Curs Master Dr. Europ Mediu

8/3/2019 Curs Master Dr. Europ Mediu

http://slidepdf.com/reader/full/curs-master-dr-europ-mediu 1/55

ELEMENTE DE DREPT EUROPEAN AL MEDIULUI

Î n ţ e l e g e r e a f e n o m e n e l o r l e g a t e d e e v o l u ţ ia s o c i e t ă ţ i i o m e n e ş t i î n c o

p r o t e j ă r i i m e d i u l u i e s t e o p a r t e a e d u c a ţ i e i e l e m e n t a r e a f i e c ă r u i a d i n t r e n o i . Rn e c e s a r e v i e ţ i i s c a d î n g r i j o r ă t o r , i a r c o n s e c i n ţ e l e d i r e c t e p e c a r e l e s i m ţ i m n u î na p a r ă . D e g r a d a r e a d e a s t ă z i a m e d i u l u i a f e c t e a z ă s i g u r a n ţ a z i l e i d e m â i n e .

Î n d o m e n i u l p r o t e c ţ i e i m e d i u l u i1 s e u r m ă r e ş t e s c ă d e r e a i m p a c t u l u if e n o m e n u l u i p o l u ă r i i a s u p r a c a l i t ă ţ i i v i e ţ i i c e t ă ţ e n i l o r p r i n r e d u c e r e a e f e c t e l o r n e g a t i v e a s u p r as t ă r i i d e s ă n ă t a t e ş i p r i n r e d u c e r e a c o s t u r i l o r s u p o r t a t e d e c ă t r e p o p u l a ţ i e î n r a p o r t c ua c e s t f e n o m e n . P e n t r u a t i n g e r e a a c e s t u i o b i e c t i v s e p r o m o v e a z ău n s e t d e s o l u ţ i i c a r ev i z e a z ă p r o b l e m e l e s t r in g e n t e a l e m e d i u l u i ş i c a r e a s ig u r ă î na c e l a ş i t i m p c r e a r e a

p r e m i s e l o r n e c e s a r e e l a b o r ă r i i u n u i p l a n d e d e z v o l t a r ed u r a b i l ă2 , p r i n c i p a l a a t e n ţ i ef i i n d a c o r d a t ă e f e c t e l o r p o z i t i v e c e t r e b u i e s ă f i er e s i m ţ i t e l a n i v e l u l i n d i v i d u l u i :

• c r e a r e a u n u i s i s t e m e f i c i e n t ş i u n i t a r d e m o n i t o r i z a r e a p o l u a n ţ i la p ă , a e r , s o l , r e s p o n s a b i l i t ă ţ i l e î n a c e s t d o m e n i u f i i n d l a o r a a c t u a l ă î m p ă r ţ i t e îm u l t e i n s t i t u ţ i i ;

• i n t e g r a r e a p o l i t i c i l o r d e p r o t e c ţ i e a m e d i u l u i î n c a d r u l p o l i t is e c t o r i a l e d e d e z v o l t a r e ;

• d i n a m i z a r e a a c t i v i t ă ţ i i c o m p a r t i m e n t e l o r d e m e d i u d i n cC o n s i l ii l o r L o c a l e ş i a C o n s i l i i lo r J u d e ţ e n e ;

• i m p l e m e n t a r e a l e g i s l a ţ i e i n a ţ i o n a l e ş i a h o t ă r â r i l o r l o c a l e c u p r i v p r o t e c ţ i a m e d i u l u i , l a c a r e s e a d a u g ă n e c e s i t a t e a u n e i l e g i s l a ţ i i l o c a l e c o m p l e t er e g l e m e n t e z e t o t a l i t a t e a a c t i v i t ă ţ i l o r c u i m p a c t a s u p r a m e d i u l u i ;

• a p l i c a r e a p r i n c i p i u lu i " p o l u a to r u l p l ă t e ş t e "3 c e e a c e î n s e a m n ă c ă c e l

c e a f e c t e a z ă d i r e c t m e d i u l s u p o r t ă c o s t u r i l e d e t e r m i n a t e d e i m p a c t u l a c t i v i t ă ţ im e d i u l u i ş i n u c o l e c t iv i t a t e a î n a n s a m b l u l e i ;

• i n i ţ i e r e a u n o r p r o g r a m e c o e r e n t e d e e d u c a r e a c e t ă ţ e n i l o r î n s p p r o t e j ă r i i m e d i u l u i ;

• c r e a r e a u n u i p a r t e n e r ia t î n t r e a d m i n i s t r a ţ i a l o c a l ă , s o c i e t a t e a c i vc e l e l a l t e i n s t i t u ţ i i c a r e a u î n o b i e c t u l l o r d e a c t i v i t a t e ş i p r o b l e m e d e m e d i u ,conducă la găsirea unor soluţii eficiente, la îmbunătăţirea accesului la informaţii şistimularea participării publice la problemele de mediu de interes major.4

1 P r o t e c ţ i a m e d i u l u i = a c t i v i t a te u m a n ă c o n ş t ie n t ă , ş t i i n ţi f i c f u n d a m e n t a t ă , î n d r e p t a t ăs p r e r e a l i z a r e au n u i s c o p c o n c r e t , c o n s t â n d î n p r e v e n i r e a p o l u ă r i i , m e n ţ i n e r e a ş iî m b u n ă t ă ţ i r e a c o n d i ţ i i l o r d e v i a ţ ă

p e P ă m â n t ; t o t a l i t a t e a a c ţ i u n i l o r m e n i t e s ă a s i g u r e c o n s e r v a r e a r e s u r s e l o r n a t u r a l e ş i c a l i t ă ţ i i c o m p o n e n t e l o r m e d i u l u i – d u p ă„ D i c ţ i o n a r d e p r o t e c ţ i e a m e d i u lu i " , p r o f . u n i v . d r . E r n eL u p a n , E d i t u r a L u m i n a L e x , B u c u r e ş t i , 1 9 9 7 , p a g . 1 7 8 ;2 D e z v o l t a r e d u r a b i l ă = d e z v o l t a r e c e c o r e s p u n d e n e c e s i t ă ţ i l o r p r e z e n t u l u i f ă r ă ac o m p r o m i t en e c e s i t ă ţ i l e g e n e r a ţ i i l o r v i i t o a r e d e a l e s a t i s f a c e p e a l e l o r ;3 P r i n c i p i u l e g a l p o t r i v i t c ă r u i a a g e n t u l p o l u a n t r ă s p u n d e i n d i f e r e n t d a c ă f a p t a s ae s t e c u l p a b i l ă s a un u , a d i c ă c o s t u r i l e m ă s u r i l o r d e p r e v e n i r e , c o n t r o l ş i r e d u c e r e a p o l u ă r i i t r e b u i e s ă f i e s u pc ă t r e c e l c e p o l u e a z ă .4 În conformitate cu Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şiaccesul la justiţie în problemele de mediu, adoptată, pe 25 iunie 1998, cu ocazia celei de a pat ra

1



Actuala Lege cu privire la protecţia mediului este O.U. nr. 195/20055, modificatăşi completată, obiectul acesteia constituindu-l reglementarea protecţiei mediului,obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice ceconduc la dezvoltarea durabilă a societăţii. Actul normativ introduce principiul preveniriişi controlului integrat al poluării ca principiu de bază pentru autorizarea instalaţiilor

industriale şi pune bazele sistemului de eliberare a autorizaţiei integrate. Prin acest actGuvernul a instituit obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului,nu numai pentru proiecte şi activităţi, ci şi pentru unele planuri şi programe.

Prin modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului a fost creată baza legală pentru transpunerea principalelor directive europene în domeniu. Astfel, directiva privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice sau private asupra mediuluiinstituie principiul precauţiei în luarea deciziilor privind mediul, asigurând luareamăsurilor de protecţie a mediului încă din faza de proiect a unei activităţi. Transpunereaacestei directive este impusă şi de aprobarea proiectelor ISPA şi SAPARD, prin carese acordă finanţare pentru proiecte din domeniul transporturilor, mediului şi agriculturii.

Dezvoltarea cooperării şi reglementării juridice la nivel european privind protecţia şi conservarea mediului se justifică prin multiple premise politice, social-economice, instituţionale şi ecologice.6

Europa are o suprafaţă de 10,5 milioane km2 şi o populaţie de peste 720 milioane delocuitori, cunoscând astfel o foarte mare densitate a populaţiei şi o industrializare puternică;combinarea acestor factori supune mediul unui impact deosebit de intens şi la riscurimultiple de deteriorare. Printre efectele sale se numără: poluarea avansată a aerului, apei,vegetaţiei, a celorlalţi factori naturali sau artificiali de mediu.

Cercetări recente evidenţiază un număr mare de probleme ale mediului dinEuropa, dintre care 12 sunt considerate a fi prioritare şi de lungă durată. Astfel, dinaceastă ultimă categorie fac parte:

• schimbările pe care le suferă clima (populaţia continentuluireprezintă 13% din cea a globului, dar este răspunzătoare pentru 25% din emisiile de bioxid de carbon şi 16% din cele de metan aflate în atmosferă ca urmare a activităţilor umane);

• rarefierea şi diminuarea stratului de ozon din stratosfera7

(Europei îi revin 35-40% din totalul emisiilor de clorofluoro-carbon şi alte gaze careameninţă pătura de ozon);

• reducerea biodiversităţii8 (conform datelor specialiştilor, multespecii de animale şi plante se află în declin, iar altele sunt pe cale de dispariţie, dintrecare 53% din cele de peşti, 45% din reptile, 42% din mamifere şi 42% amfibiene);

Confer inţe Minist eriale având ca subiec t al dezbaterilor "Mediul pentru Europa" şi ratificată de

România prin Legea nr. 86/2000;5. Publicată în M.O. nr. 304 din 30 decembrie 1995;6 A se vedea Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat elementar, Vol. II, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag.225.7 A se vedea Convenţia cadru pentru protecţia stratului de ozon, document pregătit sub coordonarea

programului Naţiunilor Unite pentru mediu adoptat la Viena în 1985. Convenţia prevede iniţierea şidezvoltarea cooperării juridice sistematice între state prin efectuarea de observaţii şi studii în comun,

precum şi prin schimburi de informaţii. România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 84/1993.8. = diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele terestre şi acvatice, precum şi dintrecomplexele ecologice din care acestea fac parte;

2



• emisiile acide9 (continentului nostru îi revin circa 25% din emisiileglobale de bioxid de sulf şi de azot);

• oxidanţii fotochimici şi alte efecte ale ozonului din troposferă;• managementul apelor dulci (distribuţia regională şi în timp a

resurselor de apă creează situaţii de penurie în mai multe ţări din Europa centrală, de

răsărit şi de sud);• degradarea pădurilor (dacă, cu secole în urmă, circa 80-90% dinsuprafaţa continentului nostru era acoperită cu păduri, în prezent este numai o treime);

• pericolele pentru zonele de coastă şi managementul acestora(dintre mările europene, Marea Neagră este cea mai afectată de activităţile umane);

• reducerea deşeurilor şi ameliorarea managementului lor (Europa produce anual peste 250 milioane de tone de deşeuri casnice, adică circa 350kg/locuitor şi peste 850 de milioane de tone deşeuri industriale);

• stresul urban, riscurile chimice şi accidentele majore.10

Se observă totuşi o" tendinţă generală de a le include în compunerea mediului,alături de elementele naturale, şi pe cele create de om, în interacţiunea şi

interdependenţa lor.Legiuitorul român atunci când s-a referit la mediu a considerat că esteconstituit din ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerateanterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale .11

Ca urmare, şi termenul de legislaţie ecologică este mai larg decât cel delegislaţie pentru ocrotirea naturii, incluzând în sfera sa întreaga ambianţă ecologică încadrul căreia se desfăşoară cvasitotalitatea activităţilor socio-umane.

Dreptul european prevede că mediul cuprinde omul, fauna şi flora, solul, apa,aerul, climatul şi peisajul, interacţiunea între aceşti diferiţi factori, cât şi bunurile

materiale şi patrimoniul cultural.În cadrul Conferinţei Mondiale O.N.U. pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio deJaneiro din 1992, a fost adoptat programul de acţiune pentru secolul XXI, care dă odefiniţie mediului = este constituit din toate resursele care condiţionează cadrul deviaţă: apa, aerul, spaţiul (sol şi peisaj), climatul, materiile prime, mediul construit, patrimoniul natural şi cultural.

În accepţia sa politică, ocrotirea naturii, ca şi protecţia mediului considerat înansamblul său, devine o condiţie indispensabilă pentru progresul social.

În acelaşi timp realităţile contemporane ne conving tot mai mult că ideea de politică ecologică trebuie să dobândească aceeaşi importanţă ca politica economică,generalizându-se tot mai mult convingerea că prognoza ecologică este tot atât de

importantă pentru fundamentarea deciziilor ca şi cea economico-socială.Conceptul actual de mediu are un caracter dinamic care caută să cunoască, să

analizeze şi să urmărească funcţionarea sistemelor protejate în toată complexitatea lor.

9 = poluanţi evacuaţi în mediu care se manifestă şi se măsoară la locul de plecare din sursă;10 A s e v e d e a M i r c e a D u ţ u , T r a t a t d e d r e p t u l m e d i u l u i , V o l u m u l I I , E d i t u r aE c o n o m i c ă ,B u c u r e ş t i , 1 9 9 8 , p a g . 2 2 5 ş i u r m . ;11 A s e v e d e a A n e x a n r . 1 l a L e g e a p r o t e c ţ i e i m e d i u l u i n r . 1 3 7 / 1 9 9 5 c o m p l e t a t ă ş i m o d i f i c

3



Având ca scop păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorareafactorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi spirituale, asigurarea unor condiţii de viaţă tot mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare, protecţiamediului se realizează prin utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şicombaterea poluării de toate felurile şi a efectelor dăunătoare a fenomenelor naturale, cu

ajutorul unor mijloace de drept.În teoria generală a dreptului se admite quasi unanim că la baza formării şi

cunoaşterii autonomiei unei ramuri de drept stau anumite criterii: obiectulreglementării juridice, metoda de reglementare, interesele din societatea respectivă.

Obiectul reglementării juridice constituie criteriul de bază care serveşte lagruparea normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri în sistemul juridic dat. Astfel, prin obiectul reglementării juridice se înţelege un grup de relaţii sociale distincte sau cu particularităţi proprii. Prin urmare, obiectul reglementării juridice al unei ramuri de dreptîl constituie acele relaţii sociale care prezintă trăsături specifice proprii.

În cazul dreptului european al mediului trăsătura specifică a relaţiilor oconstituie legătura lor organică cu prevenirea şi combaterea poluării mediului, cu

îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, precum şi cu sancţionarea faptelor prin care s-auîncălcat normele acestei ramuri de drept.Metoda de reglementare este acel criteriu de formare şi delimitare a ramurilor de

drept pe care statul îl alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale şicare face ca anumite norme juridice, deşi au un obiect comun, să se separe într-o ramurăde drept aparte.

Interesele din societate reprezintă un alt criteriu de formare şi delimitare aramurilor de drept.

Preocupările comunitare s-au materializat în şapte volume de reglementăriinternaţionale, dominate de principii specifice şi cu un conţinut deosebit de bogat.

Înainte de armonizarea legislaţiei mediului din ţara noastră cu reglementările

juridice comunitare, s-a pus problema recunoaşterii în sistemul nostru juridic adreptului mediului ca ramură de drept distinctă.Pentru desemnarea acestei ramuri de drept, s-au folosit şi se folosesc şi în prezent

diferite denumiri.Astfel, în dreptul multor ţări străine întâlnim frecvent expresia de "dreptul

protecţiei mediului." Denumirea sugerează însă ideea că această ramurăînmănunchează doar acele norme legale care privesc relaţiile de protecţie a mediului: eanu acoperă în întregime realitatea deoarece dreptul mediului priveşte şi exploatarearaţională a resurselor naturale şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.

"Dreptul ecologic" este folosit uneori pentru desemnarea ramurii de drept"formată din ansamblul normelor care reglementează conduita persoanelor în vederea

asigurării unui mediu corespunzător, sănătos, neviciat, care să permită evoluţiaindividuală şi a colectivităţilor umane".12

Ecologia13 este ramura care studiază influenţa factorilor externi asupraorganismelor animale şi vegetale, dar ea nu cuprinde şi mediul artificial, adică cel creatde om, ceea ce cade de asemenea sub incidenţa protecţiei mediului.

12 A se vedea Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de editură şi presă "Şansa" S.R.L..Bucureşti. 1996. pag.l1 si urm.;

13 A se vedea Mihai Berca, Ecologie generală, Ed. Ceres, Bucureşti,2000, pag. 3.

4



Se utilizează frecvent şi expresia de "Dreptul mediului", prin care se doreşte adesemna această ramură a dreptului nostru de protecţie şi îmbunătăţire a condiţiilor demediu.

Protecţia mediului este o obligaţie atât a autorităţilor administraţiei publicecentrale şi locale, cât şi a oricărei persoane juridice sau persoane fizice. Responsabilitatea

privind protecţia mediului revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale locale. în capitolul VI din O.U. nr. 195/2005 modificată şi compleată, dispoziţiitranzitorii şi finale, se stipulează că „autoritatea centrală de protecţia mediului esteMinisterul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului". In prezent acest minister a fostreorganizat în Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, iar agenţiile sale teritoriale înInspectorate judeţene de protecţia mediului judeţene.

Preocupările vizând ocrotirea naturii au contribuit la intensificarea dialogului Est-Vest şi Nord-Sud, precum şi la un proces de unificare ridicat prin intermediul unor structuri înfiinţate încă din 1950 ce duc spre crearea unei Uniuni tot mai omogene şimai compacte. Prin intermediul acestui proces de unificare se realizează şi armonizarealegislaţiei cu privire la protecţia mediului, avându-se în vedere faptul ca poluareamediului, de orice natură ar fi, nu cunoaşte frontiere. Astfel, unitatea naturală a mediuluieste reclamată şi favorizată de cooperarea dintre statele uniunii, un rol deosebit deimportant în acest sens avândul principiul "bunei vecinătăţi".

Din acest punct de vedere se poate spune că procesul de cooperarecontinentală reprezintă forma cea mai bună de soluţionare a problemelor generale ale protecţiei mediului, fapt subliniat în numeroase documente internaţionale. Incontextul acestor evoluţii procesul de reglementare juridică s-a derulat mai ales sub egidaa două instanţe internaţionale: Consiliul Europei (organizaţie internaţională de tip clasic,care adoptă documente înscrise în cadrul dreptului internaţional) şi CEE (UE), subforma dreptului european al mediului. De menţionat că, în ultimii ani, între cele douăorganizaţii asistăm la un fel de diviziune a preocupărilor, Consiliul ocupându-se maiales cu reglementarea cooperării vizând ocrotirea şi conservarea naturii, iar Uniunea cucea referitoare la prevenirea şi combaterea poluărilor.

Actele normative ale Uniunii Europene în materie de mediu constituie astăzi un punct de referinţă pentru numeroase state şi reprezintă un model concret de colaboraresupranaţională încununată de succes.

Necesitatea implementării de noi dispoziţii legislative este totuşi necesară pentrua fixa nivelul de norme şi proceduri în domeniul protecţiei mediului, pentru a pune înaplicare angajamentele internaţionale şi pentru a asigura integritatea pieţei unice. Inviitorul apropiat, regulile şi normele vor fi completate prin instrumente economice şireglementări însoţitoare orizontale relative la poluare.14

Toate aceste evoluţii au condus la realizarea unui fascicul specific dereglementări şi chiar a unei noi discipline ştiinţifice: dreptul european al mediului.

Dreptul european al mediului este acea ramură în sistemul european ceînmănunchează normele juridice ce reglementează relaţiile sociale dintre persoane fizicesi juridice în legătură cu protecţia mediului.

Dreptul european al mediului este format din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţăde natură - ca element vital şi suport al vieţii - în procesul conservării şi dezvoltării în14 A se vedea Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Volumul II, Editura Economică,Bucureşti, 1998, pag. 225 şi urm.

5



scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor mediului - naturale şi artificiale- precum şi relaţiile legate de conservarea lor, care presupune protecţie şi ameliorare.Din definiţie putem trage următoarele concluzii:

- este o ramură distinctă, autonomă în sistemul dreptului;- este formată din norme juridice necuprinse în alte ramuri de drept,

prezentând trăsături comune care le leagă între ele;- aceste norme juridice reglementează o categorie distinctă de relaţii socialenăscute în procesul complex al prevenirii poluării, refacerii mediului poluat,dezvoltării condiţiilor de mediu şi sancţionarea faptelor de poluare a mediului şiîncălcare a normelor dreptului european al mediului.

Obiectul dreptului mediului este circumscris în legislaţia mediului, în O.U. privind protecţia mediului nr. 195/2005, modificată şi completată.

Astfel, în art. 1 se stabileşte că "Obiectul prezentei legi îl constituiereglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii". Obiectuldreptului mediului îl formează relaţiile sociale privitoare la protecţia mediului şi

folosirea resurselor naturale.În concluzie, dreptul european al mediului reglementează următoarele patrucategorii de relaţii sociale:

- relaţii privitoare la prevenirea consecinţelor păgubitoare, ce exprimă latura cuadevărat preventivă a dreptului mediului;

- relaţii privitoare tot la prevenire, deoarece astfel se poate împiedica producerea altor pagube;

- relaţii menite să contribuie la stabilirea corectă a răspunderilor juridice şidacă este posibil la refacerea situaţiei anterioare poluării prin folosirea unor mijloace juridice de represie şi reparaţie care, aplicate corect, pot duce la evitarea altor consecinţe negative privitoare la mediu;

- relaţii sociale ce au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de mediu sub oriceformă.Cadrul general privind protecţia mediului în România este dat de O.U. nr.

195/2005 modificată şi completată. In baza acestei legi au fost elaborate legi specifice precum Legea apelor nr. 107/1996 modificată şi completată, Ordonanţa Guvernului nr.78/2000 privind aprobarea Ordonanţei nr. 33/1995 privind măsurile pentru colectarea,recircularea şi reintroducerea în circuitul productiv a deşeurilor reutilizabile.

