . . . . . . . . 34

43. Varza . . . . . . . . . . 37

48. Sfecla . . . . . . . . . . 40

53. Castravetele şi Pepenele . . . . . . . . 45

57. Câinele . . . . . . . . . . 47

59. Pisica . . . . . . . . . . 50

64. Calul . . . . . . . . . . 52

68. Boul şi Vaca . . . . . . . . . 54

70. Oaia şi Vaca . . . . . . . . . 56

72. Porcul . . . . . . . . . . 58

75. Păsările de curte . . . . . . . . . 61

76. Gâsca şi Rața . . . . . . . . . 62

Trimestrul II

89. Pădurea . . . . . . . . . . 71

95. Stejarul . . . . . . . . . . 78

99. Fagul . . . . . . . . . . 83

102. Bradul . . . . . . . . . . 87

109. Lupul . . . . . . . . . . 95

117. Vulpea . . . . . . . . . . 103

125. Ursul . . . . . . . . . . 110

128. Iepurele . . . . . . . . . . 113

140. Vrabia, Rândunica şi Privighetoarea . . . . . . 124

145. Cioara, Uliul şi Cucuveaua . . . . . . . 129

151. Foloasele păsărilor . . . . . . . . 137

Trimestrul III

154. Lunca . . . . . . . . . . 140

159. Crângul . . . . . . . . . . 146

164. Crapul şi Ştiuca . . . . . . . . . 152

172. Şarpele . . . . . . . . . . 158

176. Broasca . . . . . . . . . . 161

187. Racul şi Lipitoarea . . . . . . . . 174

194. Melcul . . . . . . . . . . 181

201. Păiajenul . . . . . . . . . . 198

218. Liliacul, Ariciul şi Cârtiţa . . . . . . . 207

226. Şoarecele . . . . . . . . . 218

V. Religie. Trimestrul I.

1. Rugăciune . . . . . . . . . 3

7. Rugăciune . . . . . . . . . 6

16. Facerea lumii . . . . . . . . . 13

25. Cei dintâi oameni . . . . . . . . 20

26. Neascultarea Adam şi Eva . . . . . . . 21

27. Dumnezeu a făgăduit oamenilor pe Mântuitorul . . . . 22

33. Neascultarea . . . . . . . . . 27

37. Noe, Credinţa lui, Potopul . . . . . . . 31

47. Turnul Babel . . . . . . . . . 39

49. Ingâmfarea . . . . . . . . . 40

– 225 –

Pagina

Trimestrul II.

94. Chemarea lui Avram (Credinţa în Dumnezeu şi ascultarea) . . . 77

100. Iosif . . . . . . . . . . 84

105. Iosif în Egipt. (Iubirea de frate) . . . . . . . 91

113. Robia Egipteană. (Dragoste de lege şi neam) . . . . . 99

122 Naşterea lui Iisus Hristos . . . . . . . 107

130. Copilăria lui Iisus . . . . . . . . 115

134. Iisus în templu (copilăria) . . . . . . . 121

149 Botezul lui Iisus . . . . . . . . . 135

Trimestrul III.

158. Moisi . . . . . . . . . . 145

160. Ieşirea Israellţilor din Egipt . . . . . . . 148

169. Rătăcirea Evreilor în Egipt . . . . . . . 156

178. Primirea legii . . . . . . . . . 163

200. Intrarea lui Iisus în Ierusalim . . . . . . . 187

214. Patimile şi moartea lui Iisus . . . . . . . 202

217. Invierea Domnului . . . . . . . . 203

222. Inălţarea Domnului . . . . . . . . 214

VI. Istorie.

Trimestrul I.

10. Familie, Neam şi Ţară . . . . . . . . 8

11. Familia Regală . . . . . . . . . 9

15. Negru Vodă . . . . . . . . . 12

32. Dragoş Vodă . . . . . . . . . 16

52 .Legenda lui Gelu . . . . . . . . . 43

Trimestrul II.

