Viorica IOAN

Suport de curs

MMOONNEEDDAA ŞŞII CCRREEDDIITT

2

Cuprins Capitolul 1 MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE.................................................................................4

1.1. Conceptul monedei ...................................................................................................................4

1.2. Caracteristicile monedei ..........................................................................................................5

1.3. Funcţiile monedei .....................................................................................................................5

1.4. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare..............................................................6 1.3.1. Etape în evoluţia monedei ................................................................................................7 1.3.2. Clasificarea semnelor monetare .....................................................................................12

1.4. Puterea de cumpărare a monedei ..........................................................................................14

Capitolul 2 ORGANIZAREA MONETARĂ ....................................................................................................16

2.1. Sistemele monetare naţionale ................................................................................................16

2.2. Analiza elementelor structurale ale sistemului monetar.......................................................19

2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei ..............................................................................23 2.3.1. Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur-monedă şi aur lingouri ...........23 2.3.2. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize .....................................................25 2.3.3. Convertibilitatea în cadrul Sistemului Monetar Internaţional.......................................25 2.3.4. Convertibilitatea în condiţii actuale ...............................................................................26 2.3.5. Convertibilitatea leului ...................................................................................................26

Capitolul 3 MASA MONETARĂ .......................................................................................................................28

3.1. Definirea şi structura masei monetare ..................................................................................28

3.2. Indicatori monetari ................................................................................................................29

3.3. Agregatele monetare ..............................................................................................................30

Capitolul 4 APECTE GENERALE DESPRE CREDIT ..................................................................................32

4.1. Ce este creditul? Concept ......................................................................................................32

4.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului ................................................................................33

4.3. Funcţiile creditului .................................................................................................................36 4.3.1 Sursele creditării ..............................................................................................................37

4.4 TIPURI DE CREDITE. CLASIFICARE..................................................................................38 4.4.1. Creditul comercial .........................................................................................................38 4.4.2. Creditul bancar. ..............................................................................................................38 4.4.3. Creditul obligatar............................................................................................................40 4.4.4. Creditul ipotecar .............................................................................................................45 4.4.5. Creditul de consum.........................................................................................................47

3

Capitolul 5 ACTIVITATEA DE CREDITARE ŞI LOCUL EI ÎN OPERAŢIUNILE BANCARE.................................................................................................. 50

5.1. Activitatea de creditare - conţinut, principii şi reguli generale în cadrul băncilor comerciale româneşti.................................................................................................................... 50

5.2. Riscul în activitatea de creditare........................................................................................... 53

Capitolul 6 BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI Şl ROLUL El ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ ..................................................................... 60

6.1. Consideraţii cu privire la politica monetară a Băncii Naţionale a României ..................... 60 6.1.1. Cadrul general al politicii monetare a Băncii Naţionale a României ........................... 60 6.1.2. Trecerea la regimul de ţintire a inflaţiei ........................................................................ 62 6.1.3. Consecinţe ale liberalizării contului de capital ............................................................. 67 6.1.4. Denominarea monedei naţionale: argumente pro şi contra........................................... 68 6.1.5. Condiţii pentru adoptarea euro de către România......................................................... 74

6.2. Implementarea acquis-ului comunitar în legislaţia bancară românească........................... 86 6.2.1. Cadrul general al desfăşurării activităţii bancare în România ...................................... 86 6.2.2. Reglementări privind mecanismul decontărilor ............................................................ 91 6.2.3. Reglementarea activităţii de creditare ........................................................................... 93 6.2.4. Reglementarea procedurilor falimentului bancar în România...................................... 95

6.3. Supravegherea bancară în România. Alinierea la standardele globale de evaluare a solidităţii financiare a băncilor.................................................................................................... 96

6.3.1. Evaluarea solidităţii financiare a băncilor la nivel inter-naţional. Normele Basel....... 96 6.3.2. Supravegherea bancară şi monitorizarea situaţiei financiare a băncilor în România... 98

Bibliografie ..................................................................................................................................... 100

4

Capitolul 1 MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE

Din totdeauna, moneda a constituit pentru monetarişti, un subiect de controverse. De exemplu, mercantiliştii susţineau că moneda este un semn al bogăţiilor, clasicii prin Stuart Mill, afirmau că nimic nu este mai semnificativ ca moneda, iar în epoca contemporană, dacă aspectul monetar al celor patru mari dezechilibre – inflaţia, şomajul, deficitul bugetar, şi deficitul balanţei de plăţi, cărora trebuie se le facă faţă toate ţările, este recunoscut de o manieră unanimă, o divergenţă fundamentală apare, chiar din momentul în care se examinează natura intervenţiei monedei în aceste manifestări de instabilitate.

1.1. Conceptul monedei

Monedei îi sunt atribuite două accepţiuni: - moneda este un bun, o marfă cu calităţi deosebite şi care are o

existenţă deosebită; - moneda este un semn, o creanţă asupra emitentului, o expresie a

voinţei oamenilor, deci un instrument cu însuşiri subiective. Moneda apare ca o convenţie socială se interpune între cel care o emite şi cel care o foloseşte.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au înţeles ca la tranzacţiile comerciale să dea şi să primească un anumit lucru, ca fiind el însuşi folositor, dar care avea avantajul că era uşor de mânuit pentru obţinerea mijloacelor de trai. Acestea erau fierul, argintul, aurul şi alte metale.

La început, oamenii îi determinau valoarea monedei numai după mărime şi greutate. Aceştia au bătut efigii pentru a fi scutiţi de măsurători, iar efigiile reprezentau un semn al valorii. Înscrierea efigiei pe această marfă – etalon, reprezintă actul de naştere al monedei.

