Formarea conştiinţei istorice

Motto:

"Artele... pătrund... în masa claselor şi produc astfel o conştiinţă unitară publică, care pe nesimţite se preface într-o solidaritate etică".

Mihai Eminescu

Cuprins

I. Introducere

II. Preliminarii teoretice

III. Cronicarii moldoveni. Rolul istoriei în concepţia cronicarilor1. Grigore Ureche „Letopiseţul Ţării Moldovei”

- Lupta din Codrii Cosminului - Portretul lui Ştefan cel Mare

2. Miron Costin „Letopiseţul Ţării Moldovei” -Invazia lăcustelor

3. Ion Neculce „O samă de cuvinte”

IV. Temele fundamentale din cronici1. Originea romană si latinitatea limbii române2. Instituţia domniei. Personalităţi. Elemente de artă literară3. Şcoala ardeleană

V. Concluzii

VI. Bibliografie

I. Introducere

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Cronica este o scriere în care se expun cronologic evenimentele din viaţa unui popor. Letopiseţul reprezintă o scriere veche cu caracter istoric în care evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică.

Umanismul este o mişcare culturală aparută în sec. XIV-XVI care punea în centrul preocupărilor sale omul considerându-se necesară educaţia trupului şi a minţii sale.

Umanismul care caracterizează epoca Renaşterii a apărut dintr-o necesitate firească, pentru a înlătura efectele negative ale inchiziţiei, sau ale dogmatismului religios în general. Umanismul pune omul în centru preocupărilor sale considerând că viaţa acestuia e cea mai importantă din Univers.

Umanismul aşează omul în centru preocupărilor sale recunoscându-i dreptul fundamental la viaţă. Ca urmare iau un mare avânt descoperirile ştiinţifice şi geografice. Modelul omului umanist era spiritul enciclopedic (omul cu profunde cunoşţinţe în domenii diferite). În paralel se dezvolta şi cultura prin înfiinţarea de şcoli, tiparniţe şi cărţi. Umanismul românesc se dezvolta mai mult din perspectivă culturală.

Cei mai de seamă umanişti aparţin Moldovei feudale. Mişcarea umanistă română pune accentul pe afirmarea identităţii naţionale. Urmând şcoli înalte în Polonia şi Constantinopol, boierii Moldovei au intrat în contact cu ideile umanismului european pe care le-au aplicat apoi în ţară. Cea mai de seamă manifestare a umanismului românesc o reprezintă preocuparea pentru afirmarea identităţii naţionale în lucrările de istoriografie.

Cei mai de seamă istorici umanişti sunt: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir (prima personalitate enciclopedică din cultura româna). Opera importantă a acestora o reprezintă cronicile istorice (letopiseţe). Acestea prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat până în vremurile lui Ion Neculce.

Deşi cei trei cronicari aparţin unor epoci diferite, operele lor au câteva caracteristici comune. Ele se aseamănă printr-o concepţie comuna a autorilor privind istoria. Aceasta concepţie reprezintă esenţa umanismului românesc.

Principiile umaniştilor

- cronicarul e responsabil de adevărul celor scrise

- cronicile trebuie sa fie obiective, nepărtinitoare pentru un domn sau fata de un boier

- au valoare educativa

- trebuie sa respecte cronologia evenimentelor, de aceea fiecare cronica continua prezentarea domnitorilor din momentul în care s-a sfârşit cronica precedenta

- cronicarii trebuie sa folosească ca surse de inspiraţie izvoarele istorice documentate

- pentru perioadele în care nu exista date ştiinţifice pot fi folosite ca sursa de inspiraţie si creaţiile populare

- cronicile trebuie sa noteze colateral si alte evenimente petrecute în acea perioada (secete, invazii de lăcuste, ploi, cutremure)

În prefată cronicii sale, Miron Costin regreta ca Ureche nu a început cu primul descălecat. Pentru a suplini lacunele cronicii anterioare, el scrie o alta carte de neamul moldovenesc. Lucrarea afirma pentru prima data cu argumente originea latina a limbii si româna a poporului.

În cronici exista si ale idei umaniste: afirmarea originii poporului, necesitatea cultivării unei limbi literare unice în toate provinciile.

Începând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar. Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente.

II.Preliminarii teoretice

Definiri conceptuale

III. Cronicarii moldoveni. Rolul istoriei în concepţia cronicarilor

1. Grigore Ureche „Letopiseţul Ţării Moldovei”

Grigore Ureche (n. cca. 1590, d. 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română "Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în secolele XV-XVI. În primul rând "Letopiseţul Ţării Moldovei" este scris nu în limba slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rând, spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.

