Contractul de rentă viageră

Secţiunea INoţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră

57. Noţiune. Prin contractul de rentă viageră o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital) în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său (renta viageră). Persoana care înstrăinează bunul sau plăteşte suma de bani se numeşte credirentier (creditorul rentei), iar persoana care se obligă să plătească periodic suma de bani stipulată se numeşte debirentier (debitorul rentei)1.

După cum rezultă din dispoziţiile Codului civil, renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, iar plata ei periodică poate fi legată de durata vieţii unei alte persoane decât înstrăinătorul bunului ori capitalului (art. 1639 şi urm.)2.

57.1. Cuantumul ratei de rentă se stabileşte, în mod liber, prin voinţa părţilor. Chiar dacă, în schimbul rentei, credirentierul a plătit o sumă de bani (capital) şi chiar dacă s-a recurs la constituirea rentei pentru a micşora inconvenientele prohibiţiilor în materie de împrumut cu dobândă, nu sunt aplicabile restricţiile legale (dacă există) referitoare la dobândă (cuantumul maxim, interzicerea anatocismului sau a plăţii anticipate etc.)3, deoarece renta nu reprezintă o dobândă şi se plăteşte nu (numai) în schimbul folosinţei, ci şi ca echivalent (aleatoriu) al capitalului însuşi, pe care îl absoarbe4.

Ratele de rentă se plătesc în cuantumul prevăzut în contract. În dreptul nostru5 nu se practică revizuirea legală (indexarea) ratelor de rentă, astfel încât riscul deprecierii valorii monedei naţionale se suportă de către credirentier. Având în vedere caracterul alimentar al ratelor de rentă, nu excludem însă posibilitatea revizuirii lor pe cale judecătorească6 şi nici indexarea ratelor prin convenţia dintre părţi, întrucât “renta viageră nu este supusă integral nominalismului” monetar7.

57.2. Potrivit legii, renta se poate constitui în favoarea unei sau mai multor persoane (art. 1643 C. civ.). Deşi nu se prevede expres, calitatea de debirentier poate şi ea să aparţină mai multor persoane. În aceste cazuri, când în contract există o pluralitate de părţi, se pune întrebarea dacă obligaţia este conjunctă sau indivizibilă (ori solidară)?

1 Dacă în schimbul bunului debirentierul plăteşte şi o sumă de bani, nu numai renta periodică, pentru calificarea contractului (în vederea aplicării regulilor de la renta viageră, respectiv de la vânzare-cumpărare) trebuie să se stabilească obligaţia (prestaţia) principală; contractul va fi de rentă viageră dacă suma plătită la încheierea contractului reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat. (Pentru amănunte vz. şi infra nr. 66).

2 Vz. şi infra nr. 58.3.3 Vz. Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1266 nr. 1625; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 453 nr. 973.4 Capitalul dat pentru constituirea rentei nu este rambursabil nici în timpul vieţii şi nici după moartea

debirentierului. Cas. I, dec. nr. 157/1968, în C.civ. adnotat, vol. IV, p. 104, nr. 1.5 Pentru dreptul francez, vz. Mazeaud, op. cit., p.1266-1267; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 456-458. Vz.

şi I. Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile pecuniare, în RRD nr. 8, 1983, p. 12-13; idem, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, în Dreptul nr. 1, 1994, p. 49 (Autorul admite indexarea convenţională şi reevaluarea judiciară a creanţelor băneşti, considerând că nominalismul monetar nu este de ordine publică). Vz. şi CSJ, s.com., dec. nr. 21/1994, în Jurisprudenţa CSJ 1994, p. 230-231. Cu privire la admisibilitatea clauzelor de indexare, vz. şi A. Bénabent, op. cit., p. 488 nr. 857 şi CSJ, s.civ., dec. nr. 904/1992, în Dreptul nr. 11, 1992, p.82, iar cu privire la actualizarea datoriei în raport cu indicele de davalorizare a monedei naţionale, vz. CSJ, s. com., dec. nr. 510/1998, în Dreptul nr. 9, 1998, p. 137-138 sau în Jurisprudenţa CSJ, 1998, p. 324-325 şi idem dec. nr. 2713/1998, ibidem p. 338-339.

6 În condiţiile actuale ar fi indicat ca - o dată cu indexarea salariilor - să se revizuiască de drept şi ratele de rentă, precum şi orice altă obligaţie bănească cu caracter de întreţinere, inclusiv obligaţia debitorului din contractul de întreţinere transformată în plata unei sume periodice în bani.

7 Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 461 nr. 985. Pentru indexarea legală a ratelor de rentă în dreptul francez, vz. A. Bénabent, op. cit., p. 554 nr. 981 şi p.556-559 nr. 984-989.

444

În materia contractului de întreţinere se admite indivizibilitatea obligaţiei de întreţinere (activ şi pasiv) datorită naturii ei1. În schimb, renta viageră - având ca obiect o sumă de bani - este, prin excelenţă, divizibilă. Astfel fiind, ar urma ca indivizibilitatea (eventual solidaritatea) să fie admisă numai dacă a fost stipulată în contract. Cu toate acestea, se admite că, în principiu, moartea unui credirentier nu duce la stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi plătită integral supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat contrariul2. De exemplu, în cazul decesului unuia dintre soţii credirentieri, cel rămas în viaţă beneficiază de întreaga rentă. Deoarece renta este stabilită, cu caracter aleatoriu, până la sfârşitul vieţii creditorilor - deci obligaţia este privită de părţi “sub un raport de nedivizibilitate” (art. 1058 C. civ.) - se poate admite menţinerea integrală a obligaţiei până la decesul ultimului credirentier (împlinirea termenului incert prevăzut în contract), dacă părţile nu au prevăzut altfel.

Iar dacă există o pluralitate de debirentieri sau unicul debirentier decedat are mai mulţi moştenitori, datorită indivizibilităţii oricare poate fi obligat la executarea integrală, plata făcută de unul dintre ei fiind liberatorie pentru toţi.

58. Caractere juridice. Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig - pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, şi anume perioada cât va trăi credirentierul. Dacă prestaţia periodică în bani se plăteşte pe un timp determinat, contractul nu mai este aleatoriu şi deci nu este rentă viageră3.

58.1. Renta viageră este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă însă bunul înstrăinat de credirentier este un (şi un) teren, contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică (art. 2 alin.1 din Titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente).

58.2. Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate (eventual de nuda proprietate, cu rezerva uzufructului viager), credirentierul fiind ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi, în consecinţă, se bucură şi de privilegiul recunoscut de lege în favoarea acestuia. Aceasta pentru că, în lipsă de altă reglementare, regulile privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului sunt aplicabile nu numai în materia contractului de vânzare-cumpărare, dar şi în cazul altor contracte translative de drepturi reale. În măsura în care anumite probleme de drept nu sunt reglementate în cadrul normelor special prevăzute pentru contractul în cauză (de exemplu, renta viageră) şi nici în cadrul părţii generale a dreptului obligaţional (aplicabilă contractului de întreţinere), se impune aplicarea normelor existente, deşi aceste norme sunt prevăzute în cadrul reglementării unui contract special4.

58.3. Deşi renta viageră se constituie în mod obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie5 sau prin testament (art. 1640-1641 C.civ.). În aceste cazuri constituirea rentei este supusă regulilor de formă şi de fond prevăzute pentru donaţii şi testamente (forma actului, capacitate, revocare, reducţiune etc.). Aceste reguli sunt aplicabile şi dacă titularul rentei - constituite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit - o donează unui terţ, ceea ce este posibil întrucât renta nu are caracter strict personal (intuitu personae)6. Este însă evident că renta se va plăti terţului numai până la moartea credirentierului iniţial.

1 Vz. infra nr. 64.2 Vz. D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p.488; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol.

II, p. 1029-1030; Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1264 nr. 1623 (unde se arată că renta este în general reversibilă pe capul supravieţuitorului). Vz. însă p.1268 nr.1629 unde se menţionează numai posibilitatea stipulării reversibilităţii, caz în care obligaţia debirentierului nu se modifică (micşorează) prin moartea unui credirentier.

3 Poate fi, de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare în care plata preţului este eşalonată în timp sau un contract de împrumut de bani (capital) care se restituie în rate (cu dobânzile aferente).

4 Pentru amănunte privind obligaţia de garanţie în contractele aleatorii translative de proprietate, vz. C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.129-136.

5 Renta viageră se poate constitui cu titlu gratuit (donaţie) şi prin contractul încheiat între foştii soţi, la desfacerea căsătoriei, în scop de întreţinere (TS, completul de 7 jud., dec. nr. 55/1975, în CD, 1975, p.152). Tot astfel, constituie rentă viageră (iar nu uzufruct) şi donaţia unei sume fixe de bani din venitul anual al unui teren agricol, credirentierul neavând nici un drept asupra fondului (CA Buc., C. jud. nr. 18/1902, în C.civ. adnotat, vol. IV, p. 111 nr. 2).

6 Renta nu este esenţialmente personală, astfel încât poate fi cedată (Cas. I, dec. nr. 1074/1923 şi nr. 444/1923, în C. civ. adnotat, vol. II, p. 554-555 nr. 14), dacă prin actul de constituire nu s-a prevăzut inalienabilitatea. Renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată necesibilă (ca şi neurmăribilă - art. 1650 C. civ.).

445

Atunci când renta viageră a fost constituită cu titlu gratuit contractul nu mai are caracter aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig1. Unii autori consideră că renta viageră este un contract aleatoriu chiar dacă a fost constituită cu titlu gratuit, deoarece se poate întâmpla ca previziunile autorului liberalităţii să nu se realizeze (“să fie dejucate”)2, de exemplu, credirentierul trăieşte mai mult decât s-a presupus.

Nu împărtăşim această părere, deoarece caracterul comutativ sau aleatoriu al contractului este în funcţie de “echivalenţa” prestaţiilor (art. 947 C.civ.), deci vizează numai contractele cu titlu oneros, fiind o subdiviziune a acestora (nu şi contractele cu titlu gratuit fie şi marcate de elementul alea), iar în contractele aleatorii trebuie să existe şanse de câştig-pierdere pentru toate părţile (cum se precizează corect în art. 1104 C. civ. francez3, care se deosebeşte, în această privinţă, de art. 947 alin. 2 C. civ. român care vizează incertitudinea prestaţiilor, ceea ce poate exista şi numai pentru o parte). Incertitudinea asupra cuantumului unei prestaţii gratuite - fără şansă de câştig pentru una dintre părţi şi fără riscul pierderii pentru cealaltă - nu transformă contractul într-unul aleatoriu.

Renta viageră constituie o liberalitate şi în cazul în care renta se stipulează nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui terţ. În acest caz părţile contractante se numesc: constituitor (stipulant) şi debirentier (promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de credirentier. Renta constituită în astfel de condiţii - deşi contractul este cu titlu oneros şi are caracter aleatoriu - este supusă regulilor de fond prevăzute pentru donaţii (capacitate, reducţiune, revocare etc.) pentru că stipulantul contractează cu intenţie liberală, dar nu se aplică condiţiile de formă ale donaţiilor (art.1642 alin.2 C.civ.). Într-adevăr, renta astfel constituită este o donaţie indirectă, rezultând dintr-o stipulaţie pentru altul (făcută donandi causa), iar pentru donaţiile indirecte nu se cere respectarea formelor solemne4.

59. Condiţii speciale de validitate. Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită (inclusiv terţul beneficiar) încetase din viaţă în momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută (art. 1644 C. civ.), deoarece nu există şanse de câştig - pierdere pentru ambele părţi, ceea ce presupune lipsa cauzei juridice a contractului5.

Contractul este lovit de nulitate şi în cazul constituirii rentei în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului (art. 1645 C. civ.), boala respectivă - existentă în momentul încheierii contractului - iar nu un alt eveniment (de exemplu, un accident) fiind cauza morţii. Această dispoziţie, conţinând o prezumţie absolută de lipsă a cauzei, nu se aplică constituirilor de rentă cu titlu gratuit, fără caracter aleatoriu.

Controversată este problema validităţii contractului dacă renta s-a constituit în favoarea mai multor persoane şi numai una dintre ele a încetat din viaţă în momentul constituirii sau în intervalul de 20 zile. Considerăm că, în acest caz, soluţia validităţii contractului se justifică, fiindcă şansele de câştig - pierdere pentru ambele părţi (cauza contractului) subzistă6.

Dacă moartea credirentierului a intervenit după 20 zile, instanţa poate constata nulitatea contractului pentru lipsa cauzei (alea) numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a avut cunoştinţă de moartea iminentă a credirentierului7.

1 Renta viageră reprezintă o liberalitate în privinţa bunului înstrăinat (iar nu un contract aleatoriu) şi în ipoteza în care renta s-a stipulat în mod fictiv sau dacă veniturile bunului înstrăinat (de exemplu, chiria imobilului sau dobânzile capitalului plătit) acoperă ratele de rentă. Caracterul gratuit al înstrăinării în schimbul unei rente viagere este chiar prezumat de lege, dacă dobânditorul bunului este un succesibil în linie dreaptă (art. 845 C.civ.). În acest caz, moştenitorii rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţii, cu excepţia rudelor în linie dreaptă care au consimţit la înstrăinarea respectivă (vz. şi TS, col.civ., dec. nr.1627/1955, în CD, 1955, p.74). Pentru amănunte şi practica judecătorească în materie, vz. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 372-374 nr.220.3 şi Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol.III, ediţia a IV-a (actualizată de L. Mihai şi R. Popescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, cap.XIII, nr.25 (în continuare „Fr. Deak, op.cit., Vol. III, 2007”).

2 Vz. Mazeaud, op. cit., p.1264 nr. 1622.3 “Lorque l’équivalent consiste dans la chance de gain ou de perte pour chacune des parties, d’aprés un

événiment incertain, le contract est aléatoire”.4 Vz. Fr. Deak, op.cit., Vol. III, 2007, cap. XIII nr. 27-30.5 Pentru o altă fundamentare a nulităţii (imposibilitate obiectivă de executare), vz. D. Chirică, Drept civil.

Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Buc., 1997, p.119-120.6 Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.453 nr. 974; A. Bénabent, op. cit., p.553 nr. 978.7 Vz. ibidem, p.454 nr.975 şi ibidem p.553-554 nr.979.

446

Secţiunea a II-aEfectele contractului de rentă viageră

60. Plata rentei. Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier, în cuantumul şi la termenele stipulate în contract, până la decesul credirentierului (contractant sau terţ beneficiar) ori decesul terţului până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de rentă (art. 1642 C. civ.). Sumele datorate cu titlu de rentă se dobândesc în proporţie cu zilele cât a trăit credirentierul. Dacă însă s-a stipulat în contract ca ratele de rentă să fie plătite anticipat, atunci credirentierul dobândeşte fiecare rată de rentă din ziua scadenţei (art.1649 C.civ.), chiar dacă el ar muri mai înainte de expirarea perioadei pentru care s-a plătit renta1. În caz de îndoială (de exemplu, dispariţie), existenţa persoanei de viaţa căreia este legată plata rentei trebuie să fie dovedită de credirentier (art.1651 C. civ.).

Conform art. 1648 C. civ., debirentierul nu poate să se libereze de plata rentei restituind lucrul sau suma primită şi chiar dacă ar renunţa la restituirea ratelor de rentă plătite, întrucât contractul are caracter aleatoriu şi produce efecte obligatorii oricât de oneros ar fi pentru debirentier.

Precizăm că, în caz de moarte a debirentierului, obligaţia de plată a rentei se transmite asupra moştenitorilor lui deoarece această obligaţie nu este legată de o calitate personală a defunctului (cum ar fi, de exemplu, pensia de întreţinere datorată între soţi şi rude în condiţiile prevăzute de Codul familiei) şi nici contractată intuitu personae. Dacă plata rentei s-ar fi stipulat până la moartea debirentierului (ipoteză semnalată în literatura de specialitate2, dar neîntâlnită în practică), moştenitorii datorează ratele de rentă scadente şi neachitate de debirentier în timpul vieţii, obligaţia stingându-se la moartea lui.

Debirentierul nu se poate libera de obligaţia plăţii rentei nici prin vânzarea bunului şi asumarea acestei obligaţii de către cumpărător (delegaţie imperfectă). Numai în ipoteza în care credirentierul consimte, debirentierul va fi înlocuit prin delegaţie perfectă (art. 1132-1133 C. civ.).

61. Sancţiunea neexecutării. Dacă la scadenţă debirentierul nu plăteşte, credirentierul poate cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului (indiferent de faptul că renta a fost constituită cu titlu oneros sau cu titlu gratuit) pentru realizarea unei sume suficiente în vederea asigurării plăţii regulate a rentei3. În schimb, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de credirentier4 (derogare de la regula generală prevăzută în art. 1020-1021 C. civ.), cu toate că renta a fost constituită cu titlu oneros şi contractul este sinalagmatic (art. 1647 C. civ.)5. Rezoluţiunea poate fi cerută numai dacă debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei (art. 1646 C. civ.), respectiv, le micşorează prin fapta sa (art. 1025 C. civ.) sau dacă în contract s-a prevăzut un pact comisoriu expres6. În aceste cazuri (neprezentarea garanţiilor sau dacă pactul comisoriu este gradul I),

1 Vz. şi D. Chirică, op. cit., p.121. Ratele de rentă scadente şi neachitate până la decesul credirentierului pot fi urmărite de moştenitorii lui (TS, s.civ., dec. nr.710/1978, p.71-72) în cadrul termenului de prescripţie (vz. infra nr.63). Dacă s-a stipulat plata rentei până la moartea altei persoane decât credirentierul, şi acesta din urmă moare mai întâi, dreptul la rentă - inclusiv cele devenite scadente după moartea sa - se transmite asupra moştenitorilor săi. Vz. D. Alexandresco, op. cit., p.488; C. Nacu, Dreptul civil român, Bucureşti, 1903, vol. III, p. 478.

2 Vz. Mazeaud, op. cit., p.1268 nr.1629.3 În acest scop, instanţa poate dispune ca suma realizată să se depună, cu titlu de capital, la o unitate bancară

(de exemplu, CEC), pe numele debirentierului (dar în favoarea credirentierului).4 Pentru amănunte privind inaplicabilitatea rezoluţiunii, vz. V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor

civile, Ed. All, 1997, p.35-37. Vz. şi TS, col.civ., dec. nr. 1845/1956, în CD, 1956, p. 136. Deoarece contractul este sinalgamatic (bilateral), iar art. 1647 C. civ. nu permite “celui în a cărui favoare este înfiinţată” renta să ceară rezoluţiunea contractului, ea ar putea fi cerută de către debirentier (vz. E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul nr. 8, 1990, p.44), potrivit dreptului comun (art. 1020-1021 C. civ.), de exemplu, în caz de neplată a capitalului la termen. În practică problema nu s-a pus, întrucât credirentierul îşi execută obligaţiile la încheierea contractului.

5 Rezoluţiunea este interzisă chiar dacă actul este intitulat vânzare, dar din conţinutul actului intervenit între părţi în aceeaşi zi, care face parte integrantă din contract, rezultă că actul este o rentă viageră (Cas. I, dec. nr.54/1913, în C. civ. adnotat, vol. IV, p. 109 nr. 1). Pentru revocarea donaţiei cu sarcina unei rente, vz. Fr. Deak, op.cit., Vol. III, 2007, cap. XIII, nr. 41.

6 TS, s.civ., dec. nr.1950/1971, în Repertoriu... 1969-1975, p.117-118; dec. nr. 1396/1972, în CD, 1972 p. 117. Instanţa poate acorda şi termen de graţie în vederea achitării sumelor restante (ibidem). Această posibilitate există numai dacă pactul comisoriu este de gradul I, cum a fost speţa soluţionată prin decizia nr. 1396/1972.

447

rezoluţiunea trebuie să fie cerută instanţei, potrivit regulilor generale7. Dacă pactul comisoriu expres a fost de gradul II sau de grad subsecvent, instanţa constată rezoluţiunea care se produce în baza pactului.

Menţionăm că - spre deosebire de dreptul comun în care pactul comisoriu de gradul I nu are semnificaţie proprie, deoarece repetă numai prevederile art. 1020 C. civ.1 - în materia rentei viagere şi pactul comisoriu de gradul I produce efecte proprii; în temeiul lui credirentierul poate cere rezoluţiunea judiciară a contractului pentru neexecutare, ceea ce nu ar fi posibil în lipsa acestei clauze.

În caz de rezoluţiune debirentierul trebuie să restituie bunul sau suma de bani primită. În ceea ce priveşte ratele de rentă plătite, în practică de multe ori părţile stipulează că ele nu se restituie în caz de rezoluţiune. O asemenea clauză este valabilă întrucât are caracterul unei clauze penale prin care se fixează în mod convenţional şi anticipat daunele-interese suferite de credirentier.

Majoritatea autorilor consideră că ratele de rentă nu se restituie chiar dacă părţile n-au stipulat în contract o clauză de acest sens2. După cum vom vedea3, această soluţie a fost admisă de instanţa supremă în materia contractului de întreţinere şi se impune, datorită caracterului aleatoriu al contractului, şi în cazul rentei viagere4.

62. Urmărirea rentei de către creditori. Prescripţie. Potrivit Codului civil, numai renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 1650). În acest caz creditorii nu pot protesta căci debitorul lor (credirentierul) nu a dat nimic în schimbul rentei neurmăribile şi deci nu şi-a micşorat patrimoniul său (care formează obiectul dreptului de gaj general al creditorilor). Totuşi Codul de procedură civilă prevede posibilitatea urmăririi chiar şi a rentelor constituite cu titlu gratuit şi declarate de părţi neurmăribile, dar numai pentru datorii de alimente, de chirii sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor, instanţa având dreptul să fixeze măsura în care poate fi urmărită (art. 408).

Dacă renta n-a fost declarată neurmăribilă va putea fi urmărită de orice creditor, iar renta constituită cu titlu oneros nici nu poate fi declarată neurmăribilă, deoarece reprezintă echivalentul bunului înstrăinat sau sumei plătite şi în acest mod un debitor de rea-credinţă s-ar putea sustrage de la executarea obligaţiilor sale5.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune prin care se reclamă ratele de rentă neplătite, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958). Termenul de prescripţie se calculează separat pentru fiecare rată de rentă (art. 12) din momentul în care ele au devenit exigibile (art. 7). Întrucât renta are caracter viager dreptul la rentă al creditorului nu se prescrie, chiar dacă o perioadă îndelungată (de peste 3 ani) nu ar reclama plata ratelor de rentă scadente6.

63. Probleme speciale privind renta viageră agricolă. În scopul concentrării suprafeţelor agricole în exploataţii eficiente impuse de necesitatea modernizării

agriculturii României şi compatibilizării acesteia cu agricultura din ţările membre ale Uniunii Europene, prin Titlul XI „Renta viageră agricolă” al Legii nr.247/20057 a fost instituită renta viageră agricolă, adică

7 Cu privire la utilizarea noţiunii de “rezoluţiune” - şi nu de reziliere - a contractului în cazurile arătate, vz. infra nr. 69. Menţionăm că, în afara celor două ipoteze de rezoluţiune, instanţa poate pronunţa desfiinţarea contractului şi în cazul în care moartea credirentierului (cu consecinţa încetării plăţii ratelor de rentă) este cauzată de debirentier. Fapta fiind extracontractuală, răspunderea civilă delictuală a debirentierului poate fi angajată sub forma restituirii bunului (capitalului) primit (fără a avea dreptul la restituirea ratelor de rentă plătite). În orice caz, păstrarea bunului în cazul provocării încetării plăţii ratelor printr-o faptă ilicită nu ar fi posibilă.

1 Vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 86-87.2 Vz. de exemplu, I. Zinveliu, Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 133; E. Safta-Romano, Contracte civile, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 107; D. Chirică, op. cit., p.122.

3 Infra nr. 70.4 În caz de anulare a contractului prestaţiile primite se restituie potrivit regulilor generale. Vz., TS, col.civ.,

dec. nr. 1703/1962, în CD, 1962, p. 108.5 Statuarea instanţei supreme în sensul că, în cazul unei rente viagere, având caracter personal, “urmărirea nu

se poate face decât de creditor” (al rentei - TS, s.civ., dec. nr. 710/1978, loc.cit., p. 72) vizează numai situaţia moştenitorilor care nu pot pretinde plata rentei după stingerea ei prin moartea creditorului; în schimb, creditorii credirentierului pot urmări renta care nu este inalienabilă şi insesizabilă, deoarece nu este esenţialmente personală.

6 Contra D. Alexandresco, care susţine că însuşi dreptul la rentă se prescrie (op. cit., p.486 şi 491), întrucât concepe ratele ca venituri ale rentei (de exemplu, dobânzi ale capitalului), ceea ce nu este riguros exact (vz., supra nr. 57), iar ratele nu sunt venituri ale rentei, ci reprezintă renta însăşi.

7 Pentru aplicarea Titlului XI al Legii nr.247/2005 a fost adoptat Ordinul comun nr. 1272/26503/2005 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi al Ministrului Finanţelor Publice (M.Of.

448

suma de bani plătită rentierului agricol care înstrăinează sau arendează terenurile agricole aflate în proprietatea sa. Potrivit legii, rentierul agricol este persoana fizică în vârstă de peste 62 de ani care deţine în proprietate până la 10 ha de teren agricol si care îl înstrăinează prin acte între vii sau arendează terenuri agricole după intrarea în vigoare a Legii nr.247/2005. Pentru a deveni rentier pot fi înstrăinate sau arendate numai terenurile care după anul 1990 nu au făcut obiectul altei înstrăinări prin acte juridice între vii.

Cuantumul rentei viagere agricole reprezintă echivalentul în lei a 100 euro/an pentru fiecare hectar de teren agricol înstrăinat şi echivalentul în lei a 50 euro/an pentru fiecare hectar arendat, iar pentru suprafeţele mai mici de 1 ha suma plătită va fi proporţională cu suprafaţa înstrăinată sau arendată.

Rentierul agricol poate rămâne proprietar pe o suprafaţă de teren agricol de până la 0,5 hectare pentru folosinţa personală.

Renta viageră agricolă este personală, netransmisibilă şi încetează în toate cazurile la data decesului rentierului agricol. În mod particular, în cazul arendării, renta viageră agricolă încetează în termen de 30 de zile de la data încetării contractului de arendare, dacă în acest interval de timp rentierul agricol nu face dovada încheierii unui nou contract de arendare.

Mai precizăm şi faptul că proprietarii căsătoriţi pot deveni rentieri agricoli şi prin arendarea terenurilor agricole care sunt bunuri comune, dacă cel puţin unul dintre ei are vârsta de 62 de ani.

Contractul de întreţinere

Secţiunea INoţiunea şi caracterele juridice ale contractului de întreţinere.

Delimitarea lui faţă de alte contracte

64. Noţiune şi caractere juridice. Prin contractul de întreţinere una dintre părţi înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital), iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreţinerea în natură (de regulă, hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale etc.)1 pe timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze2.

Contractul de întreţinere, asemănător rentei viagere3, este un contract cu titlu oneros aleatoriu4, sinalagmatic, translativ de proprietate şi consensual, cu excepţia cazului în care bunul înstrăinat este un (şi un) teren, pentru care legea prevede necesitatea încheierii contractului în formă autentică (art. 2 alin.1 din Titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente5).

nr.1178/27.12.2005), modificat şi completat de mai multe ori.1 Cu privire la sensul larg, cuprinzător al noţiunii de întreţinere şi validitatea contractului chiar în ipoteza în

care creditorul are mijloace materiale suficiente (pentru a se întreţine), vz. TJ Braşov, dec. civ. nr.948/1984, în RRD nr. 5, 1985, p. 69; CSJ, s.civ., dec. nr. 2462/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 59-62.

2 Dacă în contract s-a prevăzut “expres numai dreptul vânzătorului la uzufruct pe tot timpul vieţii”, fără “referiri la eventuale prestaţii de întreţinere” din partea cumpărătorului, contractul este de vânzare-cumpărare, iar nu de întreţinere (CSJ, s.civ., dec. nr. 1303/1994, în Dreptul nr. 7, 1995, p. 84). Tot astfel, dacă vânzătorul îşi rezervă alte drepturi (uz, abitaţie etc.), dar fără obligaţia cumpărătorului de a-i presta întreţinere (vz. şi infra nr. 66).

3 Pentru deosebiri, vz. infra nr. 65.4 Caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere este chiar mai pronunţat decât în cazul rentei viagere,

întrucât obligaţia debitorului depinde nu numai de durata incertă a vieţii creditorului întreţinerii, dar şi de obiectul prestaţiei, variabil în funcţie de nevoile lui zilnice sau de alţi factori care pot influenţa întinderea prestaţiilor (starea sănătăţii, costul vieţii etc.).

5 Legea nr. 247/2005 a abrogat Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, care la rândul său abrogase capitolul „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Cele două acte normative au consacrat forma autentică cerută ad validitatem pentru înstrăinarea (dobândirea) terenurilor prin acte juridice între vii.

449

Asemănător rentei viagere, creanţa de întreţinere poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament, caz în care sunt aplicabile regulile de formă şi de fond ale liberalităţilor (forma actului, capacitate, revocare, reducţiune etc.). Tot astfel, este posibilă constituirea creanţei de întreţinere şi pe calea stipulaţiei pentru altul făcută donandi causa (în favoarea altei persoane decât cea care înstrăinează bunul sau plăteşte capitalul), care reprezintă o “donaţie” indirectă scutită de formalitatea înscrisului autentic, dar supusă regulilor de fond prevăzute pentru donaţii.

Dacă în contract există o pluralitate de părţi (mai mulţi creditori şi/sau debitori), obligaţia de întreţinere este indivizibilă (activ şi pasiv). Astfel fiind, în caz de pluralitate de creditori, ea nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat, integral faţă de toţi creditorii, întinderea şi valoarea prestaţiei fiind în funcţie de necesităţile şi durata vieţii tuturor creditorilor. Iar în caz de pluralitate de debitori, fiecare (oricare) dintre ei poate fi obligat să execute obligaţia de întreţinere, în schimb şi prestarea întreţinerii de către oricare dintre ei este liberatorie pentru toţi1.

Drept consecinţă a indivizibilităţii, neexecutarea faţă de unul dintre creditori poate determina rezoluţiunea întregului contract, iar nu pro parte (pentru cota-parte din bun ce a aparţinut creditorului faţă de care obligaţia nu a fost executată sau proporţional cu numărul creditorilor neîntreţinuţi). Iar dacă întreţinerea este asigurată de un debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa celorlalţi.

Obligaţia de întreţinere urmează a fi considerată indivizibilă (pasiv) chiar dacă a fost contractată de un singur debitor, deoarece - în cazul morţii lui - moştenitorii vor fi obligaţi fiecare pentru tot (art. 1063 şi 1065 C. civ.), în ipoteza în care creditorul întreţinerii acceptă, iar ei înţeleg să execute obligaţia pentru a împiedica desfiinţarea contractului din cauza neexecutării fortuite a întreţinerii de către debitorul iniţial obligat intuitu personae. Dacă a fost un singur creditor care are mai mulţi moştenitori, problema transmiterii creanţei nu se pune, deoarece ea se stinge la moartea lui. În schimb, problema se pune sub raportul exercitării dreptului patrimonial de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei în trecut (până la decesul creditorului), care se transmite, indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor, oricare putând să intenteze acţiunea2.

65. Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră. Cu toate asemănările existente între caracterele juridice ale contractelor de rentă viageră şi de întreţinere, cele două contracte nu trebuie să fie confundate, ele fiind contracte speciale distincte.

Principalele deosebiri (care, după cum vom vedea, atrag după sine pe cale de consecinţă şi alte deosebiri) constau în faptul că:

a) obligaţia debirentierului este o obligaţie de a da, în timp ce prestarea întreţinerii este o obligaţie de a face3;

b) renta viageră este transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni), în schimb creanţa de întreţinere este esenţialmente personală şi deci nu poate fi transmisă altei persoane (este incesibilă)4;

c) renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de creditori5.

1 Vz. M. Mănase, I. Săraru, Notă critică la dec.civ. a TJ Arad nr. 978/1974, în RRD nr. 3/1977, p. 41; P. Anca, Notă critică la dec.civ. a TJ Timiş nr. 1328/1978, în RRD nr. 2/1980, p. 49-50; Nota redacţiei la dec. civ., nr. 27/1979 a TJ Suceava, în RRD nr. 8/1979, p. 58; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.370; I. Filipescu, M. Bărbuşoiu, Sinteză de practică judiciară privind rezoluţiunea contractului, în RRD nr. 6/1983, p.40; TS, s.civ., dec. nr.478/1978, în CD, 1978 p.55-57; dec. nr. 1122/1987, în CD, 1987, p. 81-83: dec. nr.689/1988, în RRD nr. 2/1989, p.65; dec. nr.2814/1988, în RRD nr. 9-12/1989, p.128. În sensul că obligaţia este indivizibilă numai dacă din probe rezultă că părţile au privit obligaţia ca nedivizibilă, vz. D. Chirică, op. cit., p.128-129.

2 Vz. infra nr. 69.3 Vz. de ex., TS, s.civ., dec. nr. 1216/1977, în RRD nr. 12/1977, p. 46.4 Vz. TS, col. civ., dec. nr. 1627/1955, în CD, 1955, p. 73. Este personală (intuitu personae) şi incesibilă chiar

şi obligaţia de întreţinere (TS, s.civ., dec.nr. 1348/1969, în CD, 1969, p.92; dec. nr. 1114/1976, în RRD nr. 12/1976, p. 59; N.M. Medrea, Contractul de întreţinere, rezumatul tezei de doctorat, Cluj, 1974, p. 12-13), neputând fi prestată de altă persoană în contra voinţei creditorului (art. 1094 C. civ.; TJ Timiş, dec. civ. nr. 717/ 1974, în RRD nr.2/1975, p.42). Totuşi, în cazul unei imposibilităţi obiective şi temporare a debitorului de a presta întreţinerea, nu excludem posibilitatea ca obligaţia să fie executată de o altă persoană (pe bază de contract sau din proprie iniţiativă, gestiune de afaceri). Considerăm însă că o asemenea posibilitate poate fi recunoscută numai în mod excepţional. (În sensul posibilităţii de principiu de a executa întreţinerea prin mandatar vz. TS, s.civ., dec. nr. 1711/1971, în RRD nr. 9/1971, p. 161-162; I. Zinveliu, op. cit., p.136-137).

5 Întrucât întreţinerea are caracter strict personal nu poate fi urmărită de creditori. Ei însă pot ataca contractul încheiat de creditorul întreţinerii în frauda drepturilor lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene (revocatorii), această acţiune fiind aplicabilă şi în cazul contractelor aleatorii (TS, s.civ., dec. nr. 1589/1985, în

450

d) contractul de rentă viageră este un contract numit, reglementat de Codul civil, pe când contractul de întreţinere nu are o reglementare proprie, este deci un contract nenumit1.

66. Delimitare faţă de vânzare-cumpărare. Dacă înstrăinarea bunului se face (numai) în schimbul întreţinerii - cu toate că se foloseşte uneori (greşit) noţiunea de “vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere” - contractul nu poate fi confundat cu vânzarea-cumpărarea. “Împrejurarea că tribunalul priveşte acea convenţie ca o vânzare... este eronată în drept, din moment ce înstrăinarea bunului nu s-a făcut pe un preţ în bani... convenţia în litigiu constituie un contract nenumit permis de lege în virtutea principiului libertăţii convenţiilor...”2.

Problema delimitării faţă de vânzare se pune însă în cazul în care bunul se înstrăinează în schimbul întreţinerii şi a unei sume de bani. Contractul va fi calificat ca fiind un contract de întreţinere sau un contract de vânzare-cumpărare?

Această problemă prezintă importanţă, de exemplu, în ipoteza neexecutării obligaţiei de întreţinere (în ipoteza în care contractul este de întreţinere, debitorul este de drept în întârziere şi nu i se poate acorda termen de plată (de graţie) pentru a se împiedica rezoluţiunea3; dacă este de vânzare, dimpotrivă, debitorul trebuie să fie pus în întârziere şi i se poate acorda termen de graţie) sau în legătură cu interpretarea clauzelor neclare din contract (în cazul contractului de întreţinere clauzele se interpretează, potrivit regulilor generale, în favoarea debitorului; la vânzare toate clauzele se interpretează în contra vânzătorului) ori în legătură cu suportarea cheltuielilor contractului (în cazul contractului de întreţinere se suportă de ambele părţi, iar în cazul vânzării, de către cumpărător) etc.4.

Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului, trebuie să se stabilească obligaţia principală5, scopul principal urmărit de către părţi la încheierea contractului. Astfel - întrucât “proporţia între preţul în bani şi cel în natură”6 nu poate fi calculată, valoarea întreţinerii fiind aleatorie - în lipsă de alte criterii, urmează ca prestaţia în bani să fie raportată la valoarea bunului; contractul va fi de întreţinere dacă prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat 7, iar în caz contrar va fi de vânzare-cumpărare8.

CD, 1985, p. 52-53). Cu atât mai mult (şi în condiţii mai lesnicioase) contractul poate fi atacat de creditori dacă întreţinerea s-a stipulat în favoarea unui terţ beneficiar (donaţie indirectă). Vz. şi M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, Exercitarea acţiunii oblice şi acţiunii pauliene în cazul contractului de întreţinere, în Dreptul nr. 2/1994, p. 41-43 (erată la acest articol în Dreptul nr. 4/1994, p. 99-100).

1 Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr.832/1960, în CD, 1960, p. 133. De lege ferenda se preconizează reglementarea specială a contractului de întreţinere. Menţionăm că art. 30-34 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice nu reglementează contractul de întreţinere, referindu-se numai la asistenţa acordată de autoritatea tutelară persoanelor vârstnice care înstrăinează bunuri în schimbul întreţinerii. Vz. infra Notă după nr. 71.

2 Cas. I, dec. nr. 444/1923 şi 1074/1923, în C.civ. adnotat, vol. II, p.554-555 nr. 14. “De vreme ce în schimbul construcţiei dobândite, pârâţii s-au obligat să o întreţină pe reclamanta şi pe soţul ei...”, suntem “în prezenţa unui contract de întreţinere, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”. Nota redacţiei la dec. civ. a TJ Suceava nr.40/1985, în RRD nr. 5/1985, p. 68.