Pentru aplicarea O. privind protecţia mediului nr. 195/2005, modificată şicompletată, şi a Legii apelor nr. 107/1996, au fost elaborate o serie de hotărâri aleGuvernului şi ordine ale Ministrului, ce pot fi clasificate astfel:

- reglementări necesare pentru organizarea şi funcţionarea instituţiilor responsabilecu aplicarea şi controlul aplicării legislaţiei specifice;

- reglementări privind procedurile de aplicare a celor două legi. Obiectivul Legii privind protecţia mediului este reglementarea protecţiei mediului pe baza principiilor şi elementelor strategice privind dezvoltarea durabilă a societăţii.Principii generale şi elemente strategice:

-precauţia în luarea deciziilor;-prevenirea riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;-conservarea biodiversităţii şi a ecosistemelor;-„poluatorul plăteşte";

6



-înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătateaoamenilor;

-crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;-utilizarea durabilă;-menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;

- crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.În prezent se constată o serie de probleme ale mediului apărute ca urmare a ponderiiconsiderabile a industriilor puternic poluante, utilizării masive a surselor de energie bazate pe consumul de cărbune şi petrol, primitivismului echipamentelor şi materialelor, acesteafiind caracteristici ale unor structuri industriale deosebit de nocive pentru natură.Poluarea apelor (subterane şi de suprafaţă), a aerului, deşeurile, inclusiv cele toxice ş.a.,se adaugă marilor şi dificilelor probleme ale tranziţiei spre economia de piaţă, ori leagravează în mod considerabil.

Adoptarea noilor strategii şi politici, precum şi priorităţile, depind în maremăsură de fiecare ţară în parte, dar şi de conjunctura economică şi politică internă, cât şide cadrul asistenţei şi ajutorului internaţional.

Un rol deosebit îl are, din acesta perspectivă, apropierea şi armonizareanormelor şi reglementărilor în materie de mediu existente şi aplicabile în estul şi vestulcontinentului şi aceasta cu atât mai mult cu cât acest lucru este dorit de ambele părţi. Dealtfel, documentele Uniunii Europene identifică cel puţin trei factori care concură la promovarea acestei armonizări.

În acest context, din punct de vedere politic, numeroase state central şi est-europene, inclusiv România, şi-au manifestat dorinţa de a adera la Europa comunitară. Aşase face că armonizarea legislaţiei lor cu normele şi standardele Uniunii Europenereprezintă elementul motor al procesului de transformare a acestora. Totodată,Uniunea Europeană şi-a definit clar problemele-cheie şi perioadele în colaborare cuţările vizate.15 De exemplu, acordurile de asociere (Association Agreements) încheiatecu şase state est-europene cuprind angajamente directe şi pozitive inclusiv pentrudomeniul mediului.

Concomitent, evoluţia raporturilor dintre fostele ţări comuniste relevăemergenţa unei armonizări regionale, al cărei scop este acela de a menţine şi dezvoltaformele de cooperare, în special economică, între acestea. Totuşi, în acest context îşi facloc, din ce în ce mai mult, şi măsurile vizând protecţia mediului şi conservarea naturii.Astfel, se poate vorbi de o evoluţie a politicii, care, acompaniată de valul ecologistcunoscut de această regiune în ultimii ani, stimulează preocupările de aliniere lanormele OCDE în materie.

La nivel comunitar trebuie sa se instituie un sistem legislativ diferit de la ţară la

ţară şi în funcţie de particularităţile fiecărui stat în parte. Există chiar o tendinţă ca înţările din zonă să se instaureze un cadru legislativ relativ complex, deosebit de variabilde la o ţară la alta şi diferit considerabil de cel al OCDE.

Astfel amplificate, normele în materie de protecţie şi mediu devin o condiţienecesară pentru a convinge investitorii şi partenerii comerciali potenţiali că produsele din

15 A se vedea Ion Grigore Sion, Ecologie şi drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1990, pag. 32 şi urm.;

7



Est răspund parametrilor ţărilor lor. Iar această exigenţă sporită ar garanta deci accesul la pieţele occidentale.

În prezent, la nivelul continentului, numeroase puncte nevralgice în ceea ce priveşte activitatea de protecţie a mediului, precum contaminarea apelor transfrontaliere şi poluarea crescândă a aerului, care se anunţă ca priorităţi absolute. În

acest sens există la ora actuală numeroase proiecte de colaborare între state pentru protecţia componentelor mediului acvatic (Dunărea, Marea Neagră, Marea Baltică).Folosirea unor tehnologii mai curate şi asanarea activităţii economice

angajează, de asemenea, aceste ţări pe calea în care armonizarea se impune ca ostrategie posibilă şi avantajoasă, însă realizarea acestui deziderat implică costuri foartemari şi chiar imposibil de realizat pentru numeroase state fără un ajutor substanţial dinexterior.

Estimările efectuate de specialişti asupra problemelor ridicate de poluarea16 înaceste regiuni au permis evaluarea costurilor pe care le-ar implica politica de prevenireşi măsurile de epurare, constatându-se astfel cifre intangibile pentru numeroase state.

În raport cu unele calcule efectuate de specialişti, cuantumul total alinvestiţiilor în domeniu, necesare pentru refacerea ecologică a regiunii, s-ar ridica la 100-108 miliarde de EURO, respectiv 1000 de EURO pe cap de locuitor. în privinţaRomâniei, conform unei prime evaluări, costurile aproximării cu legislaţia şi practicilecomunitare privind protecţia mediului s-ar ridica la peste 10 miliarde $ USA. Aceste cifreriscă şi să crească considerabil în următorii ani, dacă nu se adoptă măsuri adecvate deurgenţă.

Pentru o bună implementare a principiilor integrării trebuie să se aibă învedere dezvoltarea unor tehnologii economice durabile, în acelaşi timp asigurându-se ocreştere economică durabilă.

Astfel, aceste ţări trebuie să recurgă la instrumente economice care răspundnevoilor lor specifice, putând interveni eficient în finanţarea şi concretizareaobiectivelor de armonizare şi având importante implicaţii la nivelul competitivităţiirespective a fiecărei ţări şi schimbărilor impuse de reformă. Toate acestea constituie premise favorabile ale integrării ecologice a statelor central şi est europene în UniuneaEuropeană, pe calea armonizării reglementărilor şi normelor în materie, creându-se astfelstandarde continentale unice şi uniforme.

Ca multe alte ţări est-europene, România a moştenit din regimul comunist grave probleme de mediu, cauzate de politica industrială bazată pe productivitate ridicată, carenu a ţinut cont de impactul asupra mediului şi de sănătatea oamenilor. Cele mai grave probleme se întâlnesc în următoarele sectoare: calitatea apei, gestionarea deşeurilor şi poluarea aerului şi a solului. In noul context al negocierilor de aderare a României laUniunea Europeană, alinierea la standardele Uniunii Europene de protecţie a mediuluia devenit o prioritate importantă şi una dintre cele mai mari provocări ale procesului de

aderare. Procesul de aliniere la standardele UE în domeniul protecţiei mediului includedouă componente:

- aproximarea legislativă;

16 A se vedea Mircea Duţu, Ecologie. Filosofia naturală a vieţii, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 57 şi urm.

8



- reforma instituţională care necesită dezvoltarea unui mecanism instituţionalcorespunzător, capabil să aplice şi să monitorizeze implementarea acquis-uluicomunitar.

1. PRINCIPIILE DREPTULUI EUROPEAN AL MEDIULUI

Principiile generale ale dreptului european al mediului sunt idei generale şicomune tuturor normelor dreptului mediului ce călăuzesc conţinutul acestor norme şireflectă ceea ce este esenţial în ele, contribuind astfel la aplicarea lor corectă.

Principiile dreptului mediului pot fi formulate direct în normele acestei ramuri dedrept sau pot fi deduse pe cale de interpretare a acestor reglementări legale.

Obiectul O.U. privind protecţia mediului nr. 195/2005, modificată şi completată, îlconstituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice ce conduc spre o dezvoltare durabilă a societăţii.

Pe lângă principii, O.U. nr. 195/2005 modificată şi completată, stabileşte şielemente strategice de bază care duc spre o dezvoltare durabilă, dar şi spre creareasistemului naţional de monitoring integrat al mediului, utilizare durabilă, menţinerea şiameliorarea mediului, reconstrucţia ecologică etc. Modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt:

- adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;- obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza

iniţială a proiectelor, programelor sau activităţilor;- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de

urbanism;- introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;- rezolvarea pe niveluri de competenţă a problemelor de mediu, în funcţie de

amploarea acestora;- elaborarea de norme şi standarde, armonizarea acestora cu reglementările

internaţionale şi introducerea programelor pentru conformare;- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei

mediului;- instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor

neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor. 5

În anul 1972, la Stockholm, în cadrul Conferinţei O.N.U. pentru mediu, au fostadoptate 26 de principii după care se orientează toate activităţile desfăşurate învederea protecţiei şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.Principiile dreptului mediului au două orientări:

- pe plan internaţional;- pe plan intern.

Pe plan internaţional se are în vedere principiul colaborării între state învederea protejării mediului, al informării, al întrajutorării, al analizei efectelor poluăriidincolo de graniţele unui stat, al consultării cu statul expus poluării, al asigurăriiaccesului egal al locuitorilor altor teritorii la procesul privitor la poluare, al interdicţiei

9



discriminării etc. Principiul bunei conduite ecologice se aplică problemelor transfrontiere şi comerţului internaţional.17

În cadrul procesului de elaborare şi aplicare a reglementărilor europene privind protecţia mediului s-au cristalizat şi se afirmă sub diferite forme o serie de principii generale. Menţionate iniţial în programele periodice de acţiune, acestea şi-au găsit

expresia juridică în prevederile art. 130.R.3 al Tratatului de la Roma, introdus prin ActulUnic din 1987, care le-a conferit o aplicare obligatorie.Astfel, Paragraful 2 al articolului stabileşte că acţiunea Comunităţii în materie

trebuie să se fondeze pe trei principii: acţiunile preventive, corecţia poluării la sursă şi principiul "poluatorul plăteşte. " Desigur, nu este vorba de noi principii, întrucâtacestea fuseseră definite în cel de-al doilea şi al treilea program de acţiune îndomeniul mediului.

Acelaşi articol a stabilit că exigenţele privind protecţia mediului sunt ocomponentă a celorlalte politici ale Comunităţii.

O atare cerinţă a marcat o etapă nouă în dezvoltarea dreptului european almediului. Dimensiunea protecţiei mediului marca acum, în mod obligatoriu, toate politicile comunitare, alături de consacrarea unui domeniu propriu ca atare.

Pe plan intern, abia după 1989 au început să se pună bazele unei legislaţii îndomeniul protecţiei mediului, când a început să se acorde o mai mare importanţă problemelor legate de mediu.

Articolul 3 al OU nr. 195/2005 modificată şi completată subliniază principiile şielementele strategice ce stau la baza acestei legi, în scopul asigurării unei dezvoltăridurabile - care sunt şi principii ale dreptului mediului. Principiile cuprinse în art. 3 sunt,spre exemplu cel al precauţiei în luarea deciziei, principiul prevenirii riscurilor ecologiceşi a producerii daunelor, cel al conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specificecadrului biogeografic natural, principiul "poluatorul plăteşte" etc.Considerăm util să prezentăm în continuare principiile dreptului mediului:

1. Principiul consacrării legislative a protecţiei mediului ca obiectivde interes public major;

2. Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor - prevenirea riscurilor constituie scopul principal, esenţa protecţiei mediului dândraţiune acestei activităţi - sau limitarea efectelor dăunătoare care s-ar putea producedupă ce poluarea a avut loc;

3. Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile pentru protecţia mediului şi alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi centrale cedesfăşoară activităţi în legătură cu protecţia mediului. Precauţia, ca măsură de prudenţă, include prevenirea unui pericol posibil în legătură cu mediul pentru a preveni poluarea, fiind astfel înrudită cu principiul prevenirii poluării;

4. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural. Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre diversitatea dininteriorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor, dintrespecii şi între ecosisteme;

17 A se vedea O.U. privind protecţiei mediului nr. 195/2005, modificată şi completată;

10



5. Principiul "poluatorul plăteşte" exprimă ideea că agentul "poluant",adică persoana care cauzează mediului un prejudiciu, va răspunde indiferent dacăfapta sa este culpabilă sau nu;

6. Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor este o idee călăuzitoaredestul de importantă de care ţin seama toate reglementările care privesc protecţia

factorilor de mediu şi care trebuie avută în vedere în toate împrejurările practice, datăfiind poziţia centrală a omului în mediul său natural şi artificial;7. Principiul realizării şi coordonării activităţii de protecţie a mediului de

către stat exprimă ideea că statul organizează şi realizează întreaga activitate de protecţie a mediului;

8. Principiul bunei vecinătăţi, în dreptul internaţional reflectă obligaţiastatelor de a asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale nutrebuie să cauzeze daune mediului altor state;

9. Principiul cooperării între state în domeniul protecţiei mediului – potrivitPrincipiului 24 din Declaraţia de la Stockholm, problemele internaţionale care sereferă la protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu trebuie să fie abordate în spirit decooperare între toate ţările, pe picior de egalitate.18

Enumerăm în continuare câteva principii ale dreptului internaţional:

a. Suveranitatea statelor şi dreptul lor suveran asupra resurselor naturalevor fi exercitate fără a cauza daune altor state;

b. Un stat care a suferit daune cauzate de alt stat are dreptul la reparaţii;c. Deciziile vizând amenajarea teritoriului şi activităţile cu consecinţe

pentru populaţie şi mediu vor fi luate ţinând cont de ansamblul factorilor de mediu;d. Precauţia, prevenirea daunelor atât cât e posibil , ca ş i ut il izarea

durabilă a resurselor trebuie avute în vedere în procesul dezvoltării;e. Informarea participanţilor, potrivit principiilor subsidiarităţii şi

responsabilităţii partajate, favorizează cooperarea pentru dezvoltare durabilă.

Studiul politicilor şi programelor de acţiune promovate la nivel european înmateria protecţiei mediului relevă afirmarea unor reguli cu valoare de principiu, care dausubstanţă şi consistenţă activităţii Uniunii Europene în domeniu. Multe dintre elementeleacestora au cunoscut o recunoaştere juridică fără ca, prin aceasta, să se substituie principiilor generale ale dreptului european al mediului. Ele rămân mai departe preponderent norme de conduită politică a statelor membre ale UE, cu toate consecinţelecare decurg de aici (la nivelul obligativităţii, naturii sancţiunilor în caz de nerespectareş.a.). Cu toate acestea, principiile exprimate în documentele politice ale UE contribuie la precizarea şi dezvoltarea semnificaţiilor reglementărilor juridice comunitare existente şi laafirmarea regulilor dreptului european.

Astfel, cunoaşterea lor contribuie la o mai bună înţelegere, interpretare şi

aplicare a dreptului european existent şi a perspectivelor sale de dezvoltare.Principiul promovării nivelului de acţiune cel mai adecvat (principiulsubsidiarităţii).

A fost exprimat pentru prima dată în Programul de acţiune lansat în 1973.Principiul se bazează pe ideea că statele membre rămân responsabile pentru politica lor în domeniul mediului şi, în consecinţă, nu numai că orice intervenţie comunitară nouă

18 A se vedea Ernest Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 55 şi urm.

11



presupune justificarea oportunităţii sale, dar şi că numai acţiunile eficace la nivel,comunitar trebuie exercitate la acest nivel.

Principiul prezervării, protecţiei şi conservării calităţii mediuluiA fost şi el enunţat îndă din 1973, când s-a constatat că a preveni este mult mai

bine decât a reduce, ori repara prejudiciile ecologice. Documentele de politică

comunitară l-au dezvoltat şi îmbogăţit progresiv mai ales sub aspectul conţinutului cuelemente precum: corectarea, cu prioritate la sursă, a atingerilor aduse mediului;luarea în calcul a imperativului conservării "cât mai în amonte posibil în procesul deconcepere şi de decizie al dezvoltării economice" (al treilea program de acţiune, cap. 9),în special prin evaluarea incidenţelor posibile; un mai bun acces al tuturor părţilor interesate, inclusiv al publicului, la informaţii şi cunoştinţe; integrarea protecţieimediului ca o componentă majoră a celorlalte politici promovate de UE. In acestcontext, un alt obiectiv îl constituie protecţia sănătăţii persoanelor, precum şiutilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.

Principiul „poluatorul plăteşte " Reprezintă un mijloc decisiv pentru a stimula poluatorii în a reduce impactul

ecologic al activităţii lor, principiul a fost promovat pe larg în cadrul politicilor europene, mai ales pornindu-se de la faptul că "un regim bazat pe acest principiu esteindispensabil pentru a evita distorsiunile concurenţei" (Program III, cap. 12). Aplicarea în practică a acestui principiu poate îmbrăca mai multe forme: instituirea denorme antipoluante, utilizarea unei fiscalităţi incitative ş.a. Unii specialişti consideră că industriaşii care poluează nu vor schimba, în mod necesar, în urma aplicării unor asemenea măsuri, procedeele de fabricaţie şi preconizează înlocuirea principiului"poluatorul plăteşte" cu altul: "prevenirea poluării plătite ".

Principiul abordării globale Formulat în cadrul celui de-al treilea Program comunitar de acţiune, acest

principiu exprimă nevoia de a nu se "compartimenta" excesiv măsurile de reducere şi prevenire a poluării preconizate la nivelul "celor 15". Se porneşte de la existenţadiscurilor de transfer al poluării de la un mediu la altul şi, ca atare, numai oabordare globală poate asigura o acţiune şi un control eficace.

Stabilirea de norme ecologice mai stricte în cadrul realizării marii pieţeinterioare europene

Este vorba, din acest punct de vedere, de un imperativ atât ecologic, cât şieconomic: pentru a fi competitivă pe plan mondial, industria europeană trebuie să seadapteze cererii crescânde de norme mai severe şi de produse nepoluante. Se adaugăfaptul că fabricarea de produse axate pe calitate presupune investiţii care trebuie să aibăefecte benefice asupra forţei de muncă. Asprirea normelor europene asupra gazului deeşapament constituie o ilustrare a acestei politici.

Acest aspect este deja semnificativ în cadrul politicilor comunitare. Astfel, Banca

Europeană de Investiţii (BEI) acordă împrumuturi pentru realizarea de instalaţii de tratarea deşeurilor, staţii de epurare, proiecte de ameliorare a calităţii apelor şi de reducere a poluării atmosferice ori sonore etc, proiectelor în favoarea mediului.

Alte finanţări ale BEI pentru tehnologii de vârf, ale dezvoltării regionale orienergiei au frecvent efecte pozitive asupra mediului. In ţările mediteraneene BEIcooperează, între altele, cu Banca Mondială, pentru a stimula finanţarea. Multeajutoare din partea Fondului European de Dezvoltare Regională au urmărit scopuri şi au promovat numeroase programe speciale.

12



Programul ACE permite Comisiei să acorde, din 1984, o susţinere financiară pentru acţiunile comunitare în materie de mediu care se răsfrâng asupra dezvoltării detehnologii proprii, valorizării deşeurilor ori conservări biotipurilor importanţi. Un program special, denumit Medspa, este consacrat ameliorării mediului medite-raneean.

Crearea Fondului European al Mediului conferă noi dimensiuni comunitare înmaterie.Folosirea unei game largi de strategii de prevenire şi control al poluării,

diversitatea şi complexitatea problemelor, impun folosirea unor metode foarte variate.Putem distinge, în acest sens, strategii axate pe sursa poluării, asupra substanţei poluante ori mediilor, precum şi de contramăsuri definind norme de produs, valori limităde emisie, obiective de calitate a mediului ori măsuri de stimulare economică precumredevenţele ori sistemele de accize. Această diversificare nu trebuie să ignore necesitateaunei coordonări a acţiunilor sectoriale pentru a evita transferurile de poluare care pot,uneori , antrena măsuri foarte precise.

Elaborarea şi aplicarea normelor juridice europenePentru realizarea obiectivelor politicilor lor ecologice, instanţele comunitare au

elaborat peste 300 de texte care cuprind reglementări diverse privind lupta împotriva poluării, a contaminării, pentru ameliorarea gestiunii spaţiilor naturale, mediului şiresurselor naturale.

Este un adevăr de necontestat faptul că poluarea nu cunoaşte frontiere. Mase deaer poluant şi deşeurile toxice circulă de-a lungul întregii Europe, în timp ce numeroaselacuri şi cursuri de ape sunt împărţite între mai multe state.19

Astfel, Uniunea Europeană apare ca un cadru propice rezolvării multiplelor probleme semnalate. Structura vest-europeană se situează într-o poziţie favorabilăintermediară, între cadrul naţional, frecvent prea strâmt, şi cadrul mondial lipsit de forţade constrângere, în care acţiunea comună a celor cincisprezece se exprimă printr-o singurăvoce în problemele cheie ale zonei.

Aplicarea de politici ecologice20 divergente în diferitele state membre aleComunităţii ar putea da naştere la decalaje calitative între condiţiile de viaţă şi demuncă ale cetăţenilor ţărilor respective. Ea poate, de asemenea, să antrenezedisparităţi de ordin economic care să afecteze buna funcţionare a pieţei comune.

Definirea unor norme naţionale diferite ar împiedica libera circulaţie a produselor între ţările membre, în timp ce impunerea de sarcini inegale întreprinderilor creează distorsiuni de concurenţă. De aici rezultă interesul economic al unei politicicomune, în special în contextul înfăptuirii pieţei unice după 1992.

Astfel, se pune problema evaluării şi prevenirii eventualelor efecte negative asupramediului, a pieţei interioare comunitare europene. Toate aceste probleme şi-au găsit sautrebuie să-şi găsească în viitor soluţii juridice adecvate, mai ales la nivel comunitar.

După Conferinţa de la Stockholm din 1972 şi până în prezent politicacomunitară în materie de mediu a progresat deosebit de mult. Chiar dacă au mai rămas

19 A s e v e d e a M i h a i B e r e a , o p . c i t . , p a g . 2 3 ;20 Reprezintă acea parte a politicii "generale" ce exprimă activitatea complexă care leagă pe oameni,agenţi economici şi organe de stat competente, întreaga colectivitate a societăţii în domeniul protecţieimediului; exprimă concepţia care trebuie să guverneze activitatea legiuitorului, a tuturor celor ceorganizează şi conduc, potrivit legii, lupta împotriva poluării mediului, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.

13



încă lacune de acoperit şi domenii de dezvoltat, în cursul celor aproape două decenii şi jumătate de politică ecologică în cadrul UE au fost adoptate, sub impulsul acestor preocupări tot mai intense, numeroase reglementări privind mediul (regulamente,directive, decizii, recomandări) în vederea prevenirii şi combaterii poluărilor, limitării pagubelor şi pierderilor cauzate mediului şi rectificării abuzurilor din trecut.