Grigore Ureche este un narator fără podoabe retorice, sobru, excelând mai ales în observaţia morală, în schiţarea din câteva linii a unui portret (de exemplu portretul voevodului Ştefan cel Mare) sau în prezentarea unor tablouri simple, asemănătoare gravurilor sau stampelor, ori în reproducerea cuvintelor memorabile care definesc un erou, de exemplu a faimoaselor cuvinte rostite de voevodul Alexendru Lăpuşneanu când vine să ia tronul împotriva voinţei boierilor: ,, De nu mă vor, eu îi voi pre ei şi de nu mă iubesc, eu îi iubesc pre dînşii”, sau cuvintele aceluiaşi pe patul de moarte, când adversarii voiau să-l călugărească cu forţa: ,, Zic să fie zis că de să va scula, va popi şi el pe unii”.

Cronica lui Grigore Ureche deschide pentru literatura noastră veche, alcătuită din texte religioase, din legende apocifre, din romane populare şi cronografe, o eră nouă, dar acest început al unui nou gen literar, singurul în care s-a afirmat originalitatea neamului nostru în veacurile trecute, constitue încă azi o problemă complicată.

Cronica cuprinde perioade de la întemeierea Statului Moldovenesc în 1359 pînă la domnia lui Aron vodă (1594), cînd se întrerupe brusc, probabil din cauza morţii cărturarului. Notaţiile lui Grigore Ureche din Letopiseţul Tării Moldovei sunt atât de agere în formularea lor laconică, încât scriitorii de mai târziu

care s-au inspirat din opera lui n-au avut de schimbat nimic şi n-au avut nevoie decât de puţine adaosuri. Aşa Constantin Negruzzi în nuvela lui, ,,Alexandru Lăpuşneanul”, aşa Vasile Alecsandri în drama ,,Despot-vodă”, aşa Delavrancea în trilogia ,,Apus de soare”, ,,Viforul”, ,,Luceafărul”, aşa Mihail Sadoveanu în ,,Viaţa lui Ştefan cel Mare”, ,,Şoimii” şi ,,Nicoară Potcoavă”. Cronicarul Gigore Ureche a fost comparat pentru sobrietatea stilului cu istoricul latin Tacit.

În cronica sa se observă destul de clar două firi, două mentalităţi, două personalităţi: o primă personalitate se caracterizează printr-o caldă dragoste de ţară, printr-un deosebit simţ de demnitate şi printr-un discernământ critic, iar a doua personalitate se caracterizează printr-o râvnă de a se face cunoscută cu orice preţ, printr-o tendinţă constantă de ,,a tinde poveştile mai larg”, cu riscul de a cădea în prolixitate şi incoerenţă chiar şi printr-o totală lipsă de simţ critic.

Locul central în cronică îl ocupă fără dubii epoca glorioasă a lui Ştefan cel Mare, lupta eroică a poporului împotriva cotropitorilor străini şi mai ales împotriva celor otomani.

Lupta din Codrii Cosminului

Un spaţiu amplu acorda Grigore Ureche relatării bătăliei de la Codrul Cosminului din anul 1497, in care Stefan a repurtat o victorie răsunătoare. Craiul Albert venise pe tronul Poloniei după moartea tatălui sau, regele Cazimir, care avea tratate încheiate cu Stefan „împotriva păgânilor”.Albert nu-si da seama de pericolul militar si religios al expansiunii turceşti si nu respecta înţelegerea făcuta de tatăl sau cu Stefan,aşa ca porneşte cu „vitejiia asupra Moldovei, socotind ca pre lesne o va supune”. Viclean,el nu declara făţiş război voievodului,ci,sub pretextul ca vrea sa elibereze Cetatea Alba si Chilia de sub ocupaţia otomana, el pătrunde in Moldova in august 1497 cu 80.000 de osteni. Atunci când mesagerii săi,logofătul Tăutu si vistiernicul Isac au fost arestaţi si duşi la închisoarea din Liov,domnitorul mobilizează in graba oastea si-l întâmpina pe craiul leşesc in apropiere de Roman, la 27 august 1497. Deşi avea o armata mult mai numeroasa, Albert nu poate ocupa cetatea Sucevei, întrucât apărătorii moldoveni „ce risipiia leşii zioa cu puşcile ,noaptea astupa găurile si întăriia”. Fiindu-i teama ca va fi abandonat de armata si aflând ca Stefan primise ajutor de la Radu-vodă al Munteniei si de la Birtoc al Ardealului, accepta împăcarea cu Stefan, chiar pe câmpul de lupta. De remarcat , faptul ca in aceasta lupta s-au unit pentru acelaşi tel Moldova, Tara Româneasca si Ardealul, constituind unul din momentele istorice esenţiale ale Evului Mediu. Dar regele polon nu respecta nici de aceasta data înţelegerea si pleacă pe alt traseu, „pre unde era tara întreaga” , drum pe care trebuia sa traverseze Codrul Cosminului. Intuind intenţia lui Albert, aceea de a jefui o alta zona bogata a Moldovei si de a se ridica astfel in ochii ostaşilor săi , Stefan a poruncit „ sa săcuiască pădurea”, adică sa taie pe trei sferturi trunchiurile copacilor , iar când va trece oastea polona prin pădure sa-i doboare peste ea. Auzind ca „vine si alta oaste leşeasca intr-ajutoriu craiului” , Stefan cheamă pe vornicul Boldur in ajutor si bătălia s-a dat la Lentesti , in ziua de 29 octombrie, când „cu ajutorul lui Dumnezeu si cu norocul lui Stefan vodă si mare moarte si taiere s-au făcut atunci in oastea leşeasca”.Restul armatei polone a trecut Prutul spre Cernăuţi, dar a fost din nou lovita de oastea lui Stefan ,care „i-au risipit si i-au taiatu, de-abia au scăpat însuşi craiul cu putina oaste a sa.”