3 Vz. şi infra nr. 69 alin. 2.4 La fel ca şi credirentierul, creditorul întreţinerii este ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se bucură

de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.5 Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr.525/1956, în CD, 1956, p. 141-145; s. civ., dec. nr. 1751/1978, în RRD nr.

3/1979, p. 54; dec. nr. 121/1984, în CD, 1984, p. 64-66; TJ Vaslui, dec. civ., nr. 481/1985 şi nr. 84/1986 citate de E. Safta-Romano, Practica instanţelor judecătoreşti din judeţul Vaslui cu privire la contractul de întreţinere, în RRD nr. 7/ 1987, p. 43-44. Tot astfel se stabileşte natura contractului şi în ipoteza în care, în schimbul bunului, obligaţia de întreţinere este însoţită (cumulată) cu o altă prestaţie decât plata unei sume de bani determinate (de ex., un lucru, o rentă viageră etc.). În practică se întâlneşte cumulul întreţinerii cu plata unei sume de bani determinate.

Menţionăm că problema calificării contractului nu se pune în caz de simulaţie, adică în cazul în care contractul de întreţinere a fost deghizat sub forma vânzării-cumpărării. În această ipoteză, simulaţia în sine nefiind o cauză de nulitate, între părţi şi succesorii lor universali se vor aplica regulile contractului de întreţinere, situaţia juridică creată prin contraînscris fiind însă inopozabilă faţă de terţii de bună-credinţă (art. 1175 C. civ.). Vz. P. Manica, C. Turianu (I) şi I. Stoenescu (II). Notă la dec. civ. a TJ Ilfov nr. 724/1975, în RRD nr. 5/1976, p. 52-55; TJ Bistriţa-Năsăud, dec.civ. nr.280/1971, în RRD nr. 10/1972, p. 174. Vz. şi infra nr. 68.

6 TS, s.civ., dec. nr.1751/1978, cit. supra.7 N.M. Medrea, op. cit., p. 7-8; D. Chirică, op. cit., p.125.8 Uneori se foloseşte, şi în această ipoteză, denumirea de “vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”.

Considerăm că nu este indicat să se folosească această denumire, care poate crea confuzii, întrucât ceea ce interesează este natura contractului (şi în funcţie de aceasta, regulile aplicabile), iar natura nu poate fi dublă. De

451

Dacă obligaţia principală a dobânditorului este prestarea întreţinerii, contractul va fi de întreţinere, chiar dacă în contract s-a stipulat (precizat) preţul imobilului înstrăinat, această împrejurare fiind irelevantă şi nu poate modifica natura juridică a contractului1. Într-adevăr, evaluarea bunului nu poate influenţa raporturile dintre părţi, pentru că obligaţia creditorului întreţinerii este, oricum, certă (cu sau fără evaluare), contractul având caracter aleatoriu numai din cauza duratei incerte a vieţii creditorului şi a necesităţilor lui, deci a valorii întreţinerii ce urmează a fi prestată.

În schimb, dacă se înstrăinează o cotă-parte individualizată din imobil pe un preţ determinat, iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii2, nu avem o vânzare cu clauză accesorie de întreţinere (sau invers), ci două contracte (negotium) distincte cuprinse într-un singur act (instrumentum), urmând a se aplica pentru fiecare contract regulile corespunzătoare.

67. Delimitare faţă de contractul de donaţie. Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat cu contractul de donaţie, chiar dacă la moartea beneficiarului întreţinerii se constată că valoarea bunului înstrăinat în schimbul întreţinerii este mult mai mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate. După cum s-a arătat, pe drept cuvânt, moştenitorii rezervatari nu pot cere reducţiunea întrucât contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are caracter aleatoriu, în sensul că valoarea prestaţiilor uneia dintre părţi este variabilă în raport de durata vieţii celeilalte părţi. Acesta este însă un caracter specific al oricărui contract aleatoriu, care nu-şi poate pierde, prin această împrejurare, caracterul său de contract cu titlu oneros. Deci contractul de întreţinere nu poate fi considerat o liberalitate chiar dacă persoana care înstrăinează se află la o vârstă înaintată sau este bolnavă şi se poate întrezări, la data încheierii contractului, sfârşitul său apropiat3.

Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat nici cu donaţia cu sarcini; în cazul donaţiilor sarcinile impuse dobânditorului sunt în disproporţie cu valoarea superioară a bunului donat4, astfel încât părţile contractează cu intenţia de a face şi a primi o liberalitate. În schimb, în cazul contractului de întreţinere părţile convin “în scopul de a-şi asigura fiecare câte un avantaj, şi anume, una de a primi un bun, iar cealaltă, întreţinerea pe viaţă”5.

Prin urmare, pentru delimitarea contractului de întreţinere de donaţia cu sarcini - deoarece valoarea întreţinerii (criteriu obiectiv) este puternic influenţată de elementul alea - trebuie să fie avut în vedere şi criteriul cauzei (scopului) urmărit de părţi, pentru a se vedea dacă înstrăinătorul a încheiat contractul animus donandi sau numai pentru a-şi asigura întreţinerea pe viaţă6.

Secţiunea a II-a

Efectele contractului de întreţinere

68. Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de reglementări speciale, potrivit regulilor generale referitoare la executarea obligaţiilor. Creditorul (stipulantul) întreţinerii este ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se bucură de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.

Debitorul întreţinerii este obligat să acorde întreţinerea în natură în condiţiile prevăzute în contract, iar în lipsa unor stipulaţii speciale potrivit regulilor aplicabile obligaţiilor de a face contractate intuitu

altfel, dacă folosim această denumire, consecvenţa ar cere să folosim şi pe aceea de “întreţinere cu clauză de vânzare”, în ipoteza în care obligaţia principală (elementul precumpănitor) este întreţinerea. Or, elementele incidentale dintr-un contract nu trebuie să modifice natura şi denumirea contractului. Menţionăm că, în cazul înstrăinării unui bun în schimbul unei sume de bani şi rentă viageră, niciodată nu se spune “vânzare cu clauză de rentă viageră”.

1 Vz. TS, s.civ., dec. nr. 121/1984 cit. supra.2 Vz. de ex., speţă soluţionată de TS, s.civ., prin dec. nr. 316/1987, în CD, 1987, p. 58-60, în care 1/2 din

imobil s-a vândut pe un preţ determinat şi numai cealaltă jumătate a făcut obiectul contractului de întreţinere.3 TS, col. civ., dec. nr.832/1960, în CD, 1960, p. 133. Vz. şi TJ Hunedoara, dec.civ. nr. 1277/1979, în RRD nr.

7/1980, p. 51.4 Vz. TJ Timiş, s.civ., dec. nr. 717/1974, în RRD nr. 1/1975, p. 41.5 TS, s.civ., dec. nr. 608/1974 , în CD, 1974, p. 73.6 Pentru amănunte vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 34-36; S. Ciocoiu, Notă la dec. civ. nr.

507/1981 a TJ Dolj, în RRD nr. 8/1982, p. 30-33; L. Mihai, Notă (II) la dec.civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr.12/1982, p.42-48.

452

personae. Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate libera de executarea obligaţiei de întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viaţa lungă a creditorului) şi chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit fără a pretinde restituirea contravalorii întreţinerii prestate.

O precizare este necesară cu privire la locul executării întreţinerii. Problema se pune în cazul în care părţile au locuinţe deosebite, ştiut fiind că locuirea în comun nu este de esenţa, ci numai - cel mult - de natura contractului de întreţinere. În ipoteza locuirii separate, ţinând seama de natura specifică a obligaţiei de întreţinere, se admite că - prin derogare de la regula executării obligaţiei la domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 3 C. civ.) - ea urmează să se execute la domiciliul creditorului întreţinerii (plata fiind deci portabilă, iar nu cherabilă), dacă nu s-a stipulat altfel sau din împrejurări nu rezultă un alt loc al executării întreţinerii1. Dacă întreţinerea (în sensul restrâns al noţiunii) nu este disociată de asigurarea locuinţei (aceasta din urmă nefiind de esenţa întreţinerii2), ea urmează a fi prestată la locul stabilit pentru locuinţă, dacă nu s-a convenit altfel (eventual chiar locuinţa debitorului).

69. Rezoluţiunea3 contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere. În primul rând s-a pus problema dacă, în caz de neexecutare culpabilă4 a obligaţiei de întreţinere5, trebuie să aplicăm art. 1020-1021 C.civ. (după care creditorul poate opta între a cere executarea contractului6sau rezoluţiunea lui pentru neexecutare), ori art. 1647 C. civ. (care în materia contractului de rentă viageră, ca regulă generală, interzice - după cum am văzut - rezoluţiunea contractului pentru neexecutare)? Într-un cadru mai general problema care se pune este de a şti ce reglementare aplicăm contractelor nenumite; reglementarea din partea generală a dreptului obligaţiilor (în speţă art. 1020-1021 C.civ.), sau

1 Vz. de ex., L. Mihai, Nota (II), la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr. 12/ 1982, p. 43; TS, col. civ., dec. nr.778/1955, în CD, 1955, vol. I, p. 83; dec. nr. 1115/1962, în CD, 1962, p. 105.

2 Vz. L. Mihai, loc. cit.3 Folosim noţiunea de “rezoluţiune” deoarece “reziliere” presupune ca obligaţiile ambelor părţi contractante

să aibă caracter succesiv (vz. Ş. Beligrădeanu, Nota (III), la sent. civ. nr. 8984/1978 a Jud. Timişoara, în RRD nr. 1/1980, p. 48; P. Anca, Notă critică la dec. civ. a TJ Timiş nr.1328/1978, loc. cit., p.50; Nota redacţiei de la dec.civ. a TJ Suceava nr. 40/1985, loc. cit., p. 69; M. Enache, Notă la dec. civ. a TJ Vaslui nr. 681/ 1986, în RRD nr. 5/1987, p. 44; E. Safta-Romano, Practica instanţelor judecătoreşti din judeţul Vaslui cu privire la contractul de întreţinere, în RRD nr. 7/1987, p. 45; V. Kun, Consecinţele exproprierii construcţiei - urmate de demolarea ei - asupra contractului de întreţinere prin care, anterior, această construcţie fusese înstrăinată, în RRD nr. 9/1987, p. 42). În contractul de întreţinere transferul dreptului de la creditor la debitor se produce uno ictu, nu succesiv, iar în caz de neexecutare, după cum vom vedea, contractul se desfiinţează şi bunul (sau altă prestaţie), se redobândeşte cu efect retroactiv (ex tunc). Exonerarea creditorului de a restitui valoarea întreţinerii prestate sau a debitorului de a restitui contravaloarea folosinţei bunului reprezintă excepţii de la principiul restitutio in integrum, justificate prin caracterul aleatoriu al contractului (respectiv prin compensare cu prestaţiile efectuate). Caracterul aleatoriu al contractului îşi pune amprenta şi după desfiinţarea lui. Menţionăm că, în practica judiciară din ultima vreme se foloseşte, cu precădere, noţiunea de rezoluţiune (vz. de ex., Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 3/1987, în CD, 1987, p. 7-9; s.civ., dec. nr. 507/1986, în RRD nr. 5/1987, p. 63 etc.).

4 Dacă neexecutarea este fortuită se aplică teoria riscului contractual; suportarea riscului de către debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori). Dacă însă imposibilitatea de executare este numai temporară, nu atrage desfiinţarea de drept a contractului, ci suspendă executarea obligaţiei de întreţinere. (Pentru amănunte vz. M. Enache, loc. cit., p. 44-47. Vz. şi D. Chirică, op. cit., p.131-133; V. Stoica, op. cit., p.83-84). Iar dacă neexecutarea este determinată de culpa creditorului (care refuză nejustificat primirea întreţinerii sau - din motive personale, fără culpă din partea debitorului - îşi stabileşte domiciliul în altă localitate sau dacă neexecutarea întreţinerii se datorează conduitei capricioase a creditorului - TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 1410/1997, în Culegere TMB, 1993-1997, p. 38-39), acţiunea în rezoluţiune urmează a fi respinsă Desfiinţarea contractului este însă posibilă şi în acest caz cu acordul debitorului, care - în această ipoteză - are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu întreţinerea creditorului (vz. dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 9; TS, s.civ., dec. nr. 2179/1987, în CD, 1987, p. 80), dacă părţile nu s-au înţeles altfel (de ex., să compenseze o parte din cheltuieli cu valoarea foloaselor imobilului predat). Nu excludem nici posibilitatea efectuării unei asemenea compensări pe cale judecătorească.

5 În caz de simulaţie, neexecutarea obligaţiilor de către debitor urmează să fie raportată la clauzele actului secret, iar nu la clauzele actului public, încheiat în formă autentică. Jud. Sibiu, sent. civ. nr. 636/1982 cu Notă de A. Bacaci, O. Ungureanu, în RRD nr. 5/1983, p. 61-64.

6 Creditorul are dreptul de a cere executarea obligaţiei de întreţinere şi în caz de expropriere urmată de demolarea construcţiei sau în caz de pieire a construcţiei, fiindcă riscurile sunt suportate de către proprietar, care încasează şi despăgubirea de expropriere. (Pentru amănunte vz. V. Kun, loc.cit., p. 39-44). Executarea poate fi cerută, pe calea acţiunii oblice, şi de către creditorii chirografari ai creditorului întreţinerii. (Vz. E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în RRD nr. 8/ 1990, p. 48; M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, loc. cit., p. 35-41; D. Chirică, op. cit., p.131).

453

reglementarea prevăzută pentru contractul numit cel mai înrudit (art. 1647 C.civ.)? După cum se ştie, în cazul contractelor nenumite - dacă părţile nu au prevăzut altfel - trebuie să se aplice cu prioritate regulile generale din materia dreptului obligaţiilor1, fiindcă reglementarea prevăzută pentru contractul numit cel mai înrudit este o reglementare specială, care trebuie să fie aplicată numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (interpretare restrictivă). După cum s-a stabilit în practica judecătorească, în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere “nu se vor aplica dispoziţiile speciale şi derogatorii de la dreptul comun ale art. 1647 C. civ. din materia rentei viagere, ci dispoziţiile dreptului comun pentru contractele bilaterale, adică art. 1020 C. civ., potrivit căruia se poate cere rezoluţiunea contractului”2.

S-a precizat totodată, că în contractele cu obligaţia de întreţinere, datorită caracterului alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul şi care trebuie să fie efectuată în mod succesiv, în general termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întârziere (art.1079 pct.3 C.civ.) şi în caz de neexecutare creditorul poate cere rezoluţiunea, fără a se putea da debitorului termen de graţie pentru plată3.

În practică s-a pus şi problema dacă acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere poate sau nu să fie intentată de moştenitorii creditorului întreţinerii?

Întrucât dreptul la întreţinere este un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin succesiune (stingându-se la moartea beneficiarului), moştenitorii nu pot cere ca prestaţia să continue în persoana lor sau ca prestaţia neefectuată în timpul vieţii beneficiarului să fie executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanţei de întreţinere nu influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea (sau anularea dacă este cazul) contractului. Chiar dacă obligaţia are ca obiect o prestaţie contractată intuitu personae, acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutare are caracter patrimonial; partea care nu şi-a executat obligaţia deţine fără cauză prestaţia efectuată de creditorul întreţinerii. Astfel fiind, dreptul la acţiune se transmite asupra moştenitorilor4, care îl pot exercita în cadrul termenului de prescripţie5.

70. Efectele rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere6. Ca efect al rezoluţiunii pentru neexecutare, este incontestabil că dreptul de proprietate asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el. În schimb, valoarea întreţinerii prestate, datorită caracterului aleatoriu al contractului, nu trebuie restituită.

1 Vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 40; Mazeaud, op. cit., vol. III p. 1268 nr. 1628; D. Chirică, op. cit., p.132; V. Stoica, op. cit., p.37.

2 Cas. I, dec. nr. 1074/1923 şi 444/1923 cit. supra; TS, col. civ., dec. nr. 2212/1956, în CD, 1956, p. 133-134; s.civ., dec. nr. 1114/1976, în RRD nr. 12/1976, p.59. Vz. şi dec. nr. 1627/1955 şi nr. 1348/1969 mai sus citate. Tot astfel, nu se aplică contractului de întreţinere nici art. 845 C. civ. prin care se prezumă caracterul gratuit al înstrăinării făcute (în schimbul unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct) către un succesibil în linie dreaptă. În consecinţă, faptul că contractul de întreţinere ascunde o donaţie deghizată (a bunului) trebuie să fie dovedit şi numai în acest caz se vor putea aplica regulile de la donaţii (TS, col.civ., dec. nr. 1627/1955, în CD, 1955, p. 74). De asemenea, este inaplicabil şi art. 1645. C. civ. care prevede nulitatea contractului de rentă viageră dacă beneficiarul ei a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului. Vz. TS, s.civ., dec. nr. 1751/1978, în RRD nr. 3/1979, p. 54; TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 1277/1979, în RRD nr. 7/1980, p. 51; CSJ, compl. de 7 jud. dec. nr. 12/1991, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 56-59. Cu toate că art. 1645 C. civ. nu este aplicabil în cazul contractului de întreţinere, instanţa poate constata nulitatea contractului pentru lipsa cauzei (alea) dacă moştenitorii dovedesc că debitorul întreţinerii a avut cunoştinţă de moartea iminentă a creditorului întreţinerii, pentru el şansele de pierdere fiind inexistente (vz. şi Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.462; A. Bénabent, op. cit., p.562 nr. 994).

3 TS, col. civ., dec. nr. 525/1956, în CD 1956, p. 144. Vz. şi supra nr. 66.4 Dacă creditorul întreţinerii nu a participat la încheierea contractului (sau dacă întreţinerea s-a stipulat în

favoarea soţilor, dar bunul înstrăinat a fost proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi), creditorul întreţinerii, (respectiv celălalt soţ) are calitatea de terţ beneficiar şi, ca atare, poate cere prestarea întreţinerii, nu şi rezoluţiunea contractului (lipseşte şi interesul restabilirii situaţiei anterioare). Dar dacă terţul beneficiar este moştenitorul proprietarului-contractant (stipulant), în calitate de moştenitor poate cere şi rezoluţiunea contractului (M. Mănase, I. Săraru, loc. cit., p. 39; Tj Timiş, dec. civ. nr. 1328/1978, cu Notă de P. Anca, loc.cit., p.46-49.

5 Vz. TS, col.civ., dec. nr. 2162/1956, în CD, 1956, p. 113; s.civ., dec. nr. 546/1877, în CD, 1977, p. 50; dec. nr. 727/1988, în RRD nr. 2/1989, p. 64; TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 825/1983, în RRD nr. 3/1984, p. 70.

6 Ipoteza rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de creditorul întreţinerii (de ex., neplata sumei de bani promise), guvernată de regulile dreptului comun (vz. M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, loc. cit., p. 37-38 nr. 7), nu se întâlneşte în practică şi nu ridică probleme speciale sub raportul efectelor rezoluţiunii (restitutio in integrum, inclusiv contravaloarea întreţinerii prestate, dacă nu se compensează cu valoarea folosinţei bunului prestat de creditorul întreţinerii).

454

Soluţia contrară ar duce la imposibilitatea pentru beneficiarul întreţinerii de a cere rezoluţiunea contractului din culpa debitorului ori de câte ori valorile primite cu titlu de întreţinere (capitalizate) ar egala valoarea bunului sau chiar ar depăşi-o. Astfel, beneficiarul ar fi lăsat la discreţia debitorului, care ar putea să nu mai execute contractul, ştiind că nu va mai fi obligat să restituie bunul, deoarece creditorul întreţinerii nu ar mai avea interes să obţină rezoluţiunea din cauza sumei ce ar trebui să restituie drept contravaloare a întreţinerii prestate. S-ar ajunge astfel la înlăturarea efectelor aleatorii ale contractului, dându-se posibilitatea debitorului de rea-credinţă să înceteze prestarea întreţinerii ori de câte ori valoarea prestaţiilor efectuate depăşeşte valoarea bunului primit1. De altfel, nici debitorul întreţinerii nu face o restituire integrală, întrucât nu poate restitui alea consumată de el până în momentul rezoluţiunii.

Soluţia de mai sus a fost adoptată în practică - pentru ipoteza în care creditorul întreţinerii nu-şi păstrează folosinţa bunului până la moartea sa - şi pe motivul că debitorul, primind bunul în stăpânire încă de la data încheierii contractului, obţine un folos imediat, constând în culegerea fructelor şi folosirea bunului, aceste avantaje compensându-se, în parte, cu valoarea întreţinerii prestate2. Dar “debitorului în culpă nu i se cuvine restituirea valorii întreţinerii şi în situaţia că n-a avut un folos de pe urma bunului până la data rezoluţiunii - pentru că, de exemplu, creditorul îşi rezervase uzufructul bunului - deoarece problema nu trebuie rezolvată după cum operează sau nu o compensare de foloase, ci în raport de caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere”3. Cu toate că nu se face o compensare (matematică), debitorul care a avut folosinţa bunului nu va fi obligat nici el să restituie valoarea folosinţei; contractul fiind aleatoriu, nu se face un calcul al echivalenţei prestaţiilor.

În ceea ce priveşte impozitele plătite de debitorul întreţinerii, în caz de rezoluţiune ele trebuie să fie restituite de creditor deoarece el redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului cu efect retroactiv, iar impozitele sunt sarcini ale proprietăţii4.

Tot astfel, creditorul are obligaţia să restituie şi suma de bani primită cu titlu de preţ, ca prestaţie accesorie întreţinerii, în cazul în care pe lângă obligaţia întreţinerii, s-a plătit şi o sumă de bani (sau altă prestaţie comutativă), sub acest aspect contractul neavând caracter aleatoriu5.

În schimb, taxele (de timbru, de autentificare, de publicitate imobiliară etc.) suportate de debitorul întreţinerii la încheierea contractului nu sunt supuse restituirii în cazul rezoluţiunii contractului din culpa lui exclusivă6.

Cât priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, se aplică dreptul comun. O dată cu desfiinţarea contractului, drepturile dobândite de terţi în virtutea contractului desfiinţat rămân fără suport juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect retroactiv (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)7. Această soluţie se impune ori de câte ori se desfiinţează cu efect retroactiv şi cu opozabilitate faţă de terţi (cum este şi rezoluţiunea pentru neexecutare) un act juridic pentru cauze prevăzute de lege8, dar nu şi în cazul retrocedării prin convenţia părţilor (inclusiv în caz de rezoluţiune convenţională). În toate cazurile, “terţii s-ar putea opune la restituire pe temeiul unui drept propriu, dobândit asupra bunurilor prin uzucapiune sau ca efect al posesiei de bună-credinţă a unor bunuri mobile (art.1909 C.civ.)”9.

71. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. După cum am văzut, în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere, creditorul are facultatea, dar nu şi obligaţia, de a cere rezoluţiunea contractului. Conform regulilor generale (art. 1021 C. civ.), el are posibilitatea să opteze pentru executarea

1 Vz. D. Demetrescu, Notă la dec.col.civ. al TS, nr. 1181/1958, în LP nr. 9/1959, p. 104-105; TS, s.civ., dec. nr. 507/1986, în RRD nr. 5/1987, p. 63; Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc.cit., p. 7-9.

2 Vz. TS, col.civ., dec. nr. 1181/1958, în CD, 1958, p. 103-104.3 Dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 8.4 TS, col.civ., dec. nr.1181/1958, loc. cit.5 Dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 9; TS, col. civ., dec. nr. 1181/1958, cit. supra; s.civ., dec. nr.

2179/1987, în CD, 1987, p. 78-80.6 TS, s.civ., dec. nr.89/1984, în RRD nr. 11/1984, p. 67-68.7 TS, s.civ., dec. nr.1836/1977, în CD, 1977, p. 50; dec. nr. 1830/1979, în CD, 1979, p. 69; dec. nr. 486/1979,

în RRD nr. 8/1979, p. 52; dec. nr.2450/1984, în RRD nr. 9/1985, p. 71; Nota redacţiei la dec. civ. nr. 40/1985 a TJ Suceava, loc. cit., p. 68-69; I. Filipescu, N. Bărbuşoiu, loc.cit., p.41. Dacă contractul de întreţinere - având ca obiect o construcţie - s-a încheiat sub incidenţa L. nr.58/1974 şi terenul aferent a trecut în proprietatea statului (art. 30), actualul titular al dreptului de folosinţă asupra terenului, proprietar al locuinţei, poate redobândi dreptul de proprietate asupra terenului prin decizia prefecturii, la propunerea primăriei (art. 36 alin. 3 şi 6 din L. nr. 18/1991 republicată în 1998).

8 Vz. şi Ş. Beligrădeanu, Nota II la dec.civ. a CA Alba-Iulia nr. 699/1995, în Dreptul nr. 5, 1996, p.92-96.9 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 88.

455

contractului. În situaţia în care creditorul a optat în acest sens, dar executarea în natură a întreţinerii este imposibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului1 şi pentru ca, în caz de neplată, creditorul să aibă posibilitatea executării silite fără a introduce o nouă acţiune pentru transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere în natură neexecutate, instanţa - la cererea creditorului - poate stabili obligaţia de întreţinere printr-o sumă de bani plătibilă la epocile stabilite de părţi (în caz de neînţelegere de către instanţă), cu titlu de despăgubiri echivalente (art. 1075 C. civ.) sub forma unor prestaţii periodice2. Suma periodică stabilită de instanţă - fiind o dezdăunare pentru neexecutarea întreţinerii în natură - este susceptibilă de modificare dacă nu acoperă nevoile creditorului întreţinerii; ca şi întreţinerea în natură, ea este variabilă în funcţie de necesităţile creditorului, costul vieţii etc.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă, evident, şi prin consimţământul părţilor3. Dacă s-a realizat o asemenea înţelegere, “efectul principal al contractului de novaţie este acela al stingerii vechii obligaţii existente între creditor şi debitorul său şi înlocuirea acesteia cu o nouă obligaţie. În atare situaţie, după încheierea celui de-al doilea contract, prin care creditorul a consimţit stingerea obligaţiei asumate cu o nouă obligaţie (aceea a rentei viagere), reclamantul nu mai era în drept să solicite desfiinţarea primului contract pe motivul că nu i s-a prestat întreţinerea, întrucât această obligaţie nu mai există, ea fiind stinsă prin chiar voinţa reclamantului, de unde se trage concluzia că obligaţia de întreţinere din primul contract a fost executată de către debitor din moment ce creditorul a acceptat, fără condiţii, stingerea acelei obligaţiei şi înlocuirea ei cu una nouă”4.

În legătură cu transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere se impune însă o precizare. Transformarea (convertirea) în bani a obligaţiei de întreţinere printr-o hotărâre judecătorească, fără acordul părţilor, nu valorează novaţie, raporturile dintre părţi fiind guvernate, în continuare, de regulile aplicabile contractului de întreţinere (iar nu de renta viageră). Astfel fiind, în caz de neexecutare (plata periodică a sumei) creditorul poate cere rezoluţiunea contractului de întreţinere5, bucurându-se de “garanţia” acestei sancţiuni şi de alte (eventuale) garanţii prevăzute în contract.

Numai dacă obligaţia a fost transformată prin convenţia dintre părţi, ea valorează o novaţie, noua datorie “se substituie celei vechi care se stinge” (art. 1128 C. civ.), ca şi cum ar fi fost executată6. Dar nu suntem de părere că prin această novaţie a obligaţiei contractul de întreţinere “a fost transformat într-un contract de rentă viageră”7, fiindcă în schimbul rentei (a obligaţiei noi) nu s-a prestat un bun sau capital (şi nici nu a fost constituită cu intenţie liberală). În consecinţă, pentru noua obligaţie de a plăti viager o sumă de bani periodică vor fi aplicabile nu regulile special prevăzute pentru contractul de rentă viageră (sau vânzare-cumpărare), ci regulile generale care guvernează obligaţiile civile.

1 În practica judecătorească (franceză) se admite transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere şi în cazul în care, fără culpa vreuneia dintre părţi, viaţa în comun a devenit imposibilă (vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 460-461 nr. 985). În schimb, în cazul refuzului nejustificat al creditorului de a primi întreţinerea în natură sau dacă - din motive personale, fără culpă din partea debitorului - el şi-a stabilit domiciliul în altă localitate, acţiunea prin care transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere urmează a fi respinsă (TS. col.civ., dec. nr. 1115/1962, în CD, 1962, p. 105-107; TJ Hunedoara, dec.civ. nr. 394/1979, în RRD nr. 9/1979, p. 64 şi dec. civ. nr.322/1982, în RRD nr. 4/1983, p.68). În asemenea cazuri transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere poate avea loc prin consimţământul părţilor (vz. alin. urm. în text) sau la cererea debitorului întreţinerii, prin hotărârea instanţei, dacă creditorul refuză fără temei, în mod culpabil, primirea întreţinerii în natură. Vz. TS, s.civ., dec. nr.1794/1985, în CD, 1985, p. 43-45; D. Chirică, op. cit., p.130. În sensul (greşit) că transformarea nu poate avea loc “decât cu acordul tuturor părţilor contractante” vz. CA Timişoara, s.civ., dec. nr. 1643/1998, în CA Timişoara, Culegerea de practică judiciară, Edit. Lumina Lex, 1999, p. 42-43.

2 Vz. TS, col. civ., dec. nr.778/1955, în CD, 1955, p.83-85; s.civ., dec. nr. 576/1979, în CD, 1979, p. 70-73; dec. nr. 183/1971, în CD, 1971, p. 63-64; dec. nr. 1794/1985, în CD, 1985, p. 43-45; dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p.7. În completarea sumei astfel stabilite, debitorul poate fi obligat şi la plata pensiei de întreţinere în baza Codului familiei, între ele nefiind nici o incompatibilitate (TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 169/1980, în RRD, nr. 9/1980, p. 59). Însă obligaţia de întreţinere, transformată în bani, nu este supusă dispoziţiilor C. fam. (Vz. E. Safta-Romano, loc. cit., p.44).

3 Vz., de ex., TS, s.civ., dec. nr. 1794/1985 şi dec. nr.576/1979, cit. supra.4 TS, s.civ., dec. nr. 316/1987, în CD, 1987, p. 56-60.5 Vz. şi Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1268 nr. 1628; A. Bénabent, op. cit., p.562-563 nr. 996.6 În consecinţă, problema rezoluţiunii contractului de întreţinere pentru neexecutare nu se mai poate pune.7 TS, s.civ., dec. nr. 316/1987 cit. supra. După unii autori, în cazul arătat, contractul de întreţinere se

transformă, prin intermediul rentei viagere, chiar într-o vânzare. (Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.460 nr. 984). După părerea noastră, novaţia obligaţiei de întreţinere într-o sumă periodică nu poate transforma raporturile dintre părţi într-o vânzare, mai ales că nici renta viageră nu este o vânzare.

456

Notă. Potrivit art. 30-34 din Legea nr.17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice 1, dacă o persoană vârstnică (adică persoana care a împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege - art.1 alin.4) înstrăinează bunuri în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale, autoritatea tutelară a consiliului local îi va acorda asistenţă la încheierea contractului şi în caz de neexecutare a obligaţiilor de către debitorul întreţinerii.

Aceste dispoziţii - adoptate pentru protecţia drepturilor persoanelor vârstnice (art.1 din Legea nr.16/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice2) - nu au modificat condiţiile de validitate şi regimul juridic al contractului de întreţinere, reprezentând simple măsuri de bune oficii în interesul persoanelor vârstnice cu capacitate de exerciţiu deplină. În cazul persoanelor vârstnice puse sub interdicţie actele de dispoziţie se încheie prin reprezentantul legal, cu autorizaţia autorităţii tutelare, sub sancţiunea nulităţii relative, potrivit dreptului comun.3

Contractul de joc sau prinsoare

72. Noţiune. Jocul şi prinsoarea (aceasta din urmă numită şi pariu sau rămăşag) sunt contracte aleatorii prin care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă de bani sau alt lucru câştigătorului în funcţie de realizarea (verificarea) sau nerealizarea unui eveniment sau fapt depinzând de forţa, îndemânarea, dibăcia, cunoştinţele, inteligenţa etc. părţilor contractante ori a altor persoane sau de hazard - care face să existe şanse de câştig - pierdere pentru ambele (toate) părţile contractante.

În literatura de specialitate jocul este deosebit de prinsoare în funcţie de rolul îndeplinit de părţi în realizarea evenimentului4: dacă părţile sau cel puţin una dintre ele îndeplinesc un rol activ, contractul este de joc (de exemplu, contractul dintre participanţii la întreceri sportive), chiar dacă rezultatul depinde exclusiv de hazard (de exemplu, jocuri simple de cărţi); dimpotrivă, dacă părţile sunt străine de eveniment contractul este calificat prinsoare (de exemplu, contractul între spectatorii întrecerilor sportive sau pronosticurile sportive).

Cu privire la această distincţie între joc şi prinsoare precizăm că legea - reglementând efectele contractului - nu face nici o deosebire în sensul arătat. Astfel, Codul civil se referă la “suma pusă în joc sau la prinsoare” (subl. ns.), deşi în ipoteza vizată (contract între participanţii la întreceri sportive - art. 1637 alin.2)5 părţile contractante îndeplinesc un rol activ, rezultatul depinzând de aptitudinile lor 6. Iar actele normative referitoare la organizarea, exploatarea şi autorizarea activităţii de jocuri de noroc7

1 Republicată în M.Of. nr.157/06.03.2007.2 Republicată în M.Of. nr.191/20.03.2007.3 Menţionăm că reglementarea cuprinsă în art. 30-34 din Legea nr. 17/2000 este neclară şi deficitară. De

exemplu, nu se precizează în ce cazuri şi în ce condiţii asistenţa autorităţii tutelare poate fi acordată “din oficiu” (art. 30), o dată ce persoana vârstnică are capacitate de exerciţiu deplină. Articolul 31 se referă la actul juridic de înstrăinare în schimbul întreţinerii “încheiat de notarul public”. Or, actul se încheie de părţi, iar notarul îl autentifică. Din art. 33 rezultă că nici denumirea părţii obligate la întreţinere (debitorul întreţinerii) nu este cunoscută, legiuitorul utilizând perifraza de “noul proprietar al bunurilor obţinute (în loc de dobândite - n. ns.) ca urmare a actului juridic de înstrăinare”.

4 Vz., de ex., C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929, p.1027, în care prinsoarea este definită ca un contract prin care “părţile, adoptând fiecare un punct de vedere opus, stipulează una de la alta un câştig determinat, rămânând ca partea câştigătoare să fie determinată prin verificarea evenimentului sau faptului, care a făcut obiectul prinsorii... eveniment necunoscut de părţi în momentul prinsorii”; Vz. şi A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux, Paris, 1995, p.541 nr. 954.

5 În art. 1966 alin. 2 C. civ. francez, corespondentul articolului citat, nu apare noţiunea de prinsoare.6 Menţionăm că nici în vorbirea curentă nu se face deosebirea semnalată între joc şi prinsoare. De exemplu,

noţiunea de prinsoare se foloseşte, uneori, chiar dacă obţinerea rezultatului depinde de aptitudinile părţilor, ele având un rol activ în realizarea evenimentului (“prinsoare” sau “pariul” între doi sportivi).

7 Vz., de ex., OUG nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor din domeniul jocurilor de noroc (aprobată şi modificată prin Legea nr. 166/1999 şi modificată prin OG nr. 36/2000, aceasta din urmă ordonanţă

457

includ în noţiunea de “jocuri” (de noroc), printre altele, şi pronosticurile sportive sau alte jocuri care se produc fără participarea directă a jucătorilor. Rezultă că efectele contractului de joc sau prinsoare urmează a fi analizate fără a ţine seama de deosebirea dintre joc şi prinsoare, regimul lor juridic fiind identic, indiferent de rolul părţilor în desfăşurarea jocului, pariul fiind o simplă varietate, formă a jocului1.

73. Efectele contractului. Codul civil stabileşte, ca drept comun în materie de joc şi prinsoare, trei reguli importante (73.1-73.3) în lumina cărora practica judecătorească şi literatura de specialitate au făcut unele precizări referitoare la două probleme adiacente (73.4-73.5).

73.1. Jocul şi prinsoarea nu produc efecte obligatorii şi deci creditorul (câştigătorul) nu are acţiune în justiţie pentru a-şi reclama câştigul (art. 1636). Deoarece obligaţia se consideră a fi contractată numai iocandi causa (din amuzament) - fără să producă efecte ruinătoare pentru jucător şi familia sa - debitorul acţionat în justiţie poate opune creditorului lipsa de efecte obligatorii şi de sancţiune a jocului, numită “excepţie de joc”, care, fiind de ordine publică, nu poate fi înlăturată prin convenţia dintre părţi şi poate fi ridicată nu numai de debitor, dar şi de instanţă din oficiu.

73.2. Potrivit art. 1638, pierzătorul-plătitor (solvens) nu poate repeti ceea ce a plătit (efectiv2) de bunăvoie (fără să fi fost constrâns) şi în cunoştinţă de cauză3, în afară de situaţia în care câştigătorul (accipiens) a întrebuinţat dol, înşelăciune sau amăgire - înlăturând astfel şansa câştigului pentru cealaltă parte - (la care trebuie adăugată, potrivit dreptului comun, incapacitatea pierzătorului). Rezultă că, în concepţia Codului civil, datoriile din joc şi prinsoare sunt recunoscute ca obligaţii juridice, însă fără posibilitatea executării silite. Dar dacă debitorul a plătit de bunăvoie nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei efectuate. Aşa cum câştigătorul nu are acţiune pentru a reclama plata câştigului, tot astfel pierzătorul nu are acţiune pentru restituirea plăţii făcute. Cum se mai spune, legea refuză nu numai acţiunea, dar şi repetiţiunea.