Astfel, Uniunea Europeană a participat la elaborarea şi a semnat numeroaseconvenţii internaţionale, s-a implicat în realizarea diverselor măsuri întreprinse la nivelregional şi global în vederea rezolvării problemelor comune ale protecţiei mediului;datorită programelor proprii de cercetare, acţiunea comunitară în domeniu se bazează pedate tehnice şi ştiinţifice adecvate şi se bucură de fonduri financiare din ce în ce maiconsistente.

Tratatul de la Maastricht a completat lista obiectivelor şi principiilor politicii îndomeniul mediului a UE, pe de o parte, precizând că Uniunea trebuie să contribuie "la promovarea, în plan internaţional, de măsuri destinate a face faţă problemelor regionaleori planetare ale mediului" iar, pe de alta, specificând că aceasta "vizează un nivel ridicatde protecţie" şi că "e fondată pe principiul precauţiei" după care incertitudinileştiinţifice nu trebuie să servească drept pretext pentru inacţiune.

Tratatul de la Amsterdam din 1997 a amendat misiunea Comunităţii, al cărei scop principal a devenit "promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile aactivităţilor economice". Orientându-se după documentele Conferinţei de la Rio deJaneiro, cel de-al V-lea Program de acţiune insistă pe două idei esenţiale ale strategiei îndomeniul mediului: prima este cea a "parteneriatului", dialogul cu toţi partenerii, publicişi privaţi, şi concertarea activităţii acestora; cea de a doua se referă la creştereanumărului de instrumente de protecţie a mediului (inclusiv prin intensificareamăsurilor de ordin fiscal şi preconizarea unei "fiscalităţi ecologice europene").

Trăsăturile dreptului european al mediuluiCaracteristicile specifice ale Uniunii Europene ca organizaţie de integrare

regională (spre deosebire de organizaţiile internaţionale tradiţionale, care respectă şisuveranitatea statelor) se exprimă şi în planul reglementărilor juridice adoptate.

Dreptul european îşi afirmă plenar autonomia şi trăsăturile sale definitoriiizvorâte din statutul său de a nu fi nici drept internaţional, dar nici drept intern(naţional). El îşi găseşte fundamentul într-un document interstatal, respectiv Tratatul dela Roma, dar şi-a dobândit o deplină autonomie în raport cu dreptul internaţional general,constituind o nouă ordine juridică proprie. Cu toate acestea, toate reglementărileadoptate în cadrul Uniunii trebuie să fie conforme cu tratatele din 1951 şi 1957, aşa cumau fost modificate şi completate prin Actul Unic European, cu Tratatul de la Maastrichtşi Tratatul de la Amsterdam. O altă dimensiune care apropie dreptul european de celinternaţional constă în modul său de formare. Responsabilitatea adoptării deciziilor aparţine Consiliului Uniunii, organism constituit din reprezentanţii statelor membre (câte

un reprezentant din partea fiecărui guvern).Ca atare, statele sunt acelea care se angajează să respecte textele comunitare pe care leadoptă, întocmai ca în cazul normelor juridice internaţionale. Comisia, organexecutiv, are putere de iniţiativă legislativă, în sensul că pregăteşte propunerile pe carele supune Consiliului spre aprobare.

Dreptul european prezintă, în raport cu dreptul internaţional, o serie decaracteristici particulare.

14



Spre deosebire de acesta, el se impune fără nici o procedură de adoptare ori deratificare: statele membre trebuie să-1 integreze în dreptul lor naţional în termenele prevăzute şi să se conformeze prescripţiilor sale. In situaţia în care procedura deadoptare prevede majoritatea calificată, indiferent dacă un stat a votat sau nu pentru unanumit text el este ţinut să se supună prescripţiilor acestuia.

Statele membre ale Uniunii Europene sunt puternic legate prin instituţii şi dreptcomunitar mai mult decât prin orice alte convenţii internaţionale. în acest sens estesemnificativ faptul că art. 5 din Tratat instituie un principiu de fidelitate comunitară,care obligă statele nu numai să ia toate măsurile pentru a asigura executarea legislaţieicomunitare, ci şi să faciliteze UE să-şi îndeplinească misiunea statele trebuie, înconsecinţă, să se abţină de la orice măsuri care ar putea pune în pericol realizareascopurilor Tratatului. Dreptul european se deosebeşte, totodată, şi de drepturilenaţionale; el nu este ţinut de conceptele juridice interne care, frecvent, rămân confuze înraport cu evoluţiile reglementărilor şi jurisprudenţei comunitare. El şi-a creat (sau este pecale să-şi creeze) propria-i terminologie, mai ales în privinţa dreptului mediului. Aşa, deexemplu, circularele prin care statele pun în aplicare directivele în materie de mediu oricompletează măsurile legislative conţin frecvent explicaţii asupra echivalenţelor terminologice dintre noţiunile din dreptul naţional şi cele din reglementarea europeană.21

De asemenea, dreptul european nu este ţinut de moştenirea trecutului ori de povaratradiţiilor; el poate, ca atare, inova fără a bulversa ordinea juridică a statelor membre, dar se fondează pe tradiţiile şi principiile juridice comune ale acestor state. Această evidentăautonomie, atât în raport cu dreptul internaţional, cât şi cu drepturile interne ale statelor membre ale Uniunii Europene, îi conferă dreptului european un accentuat dinamismreflectat cu pregnanţă în ritmul alert al multiplicării şi diversificării reglementărilor adoptate în ultimul timp.

Din punct de vedere practic, aceste caracteristici se exprimă în două regulifundamentale: aplicarea directă a dreptului european şi, respectiv, supremaţia acestuia înraport cu dreptul intern (naţional).

Drepturile cetăţeanului în legislaţia europeanăDincolo de drepturile conferite de dreptul comunitar în contextul instituţiei

fundamentale a drepturilor omului, cetăţenii UE se bucură de două drepturi generale înraport cu legislaţia Uniunii, respectiv:

- dreptul de a depune o plângere oficială în faţa Comisiei europene contra uneiviolări a dreptului comunitar; un atare demers poate da naştere iniţierii de către acestorganism a unei proceduri de infracţiune împotriva unui stat membru;22

- dreptul de a trimite Parlamentului European cereri privind o problemă particulară care intră în competenţa U.E.; aceste cereri sunt examinate de cătrecomisia de petiţii şi, după caz, pot influenţa Parlamentul să deschidă o anchetă, să

procedeze la audieri ori chiar să intenteze o acţiune oficială cu acest subiect.23

Astfel, cetăţenii Uniunii nu pot sesiza direct Curtea de Justiţie decât pentru deciziisau reglementări care îi privesc direct. Şi cum directivele sunt adresate statelor membre,

21 A se vedea Simona Maya Teodoroiu, Răspunderea civilă pentru dauna ecologică, Editura Lumina Lex.Bucureşti, 2001, pag. 230.

22 A se vedea Mircea Duţu, op. cit., pag. 258 şi urm.23 A se vedea Simona Maya Teodoroiu, Răspunderea civilă pentru dauna ecologică, Editura Lumina Lex.Bucureşti, 2001, pag. 232.

15



rezultă că nici cetăţenii şi nici organizaţiile acestora nu pot face opoziţii faţă de ele în faţaCurţii. Totuşi, orice grup de cetăţeni poate avea dreptul de a compărea în faţa Curţii deJustiţie în susţinerea unei părţi din cadrul unui proces în curs, dacă Curtea recunoaşte căgrupul respectiv are un interes legal în cauza respectivă.24

Acest principiu trebuie să fie nuanţat şi mai mult în domeniul mediului. Astfel

practica judiciară naţională a decis că drepturile câştigate nu pot fi repuse în discuţie nicichiar printr-o directivă comunitară. De exemplu, Directiva Seveso din 24 iunie 1982 privind riscurile majore impune industriaşilor o obligaţie de informare atât faţă deadministraţie, cât şi faţă de vecinătate. Totuşi, Curtea de Justiţie a considerat că "în cazulîn care directiva vizează cererea de drepturi pentru particulari, beneficiarii trebuie puşiîn situaţia de a cunoaşte plenitudinea drepturilor lor şi de a se prevala de aceasta în caz denevoie în faţa jurisdicţiilor naţionale." Aşadar, se recunoaşte dreptul particularilor îndomeniul deosebit de sensibil al protecţiei mediului.

Dreptul la un mediu de viaţă sănătosCu toţii preferăm oraşele curate, aerisite, cu multe spaţii verzi şi zgomot redus.

Costurile necesare realizării şi întreţinerii unui astfel de oraş sunt imense, iar resurselenecesare sunt obţinute din activităţi economice, multe dintre ele cu impact negativasupra mediului.25 Dacă luăm în calcul interesele economice ale locuitorilor unuiastfel de oraş şi creşterea în timp a pretenţiilor acestora, vom avea o imagineaproximativă asupra cauzelor reale care ne aduc îngrijorarea. Pretenţiile unoraafectează mediul altora, argumentele invocate de aceştia pun de cele mai multe orioamenii într-o stare jenantă de resemnare. De aceea, adeseori se întâmplă ca un om sărenunţe la drepturile lui elementare în favoarea intereselor altuia.

Afirmăm că dreptul la un mediu sănătos, depoluat fizic şi moral este un dreptelementar al fiecăruia dintre noi. Legislaţia garantează respectarea acestui drept,şcoala oferă, deşi încă prea modest, o educaţie în sensul respectului faţă de mediu şisocietate. În acest context formarea unei conştiinţe ecologice este una dintre marilenecesităţi de rezolvat în societatea noastră.În ultimii 50 de ani drepturile omului si ceva mai târziu mediul au devenit in moduniversal recunoscute ca valori sociale fundamentale. Aproape inevitabil a avut loc oconvergenta între drepturile omului si protecţia mediului26.

Cei care conştientizează problematica mediului se pronunţa pentru înscrierea înconvenţii internaţionale si în Constituţii a acestui drept ca fundamental, atunci si acolounde sunt create condiţii, data fiind însemnătatea sa deosebita: ocrotirea vieţii, a integrităţiifizice si psihice a persoanelor, într-un mediu natural sănătos si armonios.

24 A se vedea Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10

decembrie 1948.25 Mediu = totalitatea factorilor biotici si abiotici ce înconjoară lumea vie, care alcătuiesc biosfera,litosfera si atmosfera, adică totalitatea factorilor naturali si a celor creaţi prin activităţi umane care, instrânsa interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determina condiţiile de viata pentru om si cele dedezvoltare in ansamblu a societăţii;

26 Protecţia mediului = activitate umana conştienta, ştiinţific fundamentata, îndreptată spre realizarea unuiscop concret, constând in prevenirea poluării, menţinerea si îmbunătăţirea condiţiilor de viata pe Pământ;totalitatea acţiunilor menite sa asigure conservarea resurselor naturale si protejarea calităţiicomponentelor mediului, după Dicţionar de protectie a mediului. Prof univ Dr Ernest Lupan, EdituraLumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 178.

16



Timp îndelungat, atenţia omenirii a fost fixata pe nevoile economice-dezvoltare cu orice preţ - încât preocupările pentru mediu, care necesita cheltuielicare apar la început ca neproductive, au fost ignorate. De la Declaraţia Universala aDrepturilor Omului din 1948, până în 1992, numai Raportul intitulat "Viitorul nostrucomun" a menţionat principiul conform căruia toate fiinţele umane au dreptul

fundamental la un mediu suficient pentru asigurarea sănătăţii lor si a bunăstării. Declaraţia Universala a Drepturilor Omului adoptata în 1948 face referire la toatecategoriile de drepturi ale omului; drepturile civile si politice - drepturile omului sicetăţeanului (prima generaţie de drepturi); drepturile economice si sociale (a douageneraţie de drepturi) si drepturile globale si esenţiale - dreptul la viata, pace,dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun alumanităţii (a treia generaţie de drepturi).

Principiile înscrise în Declaraţia universala a drepturilor omului împlinescconţinutul primului alineat: recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor egale si inalienabile constituie fundamentul libertăţii,dreptăţii si păcii m lume. Este vorba de: dreptul la viata, libertate, securitatea persoanei, dreptul la munca, dreptul la odihna si recreaţie, dreptul la un nivel de trai caresa-i asigure sănătatea si bunăstarea lui si familiei sale, dreptul la cetăţenie, dreptulindividului de a se prevala de drepturile si libertăţile fundamentale fara nici un fel dedeosebire de rasa, culoare, sex, limba, religie.27

Baza exercitării acestor drepturi este data de principiul egalităţii oamenilor în fatalegii (toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si drepturi ).28

Relaţia om-mediu nu este formulata anume, dar este cuprinsa cel puţin înconţinutul următoarelor drepturi: dreptul la viata, dreptul la munca, dreptul la odihna sirecreaţie; dreptul la învăţătura, dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sănătatea si bunăstarea lui si familiei sale.

Abia în 1992 în cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro29 a fost recunoscut expres,într-un document internaţional dreptul omului la un mediu protejat în cadrul principiuluinr. 1 .

Deşi, acest document nu are forţa juridica obligatorie, s-a deschis posibilitatea de aintroduce acest drept în legislaţiile naţionale, mai întâi în Constituţiile naţionale, unde aufost deja înscrise menţiuni referitoare la mediu Până în anul 1988 un număr de 14 stateau prevăzut în Constituţii acest drept în formulări diferite: dreptul la un mediu uman,sănătos si ecologic, echilibrat, dreptul la un mediu corespunzător pentru dezvoltarea personalităţii, dreptul la un mediu sănătos, dreptul fundamental la un mediu echilibratsi adecvat existentei vieţii, dreptul de a trai într-un mediu eliberat de contaminare, dreptulla un mediu echilibrat ecologic, bun comun esenţial pentru salvarea calităţii vieţii,dreptul fundamental la un mediu curat, dreptul la un mediu sănătos si favorabil conformnormelor si standardelor stabilite, dreptul la un mediu neprimejdios din punct de vedere

ecologic pentru viata si sănătate, dreptul la un mediu favorabil, informaţii sigure

27 A se vedea Declaraţia Universala a drepturilor omului; (adoptata de Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 septembrie 1948);28 A se vedea Constituţia României, 2003, art. 16 Egalitatea în drepturi.29 În cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro a fost adoptata Declaraţia de principii numita si "CartaPământului ce cuprinde 27 de principii după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane,

precum şi în cele dintre om şi natură, exprimând conceptul de dezvoltare durabilă.

17



despre mediu si compensaţii pentru daunele produse sănătăţii si proprietăţii cauzate dedelictele ecologice.

În toate cazurile, dreptul fundamental la un mediu de viata sănătos este prevăzut cu obligaţii corelative ale statului si persoanelor: îndatorirea de a aparămediul, prevenirea si controlul poluării si a efectelor sale, ca si a formelor de eroziune

susceptibile de a produce daune; dezvoltarea socio-economica armonioasa; exploatarearaţionala a resurselor naturale; dreptul de a acţiona în justiţie în vederea protecţieiîmpotriva degradării mediului; recuperarea mediului degradat; obligaţia de a reparadaunele cauzate independent de suportarea sancţiunilor penale, administrative,fiscale sau judiciare; conservarea, protejarea, repararea si dezvoltarea mediului ca sireconcilierea sa integrala cu dezideratele umane; datoria statului si a cetăţenilor de aameliora mediul si de a preveni poluarea mediului; responsabilitatea statului pentru oriceeste legat de mediu.

Într-o serie de Constituţii ale unor state dreptul la un mediu de viata sănătos este prevăzut în mod expres, în timp ce alte state recunosc implicit, prin recunoaşterea unor îndatoriri ale statului si ale cetăţenilor în constituţii, sau prin considerarea unor altedrepturi fundamentale ca având componente de mediu (dreptul la viata, la sănătate, lasecuritatea persoanei).

Faptul ca numeroase state nu au prevăzut în constituţii dreptul fundamental la unmediu protejat se explica prin dificultatea de a-1 pune în aplicare, adică capacitatea deinformare a cetăţenilor cu privire la situaţia mediului, voinţa de a implica cetăţenii siorganizaţiile neguvernamentale de mediu la luarea deciziilor.30

Oamenii nu pot fi separaţi de mediul lor de viata, iar deteriorarea acestuia are efectasupra lor si asupra drepturilor lor. De aceea, nu este surprinzător ca în 1972 Conferinţa Naţiunilor Unite privind mediul de la Stockholm a făcut legătura între drepturile omului si protecţia mediului în cadrul primului principiu al declaraţiei sale: omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate si la condiţii de viata satisfăcătoare, într-un mediua cărui calitate sa-i permită sa trăiască \n demnitate si bunăstare. El are îndatorirea solemna de a proteja si amelioara mediul pentru generaţiile prezente si viitoare.

Împreună cu dreptul la pace si la dezvoltare, dreptul la un mediu protejat,sănătos formează categoria drepturilor din a 3-a generaţie, după drepturile civile si politice (prima generaţie) si drepturile sociale, economice si culturale (a douageneraţie). Accentul cade mai întâi pe obligaţia statului de a lua masurile necesareasigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor, pe prim plan fiind masurile pentruasigurarea sănătăţii publice.31

Astfel, dreptul la un mediu de viata sănătos a fost formulat pentru prima data.La ora actuala se considera aproape unanim ca este vorba de un drept

procedural, ca în cazul multor drepturi fundamentale ale omului. Nu este vorba de undrept la un mediu abstract, ci dreptul fiecăruia de a proteja mediul în care trăieşte;

include dreptul tuturor indivizilor de a fi informaţi asupra planurilor si proiectelor care potdeteriora mediul, de a participa în procesul care duce la luarea deciziilor, si atunci cândeste necesar de a dispune de mijloacele legale pentru a reface daunele aduse mediului.

30 În conformitate cu Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor si accesul la justiţie in problemele de mediu adoptata pe 25 iunie 1998, cu ocazia celei de a patra ConferinţeMinisteriale, având ca subiect al dezbaterilor "Mediul pentru Europa" si ratificata de România prin Legea nr.86/2000;31 A se vedea Ernest Lupan, Drentul mediului, Editura Lumina L e x , Bucureşti, 2001, pag 27 şi urm.

18



Nucleul acestui sistem este participarea publica, care are la baza informarea.Participarea publica este, deci orice instrument folosit pentru a implica

publicul în luarea deciziilor privind mediul si include dreptul la informare, dreptul la participare si dreptul la accesul în justiţie.32

Conform art. 35 din Constituţia României statul recunoaşte dreptul oricărei

persoane la un mediu sănătos si echilibrat ecologic, asigurând în acelaşi timp cadrullegislativ necesar exercitării acestui drept, dar fiind menţionata si obligaţia tuturor persoanelor fizice si juridice de a proteja mediul si de a participa la ameliorareacalităţii acestuia..

Constituţia României nu conţine expres reglementari privind dreptul de a apela la justiţie în probleme de mediu, dar acest drept reiese din conţinutul p.l al art. 21 dinConstituţie (accesul liber la justiţie), care prevede ca orice persoana are dreptul lasatisfacţia efectiva din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor careviolează drepturile, libertăţile si interesele sale legitime. Iar alin. 2 din acelaşi articol prevede ca nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.

Natura acestui drept are consecinţe practice, căci daca este un dreptfundamental consecinţele sunt altele fata de situaţia daca este un drept subiectiv,reprezentat de Constituţie implicit.

Este necesara recunoaşterea unanima si garantarea dreptului fundamental alomului la un mediu sănătos si echilibrat deoarece acesta reprezintă nu numai o premiza a existentei celorlalte drepturi, dar poate determina si o îmbogăţire a acestora, prin apariţia altora noi.

Dreptul la un mediu de viata sănătos trebuie asociat cu noţiunea de solidaritate siresponsabilitate comuna; acest drept pune accent pe cooperarea internaţionala si pecreşterea rolului organizaţiilor internaţionale. Astfel, putem desprinde douadimensiuni ale acestui drept, respective una individuala ce presupune dreptul fiecăruiindivid la prevenirea poluării, dreptul la asistenta în caz de calamităţi naturale sau provocate de om, accesul la resurse de apa si hrana adecvate, dreptul la un mediu demunca adecvat si o dimensiune colectiva ce implica obligaţia statelor de a coopera învederea prevenirii si combaterii fenomenului poluării, repararea daunelor adusemediului, protejarea mediului.33

Omul, în strânsa legătura cu natura reprezintă valoarea suprema ce trebuieocrotita, astfel este necesara recunoaşterea unanima si garantarea dreptuluifundamental la un mediu sănătos.

Astfel, conform O.U. nr. 195/2005 modificata si completata.: Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop:

a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului;

b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;

c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,legislaţiei si a normelor de mediu, eliberarea acordurilor si a autorizaţiilor de mediu,

inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului si de urbanism;

32 A se vedea Convenţia de la Aarhus cu privire la accesul publicului la informaţiile de mediu.33 A se vedea Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL,Bucureşti, 1996.

19



d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui

prejudiciu direct sau indirect;

e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.Conform acestei legi, protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor

administraţiei publice centrale si locale, precum si a tuturor persoanelor fizice si juridice.Pentru înţelegerea expresiei "dreptul la un mediu sănătos" trebuie pornit de la

definiţia noţiunii de mediu , respectiv totalitatea factorilor biotici si abiotici ceînconjoară lumea vie, ce alcătuiesc biosfera, litosfera si atmosfera, adică totalitateafactorilor naturali si a celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsa interacţiune,influenţează echilibrul ecologic si determina în acelaşi timp condiţiile de viata pentru om,dar si cele de dezvoltare în ansamblu a societăţii umane.34

Potrivit O.U. nr. 195/2005 modificata si completata noţiunea de "mediu" estedefinita astfel: ansamblul de condiţii si elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul si subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice si anorganice, precum si

fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior,inclusiv valorile materiale si spirituale; termenul de "sănătos" se refera la un mediunepoluat favorabil unei dezvoltări normale a oamenilor.

Astfel dreptul fundamental al omului la un mediu de viata sănătos presupunedreptul de a trai într-un mediu nepoluat, neviciat de numeroşi factori ce pot afectastarea de sănătate a individului, dreptul la asistenta în caz de calamităţi naturale sauaccidente produse de om, dreptul de a beneficia de binefacerile naturii, dar si aresurselor acesteia, respectiv apa si hrana, dreptul la un mediu de munca sănătos, dar înacelaşi timp pentru a beneficia în bune condiţii de aceste drepturi omul are si o seriede obligaţii referitoare la protecţia mediului, prevenirea degradării mediului, exploatareaîn mod raţional a tuturor resurselor mediului deoarece toate sunt limitate si trebuieavute în vedere principiile dezvoltării durabile, = dezvoltarea care corespundenecesităţilor prezentului fara a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a lesatisface pe ale lor.