In aceste capitole, Ureche evidenţiază câteva dintre valorile morale esenţiale ale epocii :dreptatea divina si pământeana, respectarea jurămintelor, mai ales a celor militare, apărarea valorilor creştine si pedepsirea trufiei umane, accentuând in acelaşi timp onestitatea,fermitatea si patriotismul lui Stefan cel Mare.

Portretul lui Ştefan cel mare

Ultimul capitol consacrat domniei lui Ştefan cel Mare, conţine date despre moartea gloriosului voievod şi, de asemenea cea mai cunoscută pagină din letopiseţul lui Grigore Ureche, portretul lui Ştefan cel Mare. Acest portret este concentrat într-un simplu paragraf, de o concizie clasică, cu capacitatea de a însuma însuşirile fizice şi morale fundamentale ale eroului.

“Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşul, şi lucrul sau îl ştiia al acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vărăia, că văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia altii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi feciorul său, Bogdan Vodă, urma îl luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun roadă bună iese.” (Grigore Ureche)

Portretul este construit pe alternanţa dintre însuşirea fizică ori morală, şi ilustrarea ei prin gesturi, fapte şi atitudini. După datele privitoare la statura voievodului, „om nu mare de statu”, urmează referiri la temperamentul coleric al voievodului, pus în relaţie cu poziţia politică a cronicarului însuşi, duşman, cum se ştie, al autocraţiei voievodale moldovene: „Mânios şi grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorea fără judeţu”. Cronicarul revine, cu obiectivitate, şi deduce din latura temperamentală a eroului său, noi însuşiri pozitive: unitate caracterială („om întreg la fire”), dinamism („neleneşu, şi lucrul său îl ştia acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai”), geniu militar, vitejia, curajul, tăria morală, forţa de a întoarce o înfrângere în izbândă („Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să ridica deasupra biruitorilor”). În fine, moartea lui Ştefan cel Mare e proiectată catastrofal, sfârşitul voievodului fiind prevestit de o „iarnă grea şi geroasă” şi de o vară cu inundaţii.

Aprecieri critice asupra operei

„Adevăratul dar al lui Grigore Ureche este ... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau niciun model. Omul e privit sub o însuşire capitală sau un viţiu sub care se aşează faptele lui memorabile, într-o cadenţă tipică.” (G. Călinescu)

„Evenimentele şi figurile de domnitori care succed au atras pe scriitorii de mai târziu şi meritul lui Ureche este de a fi oferit în cronică schiţele mai tuturor operelor literare ce se puteau imagina.”

(Al. Piru)

„În dezvoltarea limbii române literare, exprimarea lui Ureche se caracterizează prin încercările reuşite de părăsire, în mare măsură, a şablonului limbii bisericeşti şi de promovare a limbii populare, fapt care constituie un moment important al evoluţiei stilului artistic al limbii noastre literare.”

(Al. Rosetti)

2. Miron Costin „Letopiseţul Ţării Moldovei”

În şirul marilor cronicari moldoveni, Miron Costin ocupă, prin cultura lui largă şi prin puterea personalităţii sale, un loc proeminent. Miron Costin nu se mărgineşte să relateze fapte bazat pe istorii străine, ci pune la contribuţie mai ales memoria vie a oamenilor, mărturia contemporanilor şi adesea calitatea sa de actor implicat în desfăşurarea evenimentelor. Cronica lui Miron Costin este în cea mai mare parte o scriere memorialistică în care participarea autorului se face simţită la tot pasul, psihologic, afectiv, liric: ,, O! Moldova – reflectează la un moment dat cronicarul patriot - , de ar fi domnii tăi, cari stăpânesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa de lesne. Ce domniile neştiutoare rândului tău şi lacome sînt pricina perirei tale. Că nu caută să agonesească ştie nume bun ceva la ţară, ce caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi totuşi să răsipeşte şi încă şi cu primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade pre copaci, cît de tîrdziu.” ,,Banul duce la destrămare imperiilor şi prăbuşirea cetăţilor“.

