Factori de risc familial ai comportamentului deviant la copil

Familia reprezintă prima şi cea mai importantă instituţie socială cu rol deosebit în educarea copilului. Rolul ei ca factor socializator a fost pe larg analizat în literatura de specialitate, dar aici vom prezenta câteva concluzii recente, oferite de cercetările sociologice şi pedagogice româneşti în legătură cu factorii de risc familial care determină apariţia şi structurarea devierilor comportamentale la copii. Acţiunea acestor factori impune astăzi, mai mult ca oricând, creşterea responsabilităţii familiei în activitatea educativă în vederea integrării eficiente a copilului în viaţa socială şi cooperarea familiei cu şcoala şi cu celelalte instituţii sociale educative pentru reuşita acestei activităţi.

Familia oferă copilului sentimentul de siguranţă şi securitate socială necesar formării şi emancipării personalităţi acestuia. Dobândirea lui, se realizează în anumite condiţii: protecţia împotriva agresiunilor venite din afară, satisfacerea trebuinţelor elementare ale copilului, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare familială, sentimentul de a fi acceptat de ai săi ca membru al familiei, nevoia de a fi iubit sau de i se accepta caracteristicile individuale, de a avea posibilitatea de acţiune şi afirmare liberă a personalităţii în vederea dobândirii experienţei personale. Toate acestea sunt imposibil de realizat în afara unui mediu familial echilibrat şi cald, care să asigure funcţia de securizare afectivă şi de socializare individualizată a copilului. Experienţa pedagogică ne îndeamnă să afirmăm că nu întotdeauna familiile conştientizează rolul educativ pe care îl au în asigurarea sentimentului de securitate afectivă şi socială necesar dezvoltării normale a copiilor, în general, şi a adolescenţilor, în special. Acesta reprezintă unul dintre principalii factori de risc familial care favorizează apariţia devierilor comportamentale la elevi.

Statutul familiei în sistemul social actual, comportă semnale îngrijorătoare de degradare calitativă, de diminuare a rolului educativ ca urmare a instabilităţii crescânde a cuplului, a scăderii interesului şi controlului părinţilor faţă de preocupările copiilor, şi a grijilor materiale cotidiene pe care numeroase familii le au, fie din nevoia de supravieţuire, fie din goana după un câştig cât mai mare. Din punct de vedere sociologic, „familia contemporană cunoaşte un proces de eroziune structurală, de demisie de la funcţiile sale, o degradare continua a autorităţii, implicit a calităţii mediului educativ specific (în primul rând, prin slăbirea controlului asupra copiilor şi prin îngustarea registrului de influenţare a acestora)” 1. Ceea ce particularizează situaţia din România este faptul că unii dintre actualii părinţi crescuţi în anii totalitarismului, sau deprins cu duplicitatea morală specifică acelei epoci şi au o comportare diferită în familie faţă de societate. Factorii de risc familial care contribuie la apariţia devierilor comportamentale au fost grupaţi de D. Banciu, S. M. Rădulescu şi M. Voicu în trei categorii:

1. factori care privesc ansamblul şi principalele tendinţe de evoluţie a condiţiilor economice şi sociale;

2. factori care ţin de structura familiei;3. factori care privesc deficitul educativ al familiei(disfuncţii,greşeli ale

părinţilor).2

1 . Albu, Emilia, Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi, Prevenire şi terapie, Ed. Aramis, 2002. p. 47.

2 Rădulescu, S. M., Voicu, M., Introducere în sociologia devianţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

1

Situaţia economico-socială precară a tot mai multor familii din România, care trăiesc la limita sărăciei, poate predispune copiii la un comportament deviant. Este vorba de familii cu venituri mici, cu părinţi în şomaj, cu spaţiu locativ restrâns sau inadecvat, de familii neadaptate/dezrădăcinate ca urmare a trecerii din mediul urban în cel rural sau invers, a strămutării în altă localitate sau familii temporar incomplete în care unul dintre părinţi sau ambii părinţi se află la muncă în alte ţări şi ai căror copii se află in grija bunicilor sau a altor rude.