Moneda este marfa de o anumită valoare proprie, într-un volum mic, relativ omogenă, cu posibilitatea de a fi uşor divizată, fără a pierde valoare. Această marfă este uşor de identificat ea serveşte ca etalon şi ca unitate, pentru a exprima cifric valoarea acelor mărfuri.

Pentru definirea monedei, majoritatea cercetărilor au încercat şi încearcă să surprindă aspecte de esenţă, legate îndeosebi de funcţiile şi rolul său în economie. De exemplu, economistul J. K. Galbraith afirmă că banul are trei creatori: moneda, tezaurul şi băncile.

5

Thomas Gresham (1519 – 1579) scria la vremea sa „moneda rea alungă pe cea bună”

Adam Smith (Anglia) – „moneda este o creanţă, un semn, o guinee care serveşte drept poliţă pentru procurarea unei cantităţi de bunuri”.

Sammuelson (SUA) – „moneda este un mijloc modern de schimb şi unitate etalon, în care se exprimă preţurile şi obligaţiile”.

1.2. Caracteristicile monedei

Aflându-se în centrul vieţii economice, moneda, sub toate formele sale, a devenit în prezent un instrument de utilitate economică pentru toţi agenţii economici.

Moneda prezintă trei caracteristici importante şi anume: a) moneda apare ca un bun, o marfă şi reprezintă un drept de creanţă; b) latura juridică a monedei – recunoaşterea oficială a fost şi este necesară pentru ca folosirea monedei să fie accesibilă fără obiecţii din partea persoanelor care o pot deţine, asigurând şi un control asupra circulaţiei monetare. c) utilitatea monedei ca instrument monetar de schimb decurge din acceptarea generală şi universală a acesteia de către toţi agenţii economici. Aceste accepţiuni se sprijină pe trei motivaţii: • este fundamentul material, potrivit căruia moneda este un bun cu

valoare proprie; • este fundamentul instituţional, moneda este un simbol căruia legea

monetară îi conferă şi conservă valoarea; • este fundamentul psiho-social: potrivit căruia moneda este acceptată

ca instrument de schimb şi de plată. Valoarea ei decurge din încrederea celui care o deţine pentru cel care o emite.

1.3. Funcţiile monedei a) funcţia de instrument unic de schimb; b) funcţia de etalon al valorii; c) funcţia de rezervă a valorii; d) funcţia de mijloc de plată; e) funcţia de lichiditate. a) Funcţia de instrument unic de schimb este funcţia cea mai importantă

– Moneda joacă un rol de intermediar între agenţii economici. Moneda este aceea care garantează libertatea de opţiune pentru anumite bunuri şi servicii oferite pe

6

piaţă. Valoarea acesteia provine şi din faptul că ea poate fi folosită ulterior în aceleaşi scopuri ale agenţilor economici.

b) Funcţia de etalon al valorii – Moneda este un etalon de valoare, datorită proprietăţii sale are capacitatea de a aduce la acelaşi numitor bunurile eterogene, aceste bunuri şi servicii putând fi astfel ierarhizate. Cu ajutorul monedei, folosite ca etalon al valorii, toate bunurile devin comparabile.

c) Funcţia de rezervă a valorii – Moneda este purtătoare de valoare, îşi conservă valoarea. Practic, această valoare se reflectă în puterea de cumpărare a monedei care se modifică odată cu raportul dintre masa monetară şi masa de bunuri şi servicii.

d) Funcţia de mijloc de plată – Obligaţia de plată se efectuează în mare măsură cu ajutorul monedei. Folosirea monedei ca mijloc de plată dovedeşte puterea liberatorie, universală şi nelimitată a monedei.

e) Funcţia de lichiditate – Această funcţie este legată de funcţia de mijloc de plată. Ea permite agenţilor economici să-şi constituie depozite de tranzacţii, depozite de precauţie şi depozite de speculaţie, permiţându-le să acţioneze pe piaţă ca factori de producţie a capitalului şi a bunurilor de consum.

1.4. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii româneşti, fiind prezentă în

tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variat. Exteriorizarea valorii se realiza o dată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la marfa care îndeplinea rolul de monedă. De la sfârşitul preistoriei, în Europa, vitele se utilizau ca monedă. În Africa Neagră, etnologii au observat în societăţile tradiţionale folosirea monetară a sării şi a scoicilor rare care serveau de obicei, ca podoabe. Acelaşi lucru s-a întâmplat mult timp în Tibet cu ceaiul.

Odată ce omul utilizează o marfă unică drept intermediar în tranzacţii, el iese din sfera trocului primitiv pentru a intra în cea a economiei de schimb; marfa aleasă permite vânzarea şi cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea precisă a valorii şi economisea. Deci locul trocului este luat de o marfă care, pe lângă utilizarea sa normală – ca bun de consum sau de producţie, servea drept instrument de schimb.

Evoluţia monedei, de la concret la abstract, demonstrează valabilitatea celor două accepţiuni date monedei, calitatea sa de marfă şi de creanţă.