Conform Convenţiei de la Aarhus cu privire la accesul publicului lainformaţiile de mediu se impune o participare activa a publicului la elaborarea siaplicarea deciziilor de mediu, dar si la stabilirea de proceduri administrative si judiciare pentru prejudiciile de mediu.

Dreptul la un mediu de viata sănătos cuprinde doua dimensiuni, unaindividuala, respectiv dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, repararea pagubelor conform principiului "poluatorul plăteşte" si una colectiva, ce implicastatele la cooperare în domeniul protecţiei mediului, prevenirii si combaterii poluării lanivel regional si internaţional.35

În literatura juridica de specialitate exista o serie de divergente în ceea ce priveşte titularul dreptului la un mediu de viata sănătos, respectiv daca se poate vorbi deun drept al individului sau de un drept al naturii. Potrivit O.U. nr. 195/2005,modificata si completata acest drept aparţine individului. Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu de viata sănătos.

34 A se vedea Marilena Uliescu, Dreptul mediului înconjurator, Editura Fundaţiei "România de Mâine"Bucureşti. 1998. pag. 50 si urm..

35 A se vedea Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat, Vol. I, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag. 323.

20



În concluzie, dreptul la un mediu sănătos nu trebuie doar afirmat, ci întărit cumăsuri practice care să ofere cetăţeanului siguranţă şi încredere. Cine altcineva poate săse opună intereselor economice ale celor puternici care aduc prejudicii asupra mediului,dacă nu instituţiile statului reprezentând interesele generale ale cetăţenilor. Pentru aceastaautorităţile trebuie să dezvolte mecanisme practice prin care să se dea posibilitatea

tuturor celor afectaţi să-şi spună cuvântul. încercările timide de pânăacum ale instituţiilor statului nu au făcut decât să adâncească disperarea celor care auavut curajul să adreseze o anumită problemă legată de sănătatea mediului.

Toţi dorim să trăim mai bine, pe toţi ne frământă interese personale care de multe orine pun în situaţia de a face compromisuri. Nu este însă acelaşi lucru să-ţi asumirăspunderea de a lua decizii pentru comunitate sau să te afli în postura celui careaşteaptă ca aceste decizii să-1 reprezinte. în practică cea mai bună cale este dialogul,colaborarea. Nimeni nu va garanta asigurarea unui mediu sănătos cetăţenilor fără a aveao deschidere spre dialogul cu publicul.

Responsabilitatea pentru drepturile omului"Deşi s-ar putea argumenta că drepturile de bază ale omului includ dreptul de a fi liber

de sărăcie, de a avea un adăpost şi de a beneficia de o asistenţă medicală când are nevoie,eu cred că ar trebui să reţinem termenul pe un plan mai înalt; drepturile omului săcuprindă ceva mai esenţial pentru demnitatea omului decît simţământul unui stomag gol.Poate aceasta este esenţa termenului; drepturile omului lipsesc în orice societate undeunui individ oarecare îi este negată simpla demnitate, elementară, datorată unei fiinţeumane. Această demnitate cuprinde dreptul la libertate: libertatea de frică, libertatea de acălători, libertatea de opresiune. Fără acestea omul este mai puţin decât uman, el începe săacţioneze ca un animal hăituit, reacţionând în mod distorsionat prin căi inumane,transferând altora suferinţa inumanităţii şi jefuind pe alţii de vocaţia demnităţii lor. Nicăieri acest lucru nu este mai evident decât la acele naţiuni unde vedem popoare

băştinaşe întorcându-se unul împotriva celuilalt, într-un feroce "tribalism". Aceasta se

vădeşte în situaţiile în care o grupare, un clan, un "trib" se întoarce împotriva altuia într-oîncercare de a controla bogăţia, resursele, puterea.. .Noi ne străduim să înţelegemgradul de teroare pe care vecinii şi concetăţenii să-1 provoace — şi îl provoacă — uniicelorlalţi...; poate noi ne aşteptăm la ură între străini dar nu între popoare care au trăitîmpreună, care au avut aceeaşi naţionalitate, care păreau asemănătoare, împărtăşeauaceeaşi limbă şi trăsături. Abuzurile drepturilor omului impuse altor membri ai aceluiaşigrup, poartă un grad de viciozitate care nu s-a mai întâlnit în războaiele unei naţiuniîmpotriva alteia şi, poate este aceasta, ceea ce îi deposedează de demnitatea lor atât peopresori cât şi pe cei oprimaţi.

Cel mai recent, experţi care studiază astfel de probleme au legat mult dinaceastă oroare interetnică de suprapopulaţie şi apoi de sărăcia ... pământului,

alimentaţiei, resurselor. Orice fiinţă vie va lupta atunci când există locuinţă, hrană, protecţie numai pentru unu şi fiecare doreşte să fie el acel "unu". In sfârşit, poate oricegrup va subjuga un altul când supravieţuirea solicită controlul resurselor, pământului,spaţiului crucial pentru viaţă. Nici demnitatea, nici umanitatea omului nu pot fi asiguratecând toţi se luptă pentru o existenţă într-o lume care se reduce, cu resurse care seîngustează. Şi nimănui, sau poate câtorva, li se va acorda "drepturile de bază ale omului", când ura şi oprimarea sunt prescrise de ţări suprapopulate cu atâta indiferenţă încât

21



libertatea şi demnitatea sunt negate tuturor, cu excepţia celor care reuşesc săsupravieţuiască prin opresiune şi eliminarea tuturor celorlalţi.Concluzia rezultată din această relatare este că omul poate fi cauza care duce lasănătate şi tot omul este distrugătorul (nimicitorul) ei ".

Conceptul de dezvoltare durabilăDezvoltarea durabilă nu este un concept nou, ci este cea mai recentă exprimare a uneietici foarte vechi, care implică relaţiile oamenilor cu mediul şi responsabilităţilegeneraţiilor prezente faţă de generaţiile viitoare.

Pentru ca o comunitate să fie într-adevar durabilă trebuie să adopte o abordare în treidirecţii care ia în considerare resursele economice ale mediului şi pe cele culturale,nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen lung.

În 1992, în cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro, 170 de state, printre care şiRomânia au recunoscut în mod unanim şi au căzut de acord asupra nevoii urgente de aadopta o strategie globală pentru secolul următor, denumită Agenda 21, a căreiopţiune să fie aplicarea principiilor dezvoltării durabile.

Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între douăaspiraţii umane :• necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale;• protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului, ca singură cale pentru

bunăstarea atât a generaţiilor prezente cat şi a celor viitoare.Conform prevederilor stabilite în cadrul conferinţei de Rio, fiecare autoritate

locală are obligaţia de a elabora propria strategie locală de dezvoltare durabilă.Agenda 21 este procesul prin care autorităţile locale lucrează în parteneriat cu

toate sectoarele comunităţii locale, punând accentul pe participarea comunităţii şi pedemocraţia locală lărgită, oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale,economice şi de mediu. Ea trebuie să conducă la definirea de obiective, politici şi acţiunila nivel local.

Agenda 21 recunoaşte că autorităţile locale au de jucat un rol crucial îndezvoltarea durabilă deoarece :

• reprezintă comunitatea locală şi lucrează în numele ei; au un rol planificator important;

• desfăşoară, deleagă sau influenţează multe din seviciile de caredepinde calitatea vieţii;

• administrează sau posedă părţi importante din mediul construit saunatural;

• pot influenţa prin sfaturi, informaţii, educaţie ;• pot cataliza parteneriate cu alte organizaţii;

Pornind de la prevederile Conferinţei de la Rio, în iulie 1990 guvernul României aadoptat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, realizată în cadrulProgramului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), de către un grup de lucru alGuvernului, asistat de Centrul Naţional de Dezvoltare Durabilă.

Dezvoltarea durabilă este o strategie prin care comunităţile caută căi de dezvoltareeconomică, beneficiind de asemenea de mediul local sau care să aducă beneficii vieţii. Adevenit un ghid important pentru multe comunităţi care au descoperit că modurile deinterpretare tradiţionale de planificare şi dezvoltare, creează mai mult decât rezolvă

22



probleme de mediu sau sociale. Acolo unde interpretările tradiţionale pot conduce laaglomerare, extindere, poluare şi consumul excesiv de resurse, dezvoltarea durabilă oferăsoluţii reale şi de durată care ne consolidează viitorul.

Dezvoltarea durabilă oferă un cadru prin care comunităţile pot folosi în modeficient resursele, crea infrastructuri eficiente, proteja şi îmbunătăţi calitatea vieţii, crea

noi activităţi comerciale care să le consolideze economia. Ne poate ajuta să creamcomunităţi sănătoase care să poată susţine atât noua generaţie, cat şi pe cele careurmează.

Dezvoltarea durabila este o strategie prin care comunităţile caută cai de dezvoltareeconomica, beneficiind de asemenea de mediul local sau care sa aducă beneficiicalităţii vieţii. A devenit un ghid important pentru multe comunităţi care au descoperit camodurile de interpretare tradiţionale de planificare si dezvoltare creează, mai mult decâtrezolva, probleme de mediu sau sociale. Acolo unde interpretările tradiţionale potconduce la aglomerare,extindere, poluare si consumul excesiv de resurse, dezvoltareadurabila oferă soluţii reale si de durata care ne consolidează viitorul.

Dezvoltarea durabila nu este un concept nou. Este cea mai recenta exprimare a uneietici foarte vechi, care implica relaţiile oamenilor cu mediul, si responsabilităţilegeneraţiilor actuale fata de generaţiile viitoare. Ca o comunitate sa fie intr-adevar durabila trebuie sa adopte o abordare in trei direcţii care ia in considerare resurseleeconomice, ale mediului si cele culturale. Comunităţile tretjuie sa ia in considerare acestenecesitaţi nu numai pe termen scurt, ci si pe termen lung.

Punctul de concentrare si mărimea eforturilor durabilităţii depind de condiţiilelocale, inclusiv de resurse, acţiuni politice, individuale si de trasaturile remarcabile alecomunităţii. Demersurile pentru susţinerea comunităţilor au fost aplicate chestiunilor privind expansiunea urbana, inner-city si redezvoltarea terenurilor brune, dezvoltarea si progresul economic, conducerea (administrarea) ecosistemului, agriculturii, biodiversităţii, clădiri ecologice, conservarea energiei, watershed management, si prevenirea poluării.Multe dintre aceste chestiuni si alte asemenea probleme alecomunităţii nu pot fi abordate cu uşurinţa prin moduri sau elemnte tradiţionale insocietatea noastră.

Durabilitatea este doctrina de urgenta prin care dezvoltarea si progresul economictrebuie sa aibă loc si sa se menţină de-a lungul timpului, in limitele stabilite deecologie in sensul cel mai larg- prin interdependenta fiinţelor umane si slujbelor lor, biosferei si legilor fizicii si chimiei care o guvernează... Rezulta ca protecţia mediului sidezvoltarea economica sunt intr-adevar procese antagonice" - William D.Ruckelshaus, "Toward a Sustainable World," Scientific American, September 1989.

Cuvântul durabil (de susţinere) are rădăcini in limba latina, subtenir insemnand "astăvili/retine" sau "a sprijini de jos". O comunitate trebuie sa fie sprijinita de jos-decătre locuitorii actuali si viitori. Unele locuri, prin combinarea specifica a

caracteristicilor fizice, culturale si poate spirituale, inspira oamenii sa aibă grij decomunitatea lor. Acestea sunt locurile in care durabilitatea are cele mai mari şanse deexistenta (menţinere) - Muscoe Martin, "A Sustainable Community Profile," fromPlaces, Winter 1995.

Dezvoltarea durabilă corespunde cerinţelor prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.36

36 Comisia Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător şi Dezvoltare.

23



Prin urmare, pot spune ca Pământul aparţine fiecărei generaţii pe durataexistenţei sale, care i se cuvine pe deplin şi în întregime, nici o generaţie nu poate facedatorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existenţe.37

Durabilitatea se refera la capacitatea unei societăţi, ecosistem sau oriceasemenea sistem existent de a funcţiona continuu într-un viitor nedefinit fără a ajunge la

epuizarea resurselor cheie.

38

Durabilitatea este doctrina de urgenţă prin care dezvoltarea şi progresuleconomic trebuie să aibă loc şi să se menţină de-a lungul timpului, în limitele stabilite deecologie în sensul cel mai larg prin interdependenţa fiinţelor umane şi slujbele lor,

biosferei şi legilor fizicii şi chimiei care o guvernează. Rezultă că protecţia mediului şidezvoltarea economică sunt într-adevăr procese antagonice.39

Dezvoltarea durabilă a fost conceptul novator de dezvoltare, urmând ca, de la planul general şi teoretic de dezvoltare, să fie găsite soluţiile de particularizare aleacestuia pe domenii de activitate, concomitent cu măsurile potrivite de realizare practică a principiilor conceptului.

Dezvoltarea durabila oferă un cadru prin care comunităţile pot folosi in modeficient resursele, crea infrastructuri eficiente, proteja si imbunatati calitatea vieţii, creanoi activităţi comerciale care sa le consolideze economia. Ne poate ajuta sa creamcomunităţi sănătoase care sa poată susţine atât noua noastră generaţie, cat si pe cele careurmează.

Dezvoltarea durabila este o strategie prin care comunităţile caută cai dedezvoltare economica, beneficiind de asemenea de mediul local sau care sa aducă beneficii calităţii vieţii. A devenit un ghid important pentru multe comunităţi care audescoperit ca modurile de interpretare tradiţionale de planificare si dezvoltare creează, maimult decât rezolva, probleme de mediu sau sociale. Acolo unde interpretările tradiţionale pot conduce la aglomerare,extindere, poluare si consumul excesiv de resurse,dezvoltarea durabila oferă soluţii reale si de durata care ne consolidează viitorul.

Managementul ecologic are un principiu confirmat, prevenirea esteîntotdeauna mai economică şi mai bună decât tratarea, de aceea este esenţial ca înaceastă etapă de dezvoltare a omenirii, în toate ţările, obiectivele economice şi celeecologice, incluzând şi acţiunile de protecţie a mediului să fie integrate de la început înscopul de a minimaliza pagubele ecologico-economice.

În ultimul timp, specialiştii, numeroşi factori de decizie au înţeles actualitateaacestei probleme, căutând soluţii locale sau globale, economice, tehnice sau politice.Aceasta a condus la dezvoltarea ingineriei mediului.

Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate firedimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă aresurselor şi accentuarea laturilor calitative ale soluţiei:

• eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un

loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate ;• asigurarea creşterii demografice a populaţiei la un nivel acceptabil

(creştere demografică controlată);

37 Thomas Jefferson. 6 septembrie. 1789.38 Robert Gilman, Preşedinte al Institutului Context.39 William D. Ruckelshaus, Toward a Sustainable World, Scientific American, Septembrie, 1989.

24



• conservarea şi sporirea resurselor naturale, păstrarea diversităţiiecosistemelor, supravegherea impactului activităţilor economice asupramediului;

• reorientarea tehnologiilor şi abordarea controlului riscurilor ;• descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de

participare la luarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plannaţional şi internaţional.În ultimii ani conceptul de dezvoltare durabilă a devenit un obiectiv strategic pentru

întreaga umanitate, iar punerea lui în practică trebuie realizată în funcţie de specificulfiecărei zone.

Principiile şi elementele strategice ce stau la baza prezentei legi, în scopul asigurăriiunei dezvoltări durabile, sunt:a) principiul precauţiei în luarea deciziei;

b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;

c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

d)principiul "poluatorul plăteşte";

e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătateaoamenilor;

f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;

g)utilizarea durabilă;

h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;

i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei laelaborarea şi aplicarea deciziilor;

j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt:

a) adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;

b) obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor, programelor sau a activităţilor;

c) corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

d) introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;

25



e) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie deamploarea acestora;

f) elaborarea de norme şi standarde, armonizarea acestora cu reglementărileinternaţionale şi introducerea programelor pentru conformare;

g) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;

h)instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor.40

De ce dezvoltare durabilă ?Dezvoltarea durabilă este o abordare care are ca scop echilibrarea problemelor

sociale, economice şi impactul acţiunilor noastre asupra mediului.Dezvoltarea durabilă impune revizuirea nevoilor prezente fără a compromite

posibilităţile generaţiilor viitoare; reducând folosirea resurselor neregenerabile ca : petrolul,

uleiul şi gazul, reducând deşeurile şi poluarea, protejăm sistemele naturale.De ce dezvoltare durabilă ?

• pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii, definiţia mai generoasă a bunăstării şi fericirii incluzând factorii care au legătură cumediul şi comunităţile precum şi cu factorii economici;

• problemele mediului, economice şi sociale se întrepătrund, pentru a se ajunge la soluţii durabile ele trebuiesc tratate în modintegrat;

• preocuparea de nevoile generaţiilor viitoare la fel ca şi cele alegeneraţiilor actuale, şi căutaţi să ocoliţi problemele de viitor acţionând acum ;

• ţineţi cont de mediu şi de capacitatea lui de a susţine activitateaumană;

• reconsideraţi creşterea nivelului de viaţă având ca bazăsănătatea şi fericirea;

• trataţi economia, societatea şi mediul ca trei probleme unite şi presupuneţi ca o economie sănătoasă va duce automat la osocietate sănătoasă şi la un mediu sigur ;

• concentraţi-vă asupra îmbunătăţirii stării lucrurilor pe termenscurt;

• trataţi mediul ca un lux ce trebuie protejat dacă ne putem permite să ne concentrăm asupra drepturilor individuale.

Dezvoltarea durabilă în viziunea Uniunii EuropeneZonele rurale reprezintă 80% din teritoriul UE cu mai puţin de 10% din populaţia sa.

Această discrepanţă dintre suprafaţa şi densitatea populaţiei caracterizează zonele rurale.

40 A se vedea O.U. nr. 195/2005 modificată şi completată.

26



Totuşi conceptul de "dezvoltare" riscă să uniformizeze zonele rurale, de altfel atât dediferite prin diversitatea reliefului şi a peisajelor, diversitatea de cultura şi tradiţii.

Majoritatea zonelor rurale sunt supuse unui declin lent dar continuu al populaţiei(migrare şi îmbătrânire). Ele sunt relativ dezavantajoase prin standardul material de viaţă,ofertele de munca şi condiţiile sociale. De aceea o analiză a situaţiei economice, sociale şi

de mediu este indispensabilă pentru abordarea la o dezvoltare durabilă a zonelor rurale.Pe plan socio-ecologic se constată următoarele dificultăţi cu care se confruntăzonele rurale :

• sporirea accesibilităţii la Sistemul de Transport Durabil prin adoptarea celor mai viabile variante, care să satisfacă, în totalitate cerinţele de mobilitateale societăţii;

• asigurarea transparenţei tuturor măsurilor şi explicitarea acestora,concomitent cu încurajarea participării publice la dezbaterea utilităţii,scopului şi costurilor acestor acţiuni;

• evaluarea impactului social şi ecologic înaintea aplicării oricărei acţiuni;• acordarea priorităţii în dezvoltarea sistemului de transport, în favoarea

celor ecologice, cu impact negativ minim sau nul;• minimizarea producerii şi evacuării de reziduuri, pentru fiecare fază aciclului de viaţăs a vehiculelor, concomitent cu reciclarea acestora ;

• stoparea degradării habitatelor, divizării ecosistemelor şi a pierderilor deterenuri agricole sau cu destinaţii sociale ;

Se pot distinge două caracteristici ale politicii de dezvoltare durabilă :o abordare integrată, multi-sectorială a fiecărei zone: dezvoltareadurabilă trebuie să f ie multidicipl inară în concepere şimultisectoriala în aplicare, cu o clară delimitare teritorială. Eatrebuie să se aplice pentru toate zonele UE. Trebuie să se bazeze pe oabordare integrată, adaptată legilor şi directivelor de adaptare şi

dezvoltare a agriculturii, de diversificare economica, demanagement al resurselor naturale, de sporire a resurselor de mediu şide promovare a culturii, turismului şi recreerii.

- o abordare descentralizată şi simplificată: politica de dezvoltaredurabilă trebuie să se bazeze pe relaţii de parteneriat şi cooperareîntre toate nivelele implicate (local, regional, naţional şi european).Accentul trebuie pus pe participare şi abordare directă, cu stimulareacreativităţii şi solidarităţii în comunităţile rurale. Dezvoltarea durabilătrebuie să fie condusă de comunitatea locală în acord cu directiveleUE ( simplitate, transparenţă şi eficientă).

Măsuri propuse de UE :Potrivit ultimelor reglementări se impun şase tipuri de măsuri în schemele dedezvoltare durabilă:

- acordare de sprijin pentru adaptări structurale în sectorul agricol(investiţii în ferme agricole, selectarea tinerilor fermieri, instruire);

- sprijin pentru fermierii din zone agricole defavorizate ;- remunerarea activităţilor agricole de protecţie a mediului;

27



- acordare de investiţii în prelucrarea şi desfacerea produselor alimentare ;acordare de sprijin pentru refacerea pădurilor;

- sprijin pentru măsurile de promovare a adaptării zonelor rurale la practicarea agriculturii şi pentru conversia lor.

Strategia de dezvoltare durabilă a României

În conformitate cu Planul Naţional pentru Aderarea României la UniuneaEuropeană şi a prevederilor Legii nr. 151/1998 privind Dezvoltarea Regională, a fostelaborat în luna octombrie 1999 Planul Naţional de Dezvoltare al României.

Acest document corelează şi integrează următoarele documente :

- Planul Regional de Dezvoltare ;

- Planul Naţional pentru Transport;

- Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului;- Strategia Naţionala pentru Dezvoltarea Resurselor Umane.Din acest punct de vedere, dezvoltarea regionala a României va ţine seama de

considerentele privind protecţia şi conservarea mediului. Strategia propusă s-a axat peurmătoarele domenii importante: îmbunătăţirea calităţii apei, refolosirea deşeurilor şidepozitarea acestora, reducerea emisiilor în aer (în special a celor de dioxizi de sulf şiazot), reutilizarea deşeurilor şi depozitarea deşeurilor urbane pe rampe de gunoi.

Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAM) a fost elaborat în1995 şi a fost actualizat în concordanţă cu Planul Naţional pentru Adoptarea Acquis-uluiComunitar, în scopul furnizării unui instrument cheie pentru stabilirea măsurilor în cadrul procesului de integrare europeană.

Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului necesită integrarea politicilor de mediu în cadrul celorlalte sectoare: industrie, agricultură, transporturi, amenajareateritoriului şi sănătate.