Întrucât formularea din art.1638 coincide cu definiţia obligaţiilor naturale din art. 1092 alin.2 (“repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bunăvoie”), în literatura de specialitate datoriile de joc au fost asimilate cu obligaţiile civile imperfecte (naturale). Abstracţie făcând de controversele existente în jurul acestei probleme, în unanimitate se recunoaşte o deosebire esenţială; ca regulă generală, obligaţia civilă imperfectă (naturală) poate fi transformată prin novaţie într-o obligaţie civilă perfectă, susceptibilă de executare prin constrângere, în schimb, promisiunea de a executa o datorie de joc sau prinsoare (novarea) nu este valabilă, executarea silită fiind exclusă în lumina art. 1636 C. civ. care vizează nu numai efectele, dar şi natura obligaţiei, ea însoţind-o pe tot parcursul existenţei. Rezultă că aceste obligaţii nu pot fi nici garantate, nici confirmate (asemănător obligaţiilor nule relativ), nu pot forma obiectul unei tranzacţii, nu pot fi opuse în compensaţie etc. Caracterul degradat al datoriei de joc (deşi este calificat, uneori, în vorbirea curentă datorie “de onoare”), nu permite - prin aplicarea regulilor de drept comun - transformarea ei într-o obligaţie civilă susceptibilă de executare prin constrângere; singura posibilitate este şi rămâne plata de bunăvoie4.

73.3. Prin derogare de la regulile arătate, Codul civil recunoaşte caracterul perfect al obligaţiei născută din “jocurile ce contribuie la exerciţiul corporal” (art.1637 alin.1). Se au în vedere contractele încheiate între participanţii jocurilor sportive, iar nu între alte persoane (de exemplu, spectatori). Înseamnă că sportivul câştigător are dreptul la acţiune în sens material, deci poate obţine plata câştigului

aprobată cu modificări prin Legea nr.391/2002); HG nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şi exploatare a jocurilor de noroc (astfel cum a fost modificată prin HG nr.348/2002).

1 Aşa-numitele “jocuri de întrajutorare” nu se încadrează în categoria jocurilor de noroc licite. Vz. St. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, 1998, p.30-31.

2 Dacă pierzătorul a subscris un titlu de valoare câştigătorul nu îl poate valorifica pe cale de acţiune; dreptul la acţiune se recunoaşte numai în favoarea terţului dobânditor de bună-credinţă al titlului (vz. art. 514 alin. 1 din Codul elveţian al obligaţiilor).

3 Acţiunea de repetiţiune este exclusă indiferent de data plăţii. Chiar dacă plata a fost anticipată (pentru asigurarea plăţii câştigului), pierzătorul nu poate relua miza sa (vz. în acest sens, Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Les contrats speciaux, Paris, 1988, p.448 nr.962). În Codul elveţian al obligaţiilor se precizează că repetiţiunea plăţii făcute anticipat este posibilă dacă jocul nu s-a putut desfăşura datorită cazului fortuit, faptei sau neloialităţii celeilalte părţi (art. 514 alin. 2). Considerăm că această soluţie se impune şi în lipsa unui text expres în dreptul nostru, deoarece - dacă jocul nu s-a desfăşurat - solvens-ul nu are calitatea de “pierzător”, iar deţinătorul sumelor calitatea de “câştigător” în sensul art. 1638 C. civ. În consecinţă, deţinerea mizei este fără temei.

4 Vz. şi V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.38.

458

pe cale silită; în schimb, spectatorul câştigător poate beneficia numai de plata efectuată de bunăvoie de debitor. Cu spectatorul este asimilat şi sportivul care contractează printr-un intermediar (de exemplu, boxerul), în loc să contracteze direct cu adversarul de joc1.

Precizăm, de asemenea, că în cazul jocurilor pur intelectuale sau care depind numai de hazard, fără a pune la încercare capacităţile fizice (corporale) ale jucătorilor (de exemplu, şahul, jocurile de cărţi etc.) 2, câştigătorul nu are drept la acţiune.

Referitor la jocurile cu caracter sportiv (corporal), Codul civil mai precizează că instanţa poate să respingă cererea sportivului câştigător “când suma pusă în joc sau la prinsoare ar fi excesivă” (art. 1673 alin.2). Subliniem că, în asemenea cazuri, instanţa poate numai să respingă acţiunea, iar nu să reducă suma pusă în joc3. Dacă sportivul debitor plăteşte - deşi acţiunea câştigătorului a fost respinsă - nu va putea repeti plata făcută (art. 1638 C. civ.).

73.4. În practica judecătorească s-a pus şi problema regimului juridic al împrumuturilor acordate jucătorului. În lipsa unor reglementări speciale, dar în spiritul dispoziţiilor din Codul civil analizate mai sus, s-a admis soluţia că împrumuturile acordate jucătorului, în cunoştinţă de cauză, în vederea susţinerii jocului şi folosite efectiv în acest scop, au aceeaşi soartă ca şi datoriile izvorând din joc sau prinsoare, indiferent dacă împrumutătorul este o persoană care nu participă la joc ori un participant sau organizator al jocului. Prin acordarea împrumutului creditorul devine un fel de participant la joc, chiar dacă nu este parte în contractul de joc (ci în contractul de împrumut) şi, în consecinţă, - cu excepţia împrumutului acordat participantului la jocul sportiv - nu are acţiune în justiţie pentru recuperarea împrumutului acordat şi folosit în vederea susţinerii jocului4.

Proba acordării împrumutului în cunoştinţă de cauză şi a folosirii sumelor în vederea susţinerii jocului revine jucătorului-împrumutat. Dacă el nu reuşeşte să facă această probă, nu poate opune împrumutătorului-reclamant excepţia de joc. În toate cazurile, împrumuturile acordate jucătorului în alt scop decât susţinerea jocului (de exemplu, pentru a plăti biletul de intrare în localul unde se desfăşoară jocuri de noroc, pentru a plăti datoria după terminarea jocului sau consumaţia la restaurant etc.) produc efecte obligatorii. Împrumutătorul, nefiind implicat în joc, nu suportă consecinţele.

Spre deosebire de împrumutătorul care nu este implicat în joc, codebitorul jucător care plăteşte datoriile comune de joc, fie şi după terminarea lui, nu are acţiune în regres împotriva codebitorilor săi. Prin plata făcută, el nu poate transforma obligaţia din joc a codebitorilor săi într-o obligaţie civilă perfectă. Considerăm că excepţia de joc poate fi opusă şi jucătorului-câştigător care plăteşte unui alt câştigător datoria unui jucător-debitor. El fiind participant la joc, poate fi asimilat codebitorului-jucător-împrumutător.

73.5. Precizăm că, în toate cazurile, lipsa de sancţiune (de executare silită) a datoriei de joc vizează numai acţiunea care s-ar intenta împotriva pierzătorului pentru reclamarea câştigului sau a împrumutului acordat în vederea susţinerii jocului; aceste datorii (cu excepţia jocurilor sportive) sunt susceptibile numai de o plată benevolă, iar dacă au fost plătite nu sunt susceptibile de repetiţiune.

În schimb, acţiunile care s-ar intenta împotriva câştigătorului sau împotriva unei alte persoane cu care el a contractat (în afara jocului propriu-zis) urmează să fie admise potrivit dreptului comun. De exemplu, în caz de pluralitate de câştigători, dacă unul a încasat câştigul, ceilalţi vor avea acţiune pentru partea corespunzătoare de câştig. Tot astfel, câştigătorul care a participat la joc prin mandatar (mandat cu sau fără reprezentare) va avea acţiune împotriva acestuia pentru a-i cere socoteală, potrivit regulilor de la mandat (art. 1541 C. civ.).

1 A se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.1028; Henri et Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçon de droit civil, vol. III, Paris, 1962, p.1257 nr.1613. În această din urmă lucrare se face referire la jucătorul care contractează prin intermediul unui prête-nom pentru cazul propriei sale înfrângeri; în acest caz contractul este, evident, nul pentru lipsa cauzei (a elementului alea) şi pentru fraudă.

2 Pentru practica judiciară în mult controversata problemă a biliardului, a se vedea C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. IV, Bucureşti, 1926, p. 103 nr. 1-3 (tendinţa este de a nu se recunoaşte dreptul la acţiune).

3 În literatura de specialitate se semnalează faptul că, în practica judecătorească, posibilitatea respingerii cererii pentru cauză de exces nu se aplică niciodată, chiar dacă suma pusă în joc este enormă. Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.449 nr. 964.

4 Vz. în acest sens, Mazeaud, op. cit., p.1262, nr. 1618; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.447 nr. 960 şi practica judecătorească citată de autori. În art. 513 alin. 2 din Codul elveţian al obligaţiilor se prevede expres inadmisibilitatea acţiunii în justiţie dacă “avansurile sau împrumuturile s-au făcut cu bună ştiinţă în vederea unui joc sau prinsoare...”. Precizăm că autorii citaţi mai sus, au în vedere textul art. 1965 C. civ. francez, identic cu textul art. 1636 C. civ. român.

459

După părerea noastră, dreptul la acţiune urmează să fie recunoscut şi pentru reclamarea împrumutului acordat jucătorului, chiar în vederea susţinerii jocului şi folosit în acest scop, dacă împrumutatul a încheiat jocul fiind în câştig, deci are calitatea de câştigător. Legea acordă protecţie pierzătorului, iar nu câştigătorului care nu înţelege să restituie de bunăvoie suma împrumutată. Considerentele care justifică reglementarea specială a jocului - apărarea pierzătorului şi familiei sale împotriva consecinţelor nefaste ale patimii jocului - nu mai sunt prezente, iar ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex.

74. Reguli speciale privitoare la autorizarea jocurilor de noroc. Fără a abroga sau modifica dispoziţiile Codului civil referitoare la contractul de joc, dreptul comun în materie, legiuitorul a intervenit prin acte normative speciale având ca scop, pe de o parte, organizarea de jocuri la nivel naţional pentru canalizarea pasiunii de joc1 în limite rezonabile şi utile societăţii, iar pe de altă parte, instituirea unui sistem de coordonare, avizare şi atestare a organizării şi practicării jocurilor de noroc.

Potrivit actelor normative speciale referitoare la definirea şi la regimul practicării acestor jocuri în România2, prin joc de noroc se înţelege procedura de atribuire a unor câştiguri de orice fel, în funcţie de anumite elemente aleatorii - indiferent de modul de producere a acestora - cu perceperea, sub orice formă, a unor taxe de participare, directe sau disimulate, cum ar fi: pronosticuri sau pariuri sportive; loterii, inclusiv toate genurile de tombole şi alte jocuri, precum şi toate dispozitivele mecanice sau electronice prin intermediul cărora pot fi obţinute câştiguri; jocurile de noroc care se produc în prezenţa jucătorilor, cu sau fără participarea directă a acestora şi indiferent de mijloacele utilizate pentru acestea (cărţi de joc, zaruri, rulete, jocuri de tip “casino” etc.). Organizatorii de jocuri de noroc sunt obligaţi să obţină autorizaţia de funcţionare de la Comisia de autorizare a jocurilor de noroc din MF (HG nr.251/1999, art. 10)3. Organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate, şi a pronosticurilor sportive constituie monopol de stat şi se poate desfăşura numai pe bază de licenţă (art.2 lit.g) şi h) din Legea nr.31/1996 privind monopolul de stat).

Organizarea, practicarea sau îngăduirea jocurilor de noroc neautorizate sau în condiţii contrare autorizaţiei eliberate, constituie contravenţie, respectiv infracţiune în condiţiile prevăzute de art. 330 C. pen.

În lumina actelor normative speciale referitoare la jocurile de noroc se pune întrebarea, ce semnificaţie juridică are autorizaţia (licenţa) eliberată de organul competent?

Organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc în condiţiile autorizaţiei eliberate înlătură, neîndoielnic, caracterul contravenţional sau penal al faptei, neputând fi aplicată nici sancţiunea confiscării sumelor aflate în joc sau rezultate din joc. În schimb, autorizaţia nu înlătură aplicarea dispoziţiilor Codului civil referitoare la lipsa de sancţiune a jocului (excepţia de joc); “jocurile rămân deci supuse regulilor Codului civil, indiferent că sunt practicate în stabilimente autorizate sau clandestine”4. Fac excepţie jocurile organizate şi reglementate prin acte normative speciale în care jucătorului i se recunoaşte dreptul la acţiune pentru plata câştigului (de ex., jocurile organizate de Compania Naţională “Loteria Română”5, inclusiv “loz în plic”; câştigurile acordate de CEC

1 Patima jocului, ca boală psihică (numită ludopatie), în unele ţări (de exemplu, Spania) este atât de răspândită (mai ales în privinţa jocurilor mecanice) încât pe lângă secţiile de psihiatrie s-au creat centre de recuperare destinate ludopaţilor, asemănător centrelor de dezintoxicare pentru alcoolici sau toxicomani.

2 Vz. supra nr. 72 în nota de subsol.3 Refuzul comisiei de a aviza favorabil practicarea unor jocuri de noroc pentru motivul că documentaţia

prezentată de societatea comercială solicitantă este superficială şi din ea nu rezultă organizarea unei evidenţe contabile în condiţii de securitate şi deţinerea unui spaţiu stabil, este legal (CSJ, s.cont.adm., dec. nr.1258/1997, în Jurisprudenţa CSJ 1997, p. 123-124).

4 Mazeaud, op. cit., p.1261 nr. 1616.5 Vz. OUG nr.159/1999 privind înfiinţarea Companiei Naţionale “Loteria Română” – S.A., aprobată cu

modificări prin Legea nr.288/2001.

460

deponenţilor, tragerile de amortizare a asigurărilor de viaţă, operaţiunile - jocurile - de bursă regulat făcute1 etc.)2.

CONTRACTUL DE TRANZACŢIE

Secţiunea INoţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie

1. Noţiune. Tranzacţia3 este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte (art. 1704 C. civ.) prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios ori îndoielnic.

Prin urmare tranzacţia presupune:– existenţa unui drept litigios şi/sau îndoielnic (res litigiosa et dubia), cel puţin în concepţia părţilor,

adică de natură a da naştere unui proces. Prin acest element tranzacţia se deosebeşte de un simplu contract de schimb sau de vânzare-cumpărare;

– intenţia părţilor de a pune capăt (în întregime sau parţial) litigiului existent4 sau de a preîntâmpina naşterea unui litigiu prin încheierea contractului de tranzacţie;

– existenţa unor concesii reciproce5. În lipsa acestui element- omis din definiţia dată tranzacţiei6 în Codul civil - poate fi vorba eventual de o simplă achiesare (recunoaşterea unei pretenţii adverse) sau

1 Potrivit art. 45 din OUG nr.28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate (aprobată prin Legea nr.525/2002), “orice tranzacţie efectuată pe o piaţă reglementată şi înregistrată conform reglementărilor specifice acesteia este act de comerţ şi dă naştere unei obligaţii valabile, căreia nu i se poate opune excepţia de joc” (ordonanţa de urgenţă a fost abrogată de Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital). Vz. şi Cas. III, dec. nr. 794/1925, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 66-67. În schimb, s-a hotărât că premiul oferit de un ziar abonaţilor prin tragere la sorţi nu conferă câştigătorului acţiune în justiţie (Cas. I, 1913, în C. civ. adnotat, cit. supra p. 100-101).

2 În practica judiciară (franceză) se mai recunoaşte caracterul obligatoriu al jocurilor organizate prin radio, televiziune sau de comercianţi (vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.449 nr. 964). De fapt, în aceste cazuri - inclusiv premiile oferite de un ziar - nu suntem în prezenţa unor contracte aleatorii de joc vizate de C. civ., chiar dacă realizarea evenimentului depinde de hazard, deoarece pentru organizatori nu comportă şanse de câştig, iar pentru participanţi şanse de pierdere. Premiile, cadourile sau recompensele oferite în scopuri publicitare sau pentru amuzamentul publicului considerăm că se înscriu în categoria actului juridic unilateral (promisiune publică de recompensă) ca izvor de obligaţii civile (vz. şi M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.268-278). Vz. şi A. Bénabent, op. cit., p.541-542 nr. 955, iar în privinţa obligaţiilor contractate la cazinouri, vz. p.546 nr. 966.

3 Din lat. transigo -igere -egi -actum - a termina, a pune capăt.4 Tranzacţia poate fi încheiată “oricând în cursul judecăţii” (art. 271 C. proc. civ.), deci până la soluţionarea

definitivă a procesului (art. 1715 C. civ.). Pentru amănunte vz. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesul civil. Teoria generală, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1983, p. 503 şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 243-245; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 378-382; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.447-448; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.215-221. Potrivit art.45 C.proc.civ., Ministerul Public poate porni acţiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va putea fi introdus în proces şi se va putea folosi de dispoziţiile privitoare la tranzacţie (art.271-273 C.proc.civ.). Vz. şi TS, s. civ., dec. nr. 255/1978, în RRD nr. 7, 1978, p.45.

5 Concesiile nu trebuie să fie de valoare egală; este suficient ca ele să fie comparabile (echivalente) în ochii părţilor. “Neegalitatea concesiunilor nu exclude reciprocitatea lor” (Cas. I dec. nr. 180/1898 în C. civ. adnotat, vol. IV, p. 156).

461

desistare (renunţare la o pretenţie proprie), fără însă ca această recunoaştere sau renunţare să aibă ca echivalent o recunoaştere, renunţare sau o prestaţie nouă reciprocă1. Tot astfel, se deosebeşte tranzacţia şi de ratificare sau confirmare care, în lipsă de echivalenţă, constituie un act juridic unilateral (iar nu contract de tranzacţie).

2. Caractere juridice. Tranzacţia este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi consensual.

2.1. Tranzacţia este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât părţile îşi asumă obligaţii reciproce (de a nu continua sau începe procesul, în schimbul concesiilor sau prestaţiilor noi făcute de cealaltă parte). Fiind sinalagmatic, considerăm că se poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de obligaţii, dar numai dacă una dintre părţi şi-a asumat o obligaţie nouă pe care nu o execută 2. În privinţa concesiilor neexecutarea este exclusă, întrucât instanţa va respinge acţiunea prin care s-ar încerca valorificarea dreptului care a făcut obiectul tranzacţiei (concesiei)3.

2.2. Tranzacţia este un contract cu titlu oneros şi comutativ, deoarece fiecare parte urmăreşte un avantaj patrimonial (cel puţin evitarea pierderii procesului şi a cheltuielilor de judecată), iar avantajele avute în vedere nu mai depind - după încheierea contractului - de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante4. Alea (res litigiosa et dubia) existentă înainte, încetează prin încheierea contractului de tranzacţie.

2.3. Tranzacţia este un contract consensual. Cerinţa formei scrise, prevăzută de art. 1705 C. civ. indiferent de valoare, vizează numai dovada contractului. Ad probationem înscrisul este cerut “pentru a nu se da loc cu prilejul probei tranzacţiei la un proces mai greu decât cel pe care părţile au căutat să-l evite”5.

Proba cu martori se admite însă, dacă există un început de dovadă scrisă6 ori dacă preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu neputinţă7 (art. 1197-1198 C. civ.)8.

Dacă în schimbul renunţării făcută de o parte, cealaltă parte înstrăinează un bun, înstrăinare pentru care legea prevede forma solemnă (de exemplu, forma autentică pentru înstrăinarea sau constituirea drepturilor reale asupra terenurilor prevăzută de art. 2 alin.1 şi 2 din Titlul X „Circulaţia juridică a

Pe de altă parte, concesiile reciproce pot fi şi implicite, rezultând din contextul înţelegerii dintre părţi. Astfel, de ex., învoiala foştilor soţi cu privire la împărţeala bunurilor comune în urma procesului de divorţ a fost calificată - corect - tranzacţie judiciară (TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 727/1986, în RRD nr. 2, 1987, p.69-70). Tot astfel, a fost considerată tranzacţie înţelegerea părţilor (moştenitori) cu privire la ieşirea din indiviziune asupra averii rămasă de pe urma autorului lor (TMB, s. a III-a, dec. nr. 635/1986, ibidem, p. 70) concepţie ce se justifică dacă situaţia indiviziunii succesorale era incertă (tranzacţie-partaj; vz. A. Bénabent, op. cit., p.567 nr. 1005). Împărţeala prin bună învoială (vz. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.503-505), dacă drepturile coindivizarilor nu sunt litigioase sau îndoielnice, nu reprezintă o tranzacţie.

6 În vorbirea curentă noţiunea de tranzacţie este folosită deseori în sens de “înţelegere”, “convenţie”, mai ales în materie comercială. Ea este folosită în acest sens, desigur impropriu, chiar şi în practica judecătorească (vz., de ex., TS, col. civ., dec. nr. 222/1959, în CD, 1959, p. 109), iar alteori se evită folosirea (vz., de ex., TS, s.civ., dec. nr. 1985/1975, în CD, 1975, p. 74), deşi între părţi a intervenit nu o convenţie oarecare, ci o veritabilă tranzacţie (asupra cuantumului despăgubirilor datorate pentru inundarea culpabilă a apartamentului).

1 Vz. M.B. Cantacuzino, op. cit., p.686. Uneori însă achiesarea ori desistarea poate să fie chiar consecinţa unei tranzacţii anterior realizate.

2 Vz. A. Bénabent, op. cit., p.574 nr. 1019. Pentru o soluţie în parte diferită, vz. C. Cunescu, Notă la dec. civ. a T. Reg. Dobrogea, nr.955/1966, în RRD nr. 2, 1966, p.131-134.

3 Vz. infra nr. 6.4 Tranzacţia poate fi însă afectată de o condiţie (de exemplu, dreptul locativ transmis în favoarea uneia dintre

părţi necesită aprobarea organelor competente - T. Jud. Constanţa, dec. civ. nr.271/1991, cu Notă de Gh. Beleiu, în Dreptul nr. 10-11, 1991, p. 81-84. Vz. şi Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol .II (Locaţiunea. Închirierea locuinţei. Arendarea. Antrepriza. Mandatul), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, Cap. IV, nr. 24). În caz de nerealizare a condiţiei, tranzacţia nu produce efecte (în ipoteza în care condiţia a fost suspensivă), respectiv, se desfiinţează cu efect retroactiv (dacă a fost rezolutorie). Aceasta spre deosebire de contractele aleatorii în care nerealizarea şanselor nu afectează soarta contractului încheiat.

5 R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1982, p.305; M.B. Cantacuzino, op. cit., p.686-687.

6 Vz. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.1032; I. Zinveliu, op. cit., p.346.7 Vz. Mazeaud, op. cit., p.1276 nr. 1639; D. Chirică, op. cit., p.293.8 Dacă tranzacţia are caracter comercial poate fi dovedită cu martori, conform art. 46 C. com. De ex.,

tranzacţia prin care doi comercianţi sting un proces născut dintr-o vânzare comercială (Cas. III, dec. nr. 784/1927, în Practica... vol. I, p. 29 şi vol. II, p. 179).

462

terenurilor” din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente), atunci contractul de tranzacţie va trebui să fie încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în forma prevăzută de lege, devenind act solemn1.

Această soluţie privind forma solemnă se impune, neîndoielnic, dacă tranzacţia este extrajudiciară. Dacă tranzacţia este judiciară, învoiala părţilor realizată în cursul judecăţii va fi prezentată în scris2, înţelegerea dintre părţi alcătuind dispozitivul hotărârii de expedient (art.272 C.proc.civ.). Cu toate că în cazul tranzacţiei judiciare instanţa nu judecă şi nu adaugă nimic la efectele (forţa) contractului de tranzacţie (nihil addit ad vim transactionis), verificând numai legalitatea înţelegerii dintre părţi, hotărârea de expedient are “funcţia de a autentifica această învoială”3; orice hotărâre judecătorească - din punct de vedere probator - “este asimilată cu un act autentic”4, “are valoarea unui înscris autentic”5. Astfel fiind, nu întrevedem necesitatea prezentării unui act autentificat de notar, chiar dacă tranzacţia ar cuprinde un contract solemn6. Hotărârea de expedient suplineşte cu prisosinţă forma autentică notarială.

În orice caz, dacă tranzacţia produce efecte pur declarative7, nu va fi necesară respectarea formei autentice, indiferent că este judiciară sau extrajudiciară, recunoaşterea unui drept preexistent neavând semnificaţia unei înstrăinări.

3. Condiţii de validitate. În această privinţă se aplică regulile generale în materie de contracte. Sunt totuşi necesare unele precizări privitoare la capacitatea părţilor contractante şi obiectul tranzacţiei.

Întrucât tranzacţia implică renunţarea la un drept, iar renunţările sunt echivalate actelor de dispoziţie (chiar dacă tranzacţia nu implică o înstrăinare), părţile contractante trebuie să aibă capacitatea, respectiv să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a dispune cu titlu oneros de dreptul care formează obiectul concesiei sau de prestaţia promisă de o parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte (art. 1706 C. civ.)8. Tranzacţia poate fi încheiată şi prin mandatar, dar pentru aceasta el are nevoie de o procură specială9.

Tranzacţia nu poate avea ca obiect decât bunuri asupra cărora părţile pot dispune10. De asemenea, nu poate avea ca obiect bunuri scoase din circuitul civil (inalienabile), de exemplu, statutul civil al

1 Vz. TS, s.civ., dec. nr. 334/1973, în care se precizează că tranzacţia care cuprinde un contract pentru care legea cere încheierea unui act autentic ad validitatem (în speţă o donaţie) nu poate fi promovată de instanţă dacă este constatată numai printr-un act sub semnătură privată (în RRD nr. 9, 1973, p. 156).

2 “Instanţa nu poate lua act de tranzacţie fără ca toate părţile să fie prezente pentru a-şi da consimţământul” (TS, s.civ., dec. nr. 1915/1989, în Dreptul nr. 5, 1990, p.72).

3 V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, în RRD nr. 1, 1987, p. 17.

4 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.519.5 V.M. Ciobanu, op. cit., p.244, nota de subsol 836.6 În acelaşi sens, C.A. Craiova, s. civ., dec. nr.8683/1999, publicată în Lege 4. 7 Vz. infra nr. 7.8 Fiind act de dispoziţie, în cazul minorilor tranzacţia trebuie să fie încuviinţată de autoritatea tutelară. Vz.

Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 12/1958, în CD, 1958, p. 31; TS, s.civ., dec. nr.2002/1975, în CD 1975, p.238; dec. nr.683/1983, în CD, 1983, p. 159-161; dec. nr. 2188/1988, în RRD nr. 9-12, 1989, p. 142-143. În procesul penal, tutorele nu poate dispune de drepturile patrimoniale ale minorilor (dreptul la despăgubiri civile) fără încuviinţarea autorităţii tutelare (CSJ, s.pen., dec. nr. 1032/1991, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 424-425). Pentru o soluţie referitoare la acţiunile într-o societate comercială, vz. CSJ, s.com., dec. nr. 4701/2001, citată de E.Cârcei, Din jurisprudenţa secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2001, în RDC nr. 2, 2002, p. 88.

9 Astfel fiind, jurisconsultul nu poate tranzacţiona decât pe baza unei “delegaţii” (procuri) speciale (TS, s.civ., dec. nr. 813/1956, în CD, 1956, vol. II, p. 326). Instanţa nu poate lua act de tranzacţia intervenită între părţi pe baza procurii generale de reprezentare în justiţie dată de reclamantă; în acest scop este nevoie de o procură specială (TS, s.civ., dec. nr. 566/1989, în Dreptul nr. 1-2, 1990, p. 139). În schimb, avocatul nu are nevoie de o procură specială pentru prezentarea tranzacţiei semnate de partea pe care o reprezintă şi pentru a cere pronunţarea unei hotărâri de expedient. Cas. II, dec. nr. 4/1925, în C. civ. adnotat, vol. IV, p. 158. În acest din urmă caz însă, în ipoteza în care contractul este solemn, actul prezentat şi semnat de parte trebuie să fie autentificat. Referitor la împuternicirea de a face o tranzacţie (şi compromis) vz. Fr. Deak, op.cit., vol.II, 2006, Cap. VII, nr. 6 in fine, p.229, precum şi D. Chirică, op. cit., p.292.

10 În practică s-a decis că, în condiţiile în care intimatul nu putea deveni titularul dreptului de proprietate asupra unui teren în temeiul unui înscris sub semnătură privată, el nu putea încheia cu recurenta o tranzacţie prin care să dispună cu privire la acest drept (C.A.Buc., s. a IV-a civ., dec. nr.1864/2003, în Practică judiciară civilă 2003-2004, p.542-544).

463

persoanei1, pensia alimentară (de întreţinere), dreptul la viaţă şi sănătate etc. Tot astfel, potrivit art.38 din Codul muncii, orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. Codul civil precizează însă că “se poate transige asupra unei acţiuni civile ce derivă din o infracţiune” (art. 1707)2, de exemplu, asupra despăgubirilor civile rezultate din vătămarea sănătăţii, căci prin această înţelegere nu este afectată acţiunea penală, care îşi urmează cursul, respectiv încetează prin împăcarea părţilor, potrivit regulilor procedurii penale, iar nu ca efect al tranzacţiei care se referă exclusiv la pretenţiile civile3.

În toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute, părţile sau una dintre ele nu trebuie să urmărească prin tranzacţie realizarea de scopuri ilicite. Astfel, de exemplu, partea vătămată să nu profite de poziţia pe care o are în procesul penal (infracţiune urmărită la plângerea prealabilă a părţii vătămate), pentru a obţine de la inculpat, pe calea unei tranzacţii, o despăgubire considerabil disproporţionată în raport cu prejudiciul suferit, săvârşind astfel un abuz în exerciţiul dreptului de a tranzacţiona4. Tot astfel, prin încheierea tranzacţiei să nu se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii sau fraudarea terţilor (de exemplu a creditorilor)5. Dacă tranzacţia intervine în cursul procesului şi instanţa constată că părţile urmăresc astfel de scopuri, ea este obligată să respingă cererea de a da o hotărâre de expedient şi să continue judecata6.

4. Nulitatea contractului de tranzacţie. În legătură cu cauzele de anulare a contractului de tranzacţie prevăzute de C. civ. (art. 1712-1716) şi care constituie aplicaţii ale regulilor generale în materie7, precizăm că nu constituie eroare asupra obiectului, eroarea asupra cuantumului prejudiciilor suferite8; în schimb, poate fi reţinută eroarea asupra naturii pagubei suferite (de exemplu, leziunea ca urmare a vătămării corporale este de altă natură decât aceea cunoscută în momentul încheierii contrac-tului de tranzacţie) sau asupra consecinţelor agravate sau noi ale faptei ilicite, căci victima nu încheie tranzacţia decât asupra consecinţelor previzibile în acel moment9. Tot astfel, se poate cere anularea tranzacţiei încheiată pentru executarea unui titlu nul (sau anulabil), inclusiv alte cauze de ineficacitate

1 Cum ar fi acţiunea de tăgăduire a paternităţii. Vz. TS, s.civ., dec. nr.237/1977, în RRD nr. 9, 1977, p. 61-62. Cu privire la imobile şi bunurile care fac parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale vz. infra nr. 10.

2 În cadrul procesului penal părţile pot încheia o tranzacţie prin care să pună capăt acţiunii civile valorificată în acest cadru (TS, completul de 7 jud., dec. nr. 21/1980, în CD, 1980, p. 316-318).

3 Vz. T. Jud. Satu Mare, dec. civ. nr. 444/1976, în RRD nr. 1, 1978, p. 65. Dacă împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege nu este însoţită de o tranzacţie, partea vătămată poate pretinde despăgubiri în faţa instanţei civile. Art. 132 C. pen., potrivit căruia “împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă”, se referă, după părerea noastră, la acţiunea civilă valorificată în procesul penal, iar nu la valorificarea pretenţiilor în faţa instanţei civile, mai ales dacă, la data împăcării, partea vătămată nu putea cunoaşte urmările păgubitoare ale infracţiunii. Pentru discuţii vz. TMB, dec. pen. nr.2654/1978, în RRD nr. 4, 1979, p. 62; T. Jud. Sibiu, dec. civ. nr. 748/1979, cu Note de B. Diamant şi Gh. Părăuşanu, în RRD nr. 5, 1981, p. 45 şi urm.

4 Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr. 107/1960, în CD 1960, p. 231; dec. nr. 1107/1962, în JN nr. 11, 1963, p. 175. În absenţa unor scopuri ilicite instanţa trebuie să se conformeze înţelegerii dintre părţi. De ex., nu poate reduce cuantumul despăgubirilor pe motiv că şi victima s-a aflat în culpă (culpă comună). T.Jud. Constanţa, dec. pen. nr. 502/1991, în Dreptul nr. 1, 1992, p. 113.

5 În legătură cu drepturile creditorilor vz. şi V. Stoica, Fl. Baias, loc. cit., p. 12-17; TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 727/1986, în RRD nr. 2, 1987, p. 69-70. Dacă tranzacţia este extrajudiciară posibilitatea revocării pauliene este în afară de orice îndoială.

6 Vz. Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 12/1958, în CD, 1958, p. 29-30; CSJ, s.civ., dec. nr.552/1990, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 286-287. În practica judiciară recentă s-a reţinut că la înfăţişarea unei tranzacţii instanţa de judecată este datoare să verifice dacă învoiala părţilor nu urmăreşte un scop ilicit, fiind potrivnică legilor, intereselor statului sau ale terţilor. În cauză, părţile, deşi au cunoscut că bunul nu mai era în patrimoniul lor, au dispus prin conivenţă de el prin tranzacţie, ceea ce demonstrează ilicitatea scopului urmărit, respectiv tranzacţionarea în dauna intereselor terţului dobânditor (C.A.Buc., s. a III-a civ., dec. nr.845/2004, în Practică judiciară civilă 2003-2004, p.538-542).

7 În legătură cu posibilitatea asanării nulităţii tranzacţiei şi necesitatea judecării cererii de anulare a tranzacţiei pe cale principală, iar nu pe cale de excepţie sau incidentală vz. Fl. Baias, Unele consideraţii referitoare la tranzacţie, în RRD nr.9-12, 1989, p. 24-26.

8 Vz. TS, s.civ., dec. nr.1985/1975 cit. supra.9 Vz. Mazeaud, op. cit., p. 1278, nr. 1646. Pentru consecinţe noi sau agravate partea poate cere un supliment

de indemnizaţie, iar nu anularea pentru eroare. Vz. A. Bénabent, op. cit., p.572 nr. 1013 şi p. 576 nr. 1022.

464

(de exemplu, testament revocat), ori pentru stingerea unui proces soluţionat printr-o hotărâre definitivă, afară numai dacă părţile ar fi tratat în cunoştinţă de cauză (art. 1713 şi 1715 C. civ.)1.

Dacă tranzacţia a avut ca obiect stingerea tuturor drepturilor litigioase dintre părţi, ea produce efecte depline, deci şi cu privire la drepturile (de exemplu, creanţe) ignorate de părţi; anularea poate fi cerută numai dacă documentele din care rezultă acele drepturi au fost ascunse (dolosiv) de cealaltă parte (art.1716 alin.1 C.civ.). În schimb, tranzacţia este anulabilă dacă a avut un obiect unic şi din actele ulterior descoperite rezultă că partea care a tranzacţionat în temeiul dreptului asupra acelui obiect nu avea nici un drept (art. 1716 alin. 2 C.civ.).

În toate cazurile, greşelile aritmetice nu constituie motive de anulare, însă ele trebuie să fie rectificate (art. 1717).

În legătură cu nulitatea tranzacţiei, în literatura de specialitate şi în practica judecătorească se mai precizează că ea se întinde asupra întregului contract, acesta fiind format din clauze indivizibile, astfel încât nici o clauză nu poate fi suprimată sau schimbată fără anularea întregului contract2; este vorba, în fond, numai de o prezumţie simplă privitoare la caracterul determinant al clauzei nule3.

În practica instanţei supreme s-a decis că este admisibilă acţiunea în nulitatea înţelegerii, intervenite în cadrul fazei judiciare a procedurii exproprierii, de care instanţa a luat act prin hotărâre, întrucât o asemenea înţelegere are natura juridică a unui contract de tranzacţie, căruia îi sunt aplicabile atât dispoziţiile de drept material din Codul civil, cât şi cele procesuale din art.271-273 C.proc.civ. referitoare la hotărârile de expedient4.

Dacă tranzacţia a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient şi ulterior se constată sau se pronunţă nulitatea tranzacţiei, pe cale de consecinţă, se anulează şi hotărârea de expedient, litigiul urmând să fie rejudecat5, căci hotărârea de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui contract al părţilor (contract judiciar)6.

5. Interpretarea contractului. Este de principiu că renunţările la drepturi sunt de strictă interpretare7. În acest sens, C. civ. precizează că tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor (art. 1709) şi numai la pricinile de care tratează (art. 1710). Cu toate acestea, ea nu se mărgineşte la ceea ce s-a prevăzut expres în contract; însă ceea ce nu este prevăzut expres poate fi luat în consideraţie numai dacă este o “consecinţă necesară” a prevederilor contractuale (art. 1710).

Secţiunea a II-a

Efectele contractului de tranzacţie

6. Efecte extinctive. Este neîndoielnic că, odată încheiată, tranzacţia împiedică părţile să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie8, ea având efect extinctiv. Astfel fiind, acţiunea introdusă de una dintre părţi va fi respinsă de plano ca urmare a invocării

1 Cu privire la valabilitatea tranzacţiei subsecvente unei hotărâri definitive (de ex., în faza de executare a hotărârii), vz. Fl. Baias, loc. cit., p. 19-22; A. Bénabent, op. cit., p.568 nr.1006.

2 Vz. M.B. Cantacuzino, op. cit., p.687; R. Sanilevici, op. cit., p.307; TS, col. civ., dec. nr. 1477/1964, în CD, 1964, p. 68.

3 Vz. Mazeaud, op. cit., p.1280, nr. 1649. Vz. şi V. Stoica, Fl. Baias, op. cit., p.16-17.4 CSJ, s.civ., dec. nr.1014/2002, în Dreptul nr.6, 2003, p.244.5 Vz. TS, col. civ., dec. nr. 1477/1964, loc. cit., p. 69. Tranzacţia, chiar dacă este consacrată printr-o hotărâre

judecătorească, este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare (CSJ, s.civ., dec. nr. 1031/1992 şi dec. nr. 1880/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.262-269; TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 323/1993, în Culegere TMB 1993-1997, p. 374-375).