7

1.3.1. Etape în evoluţia monedei a) Primul moment Apariţia monedei. Moneda este prezentă în operaţiunile de schimb şi de

evaluare sub forma unor mijloace cu valoare de întrebuinţare obişnuită. Măsurarea valorii are la bază un etalon care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:

- concentrare de valoare mare în volum mic; - divizibilitate fără afectare sau pierdere de valoare; - rezistenţă la acţiunea factorilor fizico-chimici. Aceste calităţi au fost îndeplinite de metalele preţioase care au cucerit

treptat poziţia de etalon. b) Al doilea moment Apariţia monedei de hârtie şi de cont (moneda semn). Cauzele care au

generat momentul respectiv au fost: - deteriorarea şi pierderea de valoare a monedei de aur, fie prin uzură,

fie prin falsificare; - greutatea în transport şi păstrarea aurului; - cuantificarea monedei potrivit căreia, baterea de monedă de metal

preţios era o povară. Acest moment are la baza apariţia băncilor (sfârşitul sec. XV – începutul

XVI). Caracteristici ale acestei etape: - la început rolul primordial îl avea moneda-marfă (aur), care ulterior a

fost înlocuită cu moneda de hârtie; - treptat moneda de hârtie şi de cont contribuie alături de moneda-marfă

(aur) la realizarea funcţiilor monedei; moneda de hârtie devine instrument monetar ideal;

- iese din circulaţie moneda aur-marfă care se depozitează în bănci. Prin punerea în circulaţie a monedei-semn, s-a realizat legătura cu

moneda-marfă prin convertibilitate. Deşi aurul era depozitat, în bănci, era etalon fără să participe la operaţiuni de schimb.

c) Al treilea moment Desprinderea monedei-semn de moneda-marfă din punct de vedere fizic

şi cantitativ. Aurul devine insuficient pentru operaţiuni de convertibilitate, astfel, se naşte o contradicţie între posibilităţile băncii de a bate monedă şi nevoile de monedă ale schimburilor comerciale.

Alături de aur în depozitele bancare, sunt aduse efecte comerciale şi publice (titluri de creanţă). Legătura dintre moneda-semn şi depunerile băneşti slăbeşte convertibilitatea, care ulterior a fost exclusă de pe piaţa internă.

Moneda de hârtie şi de cont rămân singurele semene vizibile în circulaţie, sprijinindu-se pe bunuri şi servicii faţă de care se află într-o dependenţă directă.

8

d) Al patrulea moment Crearea sistemului monetar în anul 1944 Moneda-semn, sub denumirea de valută preia integral rolul de instrument

de schimb pe plan internaţional, fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul convertibilităţii externe. Dolarul garanta emisiunea de monedă naţională.

În depozitele băncilor de emisiune, alături de aur, efectiv intră şi valutele garantate de bunuri şi servicii produse în ţara de emisiune. Dolarul era convertibil numai la extern.

În anul 1971 se impune convertibilitatea în aur a dolarului, moment care marchează excluderea totală de la baza sistemului monetar naţional şi internaţional a aurului. Aurul devine o marfă obişnuită, se alătură celorlalte bunuri şi contribuie la formarea unui nou tip de etalon, etalonul puterii de cumpărare.

e) Al cincilea moment: Emisiunea de monede internaţionale Prezentul cuprinde şi el, la rându-i, evenimente deosebite şi inedite în

privinţa monedei – semn. Are loc emisiunea de monedă în context internaţional de către:

- Fondul Monetar Internaţional sub denumirea de DST (Drepturi Speciale de Tragere).

În anul 1969 are loc primul amendament la Statutul FMI privind crearea de către acest organism a unui nou activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST. În anii 1976 – 1978, are loc punerea în funcţiune a Acordurilor de la Jamaica privind reglarea florării monedelor şi demonetizarea aurului, iar redefinirea DST se face pe baza unui coş de 16 monede, iar în anul 1980, redefinirea DST se face pe baza unui coş de 5 monede (cele liber utilizabile).

- Sistemul Monetar European sub denumirea de ECU (Unitate de cont European). În anul 1979, este pus în funcţiune Sistemul Monetar European şi are loc crearea unei noi monede ECU, care era definită pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare.

- Tratatul asupra Uniunii Europene (sau tratatul de la Maastricht) a fost adoptat în decembrie 1991 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1993. Tratatul reprezintă o a doua revizuire a tratatelor de bază şi abordează două teme majore şi anume: uniunea politică şi uniunea economică şi monetară.

Uniunea Monetară Europeană (European Monetary Union – EMU) a adoptat moneda Euro ca monedă unică pentru cele 11 state din zona Euro de la 1 ianuarie 1999, la care s-au adăugat al 12-lea stat de 1 ianuarie 2001, moment când moneda ECU a fost înlocuită de Euro la o rată de schimb de 1 la 1; Contractele care au fost încheiate în ECU sau monedă naţională se continuă.

9

În prezent zona EURO este formată din următoarele state: Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.

Moneda Euro a intrat în circulaţie de la data de 1 ianuarie 2002. Ea se prezintă sub forma de bancnote de 200, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 Euro şi sunt identice în toate cele 12 state. Monedele sunt de 1 şi 2 Euro, 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat şi au faţa identică iar pe verso sunt individualizate cu motive specifice fiecărui stat. Statele din Europa de Est îşi păstrează încă monedele naţionale. Monedele naţional au o rată de schimb fixă faţă de moneda unică. Putem afirma că trecerea la moneda unică aduce beneficii nu numai întreprinzătorilor, marilor companii, prestatorilor de servicii, cât şi consumatorilor. Ele se referă în principal la:

• Stabilitatea monetară (se schimbă riscul ratei de schimb pentru ţările din zona Euro);

• Scăderea preţurilor datorită creşterii transparenţei în domeniul costurilor dar şi al concurenţei;

• Transferul fondurilor se va face mai uşor şi mai ieftin; • Reducerea inflaţiei (politica monetară comună va împiedica inflaţia

dintr-o ţară membră să afecteze celelalte state membre); • Schimburile comerciale între statele membre vor fi impulsionate

datorită eliminării costurilor legate de schimbul valutar; • EURO are potenţial de a deveni una din principalele valute de

tranzacţie pe plan mondial, alături de yen, ducând, în acest mod, la creşterea stabilităţii mediului economic internaţional şi la stimularea comerţului internaţional.

Cele mai semnificative momente pe care l-ea cunoscut moneda în evoluţia sa de la apariţie şi până în zilele noastre sunt prezentate în tabelul următor1:

TABELUL 1.1.