În anul 1999 a fost pregătită o nouă versiune a Planului Naţional de Acţiune pentruProtecţia Mediului, precum şi selectarea, analiza şi implementarea proiectelor din cadrulProgramului pe domenii majore de activitate :abordarea pe anumite nivele (local, judeţean, naţional); perioada de implementare: termenscurt şi mediu; problemele generale abordate : protecţia calităţii apelor, aerului şi aatmosferei, solului, conservarea biodiversităţii, silvicultura, managementul deşeurilor, planificare urbană şi transporturi; legislaţie şi reglementări, dezvoltare instituţională.

Unul din principalele obiective în domeniul protecţie calităţii apelor este

îmbunătăţirea calităţii apei potabile şi a resurselor de apă, precum şi epurarea apelor uzate.

În domeniul protecţiei calităţii aerului şi atmosferei, aspectele prioritare sunt celecauzate de poluarea cu diferite substanţe provenite din activităţi precum: producereaenergiei electrice şi termice, industria chimica şi petrochimică, metalurgia feroasă,neferoasă şi altele.

28



În ceea ce priveşte managementul deşeurilor şi problemele referitoare la centrele populate, proiectele propuse se referă la construcţia, modernizarea şi extinderea rampelor pentru deşeuri menajere în zona marilor oraşe, realizarea unor depozite centralizate pentrudeşeuri periculoase şi tratarea prin incinerare a deşeurilor.

Planul local de acţiune pentru mediu

Dezvoltarea socio-economică produsă pană în 1989 nu a ţinut cont de resurselenaturale limitate, de resursele umane disponibile şi mai ales de problemele de protecţie a mediului, asociate oricărei activităţi umane. Din această cauză relaţia OM- NATURĂ a fost degradată continuu.

Modul de abordarea a problemelor de protecţie a mediului s-au schimbat după1990, în România, cel mai important obiectiv al acţiunilor şi activităţilor prezente fiindasigurarea unei dezvoltări durabile a societăţii.

Planul Local de Acţiune pentru Mediu este un proces şi o strategie din cadrul

managementului de mediu care pune în discuţie cele mai severe pericole asupra mediuluila nivel local, urmărind corelarea corespunzătoare a dezvoltării economice cu aspectele de protecţie a mediului, ceea ce reprezintă de fapt noţiunea de dezvoltare durabilă. La bazaacestuia se află colaborarea între instituţii, agenţi economici, organizaţiineguvernamentale, comunitate locală, toate având un interes comun în ceea ce privesc problemele de mediu.

Agenda 21 - dezvoltare durabilăConceptul de dezvoltare durabilă a fost definit încă în raportul Comisiei Mondiale

pentru Mediu şi Dezvoltare ONU, ca fiind o dezvoltare care garantează satisfacerea

necesităţilor actuale fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi a obţinut o recunoaştere internaţională după Conferinţa Mondială de laRio de Janeiro din 1992.

La această Conferinţă au participat 173 de state printre care şi România şi aususţinut un plan internaţional de dezvoltare durabilă cunoscut sub numele de Agenda 21.

Toate statele participante au fost de acord ca în prezent tendinţele actuale dedezvoltare bazate pe creştere economică, duc la epuizarea sau poluarea resurselor naturale şi nevoia de a avea o viziune diferită asupra viitorului, au dus la elaborareadocumentului numit Agenda 21. în urma semnării documentelor Conferinţei Mondialetoate statele au obligaţia de a elabora Strategii Naţionale de Dezvoltare Durabilă.

Toate statele au obligaţia de a elabora propria lor Agenda 21, o Agenda 21 Locală

care să preia scopurile generale ale Agendei 21 şi să le transpună în planuri şi acţiuniconcrete pentru o anumită localitate.

În Europa se acordă o atenţie deosebită elaborării Agendei 21 Locală deoareceeste cunoscut faptul ca 80% din populaţia Europei trăieşte în zone urbane, deci viitorulEuropei depinde în mare parte de dezvoltarea oraşelor.

Planurile de dezvoltare durabilă reprezintă un proces dinamic şi se elaboreazăcu o largă participare a populaţiei şi a grupurilor de interese; strategiile de dezvoltare

29



durabilă pentru comunităţi trebuiesc realizate prin consultarea largă a populaţiei şi adiferitelor grupuri de interes.

Realizarea programelor cuprinse în Agenda 21 locala este posibilă numai cuimplicarea puternică a populaţiei, a diferitelor grupuri de interese într-o strategie dedezvoltare bazată pe consens şi larg mediatizată, contribuind esenţial la eficientizarea

activităţii autorităţilor în realizarea obiectivelor strategiei şi reduce costurile deimplementare a acestei strategii.Organizaţiile neguvernamentale de mediu importante din România au încercat

în această perioadă să atragă atenţia autorităţilor asupra problemelor demediu şi să facă cat mai larg cunoscută şi acceptată concepţia de dezvoltaredurabilă.

Majoritatea activităţilor umane au impact asupra mediului (asupra calităţii apei, aaerului şi în general a habitatului uman) este normal ca cei ce se interesează de problemele de mediu să fie şi cei dintâi care promovează concepţia de dezvoltaredurabilă.

În întreaga activitate de protecţie a mediului se urmăreşte nu numai folosirearaţională a resurselor naturale, ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului cumăsurile de protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de producţienepoluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoarede poluanţi cu dispozitive şi instalaţii care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului,recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale utilizabile, promovareaacţiunilor de cooperare tehnică, economică şi ştiinţifică în acest domeniu. Astfel acţiunilevizând amenajarea teritoriului se autorizează strict cu respectarea normelor de protecţiamediului, în vederea asigurării dezvoltării durabile a resurselor naturale.

Dreptul cetăţenilor de a participa la luarea deciziilor care le afecteazămediul în care trăiesc şi muncesc este un aspect esenţial al democraţiei participative. In acelaşi timp participarea publică presupune existenţa unui sistem deinformare adecvat. Deci, participarea publică şi accesul la informaţii sunt drepturicivile fundamentale.

Participarea publică este un instrument important în activităţile de protecţie amediului, imprimând calitate în procesul decizional şi întărind autoritatea deciziilor prin suportul oferit de public în implementarea acestora. Astfel, cei în măsură să decidăasupra modului de realizare a proiectelor de mediu sunt obligaţi să asigure informarea şicadrul de participare a publicului în fiecare faza a aprobării proiectelor.

Agendele Verzi sunt primii paşi spre elaborarea Agendelor Locale 21, eleintroducând şi promovând un concept nou pentru dezvoltare şi anume cea de durabilitate.Pentru ca durabilitatea să poată fi aplicată în modelarea politicilor de dezvoltare la scaralocală este necesară o cat mai bună înţelegere şi însuşire a acesteia.

Agendele Verzi propuse de sectorul local al organizaţiilor de mediu trebuie să

ofere cadrul pentru activităţi practice care să aibă rezultate vizibile pentru comunitate şicare să reprezinte aplicarea practică a principiului de durabilitate.

Pentru aceasta este nevoie ca activităţile: campaniile, activităţile de educaţieecologică, evenimente etc propuse să aibă rezultate palpabile şi să poată fi atinse într-untimp relativ scurt.

Criteriile pentru ca o activitate să poată fi introdusă în cadrul oferit de AgendaVerde sunt:să implice pe cât se poate toate sectoarele societăţii;

30



să îmbunătăţească colaborarea între organizaţiile de mediu.Este recomandabilă folosirea oportunităţilor punctiforme date de sărbătorirea

unor zile semnificative pentru protecţia mediului ( Ziua Pământului, Ziua Mediului,manieră menită să creeze o tradiţie în colaborarea cu alte organizaţii, în implicarea populaţiei, autorităţilor, deci să promoveze semnificaţia multiplă a termenului de

durabilitate. Agenda 21 este planul de acţiune al ONU pentru dezvoltare durabilă însecolul XXI, aprobat de 173 de state în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite cu privire laMediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, Brazilia, 1992. Capitolul 28 aldocumentului este dedicat autorităţilor locale cu privire la elaborarea şii m p l e m e n t a r e a u n e i s t r a t e g i i p r o p r i i p r i v i n d A g e n d a 2 1 . încel de-al V-lea Program de Acţiune pentru Mediu al Uniunii Europene - «CătreDurabilitate»- se recunoaşte faptul că «autorităţile locale deţin un rol deosebit deimportant în asigurarea durabilităţii dezvoltării, prin exercitarea funcţiilor lor statutare de autorităţi competente faţă de multe din directivele şi reglementărileexistente şi în contextul transpunerii practice a principiului subsidiarităţii». Programul Naţional de Acţiune pentru Mediu (PNAM) reprezintă o abordarespecifică României a problemelor de protecţie a mediului, o particularizare aProgramului General de Acţiune pentru mediu în ţările Europei Centrale şi de Est-document cadru adoptat de Conferinţa interministerială de la Lucerna, Elveţia în anul1993. Obiectivul general al PNAPM este de a îmbunătăţii calitatea mediului înRomânia, în special prin reducerea nivelului emisiilor poluante. PNAPM cuprinde ostrategie la nivel naţional, dezvoltarea unei strategii la nivel local prin PLAM (PlanulLocal de Acţiune pentru Mediu) fiind în concordanţă cu acesta. PNAPM trebuie săconţină obiective şi sarcini concretizate şi cuatificate în timp, spaţiu şi costuri.Conceptul unui PNAPM este în concordanţă cu principiile generale şi obiectivele prioritare identificate în Strategia de Protecţie a Mediului din România, în careobiectivele de protecţie a mediului sunt unitare şi abordate integral. Strategia de Protecţie a Mediului se elaborează de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi ProtecţieiMediului şi trebuie să răspundă consensului şi obligaţiunilor celor implicaţi în protecţia mediului. Strategia trebuie să ţină seama atât de sarcinile ce revin pe plannaţional, cat şi de sarcinile ce revin ţării noastre din Convenţiile Internaţionale la careRomânia a aderat sau este parte.

Principalele principii aplicate în elaborarea şi soluţionarea PNAPM, cuprinse şiîn O.U. nr. 195/2005 modificată şi completată sunt:

• principiul precauţiei în luarea deciziilor ;• principiul prevenirii riscurilor ecologice ;• principiul conservării biodiversităţii;

• principiul "poluatorul plăteşte";• acordarea unei priorităţi sporite poluanţilor care dăunează sănătăţii umane ;• reconstrucţia ecologică a zonelor degradate .

Criteriile de stabilire a priorităţilor PNAPM sunt:

• menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;• menţinerea si imbunatatirea potenţialului existent al naturii;

31



• apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor ;• raport maxim al beneficiului/cost;• racordarea la prevederile Convenţiilor Internaţionale, Programele

Internaţionale privind protecţia mediului şi Programul Naţional de Aderare alRomâniei la UE .

Obiectivele PNAPM se clasează în două categorii:• obiective pe termen scurt, până în anul 2005• obiective pe termen mediu, până în anul 2010• obiective pe termen lung, până în anul 2020

Fiecare regiune administrativă (judeţ), prin propunerile sale participă la elaborareaPNAPM, incluzând principalele probleme de protecţie a mediului la nivel local înStrategia Naţională pentru Mediu a României, conform principiilor şi obiectivelor acesteia. Dezvoltarea durabilă reprezintă un proces lent de schimbări care permitefolosirea pe termen lung a mediului pentru ca dezvoltarea economică să rămână posibilă concomitent cu menţinerea calităţii mediului la un nivel acceptabil.

Criteriile de baza pentru o politică de mediu sunt:

• posibilitatea de a regenera resursele naturale şi de a păstra rezerva naturală la unnivel acceptabil;

• reducerea poluării şi a perturbaţiilor la un nivel minim de siguranţă;• respectarea limitelor pentru conservarea biodiversităţii;• evitarea ireversibilităţii proceselor economice şi biologice;• strategii orientate către prevenirea riscurilor;• orientarea dezvoltării tehnologice în direcţia protecţiei mediului;• orientarea schimbărilor instituţionale în direcţia implementării unei bune

practici de mediu;• orientarea luării deciziilor economice în direcţia protecţiei mediului;• distribuţia prosperităţii în mod echitabil şi rezonabil.

Implementarea conceptului de dezvoltare durabilă în România se regăseşte lastructurarea pe diferite nivele a Planurilor de Acţiune pentru Mediu şi a Strategiilor de Acţiune pentru Mediu. In contextul aderării României la Uniunea Europeană, s-a instituitun Program Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană (LINK), ocomponentă importantă a acestuia fiind secţiunea de protecţie a mediului, şi estecoordonat de către Direcţia de Integrare Europeană condusă de primul ministru.Protecţia mediului la nivelul României, se tratează global şi unitar prin Planul

Naţional de Acţiune pentru Mediu (LINK), şi Strategia Naţională de Acţiune pentruMediu, şi sunt coordonate de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. încadrul Planului Naţional de Acţiune pentru mediu, dezvoltarea şi implementareamanagementului de mediu se realizează punctiform prin elaborarea şi implementareaPlanului Local de Acţiune pentru Mediu (LINK), care se dezvoltă la nivelulteritorial administrativ al judeţelor şi este coordonat de către Agenţia de Protecţie aMediului Judeţeană. Etapele generale ale unui Plan de acţiune pentru protecţia mediuluisunt:

32



• definirea problemelor;• descriere clară;• analiza clară;• valori sau funcţii ameninţate;• viziune politică clară;

• parametrii sau funcţii de periclitate;• stabilirea sarcinilor publice;• stabilirea instrumentelor de intervenţie;• descrierea acţiunilor globale;• garantarea mijloacelor necesare;• determinarea punctelor de intersecţie a lanţurilor cauzale;

• determinarea tipurilor principale de măsuri;

• alocarea mijloacelor financiare corespunzătoare.

2. CONŢINUTUL DREPTULUI EUROPEAN AL MEDIULUI

În cadrul Uniunii Europene au fost adoptate până în prezent cca. 300 dedocumente care privesc mediul. Multe dintre acestea au un pronunţat caracter tehnic, iar altele se referă mai ales la acţiuni comunitare generale.

Caracteristica reglementărilor comunitare în domeniul mediului decurge din însăşinatura instituţiilor europene, care au ca ultim obiectiv integrarea cât mai deplină a statelor continentului. După cum este cunoscut, ansamblul teritoriului ţărilor membre estetratat ca atare, adică precum un spaţiu comunitar care ignoră frontierele şi pentru care aufost adoptate reguli generale privind toate activităţile de un anumit tip (de exemplu, celereferitoare la stabilimentele periculoase sau cele vizând studiile de impact), dar reglementarea sectorială rămâne predominantă (precum cea privind apa, produselechimice, deşeurile toxice şi periculoase). Politica şi concepţia comunitară în domeniulmediului au cunoscut o evoluţie strâns legată de dinamica relaţiilor social-economice şiecologice ale acestei zone a continentului nostru.

Voinţa de prevenire a fost considerată întotdeauna prioritară (aşa cum afirmă şi programele de acţiune), iar Comunitatea a acordat întâietate acţiunii curative şireparatorii, lupta contra poluărilor a dominat, într-o primă etapă, dreptul mediului,alături de abordarea sectorială prin reglementarea protecţiei diferiţilor factori demediu. Ulterior (spre sfârşitul anilor '80) accentul s-a deplasat spre prevenirea şiaspectele globale ale protecţiei mediului.

Caracteristicile reglementărilor comunitare privind mediul

Prima etapă a acţiunii politico-juridice comunitare în domeniul mediului s-a axat,mai ales, pe adoptarea unor reglementări sectoriale vizând ocrotirea anumitor factori demediu şi activităţi de reparare.

Astfel, reglementările au urmărit limitarea prezenţei anumitor substanţe poluante în diverse materii, prin stabilirea conţinutului şi concentraţiilor maxime aleacestora. Astfel, de exemplu, s-au precizat limitele admise ale conţinutului aerului în plumb, oxid de plumb, oxid de sulf. Mediul nu era considerat ca un ansambluecologic complex, ci era mai degrabă protejat în temeiul funcţiilor sale ecologice sau

33



chiar economice. Aşa, de pildă, în domeniul protecţiei apei, se distingeau apele pentruscăldat, cele apte pentru viaţa peştilor, apele care pot fi utilizate pentru consum uman, beneficiază factorul de mediu în cauză. Aceasta explică, de exemplu, pentru ce, laaceeaşi parametri prevăzuţi în diferitele directive, sunt afectate concentraţii maximaleadmisibile diferite. Astfel, putem menţiona:

a) emisiile de substanţe sunt fie limitate, fie interzise (resturile de substanţeincluse pe lista neagră sunt interzise în apele subterane). Aceste restricţii sunt stabilite înfuncţie de cunoştinţele şi stadiul tehnicilor, ţinându-se cont, totodată, dedisponibilitatea materială a acestor tehnici şi practicabilitatea lor economică şifinanciară. Orientarea şi fixarea acestor valori se face conform principiului celor mai bune tehnici disponibile. Uniunea fixează valorile limită de emisie, pe care statelemembre trebuie să le comunice ca norme minimale. Ele trebuie să le fixeze apoi în propriile legislaţii, apoi în autorizările de funcţionare a instalaţiilor industriale; acestea potfi mai severe decât valorile comunitare;

b) pe de altă parte, reglementările pot să influenţeze asupra calităţii factorilor demediu şi în special asupra conţinutului în substanţe poluante. Acestea suntobiectivele de calitate din vocabularul comunitar sau poartă alte denumiri pe planintern (de exemplu, în R.F.G. sunt numite norme de imisiune).Unele directive adoptă dubla abordare, altele acordă întâietate uneia sau alteia.

Cu privire la protecţia apei a apărut chiar o opoziţie între cele două abordări, dinmoment ce directivele reglementând resturile de substanţe periculoase în apă solicită castatele membre să opteze pentru una ori alta dintre abordări. Acest antagonism nuexistă în materie de luptă împotriva poluării aerului. De menţionat că tendinţele uneiabordări mixte în materia protecţiei apei sunt tot mai prezente, iar concepţia iniţială aUniunii Europene îmbină cele două abordări, mai degrabă decât să le opună.

Astfel, se cuvine subliniată tendinţa unei abordări globale în cadrulreglementărilor comunitare, datorită mai ales transferului de poluare de la un mediu laaltul şi caracterului unitar al naturii. Deşi încă în stadiul de început, această preocupare s-a manifestat prin tendinţa de a se urmări şi stabili un regim juridic pentruanumite substanţe în toate mediile unde acestea pot interveni şi a se evita un transfer.Până acum aceste reglementări multi-medii sunt destul de rare, căci ele reclamăcunoştinţe şi mijloace mult mai importante decât reglementările tradiţionale.

O primă mare serie de reglementări juridice comunitare în materie de mediu priveşte aşa-numitele probleme "transversale", care se întâlnesc, sub o formă sau alta, întoate domeniile sectoriale, respectiv o serie de proceduri şi/sau tehnici de prevenire şicombatere a poluării: studiul de impact ecologic, controlul riscului de accidente, areducerilor de ape uzate, cu consecinţe importante pentru mediu etc.

Evaluarea impactului asupra mediului a activităţilor economice şi sociale învederea eliminării sau limitării consecinţelor negative a făcut obiectul Directivei nr.

85/337/CEE, amendată prin Directiva 97/11/CE. Obiectul reglementărilor este acela de aasigura realizarea unei evaluări obligatorii a efectelor asupra mediului pe care le pot produce proiectele publice şi private, anterior autorizării lor administrative. Directivautilizează pentru determinarea proiectelor supuse evaluării impactului ecologiccriteriul listei pozitive, cu unele amendamente. Astfel, pentru proiectele prevăzute înanexa I (în număr de 9 categorii) întocmirea studiului de impact este obligatorie, iar pentru cele prevăzute în anexa II (13 categorii) numai dacă sunt îndeplinite criteriile prevăzute de statele membre în funcţie de natura, mărimea şi localizarea acestora, care ar

34



putea să genereze consecinţe ecologice importante. În unele cazuri speciale, ca, deexemplu, proiectele destinate unor scopuri de apărare naţională, prevederile Directivei nuse aplică. Solicitantului autorizaţiei îi sunt cerute pentru reducerea impactului negativ şi,dacă este posibil, prezentarea măsurilor de remediere, alternative, un raport succint cu privire la evaluarea impactului de mediu. Cererile de aprobare administrativ-ecologică şi

alte informaţii de mediu relevante trebuie să fie disponibile pentru public; totodată,celor interesaţi trebuie să li se permită exprimarea opiniei înainte de demararea proiectului. După adoptarea deciziei privind proiectul, conţinutul şi alte elemente legatede acesta vor fi puse la dispoziţia publicului. în funcţie de dispoziţiile legislaţiilor naţionale pot fi introduse exigenţe referitoare la confidenţialitatea comercială şi drepturilede proprietate intelectuală. Ca perspectivă apropiată, în structurile comunitare se discutăelementele unei Directive-cadru privind politicile, planurile şi programele vizândinfrastructura specifică tuturor tipurilor de transport sau de amenajare teritorială şi care săfacă obiectul evaluării impactului asupra mediului.

Toate activităţile economico-sociale prezintă deci, din ce în ce mai mult, un riscimportant pentru mediu, iar o parte dintre acestea chiar un risc major. În urma unor experienţe grave (Seveso, Bhopal ş.a.) reglementarea comunitară a reacţionat prinadoptarea unor texte adecvate în materie. Primul în timp este Directiva nr. 32/501/CEE(supranumită Directiva Seveso), înlocuită ulterior prin Directiva 96/12/CE (careintră în vigoare în 1999). Scopul acesteia îl constituie identificarea şi controlul risculuiaccidentelor majore provenite de la instalaţiile industriale, în vederea prevenirii şigestionării lor în condiţii de siguranţă. Astfel, întreprinzătorii care folosesc în anumitecantităţi substanţele periculoase specificate în Anexa 1, ori desfăşoară activităţi care suntcalificate ca potenţial producătoare ale unui accident major periculos trebuie să adopte oserie de măsuri speciale. în vederea creşterii siguranţei şi reducerii riscului cauzat deerori umane, operatorii instalaţiilor în cauză trebuie să promoveze o politică de prevenire aaccidentelor majore şi un sistem de management al siguranţei, atât pentru personaluldirect implicat în derularea proceselor tehnologice, cât şi pentru populaţia dinîmprejurimi. Operatorul trebuie să întocmească un raport privind aspectele de siguranţă,cât şi un plan de intervenţie în caz de urgenţă. Dacă unele din instalaţiile prevăzute înDirectivă se află situate una în apropierea alteia, operatorii în cauză trebuie să coopereze în privinţa avertizării asupra riscurilor şi în prevenirea efectului de domino (cum ar fiextinderea efectelor unui accident de la o instalaţie la altele).