6 Vz. şi C.A. Suceava, s. civ., dec. nr.528/2003, cu notă de V. Timofte, în Dreptul nr.4, 2004, p.236-241. 7 Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr. 925/1954, în CD, 1954, vol. I, p. 382.8 Vz. de ex., TS, s. pen., dec. nr. 514/1969, în RRD nr. 7, 1969, p.169; s.civ., dec. nr. 1985/1975 cit. supra.

Menţionăm că recunoaşterea cuprinsă în tranzacţie valorează - în limita în care obligaţia a fost recunoscută - cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive (art. 16 lit.a) din Decretul nr.167/1958). În principiu, datorită efectului extinctiv - care împiedică formularea unei acţiuni în justiţie cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie - ea împiedică şi curgerea termenului de prescripţie, căci contra non valentem agere non currit praescriptio. Problema prezintă importanţă în cazul tranzacţiei extrajudiciare. Dacă procesul a fost declanşat, devine operantă întreruperea prescripţiei prin intentarea cererii de chemare în judecată.

465

excepţiei peremptorii (dirimante) rezultând din tranzacţie1. C. civ. asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive (art.1711)2. Desigur, această asimilare nu este completă, fiindcă tranzacţia este un contract civil obişnuit şi, ca atare, nu constituie titlu executoriu. Dacă însă tranzacţia este consemnată într-o hotărâre judecătorească de expedient sau într-un act autentic susceptibil de executare silită, se poate cere învestirea ei cu formula necesară în vederea executării silite3.

7. Efecte declarative4. După multe controverse care s-au purtat în literatura de specialitate, majoritatea autorilor recunosc că tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative5, iar nu constitutive sau translative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi noi, ci numai să recunoască drepturi preexistente - inclusiv garanţiile şi alte accesorii (de exemplu, dobânzi) existente pe lângă creanţa recunoscută (dacă nu s-a convenit altfel) - şi să le consolideze, punându-le la adăpostul unei contestaţii judiciare. În acest sens se spune că tranzacţia non est titulus, sed tituli confessio6.

Din efectul declarativ al tranzacţiei rezultă că:– partea nu este succesorul în drepturi al celeilalte părţi. Astfel fiind, părţile nu sunt obligate să-şi

garanteze reciproc drepturile pe care şi le recunosc, întrucât obligaţia de garanţie nu se naşte decât ca urmare a unei transmisiuni de drepturi;

– produce efecte şi pentru trecut, până în momentul naşterii drepturilor ce se consolidează (efecte retroactive);

– nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani, întrucât justul titlu trebuie să fie un act translativ de proprietate7.

În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a tranzacţiei având ca obiect un imobil, din efectul declarativ mai rezultă că tranzacţia nu va fi supusă publicităţii imobiliare în cazul în care drepturile referitoare la imobil supuse înscrierii se consolidează prin tranzacţie în favoarea părţii pe numele căreia publicitatea s-a efectuat cu ocazia dobândirii sau constituirii iniţiale. În schimb, dacă prin tranzacţie se fac modificări sau îndreptări cu privire la drepturile supuse publicităţii imobiliare, va fi necesară

1 “Nu se poate relua judecata în privinţa unora dintre bunurile asupra cărora, în aplicarea principiului disponibilităţii, părţile au tranzacţionat” (CSJ, s.civ., dec. nr. 489/ 1990, în Dreptul nr. 2-3, 1991, p.71). În schimb, s-a decis că efectele tranzacţiei încheiate de soţi, în timpul procesului de divorţ, cu privire la anumite bunuri comune, nu se pot extinde şi asupra celorlalte bunuri comune, astfel încât este admisibilă acţiunea unuia dintre foştii soţi având ca obiect împărţeala, pe cale judecătorească, a bunurilor comune la care nu se referă tranzacţia (CSJ, s. civ., dec. nr.5599/2001, în CJ nr.5, 2002, p.69).

2 În practică s-a decis că este inadmisibil ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială (art.581-582 C.proc.civ.) să se ia act de tranzacţia părţilor, pe fondul cauzei (C.A.Buc., s. com., dec. nr.1257/2000, în Culegere de practică judiciară în materie comercială 2000-2001, p.228-229).

3 Vz. T. Reg. Dobrogea, dec. civ. nr. 955/1966, cu Notă de C. Cunescu, cit. supra; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II, Universitatea din Bucureşti, 1981, p.197-198. CSJ, s. com., dec. nr.662/1999, în RDC nr.10, 2000, p.207-208.

4 Vz. şi D. Văduva, Definiţia şi efectul declarativ ale contractului de tranzacţie, în Dreptul nr.3, 2002, p.18-37.

5 Vz. de ex., C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.1033-1034; R. Sanilevici, op. cit., p.306; I. Zinveliu, op. cit., p.347; D. Chirică, op. cit., p.298; A. Bénabent, op. cit., p.576 nr.1023. Cu unele rezerve, Mazeaud, op. cit., p.1280 nr.1650; contra M.B. Cantacuzino, op. cit., p.688.

6 Confessio, -onis, recunoaştere, mărturisire.7 “Întrucât este un simplu act declarativ, tranzacţia nu constituie just titlu...” (Mazeaud, op. cit., p.1281).

Potrivit unei alte păreri, “tranzacţia... deşi declarativă de drepturi, este asimilată actului translativ” (C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea din Bucureşti, 1988, p.281. Vz. şi L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.260; C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Institutul European, 1997, p.200; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.326; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.663). Într-o altă opinie, se consideră că un contract de tranzacţie este just titlu numai dacă părţile, pe lângă recunoaşterea drepturilor existente, transferă dreptul de proprietate asupra unui imobil (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol.II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p.398). Menţionăm că, în materia hotărârilor judecătoreşti declarative de drepturi, se admite, unanim, că nu pot servi drept just titlu; numai dacă hotărârea este constitutivă sau translativă de drepturi reale, ea poate fi invocată ca just titlu (vz. TS, completul de 7 jud., dec. nr. 70/1979, în CD, 1979, p. 35; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.280-281; C. Bîrsan, op. cit., p.325; I. Adam, op. cit., p.661; V. Stoica, op. cit., p.398). Nu întrevedem motive suficient de temeinice pentru adoptarea unei alte soluţii în materia tranzacţiei.

466

respectarea formelor de publicitate (art. 21-22 şi art. 69 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996).1

8. Efecte constitutive sau translative. Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte declarative, în anumite cazuri ea poate produce şi efecte constitutive sau translative de drepturi. Astfel se întâmplă în cazurile în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite anumite prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt lucru etc.). În aceste cazuri, tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ (adică va exista obligaţia de garanţie, efectele nu vor fi retroactive şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu). Iar dacă dreptul (lucrul) promis sau dat în schimb se referă la un imobil, întotdeauna va fi necesară respectarea formelor de publicitate2.

În caz de neexecutare a obligaţiei noi se va putea angaja răspunderea contractuală a debitorului, inclusiv obligaţia lui la plata penalităţii stipulate (art. 1708 C. civ.). După cum am văzut (nr. 2.1) este posibilă şi rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de obligaţii (ceea ce nu se poate întâmpla în cazul tranzacţiei bilateral declarative), în temeiul art. 1020-1021 C. civ. sau a pactului comisoriu expres. Fiind contract sinalagmatic, este aplicabilă şi teoria riscului contractului.

9. Efecte relative. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, tranzacţia nu produce efecte faţă de terţi3 (res inter alios acta). Mai mult decât atât, deşi tranzacţia produce efecte retroactive (ca şi partajul), ea este inopozabilă faţă de terţii4 care, înainte de tranzacţie, au dobândit drepturi asupra bunului litigios5 (spre deosebire de partaj). Prin urmare, ei nu trebuie să intenteze o acţiune pauliană pentru a face inopozabilă tranzacţia sau să se apere prin invocarea uzucapiunii, a dobândirii de la proprietarul aparent sau alte remedii juridice la îndemâna terţilor de bună-credinţă.

10. Probleme speciale privitoare la imobile. În ceea ce priveşte terenurile, tranzacţia poate avea ca obiect concesii reciproce asupra terenului. De exemplu, printr-o tranzacţie părţile pot pune capăt unui litigiu purtând asupra hotarului dintre două terenuri învecinate (acţiune în grăniţuire).

Pentru ipoteza în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte transmite proprietatea unui imobil (efecte translative) se impun câteva precizări:

– Bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece sunt inalienabile potrivit art. 136 din Constituţie, nu pot fi înstrăinate nici pe calea tranzacţiei. În cazul tranzacţiei cu efecte pur declarative considerăm că interdicţia nu operează, recunoaşterea unui drept preexistent neavând semnificaţia unei înstrăinări (de exemplu, grăniţuire între un teren proprietate privată şi altul proprietate publică). Desigur, tranzacţia va fi nulă absolut dacă se încearcă, pe această cale, ocolirea regimului juridic al bunurilor proprietate publică6;

1 Pentru o altă opinie, vz. M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Noile cărţi funciare, vol.II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.186.

2 Tranzacţiile translative de drepturi se vor înscrie în cartea funciară în temeiul art.20 din Legea nr.7/1996 (vz., în acest sens, V. Stoica, op. cit., p.398; M. Nicolae, op. cit., p.186). După cum s-a afirmat în literatura de specialitate, „sunt supuse înscrierii în cartea funciară toate tranzacţiile voluntare sau judiciare, declarative sau translative de drepturi, faţă de care principiul pubicităţii integrale şi/sau principiul relativităţii înscrierilor (art.22-24 din Legea nr.7/1996) n-ar putea fi asigurate, iar cuprinsul cărţii funciare ar rămâne incomplet” (M. Nicolae, op. cit., p.187).

3 Astfel, tranzacţia dintre inculpat şi partea civilă, dacă nu a fost pusă în discuţia părţii responsabile civilmente, nu este opozabilă acesteia din urmă, motiv pentru care instanţa trebuie să administreze probe în vederea stabilirii cuantumului real al pagubelor şi obligarea ei, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor astfel stabilite (TS, s.pen, dec. nr.772/1976, în CD, 1976, p.410). Iar în caz de culpă comună, comitentul poate fi obligat, solidar cu prepusul, la plata despăgubirilor, numai în raport de culpa acestuia, chiar dacă prepusul, prin tranzacţia încheiată cu victima, s-a obligat să suporte integral paguba (TS, s. pen., dec. nr. 1266/1983, în CD, 1983, p.268). În schimb, dacă tranzacţia încheiată în nume personal de unul dintre debitorii solidari cu creditorul are drept efect stingerea sau micşorarea obligaţiei solidare, se admite invocarea ei de către ceilalţi debitori solidari, în virtutea reprezentării reciproce (art. 1056 C. civ.). În această materie a solidarităţii res inter alios acta aliis non nocere, sed prodesse potest (nu poate dăuna, dar poate fi de folos).

4 Vz. TS, col. civ., dec. nr. 1477/1964, loc. cit., p. 69. Nu tranzacţia, ci titlul original (contestat) este opozabil terţilor. A. Bénabent, op. cit., p.576 nr. 1023.

5 Vz. Mazeaud, op. cit., p.1282, nr. 1652.6 În cazul tranzacţiei judiciare (dar principiul este operant şi în alte cazuri în care ea este sesizată), instanţa are

îndatorirea să verifice “dacă prin încheierea tranzacţiei nu se încalcă dispoziţii imperative ale legii”. CSJ, s.civ., dec. nr. 552/1990, cit., supra; vz. şi TS, s.civ., dec. nr.1564/1981, în CD, 1981, p. 230-231 şi nr. 84/1981, ibidem, p. 232-233. C.A.Buc., s. a IV-a civ., dec. nr.1864/2003, cit. supra; C.A.Buc., s. a III-a civ., dec. nr.845/2004, cit.

467

– Proprietatea terenului atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 din Legea nr. 18/1991 (ipoteze de constituire - iar nu de reconstituire - a dreptului de proprietate) nu poate fi transmisă în cadrul tranzacţiei (în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte), întrucât legea - sub sancţiunea nulităţii absolute - interzice înstrăinarea timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii (art. 32). Dacă tranzacţia produce efecte pur declarative, ea poate avea ca obiect şi un astfel de teren (de exemplu, stabilirea hotarului cu proprietarul terenului învecinat prin concesii reciproce)1;

– Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe cale de tranzacţie numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică (art. 44 alin. 2 din Constituţie şi Legea nr.312/2005)2;

– Dacă înstrăinarea în cadrul tranzacţiei (cu efecte translative) are ca obiect un teren (intravilan sau extravilan) contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică (art. 2 alin.1 şi 2 din Titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr.247/2005)3. În lipsa formei autentice tranzacţia poate valora, cel mult, un antecontract din care izvorăşte obligaţia încheierii contractului în forma prevăzută de lege.În ceea ce priveşte construcţiile, numai în ipoteza tranzacţiei care implică lucrări de construire, modificare, transformare, desfiinţare etc. este necesară obţinerea autorizaţiei administrative potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. În lipsa autorizaţiei, lucrarea nu va putea fi executată, respectiv, va putea fi desfiinţată, aplicându-se şi alte sancţiuni prevăzute de lege (art. 24 şi urm. din Legea nr. 50/19914). Rezultă că, pentru a se pune la adăpost de riscul refuzului (legal) de eliberare a autorizaţiei, părţile trebuie să o solicite înainte de încheierea tranzacţiei.

În toate celelalte ipoteze în care tranzacţia (cu efecte declarative sau translative) are ca obiect imobile, autorizaţia administrativă nu este cerută de lege

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Subcapitolul I

Noţiunea şi condiţiile de validitate alecontractului de donaţie

Secţiunea I

Noţiunea contractului de donaţie5

supra; ÎCCJ, s. com., dec. nr.2838/2003, în Dreptul nr.10, 2004, p.258. 1 Imposibilitatea transmiterii în cadrul tranzacţiei a dreptului de proprietate ce poartă asupra unui imobil

intervine şi în ipoteza prevăzută de art.9 din Legea nr.112/1995. Este vorba de apartamentele cumpărate de chiriaşii titulari de contracte de închiriere, dar cu interdicţia înstrăinării timp de 10 ani de la data cumpărării.

2 Vz. Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol.I (Vânzarea-cumpărarea. Schimbul), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, Cap. I., nr. 10.9.

3 Vz. supra nr. 2.3. Cu privire la problema publicităţii imobiliare, vz. supra, nr. 7 şi 8.4 Legea nr.50/1991 a fost republicată în M.Of. nr.933/13.10.2004 şi modificată prin OUG nr.122/2004, Legea

nr.119/2005, Legea nr.52/2006 şi Legea nr.376/2006.5 Pentru delimitarea contractelor de sponsorizare şi mecenat de cel de donaţie, corelaţia dintre cele trei contracte şi

aplicabilitatea regulilor specifice donaţiei (incapacităţi, reducţiune, revocare etc.) contractelor de sponsorizare şi mecenatului, vz. Fl. Ţuca, Donaţie, sponsorizare, mecenat, în RDC nr.9, 1998, p.95-111; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, ediţia 2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.113, nota 2. Sponsorizarea şi mecenatul sunt reglementate prin Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea (publicată în M.Of. nr. 129/25.05.1994), modificată prin OG nr. 30/1998

468

1. Definiţie. Donaţia este un contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care una din părţi, numită donator, cu intenţie liberală îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanţă), mărind patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească altceva în schimb (art.801 şi 803 C.civ.)1.

După cum rezultă din această definiţie, ceea ce caracterizează donaţia este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul fără echivalent, cu intenţia de a face o donaţie (animus donandi). Această intenţie, concretizată în încheierea contractului în forma şi în condiţiile prevăzute de lege, justifică mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, constituind cauza ei2.

Precizăm, de asemenea, că donaţia - ca varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezintă o liberalitate, deoarece are ca efect micşorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul cu titlu gratuit sau depozitul cu titlu gratuit etc.), prin care nu se micşorează patrimoniul celui care procură altuia un folos, motiv pentru care acestea din urmă nu sunt supuse regulilor de fond şi de formă prevăzute pentru donaţii.

2. Interpretarea contractului. Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor contractului de donaţie. În consecinţă, se aplică regulile generale de interpretare a contractelor (art.977-985). Se impune însă o precizare: dacă nu există certitudinea că părţile au încheiat un contract de

(publicată în M.Of. nr. 43/30.01.1998 şi aprobată prin Legea nr. 2004/2001, publicată în M.Of. nr. 363/5.07.2001), OUG nr. 127/1999 privind instituirea unor măsuri cu caracter fiscal şi îmbunătăţirea realizării şi colectării veniturilor statului (publicată în M.Of. nr. 455/20.09.1999 şi aprobată prin Legea nr. 576/2001, publicată în M.Of. nr. 679/26.10.2001) şi Legea nr. 399/2006 (publicată în M.Of. nr. 892/2.11.2006). Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32/1994, „Sponsorizarea este actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susţinerea unor activităţi fără scop lucrativ desfăşurate de către una dintre părţi, denumită beneficiarul sponsorizării”. Iar potrivit alin. (3) din art. 1 al aceluiaşi act normativ, „Mecenatul este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific - cercetare fundamentală şi aplicată”.

1 Am precizat şi caracterele juridice ale contractului pentru că – deşi aceasta este o problemă elementară de drept – în practică se mai fac unele greşeli, ceea ce trebuie evitat, chiar dacă greşeala nu are, în cazul dat, incidenţă asupra soluţiei în fond. De exemplu, într-o decizie se arată cu privire la donaţie: “deşi este un act unilateral, sub aspectul numărului de voinţe este un contract bilateral…” (TMB, s. a IV-a civ., dec. nr.1406/1992, în Culegere… 1992, p.150). În realitate, donaţia nu este nici “act unilateral” şi nici “contract bilateral”, ci, dimpotrivă, este un act bilateral fiindcă necesită realizarea acordului de voinţă între părţi şi este un contract unilateral, dat fiind că generează obligaţii numai pentru una din părţi. (Pentru donaţia cu sarcini, vz. infra, nr.5).

2 În practică, s-a decis că în analiza cauzei în materie de donaţie este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în acest sens. Cauza în cazul contractului de donaţie cuprinde aşadar, în primul rând, voinţa de a dărui, animus donandi, şi apoi motivul care a determinat pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate şi examinate apoi izolat, ele formând un tot. În speţă, din probatoriul administrat a rezultat că actul de donaţie a fost făcut, după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica statul român, ci pentru schimbarea statutului social avut şi dobândirea unui statut agreat de noua ordine socială. Ca atare, în mod corect s-a reţinut că actul de donaţie nu a avut la bază animus donandi, care trebuie să constituie cauza juridică a liberalităţii realizate, ci s-a urmărit finalitatea arătată, constatându-se în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 966 C. civ. În consecinţă, în lipsa intenţiei reale de a gratifica statul comunist, contractul de donaţie nu are o cauză licită şi este sancţionat cu nulitatea (vz. ÎCCJ, completul de 9 judecători, dec. nr.610/2003, în Dreptul nr.2, 2005, p.220-221). De asemenea, practica a statuat că, dacă reclamanţii au donat bunul statului pentru a fi exoneraţi de plata unei amenzi, intenţia de a gratifica lipseşte, astfel încât actul juridic încheiat este nul pentru lipsa cauzei (vz. CA Buc., s. a III-a civ., dec. nr.1852/2002, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p.102-104). Tot astfel, s-a decis că donaţia realizată în scopul îndeplinirii unei condiţii impuse pentru obţinerea acordului de a părăsi ţara nu întruneşte elementul esenţial care intră în componenţa cauzei actului juridic civil, cu consecinţa nulităţii absolute a actului, în baza art.966 C.civ. (vz. CA Buc., s. a III-a civ., dec. nr.42/2003; s. a IV-a civ., dec. nr.2036/2003, în Practică judiciară civilă 2003-2004, p.123-129; vz. şi CA Buc., s. a IV-a civ., dec nr.150/2005, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2005, p.209-211).

469

donaţie (o liberalitate), deci interpretarea este necesară chiar pentru calificarea juridică a contractului (donaţie sau un alt contract, de exemplu, de întreţinere, de locaţiune, de comodat etc.), atunci interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros - care sunt reguli de drept comun -, iar nu a regulilor prevăzute pentru liberalităţi care, fiind excepţionale, sunt supuse unei interpretări restrictive. Concluzia privind încheierea între părţi a unui contract de donaţie trebuie să fie temeinic ancorată în elementele convenţiei dintre părţi1.

Precizăm că, în nici un caz, executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale) nu poate fi calificată drept o liberalitate (de exemplu, executarea unei obligaţii prescrise, repararea pagubei cauzate deşi condiţiile răspunderii civile nu sunt întrunite, întreţinerea unei rude faţă de care nu există obligaţia legală de întreţinere etc.)2. Nici premiile sau cadourile ori recompensele oferite (în scopuri publicitare) de un comerciant clienţilor nu constituie donaţii, nefiind făcute animus donandi3; în activitatea sa profesională comerciantul nu poate fi generos. Nici operele de binefacere nu urmează regulile prevăzute pentru donaţii4.

1 În practică, înstrăinarea unui bun (de regulă, imobil) în schimbul întreţinerii este calificată frecvent “donaţie cu clauză de întreţinere” (vz., de exemplu, cauza soluţionată de TMB, s. a IV-a civ., dec. nr.406/1985, în RRD nr.9, 1985, p.69), cu toate că din elementele contractului nu rezultă intenţia liberală, mai ales că în cazul contractului de întreţinere echivalenţa prestaţiilor este puternic influenţată de elementul “alea”, iar termenii folosiţi de părţi, inclusiv în cazul contractelor autentificate, nu întotdeauna reflectă corect adevăratele raporturi dintre ele, motiv pentru care instanţa nu este legată de calificarea dată contractului de către părţi. Numai dacă se constată că, într-adevăr, contractul s-a încheiat animus donandi urmează a se aplica regulile donaţiei, inclusiv cele referitoare la reducţiune şi raport. (Pentru delimitarea donaţiei – a liberalităţilor, în general – de contractele cu titlu oneros, vz. M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 153-154. Iar în ceea ce priveşte delimitarea donaţiei cu sarcină de contractul de întreţinere, vz . Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, Cap. XIII, nr.67).

2 Executarea unei obligaţii naturale este un domeniu limitrof, dar distinct, dacă nu faţă de actele cu titlu gratuit (acte dezinteresate), în orice caz faţă de liberalităţi. Vz. G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol.I, Paris, 1961, p.414, nr.278.

3 Ele nu reprezintă nici contracte de joc (vz. Fr. Deak, op. cit., 2001, Cap. XIII, sub-capitolul V) înscriindu-se, după părerea noastră, în categoria actului juridic unilateral (promisiune publică de recompensă), ca izvor de obligaţii civile. Pentru amănunte, vz. M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.268-278.

4 Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Les succesions. Les libéralités, par Ph. Malaurie, Paris, 1989, p.172.

470

Secţiunea a II-a

Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie1

§1. Obiectul contractului

3. Condiţii. Potrivit dreptului comun, bunul (dreptul) care formează obiectul contractului trebuie să fie în circuitul civil (art.963 C.civ.)2, să fie determinat sau determinabil (art.948 şi 964 C.civ.), posibil, licit3 şi să existe sau să poată exista în viitor (de exemplu, recolta viitoare). Dintre bunurile viitoare 4

numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donaţiei (art.702 şi 965 C.civ.). După deschiderea moştenirii, moştenitorul poate înstrăina universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, nu numai cu titlu oneros5, dar şi cu titlu gratuit, deci prin donaţie. În nici un caz bunurile viitoare nu pot constitui obiectul darului manual6.

Dacă bunul donat este individual determinat donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar (fie şi sub condiţie). În ipoteza în care contractul are ca obiect lucrul altuia, donaţia este nulă absolut în toate cazurile (indiferent de soluţia ce se admite în materia vânzării lucrului altuia)7 întrucât donatorul se poate abţine să dobândească proprietatea lucrului altuia şi deci donaţia contravine principiului irevocabilităţii8.

Dacă încheierea contractului de donaţie este însoţită, precedată sau urmată de încheierea unui alt contract (cu participarea unei alte persoane, străine de donaţie), trebuie să se stabilească în mod corect ce se donează (quid donat), adică obiectul donaţiei, pentru ca soluţionarea problemelor de drept specifice contractului de donaţie (capacitatea, revocarea, reducţiunea etc.) să nu se răsfrângă asupra celuilalt contract cu privire la care reglementările în materie de donaţie nu sunt incidente.

1 Vz. şi C. Turianu, Contractul de donaţie reflectat în literatura juridică şi practica judiciară (II), în Dreptul nr.2, 2001, p.177-197.

2 Pentru problemele speciale privitoare la donarea de sânge şi componente sanguine de origine umană, vz. Legea nr. 282/2005 privind organizarea activităţii de transfuzie sanguină, donarea de sânge şi componente sanguine de origine umană, precum şi asigurarea calităţii şi securităţii sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice (publicată în M.Of. nr.915/13.10.2005), astfel cum a fost modificată prin OUG nr.7/2006 (publicată în M.Of. nr.163/21.02.2006 şi aprobată, cu modificări, prin Legea nr.434/2006, publicată în M.Of. nr.973/05.12.2006). Pentru problemele referitoare la donarea de ţesuturi şi organe de origine umană în scop terapeutic, vz. Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (publicată în M.Of. nr.372/28.04.2006), cu modificările ulterioare. În legătură cu cerinţa ca bunul care formează obiectul contractului să fie în circuitul civil, vz. şi Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. I (Vânzarea-cumpărarea. Schimbul), ediţia a IV-a (actualizată de L. Mihai şi R. Popescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, Cap. I, nr.13 şi nr.54.

3 De exemplu, este nulă, având o cauză ilicită, donaţia făcută în scopul sustragerii imobilului de la o urmărire silită iminentă (vz. TJ Hunedoara, dec.civ. nr.1147/1986, în RRD nr. 9, 1987, p.76).

4 În ceea ce priveşte bunurile viitoare (art. 965 C.civ.), precizăm că nu avem în vedere donaţia din cauză de moarte (a bunurilor ce donatorul va lăsa la moartea sa, numită şi moştenire sau instituţie contractuală – art.821 C.civ.) şi care nu mai are aplicaţie practică (existenţa ei fiind şi contestată), ci donaţia având ca obiect bunuri ce urmează să fie culese, confecţionate, fabricate etc. şi care vor deveni proprietatea donatarului neatârnat de voinţa şi de moartea donatorului. Pentru instituţia contractuală, vz. D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Bucureşti, 1926, p.246-247 şi 335-337; M. Eliescu, op.cit., p.304-307; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.28. Iar în privinţa practicii judiciare, vz. C.civ.adnotat, vol.II, p.187 nr.3 şi 5, p.222 nr.3 şi p.239 nr.1.

5 Pentru vânzarea moştenirii, vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap. I, nr.52-53.6 Vz. infra, nr.34.7 Vz. Fr. Deak, op. cit., vol.I, 2006, Cap. I, nr.16.8 Vz. infra, nr.18, precum şi Ph. Malaurie, Cours de droit civil. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989,

p.217-218, nr.433. Pentru o soluţie potrivit căreia donaţia bunului altuia este nulă absolut, însă pentru lipsa cauzei, vz. CA Suceava, dec. nr.88/2000, citată aprobativ de P. Perju, în Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil şi procesual civil (semestrul I/2000), în Dreptul nr.12, 2000, p.88.

471

Problema se pune în practică în cazul finanţării cumpărării sau construirii unei case; obiectul donaţiei este suma de bani sau casa? Regula este că, în cazul prestării unei sume de bani în vederea achiziţionării unui imobil, obiectul donaţiei este suma de bani1. Tot astfel, dacă donaţia se realizează prin înscrierea dreptului de proprietate asupra (sau şi asupra) altei persoane decât aceea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul (parte din preţ), iar nu imobilul, dar numai dacă donaţia este concomitentă cu plata preţului către vânzător. În schimb, dacă înscrierea se face după încheierea vânzării şi plata preţului la care donatarul n-a luat parte, obiectul donaţiei îl formează imobilul2.

Drept consecinţă, dacă obiectul donaţiei este suma de bani, nulitatea contractului de donaţie sau reducţiunea, raportul ori revocarea donaţiei nu va afecta dreptul de proprietate al dobânditorului (donatarului) asupra imobilului. În schimb, dacă donaţia a avut ca obiect imobilul, toate consecinţele arătate se vor răsfrânge asupra lui.

§2. Condiţii de formă

4. Între persoane prezente. Conform art.813 C.civ., toate donaţiile se fac prin act autentic. Deci contractul produce efecte juridice numai în situaţia în care consimţământul ambelor părţi este manifestat în formă autentică3. Nerespectarea acestei forme se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului4, indiferent de persoana donatorului sau donatarului (persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat)5.

Forma autentică este o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod actual6 şi irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără ca acel element activ să fie înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare echivalentă.

Întrucât cerinţa formei este prevăzută în mod imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad validitatem7, dovada existenţei unei donaţii nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă8.

Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de orice persoană interesată sau de instanţă din oficiu şi nu poate fi înlăturată în nici un fel9. Astfel, de exemplu, nu poate fi validată printr-

1 Donatorul, nefiind proprietar, nu putea dona imobilul, iar afectaţiunea sumei de bani donată pentru cumpărare nu este un caz de subrogaţie reală (vz. Cas.I, dec. nr.559/1934, în Jurisprudenţa…, p.180, nr.5).

2 Vz. TS, col.civ., dec. nr.1553/1955, în CD, 1955, p.80.3 Dacă momentul luării consimţământului părţilor în vederea autentificării actului şi momentul autentificării

propriu-zise nu coincid (de exemplu, din pricina nefiscalizării), validitatea actului este condiţionată de existenţa consimţământului în chiar momentul autentificării, ea neproducând efecte retroactive (TS, col.civ., dec. nr.2237/1956, în CD, 1956, p.147).

4 În ipoteza în care contractul se încheie printr-un mandatar (al donatorului sau al donatarului), procura trebuie să fie autentică (vz. deciziile publicate în C.civ.adnotat, vol.II, p.226-227 nr.20 şi p.232-233 nr.5-7), deoarece donaţia este un contract solemn şi mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează să fie încheiată (vz. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. II (Locaţiunea. Închirierea locuinţei. Arendarea. Antrepriza. Mandatul), ediţia a IV-a (actualizată de L. Mihai şi R. Popescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, Cap. VII, nr.3).

5 În practică, s-a decis că împrejurarea conform căreia înscrisul sub semnătură privată a fost redactat de persoane fără pregătire juridică este nerelevantă, ea neputând salva contractul de donaţie de la nulitate pentru lipsa formei autentice; soluţia contrară ar face posibilă invocarea în justiţie, drept scuză, a necunoaşterii legii (vz. CSJ, s.civ., dec. nr.3020/2001, în SUBB nr.1, 2002, p.102).

6 Se spune “actual” pentru a deosebi donaţiile de liberalităţile făcute pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament), iar nicidecum în sens de “real” (predare în vederea încheierii contractului), donaţia nefiind un contract real (vz. însă infra, nr.31-37).

7 În legătură cu istoricul formei solemne în contractul de donaţie, excepţiile de la principiul solemnităţii donaţiilor şi unele propuneri de lege ferenda, vz. J. Goicovici, Discuţii în legătură cu solemnitatea contractului de donaţie, în Dreptul nr.7, 2005, p.39-53.

8 Vz. TS, col.civ., dec. nr.800/1963, în JN nr.6, 1964, p. 163.9 Potrivit art. 45 alin.1 C.proc.civ., Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru

apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Rezultă că o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de

472

un act confirmativ al donatorului (quod nullum est confirmari nequit)1 şi nici acoperită printr-un proces-verbal încheiat cu prilejul transcrierii imobilului2 ori prin alte acte oficiale ulterioare manifestării de voinţă, dacă actul juridic iniţial este nul.

Precizăm, de asemenea, că înzestrarea unui copil în vederea încheierii căsătoriei, având caracterul unei donaţii, nu poate fi făcută decât tot prin înscris autentic3. Întrucât părinţii nu au o obligaţie civilă imperfectă (naturală) de a-şi înzestra copiii, nici executarea benevolă a donaţiei în scop în înzestrare nu poate acoperi nulitatea4 şi deci se poate cere restituirea prestaţiei efectuate în baza actului nul5, ca donaţie, iar nu valabilă ca act de plată făcută în executarea unei obligaţii civile imperfecte.

Pentru ca donaţia nulă pentru vicii de formă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie refăcută în întregime cu respectarea formei cerute de lege (art.1168 C.civ.).

În schimb, după moartea donatorului, nulitatea unei donaţii pentru vicii de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii, poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donaţiei de către moştenitorii sau reprezentanţii6 donatorului (art.1167 alin.3 C.civ.) în ipoteza în care confirmarea, ratificarea sau executarea este benevolă şi făcută în deplină cunoştinţă de cauză. Renunţarea la efectele nulităţii este opozabilă şi creditorilor, dacă nu este frauduloasă.

Pentru a explica această dispoziţie, se spune că în persoana succesorilor donatorului nulitatea pentru nerespectarea formei devine relativă, în înţelesul că ei pot în mod valabil să confirme donaţia autorului lor lovită de nulitatea de formă şi, bineînţeles, nulitatea poate fi invocată numai de către ei. Alţii spun că, în realitate, ne aflăm în prezenţa unei nulităţi absolute, care în mod excepţional poate să fie acoperită. Împărtăşim părerea potrivit căreia donaţia nulă absolut pentru vicii de formă lasă în persoana succesorilor o obligaţie civilă imperfectă (naturală) care, fiind executată sau confirmată de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă a cauzei de nulitate, nu dă loc la repetiţie (art.1092 alin.2 C.civ.) 7. Bineînţeles, confirmarea sau ratificarea produce efecte numai faţă de succesorii care au consimţit.

În sfârşit, precizăm că şi sarcinile sau condiţiile donaţiei trebuie să fie prevăzute în formă solemnă.

5. Între absenţi. În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate8, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcută în formă autentică9, altfel nu vor

donaţie poate fi formulată de Ministerul Public numai cu respectarea acestei dispoziţii legale. Vz. şi CA Buc., s. a III-a civ., dec. nr.274/2005, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2005, p.136-137.

1 Vz. TS, dec. nr.800/1963, cit. supra; TS, s.civ., dec. nr.1809/1971, dec. nr.344/1973 şi dec. nr.407/1972, în Repertoriu… 1969–1975, p.135.

2 Vz. TS, col.civ., dec. nr.747/1955, în CD, 1955, p.74.3 TS, dec. nr.800/1963, dec. nr.1809/1971 şi dec. nr.407/1972 cit. supra; Cas.I, dec. nr. 441/1914, în

C.civ.adnotat, vol.II, p.229 nr.41. Pentru darurile manuale, vz. însă infra, nr.31-37 şi D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 147-148.

4 TS, dec. nr.1809/1971 şi dec. nr.407/1972 cit. supra şi dec. nr.2396/1972, în Repertoriu… 1969-1975, p.135.

5 Astfel, de exemplu, darea în folosinţă a unor imobile fără respectarea formei autentice poate fi calificată doar ca o simplă îngăduinţă, care poate fi revocată (TS, dec. nr.2396/1972, cit. supra). Donaţia făcută în scop de “înzestrare”, dar nulă potrivit art. 813 C.civ. şi a altor legi în vigoare la data încheierii contractului, nu are cum să fie raportabilă (vz. TJ Teleorman, dec.civ. nr.295/1993, cu Notă de M. Enache, în Dreptul nr.1, 1994, p.98-103). În cazul în care o asemenea “donaţie” ar aduce atingere rezervei succesorale, s-ar putea cere, de asemenea, constatarea nulităţii absolute (totale) a contractului, iar nu numai reducţiunea liberalităţii în măsura în care ar depăşi cotitatea disponibilă.

6 Se au în vedere succesorii universali sau cu titlu universal ai donatorului, alţii decât moştenitorii legali, care reprezintă şi ei drepturile lui.

7 Vz. M.B. Cantacuzino, Curs de drept civil, ediţia a II-a, Craiova, p.390.8 În toate cazurile, donaţia se poate realiza numai cu acordul donatarului; non potest liberalitas nolenti acquiri. În

legătură cu stipulaţia pentru altul, vz. infra, nr.30.9 Forma autentică trebuie să fie respectată şi de către ocrotitorul legal care acceptă sau încuviinţează donaţia

făcută minorului ori interzisului (vz. şi infra, nr.13) sau de către organul de stat care este competent – potrivit Decretului nr.478/1954 (vz. infra, nr.15.1.) – să accepte donaţia făcută statului (TMB, s. a IV-a civ., dec.nr.1820/1997, în Culegere TMB 1993-1997, p.25-26. Vz. şi idem, dec.nr.618/1997, ibidem, p.19-22). În practică, s-a decis că, în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui contract de donaţie încheiat în

473

produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecinţele şi regulile arătate mai sus (art.814 alin.1 C.civ.).

Pentru validitatea donaţiei acceptată printr-un înscris separat, se mai cere ca acceptarea să aibă loc în timpul vieţii donatorului (art.814 alin2. C.civ.). În caz de moarte a donatorului mai înainte de acceptare (cu care se echivalează situaţia când acesta devine incapabil), oferta devine caducă.

Bineînţeles, şi donatarul trebuie să fie în viaţă în momentul acceptării, când se realizează acordul de voinţă necesar în vederea încheierii contractului. Dacă donatarul încetează din viaţă înainte de acceptare, moştenitorii săi nu pot accepta donaţia deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici un drept, iar oferta de donaţie s-a făcut intuitu personae. Cu atât mai mult, creditorii nu ar putea accepta donaţia (nici în timpul vieţii donatarului) pe calea acţiunii oblice (dreptul de a accepta fiind exclusiv personal, implicând aprecieri de ordin moral) şi nici nu ar putea ataca refuzul acceptării donaţiei pe calea acţiunii pauliene, pentru că donatarul nu-şi micşorează patrimoniul, ci pierde numai ocazia de a şi-l mări.