Numărul familiilor aflate în situaţii defavorizate este destul de mare. Condiţiile precare de trai, marcate de nesiguranţa zilei de mâine, creează tensiuni şi certuri între părinţi, ceea ce lezează grav climatul afectiv familial. Copiii proveniţi din familii dezorganizate sau confruntate cu probleme economice dificile sunt tentaţi să evadeze din căminul familial şi să-şi caute securitatea afectivă în grupul stradal, între prieteni de ocazie, în medii microsociale dubioase, iniţiindu-se şi angajându-se în aventuri ce pot lesne degenera în acte antisociale(distrugeri de bunuri, furturi, bătăi, agresiune şi tâlhărie).

Carenţele de structură familială cel mai frecvent întâlnite în perioada actuală sunt disocierile grupului familial (prin decesul unui părinte, divorţ, sau abandon familial), abandonarea copiilor de către părinţi(în multe cazuri chiar de la naştere), adopţiile şi refacerea ulterioară a căminului şi alte situaţi care lezează structura familiei. Aceste cazuri comportă grave riscuri în educaţia copiilor, fără însă ca tinerii crescuţi în asemenea familii să ajungă inevitabil la comportamente deviante. W. J. Goode (menţionat de autorii de mai sus) vorbind despre familiile dezorganizate, includea în rândul acestora pe lângă familiile dezmembrate şi familiile „în criză”(din care lipseşte temporar un părinte – închisoare sau internare de lungă durată) şi unele familii formal complete, cu ambii părinţi prezenţi sub acelaşi acoperiş, care însă sunt fie incomplet unite(sau nelegitime), fie de tip „cămin gol”(în care părinţii nu comunică deloc unul cu celălalt), fie cu eşec marital datorat unor situaţii excepţionale(retardare mintală a copilului, psihoze, boli incurabile ale unui membru al familiei). La acestea se adaugă, cu un plus de riscuri educative, familiile cu disoluţii totale(cu ambii părinţi bolnavi cronici, alcoolici, moral decăzuţi sau agresivi), în care deteriorarea relaţiilor intrafamiliale şi destabilizarea funcţiilor familiei sunt procese ireversibile.

„Familiile din aceste categorii nu-şi pot întemeia educaţia copiilor pe forţa şi pe complementaritatea aportului educativ al fiecăruia dintre părinţi”3.

În familiile slab închegate sau reconstituie (cu părinţi aflaţi în concubinaj, vitregi, adoptivi) pot apărea divergenţe între cei doi părinţi, soldate cu certuri şi tratamente discriminatorii, preferenţiale. Acestea pot să apară şi în familii normal închegate, între părinţi şi bunici. În asemenea condiţii copilul învaţă să profite, să speculeze în favoarea sa ezitările şi neînţelegerile, cu repercusiuni în conduita sa, care îl predispun la duplicitate morală şi caracterială, putând să-i deschidă drumul spre devianţă.

Numărul copiilor în familie este şi el o variabilă care are implicaţii educative cu semnificaţii de risc comportamental. Adeseori cei mai mari dintre copii resimt „complexul de detronare” în favoarea celui mai mic dintre fraţi „răsfăţatul părinţilor”. În familiile cu un singur copil, răsfăţul devine o cauză care duce la transformarea unui copil normal într-un „copil-problemă” datorită capriciilor şi gesturilor tiranice cu care s-a deprins în mediul familial.

A treia categorie de factori de risc familial ţine de greşelile educative ale părinţilor, care afectează o serie de familii formal organizate (închegate). Este extrem de actuală ideea potrivit căreia familia merge către dezangajarea în educaţie a

3 Albu, Emilia, op. cit, p. 48.

2

părinţilor, către cedarea atribuţiilor educative şcolii, altor colective – sportive, culturale, civice etc. – din care copilul face parte.