Evoluţia monedei înainte de Bretton Woods • Secolul VII î.e.n.: apariţia primelor

piese metalice din aur şi argint • 1870 - 1878; curs forţat al francului

francez • Secolul II: cursul de schimb între

monedele metalice la Roma: aurul cota de 2 ori mai mult decât argintul

• 1871 - 1874: abandonarea bimetalismului aur-argint şi adoptarea etalonului aur în Germania şi ţările scandinave. Crearea Uniunii Monetare Latine; Debutul demonetizării argintului în S.U.A.

1 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, pg. 19-21

10

• 1447: stabilirea la Geneva a aurului ca singurul tip de monedă având curs legal

• 1874 - 1875: instalarea de facto a monometalismului aur în Franţa

• 1897: adoptarea etalonului aur in Rusia şi Japonia

• 1519: apariţia talerului emis de bancherul Fugger, devenind monedă dominantă în Europa; Talerul va da naştere, dolarului

• 1890: abandonarea bimetalismului şi adoptarea monometalismului aur în România

• 1900: adoptarea etalonului aur iu S.U.A.

• Secolul XVI: creşterea de şase ori a numerarului şi de trei ori a preţurilorşi efectuarea de importuri masive demetale preţioase (argint, in special)provenind din America

• 1913: crearea unei bănci centralefederale în S.U.A. (Sistemul Rezervelor Federale)

• 1650: crearea unei pieţe monetare mondiale la Amsterdam

• 1914: suspendarea convertibilităţiibancnotelor în aur în toate ţările beligerante (inclusiv România) • 1690: emiterea monedei-hârtie în

Imperiul Britanic • 1697: Banca Angliei monopolizează

emisiunea bancnotelor • 1720: curs forţat al biletelor emise de

bancă în Franţa (John Law)

• 1922: recunoaşterea principiiloretalonului aur-devize (gold-exchange standard) la Conferinţa Monetară de la Geneva

• 1774: curs legal în exclusivitate acordat aurului in Anglia

• 1925: restabilirea etalonului aur in Anglia; £ regăseşte paritatea sa dinainte de război • 1792: instituirea bimetalismului aur-

argint în S.U.A. • 1928: restabilirea convertibilităţii francului-francez • 1797: suspendarea convertibilităţii in

aur a biletelor de bancă în Anglia şi stabilirea unui curs forţat al acestora

• 1928 - 1930: crearea Băncii Reglementelor Internaţionale (România – membru fondator)

• 1800: crearea In Franţa a Băncii de emisiune

• 1931: suspendarea convertibilităţii £ în Anglia. Generalizarea controlului schimburilor şi flotarea monedelor. Crearea blocurilor monetare

• 1803: crearea francului germinai şi instituţionalizarea bimetalismului. Raport legal între argint şi aur este de 15,5 la 1

•

• 1933: eşecul Conferinţei de la Londra privind stabilizarea cursurilor de schimb ale monedelor

1816: limitarea puterii liberatorii a monedei în Anglia

• 1821: restabilirea convertibilităţii in Anglia

• 1934: fixarea parităţii $ S.U.A. la 35 % uncia (1 uncie = 31,102 grame aur fin). Aplicarea etalonului aur-devize

11

• 1867: instituirea bimetalismului in România; crearea sistemului monetar naţional

care permite guvernelor străine să convertească în aur dolarii pe care-i deţin în rezervă ia banca centrală

Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)

• 1946: reforma monetară în Germania şi crearea DM

• 1944: crearea sistemului monetar internaţional şi a Fondului Monetar Internaţional • 1949: devalorizarea monedelor

europene şi implicit a lirei sterline (£) • 1946 - 1958: punerea in funcţiune a SMI bazat pe principiile etalonului aur-devize pe dolarul S.U.A. ca principală monedă de rezervă

• 1958: restabilirea convertibilităţii externe a monedelor europene între ele

• 1961 - 1908: pool-ul aurului. 8 ţări se angajează să intervină pe piaţa aurului pentru menţinerea preţului la 35 S uncia

• 1976 - 1978: punerea in funcţiune a Acordurilor de la Jamaica privind reglarea flotării monedelor şi demonetizarea aurului. Redefinirea DST pe baza unui coş de 16 monede • 1967 - 1971: revizuirea grilelor de

paritate; devalorizarea £, revalorizarea DM, devalorizarea francului francez etc.

• 1979: punerea in funcţiune a Sistemului Monetar European. Crearea ECU definit pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare

• 1980: redefinirea DST pe baza unui coş de 5 monede (cele liber-utilizabile)

• 1969: primul amendament la statutul FMI privind crearea de către acest organism a unui nou activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST

• 1985: acordurile de la Piaza privind coordonarea politicilor de schimb între 5 (apoi 7) mari ţări industriale

• 1986: punerea în funcţiune de către FMI a unui mecanism de supraveghere monetară, bazat pe un set de indicatori

• 1971: suspendarea convertibilităţii in aur a $ S.U.A. şi prăbuşirea etalonului aur-devize. Prima devalorizare a S S.U.A. după 1934. Lărgirea marjelor de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor aderente

• 1990: Conferinţa interguvernamentală a CEE privind Uniunea Economică şi Monetară Europeană • 1972: crearea şarpelui monetar

european, limitând marjele de fluctuare ale monedelor aderente

• 1973: a doua devalorizare a $ S.U.A: generalizarea flotării monedelor şi amplificarea volatilităţii cursurilor de schimb

• 1992: Tratatul de la Maastricht privind integrarea economică şi monetară a celor 12

12

1.3.2. Clasificarea semnelor monetare 1. după circulaţia efectivă – monedă materială:

a. de metal; b. de hârtie;

2. după unitatea emitentă: a. creată de agenţii economic; b. creată de guvern; c. creată de bănci:

i. bilete de bancă; ii. monedă scripturală;

3. după valoarea pe care o exprimă; a. monedă cu valoare integrală; b. monedă semn;

4. după obligaţiile asumate de emitent; a. monedă convertibilă; b. monedă neconvertibilă;

5. după capacitatea liberatorie a. monedă legală; b. monedă facultativă; c. monedă tracţionară.