Directiva stabileşte, de asemenea, exigenţa ca autorităţile naţionalecompetente să stabilească un plan de urgenţă extern pentru eventualitatea producerii unuiaccident major periculos cu efecte transfrontiere. In acest sens devine necesară ocooperare între ţările vecine pentru a preveni şi a face faţă efectelor accidentelor majore.

Pentru a reglementa modul în care informaţiile despre calitatea mediului

deţinute de către organismele publice să fie puse la dispoziţia celor interesaţi, a fostadoptată Directiva 90/313/CEE. Potrivit documentului, informaţiile relative la mediutrebuie să fie puse, la cerere, la dispoziţia oricărei persoane fizice sau persoane juridice, fără o justificare. O cerere privind obţinerea de astfel de informaţii poate firespinsă numai în condiţii bine precizate (confidenţialitate, siguranţă publică, apărarenaţională ş.a.), iar orice refuz trebuie motivat şi poate face obiectul unui recurs judiciar sau administrativ.

35



Informarea publicului în caz de urgenţă radiologică a făcut obiectul Directivei89/618/EUROATOM, care a stabilit un sistem de informare a populaţiei astfel încâticeasta să fie capabilă să adopte un comportament adecvat în situaţii critice. Se facedistincţie între două tipuri de informaţii care trebuie difuzate: în condiţii normaledifuzate prin intermediul stabilirii unui plan de urgentă; în condiţii de urgenţă

informaţia trebuie furnizată imediat populaţiei afectate. Noua viziune, integratoare, asupra abordării protecţiei mediului s-a exprimat, din punct de vedere juridic, prin Directiva 96/61 /CE privind prevenirea şi controlul integratal poluării. Obiectivul acestei reglementări novatoare îl constituie realizarea unui controlşi a unei prevenţii integrate a poluării, pornind de la necesitatea protejării mediului caîntreg, pe calea adoptării unor măsuri preventive vizând toţi factorii de mediu - în principal apa, aerul, solul - şi luarea în considerare a transferurilor şi interdependenţelor existente între aceştia. Ca principii generale, exprimate sub forma unor obligaţiifundamentale pe care operatorii (titularii) activităţilor trebuie să le respecte, directivastabileşte: luarea tuturor măsurilor preventive contra poluării, în special prin folosireacelor mai bune tehnologii disponibile (BAT), inexistenţa unei poluări semnificative,evitarea producerii de deşeuri şi, dacă nu este posibil, promovarea unui sistem adecvatde recuperare şi eliminare a deşeurilor, folosirea eficientă a energiei, luarea măsurilor necesare pentru prevenirea accidentelor şi de limitare a eventualelor lor consecinţeecologice, adoptarea de măsuri de remediere în cazul renunţării definitive la o activitate.

Prevenirea şi controlul poluării vizează un număr mare de activităţi, stabilite înAnexa nr. 1 a Directivei 96/61/CE. Se instituie obligativitatea obţinerii autorizăriiadministrative pentru operarea cu instalaţii ce pot degaja emisii de orice natură în aer, apă,sol, precum şi pentru managementul deşeurilor. în cazul în care există o procedurăde cooperare între autorităţile competente din diverse sectoare, există posibilitateaobţinerii unor autorizaţii multiple.

Astfel, autorizaţiile trebuie să cuprindă, în special, limitele de emisii bazate peBAT, luându-se în considerare şi eventualitatea transferului de poluare dintr-un mediu înaltul şi măsurile de monitorizare adecvate. în cazurile în care condiţiile de operare semodifică substanţial, operatorul trebuie să solicite şi să obţină o nouă autorizaţie.Obligaţiile şi condiţiile de operare sunt reexaminate periodic şi, dacă se considerănecesar, se face reactualizarea acestora de către autorităţile competente. In sfârşit,operatorul este ţinut să faciliteze desfăşurarea operaţiunilor de inspectare şi control.

Se constată astfel, că prevederile Directivei 96/61/CE se aplică instalaţiilor noi dela 1 octombrie 1999, iar în privinţa celor existente se acordă o perioadă de tranziţie pânăîn anul 2007. Potrivit art. 18 al Reglementării, valorile limită ale emisiilor de substanţe poluante sunt cele stabilite în Anexa nr. HI, care instituie niveluri comune pentru toatestatele membre ale CE.

Pentru stimularea preocupărilor de protecţie a mediului în rândul agenţilor

economici poluanţi, Regulamentul nr. 1836/93/CEE instituie ecomanagementulvoluntar şi schema de audit pentru unităţile din cadrul activităţilor industriale.

Documentul şi schema pe care o prevede cere părţilor implicate să stabilească şisă implementeze politici, programe şi sisteme de management, să instituieefectuarea auditului în zonele în cauză şi să furnizeze opiniei publice rapoarte asupra performanţei privind protecţia mediului.

Cerinţele se aplică fabricilor, zonelor industriei energetice şi celei de reciclare şise pot extinde, pe cale experimentală, şi în alte zone.

36



Oricum, participanţii trebuie să urmărească drept etape obligatorii:a) adoptarea unei politici de mediu având ca priorităţi conformitatea cu

reglementările juridice, îmbunătăţirea continuă a performanţei privind mediul şireducerea impactului asupra acestuia;

b) realizarea unui ecoaudit al zonei;

c) introducerea unui program de mediu şi a unui sistem de management almediului;d) executarea unui audit de mediu într-un ciclu de maximum trei ani;e) pregătirea unei declaraţii publice privind mediul, care să includă referiri la

impactul asupra mediului, cu detalii particulare ale zonelor respective;f) efectuarea unei verificări independente a declaraţiei de mediu, cu ajutorul unor

inspectori independenţi, acreditaţi în cadrul sistemului naţional de acreditare.41

Sistemele naţionale sau internaţionale de ecomanagement şi schemele de audit,altele decât EMSA, pot fi considerate ca echivalente dacă se regăsesc în JurnalulOficial al Comunităţii Europene.

Controlul aplicării directivelor şi coordonarea aplicării reglementărilor comunitare implică o raportare a statelor membre UE către Comisie a anumitor date şiinformaţii, stabilite prin actele normative respective. în acest sens şi tot în contextul uneiviziuni generale, integratoare, Directiva 91/962/CEE privind standardizarea şiraţionalizarea rapoartelor relative la aplicarea anumitor directive privind mediulurmăreşte să sistematizeze, pe baze sectoriale, cerinţele pentru statele membre de atransmite Comisiei Europene informaţia impusă de anumite directive în domeniu.Astfel, rapoartele în cauză trebuie transmise din trei în trei ani, cu un ciclucorespunzător pentru fiecare sector.

De la această regulă face excepţie Directiva 76/180/CEE referitoare la apele pentruscăldat, în privinţa cărora se solicită, în continuare, rapoarte anuale.

IZVOARELE DREPTULUI EUROPEAN AL MEDIULUIIzvoarele de dreptul mediului sunt forme de exprimare specifice a normelor

juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat şi privesc comportarea subiectelor de drept în legătură cu conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor naturale şi antropice ale mediului.

Orice act normativ care este general obligatoriu este considerat izvor aldreptului. Izvoarele sau sursele dreptului sunt considerate în teoria generală adreptului ca "manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică,indiferent de natura ei ", noţiune care identifică conştiinţa individuală şi conştiinţasocială.

Izvoarele dreptului mediului sunt forme de exprimare a regulilor de conduităimpersonale, de aplicabilitate repetată şi generale care privesc comportarea persoanelor participante, ca părţi la raporturile de drept al mediului.

Izvoarele dreptului mediului prezintă unele caracteristici specifice acestei ramuride drept, un loc aparte ocupându-l normele tehnice, acestea fiind expresia raportuluidintre legile naturii şi conduita umană şi reglementând comportarea oamenilor în

41 A se vedea Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, op. cit., pag.279.

37



procesul de producţie faţă de mijloacele de producţie şi uneltele de muncă şi îndeosebifaţă de natură.

Izvoarele dreptului mediului sunt acte normative adoptate de organele de stat, careconţin norme juridice ce reglementează relaţii sociale în legătură cu conservarea şi protecţia mediului.

Reglementările legale cuprind toate categoriile de norme juridice, începând cuConstituţia, legea, ordonanţa guvernamentală, hotărârea guvernului, ordineleminiştrilor, deciziile Consiliilor organelor administraţiei locale, regulamente etc.

Natura unui act nu depinde de denumirea sau autoritatea care l-a emis, dar obiectul şi conţinutul său au definiţii formulate de tratate şi Curtea îşi rezervă dreptul de a proceda la recalificarea sa.

Din punct de vedere al clasificării lor, actele adoptate de instituţiile comunitare segrupează în patru categorii de acte normative:

a) regulamente, care au o aplicare generală, sunt obligatorii în toateelementele lor şi sunt direct aplicabile în statele membre; aproximativ 10% dinreglementările de mediu ale UE sunt cuprinse în regulamente. Aceste reglementări

având un scop precis, sunt utilizate atunci când trebuie să se aplice aceleaşi dispoziţii întoate statele membre. In unele sectoare, precum deşeurile şi substanţele chimice, legislaţiaUE este o combinaţie de regulamente şi directive;

b) directive, instrumente normative care leagă statele membre în ce priveşteobiectivele de atins, dar care lasă autorităţilor naţionale competenţa de a alegemijloacele şi modalităţile de aplicare;

c) decizii, obligatorii în privinţa tuturor elementelor lor, dar numai pentrudestinatarii pe care îi stabilesc;

d) recomandările şi avizele, care nu au un caracter angajant.Aceste categorii de acte comunitare intră în vigoare după următoarele reguli:

regulamentele, la data specificată în textul documentului ori, în lipsa acestei precizări, încea de a douăzecea zi următoare publicării lor în Jurnalul oficial unic al UE;

Directivele şi deciziile trebuie să fie notificate destinatarilor lor şi intră învigoare la data notificării; această dată este indicată pe documentul de notificare, iar aceasta dă frecvent un răstimp înainte de expirarea căruia statele membre trebuie să leaplice.

Tratatele internaţionale intră în vigoare în urma notificării lor de către unanumit număr de state; data la care aceste tratate intră în vigoare în cadrul Uniunii esteindicată în nota care însoţeşte documentul.

Majoritatea covârşitoare a instrumentelor comunitare în materie de mediu suntdirective, în temeiul faptului că, pe baza art. 100 al Tratatului, instanţele comunitare nu pot adopta decât asemenea documente şi nu regulamente care sunt obligatorii în toateelementele lor şi aplicabile în toate statele membre.

Prima directivă în timp relativă la mediu este cea cu nr. 67/548, adoptată deConsiliu în 1967, "privind clasificarea, etichetajul şi ambalajul substanţelor periculoase".

Potrivit unor estimări, din cele circa 250 de texte legislative comunitare înmaterie de mediu, 225 sunt directive şi 25 regulamente.

Regulamentele vizând protecţia mediului nu pot interveni decât atunci cânddispoziţiile lor se referă la comerţul exterior al Comunităţilor (este, de exemplu, cazulRegulamentului nr. 348/1981 relativ la un regim comun aplicabil importurilor de

38



produse rezultate din cetacee, care reprezintă una dintre măsurile internaţionale cele maieficace adoptate pentru protecţia balenelor), sau în alte domenii stricte.

Din punct de vedere tehnic, directivele pot fi transversale ori verticale.Directivele transversale privesc procedurile fără a lua în considerare

activitatea. Este vorba, de pildă, de Directiva nr. 337/1985 privind studiul de impact care

face obligatorie evaluarea incidenţelor asupra mediului a proiectelor publice sau privatecare îl pot afecta, de directiva referitoare la informarea publicului, din 7 iunie 1990, careasigură libertatea de acces la informaţie în materie de mediu şi difuzarea acesteia, sau dedirectiva relativă la produsele defectuoase din 25 iulie 1985, care stabileşte regulile deresponsabilitate şi de repartiţie a pagubelor cauzate de asemenea produse.

Directivele verticale cuprind reglementări referitoare la normele tehnice defabricaţie, de produs ori de desfăşurare a unei anumite activităţi. Aceste normecomunitare sunt consacrate juridic întrucât orice particular poate să facă plângere în faţatribunalului administrativ împotriva unei autorizaţii eliberate cu nerespectarea prescripţiilor unei directive comunitare.

Timp de mai bine de douăzeci de ani, directivele au constituit principalulinstrument al politicii comunitare în materie de mediu. Comunitatea a definit astfelobiectivele, normele şi procedurile, lăsând statelor membre oarecare supleţe pentruîncorporarea acestor dispoziţii în sistemele lor naţionale de drept şi instituţionale.Astfel că, în practică, după caz, un stat membru poate să adopte o nouă lege care săreproducă textul directivei ori, dacă dispunea deja de o legislaţie în sectorul acoperit deaceasta, putea să aleagă între amendarea reglementărilor în vigoare ori să ajungă la acelaşirezultat pe calea reglementărilor administrative.

Cum, uneori, au trebuit să treacă mulţi ani pentru ca unele directive să fiecomplet aplicate, şi cum statele membre nu se înţeleg întotdeauna asupra transpuneriidirectivelor în legislaţia naţională, Uniunea Europeană a început în ultimii ani sărecurgă la adoptarea de regulamente în materie de mediu, întrucât acestea produc mult mairapid efecte şi sunt direct aplicabile în ansamblul Comunităţii.

Referitor la procedura aplicabilă în materie de mediu, art. 130 (6) al Tratatului dela Roma (introdus prin Actul Unic din 1986) stabileşte un sistgm complex: într-o primăfază, o decizie trebuie să fie luată în condiţiile obişnuite asupra acţiunii ce urmează a fiintrodusă. Comisia propune, Parlamentul şi Comitetul economic şi social sunt consultaţişi Consiliul decide cu unanimitate, dar, după această decizie, cea care constă în a adoptamăsurile prevăzute poate fi adoptată cu majoritate calificată, dacă Consiliul a decis astfel.

Totodată, dispoziţia care a completat art. 100 al Tratatului, respectiv art.100.A, inserată în subsecţiunea pieţei comunitare interioare, după ce recunoaşte prioritatea acordată problemelor ecologice, prevede cerinţa ca măsurile de protecţie anaturii să fie avute în vedere în cadrul procesului de stabilire a pieţei comunitareinterioare, astfel încât aceasta să nu contracareze libera circulaţie a comercianţilor, ci,

dimpotrivă să o stimuleze.În această perspectivă, avantajul recurgerii la procedura de armonizare a

legislaţiilor naţionale (faţă de cea stabilită de art. 130. S) este că aici Consiliul iahotărâri nu cu unanimitate, ci cu o majoritate calificată. Se poate preconiza astfel cămăsurile privind protecţia mediului vor fi fondate din punct de vedere juridic maidegrabă pe art. 130.E, iar practica va trebui să determine care sunt criteriile care să permită alegerea uneia sau alteia dintre proceduri. în anumite cazuri, Curtea deJustiţie ar putea fi chemată să soluţioneze problema.

39



Problema prezintă şi un important interes practic. într-adevăr, regula învigoare este aceea că nu este posibil ca o decizie comunitară să se fondeze pe oaplicare cumulată a mai multor articole ale Tratatului constitutiv, în domeniulmediului două fiind articolele în concurenţă: art 100 şi 100. A privind desăvârşirea pieţei interioare, articolele 130 R-T privind mediul, inclusiv cel economic, social

estetic ori biotehnologiile. Dacă art. 100.A permite adoptarea de dispoziţii privind bunurile şi serviciile, în revanşă, art. 130 R şi 130 T nu conţin nici un element legat decirculaţia bunurilor. Totuşi, în abordarea şi rezolvarea diferitelor cazuri litigioase, o primă problemă este aceea de a şti dacă o reglementare comunitară vizează mai întâi protecţia mediului ori circulaţia bunurilor. De exemplu, Consiliul UE şi-a bazatdirectivele comunitare privind emisiile poluante ale vehiculelor cu motor pedispoziţiile art. 100. A. Curtea de Justiţie, printr-o hotărâre din 11 iunie 1991(Comisia/Consiliu, no - 300/89), a confirmat această poziţie estimând că "obiectivele protecţiei mediului pot să fie urmărite în mod eficace prin intermediul măsurilor dearmonizare adoptate pe baza art. 100.A". Se cuvine adăugat faptul că delimitarea între art.130.A şi art. 130.S este susceptibilă de control jurisdicţional, ceea ce implică elaborareade criterii obiective în acest sens.De altfel, în literatura de specialitate s-a admis că art. 100.A serveşte ca fundament pentru dispoziţiile comunitare vizând stabilirea de norme de produse comunetuturor statelor membre, acestea făcând posibilă circulaţia bunurilor şi serviciilor fără restricţii naţionale. Este, de pildă, cazul emisiilor vehiculelor cu motor în aer. Chiar dacă scopul urmărit este protecţia mediului, într-o stare de ipoteză, art. 100.A poate fi o bază juridică unică şi care permite atingerea cumulativ a celor două obiective, în timp ceart. 130.R nu se aplică decât exclusiv la protecţia mediului. Dimpotrivă, dacă un statmembru al UE este abilitat printr-o dispoziţie comunitară pentru a nu mai aplica o normădin raţiuni de protecţie a mediului, va trebui făcută aplicarea art. 130.S.

De aici principiul că, dacă o dispoziţie comunitară stabileşte norme uniforme, eaeste bazată pe art. 100.A, chiar dacă are ca efect ameliorarea protecţiei mediului; atuncicând dispoziţia comunitară ajunge la norme diferite în sânul Uniunii ori face posibileasemenea diferenţe, se aplică art. 130.S.

În plan politic, normele de produse, de emisii sonore, poluările decurgând din produse chimice, deşeurile, în cazul când fac obiectul tranzacţiilor comerciale sunt tratateîn funcţie de art. 100.A; dimpotrivă, protecţia faunei şi florei este mai apropiată de preocupările de mediu decât de libera circulaţie a mărfurilor, chiar dacă animalele şi plantele sunt considerate obiecte (bunuri) din punct de vedere juridic.

POLITICA EUROPEANA IN DOMENIUL MEDIULUI

Degradarea mediului reprezintă cel mai agresiv factor care participă înmomentul de faţă la scăderea, atât a calităţii cât şi a duratei vieţii. Prin problemele desănătate pe care le induce şi prin creşterea costurilor suportate în mod direct sauindirect de cetăţean (costuri sociale, medicale, taxe) poluarea reprezintă, pe termen lung,cel mai mare pericol pentru noi şi copiii noştri. Fiecare dintre noi avem dreptul de a trăiîntr-un mediu curat şi sănătos, dar avem în acelaşi timp şi datoria de a veghea la păstrareanealterată a mediului. Formarea unei conştiinţe ecologice în rîndul cetăţenilor

40



reprezintă una dintre problemele stringente ale societăţii româneşti, iar pentru realizareaacestui deziderat trebuie ca măsurile educative să fie îmbinate cu cele punitive. Rolulautorităţilor centrale şi locale ale statului este acela de a veghea la respectarea legilor şi dea dezvolta mecanisme practice prin care să ofere posibilitatea cetăţenilor de a avea accesla informaţii şi de a-şi putea exprima propriile opinii, creând astfel un sentiment de

siguranţă şi încredere. Organizaţiile neguvernamentale de mediu au tras nenumăratesemnale de alarmă asupra problemelor de mediu ce pun în pericol sănătatea şi viaţaoamenilor, şi în repetate rânduri au venit chiar cu soluţii pentru rezolvarea lor. Evident cărolul acestor organizaţii este unul educativ şi de conştientizare a opiniei publice asupra pericolelor crescinde generate de degradarea mediului; ele nu se pot substitui organelor administraţiei locale care au puterea de a lua decizii şi de a le pune în practică.Conform legilor în vigoare (Legea administraţiei publice şi Legea protecţiei mediului),autorităţile administraţiei publice centrale şi locale au obligaţia de a asigura în structuralor organizatorică compartimente care să acţioneze pentru protecţia şi refacereamediului în scopul creşterii calităţii vieţii.

Comunitatea Europeană a început să acţioneze în favoarea mediului, în anul 1972iniţiind 4 programe de acţiune succesive, bazate pe abordarea ecologică a problemelor.în această perioadă, comunitatea a adoptat aproximativ 200 de acte legislative, în principal privind limitarea poluării prin introducerea unor standarde minime, mai ales îndomeniul managementului deşeurilor, poluării apei şi poluării aerului.

Simpla introducere a unui cadru legislativ nu poate însă preveni deteriorareamediului, iar creşterea conştiinţei publice faţă de riscurile datorate problemelor globale de mediu a condus la concluzia că este esenţială iniţierea acţiunilor concentrate la nivel european şi internaţional.

Teama de accidente industriale cu efecte dăunătoare asupra mediuluidetermină populaţia să creadă că politica în acest domeniu ar trebui canalizată spre

- perfecţionarea tehnologiilor închiderea fabricilor periculoase- rezolvarea problemelor financiare şi investiţionale astfel încât generaţiile

viitoare să poată rezolva problemele de mediu- dezvoltare durabilă incluzând dezvoltare ecologică, economică, socială şi

găsirea echilibrului între toate acestea.Acţiunile europene în favoarea mediului s-au dezvoltat astfel încât au devenit

politici (Tratatul asupra Uniunii Europene), stabilindu-se ca obiect dezvoltareadurabilă.

În prezent, instituţiile comunitare sunt obligate să integreze în politicile lor elemente legate de protecţia mediului.

Pentru implementarea acestei politici de mediu Uniunea Europenă pune ladispoziţie instrumente specifice

- legislaţia oferă un nivel înalt de protecţie a mediului, garantând în acelaşi timp

funcţionarea Pieţei Unice a Uniunii Europene.Instrumente financiare - Programul LIFE.Instrumente tehnice - eco-labelling, sistemul european de management şi audit demediu, sistemul de evaluare a efectelor proiectelor publice şi private asupramediului.

Aderarea la Uniunea Europeană creează speranţa pentru o mai bună şi mai strictă protecţie a mediului. Acest moment ar putea fi unul hotărâtor pentru acţiuni de lobby , putând beneficia de sprijinul publicului larg.

41



Sistemele şi standardele internaţionale pentru managementul mediului sunt relativrecente şi, ca urmare a interesului suscitat, au devenit deja foarte populare, deoarecereprezintă cel mai concret instrument pe care îl au la dispoziţie organizaţiile pentru ademonstra modul în care îşi asumă responsabilităţile faţă de mediu.