Pe lângă aceste condiţii, pentru ca donaţia acceptată prin înscris separat să producă efecte, se mai cere ca actul de acceptare să fie comunicat (notificat) donatorului1, în timpul vieţii lui (art.814 alin.2 C.civ.) şi înainte de a fi devenit incapabil2. Până în momentul primirii comunicării donatorul poate revoca donaţia (oferta de donaţie). Revocarea poate fi nu numai expresă, ci şi tacită3. Astfel, faptul că, înainte de comunicarea actului de acceptare, donatorul vinde lucrul care urmează să facă obiectul donaţiei, constituie o revocare tacită (revocarea nu trebuie să fie notificată donatarului).

Întrucât prin acceptare se realizează, în fapt, acordul de voinţă (numai “efectele” donaţiei - art.814 alin.2 C.civ. - fiind amânate până la comunicare), nu excludem posibilitatea notificării acceptării de către succesorii sau creditorii donatarului, căci notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin moral4.

6. Statul estimativ. Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, pe lângă

formă autentică în anul 1964, în aplicarea principiului relativităţii efectelor contractului se impune participarea în proces a succesorului în drepturi al Sfatului Popular Raional desfiinţat în anul 1968, donatar în actul în discuţie. Fiind vorba despre însuşi dreptul de proprietate, interesează persoana în patrimoniul căreia dreptul de proprietate s-a transmis (ori s-ar fi transmis, dacă actul de donaţie ar fi fost valabil încheiat). Din această perspectivă, se justifică doar participarea în proces a unităţii administrativ-teritoriale, ca titular al domeniului privat din care ar face parte imobilul în litigiu, fiind excluse alte persoane juridice, chiar dacă acestea ar fi titulare ale unui drept de administrare asupra imobilului (vz. CA Buc., s. a III-a civ., dec. nr.798/2004, în Practică judiciară civilă 2003-2004, p.120-123).

1 Dacă Ministerul Finanţelor nu a acceptat printr-un act autentic şi nu le-a comunicat donatorilor actul de acceptare, donaţia a rămas fără efect (vz. TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 1406/1992, în Culegere… 1992, p.150-151; vz. şi dec. nr.1820/1997, cit. în nota de subsol precedentă). Acceptarea autentică trebuie să fie comunicată donatorului în timpul vieţii lui, altfel donaţia devine caducă (vz. dec. nr.618/1997 citată în nota de subsol precedentă). În practică, s-a decis că acceptarea ofertei de donaţie făcute statului prin decizia fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti îndeplineşte formalităţile prescrise de lege pentru existenţa valabilă a actului juridic, deoarece o astfel de decizie respectă condiţiile prevăzute de art. 1171 din Codul civil şi, implicit, cele impuse de art. 813 din Codul civil pentru încheierea valabilă a unui contract de donaţie (vz. CA Buc., s. a IV-a civ, dec. nr.1335/2002, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 100-102; CA Buc., s. a IV-a civ., dec. nr.2036/2003, în Practică judiciară civilă 2003-2004, p. 123-127; CA Galaţi, dec.civ. nr.704/2002, în CJ nr.2, 2003, p.104). Aceste soluţii au fost criticate în literatura de specialitate (vz. C. Toader, op.cit., p.122-123), arătându-se că, pentru a fi asimilate înscrisurilor autentice în sensul art.1171 C.civ., înscrisurile care emană de la anumiţi funcţionari publici trebuie să vizeze atestarea unor situaţii care îi privesc pe terţi, iar nu să permită dobândirea de drepturi chiar de organul emitent, cu încălcarea prescripţiilor imperative ale legii (art.813 C.civ.).

2 Vz. D. Alexandresco, op.cit., p.304-305.3 Vz. C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.III, Bucureşti,

1928, p.767.4 Soarta donaţiei dinainte de comunicare ar putea fi asemănată (fără a fi identificată) cu o obligaţie

(contractată intuitu personae) sub o condiţie suspensivă, care afectează “perfectarea” obligaţiei (art.1004 şi 1017 C.civ.) de îndeplinirea evenimentului (în ipoteza dată, comunicarea acceptării autentice donatorului, în timpul vieţii lui şi înainte ca acesta să fi devenit incapabil sau să fi revocat oferta de donaţie) şi care permite luarea măsurilor conservatorii de către creditori (art.1016 C.civ.) şi, cu atât mai mult, de către succesori.

474

condiţiile examinate se mai cere ca obiectele mobile donate să fie trecute într-un stat estimativ semnat de donator şi donatar şi care să cuprindă descrierea şi evaluarea, cel puţin globală, a lucrurilor mobile dăruite (art.827 C.civ.).

Statul estimativ poate să fie cuprins în chiar corpul înscrisului de donaţie, dar părţile pot întocmi şi un înscris separat sub semnătură privată1, nefiind necesară redactarea lui în formă autentică; însă înscrisul trebuie să fie semnat de ambele părţi.

Articolul 827 C.civ. prevede necesitatea statului estimativ pentru “valabilitatea” donaţiei de bunuri mobile făcute prin act (autentic). În schimb, art. 772 C.civ. prevede posibilitatea evaluării bunurilor mobile donate, “în lipsa acestui stat” estimativ, prin expertiză, ceea ce înseamnă, cel puţin implicit, recunoaşterea validităţii darului. Astfel fiind, se poate admite că lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea (absolută sau relativă) a donaţiei, fiind cerut numai ad probationem2.

Darurile manuale şi donaţiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului estimativ.

7. Donaţia de imobile. Dacă donaţia are ca obiect un imobil, cerinţele de formă trebuie să fie respectate în toate cazurile, iar nu numai în cazul terenurilor (art. 2 alin.1 din Titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr.247/2005). În schimb, dreptul de preempţiune, care a fost reglementat de Legea nr.54/1998 (abrogată prin Legea nr.247/2005), nu a fost aplicabil în cazul donaţiei.3

În ceea ce priveşte publicitatea imobiliară, precizăm că înscrierea în cartea funciară nu afectează validitatea contractului4.

8. Probleme speciale privind donaţiile în lumina art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.5

Potrivit art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.10/2001, „În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: [...] c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr.410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr.478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.

Cu alte cuvinte, cerinţa ca donaţia să fie anulată sau declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă6 vizează doar ipoteza imobilelor donate statului sau altor persoane juridice, în temeiul unui

1 Vz. şi D. Alexandresco, op. cit., p.295; Henri et Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. IV, Paris, 1963, p. 1130 nr.1455 (în continuare “Mazeaud”, op.cit.); R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi, 1982, p.68; I. Zinveliu, Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p.156; D. Chirică, op. cit., p.158.

2 Vz. M.B. Cantacuzino, op. cit., p.398-399; în sensul că statul estimativ nu este prescris ad solemnitatem, vz. şi D. Alexandresco, op. cit., p.296. Pentru sancţiunea nulităţii absolute, vz. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 769-770; D. Chirică, op. cit., p.158.

3 Cu privire la dreptul de preemţiune, vz. Fr. Deak, op.cit., 2001, p. 28-36; Fr. Deak, op.cit., vol. I, 2006, p. 40 şi urm.

4 Pentru unele reguli speciale în materie, vz. infra, nr.35.5 Republicată în M.Of. nr. 798/02.09.2005 şi ulterior modificată şi completată prin OUG nr. 209/2005

(publicată în M.Of. nr. 1194/30.12.2005 şi aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 263/2006, publicată în M.Of. nr. 572/3.07.2006).

6 În practică, s-a decis că acţiunea în anularea donaţiei făcute statului, în perioada la care se referă Legea nr.10/2001 (şi anume, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), este prescrisă dacă nu a fost introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de art.3 al Decretului nr.167/1958, termen care a început să curgă, pentru vicierea consimţământului donatorului prin violenţă, conform art.9 din acelaşi Decret, la încetarea violenţei, adică din 1990 (vz. ÎCCJ, s.civ. şi de propr.int, dec. nr.2056/2005, în Jurisprudenţa Secţiei civile pe anul 2005, p.147-148; CA Timişoara, s.civ., dec. nr.2249/2002, în Dreptul nr.3, 2003, p.234-235). În schimb, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a donaţiei (de exemplu, pentru lipsa cauzei, pentru lipsa formei autentice etc.) este imprescriptibilă, conform art.2 din Decretul nr.167/1958.

475

contract încheiat în formă autentică. În cazul celorlalte imobile donate statului în baza unor acte normative speciale (care nu impuneau cerinţa actului autentic), nu este prevăzută cerinţa existenţei unei hotărâri judecătoreşti pentru a fi considerate ca preluate abuziv.

§3. Capacitatea părţilor

Legislaţia noastră conţine anumite dispoziţii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu privire la capacitatea părţilor contractante, stabilind anumite incapacităţi speciale de a dispune şi de a primi prin intermediul contractului de donaţie1.

A. Incapacităţi de a dispune2

8.1. Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească3 nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatori, nici prin reprezentanţii legali (părinţi sau tutor) şi nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia autorităţii tutelare-art.129 alin. 1-3 şi art.133 alin.3 combinat cu art.105 alin.3 şi 147 C.fam.)4. În practică se recunoaşte însă validitatea darurilor obişnuite făcute de minor sau, în numele său, de ocrotitorul legal (de exemplu, cu ocazia unor aniversări, de ziua femeii etc.) dacă sunt potrivite cu posibilităţile celui ocrotit 5. În aceste condiţii, se recunoaşte validitatea darului, chiar dacă minorul a acţionat singur; lipsa încuviinţării sau autorizaţiei nu poate fi invocată.

8.2. În favoarea tutorelui, minorul nu poate dispune prin donaţie nici după ce a ajuns la majorat, cât timp autoritatea tutelară n-a dat tutorelui descărcare pentru gestiunea sa (art.809 C.civ. şi art.141 C.fam.). De la această regulă face excepţie situaţia când tutorele este ascendentul minorului.

9. Formele asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşunilor şi fâneţelor, obştile de moşneni în devălmăşie, obştile răzeşeşti nedivizate, composesoratele, obştile de cumpărare, pădurile grănicereşti, pădurile urbariale, comunele politice, cooperativele, alte comunităţi şi formele asociative cu diferite denumiri cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul Legii nr.1/20006 nu pot înstrăina aceste terenuri, în nici un mod, în

1 În ceea ce priveşte problema viciilor de consimţământ, în materia actelor cu titlu gratuit se aplică regulile dreptului comun. Precizăm numai că, în materie de liberalităţi, dolul se poate manifesta sub forma captaţiei şi sugestiei, exercitate prin manopere şi mijloace dolosive, frauduloase, care au drept rezultat alterarea voinţei dispunătorului, în sensul că fără exercitarea acestor manopere n-ar fi făcut actul de liberalitate (TS, s.civ., dec. nr.1436/1979, în CD, 1979, p. 126-127; vz. şi dec. nr.1031/1973, în RRD nr.3, 1974, p. 145; M. Eliescu, op.cit., p.178-179). Manoperele dolosive, dacă au fost determinante, pot fi reţinute în această materie, chiar dacă emană de la o terţă persoană. Mai mult decât atât, simpla reticenţă (omiterea voită, trecerea sub tăcere a unor fapte determinante în formarea voinţei de a gratifica) poate fi calificată ca element constitutiv de dol.

Iar eroarea asupra persoanei poate fi reţinută nu numai atunci când se referă la identitatea donatarului (contractul încheindu-se intuitu personae), dar şi atunci când se referă la calităţile lui esenţiale, determinante pentru facerea liberalităţii (cinste, curaj etc.).

2 În principiu, încheierea contractului de donaţie în calitate de donator reprezintă un act de dispoziţie asupra patrimoniului.

3 Pentru incapacitatea naturală a donatorului nepus sub interdicţie, vz. P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, în Dreptul nr.7, 1998, p.68-69 nr.13; G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 109; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.163-164.

4 Prin articolele citate din Codul familiei a fost modificat implicit art.806 C.civ. care a prevăzut incapacitatea de a dispune numai pentru “minorul mai mic de 16 ani”.

5 În general, “darurile obişnuite” nu sunt supuse regimului liberalităţilor. Vz. infra, nr.36.6 Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 (publicată în M.Of. nr. 8/12.01.2000), modificată şi completată prin OUG nr.102/2001 (publicată în M.Of. nr. 350/29.06.2001 şi aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 400/2002, publicată în M.Of. nr. 492/9.07.2002), Legea nr.247/2005 privind reforma

476

întregime sau în parte, nici prin acte cu titlu oneros, nici prin donaţii1 (art.28 alin.7 din Legea nr.1/2000).

9 bis. Potrivit art.80 din Legea insolvenţei nr.85/20062, sunt anulabile constituirile ori transferurile de drepturi patrimoniale către terţi realizate de debitor prin acte de transfer cu titlu gratuit (deci inclusiv prin donaţii), efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei, fiind exceptate sponsorizările în scop umanitar. Acţiunea în anulare se introduce la judecătorul-sindic de către administratorul judiciar sau, după caz, de către lichidator.

în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (publicată în M.Of. nr. 653/22.07.2005) şi Legea nr. 342/2006 (publicată în M.Of. nr. 626(20.07.2006).

1 Aceste dispoziţii legale au fost supuse, în mai multe rânduri, controlului de constituţionalitate. Curtea Constituţională a reţinut că nu se încalcă prevederile art.44 şi 53 din Constituţie, cu următoarea motivare: „ În concepţia legiuitorului, reconstituirea dreptului de proprietate în cazul suprafeţelor forestiere aflate în proprietatea comună a formelor asociative enumerate nu poate fi concepută decât tot în cadrul acelor forme. Dreptul de proprietate urmează să aibă configurarea şi prerogativele avute în perioada respectivă. În aceste condiţii regimul juridic al proprietăţii privind terenurile forestiere restituite foştilor proprietari, în cadrul acestor forme asociative, este determinat de legiuitor, în mod special, în considerarea particularităţilor economice şi sociale ale formelor de exploatare anterioare trecerii terenurilor în proprietatea statului. Aceste particularităţi cuprind anumite limitări ale exercitării dreptului de proprietate, decurgând din faptul că acesta se referă la proprietatea unor astfel de forme asociative. De altfel, foştii proprietari urmează să fie despăgubiţi ca în toate celelalte situaţii privind restituirea bunurilor preluate abuziv. Legiuitorul reglementează, în mod deosebit, această categorie de bunuri, ce fac obiectul dreptului de proprietate al composesoratelor - subiecte colective de drept, sub condiţia exploatării terenurilor forestiere în forme asociative şi cu respectarea regimului silvic. Limitele şi conţinutul acestui drept au fost stabilite în acord cu dispoziţiile art.44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora «Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege»" (CC, dec. nr.584/2005, publicată în M.Of. nr.1143/19.12.2005).

2 Publicată în M.Of. nr.359/21.04.2006.

477

B. Incapacităţi de a primi

10. Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care n-au dobândit personalitatea juridică nu au capacitatea de a primi donaţii. Copilul conceput (infans conceptus) poate fi gratificat (art.808 C.civ.).

Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin liberalităţi cu sarcini, făcute unor terţe persoane capabile1. Iar organizaţiile (entităţile) care n-au dobândit personalitatea juridică vor putea primi donaţii în cursul constituirii (de la data actului de înfiinţare) “dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă, în mod valabil” (art.33 alin. 3 din Decretul nr.31/1954). Astfel, dacă donaţia se face în vederea alcătuirii patrimoniului propriu necesar pentru dobândirea personalităţii juridice. După dobândirea personalităţii juridice, unitatea poate primi donaţii cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă2.

11. Cetăţenii străini (persoanele juridice străine) şi apatrizii pot primi donaţii având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică (art.44 alin. 2 din Constituţie)3. Pentru materializarea dreptului cetăţenilor străini, apatrizilor şi al persoanelor juridice străine de a dobândi, inclusiv prin donaţii, dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, a fost adoptată Legea nr.312/20054, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană.

12. Medicii şi farmaciştii, inclusiv persoanele ce practică ilegal medicina5, care au tratat pe o persoană în boala din care moare (acea boală fiind cauza morţii), nu pot primi donaţiile ce bolnavul a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli6. Această dispoziţie se aplică şi preoţilor care au asistat pe donator din punct de vedere religios în cursul ultimei boli (art.810 alin.1 şi 3 C.civ.).

Observăm că, de fapt, ceea ce interesează este nu calitatea de medic, farmacist sau preot, ci asistenţa cu caracter repetat7 sau de continuitate acordată bolnavului în calităţile vizate de lege. Prin urmare, bolnavul poate gratifica un prieten medic, dacă nu l-a tratat în cursul ultimei boli.

Sunt exceptate de la interdicţia vizată, şi deci sunt valabile, donaţiile remuneratorii, dacă sunt potrivite cu starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate de donatar (art.810 alin.2 C.civ.)8. În literatura de specialitate se recunoaşte şi validitatea donaţiei făcută medicului de către bolnavul care este soţul lui9.

1 Vz. infra, nr.30, in fine.2 Vz. infra, nr.15.3 Vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap.I, nr.10.9. Vz. şi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,

op.cit., p.726-727.4 Legea nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii

străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine a fost publicată în M.Of. nr.1008/14.11.2005. Pentru dezvoltări privind domeniul de aplicare al acestei legi, vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap. I nr.10.9, p.56-58.

5 Vz. M. Eliescu, op.cit., p.167. Personalul medical ajutător, de exemplu, persoana care a fost o “permanentă şi devotată infirmieră” (TS, s.civ., dec. nr.1515/1986, în CD, 1986, p.96), nu intră sub incidenţa textului, decât dacă, cu depăşirea abilitării legale, acordă tratament medical. În principiu, art.810 C.civ. nu este aplicabil nici în cazul asistenţilor medicali. Vz. P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniile dreptului civil şi procesual civil, în Dreptul nr.9, 2000, p.146 nr.15.

6 Întrucât prohibiţia se întemeiază pe o prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, nu se admite dovada că liberalitatea este opera unei voinţe libere (TS, s.civ., dec. nr.875/1969, în RRD nr.12, 1969, p.175). De exemplu, medicul curant nu ar putea dovedi că nu a abuzat de influenţa pe care o avea asupra bolnavului.

7 Vz. Cas.I, dec. nr.103/1919, în C.civ.adnotat, p.214, nr.4.8 Dacă între bunul donat şi serviciul prestat (de medic, de preot sau de alte persoane pentru care nu sunt

prevăzute incapacităţi speciale, de exemplu, salariatul casnic) există o disproporţie prea mare, vădită, donaţia remuneratorie este supusă regulilor de formă (act autentic, dacă nu se realizează în modalitatea darului manual sau a donaţiei indirecte) şi de fond prevăzute pentru donaţii (capacitate, raport, reducţiune, revocare).

9 Vz. M. Eliescu, op.cit., p.168; Mazeaud, op.cit., p.1057 nr.1358. Art.810 alin.2 pct.2 C.civ. permite şi “dispoziţiile universale” făcute de bolnav în favoarea medicului care este rudă până la al IV-lea grad inclusiv

478

Potrivit art. 34 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/20031, „Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective. Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”. După cum se poate observa, art. 34 alin.2 din Legea nr.46/2003 nu derogă de la dispoziţiile de drept comun consacrate de Codul civil2.

13. Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar nu au exerciţiul acestui drept. În principiu, donaţia făcută unui incapabil sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă se acceptă prin reprezentanţii săi legali sau cu încuviinţarea prevăzută de lege. Art.815 C.civ. conţine însă o protecţie specială în favoarea minorilor şi interzişilor, permiţând ca donaţiile făcute lor să fie acceptate şi de către ascendenţii lor de orice grad, chiar dacă nu sunt tutorii lor, iar părinţii s-ar afla în viaţă şi ar refuza să accepte.

În cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, art.815 C.civ. trebuie să fie interpretat - după părerea noastră - în sensul că nu numai tutorele sau părinţii, dar şi ascendenţii minorului pot încuviinţa acceptarea. Dar dacă donaţia conţine şi element oneros (donaţie cu sarcini sau sub condiţie), deci acceptarea constituie un act de dispoziţie, ea trebuie să fie, în toate cazurile, autorizată în prealabil de autoritatea tutelară3.

14. Surdo-mutul care nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie decât cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară (art.816 C.civ. combinat cu art.152 şi 159 C.fam.), care va avea rolul de interpret al voinţei surdo-mutului (surdului sau mutului)4 în sensul art.61 alin.2 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995.

15. Persoanele juridice. În legătură cu capacitatea de a accepta o donaţie, se impune să facem unele precizări privitor la acceptarea ofertelor de donaţie făcute în favoarea persoanelor juridice. Am văzut că, în principiu, persoanele juridice pot primi donaţii dacă dreptul, care formează obiectul donaţiei, corespunde scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art.34 din Decretul nr.31/1954 şi art.1 din Decretul nr.478/1954 privitor la donaţiile făcute statului).

15.1. Donaţiile făcute statului (organelor de stat, instituţiilor bugetare, unităţilor administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat) urmează să fie acceptate după cum urmează5:

- donaţiile oferite ministerelor, altor organe sau instituţii centrale care depind direct de Guvern, precum şi unităţilor bugetare care fac parte din sistemul acestora se acceptă de ministrul sau conducătorul organului ori instituţiei centrale de stat;

- donaţiile oferite unităţilor administrativ-teritoriale se acceptă, după caz, de consiliul judeţean sau al municipiului Bucureşti6;

(dacă este rudă colaterală, cu condiţia suplimentară ca bolnavul să nu aibă moştenitori rude în linie directă). Textul vizează liberalităţile făcute mortis causa (ceea ce rezultă şi din referirea la “erezi”). Actele inter vivos prin care se dispune în mod actual (cum este donaţia) nu pot avea ca obiect patrimoniul bolnavului (universalitatea sau cotă-parte de universalitate). Nu excludem totuşi posibilitatea extinderii excepţiei şi la cazul donaţiei (ori legatului) cu titlu particular; qui potest plus (universalitate), potest minus (liberalitate cu titlu particular). Este adevărat că în cazul donaţiei se dispune în mod actual, dar în ipoteza vizată este vorba de un act încheiat în cursul ultimei boli, deci cu efecte mai mult post mortem.

1 Publicată în M.Of. nr. 51/29.01.2003.2 Vz. şi I.F. Popa, L.M. Harosa, Discuţii în legătură cu Legea nr.46/2003 privind drepturile pacientului, în

Dreptul nr.8, 2003, p.5-23.3 Vz. şi TJ Timiş, dec.civ. nr.493/1984, în RRD nr.4, 1985, p.61. 4 Vz. şi D. Chirică, op. cit., p.141-142.5 Acceptarea trebuie să fie autentificată, prin organele abilitate, potrivit art.813 C.civ. (TMB, s. a IV-a civ.,

dec.nr.1820/1997, în Culegere TMB 1993-1997, p.25-26; vz. şi supra nr.5). Regulile acceptării sunt identice indiferent că bunurile sunt destinate domeniului public sau privat; după încheierea contractului se va aplica, evident, reglementarea corespunzătoare.

6 „Donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului

479

- donaţiile oferite regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat se acceptă de conducătorii acestora însă, dacă sunt de interes naţional, cu autorizaţia prealabilă a organului tutelar, iar dacă sunt de interes local, cu autorizaţia consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz.

Dacă obiectul donaţiei este un teren agricol se cere şi avizul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale1, iar dacă este un imobil situat într-o localitate, este necesar avizul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În toate cazurile, bunurile grevate cu sarcini sau pentru care există restanţe de impozite sau taxe pot fi acceptate numai cu avizul Ministerului Finanţelor (art.2-4 din Decretul nr.478/1954).

Dacă bunul care formează obiectul donaţiei (sau legatului făcut prin testament) urmează să intre în domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin acceptarea liberalităţii de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz (art.7 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia).

15.2. Cât priveşte persoanele juridice care nu sunt de stat, acceptarea donaţiilor (inclusiv a darurilor manuale) se face prin organele abilitate să încheie acte juridice în numele şi pe seama persoanei juridice, respectiv prin persoanele împuternicite în acest scop. În cursul constituirii, liberalităţile făcute în scopul formării patrimoniului necesar se acceptă de persoanele împuternicite (prin actul constitutiv) să îndeplinească procedura de dobândire a personalităţii juridice.

Aceste reguli de drept comun de acceptare a liberalităţilor sunt aplicabile atât în cazul persoanelor juridice care urmăresc un scop patrimonial, cât şi în cazul asociaţiilor sau fundaţiilor fără scop patrimonial. Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii2 nu prevede necesitatea vreunei aprobări sau autorizaţii pentru acceptarea liberalităţii3. Instanţa competentă verifică numai îndeplinirea cerinţelor legale pentru constituirea asociaţiei sau fundaţiei (filialelor) ori federaţiei şi dispune, pe această bază, înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor (federaţiilor), personalitatea juridică fiind dobândită în momentul înscrierii4.

Potrivit art.53 alin.2 lit. p) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat5, donaţiile făcute baroului sunt acceptate de către consiliul baroului. Tot astfel, conform art.65 alin.1 lit. e) din aceeaşi lege, donaţiile făcute Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt acceptate de către Comisia permanentă a acesteia din urmă. După cum se poate observa, legea nu impune nici în acest caz o aprobare sau autorizare pentru acceptarea donaţiei.

15.3. Reguli speciale privind incapacitatea de a primi donaţii sunt prevăzute în Legea nr.334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale. Astfel:

judeţean, cu votul majorităţii consilierilor locali sau judeţeni, după caz, în funcţie” (art. 121 alin. 3 din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, republicată în M.Of. nr. 123/20.02.2007).

1 Pentru achiziţionarea, prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului, vz. HG nr.796/2002 (publicată în M.Of. nr.603/15.08.2002 şi modificată prin HG nr.1543/2004, publicată în M.Of. nr.899/4.10.2004).

2 Publicată în M.Of. nr.39/31.01.2000 şi aprobată, cu modificări, prin Legea nr.246/2005, publicată în M.Of. nr.656/25.07.2005.

3 Potrivit art.10 din Legea nr.21/1924 (abrogată prin OG nr.26/2000), persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ (asociaţii şi fundaţii) nu puteau primi liberalităţi decât cu autorizaţie prealabilă.

4 Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase, precum şi persoanele juridice de utilitate publică înfiinţate prin legi sau alte acte de drept public, sunt supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor (art.1 alin.3 şi art.85 din OG nr.26/2000) şi acceptă liberalităţile potrivit acestor reglementări, iar în lipsă potrivit dreptului comun. A se vedea, în acest sens, Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale (publicată în M.Of. nr.632/21.07.2006), modificată prin OUG nr.1/2007 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European (publicată în M.Of. nr.97/08.02.2007 şi modificată prin OUG nr.8/2007, publicată în M.Of. nr. 134/23.02.2007); Legea sindicatelor nr.54/2003 (publicată în M.Of. nr.73/05.02.2003); Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (publicată în M.Of. nr.11/08.01.2007).

5 Republicată în M.Of. nr.113/06.03.2001 şi modificată şi completată ulterior prin Legea nr. 489/2002 (publicată în M.Of. nr. 578/5.08.2002) şi prin OUG nr. 77/2003 (publicată în M.Of. nr. 640/9.09.2003 şi aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 280/2004, publicată în M.Of. nr. 574/29.06.2004).

480

- potrivit art.10, partidele politice, alianţele politice şi alianţele electorale, precum şi candidaţii independenţi nu pot accepta donaţii sau servicii prestate cu titlu gratuit de la o autoritate ori instituţie publică, de la o regie autonomă, de la o companie naţională, societate comercială sau societate bancară cu capital integral ori majoritar de stat; tot astfel, este interzisă acceptarea donaţiilor din partea unui sindicat sau a unui cult religios, indiferent de natura acestora; iar sumele primite cu încălcarea acestor interdicţii se confiscă şi se fac venit la bugetul de stat;

- potrivit art.11, acceptarea donaţiilor din partea altor state ori a organizaţiilor din străinătate, precum şi din partea persoanelor fizice sau juridice străine este interzisă; sumele primite cu încălcarea acestei interdicţii se confiscă şi se fac venit la bugetul de stat; prin excepţie, sunt permise donaţiile constând în bunuri materiale necesare activităţii politice, dar care nu sunt materiale de propagandă electorală, primite de la organizaţii politice internaţionale la care partidul politic respectiv este afiliat sau de la partide politice ori formaţiuni politice aflate în relaţii de colaborare politică; de asemenea, pot fi primite şi materiale de propagandă care se folosesc numai în cadrul campaniei electorale pentru alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul European.1

C. Momentul când capacitatea este cerută

16. Reguli aplicabile. În ceea ce priveşte momentul la care trebuie să ne raportăm pentru a aprecia capacitatea părţilor, nu se pun probleme dacă donaţia se realizează printr-un singur act.

Dacă donaţia se încheie prin acte separate (între absenţi), donatorul trebuie să fie capabil în momentul facerii ofertei (când îşi manifestă voinţa de a dona), în momentul acceptării ei de către donatar (când se realizează acordul de voinţe) şi în momentul primirii comunicării actului de acceptare, căci donaţia produce efecte numai din acest moment (art. 814 alin.2 C.civ.).

Cât priveşte pe donatar, el trebuie să fie capabil în momentul acceptării. În momentul facerii ofertei (deşi problema este controversată2) considerăm că donatarul nu trebuie să fie capabil, întrucât oferta este un act unilateral al donatorului. Iar în momentul receptării notificării de către donator, problema capacităţii donatarului nu se pune; deşi art.814 alin.2 C.civ. român - referitor la efectele donaţiei - a eliminat cuvintele “a l’egard du donateur” (art.932 alin.2 C.civ. francez), totuşi vizează numai comunicarea actului de acceptare în timpul vieţii “donatorului”, “a celui ce dăruieşte”3.

D. Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face şi de a primi donaţii4

17. Nulitatea contractului. Potrivit art.812 C.civ., “Dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule [.....]”. Cu toate că formularea sugerează sancţiunea nulităţii absolute, se admite că nerespectarea incapacităţilor - atât de a face, cât şi de a primi donaţii - se sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului, nulitatea putând fi invocată de cel ocrotit (prin ocrotitorul legal, dacă este cazul) sau de succesorii săi în drepturi5.

În unele cazuri însă, când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este nulitatea absolută a contractului. Astfel, sunt nule absolut donaţiile făcute persoanelor juridice, dacă n-au fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege6. Tot astfel, este lovită de nulitate absolută donaţia ce

1 Donaţiile permise de art.11 din Legea nr.334/2006 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data de 31 martie a anului următor.

2 Vz. Mazeaud, op. cit., p.1063 nr.1372; M. Eliescu, op. cit., p.163.3 Cu privire la capacitatea părţilor în cazul donaţiei indirecte realizate prin stipulaţie pentru altul, vz. şi infra,

nr.30.4 Cu privire la regulile speciale (de anulare sau de valorificare a creanţelor), aplicabile donaţiilor (actelor cu

titlu gratuit) încheiate de comerciant înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, vz. art.80 alin.1 lit. a), art.81-85 şi art.123 pct.9 lit. b) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.

5 Vz., de exemplu, M. Eliescu, op.cit., p.174.6 Vz. TS, completul de 7 jud., dec.nr.59/1973, în Repertoriu... 1969-1975, p.135; Cas.I, dec.nr.105/1934,

nr.617/1937 şi nr.2320/1937, în Jurisprudenţa.., p.181 nr.13. În unele cazuri, cu nesocotirea dispoziţiilor legale, se recunoaşte validitatea donaţiei încheiate în formă autentică fără autorizaţie prealabilă. Vz. TJ Maramureş, dec.

481

are ca obiect dreptul de proprietate asupra terenului de orice fel, întocmită cu încălcarea dispoziţiilor art.44 alin.2 din Constituţie şi ale Legii nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine1.

Controversată este problema sancţiunii aplicabile în cazul donaţiilor făcute medicilor, farmaciştilor sau preoţilor. Considerăm că sancţiunea nulităţii absolute îşi poate găsi justificarea şi în acest caz 2, deoarece interdicţia este concepută în art.810 C.civ. ca o dispoziţie prohibitivă (nu numai de ocrotire), ca o regulă generală de apărare a prestigiului profesiei de medic, de farmacist sau de preot. Iar în cazul persoanelor care practică ilegal medicina, faptă ce constituie infracţiune, în orice caz se impune sancţiunea nulităţii absolute.

Donaţia va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă părţile - pentru a ocoli dispoziţiile privind incapacităţile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane, căci actul care sincer încheiat ar fi nul, rămâne nul şi dacă a fost simulat3.

§ 4. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

18. Noţiune. Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Această irevocabilitate, reglementată prin texte speciale (art.801 şi 822-824 C.civ.), care acţionează descurajant pentru donator şi contribuie la siguranţa circuitului civil, nu este cea prevăzută pentru toate contractele (art.969 C.civ.) şi care rezultă din principiul că, o dată încheiat, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante (este “legea părţilor”) şi nu poate fi revocat (desfăcut, desfiinţat sau modificat) prin voinţa uneia dintre ele (irevocabilitate de gradul I). Evident, forţa obligatorie a oricărui contract acţionează şi în cazul contractului de donaţie, în sensul că – odată încheiat – nu poate fi desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţi, fie şi donatarul4.

Dar irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, particular5, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii (indiferent dacă s-au realizat în formă autentică, deghizată, indirectă sau dar manual) irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II)6. Astfel fiind, orice clauză sau condiţie a cărei îndeplinire atârnă de voinţa donatorului şi care i-ar da posibilitatea de a zădărnici sau micşora, direct sau indirect, foloasele gratuite pe care contractul le creează pentru donatar sunt incompatibile cu esenţa donaţiilor, atrăgând nulitatea lor absolută (art.822 C.civ.)7.

civ. nr.99/1993, în Dreptul nr. 10-11, 1993, p.109.1 Vz. şi Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap., nr.10.9.2 TS, col.civ., dec.nr.84/1954, în CD, 1952-1954, vol.I, p.54; D. Chirică, op.cit., p.140; C. Toader, op. cit.,

p.120. Vz. şi Mazeaud, op.cit., p.1065 nr.1377. Autorii întrevăd sancţiunea nulităţii absolute pe motiv de protecţie a familiei dispunătorului. În sensul nulităţii relative, vz. M. Eliescu, op.cit., p.174; Ph. Malaurie, op.cit., p.168; E. Safta-Romano, Contracte civile, vol.I, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 159; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 747; TJ Braşov, dec.civ. nr.888/1982, în RRD nr.8, 1983, p.63-64.

3 Cu privire la donaţia simulată şi prezumţiile în materie, vz. infra, nr.22-26.4 După cum s-a subliniat, simpla renunţare a donatarului nu poate reînvesti pe donator cu proprietatea

bunului donat; reîntoarcerea cu titlu gratuit urmează a se face potrivit regulilor prevăzute pentru donaţii (Cas.I, 1909, în C.civ.adnotat, p.187-188, nr.6). Pentru anihilarea liberalităţii şi reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul donatorului trebuie respectate condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru încheierea donaţiei (formă autentică, capacitate etc.). În lipsa unei asemenea convenţii (donaţie inversă), contractul poate fi desfiinţat numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, de exemplu, pentru neexecutarea sarcinii, în caz de predeces al donatarului dacă s-a prevăzut reîntoarcerea convenţională potrivit art.825 C.civ. etc. Vz. şi TJ Neamţ, dec.civ. nr.270/1985, cu Note de A.D. Crăciunescu, L. Mihai, în RRD nr.4, 1986, p.49-54.

5 Vz, de exemplu, Ph. Malaurie, op.cit., p.214 nr.430.6 Cu privire la revocabilitatea donaţiilor între soţi, vz. infra, nr.21, iar cu privire la modul în care acţionează

principiul irevocabilităţii în cazul donaţiei indirecte realizate pe calea stipulaţiei pentru altul, vz. infra, nr.30.7 Vz., de exemplu, C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.783-794; Mazeaud, op.cit.,

p.1162-1170; T. Tamas, Unele consideraţii referitoare la revocarea unilaterală a contractelor, în Dreptul nr.12, 1999, p.55. Potrivit unei alte păreri, pe care - de lege lata, în prezenţa articolelor citate din C.civ. - nu o putem împărtăşi, “principiul irevocabilităţii nu-i decât o consecinţă, o formă de manifestare a principiului forţei

482

Sancţiunea nulităţii loveşte contractul în întregime, iar nu numai clauza incompatibilă cu principiul irevocabilităţii1 şi chiar dacă această clauză nu a fost cauza determinantă şi impulsivă a liberalităţii. Cu toate acestea, dacă donaţia este divizibilă şi clauza o afectează numai în parte, pentru rest efectele contractului se menţin. Iar dacă, după moartea donatorului, succesorii săi în drepturi - în cunoştinţă de cauză - confirmă sau execută donaţia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere restituirea bunului donat (art.1167 alin.3 C.civ.)2.

19. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii. a) Condiţiile potestative. Cu toate că dreptul transmis prin donaţie poate, în principiu, să fie

condiţional, adică supus unei condiţii suspensive sau rezolutorii3, cazuale ori mixte, totuşi caracterul de irevocabilitate nu permite stipularea unei condiţii suspensive sau rezolutorii potestative din partea donatorului (art.822 C.civ.). Astfel, o donaţie este nulă nu numai atunci când este făcută sub condiţie pur potestativă (a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului), ci se admite că ea este nulă chiar dacă este făcută sub o condiţie simplă potestativă din partea donatorului4 (a cărei realizare, pe lângă voinţa lui, depinde şi de circumstanţe exterioare care însă nu pot acţiona în afara voinţei lui). Aceasta spre deosebire de contractele cu titlu oneros, care, fiind valabil afectate de condiţii potestative simple (art.1006), sunt nule, conform art.1010 C.civ., numai dacă sunt afectate de o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă.

b) Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este nulă donaţia care impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor şi a căror valoare n-a fost specificată prin actul de donaţie (art.823 C.civ.), întrucât donatorul ar fi liber să revoce donaţia contractând datorii până la concurenţa valorii bunurilor donate (chiar dacă, în fapt, nu contractează datorii).

c) Dreptul de a dispune de bunul donat. Conform art.824 C.civ., în cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o sumă determinată din bunurile dăruite, donaţia este nulă cu privire la acel bun sau sumă, chiar dacă donatorul moare fără a fi dispus de ele; bunul sau suma se transmite moştenitorilor donatorului. Dacă rezerva dreptului de a dispune este generală şi se întinde asupra întregii donaţii, ea este nulă în totalitate. O asemenea clauză este de fapt o condiţie rezolutorie pur potestativă (art.1010 C.civ.), care atrage nulitatea oricărei convenţii.

d) Dreptul de denunţare unilaterală a contractului5.