În decursul evoluţiei economice, aşa cum am prezentat, de altfel, în paragraful precedent, moneda şi semnele ei au evoluat şi ele; unele semne monetare au apărut şi s-au extins, altele au dispărut s-au impus rapid sau treptat.

Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat monedei sau semnelor monetare semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice potrivit propriilor lor susţineri.

Pentru a înţelege atât interpretările diferitelor şcoli monetare, cât şi evoluţiile istorice este necesar să avem o reprezentare clară a semnelor monetare într-o corelare de ansamblu, în cadrul unei clarificări semnificative dar şi cuprinzătoare. De altfel, teoriile mai vechi sau mai noi privind moneda ne orientează în a reţine şi folosi expresia de „semn monetar” ca fiind cea mai exactă cu privire la reprezentările contemporane şi anterioare ale monedei.

Practica a confirmat că, atunci când au circulat monede cu valoare integrală şi unde utilizarea expresiei de monedă ca purtător de valoare ar fi putut fi considerată obligatorie, moneda nu era decât un semn. Aceasta pentru că, intrând în circulaţie, moneda îşi pierde treptat o parte din substanţa sa materială, devenind cu timpul reprezentanta propriei valori, chiar dacă această reprezentare este sensibil apropiată de valoarea sa. În plus în economia de piaţă acţionează factori multipli ce determină modificarea frecventă şi de substanţă a valorii monedei, indiferent de formele ei de reprezentare.

13

Pentru a răspunde acestor cerinţe vom încerca să clasificăm semnele monetare în raport de anumite criterii:

a) Un prim criteriu este forma de existenţă a monedei, în raport de care avem moneda materială (moneda metalică şi moneda de hârtie) şi moneda de cont (scripturală). Moneda metalică îşi are originea în antichitate, când moneda era reprezentată de bunurile materiale şi apoi de metalele preţioase. Astăzi, moneda metalică se rezumă la rolul de monedă divizionară. Moneda de hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios, astăzi prezentându-se ca o monedă fiduciară, neconvertibilă în aur sau argint. Moneda de cont (scripturală) a apărut şi s-a dezvoltat o dată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. Pe baza depozitelor constituite de agenţi economici la bănci şi înregistrate, ca atare, în conturile lor, acestea pot dispune de plăţi către alţi titulari de depozite. Circulaţia monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile bancare, transferul având loc prin diminuarea depozitului dintr-un cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldurile creditoare ale conturilor agenţilor economici reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care devine mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de virament etc. O formă a acesteia este moneda electronică.

b) O altă clasificare a semnelor monetare o putem face având drept criteriu emitentul. în raport de acest criteriu, putem grupa moneda în:

- monedă creată de agenţii economici: a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă pe baza unui mecanism simplu. Agenţii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în contrapartidă echivalentul lor în aur-monedă;

- moneda creată de tezaur: vizează îndeosebi moneda divizionară, fără a exclude însă rolul pe care îl exercită statul în economia modernă, atât în ce priveşte creaţia monetară de ansamblu, cât şi în domeniul politicilor monetare;

- moneda creată de bănci: relevă rolul decisiv pe care îl au băncile în creaţia monetară, pe de o parte, prin emiterea biletelor de bancă (de către banca centrală) şi, pe de altă parte, prin crearea monedei de cont sau scripturală (de către băncile comerciale).

c) Un alt criteriu este valoarea intrinsecă, în raport de care moneda cunoaşte două forme: moneda cu valoare integrală şi moneda-semn. Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios ce i se atribuie prin valoarea nominală. Moneda-semn este reprezentată de monedele sau de alte alcătuiri de hârtie pe care sunt imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi monetare. Acestea sunt valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă, atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare.

14

d) Obligaţiile pe care şi le asumă emitentul reprezintă un alt criteriu în raport de care putem grupa monedele în convertibile şi neconvertibile. Moneda convertibilă a fost reprezentată iniţial de bancnote care puteau fi preschimbate în metal preţios. Aceasta era o formă a convertibilităţii interne. Mai târziu, ca şi astăzi, unica formă de convertibilitate este cea externă. Moneda neconvertibilă înseamnă în exclusivitate moneda care circulă numai în cadrul graniţelor naţionale.

e) O ultimă clasificare pe care o luăm în considerare are în vedere capacitatea liberatorie (stabilită juridic) a monedei, caz în care avem: monedă legală, cu capacitate liberatorie sau circulatorie nelimitată, recunoscută prin lege, atribuită monedei naţionale; moneda fracţionară, cu capacitate liberatorie limitată, atribuită monedei de argint (când circula paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei divizionare; moneda facultativă, care este, de regulă, o monedă străină.

1.4. Puterea de cumpărare a monedei2 Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul

preţurilor. Puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate cu această cantitate nu este constantă – datorită variaţiilor condiţiilor conjuncturale ale pieţei. Pentru a cumpăra aceleaşi cantităţi de bunuri şi servicii, în perioade şi locuri diferite, de fiecare dată avem nevoie de cantităţi diferite de monedă. Deci, relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi servicii şi o masă monetară fixă sau invers, între cantităţi fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare, se evidenţiază prin fluctuaţiile de preţ.

Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ. în general, indicii de preţ utilizaţi sunt de trei tipuri:

- indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul modificărilor de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor;

- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale economiei;

- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această categorie includem şi indicii preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu ridicata), foarte importanţi, prin construcţia lor, la determinarea puterii de cumpărare.

a) Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional. În calitatea sa de etalon al valorii sau unitate de calcul este relativ simplu de a determina

2 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, pg. 21-24

15

valoarea unei monede în raport cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate fi cumpărată cu această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun „A” este echivalentă cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este de 1/2 din acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului respectiv.

Determinarea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport de cele mai reprezentative, este mult mai dificilă. Pentru aceasta este necesara utilizarea unui „coş” de bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă considerăm acest „coş” ca un produs nou, el are un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component. Acesta poartă denumirea de nivelul absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor şi se calculează pe baza relaţiei:

∑ ⋅= ii paP

în care: ai = ponderea fiecărui produs în total tranzacţii; pi = preţul monetar al produselor. b) Puterea de cumpărare externă a monedei. Pe plan internaţional,

puterea de cumpărare a monedelor naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor reale (fundamentate economic) de schimb. Deşi, inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt urmărite de marile corporaţii financiar bancare.

Acest curs real nu se calculează în mod curent, nefiind, deci, operativ Ia tranzacţiile comerciale şi valutar-financiare.

Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu o altă (e) ţară (i), utilizând relaţia:

∑ ⋅= iiRS CraC

în care: ai = ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale

unei ţări sau în totalul produsului social al ţării respective; Cri = cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de

referinţă. La rândul său, cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor

interne din fiecare ţară pentru fiecare produs astfel:

BPAP

Cri

ii =

în care: PiA şi PiB

= preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a

ţărilor luate în analiză.

16

Capitolul 2 ORGANIZAREA MONETARĂ

2.1. Sistemele monetare naţionale Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi al instituţiilor,

care reglementează organizarea şi supraveghează relaţiile monetare din cadrul unei economii.

Aceste norme şi instituţii servesc realizării politicii monetare şi de credit a fiecărei ţări.

Elementele structurale – ale sistemului monetar sunt următoarele: - unitatea monetară - metalul monetar - baterea şi punerea în circulaţie a monedei cu valoare integrală - emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor, a monedei de hârtie Tipuri de sisteme monetare

Sistem monetar pe argint (monometalismul) Sistem monetar etalon aur-argint (bimetalismul) Sistem monetar etalon aur (monometal) – care a cunoscut patru forme:

o sistem monetar bazat pe etalon aur clasic o sistem etalon aur-lingouri o sistem etalon aur-devize o sistem monetar bazat pe etalon putere de cumpărare (actual)

Sistemul monetar pe argint sau monometalismul argint Până la începutul secolului XIX argintul era etalon aproape universal.

Acest etalon a fost cel mai frecvent utilizat în ţările asiatice. A funcţionat în condiţiile în care rolul monetar al aurului a fost relativ minor în cadrul economiilor. Aurul cunoaşte în secolul XIX o evoluţie pozitivă, cucerind poziţii în cadrul sistemului monetar.

Cauza principală a abandonării argintului a fost schimbarea raportului de valoare dintre argint şi aur în favoarea aurului. Se trece la sistemul monetar bimetal argint-aur ca instrument de schimb.

Bimetalismul a existat în două variante: a) raportul de valoare dintre cele două metale era fixat prin lege –

sistemul monedei duble (bimetalism integral); b) raportul dintre cele două monede argint – aur era lăsat să floteze liber

pe piaţă – sistemul monedei paralele (bimetalism şchiop).

17

În realitate, în sfera circulaţiei monetare numai o singură marfă poate servi ca monedă. Bimetalismul rezultă ca fiind o creaţie artificială a legii, de fapt funcţionând efectiv fie aurul fie argintul, potrivit teoriei lui Thomas Gieshman:

„Când într-o ţară circulă concomitent două monede, dintre care una este considerată ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind mai rea, moneda rea goneşte din circulaţie pe cea bună. Moneda mai bună realizează pe piaţă o creştere a preţului şi este tezaurizată sau folosită în plăţi cu străinătatea. În aceste condiţii raportul dintre valoarea celor două monede era din nou modificată prin lege, dar foarte curând noua valoare nominală intra în acelaşi conflict cu raportul real al valorii.”

Sistemul bimetal a funcţionat în anii 1803 - 1885. România a adoptat bimetalismul prin legea monetară din 1867, care reprezintă cadrul de instituţionalizare a primului sistem monetar al României, până în anul 1890 când se trece la moneda aur.

Datorită dificultăţilor provocate de diferite creşteri între preţul celor două metale monetare, Franţa împreună cu alte ţări (Belgia, Italia, Grecia) au înfiinţat Uniunea Monetară Latină.

Scopul uniunii, era de unificare a sistemelor lor monetare naţionale, ca modalitate de înlăturare a dificultăţilor bimetalismului. Au adoptat un sistem monetar comun având ca unitate monetară francul francez ca monedă din aur. Această uniune monetară a dat unele rezultate pentru puţină vreme, renunţându-se la sistemul bimetalul şi generalizându-se moneda aur.

Sistemul monetar bazat pe etalon – aur Înainte de primul război, forma generală de aplicare a etalonului aur a fost

etalonul aur-monedă. Aurul a cucerit funcţiile monetare şi a cunoscut mai multe evoluţii pentru ca prin 1973-1974 să-şi înceteze rolul monetar.