La nivel internaţional se aplică seria de standarde ISO 14000, care încorporează ISO

14001 pentru Sistemele de Management al Mediului. Uniunea Europeană propune în plus faţă de ISO 14000 propria schemă de management şi audit ecologic (EMAS) saualte standarde dintre care sistemul obligatoriu de management Analiza Periculozităţii şi Punctul de Control Critic pentru produse alimentare sau standardele pentru produseorganice.

Cheltuielile Guvernului şi ale autorităţilor locale pentru protecţia mediului, lipsa unuicadru legislativ coerent şi aplicarea acestuia sunt principalele piedici în politica naţionalăde mediu.

Una din acţiunile cele mai importante care conduce la redresarea ecologică şi laîmbunătăţirea condiţiilor de mediu, constă în armonizarea legislaţiei de mediu din ţaranoastră cu legislaţia de mediu din ţările Uniunii Europene.

În conformitate cu Programul Naţional de Aderare a României la UniuneaEuropeană şi cu Programul Naţional de adoptare a acquis-ului comunitar (elaborat în iunie1999), în prezent în România se desfăşoară un proces intens de aproximare a legislaţieinaţionale cu legislaţia Uniunii Europene.

Legislaţia românească de mediu cuprinde în prezent o seride de acte derelementare (legi, hotărâri guvernamentale, ordine ministeriale, norme, etc) atâtspecifice protecţiei mediului cât şi cu caracter general, dar care conţin şi prevederi cureferire la protecţia mediului.

În prezent, datorită adoptării unor măsuri severe la nivelul guvernului şiministerelor, procesul de armonizare a legislaţiei se desfăşoară într-un ritm accelerat,existând calendare de acţiuni cu termene şi responsabilităţi pe directive pentru fiecaredomeniu de aproximare legislativă.

Activităţile cele mai dificile vor fi cele referitoare la implementarea legislaţiei,activităţi care implică aplicarea celor mai bune tehnologii disponibile,automonitorizare şi crearea sistemului informaţional centralizat, asigurându-se astfelrespectarea limitelor impuse pentru emisii.

Au fost finalizate patru strategii sectoriale în domeniile controlul poluării industrialecalitatea aerului şi schimbările climatice

- calitatea apei- protecţia naturii.În domeniul managementului deşeurilor a fost elaborată Strategia Naţională de

Gestionare a Deşeurilor şi Planul de etapă din Planul Naţional de Gestionare aDeşeurilor.

În cadrul Documentului de poziţie - capitulul 22 - Protecţia mediului, au fostsolicitate perioade de tranziţie pentru directivele cele mai costisitoare din domeniile sus-menţionate.

România a deschis negocierile pentru capitolul 22 în cadrul primei Conferinţe deAderare de le Bruxelles în perioada 21-22 martie 2002. Prin acest document, România seangajează să accepte şi să implementeze acquis-ul comunitar de mediu (în vigoare la datade 31 decembrie 2000) până la 1 ianuarie 2007, cu excepţia a 11 directive care se solicită pe diverse perioade de tranziţie.

42



Transpunerea şi implementarea acquis-ului comunitar din domeniul mediului suntdificile din cauza caracterului intersectorial şi a implicaţiilor problematicii aferente acestuidomeniu asupra întregii industrii româneşti, alinierea la standardele de calitate europene presupunând costuri însemnate şi modificări structurale . Finanţările necesare provindin surse proprii agenţilor economici, surse externe rambursabile şi nerambursabile şi în

completare, surse de la bugetul de stat.Cheltuielile totale la nivel naţional efectuate în 2000 au fost de 1,12% din PIB, iar raportat la un locuitor 400 000 de lei pe an (19,8 euro), în timp ce în ţările comunitare s-aualocat 310 euro pe locuitor pe an.

România ca ţară candidată se află în prezent în plic proces de aproximare culegislaţia europeană şi are cheltuieli semnificative în special în îmbunătăţireainfrastructurii (proces foarte costisitor).

Un număr mare de specialişti afirmă că trebuie să ne rezolvăm acasă toate problemele înainte de a ne îndrepta spre Bruxelles sau Uniunea Europeană, pe cândidentifica şi rezolva problemele ecologice ale României. Ca întotdeauna, segmentul de piaţă provenit din pătura bogată este cel mai deschis la aderare.

Aici revini rolul autorităţilor naţionale, care pot investi în relaţiile publice şi îninformare, deoarece realizările în domeniul protecţiei mediului nu sunt recunoscute de omare parte a populaţiei.

Eforturile şi performanţele ar trebui să fie comunicate într-o formă care ar putea fiînţeleasă de oameni în general. Acest lucru ar putea fi realizat prin emisiuniinformative în mass-media, deoarece acestea sunt principalele surse de informare.

Aderarea la Uniunea Europeană este o temă care generează mari speranţe, temeri sauo viziune foarte abstractă a unei vieţi mai bune. Dar prea puţini cunosc adevărateleconsecinţe concretizate pe solide informaţii şi lipsite de emotivitate.

Excesul de optimism cât şi de pesimism nu sunt de ajutor în lungul şi în partecomplicatul drum al procesului de aderare.

Organismele Uniunii Europene ar putea reconsidera canalele de distribuţie ainformaţiilor, ar putea fi utilă lansarea unor campanii specifice prin TV şi presă.Instituţiile Uniunii Euroepene ar putea pune un mai mare accent pe schimbările deexperienţă între ţările membre şi cele în curs de aderare în ceea ce priveşte politicile demediu.

Cu privire la efectele aderării asupra mediului, se aşteaptă o îmbunătăţire asituaşiei şi mai multe zone protejate. Problematica va câştiga în importanţă şi aceasta ar putea schimba în bine sentimentul de responsabilitate.

Analizând consecinţele putem enumera câteva tendinţe percepute de români încreştere

• protecţia naturii• noi locuri de muncă• stabilitate politică• îmbunătăţirea calităţii aerului şi a apei• comerţ liber

• protecţia mediului• îmbunătăţirea calităţii produselor • dezvoltarea industrială.

Noul Program European de Aderare pentru MediuMediu 2010 viitorul nostru, şansa noastră, stabileşte direcţiile strategice de acţiune, luând în considerare viitoarea

43



lărgire a UE. El îşi propune să abordeze prin instrumente inovaţive problemelecomplexe de mediu.

Programul intenţionează să implice în mod activ toate segmentele societăţii încăutarea soluţiilor aplicabile şi durabile la problemele cu care se confruntă mediul.

O mai bună informare despre legislaţia de mediu înainte şi după aderare va

contura viaţa fiecăruia dintre noi şi va ajuta la o percepţie pozitivă.

1. Obiectivele politicii mediuluiPolitica în domeniul mediului vizează următoarele obiective: protecţia

mediului; ameliorarea calităţii sale; protecţia sănătăţii publice; utilizarea prudenta siraţionala a resurselor naturale; promovarea masurilor Ia nivel internaţional privindrezolvarea problemelor mediului de dimensiuni regionale si mondiale. Instrumenteleutilizate: dispoziţii legislative, în special directive fixând norme de calitate de mediu(niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, deconcepţie, de exploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentraţie sau deemisie pentru un produs dat); programe de acţiune în favoarea protecţiei mediului;

programe de ajutor financiar.Politica în domeniul mediului se înscrie în rândul aşa-ziselor politicicomunitare de "acompaniament", denumite astfel pentru a se evidenţia rolul lor secundar (precum politica socială, cea din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, politica înmaterie de cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor etc). Drept criteriu principal într-o asemenea clasificare (şi de diferenţiere faţă de "politicile comunitaremajore") este utilizată mărimea alocaţiei din bugetul comunitar afectate, insuficient însă pentru a determina exact adevărata importanţă a unei problematici. Şi aceasta, cumremarca J.L. Mathieu, cel puţin din două puncte de vedere: pe de o parte, întrucât o politică comună puternică se poate exprima mai ales prin texte şi decizii (ca în cazul politicii concurenţei), iar, pe de alta, Banca Europeană de Investiţii (BEI) acordă

fonduri cu destinaţii pentru politicile sectoriale, suplinind astfel contribuţiile bugetare şisemnificaţiile lor ca un criteriu de determinare a importanţei.

2. Necesitatea unei politici comune a mediuluiTratatele instituind Comunităţile Europene nu prevedeau competente

comunitare explicite în materie de mediu. Confruntarea cu poluarea, în creştererapida, statele membre au adoptat masuri la scara naţionala. Fiind un fenomentransfrontalier, poluarea nu putea fi combătută în mod eficace doar în limitelefrontierelor naţionale. în plus, unele din masurile adoptate de statele membreîmpiedicau libera circulaţie a mărfurilor în cadrul pieţei comune. Ca urmare, apelurile si

presiunile pentru acţiuni comune în favoarea mediului s-au multiplicat. în 1972, la puţintimp după prima Conferinţa a ONU asupra mediului, Comisia Europeana a propuselaborarea unui program de acţiune în acest domeniu.

La începutul anilor 70, au fost recunoscute necesitatea si legitimitatea unei politici comune în domeniul mediului. Cu timpul, se va dezvolta progresiv un dreptcomunitar al mediului, care cuprinde în prezent peste 200 directive si regulamente. Ele privesc, în principal, protecţia apelor, calitatea aerului, protecţie florei si faunei, zgomotul,eliminarea deşeurilor. Legislaţia mediului prezintă o caracteristica particulara, anume

44



ea tine seama de aspectele economice. Dar legislaţia anterioara lui 1986, nu avea o baza juridica intr-un tratat.Actul Unic european atribuie în mod explicit Comunităţii europenecompetente în domeniul politicii mediului. Astfel, el va oferi o baza juridica formalaacelui ansamblu crescând de reglementari asupra mediului. Actul Unic european a fixattrei obiective prioritare politicii comunitare: 1 protecţia mediului; 2 sănătatea umana; 3

utilizarea prudenta si raţionala a resurselor naturale (art. 130 R). Tratatul asupra UniuniiEuropene (1992) a stabilit în mod formal conceptul dezvoltării durabile în legislaţiaUniunii Europene. Patru ani mai târziu, tratatul de la Amsterdam a făcut din dezvoltareadurabila un obiectiv primordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a UniuniiEuropene trebuie sa se fondeze pe principiul dezvoltării durabile si pe un nivel înalt de protecţie a mediului. Mediul trebuie sa fie integrat în definirea si punerea în aplicare atuturor politicilor economice si sociale ale Uniunii Europene, inclusiv comerţ, industrie,energie, agricultura, transport si turism. Totuşi, la numai câţiva ani după instituireastructurilor vest-europene, s-a recunoscut necesitatea stabilirii de norme comune pentru protejarea consumatorilor, în vederea garantării liberei circulaţii a mărfurilor întrestatele membre. Astfel că primele reglementări comunitare în materie de mediu s-aureferit la produse (substanţe chimice periculoase, autovehicule şi detergenţi). Legislaţiade mediu privind produsele şi apoi industria s-a bazat într-o primă perioadă pe art. 100din Tratat, care privea armonizarea legilor statelor membre care aveau o incidenţădirectă asupra stabilirii sau funcţionării pieţei comune. Alte dispoziţii în domeniu aveauca bază art. 235, care se referă la măsurile apărând ca necesare pentru realizarea unuiadintre obiectivele Comunităţii. Până în 1987, orice reglementare comunitară în materie demediu s-a fondat pe unul sau altul dintre aceste articole. La sfârşitul anilor 1960 a devenitevident faptul că se impun o intervenţie energică şi adoptarea unor măsuri globale pentru a proteja mediul Comunităţii în faţa exigenţelor creşterii economice. Caracterul planetar al fenomenului de poluare începe să fie perceput şi reflectat în documentelecomunitare abia la începutul deceniului opt. în 1970 Comisia a declarat pentru prima dată,într-un comunicat oficial adresat Consiliului, necesitatea elaborării unui programcomunitar în materie de mediu. Punctul de plecare îl reprezintă, în acest sens,reuniunea de la Paris, din 20 octombrie 1972, a şefilor de stat şi de guvern ai Comunităţii,câteva luni după Conferinţa ONU de la Stockholm (iunie 1972) care a adoptat unelemăsuri importante în direcţia promovării protecţiei mediului printre preocupărileCEE. Cu acest prilej s-a recunoscut faptul că expansiunea economică nu este un scopîn sine, şi că ea trebuie "să se traducă printr-o ameliorare a calităţii cât şi a niveluluivieţii, şi o atenţie particulară va fi acordată valorilor şi bunurilor nemateriale şi protecţieimediului". Ca atare, instituţiile CEE au fost invitate să pregătească un prim program deacţiune în materie de mediu.

3. Programe de acţiune ale Uniunii Europene în domeniul mediului

În afara legislaţiei, Uniunea Europeana a elaborat programe de acţiune însoţite dedirective si obiective prioritare. Incepând cu al treilea program (1983-1986) accentul a fost pus pe principiile fundamentale ale prevenirii si protecţiei. Programul al patrulea (1986-1992) viza trecerea la o politica preventiva. în paralel, Uniunea Europeana a iniţiat programe de cercetare în domeniul mediului: Ştiinţa si tehnologia pentru protecţiamediului (STEP); Programul european în materie de climatologie si riscuri naturale(EPOCH). Al cincilea program de acţiune intitulat „Pentru o dezvoltare durabila si

45



respectuoasa a mediului" (1992-2000), preconiza sa progreseze pe calea unei abordări preventive a protecţiei mediului. Aceasta abordare trasează o noua cale, integrând politicile, legislaţiile si proiectele într-un program complet de reforme axate pe un singur obiectiv, anume dezvoltarea durabila. Conceptul dezvoltării durabile desemnează odezvoltarea care răspunde nevoilor actuale fara a compromite capacitatea generaţiilor

viitoare de a răspunde nevoilor proprii. Al cincilea program caută sa completeze deciziilesi regulamentul utilizate ca instrumente în programele precedente cu acţiuni Ia fiecarenivel, angajând grupurile societăţii. Programul pune în evidenta cinci mari sectoare care pot sa degradeze mediul si sa epuizeze resursele naturale: industria, transporturile, energia,agricultura si turismul. El fixează ţinte de atins în fiecare din ele.

Totodată, sunt stabilite cele sase elemente ale acţiunilor dezvoltării durabile aUniunii Europene: A. integrarea considerentelor de mediu în celelalte politici;B. parteneriat între Uniunea Europeana, statele membre, lumea afacerilor si public siresponsabilităţi împărţite;C. lărgirea evantaiului de instrumente ale politicii de mediu: impozite, subvenţii,acorduri ferme;D.schimbarea schemelor de consum si producţie;E. punerea în opera si aplicarea legislaţiei europene de către statele membre,întreprinderi etc.F. cooperarea internaţionala în cadrul „Agendei 21" a Naţiunilor Unite si celui de-alcincilea program de acţiune în domeniul mediului.

4. Cooperarea Uniunii Europene cu Europa orientala

Mediul este una din priorităţile programelor de ajutor acordat tarilor situate laestul Uniunii Europene: Phare si TACIS, având ca scop repararea si protecţiamediului în tarile amintite. In cadrul acordurilor europene încheiate între UniuneaEuropeana si cele zece tari candidate la aderare este întărit accentul pe problemelemediului în strategiile de aderare, inclusiv furnizarea de ajutor tehnic si fonduri pentruîmbunătăţirea legislaţiei si gestiunii în materie de mediu. In prezent ajutorulaccentuează asupra investiţiilor. Un program de acţiune larg pentru refacerea si protecţia mediului, care acoperă întreaga Europa, a fost adoptat în 1995, la a treiaconferinţa a miniştrilor mediului (Sofia).

5. Cooperarea în materie de probleme ecologice mondiale

Uniunea Europeana cooperează cu alte tari prin intermediul organismelor ONU, OECDE si cu alte organisme internaţionale pentru a promova soluţii mondiale Ia problemele ecologice globale: schimbările climatice, sărăcirea stratului de ozon, pădurile

tropicale, biodiversitatea. Aceasta cooperare da naştere adesea la o convenţie mondialasau regionala care pot constitui un cadru solid pentru acţiunile Uniunii Europene si aletarilor care participa la convenţii protejând habitatele în pericol, marile si râurile,controlează schimbul internaţional de deşeuri si produse chimice periculoase.

6. Învăţământ şi formare

46



Mediul este din ce în ce mai mult integrat în învăţământ la toate nivelele,devenind un element component al formarii profesionale. El face parte din programul destudiu de baza în marea majoritate a statelor membre. Au proliferat ajutoarele pedagogice sub forma de cârti, manuale, broşuri, material audiovizual asupramediului. Comisia Europeana finanţează proiecte de formare pentru profesorii din

învăţământul elementar si secundar, precum si pentru cursuri tehnice si agricole. Deasemenea, a fost publicat un „Ghid european de studii asupra cursurilor de mediu dinuniversitate". în noua. state membre ale Uniunii Europene poate fi obţinut un masterateuropean în „gestiunea mediului".

7. Progresele realizate, perspective

Uniunea Europeana a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a mediului, la nivel naţional, regional, cât si în relaţiile internaţionale. Au fostfăcute la scara europeana în 1992 sunt realizate. Progresele se vad mult mai greu înstatele membre. Uniunea Europeana s-a orientat către dezvoltarea durabila, drumul esteînsă lung si dificil. Politica în domeniul mediului nu are şanse fara sprijinul sincer alîntregii populaţii. Experienţa îndreptăţeşte ideea ca politica în domeniul mediului se valovi si în viitor cu conflictul de interese dintre ecologie si unele sectoare economice.Perspectiva este cea a unui optimism prudent si moderat.

Datorită comlexităţii soluţionării problemelor de interes comun european se impuneca fiind necesar dezvoltarea cooperării statelor europene în domeniul protecţiei mediului.Această cooperare este utilă deoarece fenomenul poluării nu cunoaşte frontiere şi în acestmod se impune protecţia mediului şi a tuturor componentelor sale la toate nivelurile.

În acest scop a fost înfiinţată Agenţia Europeană pentru mediu (A.E.M). La oraactuală dezvoltarea economică, creşterea demografică, apariţia de noi industrii au creatnmeroase probleme cu privire la acţiunile de protecţie a mediului.

Fenomenul poluării s-a extins la ora actuală şi în prezent numeroase specii de plante şi animale sunt ameninţate cu dispariţia datorită alterării condiţiilor de viaţă aacestora.

Pentru înlăturarea acestor nereguli pe continent a fost înfiinţată Agenţia Europeană pentru mediu (A.E.M) cu sediul la Copenhaga (Danemarca) printr-o decizie a ConsiliuluiUniunii Europene din data de 7 mai 1990.

Agenţia a început să funcţioneze în anul 1994 şi are ca principal rol colectarea dedate cu privire la acţiunile de protecţie a mediului la nivel continetal pentru promovareaunor politici eficiente de protecţie a mediului.

În prezent se impune o cooperare între statele continetului pentru protecţiamediului şi asigurarea sănătăţii oamenilor, considerată a fi o prioritate.Cooperarea statelor are ca scop înlăturarea deteriorării mediului şi în special,

- combaterea locală, regională şi transfrontieră a fenomenului poluării la nivelul tuturor componentelor mediului

- menţinerea calităţii apei, şi în special a celor ce traverseazăfrontiera (Dunărea, Marea Neagră)

- refacerea ecologică în urma calamităţilor naturale- formarea conştiinţei de mediu rezolvarea problemei deşeurilor.

Stabilirea unui dialog viabil între statele continentului nu se poate realiza fărăschimb de informaţii şi de experţi în domeniul transferului de tehnologii ecologice,

47



activităţi comune de cercetare, armonizarea legislaţiilor, cooperarea între state la nivelregional şi local, inclusiv prin intermediul Agenţiei Europene de Mediu, studii privindimpactul asupra mediului a diferitelor tehnologii folosite în industri, dezvoltarea unor strategii legate de schimbările climatice cu care ne confruntăm la ora actuală.

Studii la nivelul continental sau planetar au identificat un număr de probleme

majore care afectează ansamblul componentelor mediului sau fluxurile de energie şimateriale din natură.

Revine ingineriei mediului, ca prin măsuri concrete, practice la nivel local, prinmultiplicarea lor în mii şi mii de secţiuni punctiforme să corecteze transferul actual deenergie şi să diminueze impactul negativ al problemelor majore.

În toate cazurile se remarcă aceleaşi politici şi etape ce se impun a fi adoptate defactorii de decizie monitorizarea evoluţiei proceselor cu delimitarea zonelor afectate şievidenţierea pagubelor.

Promovarea unor legislaţii corespunzătoare la nivel naţional şi regional.Adoptarea unor măsuri şi practici în industrie, agricultură, transport, energie care

să promoveze tehnologii de înaltă eficienţă şi consumuir reduse de energie.Formarea de personal de specialitate şi acţiuni de sensibilizare a populaţiei la

problemele protecţiei mediului.Gestionarea costurilor naţionale ale pagubelor de mediu este prematură, dar

studiile de până acum au unele caracteristici în comun. In lumea industrială, datelegermane sugerează un cost de pagubă sub 5% din PIB. Estimările daneze sunt mai scăzute- 0,5-0,8, dar arată numai efecte parţiale. Pagubele evaluate în SUA din cauza politicii demediu au reprezentat 1,2 % din PIB, dar estimările omit disconfortul unor efecte produsede zgomot şi se referă la 1978.

Între 1-5% din PNB pare a fi o estimare destul de rezonabilă a pagubelor produsede poluarea cauzată de degradarea mediului în lumea industrială.

Pagubele în ţările în curs de dezvoltare se aşteaptă a fi mai mari decât în ţărileindustrializate datorită absenţei legilor de protecţie a mediului şi a instituţiilor corespunzătoare )eroziunea solului în Indonezia şi Mali - 0,4% din PIB, despădurirea înEtiopia - 6% din PIB, iar în Indonezia 4%.

Chiar dacă calitatea informaţiilor este nesigură, se confirmă că deteriorareamediului produce pagube economice atât în ţările sărace cât şi în cele bogate şi le face înmod particular mai dificle şi mai costisitoare în ţări în curs de dezvoltare.

Distrugerea mediului poate fi considerată o parte a preţului care trebuie plătit pentrua obţine un nivel crescut de trai.