Carenţele educative din familiile organizate normal sunt clasificate în literatura psihopedagogică de M. Petcu(1999) astfel:

divergenţa metodelor educative aplicate de părinţi, mai ales în ceea ce priveşte recompensarea şi sancţionarea copiilor. În asemenea familii copilul este permanent derutat, descumpănit şi tentat să-şi caute modele de comportament în afara cadrului familial;

atitudinea hiperprotectoare, excesiv de afectuasă a părinţilor este nerecomandată educativ deoarece poate duce la iritarea copilului şi frânează procesele de maturizare psihologică;

atitudinea familială indiferentă duce la dezvoltarea unei agresivităţi latente. În acelaşi timp, copilul neglijat de părinţi, devenit emotiv, instabil, iritabil, ajunge să fie respins şi de colegii de clasă, din anturajul lui;

demisia părinţilor de la activitatea educativă este cel mai frecvent întâlnit factor de risc deoarece „părinţii demisionari” mereu ocupaţi sau plecaţi de acasă, nu pot fi „deranjaţi” cu această activitate. Fenomenul are o notă de gravitate în plus dacă mama este demisionară.

atitudinea hiperautoritară a părinţilor, dorinţa lor de a impune o disciplină severă are consecinţe negative asupra comportamentului copilului. Aceşti părinţi rigizi, tiranici, inabordabili, şi non-permisivi în ceea ce priveşte principiile lor educative, care persistă în atitudini autocritice în relaţia cu copilul sunt tributari unei imagini devalorizante asupra propriilor copii, văzând în ei fiinţe nedezvoltate care trebuie să asculte orbeşte părinţii, să se lase manipulaţi ca „simple marionete”. Un crescut grad de risc îl reprezintă tatăl dominator sau tatăl tiran, care pretinde pentru toţi membrii familiei ascultare şi supunere. R. Vicent (1972) arăta că de cele mai multe ori tatăl despotic este, de fapt, o fire slabă, timidă, care se compensează din când în când prin izbucniri de autoritate excesivă. El induce copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate, timiditate, dar creează şi acumulări de tensiuni care se pot manifesta mai târziu la modul rebel, descărcarea făcându-se, desigur, pe seama altor persoane din anturaj.4

În multe familii cu deficit educativ climatul este tulburat de conflicte frecvente între părinţi sau între părinţi şi copii, cu registrul cuprins de la forme simple, ocazionale (cearta, contrazicerile ascuţite, refuzul unor obligaţii familiale) până la forme nai grave (agresarea fizică, alungarea de la domiciliu etc.). aceste conflicte erodează legăturile conjugale, fac adesea ca atmosfera familială să devină încordată, greu de suportat pentru copil, iar riscul înstrăinării acestuia de părinţi favorabil devianţei creşte.

Unii dintre părinţi nu îşi dau seama de importanţa legăturii afective constante şi puternice care trebuie să o aibă faţă de copil, de necesitatea încurajării proiectelor şi experienţelor senzoriale şi de cunoaştere ale acestuia. Ei cad în greşeală de a înlocui comunicarea raţională şi răbdătoare cu interdicţiile categorice şi cu admonestările dure care cumulează în timp impulsuri de deviere comportamentală (nelinişte, teamă, frică, agresivitate). Acestora le lipsesc , în bună parte, calităţile minimale pretinse de rolul de părinte. Ei sunt, fie oameni cu un grad înalt de agresivitate provenită din sechele psihotraumatice din copilărie, fie oameni rigizi, reci afectiv, incapabili de empatie, pasivi şi dependenţi, imaturi şi capricioşi.