Cu aceeaşi mândrie şi pasiune cu care stătea dârz înaintea vizirului şi înaintea Domnilor săi pentru apărarea pământului şi drepturilor poporului său, marele logofăt a luat pana să spulbere ocara cu care fusese înfundat neamul său. Relieful pe care l-a dat unor chestiuni precum unitatea neamului sau continuitatea în Dacia, căldura convingerii şi dragostea de neam – am putea zica pasiunea – cu care el a pus şi a discutat problema, a încălzit într-atât sufletul cărturarilor din epoca sa, încât ideile aduse în circulaţie de el au avut un puternic răsuntet în opera lui Dimitrie Cantemir şi a Stolnicului Constantin Cantacuzino.

Nimeni până la el nu a fost, şi din punct de vedere al culturii, şi ca experienţă sufletească, mai bine pregătit să pătrundă problema unităţii neamului. Miron Costin concepuse planul unei vaste istorii care, pornind de la originea romană, să îmbrăţişeze istoria neamului până în vremurile sale. Planul nu l-a putut însă îndeplini din pricina vremurilor tulburi. Abie se aşeza la masa de scris, şi ştafeta de la curtea domnească îl silea să lege paloşul la brâu şi să încalece pentru drumuri îndepărtate. Tocmai când se crede în amurgul vieţii, s-a prăbuşit asupra familiei sale, ca un fulger, înfiorătoarea tragedie care i-a pus capăt vieţii şi l-a învăluit în acelaş mormânt cu soţia sa.

Orizontul larg de cultură pe care – spre deosebire de contemporanii săi moldoveni - şi-l agonisise în anii tinereţii, se vede pretutindeni în opera lui: din bogăţia de informaţii privitoare la ţările învecinate, din claritatea cu care pune şi discută problema originii romane, din reminiscenţele literaturii clasice. Prin frumuseţea lirismului descriptiv, prin farmecul legendelor populare şi cu eleganţa cu care mânuieşte versul eroic, Miron Costin a izbutit să cucerească un loc de cinste în literatura autohtonă a timpului său.

Invazia lăcustelor

Miron Costin, în cronica sa, ,,Letopiseţul ţării Moldovei”, pomeneşte de câteva ori de anumite cataclisme naturale, evenimente neobişnuite, chiar supranaturale. Perspectiva narativă se schimbă, el trecând în ipostaza de narator-martor, relatând fenomenul cu o groază şi nesiguranţă specifica unui individ care se afla faţă în faţa cu forţa mistică a naturii. O astfel de catastrofă ecologică este invazia lăcustelor, surprinzătoare prin caracterul neobişnuit al împrejurării. Norul de lăcuste este o urgie îngrozitoare, întregul tablou descris fiind dominat de spectrul morţii şi de neputinţa oamenilor de a i se împotrivi. Momentul invaziei lăcustelor este bine precizat, prin raportare la repere istorice: ,,cu unu anu înainte de ce s-au rădicat Hmil, hatmanul căzăcescu, asupre leşilor, aproape de secere”. ,, Numai ce vădzum despre amiazăzi unu nuor, cum să rădică doeparte de ceriu, un nuor sau o negură. […] ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol.” Unele zburau mai sus, ,,ca de trei sau patru suliţe”, altele altele mai jos, ,, de un stat de om si mai gios zbura de la pământu”, dezlănţuind urlete fără seamăn. Stolul este de dimensiuni uriaşe: ,,să rădică în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă, şi aşa mergea pe deasupra pământului, ca de doi coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Invazia se realizeaza in stoluri: ,, un stol ţinea un ceas bun şi, dacă trecea acela stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul, şi aşea, stol după stol, cît ţinea de la aprîndzu pănă în desară.” Lăcustele lasă în urma lor prăpăd, ,, Nica frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămanătură, nu rămînea”.

Urgia a durat câteva zile şi s-a dezlănţuit peste tot, ,, den părţile de gios în sus”. Invazia lăcustelor este privită ca o mânie a lui Dumnezeu, şi peisajul apocaliptic este într-adevăr foarte asemănător cu trâmbiţa a cincea din Apocalipsa dupa Ioan, în care lăcustele, o forţă ne neoprit, ajung să cureţe pământul: ,, Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum putere au scorpiile pământului. Si li s-a poruncit să nu vătăme iarba pământului si nici o verdeaţă şi nici un copac, ci numai pe oamenii care nu au pe frunţile lor pecetea lui Dumnezeu.

Aprecieri critice asupra operei

„El are lunga respiraţie epică, simţul sublim al destinului uman, meşteşugul patetic de a se opri din când în când să răsufle greutatea faptelor şi să le contemple de sus. [...] Descripţia e atentă, constructivă. Cronicarul are viziunea apocaliptică.” (G. Călinescu)

„Scrierile sale nu sunt o expunere seaca a faptelor, ci o expunere în care se folosesc procedee stilistice: portrete psihologice ale personajelor, descrieri de natură, comparaţii retorice, anecdote, dialogul...” (P. P. Panaitescu).