20. Clauze permise6. Întrucât enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilităţii, conţinute în C.civ., nu este limitativă, este necesar să facem unele precizări şi cu privire la clauzele care sunt permise, pentru a delimita mai bine câmpul de aplicaţie al principiului irevocabilităţii. Sunt

obligatorii. Invers, principiul irevocabilităţii este o întărire a principiului forţei obligatorii a actului juridic”. (A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980, p.308). În această concepţie, principiul irevocabilităţii se defineşte - cu luarea în consideraţie numai a art.969 C.civ. - “ca regulă de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia dintre părţi...” (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998, p. 183). Se vizează deci, numai efectele contractului încheiat, nu şi condiţiile de validitate pentru formarea lui. Se recunoaşte însă că “irevocabilitatea donaţiilor este mai energică decât cea a celorlalte contracte” (A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p.309).

1 În literatura franceză, principiul irevocabilităţii donaţiilor este sintetizat în adagiul cutumiar “donner et retenir ne vaut”.

2 Vz. şi supra nr.4.3 Donaţia poate fi afectată şi de o dublă condiţie, una suspensivă şi alta rezolutorie. De exemplu donaţia

făcută sub condiţia suspensivă ca donatarul să încheie căsătoria cu donatoarea şi sub condiţia rezolutorie a desfacerii căsătoriei din vina exclusivă a soţului donatar. Vz. TS, col.civ., dec. nr.396/1952, în CD, 1952-1954, vol.I, p.51-54.

4 Vz. şi D. Chirică, op.cit., p.145; Ph. Malaurie, op.cit., p.216 nr.432. În sensul că art.822 C.civ. vizează numai condiţiile pur potestative, vz. G. Boroi, op.cit., p.145.

5 Vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 61. Cu privire la reîntoarcerea convenţională, vz. infra, nr.20 lit. d, iar pentru donaţia lucrului altuia, vz. supra, nr.3.

6 Vz. şi C. Turianu, Contractul de donaţie reflectat în literatura juridică şi practica judiciară (I), în Dreptul nr.1, 2001, p.142-144.

483

compatibile cu acest principiu următoarele clauze:a) Întrucât transmisiunea irevocabilă a dreptului donat nu implică o predare imediată a bunului,

donaţia poate fi cu termen, pentru că termenul - ca modalitate a actului juridic - nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acelui drept.

b) După cum am văzut, donaţia poate fi afectată de o condiţie cazuală sau mixtă. Depinzând de hazard (art.1005 C.civ.), respectiv şi de voinţa unei alte persoane (determinate sau nedeterminate, art.1007 C.civ.), decât donatorul, ele nu contravin principiului irevocabilităţii donaţiilor.

c) Tot astfel, poate fi stipulată plata datoriilor prezente (cu dată certă anterioară donaţiei) ale donatorului, precum şi cele viitoare dacă, în acest din urmă caz, sunt specificate în contractul de donaţie (art.823 C.civ.).

d) Art.825 C.civ. prevede expres posibilitatea stipulării reîntoarcerii convenţionale a bunurilor dăruite pentru cazul când donatarul ar muri înainte de donator, chiar dacă lasă descendenţi, sau pentru cazul de predeces al donatarului şi al descendenţilor lui (donatarul decedat fără posteritate). O asemenea stipulaţie este o condiţie cazuală rezolutorie expresă care, în caz de realizare, produce efecte retroactive (art.1015 şi 1019)1. În materie de imobile însă, pentru opozabilitatea faţă de terţi, clauza de reîntoarcere este supusă publicităţii2.

Precizăm însă că reîntoarcerea nu poate fi stipulată în favoarea unei alte persoane decât donatorul însuşi (nici chiar în favoarea moştenitorilor săi), întrucât ar constitui o substituţie fideicomisară condiţională prohibită de lege3.

e) În cazul depunerii unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit, pe numele altei persoane animus donandi, deponentul poate insera în instrumentul bancar (de economisire) o clauză de împuternicire pe seama sa, fără a contraveni principiului irevocabilităţii, deoarece va acţiona în baza clauzei ca un mandatar al titularului contului bancar4.

f) Nici clauzele de inalienabilitate, care în practică sunt mai frecvente în materie de liberalităţi decât în alte materii, în măsura în care sunt recunoscute valabile5, nu contravin principiului irevocabilităţii.

g) În sfârşit, fără a epuiza enumerarea clauzelor permise, menţionăm că donaţia cu rezerva uzufructului (sau a dreptului de abitaţie), în favoarea donatorului6 sau a unui terţ, este permisă, obiectul contractului fiind nuda proprietate, care se donează în mod irevocabil. Desigur, poate forma obiectul contractului şi un drept de uzufruct, donatorul păstrând nuda proprietate.

§ 5. Revocabilitatea donaţiilor între soţi

21. Reguli speciale. În ceea ce priveşte contractul de donaţie încheiat între soţi (deci în timpul căsătoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator7 şi care devin astfel bunuri proprii ale soţului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea lor în comunitate, “ceea ce înseamnă prefacerea dreptului de proprietate exclusivă a soţului donator într-un drept de proprietate devălmaşe a ambilor

1 Vz. şi P. Perju, loc.cit., p.69 nr.14.2 Vz. art. 19, art.26 alin.4 lit.c) şi art.38 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 şi art.42

alin.2 lit. c) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.633/2006 (publicat în M.Of. nr.1049/29.12.2006). Vz. şi M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Noile cărţi funciare, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.530.

3 Pentru noţiunea de substituţie fideicomisară şi sancţiunea aplicabilă, întâlnită în practică mai ales în cazul liberalităţilor testamentare (legate), vz. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.188-192; R. Popescu, Dreptul de moştenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p.50-87.

4 Pentru amănunte, vz. supra, Cap.X, nr.21 şi urm.; T. Ménesi (I), M. Georgescu, Al. Oproiu (II), Cu privire la depunerea unor sume de bani pe librete de economii CEC pe numele altei persoane decât depunătorul, în RRD nr.5, 1985, p.38-43; R. Dimitriu, Revocarea donaţiei în caz de predeces al donatarului, în Dreptul nr.10, 1999, p.33-36.

5 Vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap.I, nr.13.4.6 Vz. de exemplu, TJ Timiş, dec.civ. nr.40/1987, în RRD nr.5, 1987, p.67.7 Comunitatea de bunuri nu poate fi micşorată pe această cale (art.30 alin.2 C.fam.).

484

soţi”1. Evident, donatorul poate dona şi cota-parte ideală ce-i aparţine din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formează obiectul comunităţii sau dreptul asupra unei moşteniri deschise (universalitate sau cotă-parte indiviză asupra universalităţii), care este bun propriu al soţului-moştenitor (art.31lit.b din C.fam.).

Referitor la donaţiile dintre soţi, Codul civil prevede anumite reguli speciale derogatorii de la regulile generale aplicabile donaţiilor. Cea mai importantă regulă specială (celelalte fiind subsecvente) vizează derogarea de la principiul irevocabilităţii donaţiilor. Potrivit art.937 alin.1 C.civ., “orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”.

Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator (ad nutum) oricare ar fi forma de realizare a donaţiei (act autentic, donaţie indirectă sau dar manual)2. Soţul donator (şi numai el personal, nu şi creditorii sau moştenitorii lui) are dreptul de a revoca donaţia oricând, fie în timpul căsătoriei, fie după desfacerea (prin divorţ) sau desfiinţarea (nulitatea) ori încetarea ei prin recăsătorirea soţului donatar de bună-credinţă care nu a ştiut că soţul donator, declarat mort, este în viaţă, şi chiar după decesul soţului donatar, împotriva moştenitorilor lui3. Rezultă că această donaţie devine definitivă şi irevocabilă numai din momentul morţii donatorului.

21.1. Dreptul de revocare fiind de esenţa donaţiilor dintre soţi4, nu este necesar să fie stipulat în actul de donaţie5 şi nu poate fi înlăturat printr-o stipulaţie contrară. Aceste donaţii sunt valabile chiar dacă s-au făcut sub condiţie potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligaţia de a plăti datoriile nedeterminate ale donatorului şi chiar dacă donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite (art.826 C.civ.). Nici reîntoarcerea convenţională nu este aplicabilă; în caz de predeces al donatarului (şi descendenţilor lui), cu sau fără această clauză, oricum donatorul poate revoca donaţia. Tot astfel, donaţiile între soţi nu se revocă de drept pentru survenienţă de copil (art.937 alin.3 C.civ.) 6. În timpul vieţii donatorului, nu este cazul a se aplica nici regulile privitoare la revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine; el o poate revoca ad nutum şi fără a invoca cauzele prevăzute de lege7. În schimb, după moartea donatorului, când donaţia devine irevocabilă, moştenitorii lui pot cere revocarea pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine potrivit regulilor pentru aceste cauze legale de revocare.

Din cele arătate, rezultă că donaţia dintre soţi derogă nu numai de la principiul irevocabilităţii donaţiilor (irevocabilitate de gradul II) - în sensul că se pot stipula, la încheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu (de exemplu, condiţii potestative simple) - dar chiar şi de la forţa obligatorie a oricărui contract (irevocabilitate de gradul I), în sensul că una dintre părţi poate, prin voinţa sa unilaterală, să revoce donaţia (foloasele gratuite procurate celeilalte părţi).

1 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1993, p.73.2 Dacă donaţia între soţi este simulată (deghizare sau interpunere de persoane) problema revocării nu se pune,

ea fiind lovită, după cum vom vedea, de nulitate absolută (art.940 alin.2 C.civ.). Tot astfel, este nulă absolut donaţia mutuală (art.938 C.civ.). Vz. infra, nr.21.3.

3 Vz. TS, col.civ., dec. nr.1649/1955, în CD, 1955, p.82-83; s.civ., dec. nr.551/1970, în Repertoriu... 1969-1975, p.134-135.

4 S-a susţinut că, în cazul încetării căsătoriei, donaţia va fi retroactiv socotită ca irevocabilă cu consecinţa nulităţii actelor de revocare şi a întoarcerii la donatar (R. Dimitriu, loc.cit., p.33, nota de subsol nr.2). După părerea noastră, nulitatea căsătoriei nu poate transforma o donaţie încheiată în condiţii de revocabilitate într-una irevocabilă şi nu poate avea ca efect reînvierea donaţiei revocate, prin nulitatea actului de revocare intervenit înainte de constatarea nulităţii sau anulării căsătoriei. Cu toate că nulitatea căsătoriei produce, în principiu, efecte retroactive, considerăm că, o dată ce donaţia a fost făcută în timpul maritagiului (deci în considerarea calităţii de soţ a donatarului), ea este revocabilă (art. 937 C.civ.), chiar dacă se desfiinţează căsătoria cu efecte retroactive, nefiind îndeplinite condiţiile căsătoriei putative. De altfel, în funcţie de cauza nulităţii relative sau absolute a căsătoriei, se poate pune chiar şi problema nulităţii donaţiei însăşi (de exemplu, viciul de consimţământ al erorii asupra identităţii fizice a soţului donatar), nulitate ce poate fi invocată nu numai de donator, dar şi de alte persoane (de exemplu, moştenitorii lui), potrivit dreptului comun.

5 Vz. dec. nr.551/1970, cit. supra.6 Vz. infra, nr.46.7 Vz TS, s.civ., dec. nr.659/1988, în RRD nr.1, 1989, p. 66. Pentru cauzele legale de revocarea şi dreptul

creditorilor de a cere revocarea pentru neexecutarea sarcinii (în timpul vieţii donatorului) vz. infra, nr.41 şi 44-45.

485

21.2. Cât priveşte modurile de revocare, ea nu trebuie să îmbrace forma unei acţiuni în justiţie şi poate fi atât expresă (de exemplu, prin act notarial sau prin testament), cât şi tacită, implicită, constând într-un act ulterior al donatorului din care rezultă voinţa acestuia de a revoca donaţia1 (de exemplu, legatul cu titlu particular, având ca obiect bunul donat, făcut prin testamentul care nu prevede, expres, revocarea). Este însă necesar să existe o identitate exactă între bunul care a format obiectul donaţiei şi obiectul revocării2.

Donaţiile între soţi, inclusiv darurile de nuntă, făcute de unul dintre soţi celuilalt, sunt revocabile pentru ca soţul donator să poată revoca donaţiile făcute înainte de încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei şi când încetează influenţa pe care o avea unul dinte soţi asupra celuilalt (şi de care a abuzat).

21.3. Pentru a asigura posibilitatea revocării unilaterale, legea interzice sub sancţiunea nulităţii absolute3 donaţiile mutuale, reciproce între soţi făcute în acelaşi act4 (art.938 C.civ.) şi donaţiile deghizate5 sau făcute prin interpunere de persoane, chiar dacă nu aduc atingere rezervei succesorale (art. 940 alin.2 C.civ.), prezumându-se că sunt persoane interpuse copiii soţului donatar dintr-o altă căsătorie (sau din afara căsătoriei ori adoptat numai de acesta) şi acele rude ale soţului donatar (rude în linie directă şi până la gradul IV inclusiv pe linie colaterală) faţă de care, în ipoteza deschiderii moştenirii, deci a morţii lor în momentul încheierii contractului de donaţie, el ar fi avut vocaţie (chemare) succesorală legală concretă, utilă (art.941 C.civ.). De exemplu, părintele soţului donatar este prezumat persoană interpusă, nu şi bunicul, faţă de care - dacă părintele este în viaţă - soţul nu are vocaţie (chemare) succesorală. Iar dacă soţul donator are copii dintr-o căsătorie anterioară (sau din afara căsătoriei ori adoptat anterior căsătoriei cu donatarul) şi dăruieşte soţului din urmă, liberalitatea va fi considerată excesivă, şi deci supusă reducţiunii, în raport de o cotitate disponibilă specială, care este mai mică decât cea ordinară (art.939 C.civ.), prevăzută de lege ca regulă generală6.

Subcapitolul II

Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale

1 Vz. dec. nr.659/1988 cit. supra. De exemplu, o procură judiciară dată pentru introducerea acţiunii în anulare a actului de donaţie cu privire la un anumit imobil poate fi considerată ca un act de revocare a donaţiei, chiar dacă acea procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acţiunii, de vreme ce donatorul şi-a manifestat voinţa de a revoca donaţia (dec. nr.551/1970 cit. supra).

2 Vz. dec. nr.551/1970, cit. supra.3 În sensul nulităţii absolute, dec. publicate în C. civ. adnotat, vol. II, p.370-371, nr.7-11. Vz. şi C. Leaua,

Validitatea contractelor încheiate între soţi, în Dreptul nr.9, 1999, p.35.4 Prin donaţii mutuale sau reciproce (numite uneori şi conjunctive) legea are în vedere nu două donaţii pure şi

simple făcute între aceleaşi persoane (şi care - mai ales dacă sunt cuprinse în acelaşi act - ar reprezenta un contract cu titlu oneros), ci o dublă donaţie condiţională, ambele atârnând de un singur eveniment viitor şi nesigur (de exemplu, predecesul uneia dintre părţi) la realizarea căruia devine efectivă numai una dintre donaţii (cea în favoarea donatarului supravieţuitor). În principiu, o asemenea donaţie este valabilă în ipoteza în care condiţia nu contravine principiului irevocabilităţii. În schimb, între soţi legea interzice donaţiile mutuale deoarece, aparent, contravin principiului revocabilităţii. În literatura de specialitate această interdicţie a fost criticată (iar în Franţa chiar abrogată din 1963; vz. Ph. Malaurie, op.cit., p.338, nr.710), deoarece oricare dintre soţi poate revoca prin act unilateral donaţia făcută. În dreptul nostru, în prezenţa textului, pot fi recunoscute valabile, cel mult, donaţiile mutuale indirecte. De exemplu, în materia asigurărilor de persoane, desemnarea terţului beneficiar poate fi şi reciprocă între soţi, chiar dacă se încheie contractul printr-un singur act (vz. Mazeaud, op.cit., p.1203 nr.1547).

5 Caracterul deghizat al donaţiei între soţi poate fi dovedit de orice persoană interesată (nu numai de către moştenitorii rezervatari) şi prin orice mijloc de dovadă, deoarece sancţiunea deghizării este nulitatea absolută. Vz. deciziile publicate în Jurisprudenţa..., p.179-180 nr.1-4; Curtea Buc.I, dec. nr.277/1967, în JN nr.3-4, 1949, p.420; T.Reg. Ploieşti, dec.civ. nr.277/1967, în RRD nr.10, 1967, p.152.

6 Nu intrăm în amănunte deoarece problema se pune numai după moartea soţului donator, deci în materie de moştenire. Vz. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.211-216.

486

Secţiunea I

Donaţiile simulate

22. Feluri. Simulaţia în materie de donaţii se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate, ascunsă sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, şi sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde persoana adevăratului beneficiar al liberalităţii.

Deoarece metodele de simulaţie folosite în cele două ipoteze sunt diferite, problemele de drept care se pun sunt şi ele, în parte, diferite. În rest, se aplică regulile care guvernează simulaţia în materia actelor juridice (art.1175 C.civ.).

§1. Donaţiile deghizate1

23. Noţiune. Reguli aplicabile2. Donaţia este deghizată când conform actului public apare încadrată într-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci în acest caz, actul public este simulat, neadevărat, şi ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a contractului secret3). De exemplu, vânzare-cumpărare în care preţul nu este datorat (contraprestaţie simulată); recunoaşterea unei datorii care nu există în realitate etc.

Donaţiile deghizate, ascunse sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, sunt, în principiu, valabile; deghizarea - simulaţia în general - nu este sancţionată cu nulitatea4. Prin urmare, donaţia deghizată, care întruneşte condiţiile generale de validitate a contractelor - în special se pune problema cauzei licite5 - este valabilă6.

Având însă în vedere faptul că donaţia deghizată constituie o adevărată donaţie, ea este supusă şi regulilor de fond prevăzute special pentru donaţii (capacitate, irevocabilitate de gradul II, reducţiune, raport, revocare în cazurile prevăzute de lege). Deci, pentru donaţia deghizată se aplică aceleaşi reguli de fond care s-ar aplica şi dacă donaţia ar fi aparentă.

24. Forma. Controversată este problema ce formă trebuie să îmbrace aceste contracte: forma autentică prevăzută de lege pentru validitatea donaţiilor sub sancţiunea nulităţii absolute sau forma contractului care deghizează donaţia, cerută de lege, de regulă, numai ad probationem? De exemplu, contractul prin care se transmite cu titlu gratuit dreptul de superficie asupra unei case sub aparenţa unei vânzări-cumpărări urmează să fie încheiat în formă autentică (prevăzută de lege pentru donaţii) sau poate fi încheiat sub forma unui act sub semnătură privată, ştiut fiind că, pentru înstrăinarea cu titlu oneros a construcţiilor (fără înstrăinarea terenului aferent), legea nu prevede cerinţa formei autentice?

Potrivit unei soluţii adoptate constant în practica judiciară7, pentru validitatea acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei prevăzute de lege pentru contractul care deghizează

1 Vz. şi F.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.236-242.2 Vz. şi C. Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în literatura juridică şi practica judiciară, în

Dreptul nr.8, 2000, p.149-151.3 În cazul simulaţiei prin deghizare parţială - numai a unor elemente ale contractului secret (de exemplu, în

actul public se trece un preţ mai mic sau mai mare decât cel real, prevăzut în actul secret) - nu suntem în prezenţa unei donaţii deghizate. Evident, nici actul fictiv (simulaţie totală) nu reprezintă o donaţie deghizată, chiar dacă actul aparent, anihilat total sub raportul efectelor prin contraînscris, îmbracă forma unei donaţii.

4 Vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.78; F.A. Baias, op.cit., p.165. 5 De exemplu, donaţia este nulă absolut pentru cauză imorală dacă se dovedeşte că are drept scop stabilirea,

continuarea ori remunerarea unor relaţii de concubinaj, reprezentând pretium stupri (stuprum, s.n., ruşine, infamie). Pentru amănunte şi practica judecătorească în materie de donaţii între concubini, vz. D. Radu, Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de drept civil şi al familiei, în RRD nr.9, 1984, p.48-49, pct.2.

6 Pentru donaţiile deghizate între soţi (art.940 C.civ.), vz. supra, nr.21.3, precum şi Fr. Deak, op.cit., vol. I, 2006, Cap. I, nr.10.1.

7 Vz., de exemplu, deciziile citate în C.civ.adnotat, vol.II, p.229 nr.39.

487

donaţia1. Dar nerespectarea acelei forme se sancţionează cu nulitatea absolută a donaţiei deghizate, deşi acea formă este prevăzută de lege numai ad probationem. Cu alte cuvinte, forma se împrumută de la contractul care deghizează donaţia, iar sancţiunea care se aplică este - de regulă - cea prevăzută pentru donaţii2.

Majoritatea doctrinei critică soluţia jurisprudenţei3 (critică de care ea nu vrea să audă)4, solicitând respectarea formei autentice a donaţiilor. În orice caz, considerăm că renunţarea la cerinţa formei autentice este în contradicţie cu art.813 C.civ., care - fiind redactat diferit faţă de art.931 C.civ. francez - prevede categoric: “Toate donaţiile se fac prin act autentic”, deci atât donaţiile sincer intervenite între părţi, cât şi cele deghizate. După cum s-a spus, “Faţă de o dispoziţie atât de imperativă, nu este cu putinţă a se admite validitatea unor donaţiuni efectuate prin procedee, cari au tocmai de scop să ocolească formele strict impuse de lege în materie de donaţiuni între vii; validarea donaţiunilor deghizate ar echivala cu desfiinţarea de fapt a formelor solemne.”5

25. Dovada. Cât priveşte proba deghizării (indiferent de forma în care s-a încheiat actul aparent), se aplică regulile din materia simulaţiei, deci părţile şi succesorii lor universali ori cu titlu universal (art.1175 C.civ.) o pot dovedi prin contraînscris sau început de dovadă scrisă - art.1197 C.civ. - care poate fi completată cu martori şi prezumţii6 (potrivit regulilor de dovadă a contractelor), în schimb terţii (inclusiv succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor) prin orice mijloace de probă. Reamintim că, în această materie, moştenitorii rezervatari sunt terţi, pentru că se prezintă în apărarea unui drept propriu, iar nu dobândit prin moştenire de la defunct, acţionând deci nu ca succesori universali.

Pentru a uşura dovada deghizării, legea (art.845 C.civ.) prevede în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă7 potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă (rudă în linie directă, descendentă sau ascendentă, inclusiv rudenia civilă rezultând din adopţie) reprezintă o donaţie deghizată (supusă reducţiunii8), dar numai dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva

1 Vz. şi I. Zinveliu, op.cit., p.158; D. Chirică, op.cit., p.153-154; M. Georgescu, Al. Oproiu, loc.cit., p.41. Autorii din urmă consideră că fac excepţie de la forma solemnă şi “donaţiile... remuneratorii, oneroase, mutuale, cele făcute în achitarea unei obligaţiuni civile imperfecte (naturale)...” (ibidem). În realitate, donaţiile remuneratorii şi mutuale sunt scutite numai dacă reprezintă daruri manuale (vz. infra, nr.31-37). Tot astfel şi cele “oneroase”, dacă se are în vedere donaţia cu sarcină. Iar prestaţia făcută în executarea unei obligaţii civile imperfecte nu reprezintă niciodată o donaţie (vz. supra, nr.2).

2 De exemplu, donaţia deghizată sub forma recunoaşterii unei datorii inexistente se sancţionează cu nulitatea dacă nu se respectă forma înscrisului sub semnătură privată sau a formulei “bun şi aprobat” (art.1180 C.civ.). Vz. Ph. Malaurie, op.cit., p.207 nr.410.

3 Vz., de exemplu, D. Alexandresco, op.cit., p.311-313; Mazeaud, op.cit., p.1149-1150 nr.1481; E. Safta-Romano, op.cit., p.165-166; F.A. Baias, op.cit., p.240-242; C. Toader, op.cit., p.133; C. Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.104-105.

4 Vz., totuşi, C.civ.adnotat, p.221-222, nr.2 şi p.227, nr.21.5 C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.773. Precizăm că autorii care pledează pentru

respectarea formei autentice prevăzute de lege în materie de donaţii au în vedere autentificarea actului ostensibil, care ascunde donaţia (de exemplu, vânzarea-cumpărarea), iar nu a donaţiei însăşi (a actului disimulat) care - potrivit voinţei părţilor - trebuie să rămână ascunsă. Actul disimulat - contraînscrisul - care serveşte părţilor pentru dovedirea simulaţiei (vz. §2 următor) nu trebuie să fie autentificat; pentru dovada caracterului simulat al actului aparent nu se cere o simetrie de formă (de exemplu, printr-un înscris sub semnătură privată se poate dovedi că preţul prevăzut în actul aparent autentic nu este datorat, vânzarea fiind, în realitate, o donaţie deghizată).

6 Proba testimonială şi prezumţiile se admit şi în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă. Vz. CSJ, s.civ., dec. nr.463/1993, în Jurisprudenţa CSJ 1993, p.37-39; TS, s.civ., dec. nr.1794/1973, în Repertoriu... 1969-1975, p.203; idem, dec. nr. 1407/1983, în Repertoriu... 1980-1985, p.123.

7 Cu privire la caracterul relativ al prezumţiei, vz. TS, col.civ., dec. nr.1833/1960, în CD, 1960, p.242-244; TS, s.civ., dec. nr.1794/1973, în Repertoriu... 1969-1975, p.203; TS, s.civ., dec. nr.1407/1983, în Repertoriu... 1980-1985, p.123.

8 Raportul menţionat şi el în art.845 C.civ., poate fi cerut numai dacă se dovedeşte că, prin deghizarea caracterului gratuit al actului, donatorul (defunctul) nu a urmărit să-l scutească de raport pe donatar, ci alte scopuri. Dovada în acest sens este admisibilă, scutirea de raport (prezumată datorită deghizării liberalităţii sub

488

uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere1, iar deghizarea nu este invocată de un moştenitor în linie dreaptă care să fi consimţit la încheierea actului2.

§2. Donaţiile prin interpunere de persoane

26. Noţiune. Reguli aplicabile. În cazul donaţiei prin interpunere de persoane simulaţia nu vizează natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar. Se recurge la această formă a simulaţiei, de exemplu, în cazul în care adevăratul donatar este incapabil să primească liberalităţi de la donator sau gratificarea sa ar provoca ecouri nefavorabile în familia donatorului. Din această cauză, contractul aparent se încheie cu o persoană interpusă, prin contraînscris precizându-se persoana adevăratului donatar.

În această varietate a simulaţiei nu se pun probleme în legătură cu forma contractului; deoarece contractul care se încheie cu persoana interpusă este o donaţie, neîndoielnic trebuie să fie încheiat în formă autentică, realizându-se astfel scopul ocrotirii donatorului şi a familiei sale. Sunt aplicabile, evident, şi condiţiile de fond prevăzute pentru donaţii, care urmează să fie apreciate şi avute în vedere în raport cu adevăratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevăzute de lege, reducţiunea etc.).

Datorită dificultăţilor de dovadă a simulaţiei (la care se recurge mai ales pentru a ocoli incapacităţile speciale prevăzute în materie de donaţii) legea (art.812 C.civ.) prezumă absolut că sunt persoane interpuse părinţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile (de exemplu, a tutorelui, medicului, cetăţeanului străin etc.) şi care devin - prin intermediul prezumţiei - persoane incapabile de a primi donaţii de la donator3.

forma unui act cu titlu oneros) depinzând de interpretarea voinţei donatorului.1 Vz. şi TS, s.civ., dec. nr.1150/1984, în CD, 1984, p.81-82. Pentru amănunte şi practica judiciară în materie,

vz. şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.220.3; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, 2003, p.330-336; R. Popescu, op.cit., p.221-234. Pentru un alt mod de a interpreta dispoziţiile art.845 C.civ., vz. R. Dincă, Notă la dec.civ. nr.361/2002 a TB, în PR nr.2, 2004, p.105-119.

2 Pentru o opinie potrivit cu care soţul donatar nu se poate prevala, în raporturile cu celălalt soţ, de prezumţia instituită de art.845 C.civ., vz. F. Popescu, S.I. Vidu, Este posibil ca soţul donatar să se prevaleze de prezumţia instituită de art.845 din Codul civil pentru a dovedi existenţa unei donaţii deghizate al cărei beneficiar este şi, pe cale de consecinţă, ca bunul donat să devină bun propriu în condiţiile prevăzute de art.31 lit. b din Codul familiei?, în Dreptul nr.9, 2002, p.81-85.

3 Vz. şi F.A. Baias, op. cit., p.233-234. Cu privire la prezumţia de interpunere de persoane în materia donaţiilor între soţi, vz. supra, nr.21.3.

489

Secţiunea a II-a

Donaţiile indirecte

27. Noţiune. Condiţii de fond şi de formă. “Donaţiile” indirecte sunt acte juridice încheiate (nesimulat) cu intenţia de a gratifica1 (de aceea sunt supuse regulilor de fond prevăzute pentru liberalităţi2), dar înfăptuite pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie. Prin urmare, spre deosebire de donaţia deghizată - care este o adevărată donaţie deoarece contractul aparent nu are o existenţă reală, nu corespunde voinţei reale a părţilor -, în cazul “donaţiei” indirecte actul care se încheie (altul decât donaţia) este real, voit de părţi, dar prin intermediul lui se realizează indirect o gratificare, o liberalitate3.

Pentru această categorie de acte juridice, în care aparenţa este conformă cu realitatea, nu se cere respectarea formei autentice dat fiind că nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi efectuate pe calea altor acte juridice pentru care, de regulă4, nu se prevede această cerinţă de formă. Caracteristic în această privinţă este, de exemplu, art.1642 alin.2 C.civ. care precizează că dacă renta viageră s-a constituit în favoarea unei terţe persoane (stipulaţie pentru altul făcută cu intenţia de a gratifica), deşi este o liberalitate, totuşi nu este supusă formelor stabilite pentru donaţie. Tot astfel, art.1138 C.civ., care permite dovada remiterii de datorie prin predarea titlului constatator al creanţei5.

Rezultă că “donaţiile” indirecte sunt supuse numai regulilor de fond - nu şi de formă - ale donaţiilor. În schimb, actul prin intermediul căruia se realizează indirect liberalitatea, trebuie să fie încheiat cu respectarea condiţiilor de formă (dacă este cazul) şi de fond6 prevăzute de lege pentru acel act.

În cazul acestor acte nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art.814 C.civ. referitoare la acceptarea donaţiei făcută prin act separat. În măsura în care acceptarea este necesară pentru realizarea donaţiei indirecte7, ea urmează regulile prevăzute pentru actul care-i serveşte drept suport juridic.

Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei “donaţii” indirecte sunt: renunţarea la un drept,

1 Intenţia de a gratifica poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, fiind vorba de interpretarea unei voinţe juridice. Numai actul juridic care serveşte drept suport donaţiei indirecte necesită dovadă scrisă (art.1191 C.civ.), dacă legea nu prevede altfel (de exemplu, dovada remiterii de datorie prin predarea titlului constatator al creanţei - art.1138 C.civ.).

2 Cu privire la aplicabilitatea regulilor de fond prevăzute pentru donaţii vz., de exemplu, art.751 C.civ. pentru raportul donaţiilor, iar art.1641 C.civ. pentru reducţiune. Regula după care donaţiile indirecte sunt supuse regulilor de fond prevăzute pentru liberalităţi nu se aplică întocmai în cazul asigurărilor de persoane încheiate în favoarea unui terţ beneficiar. Astfel, suma asigurată nu este supusă reducţiunii, ca liberalitate excesivă şi nici raportului ca donaţie indirectă. Reducţiunea sau raportul s-ar putea admite, cel mult, în privinţa primelor plătite din patrimoniul asiguratului. Vz. şi TS, s.civ., dec.nr.427/1971, în CD, 1971, p. 121.

3 Deosebirea semnalată constituie motivul pentru care, în limitele prevăzute de lege (cotitatea disponibilă specială), donaţiile indirecte între soţi sunt valabile, în schimb cele deghizate sau făcute prin interpunere de persoane (simulaţie) sunt nule (art.940 C.civ.). Vz. şi supra nr.21 şi 21.3.

4 Prin excepţie de la regulă, renunţarea la moştenire - indiferent dacă este cu sau fără intenţie liberală - este un act juridic solemn. Vz. şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.279.

5 Iertarea (remiterea) de datorie inter vivos poate fi făcută în orice formă, chiar şi tacit. (Vz. CSJ, s.civ., dec.nr.1/1990, în Dreptul nr.7-8, 1991, p.126-127; nr.1741/1990, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.41-44). Donaţia indirectă “are a fi considerată ca un accesoriu, care urmează soarta contractului principal şi deci, chiar dacă acel contract este constatat printr-un act sub semnătură privată, liberalitatea este totuşi valabilă” (Cas.I, dec.nr.385/1904, în C.civ.adnotat, vol. IV, p.107, nr.3. Vz. şi nr.4 şi vol. II, p.222-223, nr.304).

6 Întrucât liberalitatea este inclusă într-un alt act juridic, condiţiile de fond se dublează; trebuie să fie îndeplinite cele prevăzute pentru actul care se încheie (de exemplu, vânzarea-cumpărarea unui bun) şi cele prevăzute pentru liberalitatea pe care o cuprinde (stipularea preţului în favoarea unei terţe persoane). De fapt, toate donaţiile indirecte se pot descompune, mintal, în două acte juridice, cel de al doilea fiind liberalitatea (de exemplu, remiterea de datorie este egală cu o plată urmată de donarea sumei care urma să fie primită).

7 Pentru particularităţile acceptării donaţiilor indirecte realizate pe calea renunţării la un drept şi a stipulaţiei pentru altul vz. infra, nr.28 şi 30.

490

remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia1.

28. Renunţarea la un drept nu este, prin ea însăşi, o liberalitate (poate fi şi cu titlu oneros). Dar dacă renunţarea este făcută cu intenţia de a gratifica (ex animo donandi), atunci are ca rezultat facerea unei liberalităţi2. Prin urmare, numai existenţa intenţiei de a gratifica dă naştere unei donaţii indirecte. Donaţia este de fapt un act accesoriu al operaţiei principale care este renunţarea şi de care va profita persoana chemată în puterea legii de a beneficia de dreptul respectiv (de exemplu, renunţarea la o moştenire de care va profita comoştenitorul ori moştenitorul subsecvent; renunţarea la uzufruct de care va profita nudul proprietar; renunţarea la legat de care va profita colegatarul sau moştenitorul grevat de executarea legatului etc.).

Subliniem că, fără intenţie liberală, prin renunţarea la un drept nu se realizează o donaţie indirectă (de exemplu, dacă moştenitorul renunţă la moştenire pentru a nu suporta sarcinile şi datoriile succesiunii). În acest sens se spune că renunţarea la un drept este un act juridic neutru; pentru a o califica drept donaţie indirectă se cere stabilirea intenţiei de a gratifica. Această intenţie poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, fiind vorba de interpretarea unei voinţe juridice.

Trebuie precizat, de asemenea, că renunţările gratuite sunt scutite de forma prevăzută pentru donaţii numai dacă sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele făcute in favorem. De exemplu, renunţarea la o moştenire în favoarea unei persoane, constituie o acceptare urmată de o transmitere cu titlu gratuit, care este supusă neîndoielnic condiţiilor prevăzute de art.813 şi 814 C.civ.3.

29. Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunţă, total sau parţial, cu titlu gratuit4 la valorificarea unui drept de creanţă (art.1138-1142 C.civ.), constituie o donaţie indirectă. În acest caz, debitorul realizează un folos gratuit, o îmbogăţire, care corespunde cu valoarea creanţei ce ar fi trebuit să fie plătită creditorului.

30. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica (donandi causa), reprezintă tot o donaţie indirectă scutită de formele prevăzute pentru donaţii5.

Donaţia indirectă realizată pe calea stipulaţiei pentru altul prezintă însă şi alte particularităţi faţă de regulile generale ale donaţiilor:

1 “Donaţia” indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, când una dintre părţi, cu intenţie liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De exemplu, vinde un bun, stipulând un preţ redus faţă de valoarea lui (vz. şi Mazeaud, op.cit., p.1146, pct.1475). Dacă preţul real este parţial ascuns în actul public în scopul diminuării taxei fiscale (vz., de exemplu, cauza soluţionată prin dec. TS, completul de 7 jud., nr.9/1986, cu Note de A. Chira (I) şi V. Stoica, M. Ronea (II), în Dreptul nr.2-3, 1991, p.41-52), evident că nu avem nici o liberalitate (donaţie indirectă sau deghizată). Donaţia indirectă se mai poate realiza şi prin plata datoriei altuia, făcută cu intenţia de a-l gratifica pe debitor (de exemplu, un părinte plăteşte datoria copilului). Vz. şi C. Turianu, op. cit., p.151-153.

2 Vz. C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.777.3 Vz. Cas.I, dec.nr.134/1920, în C.civ.adnotat, vol.II, p.233 nr.9; vz. şi p.228 nr.28. După o altă părere,

donaţia indirectă există numai dacă renunţarea este in favorem (vz., de exemplu, Mazeaud, op.cit., p.1146 nr.1475; Ph. Malaurie, op.cit., p.211-212 nr.416). În lumina acestei concepţii, renunţarea pură şi simplă nu ar constitui niciodată o liberalitate. Astfel fiind, de exemplu, în cazul renunţării la moştenire a unuia dintre cei doi copii ai defunctului, moştenitorii rezervatari ai renunţătorului (decedat ulterior) nu ar putea cere reducţiunea, chiar dacă ar dovedi intenţia liberală a părintelui lor (moştenirea la care acesta a renunţat fiind şi foarte solvabilă), numai pentru motivul că renunţarea a fost pur abdicativă. Pentru amănunte, vz. şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.273.2, lit.b.