4 Petcu, M., Delicvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia Cluj Napoca, 1999.

3

Cu privire la relaţia părinte-copil, se constată că numai în unele familii există un echilibru al rolurilor educative al celor doi părinţi şi aceştia îşi împart atât bucuriile şi satisfacţiile în educarea copiilor, cât şi eşecurile educative. Disfuncţiile in relaţia părinte-copil cauzează evoluţii nefavorabile în plan afectiv, frustrări ale acestuia, datorate răcelii afective a climatului familial, iar în conştiinţa copilului apar îndoieli, reticenţe şi reacţii neadaptative determinate de tensiunile şi conflictele frecvente. E. Albu apreciază că aceste disfuncţii educative, ca factori de risc comportamental familial, „se datorează şi pierderii rădăcinilor religioase ale familiei, deprecierii funcţiilor moral-normative ale credinţei şi ale valorilor moral religioase”.5

Pe fondul slăbirii controlului familial, Papa Ioan Paul al II lea atrăgea atenţia în 1999, că astăzi sunt tot mai mulţi tineri rătăciţi în fapte rele, în lumea drogurilor, sau care au aderat la secte religioase violent-agresive, cum ar fi satanismul, expresie a nevoii de credinţă pervertită a acestor tineri.

Din păcate, nici astăzi, cele trei instituţii sociale importante cu rol în educaţia morală a tineretului şcolar – familia, şcoala şi biserica - nu şi-au găsit cele mai potrivite modalităţi de conlucrare în educarea copiilor în spiritul asimilării valorilor creştine. Într-o perioadă de disoluţie a reperelor morale educaţia moral-religioasă poate aduce un suflu nou în ceea ce priveşte aspectele relaţionale comportamentale la nivel individual şi social, constituind un mijloc important în acţiunea de prevenire şi de terapie a devierilor comportamentale la elevi. În realizarea ei, cei trei agenţi educativi – şcoala – familia - biserica - trebuie să coopereze, astăzi, mai mult ca oricând.

Încheiem această succintă analiză a rolului mediului familial în prevenirea şi combaterea devierilor comportamentale la copii, cu două sublinieri:

Clasificările operate şi tipologiile schiţate în literatura de specialitate au un caracter orientativ, adevărul fiind acela că nu există două familii care să fie purtătoare ale aceleiaşi experienţe de viaţă, în educarea copiilor, sau care să posede o configuraţie psihologică identică, cu aceleaşi tradiţii şi stil de educaţie a copiilor, călăuzite de principii, aspiraţii şi idealuri „trase la indigo”. De altfel, educaţia diferită primită de părinţi de-a lungul vieţii îi îndreaptă pe copii în asimilarea unor modele comportamentale diferite. Educaţia oricărui om este de fapt o sinteză unică, irepetabilă, strict individuală, în care se regăsesc îmbinate elemente de educaţie formală, instituţională şi de educaţie informală, familială, sau influenţe de microgrup, reflecţii şi convingeri personale care sunt în permanentă schimbare, în raport cu solicitările mediului social global. Din acest motiv nu există soluţii unice şi universal valabile în prevenirea şi combaterea devierilor comportamentale la copii.

Familia nu poate realiza singură şi în totalitate socializarea pozitivă a copiilor şi adolescenţilor, fără o conlucrare activă şi consecventă cu şcoala, biserica şi celălalte instituţii ale sistemului de educaţie, în organizarea acţiunilor de prevenire şi combatere a comportamentului deviant. Îi lipsesc (tocmai datorită dispersiei extreme a parametrilor de tradiţie, aspiraţii, competenţă afectivă, condiţii materiale şi cultură educativă) acele principii educative şi metode psihologice necesare unei acţiuni educative coerente. De aceea, este necesară cooperarea liber consimţită, interactivă cu ceilalţi factori educativi şi înainte de toate cu şcoala .

Bibliografie:

5 Albu, Emilia, op. cit., p. 50.

4

1. Albu, Emilia, Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi, Prevenire şi terapie, Ed. Aramis, 2002.

2. Banciu, Dan, Sociologie juridică şi a delicvenţei, Ed. Universităţii din Piteşti, 2006.p. 99-126

3. Rădulescu, S. M., Voicu, M., Introducere în sociologia devianţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

4. Petcu, M., Delicvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia Cluj Napoca, 1999.5. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale Vol. II, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.6. Străchinaru, I., Devierile de conduită la copii, E. D. P., Bucureşti, 1969.

5