ION NECULCE

(1672-1745)

Înzestrat cu o simţire aleasă, dar mai ales cu harul cuvântului, devenit artă, Ion Neculce este ,,întâiul mare povestitor român ”.(G. Călinescu)

În 1686, cronicarul Ion Neculce se refugiază în Muntenia, la familia stolnicului Constantin Cantacuzino. Se întoarce în Moldova în timpul domniei lui Constantin Cantemir, intră în viaţa publică şi va fi, rând pe rând, mare spătar şi hatman. E nevoit să plece în exil în Rusia, după bătălia de la Stănileşti (1711), întorcându-se în ţară abia în 1720. Începând din anul 1733, începe să-şi scrie cronica, ,,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabja Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” (1662-1743), precedată de cele 42 de legende , intitulate ,,O samă de cuvinte ”. Scrierile lui se întemeiază pe fapte trăite, de aceea au un caracter memorialistic, cronicarul fiind martorul celor povestite cel puţin o jumătate de secol: ,, O samă de cuvinte ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni , şi în letopiseţu nu sînt scrise , ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domnii Dabijii-vodă.Deci cine va ceti şi le va crede , bine va fi , iară cine nu le va crede iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face. ”

Dintre cele 42 de legende (cuvinte= povestiri, anecdote), 9, adică aproape un sfert, îl au ca protagonist pe Ştefan cel Mare, ceea ce spune mult despre gloria postumă a marelui voievod, despre capacitatea memoriei colective de a reţine faptele şi pe eroii care le-au desăvârşit , ca în geneza epopeilor homerice. Nu e mai puţin adevărat că nu numai memoria populară a operat aici, pentru că multe dintre aceste legende au fost istorisite în diferite cronici, inclusiv ,, Dumbrava Roşie” (VIII) şi ,, Aprodul Purice ” (V) , a căror consemnare Neculce o tăgăduieşte în ,,Predoslovie”, dar pe care le găsim , pe prima nu la Costin, cum pretinde Neculce că ar fi trebuit, pentru că nu în răstimpul care face obiectul cronicii lui Costin s-a petrecut întâmplarea, ci în acela acoperit de letopiseţul lui Ureche, iar a doua în cronica lui Ştefan cel Mare în limba germană.

Una din aceste povestiri este legenda a III-a care explică un ritual iniţiatic, acela al găsirii locului unei ctitorii, construcţia mănăstirii Putna, în anul 1466, un locaş de cult devenit extrem de drag lui Ştefan cel Mare. Naraţiunea începe direct, având un incipit scurt, într-un limbaj simplu, urmând procedurile

ritualice ale oricărei întemeieri: "Ştefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr-un vîrvu de munte." Mănăstirea urmează să se ridice "unde au agiunsu săgeata", pentru a face în acel loc altarul ("prestolul în oltariu").Ritualul nu constă însă într-o singură alegere, ci urmează alte trei, pentru că mai sunt puşi să tragă cu arcul "trii boiernaşi": "unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au căzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa". O dată cu al treilea arcaş se introduce motivul sacrificiului, al jertfei pentru durabilitatea creaţiei, căci Ştefan-Vodă, văzut în legendă ca un autocrat orgolios , nu suportă să fie întrecut într-o competiţie cu aspect militar de un adversar: "Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fie cădzut săgeata într-un deluşel ce sa cheama Sion, ce este lângă mănăstire."în locul respectiv se afla un stâlp de piatră, pentru că acolo - îndrăzneţul fusese pedepsit prin tăierea capului, în felul acesta, numai din câteva amănunte narative, se adună motivele principale ale unei întemeieri, cunoscute şi din "Monastirea Argesului": simbolistica locului benefic construcţiei, având o potenţialitate magică, jertfa ritualică, orgoliul feudal al beneficiarului ctitoriei.O biserică de lemn se aflase în apropierea deluşorului, dar aceasta dispăruse, fiind făcută dintr-un material perisabil. Mănăstirea construită este frumos zugrăvită, şi pe dinăuntru şi pe dinafară, poleită cu aur şi acoperită cu plumb, metal rezistent la trecerea vremii. Tot aici se găsesc "sfeşnicele cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne de argint". Belşugul materialelor stă dovadă pentru epoca de mărire a Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare. Însă legenda povesteşte şi degradarea puterii voievodului, cu trecerea timpului, surprins în acest moment de culminaţie sacră, degradare paralelă cu decăderea măreţiei Moldovei. Arcul lui Ştefan cel Mare cade în mâna cazacilor, iar paharul de iaspis dăruit de domn mănăstirii este scos de un călugar din locul său sacru şi spart într-un chef cu slugi boiereşti.

Alte povestie este legenda X care relatează cu umor cum logofătul Tăutu, trimis sol la turci, este primit şi servit de către vizir cu cafea, dar bietul român nu ştia ce fel de băutură este aceea, aşa că , ridicând ceaşca, a ciocnit spunând ,,<<Să trăiască împăratul şi viziriul!>> şi, închinând, au sorbit feleagul ca altă băutură.” . În legenda XXII povesteşte păţania lui Barnovski-vodă, care, aflându-se în drum spre Poartă, este chinuit de strănuturi.Boierii însoţitori îi strigă:,,Sănătos, doamne, şi pre voia mării tale!”, dar strănutul nu conteneşte până când alt boier îi zice : ,,Viermi, doamne”, adică îi prevestea moartea , de teama căreia strănutul i-a trecut imediat.