93. Condeele lui Vodă . . . . . . . . . 76

106. Ţepeş Vodă . . . . . . . . . 92

118. Mama lui Ştefan cel Mare . . . . . . . 104

119. Nori. Ploaie. Ape . . . . . . . . 105

129. Daniel Sihastru . . . . . . . . . 114

136. Aprodul Purice . . . . . . . . . 120

148. Movila lui Burcel. . . . . . . . . 132

Trimestrul III.

168. Altarul Mânăstirei Putna . . . . . . . . 155

181. Ştefan cel Mare şi Baba Tudora . . . . . . . 169

191. Vieaţa de Pescar a lui Petru Rareş . . . . . . 179

205. Mihaiu şi Călăul . . . . . . . . . 192

212. Preda Buzescu . . . . . . . . . 201

221. Ioan Corvin şi Corbul . . . . . . . . 213

Cetire clasa II-a primară. 15

– 226 –

REGULI IGIENICE.

a) Ce să facem când e căldură prea mare.

1. In timpurile calde, să mănâncă mai puţin şi mai ales

zarzavaturi; căci acestea conţin mai puţine substanţe

producătoare de căldură.

2. Pielea trebuie ţinută în stare curată, prin băi, pentru ca

să funcţioneze bine şi să ne înlesnească răcorirea.

3. Hainele să fie uşoare, de coloare deschisă şi nu strânse

pe corp.

4. Să ne ferim de băuturi alcoolice.

5. Exerciţii muşchiulare şi marşuri să nu se facă în orele

cele mai calde ale zilei—şi mai ales îndată după masă.

b) Ce să facem când e frig prea mare.

1. Omul rabdă mai uşor şi mai mult timp frigul decât

căldura, când munceşte, când e bine hrănit şi când nu e obosit.

2. Când e frig trebuie să mâncăm mai mult substanţe

grase, (unt, uleiuri, slănină, etc.) şi dulci.

3. Când ne-a îngheţat nasul, urechile, degetele, trebuie să

le frecăm cu zăpadă, sau o cârpă muiată în apă cu ghiaţă,

până-şi vor recăpăta căldura naturală şi numai după aceea ne

vom apropia de căldură.

4. Dacă punem la căldură părţile îngheţate, se produce

inflamaţia şi cangrenarea lor.

5. Pentru cei îngheţaţi, trecerea repede dela frig la

căldură este omorâtoare.

6. Dacă suntem pe drum şi simţim că frigul ne coprinde,

să nu ne oprim; căci în acest caz moartea ne aşteaptă; „cine se

opreşte, adoarme; cine adoarme nu se mai scoală”.

– 227 –

In editura «SCRISUL ROMANESC», Craiova au apărut următoarele cărţi didactice pe care le recomandăm

călduros D-lor Institutori şi Învăţători:

S. SPULBEREANU Inspector Şcolar.

V. NICULESCU Inspector Şcolar.

N. POPOVICI-

PODAŞCA

Inspector Şcolar.

P. R. TUDORAN

P. JUMANCA Institutor.

I. LUCA

Profesor la Şcoala

Normală.

I. CIOATA Revizor Şcolar.

RADU POPESCU

ILIE DOBRIAN

P. POPEANGĂ

Z. SPULBEREANU

Toate manualele sunt complect revăzute şi aprobate de

Minister în anul 1927.

Aceste manuale se află de vânzare la toate Librăriile, unde nu se

găsesc, se va cere librarului respectiv să le comande Institutului

nostru. Preţul Lei 38.-

Abecedar partea I şi II, pentru

clasa I primară.

Carte de Cetire pentru clasele

II, III, IV, V şi VI primară.

Gramatică pentru clasele III, IV,

V—VII primară.

Aritmetică pentru clasele I, II,

III, IV, V, VI şi VII primară.

Geografia României pentru clasa

III primară.

Geografia Continentelor pentru

clasa IV primară

Geografia Europei pentru clasa V

primară.

Geografia Continentelor pentru

clasa VI primară.

Caete de Caligrafie pentru clasele

I, II, III şi IV primară.