4 Vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.345. Atunci când creditorul renunţă la creanţa sa cu titlu oneros, urmărind un avantaj patrimonial, actul juridic nu mai poate fi calificat remitere de datorie, ci dare în plată sau novaţie prin schimbare de obiect (vz. Mazeaud, op.cit., vol. II, p.989 nr.1195) ori alt act juridic (de exemplu, contract de schimb). Deci cauza juridică a remiterii de datorie nu poate fi decât intenţia de a gratifica pe debitor (motiv pentru care se mai numeşte şi iertare de datorie). Pentru o altă părere, vz. D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, 1997, p.153.

5 Dacă stipulaţia în favoarea terţului s-a făcut solvendi causa sau credendi causa nu mai suntem în prezenţa unei donaţii indirecte.

491

- Această donaţie se realizează independent de acceptarea donaţiei de către donatar (terţul beneficiar) şi de notificarea acceptării donatorului - stipulant, întrucât dreptul stipulat în favoarea terţului beneficiar (donatar) se naşte direct şi nemijlocit în patrimoniul său din momentul încheierii contractului între stipulantul-donator şi promitent1.

- Acceptarea donaţiei - având drept efect numai consolidarea (iar nu naşterea) dreptului în patrimoniul terţului - beneficiar (donatar) - poate fi făcută nu numai de către donatar, dar şi de către succesorii săi în drepturi, şi nu numai în timpul vieţii, dar şi după moartea donatorului (ori după ce a devenit incapabil).

- Donaţia devine irevocabilă numai din momentul acceptării2. Până la consolidarea prin acceptare a dreptului în patrimoniul donatarului, donatorul-stipulant (nu şi succesorii săi în drepturi) poate revoca donaţia ad nutum. Înseamnă că până la acceptare nu operează forţa obligatorie a contractului (irevocabilitatea de gradul I)3. În schimb, principiul irevocabilităţii donaţiilor (irevocabilitatea de gradul II) trebuie să fie respectat; dreptul stipulat în favoarea donatarului se naşte valabil în patrimoniul său din momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent numai dacă stipulaţia nu conţine clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor4.

În sfârşit, precizăm că dacă donaţia indirectă (stipulaţia făcută donandi causa) este prevăzută în cadrul unei donaţii directe (donaţie cu sarcini) - donaţie dublă făcută printr-un singur act juridic -, donaţia directă va fi guvernată, evident, de regulile aplicabile donaţiilor (formă autentică sau dar manual, principiul irevocabilităţii, acceptarea de către donatarul direct şi notificarea acceptării etc.). Numai în privinţa sarcinii stipulate, care este o donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă, se aplică regulile specifice stipulaţiei pentru altul.

În ceea ce priveşte capacitatea de a face şi de a primi donaţii, urmează a fi examinată, în acest caz, atât în raporturile dintre părţile donaţiei directe (stipulant şi promitent), cât şi în raporturile dintre donatorul-stipulant şi donatarul-terţ beneficiar. În schimb, în raporturile dintre promitentul-donatar direct şi terţul beneficiar-donatar indirect - fiind vorba de executarea unei obligaţii - problema capacităţii de a face sau de a primi donaţii nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate cere executarea sarcinii stipulate în favoarea sa (dacă nu este medicul curant al stipulantului-donator).

Prin excepţie de la regula necesităţii capacităţii donatarului-terţ beneficiar de a primi donaţii, se recunoaşte validitatea sarcinii stipulate în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute), cu condiţia existenţei ei la data executării sarcinii, de exemplu, sarcina stipulată în favoarea copilului care se va naşte din căsătoria pe care o va încheia nepoata donatorului.

1 Vz., C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.72-73; Cas., dec. nr.889/1942, în Jurisprudenţă..., p.442.2 “Atât timp cât terţul beneficiar nu a acceptat, stipulantul poate revoca dispoziţia făcută şi să transfere

beneficiul, fie asupra altei persoane, fie asupra lui însuşi” (Cas. dec. nr.114/1941, în Jurisprudenţa... p.442). În cazurile prevăzute de lege stipulaţia nu devine irevocabilă nici prin acceptare. De exemplu, în materia asigurărilor, stipulantul-donator o poate revoca oricând în cursul executării contractului de asigurare (art.33 alin.2 din Legea nr. 136/1995), deci până la realizarea cazului asigurat şi cât timp asigurarea este în vigoare. Vz. Fr. Deak, op. cit., 2001, Cap. XIII, nr.40.1. Pentru donaţiile între soţi, vz. supra, nr.21.

3 Vz. Mazeaud, op.cit., p.1169, nr.1508.4 Unii autori pun şi problema irevocabilităţii de gradul II numai după acceptarea donaţiei de către terţul

beneficiar. Vz. ibidem.

492

Secţiunea a III-a

Darurile manuale

31. Noţiune. Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea căreia se cer două elemente: a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi b) tradiţiunea, predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt) juridic, acordul părţilor constituie temeiul juridic al transferării valorii din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Iar “tradiţiunea” este exteriorizarea acordului, înlocuind (după unii autori reprezentând) forma solemnă prevăzută de lege pentru donaţii şi de natură a atrage atenţia donatorului asupra gravităţii contractului pe care îl încheie.

Observăm că singura condiţie specială ce trebuie îndeplinită în cazul darurilor manuale este predarea, tradiţiunea reală a bunului (de manu ad manum), fiind deci contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui dar manual nu este supusă unei forme speciale, ci ea constă în primirea (preluarea) bunului dăruit.

Validitatea darurilor manuale este consacrată prin art.644 C.civ. care, la modurile de dobândire a proprietăţii (prin excepţie de la art.971 C.civ.), prevede şi tradiţiunea.

32. Reprezentarea în cazul darului manual. Darurile manuale făcute persoanelor care au capacitatea de a primi o donaţie, însă nu au exerciţiul acestui drept1, sunt valabile prin tradiţiunea bunurilor făcute reprezentanţilor lor legali2, respectiv cu încuviinţarea ocrotitorilor, iar în ipoteza în care conţin şi element oneros, cu autorizaţia autorităţii tutelare. Predarea-primirea se poate face şi printr-un reprezentant convenţional, mandatar, căci posesiunea se poate transmite sau dobândi prin intermediul altuia3.

33. Reguli de fond aplicabile. Darul manual derogă de la regulile de formă ale donaţiilor, însă este supus aceloraşi reguli de fond ca şi celelalte donaţii (liberalităţi)4, inclusiv principiul irevocabilităţii5. Darul manual poate fi însoţit şi de clauze accesorii: sarcini ori condiţii, scutire de raport etc.

34. Obiectul darului manual. Datorită faptului că tradiţiunea reală este un element esenţial al darului manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune pot forma obiectul darurilor manuale. Nici imobilele, nici mobilele incorporale (drepturi de creanţă, drepturi de creaţie intelectuală, fond de comerţ etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate şi dobândite printr-o predare şi primire efectivă.

Fac excepţie titlurile la purtător - asimilate mobilelor corporale - şi biletele de bancă, pentru că

1 Vz. supra, nr.13.2 În acest sens, CA Suceava, s. civ., dec. nr. 614/1998, cit. în P. Perju, Jurisprudenţă civilă comentată a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor instanţe judecătoreşti”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 240-241.3 Dacă predarea sau primirea se face prin mandatar - prin derogare de la regula mandatului dat pentru

încheierea donaţiei în formă autentică (vz. supra nr.4 în notă) - mandatarul nu are nevoie de procură autentică, fiindcă darul manual nu este contract solemn, ci real. Având în vedere principiul că mandatul formează un tot unitar cu actul care urmează să fie încheiat prin mandatar (vz. Fr. Deak, op. cit., vol. II, 2006, Cap.VII, nr.3), încheierea contractului de mandat se poate face prin predarea, respectiv primirea bunului care formează obiectul donaţiei de către mandatar. În toate cazurile, însă, tradiţiunea lucrului dăruit trebuie să aibă loc în timpul vieţii donatorului (vz. Cas.S.Unite, dec. din 30 oct. 1911, în C.civ.adnotat, vol. II, p.228 nr.32 şi supra nr.5), donaţia fiind un act între vii. Problema se pune în cazul încheierii darului manual “între absenţi”, prin reprezentant, de exemplu, mandatar. Donatarul (reprezentantul său) trebuie să preia bunul dăruit de la mandatarul donatorului înainte de moartea acestuia.

4 Pentru o excepţie, vizând darurile obişnuite, vz. infra, nr.36.5 Credem că principiul irevocabilităţii a fost avut în vedere şi de instanţa supremă atunci când a statuat în

sensul că “darurile manuale, odată făcute, devin irevocabile...” (TS, s.civ., dec. nr.1291/1978, în RRD nr.2, 1979, p.60).

493

transmiterea acestora are loc de la mână la mână1.Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece predarea presupune

deţinerea materială (corpus) a bunului, deci existenţa lui actuală2.

35. Noţiunea de “tradiţiune”. Tradiţiunea reală este un element esenţial al darului manual, iar nu un mod de executare a contractului. Astfel, o simplă ofertă verbală sau chiar constatată prin înscris sub semnătură privată a unui dar manual, acceptată - fie şi în scris - de donatar, nu constituie un dar manual. O asemenea înţelegere este nulă absolut ca donaţie (din lipsa formei autentice)3. Iar dacă oferta şi acceptarea s-au făcut în formă autentică suntem în prezenţa unei donaţii obişnuite (având ca obiect, de exemplu, un autoturism), iar nu de dar manual. Prin urmare, darul manual se poate realiza numai prin tradiţiune. Dacă însă obiectele pe care donatorul voieşte să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit, împrumut etc.), darul manual se poate perfecta prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască, acceptată de donatar (traditio brevi manu).

Instanţa supremă a mai precizat că prin “tradiţiunea” bunului nu trebuie să se înţeleagă neapărat o deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea din mâna donatorului, efectele sale juridice putând fi realizate şi printr-o tradiţiune implicită, de exemplu, atunci când donatorul ar înmâna donatarului cheile unei casete4 ori ale unui depozit în care se află lucrul (traditio longa manu) sau cheile de contact ale autoturismului5. În nici un caz dăruirea autovehiculului nu se poate realiza prin predarea numai a cărţii de identitate (certificatului de înmatriculare) a vehiculului, aceasta nefiind un titlu reprezentativ al bunului6. Deci predarea actului trebuie să fie însoţită, pe baza acordului realizat, de predarea cheilor, încât donatarul să poată intra în posesiunea efectivă a vehiculului. Iar pentru dovada dreptului de proprietate al donatarului şi efectuarea formalităţilor administrativ-financiare (radierea de pe numele donatorului şi înmatricularea pe numele donatarului) va fi necesară operarea transferului de proprietate în cartea de identitate a autovehiculului, potrivit art. 10 din OG nr. 78/2000 şi art.10-12 din Instrucţiunile de aplicare a HG nr. 610/1992. În caz de refuz al unei părţi de a se prezenta pentru efectuarea acestor formalităţi, cealaltă parte este îndreptăţită să intenteze o acţiune în constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra autoturismului în patrimoniul donatarului (după caz, reclamant sau pârât) drept ce a fost dobândit prin donaţia realizată sub forma darului manual. O astfel de acţiune

1 Vz. TS, s.civ., dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.113.2 Vz. Fl. Baias, În legătură cu depunerea unei sume de bani în cont curent personal la CEC în vederea

cumpărării unui autoturism, în Dreptul nr.3, 1990, p.17.3 Ea nu poate fi calificată nici antecontract (promisiune unilaterală sau bilaterală) de dar manual, fiindcă

darul manual nu este susceptibil de un antecontract (vz. supra, Cap.VIII, nr.1.1 în notă); promisiunea de dar manual este nulă (vz. Ph. Malaurie, op.cit., p.199). Subliniem însă, că înţelegerea verbală sau sub semnătură privată atrage nulitatea darului manual numai dacă predarea-primirea s-a făcut în executarea contractului de donaţie încheiat cu nerespectarea formei autentice. În schimb, darul manual este valabil dacă predarea-primirea s-a făcut cu titlu autonom şi separat, iar actul sub semnătură privată - indiferent de momentul încheierii - serveşte numai ca dovadă a darului manual (vz. Ph. Malaurie, op.cit., p.202, nr.402). Nu împărtăşim soluţia nulităţii donaţiei dacă tradiţiunea este precedată sau însoţită de întocmirea unui înscris sub semnătură privată (vz. E. Safta-Romano, op.cit., p.167).

4 TS, s.civ., dec.nr.580/1971, în Repertoriu... 1969 -1975, p.134. Este însă discutabilă soluţia după care o tradiţiune implicită s-ar realiza şi “prin identificarea unui tablou pe care donatorul şi-a manifestat în mod neechivoc voinţa de a-l transmite, fără a fi dat jos de pe perete” (ibidem). O asemenea “manifestare de voinţă” apare, mai curând, ca o ofertă de donaţie (acceptată sau nu), dar care trebuie să fie făcută în formă autentică ori prin tradiţiune reală, iar nu prin simplă identificare. Vz. şi D. Chirică, op.cit., p.150.

5 Vz. Fl. Baias, loc.cit., p.16-17. La fel ca şi în materie de vânzare de autovehicule (vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap. I nr.2.4.), încheierea contractului civil de donaţie în modalitatea darului manual nu este condiţionată de efectuarea formalităţilor prevăzute de lege în materie de vehicule (HG nr.610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului). Însă pe plan administrativ-financiar se cere, în cazul donaţiei (spre deosebire de vânzare-cumpărare), respectarea formei autentificate de notar (vz. art.5 lit. e din Instrucţiunile nr.290/2802/1189 din 1993 ale ministrului de interne, finanţelor şi transporturilor de aplicare a HG nr.610/1992).

6 Vz. Ph. Malaurie, op.cit., p.200.

494

se întemeiază pe dispoziţiile art.111 C.proc.civ.1, urmând ca menţiunea privind noul deţinător al autovehiculului să fie înscrisă de organul de poliţie pe baza hotărârii judecătoreşti.

De asemenea, predarea unei sume de bani - direct sau prin virament - unităţii care construieşte sau vinde donatarului o locuinţă are caracterul unui dar manual pentru a cărui validitate nu este necesară forma autentică2 şi nici înmânarea efectivă a sumei în mâinile donatarului3.

Constituie dar manual şi depunerea unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit pe numele unei alte persoane, dacă această depunere nu s-a făcut cu vreun alt titlu (plata unei datorii, acordarea unui împrumut etc.)4.5

Tot astfel, poate constitui dar manual depunerea de către părinţi a unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit pe numele copilului lor minor (sau major), astfel încât - devenind fără nici o altă formalitate proprietatea copilului (chiar dacă în instrumentul de economisire s-a prevăzut o clauză de împuternicire în favoarea unuia dintre părinţi) - nu mai fac parte din bunurile comune ale soţilor şi nu formează obiectul partajului la încetarea comunităţii6, afară numai dacă se dovedeşte că depunerea pe numele copilului nu s-a făcut cu intenţia ca suma în cauză să iasă din patrimoniul comun al soţilor şi să intre în patrimoniul copilului7. Prin urmare, sarcina probei revine celui care contestă intrarea sumei în patrimoniul copilului (minor sau major). Până la dovada contrară, caracterul de liberalitate (donaţie) a depunerii se prezumă, copilul fiind titularul instrumentului de economisire.8

Retragerea unei sume de bani dintr-un cont bancar şi virarea ei în contul bancar al altei persoane, fiind recunoscută ca donaţie valabilă - chiar dacă se săvârşeşte doar prin comunicare între unităţile bancare9 - se justifică tot prin ideea de dar manual, într-o accepţiune nouă a noţiunilor de lucru corporal şi de tradiţiune, accepţiune care are în vedere realitatea unor procedee curente de transferare rapidă şi sigură a bunurilor mobile, a sumelor de bani în special10.

1 Conform art. 111 C.proc.civ., „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

2 TS, s.civ., dec. nr.2643/1974, în Repertoriu... 1969-1975, p.134; dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.110.3 TS, s.civ., dec. nr.774/1988, în RRD nr.2, 1989, p.63.4 Pentru amănunte, vz. supra, Cap.X, nr.22. 5 Potrivit unei alte păreri, exprimate într-o perioadă în care populaţia putea depune sume de bani numai la

CEC, o asemenea depunere reprezintă o donaţie (însă nu sub forma darului manual) reglementată special în legislaţia CEC fără cerinţa formei autentice. G. Brenciu, V. Panţurescu, Observaţii în legătură cu depunerea de sume de bani pe librete de economii CEC, pe numele altor persoane decât depunătorul, în RRD nr.10, 1984, p.24-25. În legătură cu evoluţia legislaţiei privitoare la CEC, vz. supra, Cap.X, nr. 21 şi urm.

6 Vz. TJ Vaslui, dec.civ. nr.72/1977, în RRD nr.1, 1978, p.64; TS, s.civ., dec. nr. 757/1979, în CD, 1979, p.67; TJ Suceava, dec.civ. nr.1024/1979, în RRD nr.6, 1980, p.59; TJ Hunedoara, dec.civ. nr.595/1981, în RRD nr.2, 1982, p.59; TS, s.civ., dec. nr. 2022/1981, în CD, 1981, p.158; TJ Braşov, dec.civ. nr.1578/1981, în RRD nr.11, 1982, p.61; TS, s.civ., dec. nr.2264/1984, în CD, 1984, p.96; E. Safta-Romano, Examen teoretic al practicii judiciare referitoare la contractul de donaţie, în RRD nr.6, 1989, p.48; vz. şi supra Cap.X, nr.21 şi urm. Cu privire la unele rezerve faţă de această soluţie, vz. V. Pătulea, Natura şi efectele juridice ale actelor de depunere de sume de bani pe librete de economii CEC întocmite pe numele altor persoane decât depunătorul, în RRD nr.5, 1982, p.12-14; D. Chirică, op.cit., p.150-151. Dacă suma a fost depusă - după despărţirea în fapt - de către unul dintre soţi fără acordul celuilalt, soţul deponent va fi obligat să plătească, la încetarea comunităţii, partea contributivă a celuilalt. TJ Cluj, dec. nr.282/1989, în RRD nr.7, 1989, p.67.

7 “Dacă soţii depunători şi-au propus să depună economiile la CEC pe numele copiilor lor minori doar în credinţa că sunt şanse mai mari ca să iasă câştigător libretul CEC, fără a urmări gratificarea minorilor, sumele de bani depuse n-au ieşit din patrimoniul lor comun. Dacă însă soţii depunători au avut intenţia de a gratifica copiii, actul lor constituie dar manual, şi deci sumele depuse la CEC aparţin, de la data respectivă, minorilor” (CSJ, completul de 7 jud., dec.nr.132/1991, în Dreptul nr.6, 1992, p.84). Soluţia este aceeaşi şi în cazul constituirii de depozite la alte unităţi bancare. Instanţa este obligată să stăruie în administrarea probelor necesare stabilirii naturii juridice a depunerilor (dar manual sau nu). TS, s.civ., dec. nr.1466/1982, în CD, 1982, p.134-137. Soluţia este pe fond aceeaşi şi în cazul depozitelor făcute la alte unităţi bancare decât C.E.C.. Pentru ipoteza în care nu se pot prezenta probe lămuritoare, vz. supra, Cap.X, nr.21 şi urm.

8 Pentru amănunte, vz. supra, Cap.X, nr.21 şi urm. 9 TS, s.civ., dec.civ. nr.647/1969, în RRD nr.4, 1973, p. 150.10 Vz. O. Gheorghiu, Notă la dec.s.civ. a TS nr.647/1969 cit. supra, ibidem, p.152; TS, s.civ., dec.

495

Prin urmare, producându-se o aşa-numită “dematerializare” a tradiţiunii bunurilor, darul manual se poate realiza prin forme moderne, care nu implică o predare efectivă, materială a bunului donat, dar asigură totuşi transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu în altul.

În schimb, nu constituie dar manual (şi, bineînţeles, nici donaţie în general) predarea unui instrument bancar de depozit (de exemplu, un libret C.E.C.) nominalizat pe numele donatorului ori a altei persoane, dar netransferat pe numele donatarului, pentru că simpla predare a unui titlu nominativ nu implică transferul dreptului asupra sumelor1. Dreptul nu poate fi considerat transmis câtă vreme donatarul nu are nici o posibilitate legală să dispună de sumele înscrise în libret.

Nici predarea unui libret nominativ, în care primitorul este înscris la clauza testamentară2, nu constituie dar manual, pentru că drepturile sale - în calitate de legatar, iar nu de donatar - se vor naşte numai la moartea titularului de libret. În schimb, dacă primitorul este înscris la clauza de împuternicire, poate fi vorba de un dar manual, dacă înscrierea clauzei şi predarea-primirea libretului s-au făcut cu intenţia de a face şi de a primi o liberalitate. Darul manual se poate realiza în acest caz prin simpla predare, deoarece donatarul poate dispune de sumele înscrise în libret3.

36. Problema darurilor de nuntă. O precizare se mai impune în legătură cu aşa-numitele “daruri de nuntă”(noţiune neprevăzută în legislaţie), dar care reprezintă aplicaţii relativ frecvente ale darului manual.

În legătură cu aceste daruri de nuntă, s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinţii unuia dintre soţi, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei4 şi pentru că se “presupune intenţia (menţiunea) dispunătorului ca ele să devină comune”5. Numai dacă donaţia se face (de părinţii unuia dintre soţi) nu cu ocazia serbării nunţii, ci ulterior, bunul se consideră ca fiind propriu6.

Pe de altă parte însă, s-a decis că - în principiu - bunurile dobândite de către soţi în timpul căsătoriei prin donaţie sunt bunuri proprii, afară numai dacă dispunătorul a arătat (expres sau cel puţin exprimat neechivoc) că a înţeles să gratifice pe ambii soţi7.

În soluţionarea acestei probleme controversate, considerăm că trebuie să avem în vedere numai dispoziţiile legale existente şi numai diferenţierile cuprinse în texte.

Astfel, prin derogare de la regula comunităţii bunurilor dobândite de către oricare dintre soţi în timpul căsătoriei (art.30 C.fam.), sunt calificate bunuri proprii ale fiecărui soţ “bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin... donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”(art.31 lit. b C.fam.).

nr.1515/1986, în CD, 1986, p.95.1 Vz. T. Menesi, Notă la dec.civ. a TJ Bihor nr.178/1979, în RRD nr.12, 1979, p.40-41. Pentru discuţii, vz. şi

C. Turianu, Darul manual reflectat în literatura juridică şi practica judiciară, în Dreptul nr.6, 2000, p.132-133. În jurisprudenţa franceză s-a decis că, dacă darul manual poate fi făcut prin intermediul unui cec ce îndeplineşte tradiţiunea prin desesizarea irevocabilă a trăgătorului în folosul beneficiarului, care dobândeşte imediat proprietatea proviziunii, mai trebuie ca donatorul să fi întreprins din timpul vieţii remiterea materială a acestui cec către beneficiar. Instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea cauzei, relevând că un cec fusese depus într-o casă de bani la care nu s-a stabilit că beneficiarul ar fi avut acces şi că astfel nu ar fi existat remiterea cecului către beneficiar înaintea decesului, deduce de aici pe bună dreptate absenţa darului manual (Cass. I civ., dec. din 3.04.2002, selectată şi tradusă de M.D. Bocşan şi publicată în PR nr.4, 2002, p.153).

2 În legătură cu evoluţia legislaţiei privind clauza testamentară şi cu valabilitatea acesteia în prezent, vz. supra, Cap. X, nr. 24.

3 Cu privire la clauza de împuternicire, vz. supra, Cap. X, nr.23.4 Vz., de exemplu, TS, col.civ., dec. nr.1545/1963, în JN nr.9, 1964, p.151; s.civ., dec. nr.79/1973, în

Repertoriu... 1969-1975, p.19; dec. nr.6/1979, în RRD nr.5, 1979, p.53; dec. nr.786/1979, în CD, 1973, p.141; dec. nr.459/1986, în CD, 1986, p.110-112; dec. nr.37/1989, în RRD nr.9-12, 1989, p.126-127.

5 I. Filipescu, op.cit., p.94.6 Pentru amănunte, vz. ibidem.7 Vz., de exemplu, TS, s.civ., dec. nr.1778/1974, în RRD nr.5, 1975, p.65; dec. nr.2078/1977, în RRD nr.5,

1978, p.56; dec. nr.1289/1978, în RRD, nr.3, 1979, p. 52; dec. nr.2022/1981, în CD, 1981, p.158; CSJ, s.civ., dec. nr.2351/1990, în Dreptul nr.7-8, 1991, p.123. Vz. şi E. Safta-Romano, op.cit., p.170.

496

Observăm că legea exceptează de la regula comunităţii donaţiile, fără a distinge după forma lor de realizare (act autentic, donaţie simulată sau indirectă ori dar manual). Tot astfel, legea nu distinge în funcţie de momentul realizării donaţiei: cu ocazia serbării nunţii sau la o altă dată (dar, evident, în timpul căsătoriei). De altfel, dacă s-ar face excepţie (de la excepţie) pentru “darurile de nuntă”, de ce nu s-ar excepta şi darurile făcute cu ocazia aniversării căsătoriei (de exemplu, la un an, la nunta „de argint” sau „de aur” etc.). În sfârşit, legea nu distinge în funcţie de persoana donatorului (părinţi sau alte rude mai apropiate sau mai îndepărtate în grad – fraţi-surori, unchi-mătuşi – ori persoane fără legătură de rudenie cu unul dintre soţi).

Rezultă că asemenea diferenţieri nu se justifică în drept, căci ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Astfel fiind, bunurile dobândite prin donaţie - inclusiv darurile de nuntă - devin bunuri proprii ale fiecărui soţ, dacă dispunătorul nu a dispus ca ele să devină comune. După cum s-a subliniat în practica instanţei supreme, “bunurile dobândite prin donaţie sunt proprii, pentru a fi respectată voinţa donatorului, care, dacă nu a dispus altfel, nu poate fi presupus că a înţeles să avantajeze şi soţul celui gratificat”1.

Pronunţându-ne împotriva diferenţierilor arătate, neprevăzute de lege, se impune însă să avem în vedere o distincţie care este prevăzută de lege: darurile obişnuite. Potrivit art.759 C.civ., “prezenturile (darurile - n.ns.) obişnuite nu sunt supuse raportului”. Unii autori consideră că aceste daruri (făcute nu numai la nunţi, dar şi cu alte ocazii, de exemplu, aniversări, botezuri etc.) nu sunt supuse raportului fiindcă “nu alcătuiesc donaţii”2. Alţi autori consideră că şi darurile obişnuite reprezintă donaţii, dar nu sunt supuse regimului liberalităţilor3. Oricum, ele sunt exceptate de la raport. Mai mult, se admite unanim, că aceste daruri obişnuite, nesupuse raportului, nu intră nici în alcătuirea masei de calcul în vederea stabilirii liberalităţilor excesive supuse reducţiunii în caz de încălcare a rezervei succesorale 4. Iar dacă, în materie de moştenire, aceste daruri obişnuite nu sunt supuse regimului donaţiilor (liberalităţilor), nu pot fi supuse regimului donaţiilor nici în materia raporturilor patrimoniale dintre soţi.

În concluzie, numai darurile obişnuite - indiferent de forma sau momentul realizării ori de persoana donatorului - nu intră sub incidenţa excepţiei prevăzute de art.31 lit. b din Codul familiei, ci devin bunuri comune potrivit regulii prevăzute de art.30 C.fam. (dacă nu există alte motive legale pentru care ele să devină bunuri proprii ale unuia dintre soţi, de exemplu, voinţa neechivocă a donatorului în acest sens). În schimb, toate celelalte donaţii, care nu sunt daruri obişnuite (sume mari de bani, autoturisme sau alte bunuri de mare valoare5), devin bunuri proprii, potrivit art.31 lit. b, chiar dacă sunt făcute cu ocazia serbării nunţii şi de către persoane care nu sunt părinţii (alte rude apropiate) unuia dintre soţi, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut ca bunurile donate să devină comune.

37. Dovada darului manual. Cu toate că darul manual se perfectează prin faptul predării şi, ca atare, fiind o chestiune de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, pentru donator şi succesorii săi, în vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem se cere existenţa unui înscris sau început de dovadă scrisă care poate fi completată cu martori sau prezumţii, conform regulilor generale în materie de probe (art.1191 şi urm. C.civ.)6. Astfel, dacă donatorul cere revocarea pentru neexecutarea sarcinii7 ori pentru ingratitudine sau dacă intervine revocarea de drept pentru survenienţă de copil şi se

1 Dec. s.civ. nr.2351/1990, cit. supra.2 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p.248.3 Vz. Mazeaud, op.cit., p.1202, nr.1546 şi p. 1279, nr.1647; Ph. Malaurie, op.cit., p.178-179, nr.361.4 Vz. M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 356; Mazeaud, op.cit.,

p.739 nr.290; St. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Drept civil. Contractele speciale, Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea din Bucureşti, 1983, p.475, nota 46; R. Popescu, Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii, în Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, de C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p.73. Vz. şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.220.2; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, p.329; R. Popescu, op. cit., p.219-220.

5 În nici un caz imobilele - indiferent de valoare - nu pot intra în categoria “darurilor obişnuite”.6 Reamintim că darurile manuale sunt scutite de formalitatea statului estimativ. Vz. supra, nr.6.7 Este de principiu că darul manual ca formă de realizare a donaţiei poate fi afectat de sarcini, în caz de

497

cere restituirea bunului donat. La fel dacă succesorii săi în drepturi cer revocarea donaţiei. În schimb, dacă moştenitorii rezervatari sau cei îndreptăţiţi la raport cer reducţiunea ori raportul donaţiei, prezentându-se cu un drept propriu1, iar nu în calitate de succesori în drepturi, ei pot dovedi darul manual cu orice mijloc de probă, la fel ca şi orice alţi terţi.

Donatarul posesor, fiind prezumat proprietar în baza art.1909 C.civ., nu are nevoie de dovadă scrisă. Dar persoanele interesate (de exemplu, moştenitorii) pot dovedi cu orice mijloc de probă fie că lucrul nu a fost donat, ci a fost furat ori pierdut de către proprietar, fie caracterul echivoc2 ori viciile posesiei, fie, în condiţiile art.1191 şi urm. C.civ., contractul din care rezultă natura precară a detenţiunii3.

Subcapitolul III

Efectele contractului de donaţie

Secţiunea I

Efecte între părţi

§1. Reguli generale

38. Efectul translativ al contractului. Ca efect al donaţiei, dreptul care formează obiectul contractului se transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Donaţia poate avea ca efect şi stingerea unui drept şi a obligaţiei corelative (remitere de datorie).

Dacă dreptul transferat este o creanţă, operaţia intervenită între părţi se analizează ca o cesiune de creanţă cu titlu gratuit, aplicându-se regulile corespunzătoare (art.1391 şi urm. C.civ.), cu derogările care rezultă din natura gratuită a transferului.

Cel mai frecvent, obiectul contractului îl constituie un drept real. În acest caz, ca şi în materie de vânzare, transmiterea sau constituirea dreptului operează prin efectul realizării acordului de voinţă4

(art.971 C.civ.) în forma prevăzută de lege (forma autentică sau forma actului juridic care realizează indirect donaţia, în această din urmă ipoteză, de regulă, solo consensu), dar necondiţionat de predarea

neexecutare donatorul având dreptul să ceară fie executarea sarcinilor, fie rezoluţiunea donaţiei. TS, s.civ., dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.114-115. Vz. şi infra, nr.41.

1 Moştenitorii sunt terţi nu numai în cazul atingerii aduse rezervei succesorale, dar şi în cazul când au dreptul la raportul donaţiei. Vz. M. Eliescu, op.cit., p.242; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.233.

2 Cu privire la problema caracterului echivoc al posesiei, vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 231; Mazeaud, op.cit., p.1136-1138 nr.1468; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.245-246; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.580; L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 68-69. Pentru o opinie potrivit căreia echivocul nu este un viciu al posesiei, vz. V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale (I), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.174-177.

3 Dacă “donatorul sau moştenitorii săi nu recunosc validitatea darului manual, sarcina probei le incumbă, ei urmând să dovedească faptul că donatarul a furat obiectul sau că acesta a ajuns în posesia frauduloasă ori precară a donatarului” (TS, s.civ., dec. nr.1515/1986, în CD, 1986, p.95). Iar dacă s-a dovedit titlul precar al detenţiunii, dovada intervertirii titlului (de exemplu, faptul donării lucrului depozitat, împrumutat etc.) îi revine donatarului potrivit dreptului comun (art.1191 şi urm. C.civ.).

4 Vz. şi dec. Plenului TS nr.36/1958 (în CD, 1958, p.117-119) în care se arată că acest efect nu este înlăturat nici prin eventualitatea reducerii donaţiei - până la cotitatea disponibilă - în favoarea moştenitorilor rezervatari. Numai că, din momentul reducerii donaţiei şi în limitele ei, se desfiinţează dreptul de proprietate al donatarului. Adăugăm că nici existenţa obligaţiei de raport al donaţiei nu afectează caracterul translativ de proprietate al contractului.

498

bunului care formează obiectul donaţiei, cu excepţia darurilor manuale care se realizează prin tradiţiune1.

§2. Obligaţiile donatorului

39. Obligaţia de predare. După încheierea contractului donatorul este obligat să predea bunul dăruit potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau deteriorarea lui provenită din culpa sa. În cazul darului manual, evident, problema obligaţiei de predare nu se pune.

40. Obligaţia de garanţie. Cazuri în care există. Spre deosebire de vânzător, în principiu donatorul nu datorează garanţie pentru evicţiune (art.828 alin.1 C.civ.) şi nici pentru vicii ascunse, deoarece contractul este cu titlu gratuit2.

Prin excepţie, donatorul datorează garanţie în următoarele cazuri: Dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune3 (art.828 alin.2 C.civ.) sau pentru vicii, lipsa

garanţiei nefiind o regulă imperativă. Dacă evicţiunea provine din faptul său personal (art.828 alin.3 C.civ.), de exemplu, vinde imobilul

donat înainte de efectuarea formelor de publicitate sau vinde şi predă lucrul mobil cumpărătorului, dăruit anterior prin act autentic, fapte care contravin obligaţiei contractuale.

În caz de dol (intenţie sau culpă gravă asimilată dolului) donatorul răspunde de pagubele rezultând din viciile ascunse, cunoscute de el şi necomunicate, care au cauzat (direct sau indirect) un prejudiciu donatarului, căci dolul strămută problema răspunderii de pe teren contractual pe teren delictual (art.998 C.civ.).

În sfârşit, dacă donaţia nu este pur gratuită (donaţie cu sarcini), donatorul răspunde de evicţiune în limita valorii sarcinilor (art.828 alin.3 C.civ.). Deşi legea nu prevede expres, donatorul răspunde ca un vânzător şi pentru vicii ascunse, căci în limita sarcinilor (respectiv, a preţului plătit pentru o parte din valoarea bunului) donaţia este un contract cu titlu oneros şi sinalagmatic.

§3. Obligaţiile donatarului

41. Regula. Donaţia cu sarcini. Când donaţia este pur gratuită, donatarul nu are nici o obligaţie, ci numai o îndatorire denumită tradiţional “de recunoştinţă” care, în cazurile anume determinate de lege, este sancţionată prin posibilitatea dată donatorului de a revoca donaţia pentru cauză de ingratitudine4.

1 În practică s-a decis că donaţia având ca obiect un imobil preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974, consimţită, ulterior preluării de către stat, de fostul proprietar în favoarea fiicei sale, nu conferă donatarei calitate procesuală activă pentru a promova acţiune în revendicare a imobilului de la stat, această calitate aparţinând donatorului (CSJ, s.civ., dec. nr.5789/2001, în Dreptul nr.6, 2002, p.214 şi în CJ nr.4, 2002, p.45-46). În condiţiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, adică nu a trecut în proprietatea statului, această soluţie este cel puţin discutabilă. În sensul că donatarul, care a acceptat donaţia ulterior naţionalizării, poate revendica un imobil care a fost preluat de stat fără titlu valabil, vz. M.-L. Belu Magdo, Notă la dec. nr.1242/1999 a CA Ploieşti, în SUBB nr.2, 2000, p.95.

2 Donatarul poate însă exercita împotriva autorilor donatorului acţiunea în garanţie ce ar fi putut-o porni însuşi donatorul, deoarece acesta a transmis donatarului, o dată cu bunul dăruit, toate drepturile legate de acest bun. Vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap. I, nr.27.

3 De exemplu, garanţia că bunul nu este grevat de sarcini sau servituţi. Vz. TMB, dec. nr.918/1990, în Culegere... pe anul 1990, p.63. Pentru amănunte privind garanţia donatorului contra evicţiunii, vz. C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.149-150.

4 Vz. infra, nr.44-45. Precizăm că, în lipsă de stipulaţie contrară, donatarul nu este obligat să plătească datoriile donatorului, fiindcă el este un succesor cu titlu particular. Dar dacă donaţia a cauzat sau mărit insolvabilitatea donatorului, creditorii lui o pot ataca prin acţiunea pauliană (revocatorie) fără a fi obligaţi să facă dovada complicităţii donatarului la frauda debitorului-donator (vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., 1992, p.318) căci reclamantul creditor certat de damno vitando, iar donatarul certat tantum quod lucro captando. Dacă donatarul este solvabil şi s-a obligat să plătească (în limitele permise de principiul irevocabilităţii donaţiilor) datoriile donatorului, acţiunea pauliană urmează să fie respinsă ca lipsită de interes.