Aceste legende oferă imagini pilduitoare prin semnificaţia lor istorică şi patriotică, evocând momente şi figuri din istoria Moldovei. Este evident darul de povestitor al lui Neculce, preocuparea de a conferi legendelor culoare evocatoare , de a schiţa portrete , ca şi tendinţa de a dezvolta naraţiunea , înmulţind episoadele şi creând adevărate mici nuvele, precum în cazul legendei consacrate lui Nicolae Milescu Spătarul.

De remarcat că Neculce a realizat o selecţie în rândul numeroaselor povestiri fabuloase care circulau în epoca sa pe seama personalităţilor istorice , înregistrându-le doar pe cele ,,mai alese” , mai deosebite prin problematică şi conţinut , dar şi mai verosimile. El utilizează modul povestirii populare, stilul definindu-se prin oralitate: un număr mare de epitete, comparaţii, vorbirea în pilde, proverbe şi zicători.

Prin aceasta , Neculce se deosebeşte de stilul lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, limba lui Neculce este graiul moldovenesc al vremii sale.

Prin intermediul acestor legende, cronicarul transformă voit cadrul strict informativ al relatărilor în fapte artistice prin care încearcă să capteze interesul cititorilor. Ion Neculce s-a dovedit, de asemenea un psiholog desăvârşit, care umanizează personajele cu însuşiri legendare, prin prezentarea virtuţilor şi viciilor acestora în toată concreteţea lor.

În cocluzie, în scrierile lui Neculce predominantă e reflectarea vorbirii poporului.Pentru a reliefa actualitatea conţinutului şi istorisirea unor fapte la care a fost martor, Neculce utilizează procedeele expunerii orale.Cronicarul are calitatea evocării fireşti şi autenticitate a descrierii, portretele caracterizându-se prin voinţa de individualizare expresivă a personalităţii evocate.Astfel, Ion Neculce este cel dintâi povestitor artist al nostru, prin simplitatea şi naturaleţea sa.

,,Când citeşti cronica lui Neculce , un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. În Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de târgoveţ şi de înţelepciune ţărănească. ” G. Călinescu

III.Temele fundamentale din cronici

1. Originea romană si latinitatea limbii romane

Preocuparea cronicarilor de a stabili identitatea poporului român în context universal si latinitatea limbii române este o marcă a umanismului. Primul nostru umanist care afirmă ideea originii romane, comune a tuturor românilor , este Nicolaus Olahus, in lucrarea scrisă in 1536, „Hungaria” : „Românii se spune că sunt colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte comune cu limba romană. Moldovenii au aceeaşi limbă,religie şi obiceiuri ca şi muntenii…Limba lor ca şi a celorlalţi români a fost cândva romană, ca unii ce sunt coloni ai romanilor.[…] Chiar şi acum pe limba lor se numesc romani.” Scrisă in limba latină, lucrarea este prima care pune in circuitul umanismului european aceste idei privitoare la identitatea naţională a românilor.

Grigore Ureche prelungeşte cumva ideea lui Nicolae Olahus, ajungând la concluzia că romanii “toţi de la Ram se trag şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”, “câţi se afla lăcuitori la "Ţara Ungureasca şi la Ardeal şi la Maramoros , de la un loc sunt cu moldovenii şi tot de la Ram se trag",susţinând ideea de latinitate a limbii romane, aducând ca argument evoluţia etimologica a unor cuvinte.

La rândul său, Miron Costin va dezvolta o observaţie asemănătoare, cercetând problema originii romanilor mai în profunzime, căutând argumente şi ajungând la lucrarea cu caracter incipient ştiinţific în operă “De neamul moldovenilor”.Argumentele sale sunt în acelaşi timp ştiinţifice, lingvistice,

arheologice şi etnografice. El “porneşte” istoria românilor “de la descălecatul ţărilor cel dintâi de Traian Împăratul Ramului, cu câteva sute de ani peste mie trecute”, spre a demonstra romanitatea poporului nostru, latinitatea limbii, originea comună şi unitatea romanilor din cele trei teritorii de atunci, continuitatea lor pe aceste meleaguri şi spre a aprecia, în plus, importanta elementului autohton în procesul formării poporului român.

Sentimentul originii, continuităţii şi nobleţei noastre ca neam a fost declarat mai apoi de Dimitrie Cantemir în “Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”. Acesta continuă ideile cronicarilor: romanitatea si continuitatea pe teritoriul Daciei , dar depăşeşte viziunea lor prin faptul că se ocupa de românii din toate provinciile, inclusiv de macedoromâni , şi priveşte istoria noastră in contextul mai larg al istoriei universale: „Deciia vor mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozeala a naşteri de strânsură să fie scornit , ce din cetăţeni romani, din ostaşi veterani şi din mari familii să să fie ales”. Afirmaţia combate , cu dovezi ştiinţifice, o teorie falsa, lansata de copiştii cronicii lui Ureche, „oameni neînvăţaţi” , ca romanizarea Daciei s-ar fi făcut cu tâlhari din temniţele Romei.