În cadrul monometalismului aur există unele caracteristici ale elementelor: - o unitate monetară definită legal printr-o cantitate de aur; - o convertibilitate liberă şi nelimitată în aur a bancnotelor (a monedei

de hârtie); - deţinerea unei rezerve de aur de către autorităţile monetare (Banca

Centrală); - libera transferabilitate a fondurilor. Caracteristici ale etalonului aur-clasic (aur monedă) - aurul monedă circulă liber pe piaţa internă şi internaţională; - alături de aurul monedă funcţiile monetare erau îndeplinite în paralel şi

de bancnote; - baterea liberă a monedelor de aur asigura echivalenţa între valoarea

nominală şi valoarea comercială (de piaţă); - convertibilitatea este mecanism intern al economiei de piaţă.

18

Sistemul monetar bazat pe etalon aur-lingouri Apare după primul război mondial fiind o formă limitată de etalon aur.

Aurul nu mai circulă efectiv pe piaţă fiind ţinut în regim băncii emitente de banc. sub formă de lingouri. Pe piaţa internă circulă moneda de hârtie. Convertirea lor nu se mai face în aur-monedă ci în aur-lingouri.

Deţinerea unei rezerve oficiale de aur. Sistemul etalon aur-devize Este pus în practică de ţările europene în urma măsurilor adoptate de

Conferinţa Monetară din 1922 de la Geneva, şi anume: - A constituit prima derogare de la caracterul mecanic al etalonului clasic, datorită introducerii în sistemul monetar alături de aur, a valutelor şi devizelor (CEC, cambii, trate) ca instrumente de completare a rezervei monetare. - Definirea unităţii monetare se face fie printr-o cantitate de aur, fie în funcţie de o anumită valută; - Convertibilitatea bancnotelor era la alegerea băncii de emisiune, în aur, sau în valută, în mijloc de plată al unei ţări în care moneda era convertibilă în aur. - Deţinerea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale formată din aur, valută de rezervă, alte active. Transferabilitatea fondurilor era liberă sau cu anumite restricţii. - Etalonul aur – devize (gold exchange standard) a fost pus la baza sistemelor monetare naţionale după Conferinţa Monetară din 1922 de la Geneva, pentru ca în 1944 la Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods să fie adoptat şi de sistemul monetar internaţional nou creat. România a adoptat acest etalon în 1929 concomitent cu celelalte forme ale

etalonului aur, fiind abandonate prin reforma monetară din 1947. În perioada 1971 – 1974 s-a renunţat şa acest etalon ca bază a sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional, lucru consfinţit şi prin statutul modificat al FMI.

În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, nu se mai bat monede decât în scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat la bursă ca o marfă obişnuită. Specialiştii au însă păreri diferite în legătură cu viitorul aurului ca metal monetar. Unii, din ce în ce mai puţini ca număr, apreciază că acest rol nu s-a încheiat; alţii, reprezentând majoritatea, susţin că procedeul demonetizării sale este ireversibil. Nu este mai puţin adevărat că, cu cât semnele monetare se depreciază tot mai mult, accentuându-se dezechilibrele monetare şi fenomenele inflaţioniste, cu atât mai multe sunt şi părerile care invocă revenirea la acest etalon. Tot atât de adevărat este, însă, şi faptul că dacă aceste dezechilibre nu pot fi controlate şi corectate prin actualele instrumente monetare, revenirea la etalonul

19

aur nu mai este posibilă. Deocamdată, locul metalului monetar în această funcţie a fost luat de etalonul putere de cumpărare.

Moneda emisă şi pusă azi în circulaţie pe plan naţional şi internaţional are drept corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii naţionale. Tocmai, diversitatea acestor bunuri şi servicii face imposibilă redarea sub forma fizică a valorii de întrebuinţare care ar corespunde la un moment dat unităţii monetare. Valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este înmagazinată în dimensiunile cantitativ-calitative ale valorilor de întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare. Din aceste motive, etalonul devine o noţiune abstractă imposibil de vizualizat, deosebindu-se radical, din acest punct de vedere, de etalonul aur care, după cum arătat, era dimensionat fizic printr-o cantitate de metal. Metodele practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor şi pe această bază a cursurilor de schimb au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ.

2.2. Analiza elementelor structurale ale sistemului monetar Elementul structural al sistemului monetar îl reprezintă unitatea

monetară. Sistemul monetar defineşte moneda ca element fundamental. Stabilirea valorii oficiale a unei unităţi monetare naţionale este în toate ţările un atribut al suveranităţii.

Această valoare oficială, în principiu, trebuie să fie cât mai apropiată de valoarea reală, respectiv de puterea de cumpărare a monedei, întrucât o monedă nu poate avea decât o singură valoare şi anume cea reală.

Definirea prin lege a unităţii monetare, s-a realizat diferit în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente caracteristice:

a) valoarea paritară; b) paritatea monetară; c) cursul de schimb al monedei. a) Valoarea paritară În condiţiile etalonului aur clasic şi lingouri, valoarea paritară a unităţii

monetare era definită invariabil printr-o cantitate de aur. Şi astăzi unele monede metalice îşi definesc valoarea paritară printr-o cantitate de aur. Acestea nu sunt definite printr-un conţinut real de aur ci unul convenţional. Această situaţie este specifică ţărilor cu monedă neconvertibilă;

20

În condiţiile etalonului aur-devize şi al etalonului aur-putere de cumpărare valoarea paritară a unei monede putea şi este definită printr-o cantitate de aur sau prin raportare la conţinutul valoric al unei monede, ca monedă de referinţă.

Numeroase ţări în 1944 şi-au legat unitatea monetară conţinutul valoric prin raportare la conţinutul în aur a dolarului. În prezent, unele monede îşi exprimă conţinutul valoric prin raportarea la un coş de monedă.

Valoarea paritară nu este o mărime constantă şi se modifică la intervale mai mari sau mai mici de timp, prin devalorizare respectiv revalorizare.