499

Altfel se pune problema dacă donaţia este cu sarcină (sub modo)1. După cum se ştie, sarcina este o obligaţie impusă donatarului, care - după acceptarea donaţiei - este ţinut s-o execute. Deşi sarcina se aseamănă cu o condiţie rezolutorie (întrucât nici una, nici alta nu afectează naşterea dreptului şi în caz de realizare a condiţiei sau de revocare a donaţiei pentru neexecutarea sarcinii efectele sunt retroactive), ele nu trebuie să fie confundate, deoarece regimul lor juridic este diferit, cel puţin sub două aspecte2:

- în cazul condiţiei rezolutorii, chiar dacă este potestativă din partea donatarului3, nu se creează nici o obligaţie pentru el, fiind liber să acţioneze cum doreşte, fără riscul de a-şi vedea angajată răspunderea, căci condiţia (rezolutorie) este numai o modalitate care, în caz de realizare, desfiinţează dreptul afectat de ea. În schimb, sarcina obligă pe donatar, în caz de neexecutare putându-se recurge la măsuri de executare, creditorul având dreptul la acţiunea în executare;

- condiţia operează de drept (art.1019), în schimb revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea sarcinii trebuie să fie cerută justiţiei (art.832 C.civ.)4.

Sarcina, ca şi condiţia, nu trebuie să fie imposibilă, ilicită5 sau imorală, potrivit regulilor generale. Ea poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii), fie în favoarea unei terţe persoane (când se analizează ca o stipulaţie pentru altul reprezentând o donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă, dacă stipulaţia este făcută donandi causa), fie în favoarea donatarului însuşi (de exemplu, efectuarea unei călătorii de studiu). În acest din urmă caz, obligaţia se justifică numai dacă donatorul are vreun interes, cel puţin moral, la executarea sarcinii. Altfel obligaţia donatarului faţă de el însuşi nu ar putea avea o existenţă juridică (decât, eventual, ca o condiţie). În cazul sarcinii stipulate în favoarea donatarului însuşi, donaţia este de fapt pur gratuită, însă cu posibilitatea revocării pentru neexecutare. Numai în cazul sarcinii stipulate în favoarea donatorului sau a unui terţ donaţia încetează să fie liberalitate în măsura sarcinii.

Întrucât donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic6 (şi cu titlu oneros), în caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice. Astfel, se poate cere îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul sarcinii cu daune-interese şi donatarul nu ar putea, fără consimţământul donatorului, deci fără un nou contract, să se libereze de sarcină, abandonând bunurile dăruite.

Dar se poate alege şi o altă cale: revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea de obligaţii7. 1 Pentru ipoteza unor donaţii cu sarcini consimţite în favoarea statului român, vz. HG nr.729/2003 privind

autorizarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi a Ministerului Finanţelor Publice de a accepta două donaţii cu sarcini în favoarea statului român.

2 Pentru amănunte, vz. M. Eliescu, op.cit., p.187 urm.; Mazeaud, op.cit., p.1089-1090, nr.1405; Ph. Malaurie, op.cit., p.180-182.

3 Condiţia potestativă contravine principiului irevocabilităţii numai dacă este din partea donatorului.4 Dispoziţia art.832 C.civ., în sensul că revocarea este judiciară, nu este însă imperativă. Părţile pot stipula în

contract un pact comisoriu expres, prevăzând revocarea (rezoluţiunea) de drept în cazul neexecutării sarcinii. În lipsa clauzei de revocare de drept, potrivit dreptului comun instanţa poate acorda termen de graţie. Cas.I, dec. nr.363/1912, în C.civ.adnotat, vol. II, p.247 nr.4; dec.nr.484/1942, în Jurisprudenţa..., p.181 nr.17.

5 Potrivit art.93 alin.2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (publicată în M.Of. nr.372/28.04.2006 şi modificată ulterior), donaţiile către serviciile publice de urgenţă nu pot fi efectuate în vederea obţinerii unor privilegii care duc la discriminare în acordarea asistenţei de urgenţă, cum ar fi: asigurarea asistenţei medicale de urgenţă sau a primului ajutor calificat în mod preferenţial donatorului sau altor persoane.

6 În măsura sarcinilor stipulate, donaţia oneroasă este un adevărat contract sinalagmatic (TS, s.civ., dec. nr.1573/1971, în Repertoriu..., 1969-1975, p.135. Vz. şi D. Chirică, op.cit., p.162; G. Boroi, op.cit., p.152). În toate cazurile, pentru a fi în prezenţa unei donaţii, sarcina nu trebuie să fie principalul, ci accesoriul, adică să nu absoarbă foloasele gratuite, anihilând liberalitatea. Pentru o ipoteză în care instanţa de judecată a admis acţiunea în rezoluţiunea donaţiei cu sarcina întreţinerii pe motiv că donatarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, vz. CA Ploieşti, s.civ., dec. nr.1221/1999, în SUBB nr.2, 2000, p.91-92, cu Notă de M.-L. Belu Magdo. Cu privire la delimitarea dintre donaţia cu sarcina întreţinerii şi contractul de întreţinere, vz. Fr. Deak, op.cit., 2001, Cap. XIII, nr.67. În sensul că donaţia cu sarcini este un contract cu titlu oneros în limita sarcinilor, dar contract sinalagmatic indiferent de întinderea sarcinilor, vz. V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.74; Fl. Ţuca, loc.cit., p.98.

7 TS, s.civ., dec. nr.1573/1971 cit. supra. Dacă executarea sarcinii de către donatar a devenit imposibilă din culpa donatorului (care l-a ucis pe donatar), donatorul nu poate, invocând propria sa culpă, să ceară revocarea

500

În caz de neexecutare parţială sau executare cu întârziere instanţa este chemată să aprecieze gravitatea nerespectării obligaţiilor de către debitor şi, în funcţie de împrejurări, poate dispune rezoluţiunea contractului (în cazuri temeinic justificate rezoluţiunea parţială), eventual cu acordarea unui termen de graţie.

În caz de admitere a acţiunii, revocarea produce efecte retroactive atât împotriva donatarului şi succesorilor lui în drepturi, cât şi împotriva terţilor, drepturile constituite în favoarea lor fiind desfiinţate (art.830 C.civ.) potrivit regulilor aplicabile rezoluţiunii pentru neexecutare (art. 1020-1021 C.civ.)1.

Acţiunea în executare sau în revocare poate fi intentată de către donator sau succesorii săi în drepturi (cum ar fi moştenitorii săi legali ori testamentari care beneficiază de efectele revocării)2, inclusiv creditorii chirografari în baza art.974 C.civ. (acţiune oblică). În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, beneficiarul poate cere şi el executarea obligaţiei, dar nu poate cere revocarea donaţiei, nefiind parte în contractul încheiat între stipulant şi promitent.

În sfârşit, precizăm că orice donaţie, inclusiv darul manual, poate fi afectată de sarcini3.

donaţiei (T.Reg. Banat, col.civ., dec. nr.3189/1965, în RRD nr.3, 1966, p.121). De asemenea, dacă donatorul l-a izgonit pe donatar din casa sa în care trebuia să locuiască şi să-l îngrijească (Cas.I, dec. nr.954/1937 în Jurisprudenţa... p.180 nr.8). Tot astfel, acţiunea în revocare (rezoluţiune) este inadmisibilă şi în cazul în care îndeplinirea sarcinii (cu caracter aleatoriu) a devenit imposibilă fără ca vreuna din părţi să fie în culpă (de exemplu, beneficiarul dreptului de folosinţă în cadrul locuinţei construite cu banii donaţi a decedat). Pentru o analiză aprofundată a problemei, vz. L. Mihai, Nota II la dec.civ. a TJ Arad nr.851/1981, în RRD nr.12, 1982, p.42-48. În jurisprudenţa franceză revocarea se admite chiar dacă neexecutarea este fortuită, cu condiţia ca sarcina să fi fost cauza determinantă a liberalităţii. (Vz. Mazeaud, op.cit., p.1186, nr.1526). Problema care se pune în aceste cazuri este, în realitate, problema suportării riscului contractului (vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p.86; Mazeaud, op.cit., vol.II, p.919-920 nr.1097). Menţionăm că revocarea este posibilă şi în cazul în care sarcina neexecutată este o rentă viageră constituită cu titlu gratuit, grefată pe o donaţie directă a cărei revocare se cere. În cazul rentei constituite cu titlu gratuit nu se aplică art.1646-1647 C.civ., care interzice rezoluţiunea pentru neplata rentei înfiinţate “cu titlu oneros”. Vz. Mazeaud, op.cit., p.1185 nr.1525 şi Fr. Deak, op.cit., 2001, Cap. XIII, nr.58.3 şi nr.61.

1 Dacă dreptul donatarului a fost înscris în cartea funciară, acţiunea în revocare pentru neîndeplinirea sarcinilor va produce efecte faţă de terţi numai de la data notării în cartea funciară a acţiunii (art.31 din Legea nr.7/1996). Vz. şi M. Nicolae, op.cit., vol.II, p. 536-537. În legătură cu redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei donate, trecut în proprietatea statului în temeiul art.30 din Legii nr.58/1974 (abrogată prin Decretul-lege nr.1/1989, pct.3), vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap. I, nr.41 (notă de subsol).

2 Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neîndeplinirea sarcinilor este transmisibilă prin deces, întocmai ca orice alt drept patrimonial, moştenitorii putând să exercite direct, şi nu doar să continue dacă ar fi fost introdusă de autorul lor. TS, s.civ., dec. nr.733/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.116. Dacă există mai mulţi moştenitori care nu se înţeleg, iar sarcina este divizibilă, fiecare poate cere revocarea separat, pentru partea sa de moştenire. Iar dacă sarcina este indivizibilă oricare dintre ei poate cere revocarea pentru totalitate (art.1064 C.civ.). Vz. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.805.

3 TS, s.civ., dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.114-115; TJ Braşov, dec.civ. nr. 993/1984, în RRD nr.7, 1985, p. 70. Pentru donaţia între soţi, vz. supra nr.21.1.

501

Secţiunea a II-a

Opozabilitatea efectelor contractului faţă de terţi

42. Reguli aplicabile. Ca şi în materie de vânzare, opozabilitatea faţă de terţi este îngrădită; în privinţa bunurilor mobile prin excepţia trasă din art.1909-1910 C.civ. (combinat cu art.972 C.civ.) prevăzută în favoarea terţului dobânditor de bună-credinţă şi posesor al lucrului dăruit; în ce priveşte transferul gratuit al unui drept de creanţă prin formalitatea notificării sau acceptării conform regulilor de la materia cesiunii de creanţe1, iar în privinţa transmisiunilor gratuite de imobile prin formalitatea înscrierii dreptului în cartea funciară (art.20 şi urm., art.59 din Legea nr.7/1996).

În principiu, se aplică deci regulile generale. În privinţa publicităţii imobiliare operează însă şi anumite dispoziţii speciale (art.819 C.civ.):

a) Astfel - spre deosebire de actele cu titlu oneros, a căror inopozabilitate din cauza neînscrierii în cartea funciară este limitată2 -, neînscrierea în cartea funciară a dreptului real imobiliar dobândit prin donaţie poate fi invocată “de orice persoane ce au interes la aceasta” (art.819 C.civ.), inclusiv dobânditorul cu titlu gratuit care a înregistrat cererea de înscriere mai întâi şi creditorul chirografar. Rezultă că donaţia neînscrisă în cartea funciară este opozabilă numai părţilor contractante şi succesorilor lor universali şi cu titlu universal (nu şi succesorilor cu titlu particular sau creditorilor chirografari). Prin urmare, în această materie se lărgeşte cercul terţilor; succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari nu au calitatea de avânzii săi cauză (habentes causam), ci aceea de terţi.

Mai mult decât atât, donaţia - chiar înscrisă în cartea funciară - nu este opozabilă dobânditorului anterior cu titlu oneros al dreptului real neînscris în cartea funciară, care poate cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată de donatar (art.28 din Legea nr.7/1996), deoarece el certat de damno vitando, iar donatarul numai de lucro captando. Practic, donatarul - chiar înscris în cartea funciară şi de bună-credinţă - se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare, titlul său devenind inatacabil, numai după 10 ani socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea sa de înscriere în cartea funciară, termen înăuntrul căruia poate fi pornită acţiunea în rectificare (art.35 alin.2)3.

b) Pe de altă parte, art.819 C.civ. conţine o restricţie cu privire la persoanele care, deşi interesate să o facă (şi cu toate că, potrivit regulilor generale, ar avea calitatea de a invoca inopozabilitatea), nu sunt totuşi admise a invoca lipsa de înscriere în cartea funciară şi anume, (pe lângă părţi şi succesorii lor universali şi cu titlu universal) acele persoane cărora lipsa de înscriere li se poate imputa ca o culpă şi succesorii lor universali sau cu titlu universal. Astfel, reprezentanţii minorului sau ai celui pus sub interdicţie4. De asemenea, ascendenţii care, potrivit art.815 C.civ., au acceptat donaţia făcută unui minor sau interzis5.

1 În ipoteza în care cesiunea are ca obiect veniturile unui imobil pe timp mai mare de 3 ani, actul trebuie să fie înscris în cartea funciară (art.1394 C.civ. şi art.19 din Legea nr.7/1996).

2 Vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap. I, nr.2.6.3 Vz. M. Nicolae, op. cit., vol.II, p.410-411 şi 660.4 Dacă reprezentanţii minorului sau interzisului au neglijat să ceară înscrierea, cei ocrotiţi vor avea acţiune în

daune împotriva lor (art.820 C.civ.). Fiind vorba de acte de conservare, chiar şi minorul (chiar sub 14 ani) sau interzisul poate cere înscrierea.

5 Pentru o opinie potrivit cu care art. 819-820 C.civ. referitoare la transcrierea donaţiilor trebuie socotite abrogate, vz. M. Nicolae, op.cit., vol. II, p.83.

502

Subcapitolul IV

Cauzele legale de revocare a donaţiilor

43. Precizări prealabile. După cum am văzut1, părţile pot stipula în contract - cu respectarea principiului irevocabilităţii - anumite clauze (condiţii) care pot duce la desfiinţarea contractului.

Independent de aceste clauze prevăzute expres de părţile contractante, legea prevede trei cauze de revocare, numite cauze legale de revocare, deoarece operează fără a fi prevăzute în contract; revocarea pentru neexecutarea sarcinii, pentru ingratitudine şi pentru survenienţă de copil.

Aceste trei cauze nu contravin principiului irevocabilităţii şi deci nu reprezintă excepţii de la acest principiu2, deoarece intervenirea primelor două cauze nu depinde de voinţa donatorului (fiind asemănătoare condiţiei rezolutorii cazuale), iar cea de a treia cauză se poate realiza numai cu concursul unei terţe persoane, fiind asemănătoare unei condiţii mixte (dacă nu chiar cazuale), compatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor.

Dintre cele trei cauze legale de revocare, numai revocarea pentru survenienţă de copil operează de drept; în caz de litigiu dintre părţi instanţa constată doar îndeplinirea condiţiilor revocării. În schimb, în celelalte două cazuri, revocarea este judiciară; revocarea se pronunţă numai la cererea persoanelor îndreptăţite a introduce acţiunea şi numai în baza aprecierii de către instanţă a faptelor de ingratitudine săvârşite de donatar, respectiv de neexecutare a sarcinii de către donatar ori succesorii săi în drepturi3.

Secţiunea I

Revocarea pentru ingratitudine

44. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 831 C.civ.:a) atentat la viaţa donatorului. Nu se cere o condamnare penală, este suficient să se stabilească

intenţia de a ucide, intenţia manifestă a autorului de a curma viaţa donatorului4. Uciderea din culpă nu este cauză de revocare;

b) delicte, cruzimi sau injurii grave. Gravitatea faptelor se apreciază de instanţă5. Se cere însă ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie;

c) refuzul de alimente, ceea ce presupune că donatorul a avut nevoie şi a cerut alimente de la donatar, care - având posibilitatea - a refuzat să dea (a refuzat “fără cuvânt”)6. Refuzul nu este sancţionat cu revocarea dacă donatorul avea rude (sau alte persoane) obligate şi în situaţia de a-i acorda întreţinere. În ceea ce priveşte cuantumul, alimentele nu trebuie să treacă peste valoarea darului şi, în consecinţă, dacă acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor7. În toate cazurile, refuzul nejustificat de

1 Supra nr.20.2 În sens contrar, în mod surprinzător, a se vedea, CC, dec. nr.446/30.05.2006, publicată în M.Of.

nr.587/06.07.2006.3 Cu privire la revocarea pentru neexecutarea sarcinii, vz. supra, nr.41.4 Dacă donatarul a acţionat fără discernământ, donaţia nu se revocă. TJ Mureş, dec.civ. nr.365/1982 (cu Note

de N. Pleşan şi V. Pătulea), în RRD nr.9, 1983, p.46-52.5 Simplele certuri între părţi sau împrejurarea că donatarul l-a ameninţat pe soţul donatoarei nu atrage

revocarea. TJ Hunedoara, dec.civ. nr.877/1983, în RRD nr.3, 1984, p.69. Vz. şi TMB, s. a III-a civ., dec. nr.846/1995, în Culegere TMB 1993-1997, p.22-25. Tot astfel, s-a decis că intentarea unui proces penal în care s-a pronunţat o soluţie de achitare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a conduce la revocarea donaţiei pentru ingratitudine (CA Bucureşti, s. a IV-a civ, dec. nr. 1409/2002, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 106-108).

6 Evident, dacă donatorul refuză alimentele oferite de donatar, nu poate cere revocarea donaţiei. TS, col.civ., dec. nr.1572/1968, în RRD nr.4, 1969, p.178.

7 În acest sens, s-a observat că alimentele sunt datorate, într-un fel oarecare, propter rem. Vz. Ph. Malaurie,

503

alimente este sancţionat numai prin posibilitatea revocării donaţiei; donatorul nu are acţiune în justiţie pentru a cere întreţinere de la donatar. Tot astfel - asemănător obligaţiei civile imperfecte (naturale) - nici donatarul nu are acţiune în restituirea (prin echivalent) a prestaţiilor efectuate de bunăvoie (art.1092 alin.2 C.civ.), chiar dacă existau persoane în stare şi obligate la întreţinere potrivit legii. Spre deosebire însă de obligaţiile naturale, atitudinea negativă a donatarului constând în refuzul de alimente are o sancţiune specifică, şi anume acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine.

45. Acţiunea în revocare1 pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă2 şi se caracterizează prin următoarele:

a) Este o acţiune strict personală şi deci poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia faptele au fost săvârşite, adică numai de către donator. Implicând dezlegarea unei probleme morale de vinovăţie şi de iertare sau de aplicare a pedepsei, acţiunea nu poate fi exercitată nici de către creditorii donatorului, pe calea acţiunii oblice (art.974 C.civ.), şi nici de către moştenitorii lui (deşi acţiunea are caracter patrimonial).

În mod excepţional, moştenitorii devin titularii acţiunii în revocare:- dacă a fost intentată de donator, dar acesta a decedat înainte de terminarea procesului;- dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului în care acţiunea putea fi intentată (art.833

alin.2 C.civ.).b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodată de drept (art.832 C.civ.),

titularul acţiunii (donatorul sau, în condiţiile arătate, moştenitorul lui) - cunoscând faptul de ingratitudine - îl poate ierta pe donatar (dar nu poate renunţa la acţiunea în revocare cu anticipaţie, înainte de producerea actelor sau faptelor de ingratitudine, de exemplu, în contractul de donaţie).

Iertarea se prezumă (fără a fi admisă proba contrară) dacă a trecut un an din ziua săvârşirii faptului sau din ziua când donatorul (moştenitorii lui) au luat cunoştinţă de acel fapt (art.833 alin.1 C.civ.), fără ca înăuntrul acelui an să fi cerut revocarea3. Acest termen de un an nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere (de drept substanţial) bazat pe o prezumţie legală, care nu este supus cauzelor de întrerupere şi de suspendare stabilite în materie de prescripţie4. În cazul în care faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculează în raport de ultima5.

c) Acţiunea nu se poate intenta decât în contra autorului faptului de ingratitudine. Dacă el moare fără ca acţiunea să fi fost intentată sau terminată ea se stinge, adică nu poate fi pornită, dar nici măcar continuată împotriva moştenitorilor donatarului (art.833 alin.2 C.civ.)6. Dacă sunt mai mulţi donatari, acţiunea în revocare nu poate fi admisă decât împotriva acelor care s-au făcut vinovaţi de ingratitudine7.

op.cit., p.227 nr.459. 1 Revocarea donaţiilor pentru ingratitudine nu se poate obţine pe cale de excepţie (vz. TJ Bihor, dec.civ.

nr.178/1979, în RRD nr.12, 1979, p.40).2 Vz. şi D. Chirică, op.cit., p.167.3 În schimb, iertarea nu poate avea loc sub forma renunţării la efectele hotărârii judecătoreşti de revocare a

donaţiei, dacă hotărârea a fost executată în fapt de părţi, de bunăvoie sau silit. În asemenea situaţie, renunţarea echivalează cu o nouă transmisiune de bunuri către foştii donatari şi necesită încheierea unui nou contract de donaţie. TS, col.civ., dec. nr.719/1955, cit. supra.

4 După expirarea anului acţiunea se respinge ca tardiv formulată. TJ Hunedoara, dec.civ. nr.429/1988, în RRD nr.5, 1989, p.61.

5 În cazul refuzului de alimente, deoarece îndatorirea este continuă, termenul de un an nu se aplică (TS, col.civ., dec. nr.1572/1968, în RRD nr.4, 1969, p.178). Dar dacă nevoia donatorului în acordarea alimentelor a încetat (de exemplu, a primit o moştenire care îi asigură întreţinerea), termenul de un an devine aplicabil şi începe a curge din ziua imediat următoare încetării nevoilor alimentare (vz. L. Mihai, A. Kolischer, Termenul revocării donaţiei pentru ingratitudine, în SCJ nr.3, 1985, p.248-249). Iar dacă îndatorirea alimentară a încetat prin moartea donatorului, acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea în trecut poate fi introdusă de moştenitorii lui în termen de un an de la deces.

6 Vz. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.809. Soluţia imposibilităţii continuării acţiunii (intentată contra donatarului) împotriva moştenitorilor lui este totuşi discutabilă, vz. Mazeaud, op.cit., p.1189, nr.1532.

7 Face excepţie ipoteza când contractul cuprinde o clauză conform căreia actele de ingratitudine comise de

504

d) Deoarece acţiunea în revocare pentru ingratitudine nu este o acţiune în rezoluţiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau în constatarea desfiinţării de drept a contractului (ca în cazul revocării pentru survenienţă de copil), ci o acţiune în restituire cu caracter de pedeapsă - deci esenţialmente personală - admiterea acţiunii nu produce efecte retroactive faţă de terţi. Înseamnă că drepturile dobândite de terţi (fie şi cu titlu gratuit) înainte de intentarea acţiunii sau, în cazul imobilelor, înainte de efectuarea publicităţii cererii de revocare rămân neatinse (art.834 alin.1 C.civ.)1.

Dar, din partea donatarului restituirea trebuie să fie integrală, adică să cuprindă sau bunul dăruit (dacă n-a fost înstrăinat) cu toate accesoriile sale, despăgubindu-l pe reclamant de sarcinile constituite în folosul terţelor persoane (ipotecă, uzufruct etc.) sau valoarea integrală a bunului (dacă a fost înstrăinat) apreciată din momentul pronunţării hotărârii de revocare. În ambele cazuri se va ţine seama, în plus sau în minus, de sporul de valoare sau de degradările provenite din faptul donatarului sau terţilor.

În privinţa fructelor, legea (art.834 alin.2 C.civ.) prevede că ele se restituie numai de la data cererii de revocare (deşi de la comiterea faptului, donatarul ar trebui să fie tratat ca un posesor de rea-credinţă. Dispoziţia se explică numai prin faptul că până în momentul introducerii cererii nu se ştie care va fi atitudinea donatorului: îl va ierta sau nu).

Toate donaţiile (făcute prin act autentic, dar manual etc.) sunt supuse revocării pentru cauză de ingratitudine2.

Secţiunea a II-a

Revocarea pentru survenienţă de copil

46. Domeniu de aplicare. Donaţia se revocă de drept în cazul în care donatorul nu avea nici un copil sau alt descendent în momentul încheierii contractului de donaţie şi posterior i se naşte (“dobândeşte”) un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei (copil legitim sau natural, în terminologia C.civ., art.836). Revocarea se produce oricare ar fi felul sau valoarea donaţiei3 (directă, indirectă, dar manual etc.). Face excepţie donaţia între soţi, care - fiind revocabilă prin voinţa soţului-donator - nu este supusă revocării de drept pentru naştere de copil (art.937 alin.3 C.civ.)4.

47. Natura juridică. Revocarea pentru naşterea unui copil operează de drept (art.836 C.civ.). Deoarece această revocare se produce mai mult în interesul copilului, ea nu poate fi înlăturată printr-o clauză contrară din contractul de donaţie sau printr-un act de renunţare ulterior naşterii copilului, expresă ori tacită, sau de confirmare din partea donatorului (art.839 C.civ.). Evident, există posibilitatea refacerii donaţiei după naşterea copilului, dar cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege (formă autentică, dar manual cu traditio brevi manu etc.), donaţie care nu va mai fi revocabilă pentru survenienţă de copil.

unul dintre donatari duce la revocarea lui şi faţă de ceilalţi. TS, col.civ., dec. nr.681/1955, în CD, 1955, p.81-82.1 Cu privire la redobândirea de către donator a dreptului de proprietate asupra terenului trecut în proprietatea

statului ca urmare a donării construcţiei sub incidenţa art.30 din Legea nr.58/1974 (astăzi abrogată), vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap. I, nr.41 (nota de subsol).

2 Cu privire la donaţia între soţi, vz. supra nr.21.2, iar pentru donaţiile făcute de terţi viitorilor soţi, vz. art.835 C.civ.

3 În legătură cu darurile obişnuite (vz. supra nr.36) nu se pune problema în practică. Pentru donaţiile remuneratorii, vz. supra nr.12 (în notă).

4 Donaţia între soţi face excepţie, întrucât soţul donator a putut să prevadă posibilitatea naşterii copilului din căsătorie (vz. Mazeaud, op.cit., p.1024, nr.1548). Dar care este soluţia atunci când copilul soţului donator se naşte din afara căsătoriei, deci soţul donatar nu este părintele copilului? Nu excludem posibilitatea interpretării art.937 alin.3 în sensul că exceptează de la revocarea de drept ipoteza copilului născut din căsătoria încheiată între donator şi donatar şi deci, copilul din afara căsătoriei o poate invoca, chiar dacă donatorul a decedat, fără să fi cerut revocarea (restituirea).

505

Deoarece revocarea se produce de drept, în caz de litigiu instanţa nu pronunţă, ci numai constată revocarea, în situaţia în care condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite. Pe de altă parte, datorită revocării de drept, acţiunea în restituire poate fi intentată nu numai de către donator, dar şi de către succesorii săi în drepturi, inclusiv creditorii pe calea acţiunii oblice.

Potrivit legii (art.840 C.civ. coroborat cu art.21 din Decretul nr.167/ 1958), acţiunea în restituire a bunului donat - proprietatea fiind redobândită de drept1 - se prescrie după 30 de ani de la naşterea copilului2. După expirarea termenului de prescripţie extinctivă donatarul continuă să deţină bunul în această calitate (nu dobândeşte o altă calitate), cu consecinţa aplicării regulilor de fond ale donaţiei (raport şi reducţiune)3. Nu excludem nici posibilitatea revocării donaţiei, dar, evident, pe alte temeiuri decât naşterea copilului (de exemplu, pentru ingratitudine) şi cu regimul juridic corespunzător.

48. Condiţii. Pentru ca revocarea să se producă trebuie să fie îndeplinite două condiţii.48.1. În primul rând, se cere ca donatorul să nu aibă vreun copil sau alt descendent în viaţă în

momentul încheierii contractului de donaţie. Existenţa unui copil conceput în momentul donaţiei nu împiedică revocarea de plin drept prin naşterea copilului după încheierea contractului (art.837 C.civ.), căci copilul conceput este considerat născut (infans conceptus pro nato habetur) numai de câte ori este vorba de interesele (avantajele, drepturile) sale (quotiens de commodis eius agitur - art.7 din Decretul nr.31/1954), or în acest caz nu este în interesul său să fie considerat născut.

Dacă donatorul avea în momentul încheierii contractului un copil declarat dispărut - deşi acest copil este socotit a fi în viaţă (art.19 din Decretul nr.31/1954) - naşterea ulterioară a unui copil atrage revocarea, căci pentru ca revocarea să nu opereze, art.836 C.civ. cere ca donatorul să aibă un copil “existent” în timpul facerii donaţiei4; or, cel declarat dispărut - deşi prezumat a fi în viaţă - este, prin definiţie, o persoană a cărei existenţă este puţin probabilă, ceea ce îl poate determina pe donator să facă donaţia. Pe de altă parte, dispărutul este socotit a fi în viaţă pentru că, de regulă, prezumţia operează în interesul lui. În cazul de faţă, prezumţia ar opera în detrimentul lui. Bineînţeles, dacă s-a declarat prin hotărâre judecătorească moartea copilului, el nu mai este “existent”.

48.2. A doua condiţie este ca donatorului să i se nască un copil, fie şi postum (după moarte)5. Condiţia este îndeplinită, după cum am văzut, în ipoteza în care copilul născut după încheierea contractului a fost conceput la acea dată6. Durata vieţii copilului este indiferentă; revocarea se produce de drept prin naştere, chiar dacă el moare înainte de intentarea acţiunii în restituire.

De asemenea, este indiferent dacă este din căsătorie sau din afara căsătoriei copilul născut după încheierea contractului de donaţie (art.63 C.fam.). În acest din urmă caz, evident, filiaţia trebuie să fie stabilită pe căile legale, dar ceea ce interesează este nu data stabilirii filiaţiei, ci data naşterii copilului. Înseamnă că stabilirea filiaţiei unui copil născut după încheierea contractului atrage revocarea donaţiei. În schimb, stabilirea filiaţiei (după încheierea contractului) faţă de un copil născut anterior nu atrage revocarea, aşa cum - în acest caz - nici naşterea unui alt copil, fie şi din căsătorie, după încheierea contractului, nu are ca efect revocarea donaţiei, nefiind îndeplinită prima condiţie a revocării.

49. Problema adopţiei. În legătură cu condiţiile revocării pentru survenienţă de copil, se mai pune problema ce efecte produce, în această materie, adopţia? Problema este controversată.

1 Acţiunea nu este “de revocare”, cum greşit prevede art.840, ci de restituire în temeiul revocării operate de drept.

2 În cazul copilului din afara căsătoriei termenul se calculează tot de la naştere, indiferent de momentul stabilirii filiaţiei. Vz. Cas. I, dec.nr.195/1940, în Jurisprudenţa... p.182 nr.18.

3 Vz. Ph. Malaurie, op.cit., p.230 nr.464.4 Vz. şi E. Safta-Romano, op.cit., p.184.5 Inclusiv naşterea unui nepot după facerea donaţiei (dacă tatăl acestui copil - fiul donatorului - a fost decedat

în momentul încheierii contractului de donaţie).6 Nu excludem nici posibilitatea ca un copil declarat mort prin hotărâre judecătorească (inexistent deci în

momentul facerii donaţiei), în cazul reapariţiei să fie considerat copil “dobândit” în urma donaţiei, cu efecte revocatorii. Tot astfel, în cazul reapariţiei copilului declarat dispărut înainte de încheierea contractului (dacă se admite că el n-a “existat” în momentul facerii donaţiei).

506

a) Potrivit unei păreri, existenţa unui copil adoptat “împiedică revocarea donaţiei, deoarece este asimilat copilului din căsătorie”1. Autorul are în vedere faptul că raporturile adoptatorului cu copilul adoptat (şi descendenţii săi) sunt asimilate cu legăturile de rudenie rezultând din filiaţia firească, şi aceasta indiferent dacă adopţia a fost cu toate efectele unei filiaţii fireşti (cu efecte depline) sau cu efecte restrânse (art.75 şi 79 C.fam., articole care au fost abrogate pentru viitor prin OUG nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, act normativ abrogat la rândul său prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei2)3.

În consecinţă, potrivit acestei păreri, dacă donatorul avea un copil adoptat în momentul donaţiei, naşterea sau adoptarea unui alt copil după încheierea contractului nu atrage revocarea. Iar dacă donatorul n-a avut nici un copil în momentul contractării, adoptarea unui copil după momentul donaţiei are drept efect revocarea donaţiei.

b) În practica judecătorească s-a admis soluţia contrară; revocarea pentru survenienţă de copil se aplică “numai în cazul în care donatorul, ulterior donaţiunii, dobândeşte un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei, fie chiar şi postum”. Copilul adoptat “nu se include în enumerarea - limitativă - a textului art.836 C.civ.”4.

Într-adevăr, art.836 C.civ. vizează numai filiaţia firească şi textul este de strictă interpretare. Pe de altă parte, revocarea prin adopţie ar contraveni principiului irevocabilităţii, adopţia depinzând, în principal, de voinţa adoptatorului5.

O dată ce se admite că adoptarea unui copil după încheierea contractului de donaţie nu atrage revocarea, înseamnă că nici existenţa unui copil adoptat anterior donaţiei nu împiedică revocarea6 în cazul naşterii unui copil ulterior încheierii contractului7. Copilul adoptat nu este “copil sau descendent” în sensul art.836 C.civ.; copilul adoptat nu este vizat de text8.

În sfârşit, se mai pune problema (cel puţin teoretic), ce efecte produce adopţia - în materia analizată - în raport cu părintele firesc al copilului adoptat de altul? Soluţia depinde de felul adopţiei.

- Dacă adopţia este cu efecte depline, de la data încuviinţării ei încetează legăturile de rudenie dintre părintele firesc şi copilul adoptat (art.79 C.fam., art.1 şi 21 din OUG nr. 25/1997 şi, în prezent, art.50 alin.3 din Legea nr.273/2004). În consecinţă, dacă acest părinte face o donaţie după această dată şi ulterior i se naşte un copil, donaţia se revocă în condiţiile art.836 C.civ. (ca şi cum donatorul ar fi avut un copil decedat - deci inexistent - la data donaţiei).

- Dacă adopţia a fost cu efecte restrânse (încuviinţată înainte de intrarea în vigoare a OUG nr.25/1997), legăturile de rudenie dintre părintele firesc şi copilul adoptat se păstrează (art.75 C.fam.). În consecinţă, pentru părintele firesc copilul adoptat este “existent”; donaţia făcută de el nu se revocă pentru naşterea unui alt copil.

50. Efecte. Revocarea pentru survenienţă de copil produce efecte retroactive de la data încheierii

1 E. Safta-Romano, op.cit., p.184.2 Publicată în M.Of. nr.557/23.06.2004.3 Pentru analiza efectelor adopţiei potrivit reglementării OUG nr.25/1997, vz. I. Filipescu, Adopţia şi

protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.50 şi urm. Pentru neretroactivitatea reglementării OUG nr.25/1997 în privinţa adopţiilor cu efecte restrânse încuviinţate în trecut, vz. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.46.3 lit. b.

4 TJ Vâlcea, dec.civ. nr.1384/1981, în RRD nr.11, 1982, p.62. Această soluţie, adoptată în practică, este menţionată în literatura de specialitate printre deosebirile existente între rudenia firească şi rudenia civilă creată prin adopţie. Vz. I. Filipescu, op.cit., p.411; D. Chirică, op.cit., p.168.

5 Subliniem însă, că soluţia neasimilării copilului adoptat cu copiii din filiaţia firească poate fi admisă numai în această materie specială şi nu poate fi extinsă la alte domenii (cum ar fi, de exemplu, materia moştenirii ori prezumţiile de deghizare sau de interpunere de persoane prevăzute de lege chiar în materia donaţiilor, art.812, 845 şi 941 C.civ. etc., vz. supra nr.21.3). Diferenţierea între cele două categorii de copii îşi poate găsi justificarea - mai ales în lumina principiului irevocabilităţii - numai în materia revocării pentru survenienţă de copii.

6 Vz. şi CA Buc., s.I, dec. nr.101/1919, în C.civ. adnotat, p.252, nr.6.7 Vz. şi Mazeaud, op.cit., p.1180, nr.1517.8 Ph. Malaurie, op.cit., p.229-230.

507

contractului de donaţie1. Deoarece donaţia se desfiinţează retroactiv, revocarea produce efecte nu numai împotriva donatarului şi succesorilor săi (universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) care au dobândit mortis causa, dar şi în privinţa terţilor dobânditori prin acte între vii ai bunurilor dăruite; resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis2. Însă, potrivit regulilor generale, în cazul mobilelor terţul dobânditor de bună-credinţă va putea opune excepţia prevăzută de art. 1909-1910 C. civ., iar în cazul imobilelor uzucapiunea de 10-20 ani. Posesorul care nu îndeplineşte condiţiile necesare poate invoca numai uzucapiunea de 30 de ani3.

Dacă donaţia revocată pentru survenienţă de copil era cu sarcini, revocarea nu se produce decât în limita folosului pur gratuit procurat donatarului.

Fructele bunului sunt supuse restituirii numai din ziua când s-a notificat donatarului naşterea copilului (art.838 C.civ.).

1 După cum s-a observat, retroactivitatea este atât de completă, încât bunul donat statului reintră în patrimoniul donatorului, chiar dacă a fost incorporat în domeniul public (de exemplu, tabloul donat a devenit obiect de muzeu public). Vz. Mazeaud, op.cit., p.1181, nr.1518 şi p.1191-1193.

2 Cu privire la redobândirea de către donator a dreptului de proprietate asupra terenului trecut în proprietatea statului ca urmare a donării construcţiei sub incidenţa art.30 din Legea nr.58/1974 (astăzi abrogată), vz. Fr. Deak, op. cit., vol. I, 2006, Cap.I, nr.41 (în notă de subsol).

3 Întrucât revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil operează de drept, drepturile reale dobândite (redobândite) prin efectul legii de către donator sunt opozabile faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară (art.26 din Legea nr.7/1996). În sensul că în această ipoteză ar fi aplicabile dispoziţiile art.34 pct.3 din Legea nr.7/1996 („Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea”) deoarece cauza revocării donaţiei nu este legea, ci survenienţa unui copil, vz. M. Nicolae, op.cit., vol. II, p.296-298 nota de subsol nr.2.

508

509

510