2. Instituţia domniei. Personalităţi. Elemente de artă literară

Un alt element esenţial al conştiinţei istorice este instituţia domniei, personalităţile aflate in centrul evenimentelor istorice consemnate in cronici.

Fiind vorba despre manifestările conştiinţei istorice în literatura română, se poate ridica întrebarea dacă opera cronicarilor are şi valenţe artistico-literare.Adevărul este că, deşi valoroşi pentru istorie, cronicarii au reprezentat şi prima generaţie de scriitori, de autori de literatură. In mod deosebit, portretele au o veritabila valoare artistica.

Lui Ştefan cel Mare îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseţul cronicarilor moldoveni, într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul nu se sfieşte să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot). Celebru este finalul portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvenţial:

a) împrejurările morţii lui Ştefan (anul, luna, ziua);

b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) şi cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de însuşiri: impulsiv („mînios şi degrabă a vărsa sînge

nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospeţe omorîia fără giudeţ”), dar bun gospodar („şi lucrul său îl ştia à-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meşter”), ştiind să-şi transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că ştiindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);

c) sentimentele poporului la moartea lui Ştefan (jalea,intrarea în legendă à domnitorului);

d) participarea naturii la durerea generală;

e) o scurtă şi precisă informare istoriografică. Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc.

Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete. Arta portretului se ilustrează exemplar in portretul lui Stefan Cel Mare,elogios in întregul sau, alcătuit însa din lumini si umbre, in construcţia sa relevându-se o evidenta reticenta a afirmaţiilor encomiaste,o ezitare bine controlata in construcţia frazei,pentru a da autenticitate si obiectivitatea virtuţilor marelui domnitor.

„Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la hire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrîea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor…”.

(Grigore Ureche, portret din care reies mai accentuate trăsăturile positive ale personajului).

Personajul cel mai important al cronicii lui Ion Neculce este Dimitrie Cantemir, căruia îi conferă o tipologie de personalitate impunătoare a timpului său. Cantemir este un om doritor nu atât de avere, cât defaimă, atât cărturărească, de om învăţat, cât şi militare,de luptător pentru eliberarea românilor de sub dominaţia Imperiului Otoman, căruia îi prevede de altfel decăderea inevitabilă, în lucrarea sa “Historia incremetorum atquedecrementorum Aular Othomanicae”.Acţiunile lui Dimitrie Cantemir sunt preţuite la valoarea lor adevărată:”…şi văzând ca atunce trage toata creştinătatea bucuria şi nădejdea creştinilor, a decamoscalilor, au început şi el a să ajunge cu creştinii şi a-iinştiinţa la Poarta. Şi aşe cu meşteşug au scris la Poarta,ca să-I dea voie să facă a să agiunge cu moscalii şi ce-arvide şi ce-ar înţelege, de toate să facă ştire Porţii. Decivezierul, gândind că va fi drept Porţii datu-i-au şi acevoie”.

Dimitrie Cantemir, care în tinereţe se arătase „nerăbdător, mânios, zlobiv la beţie”, încât îi ieşise „numele de om rău”, căpătând domnia, „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise, au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace, că aşa se arăta de bun şi de blând, că tuturora le era uşile deschise, şi nemăreţ, de vorovèa cu toţi copiii, încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda.[…] Era om învăţat. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine, poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Lăcomie nu avè mare, lucrurile lui poftiè să fie lăudate”.

(Ion Neculce, portret al lui Dimitrie Cantemir)

Exceptând tehnica remarcabila a portretului, printre elementele de arta literara introduse de cronicarii romani se număra :

Anecdotica şi stilul oral

Legendele lui Neculce au un conţinut anecdotic, cu înţelesuri morale şi expresii populare. George Călinescu: „Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte:

Creangă.[…] proverbialitatea, filozofia bătrânească, minunarea, văietătura şi în fine acel lucru învederat, dar inanalizabil, ce se cheamă darul de a povesti”

Figuri de stil şi moduri de expunere

Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere, aşadar, pe lângă naraţiune şi descriere, dialogul şi monologul. Odată cu descrierea, în literatură au pătruns şi figurile de stil, utilizate în mod frecvent de Neculce, luând din vorbirea populară comparaţia, cea mai simplă figură de stil. „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi” (Ion Neculce)

Figuri de stil populare

Tot la Neculce se întâlnesc câteva epitete populare, majoritatea conţinând adjectivul „bogat”, precum: „făcè bogată stricăciune”, ori „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”.

Metaforele sunt rare, la fel ca în vorbirea populară: „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”, etc.