Schimbările politice din Europa Centrală şi de Est au adus la lumină serioasedegradări ale mediului, generate în condiţiile unei economii de tip socialist. încămajoritatea deciziiloe economice sunt luate în contextul unei nesiguranţe care poate fi atât

benefică cât şi dăunătoare calităţii mediului.Alegerea tehnologiei sau a metodei de producţie poate fi privită ca o echilibrare

optimă între productivitate, stabilitate, echitablitate şi dezvoltare durabilă.Cel de-al cincilea program de acţiune al Uniunii Europene pentru mediu consideră

că poluarea şi distrugerea naturii în Europa sunt mai grave ca niciodată. A devenit clar căeste necesară mai multă presiune politică la nivel european, distribuţia de până acum privitoare la supraconsumul de apă, combustibili fosili, resurse neregenerabile, păduri şiterenuri agricole necesitând un control mai strict.

48



Tratatul de la Amsterdam a îmbunătăţit articolul 6 al Tratatului CE, enunţând principiul potrivit căruia exigentele privind protecţia mediului trebuie să fie integrate îndefinirea şi punerea în practică a politicilor şi acţiunilor comunitare. Un sistemcomunitar cu privire la răspunderea pentru dauna ecologică; de natură să cuprindă -directsau indirect - toate activităţile care prezintă un risc pentru mediul, va permite ameliorarea

integrării aspectelor referitoare la protecţia mediului în diferitele sectoare şi domeniicorelative, prin internalizarea costurilor respective. Chiar dacă principalele elemente aleacestui sistem al răspunderii comunitare ţin de protecţia mediului, o bună aplicare a lui poate să contribuie la crearea unor condiţii echitabile pe piaţa internă unică.

Importanţa acestui aspect rezidă în faptul că majoritatea schimburilor comerciale comunitare se realizează pe piaţa internă; cu alte cuvinte, comerţul intra-comunitar devine mai important pentru statele membre decât cel extra-comunitar; iată dece, diferenţele de regim juridic între statele membre, precum şi costurile suportate pe piaţainternă de un stat membru au o incidenţă mai mare asupra statului respective decât celereferitoare la schimbările cu ţările terţe.

La ora actuală este dificil de apreciat dacă există într-un adevăr o dificultate

generată de exigenţele răspunderii pentru dauna ecologică în aplicarea regimuluicomunitar al concurenţei pe piaţa internă. Aceasta deoarece reglementărilenaţionale ale statelor membre, în materie, sunt relativ recente şi nu încă pe deplinoperaţionale.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm un aspect important, neacoperit încă deactele normative cu privire la acest tip de răspundere în vigoare în majoritatea ţărilor europene - şi anume, daunele provocate biodiversităţii.

Înlăturarea acestui tip de daune poate avea incidenţe economice sensibil maiimportante decât reglementările naţionale actuale în materia răspunderii. Eventualeleconsecinţe asupra competitivităţii întreprinderilor stabilite pe teritoriul unui statmembru vor determina autorităţile naţionale să aştepte o iniţiativa din partea

Uniunii Europene şi să se abţină să impună unilateral dispoziţii cu privire larăspunderea în materia biodiversităţii. în acest caz demersul comunitar va fi justificat şi de necesitatea garantării unor condiţii echitabile pe piaţa internă.

De asemenea, procesul de legiferare la nivel comunitar în materiarăspunderii pentru dauna ecologică are tot mai mult în vedere reducerea lamaximum a eventualelor incidenţe negative ale acestui tip de răspundere asupracompetitivităţii externe a industriei europene.

În linii generale, punerea în aplicare, în interiorul Comunităţii Europene, a principiului "poluatorul-plăteşte" ş i a mediului, t rebuie să s timulezeîntreprinderile în adoptarea unor măsuri de responsabilitate sporită în raport cusarcinile de protecţia mediului. Pe de altă parte, experienţa americană a oferit unele

puncte de reper legiuitorului European, care o citează în Cartea Albă a răspunderii privind dauna ecologică.Astfel, punerea în aplicare a legislaţiei (un set de legi şi acte subsecvente) -în

reglementarea căreia răspunderea atrage după sine şi obligaţia revenirii la situaţiaanterioară - a demonstrat necesitatea prevenirii tentativelor de eludare sau ocolire a legii, pe calea transferului de activităţi periculoase în întreprinderile mai puţin capitalizate,care devin, în acest mod, insolvabile în cazul unor daune importante, în condiţiile în careîntreprinderile se pot proteja împotriva riscurilor, apelând la sistemul de asigurări, s-a

49



constatat tendinţa lor de a recurge tot mai puţin la acest tip de manopere frauduloase.Posibilitatea unei garanţii financiare şi îndeosebi a unei asigurări prezintă o importanţăreala pentru determinarea eficacităţii acestui tip de răspundere.

Pentru a fi eficient, un sistem juridic al răspunderii trebuie să fieacompaniat de un sistem de garanţii financiare efective, astfel încât elementele

fundamentale ale acestui tip de răspundere să-şi găsească un corespondent în actelegaranţii financiare oferite.Eficacitatea răspunderii pentru dauna ecologică - spre deosebire de cea

angajată pentru prejudiciul civil "tradiţional" - depinde de rapiditatea autorităţilor administrative şi juridice în modul de alcătuire şi prezentare a dosarelor instrumentate încazurile respective, precum şi de găsirea unor mijloace cât mai adecvate de facilitare aaccesului la justiţie a reprezentanţilor societăţii civile, a tuturor persoanelor fizice şi juridiceinteresate (dreptul de a cere injustiţie repararea daunei).

Astfel, apreciem ca impactul global al principiului "poluatorul-plăteşte"depinde atât de contextul general european, cât şi de structura specifică a sistemuluilegislativ naţional al fiecărui stat membru.

Metodele de evaluare şi reparare a daunelor ecologice, consacrate de diferitelegislaţii naţionale, sunt în mod evident perfectibile.

Astfel, revenirea la situaţia anterioară producerii prejudiciului nu este de multe ori,decât un deziderat iluzoriu; ea poate deveni efectiva cu condiţia de a fi bine determinate posibilităţile de realizare şi mijloacele de control.

Pornind de la bareme ce fixează valoarea bănească a speciilor protejatesistemele forfetare de evaluare şi reparare a daunei ecologice au numeroase avantaje, fiindrelativ uşor de aplicat şi aducând un element de certitudine, atât pentru autorităţile însărcinatecu protecţia naturii, cât şi pentru autorii daunelor şi asigurătorii lor, pe un tărâm aparţinând încăincertitudinilor ştiinţifice.

Pe de altă parte, aceste metode de evaluare forfetară sunt, în unle cazuri, prearudimentare spre a putea constitui o bază suficient de solidă pentru evaluarea daunei.

Recomandabil poate fi un sistem mixt, combinând evaluarea forfetară curepararea individualizată bazată pe anumite plafoane, al cărui unic model este cel al statuluiamerican Alaska.

În acest sens, putem imagina un sistem care să ţină cont de cauzele dauneiecologice, de suprafeţele afectate, de tipul de ecosistem degradat şi de relative sa raritate, dediversitatea biologică, de timpul necesar regenerării naturale, (dacă este posibilă), de stareasa iniţială şi de cea actuală (dacă sunt cunoscute). Totodată, la costurile necesare revenirii lastarea anterioară se poate adăuga un pretium doloris pentru daunele aduse mediului natural,cu condiţia ca suma de bani să fie afectată lucrărilor de conservare şi protejare a mediului.

Aceasta şi pentru că prejudiciile aduse mediului sunt legate, în fond, deîncălcarea unui drept indisolubil legat de drepturile fundamentale ale omului (cum este

dreptul la viaţă şi la sănătate, dar şi cel la informare şi participare).Mai mult decât un drept al omului în sens strict, dreptul la un mediu sănătos,

echilibrat ecologic, protejează şi favorizează dezvoltarea umană, în special şi existenţa vieţii pe Planetă, în general.

Fiecare ţară are dreptul la un spaţiu ecologic care reprezintă o cotă parte dinspaţiul Terrei. Acest spaţiu ecologic oferă astăzi un nou concept în domeniul protecţieimediului şi de aceea din această perspectivă dezvoltarea durabilă a ţării în mod imperios de

50



noile modele de producţie şi consum, de modernizarea spaţiului economic şi de schimbărilecantitative.

Libertatea pe care o are fiecare ţară de a-şi valorifica propriul spaţiu ecologic diferăîn funcţie de anumiţi factori.

Ţările dezvoltate pot valorifica mai bine, fără deteriorări ireversibile ale calităţii

mediului resursele, în favoarea propriului popor; ţările sărace folosesc mai puţin spaţiul propriu şi de multe ori îl deteriorează.Până acum câţ iva ani am t răi t cu ideea că natura es te un bun

inepuizabil, gratuit şi etern, însă ne-am dat seama destul de târziu că ea este un bun rar, dince în ce mai costisitor şi trebuie să fie protejate.

Afirmăm că dreptul la un mediu ambiant sănătos, depoluat fizic şi moral este undrept elementar al fiecăruia dintre noi.

Ca urmare, protecţia mediului trebuie realizată prin utilizarea raţională aresurselor naturale, prin prevenirea şi combaterea poluării de toate felurile şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale.

Degradarea mediului reprezintă cel mai agresiv factor care participă înmomentul de faţă la scăderea, atât a calităţii cât şi a duratei vieţii. Prin financiarăîmpotriva daunelor rezultând din anumite utilizări ale energiei nucleare în scopuri paşnice.

Convenţia de la Viena are principii comune şi complexe ce se aplică atât lainstalaţiile nucleare, cât şi în cursul transportului de materii nucleare.

Potrivit Convenţiei accidentul nuclear nu angajează regimul nuclear derăspundere civilă decât dacă este vorba de combustibil nuclear, produse sau deşeuriradioactive aşa cum sunt ele prevăzute expres de textul convenţiei.

Potrivit art.6 din Legea nr.106 din 3 octombrie 1992 pentru aderareaRomâniei la Convenţia privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare şi laProtocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la ParisDreptul la reparaţie în temeiul prezentei convenţii, se stinge dacă o acţiune nu esteintrodusă în 10 ani de la data accidentului nuclear. Totodată, dacă, potrivit legii statului peteritoriul căruia se află instalaţia, răspunderea exploatantului este acoperită printr-oasigurare sau orice altă garanţie financiară ori prin fonduri publice, pe o perioadă maimare de 10 ani, legea instanţei competente poate prevedea că dreptul la reparaţierecunoscut împotriva exploatantului nu se stinge decât la expirarea perioadei în carerăspunderea exploatantului este astfel acoperită potrivit legii statului pe teritoriul căruia seaflă instalaţia. Această prelungire a termenului de decădere nu aduce atingere, în nici uncaz, dreptului la reparaţie în temeiul prezentei convenţii al persoanelor care au intentatcontra exploatantului înainte de expirarea respectivului termen de 10 ani, o acţiunesubsecventă morţii sau vătămării corporale a persoanelor.

Având în vedere cele prezentate în art.6 al Convenţiei de la Viena şicunoscându-se că efectul daunelor ecologice apar de cele mai multe ori în timp, venim cu

propunere de lege ferenda în scopul eliminării limitei de introducere a acţiunii şiconsiderăm că stingerea dreptului de reparaţie nu trebuie să fie eliminat dacă acţiunea nu a fostintrodusă; efectele accidentelor nucleare se fac simţite după zeci de ani şi potrivit principiului de bază în dreptul mediului respectiv, poluatorul plăteşte, cel ce degradeazămediul trebuie să achite daunele cunoscându-se faptul că de cele mai multe ori daunaecologică nu se poate evalua pecuniar.

Astfel elaborarea unei legislaţii adecvate prin care să se permitămenţinerea şi păstrarea cunoştinţelor, inovaţiilor şi practicilor comunităţilor indigene şi

51



locale cu stiluri de viaţă tradiţională, precum şi asigurarea de suport financiar sau oricealt suport pentru evitarea producerii daunelor ecologice se consideră a fi necesare.

În concluzie, sunt necesare programe pentru educare şi instruireştiinţifică şi tehnică, pentru promovarea şi încurajarea cercetării pentru utilizarea progreselor ştiinţifice privind evaluarea prejudiciilor aduse mediului şi protecţiaîn

mod constant a tuturor zonelor de o importanţă deosebită.Programe de acţiune în domeniul protecţiei mediului

În cadrul CEE şi ulterior al UE, au fost elaborate şi adoptate 5 programe deacţiune în, 1973, 1977, 1983, 1987 şi 1993. Ele au exprimat o veritabilă "filosofie"comunitară în privinţa protecţiei şi ameliorării mediului şi au stabilit un calendar deacţiuni specifice întreprinse în anii acoperiţi de către fiecare program în parte.Documentele respective nu au forţă juridică şi constituie numai declaraţii politice care prezintă obiective de atins conform unui calendar precis.

Primul program de acţiune (1973-1976) a fost adoptat în noiembrie 1973; eldefinea principiile de bază şi obiectivele fundamentale ale politicii comunitare îndomeniul mediului şi identifica acţiunile generale de realizat.

Cel de al doilea program de acţiune (1977-1981) continuă şi particularizeazăacţiunile generale stabilite anterior.

Primele două programe de acţiune în domeniul mediului au fost axate, mai ales,asupra căutării de răspunsuri imediate la problemele grave ridicate de poluare. Dar, înfoarte scurt timp, s-a ajuns la concluzia că, în domeniul mediului, a preveni este multmai important decât a combate.

Aceste programe au prezentat listele detaliate ale acţiunilor necesare pentrucontrolarea marii diversităţi a problemelor ridicate de poluare. Au fost enunţate, deasemenea, 11 principii care au fost preluate şi aplicate şi în programele de acţiune careau urmat:

1. Este mai bine de prevenit decât de reparat. Acest principiu a devenit primordial în cadrul celui de-al patrulea program de acţiune.

2. Consecinţele asupra mediului ar trebui luate în considerare la stadiul cel mai precoce posibil al procesului de decizii.

3. Orice formă de exploatare a resurselor şi mediului natural care provoacă pagube sensibile echilibrului ecologic trebuie evitată.

4. Nivelul cunoştinţelor ştiinţifice trebuie să fie ameliorat pentru a permite oacţiune eficace în acest domeniu.

5. Principiul "poluatorul plăteşte": costul prevenirii şi eliminării vătămărilor trebuie să fie în sarcina poluatorului.

6. Activităţile întreprinse într-un stat membru nu trebuie să antreneze

degradarea mediului într-un alt stat.7. Politica de mediu dusă în statele membre trebuie să ţină seama de

interesele ţărilor în curs de dezvoltare.8. Comunitatea Europeană şi statele membre trebuie să promoveze protecţia

mediului la eşalon internaţional şi planetar prin intermediul organizaţiilor internaţionale.9. Protecţia mediului este afacerea tuturor, astfel că un efort de educare

devine necesar.

52



10. Măsuri de protecţie a mediului trebuie luate la nivelul cel mai adaptat,ţinând seama de tipul de poluare, de acţiunea care se impune şi de zona geografică de protejat (principiul subsidiarităţii).

11. Programele naţionale în materie de mediu trebuie coordonate între ele baza unuiconcept comun pe termen lung şi politicile naţionale trebuie să fie armonizate în

interiorul Comunităţii.Al treilea program (1983-1986) a stabilit, pentru prima dată, priorităţileacţiunii comunitare în domeniu şi a introdus un anumit număr de noi concepte, precum: integrarea aspectelor ecologice în celelalte politici comunitare, abordarea preventivă etc.

În acest mod, a fost definită o strategie globală şi preventivă de salvare amediului şi resurselor. în lupta împotriva poluării şi degradării resurselor rare şi mai puţincostisitoare, mai eficace şi mai favorabilă unei dezvoltări economice sănătoase, şiimperativele ecologice au fost luate în calcul la debutul proceselor de concepere şi dedecizie a oricărei acţiuni economice, indiferent dacă e vorba de agricultură, energie,industrie, transporturi ori turism. Prioritatea a trecut de la controlul la prevenirea

poluării, iar protecţia mediului a devenit o misiune mai largă, înglobând şi afectareasolului ori integrarea intereselor mediului în celelalte politici comunitare. Aceastăstrategie preventivă s-a exprimat într-o directivă comunitară adoptată în 1985, care asubordonat autorizarea construirii marilor lucrări industriale şi de infrastructură unuistudiu prealabil al impactului lor asupra mediului. Prevenirea a determinat, de asemenea,o revizuire a conceptelor şi a numeroaselor procedee industriale, context în careComisia CEE a lansat programul ACE, care a vizat, între altele, promovarea dezvoltăriide tehnologii proprii şi de reciclare. Totodată, programul a relevat necesitatea integrăriinevoilor în materie de mediu în alte politici comunitare, în scopul de a atinge ceea cedenumim astăzi „o dezvoltare durabilă".

Reluând această strategie preventivă, cel de-al patrulea program (1987-1992) a

urmărit să facă din protecţia mediului un element esenţial al oricărei politicicomunitare economice şi sociale. Astfel, acesta conţinea şi o declaraţie relativă lanecesitatea de a urmări o abordare mai integratoare în materie de control şi reducere a poluării, în scopul de a evita transferul poluării dintr-o regiune în alta. Principaleledirecţii de acţiune ale acestei noi abordări s-au exprimat sub diverse forme şidimensiuni. Patru tipuri de activitate au fost considerate prioritare:

1. aplicarea completă şi eficace a legislaţiei comunitare în vigoare;2. controlul impactului asupra mediului al tuturor substanţelor şi surselor de

poluare;3. un acces mai bun la informare pentru public şi o mai bună difuzare a

informaţiei;4. crearea de locuri de muncă.Declaraţia a reliefat necesitatea armonizării legislaţiilor pentru a se permite

gestiunea riscurilor ecologice legate de utilizarea şi discriminarea organismelor genetice modificate; se cerea, crearea unui nou instrument care să permită asigurareaintegrării preocupărilor în materie de mediu în politica şi în pregătirea programelor întoate sectoarele de activitate economică şi socială. în sfârşit, cel de-al patrulea program de acţiune s-a dovedit deosebit de sensibil la necesitatea de a promovacooperarea internaţională în domeniul mediului, mai precis, la ajutorul ce ar trebui

53



acordat ţărilor în curs de dezvoltare pentru a putea surmonta dificultăţile particulare cucare se confruntă în materie.

Pornind de la "imperativul ecologic", Declaraţia Consiliului CEE de la Dublin, diniunie 1990, a exprimat grave preocupări faţă de ameninţările care apasă asupra mediuluinatural şi a recunoscut necesitatea intensificării eforturilor în vederea protejării şi

ameliorării mediului, specificând că "desăvârşirea pieţei interioare în paralel, să se intensifice eforturile în scopul de a asigura o dezvoltare durabilă, fără pericol pentru mediu.

Multe din aceste idei au fost preluate şi de către cel de-al cincilea program deacţiune (1993-2000), intitulat sugestiv "Către o dezvoltare durabilă".

Astfel, programul se înscrie mai ales în prelungirea celui de-al IV-lea program, dar adoptă, în acelaşi timp, o nouă abordare a problemelor mediului.Aceasta, fondată pe principiul dezvoltării durabile, implică nu numai autorităţile, ci şi toţicetăţenii care au o responsabilitate comună faţă de mediu. Documentul promoveazăca principii: dezvoltarea durabilă, recurgerea la măsuri preventive şi răspundereaîmpărţită, enunţate în Tratatul de la Maastricht. El vizează stabilirea unei structuri pentruaplicarea Agendei 21, la care au subscris Uniunea Europeană şi statele membre, în cadrulConferinţei ONU privind mediul şi dezvoltarea (1992). Sub raportul conţinutului său,Programul cuprinde trei părţi, din care principalele două vizează acţiuni interne şi externe(distincţie efectuată pentru a arăta ceea ce poate fi făcut pe plan politico-legislativ însânul Uniunii Europene, conform puterilor şi procedurilor prevăzute de actele constitutive,şi ceea ce Uniunea şi statele membre pot aduce ori face în cooperare cu alte ţări dezvoltateori în curs de dezvoltare vizavi de anumite probleme regionale ori chiar mondiale). Prima parte rezumă starea mediului în statele Uniunii Europene şi ameninţările crescânde aleviitorului (un veritabil raport asupra stării mediului) şi expune o nouă strategie destinată

să rupă cu tendinţele actuale şi să promoveze cerinţele dezvoltării durabile. Partea aII-a prezintă un rezumat al ameninţărilor şi problemelor ecologice în contextinternaţional şi indică ceea ce Uniunea Europeană şi statele membre vor face ori ar puteaface, în cadrul unei cooperări internaţionale sau bilaterale, în ceea ce priveşte chestiunilecare se pun la eşalon regional sau mondial. Un loc aparte este acordat corelaţiilor dintre obiectivele Uniunii Europene în materie de mediu şi documentele Conferinţei dela Rio de Janeiro, din 1992. în sfârşit, în partea a IlI-a a documentului, foarte scurtă şigenerală, sunt tratate probleme precum: alegerea priorităţilor, costurile ori intenţia de a oface. O evaluare a aplicării şi rezultatelor programului s-a realizat la jumătatea termenuluiimplementării sale, în 1995. Este prevăzută, de asemenea, o listă a măsurilor orizontale

şi domeniilor de acţiune care trebuie să fie urmărite cu prioritate. Documentul subliniazăcu precădere dificultatea deosebită de a preciza costurile aplicării sale şi prezintă, înacest sens, un plan în cinci puncte în vederea determinării unei structuri a costurilor corespunzătoare în viitor.

Acest program are o importanţă deosebită pentru Uniunea Europeană,reconcilierea între mediu şi dezvoltare fiind una dintre marile mize căreia Uniunea vatrebui să-i facă faţă în actualul deceniu. De altfel, documentul nu a fost conceput

54



numai pentru Comisie ori specialişti în domeniul mediului; el oferă un cadru pentru adefini o nouă abordare care priveşte deopotrivă problemele ecologice, activităţileeconomice şi sociale, precum şi perspectivele generale ale dezvoltării. Scopul principal al programului rămâne acela de a rupe vechea practică şi concepţie înmaterie. Acesta pleacă de la principiul că generaţia noastră trebuie să lase generaţiilor viitoare42 un mediu care să poată asigura un nivel ridicat de prosperitate economico-socialăşi calitate a vieţii.

Totodată, documentul exprimă nevoia lărgirii panopliei de instrumente menite săcontribuie la aplicarea prevederilor sale. Unele dintre acestea sunt instrumenteeconomice şi fiscale, care fac apel la legile pieţei (fiind destinate transferării sarciniicosturilor în materie de mediu), altele se referă la angajamentele voluntare ale celui care poluează ori răspunderea civilă a poluatorului.

Pentru prima dată se menţionează printre acţiunile comunitare ameliorareamediului urban.

Documents

Curs Master Dr. Europ Mediu