3. Şcoala ardeleană

Şcoala Ardeleana este o mişcare intelectuala din Transilvania,care s-a dezvoltat in consonanta cu iluminismul european in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si primele decenii ale secolului al XIX-lea. Reprezentanţii Scolii Ardelene,Gheorghe Şincai(1754-1816),Samuil Micu-Klein(1745-1806),Petru Maior(1756-1821),Ion Budai-Deleanu(1760-1820),militau pentru emanciparea naţionala si culturala a romanilor din Transilvania,pentru afirmarea identităţii etnice,pentru luminarea poporului,prin înfiinţarea de scoli la sate si popularizarea ideilor înaintate ale timpului.

Un rol important in aceasta direcţie l-a avut Gheorghe Şincai,care,ca director al unităţilor de învăţământ romaneşti din Transilvania,înfiinţează peste 300 de scoli săteşti,pregăteşte cadrele didactice pentru acestea,elaborează programe de învăţământ ,traduce sau scrie manuale pentru disciplinele fundamentale:abecedar,gramatica,aritmetica.

Lucrările esenţiale ale reprezentanţilor Scolii Ardelene,”Istoria si lucrurile si întâmplările romanilor”,de Samuil Micu,”Hronica romanilor si a mai multor neamuri”,de Gheorghe Şincai,”Istoria pentru începutul romanilor in Dachia”,de Petru Maior si „De originibus populorum Transylvanie”,de Ion Budai-Deleanu,demonstrează,de multe ori cu argumente polemice,romanitatea si continuitatea poporului roman pe teritoriul vechii Dacii,militând pentru afirmarea identităţii naţionale in Transilvania,tara in care,prin tratatul „Unio trium natiorum”,încheiat după Răscoala de la Bobâlna(1437),populaţia româneasca,cea mai numeroasa,era lipsita de drepturi sociale si politice,in favoarea a trei naţiuni privilegiate,ungurii,saşii si secuii.

In sprijinul identităţii naţionale si culturale vin si lucrări lingvistice ale reprezentanţilor Scolii Ardelene,care afirma si argumentează teza latinităţii limbii romane:”Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”(1780),de Samuil Micu si Gheorghe Şincai,”Disertatie pentru începutul limbii romane” si „Dialog pentru începutul limbii romane intre nepot si unchi”,de Petru Maior,”Temeiurile gramaticii româneşti” si mai ales „Lexiconul de la Buda”(1825),de Ion Budai-Deleanu.

In toate acestea,autorii susţin cu neabătuta consecventa idei cristalizate in timp pe temeiul,cu unele excepţii,al argumentelor de natura istorica si ştiinţifica:originea exclusiv romana a poporului roman,neluând in seama componenta geto-daca a etnogenezei;continuitatea romanilor in Transilvania;latinitatea limbii romane,cu amendamentul ca romana descinde direct din latina clasica,aspectul popular,”vulgar”,fiind dobândit ulterior,prin interferenta cu alte limbi.

Afirmarea caracterului exclusiv latin al limbii romane a generat o atitudine purista in tratarea fenomenelor de limba,constând in tendinţa de a îndepărta elementele nelatine,îndeosebi a celor de origine slava si in introducerea unei ortografii etimologice in locul celei fonetice,pe temeiul înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. Purismul latinizat se menţine si pe parcursul secolului al XIX-lea,fiind promovat pana la apariţia „Dicţionarului limbei române”(1871-1876),de I.C.Massim si August Treboniu Laurian.

IV. Concluzii

Cronicarii au avut o mare importanță istorică, scrierile lor fiind surse extraordinare pentru aflarea trecutului românilor.

Grigore Ureche inaugurează forma simplă a narațiunii istorice; el exprimă necesitatea cărții de istorie în limba română și despre români. Conștiința acoperirii acestei lacune istorice îl îndeamnă să-și asume rolul de prim scriitor al unei cronici moldovenești în limba țării. El este reprezentant al umanismului românesc, orientat de ideea latinității originale. El inventează școala cronicarilor moldoveni și epica istoriei în limba română.

V. Bibliografie

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, editura TineretuluiA. Gh. Olteanu, Cronicarii, editura Recif, Cluj-Napocawww.ro.wikipedia.orgO samă de cuvinte , Ion Neculce, editura 100+1 Gramar , 1997 Limba şi literatura română, C. Bărboi, S. Boatcă, M. Popescu, editura Recif, 1995http://www.litrom.go.rohttp://istoria.md/articol/77/Grigore_Ureche

Sarcinile membrilor echipei:

1. Codrin Goia: editare film, rol în film, Miron Costin2. Anda Văcar: rol în film, Grigore Ureche, aspect proiect3. Paula Gliga: rol în film,”Teme fundamentale din cronici”4. Chiscop Irina: editare film , ”Teme fundamentale din cronici”5. Liviu Cristescu: rol în film, „Preliminarii teoretice”, concluzii, introducere6. Adelina Cormoş: editare film, Ion Neculce