Devalorizarea reprezintă scăderea oficială a conţinutului valoric al unităţii monetare printr-o lege a autorităţii monetare din fiecare ţară.

Revalorizarea este creşterea oficială a conţinutului valoric al unităţii monetare

Devalorizare ↔ Depreciere Revalorizare ↔ Apreciere

Practica monetară a cunoscut mai multe valori paritare: fixe, glisante, mobile.

Valorile paritare fixe, au reprezentat unul din principiile de funcţionare a sistemului monetar bazat pe etalon aur-devize. În perioada postbelică, îndeosebi în anii '70, datorită instabilităţii raporturilor valorice dintre monede, aceste valori paritare fixe nu s-au mai putut menţine. S-a născut o contradicţie între rigiditatea acestor valori (modificate la intervale mari de timp) şi variaţia continuă a valorii reale a monedelor.

Valoarea paritară glisantă – Unele ţări au practicat această metodă, care constă în ajustarea periodică la intervale scurte de timp a conţinutului valoarea unităţii monetare. Aceasta se făcea prin devalorizare sau revalorizare. În acest fel s-a apreciat că se poate rezolva contradicţia dintre fixitatea valorii paritare clasice şi mobilitatea preţului de cumpărare a monedei. Această ajustare era foarte costisitoare.

Valorile paritare mobile – Acestea constau în modificarea anuală a valorii paritare, a conţinutului valoarea unităţii monetare în conformitate cu tendinţele ce se manifestă în cursul anului pe piaţă în legătură cu moneda respectivă.

b) Paritatea monedei reprezintă raportul valoric dintre două monede, dintre valorile paritare a două monede. În funcţie de felul cum se exprimă valoarea paritară, şi paritatea poate fi:

- paritate aur sau metalică în cazul în care valorile paritare sunt exprimate printr-o cantitate de aur;

- paritate valutară în cazul în care valorile paritare sale unor monede naţionale erau exprimate într-o valută (de regulă $ SUA);

- paritate DST dacă valorile paritare sunt definite pe baza unui coş de monedă.

21

Toate aceste parităţi se mai numesc şi parităţi teoretice. Ele sunt stabilite prin acte normative şi de cele mai multe ori concordă cu realitatea, adică cu raportul efectiv dintre puterea de cumpărare a monedelor naţionale.

c) Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca ordin de mărime, paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare au fost menţinute, aşa cum am arătat, în Condiţiile etalonului aur (cu variantele sale) multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). Cursul reprezintă, deci, preţul unei monede (naţională sau internaţională) exprimat într-o altă monedă cu care se compară valoric.

În perioada de aplicare a etalonului aur, comparaţia unităţilor monetare se realiza, deci, prin raportarea a două valori, fie direct, prin conţinutul de aur, fie indirect, prin raportarea la o altă monedă ($ SUA). în cadrul sistemelor monetare actuale comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. Conţinutul actualului etalon, mult mai complex, de altfel, şi imposibilitatea dimensionării puterii de cumpărare printr-o singură unitate de măsură (ca în cazul etalonului aur) au implicat reconsiderări majore în ce priveşte mecanismul cursului de schimb.

După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa-numitul curs central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs înlocuind cursul oficial (la paritate). în prezent, acest curs este cunoscut sub forma parităţii puterilor de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în explicarea cursului pieţii, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.2.3. Sistemul monetar internaţional (SMI)

Obiectivele Sistemului Monetar Internaţional sunt următoarele: - promovarea cooperării monetare internaţionale; - facilitarea şi dezvoltarea echilibrată a comerţului internaţional printr-o

echilibrare monetară corespunzătoare; - promovarea stabilităţii monetare internaţionale; - realizarea de acorduri şi angajamente monetare şi valutare între

membrii Fondului Monetar Internaţional şi evitarea devalorizărilor repetate în scop competitiv;

- instituirea unui sistem multilateral de plăţi în legătură cu tranzacţiile curente dintre venitul fondului;

- eliminarea restricţiilor. Aceste obiective nu au fost aplicate în practică decât parţial şi numai

pentru perioade scurte de timp. Astfel prin stabilitatea cursului valutar, prin asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare au fost stimulate schimburile

22

economice interne, iar prin creditele puse la dispoziţie de F.M.I., ţările membre au putut face faţă unor nevoi temporare ale balanţelor lor de plăţi externe. Unele ţări au realizat convertibilitatea monedei începând cu 1959, singura monedă convertibilă până la acea dată fiind dolarul american. Aceste obiective ale funcţionării sistemului monetar internaţional au fost rezolvate parţial, întrucât sistemul creat în 1944 avea un viciu de structură, el a fost conceput în condiţii în care economia SUA era de departe puterea economică numărul unu, iar dolarul era moneda cea mai puternică.

În aceste condiţii SUA au impus moneda naţională ca instrument de circulaţie, de plăţi şi de rezervă pe plan internaţional şi pe această bază au finanţat lichiditatea internaţională pe seama deficitului de balanţă.

Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru întâia oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolar ca principală monedă de rezervă. Propunerea făcută de John M. Keynes de creare a unei monede internaţionale, denumită „bancor” nu a fost acceptată. A prelevat concepţia americană cuprinsă în Planul White de a se utiliza pe plan internaţional monedele naţionale. Iniţial acest plan cuprindea propunerea unei monede internaţionale denumită „unitas”. în final, dolarul SUA, garantat cu importante rezerve de aur a câştigat, devenind moneda de rezervă a sistemului care se năştea. Propunerea creării unei monede internaţionale a fost numai un adevăr prematur, mecanismele monetare ulterioare fiind favorabile punerii în circulaţie şi utilizării în proporţie tot mai mare a unei astfel de monede (DST) emisă de FMI.

Crearea în 1944 a sistemului monetar internaţional a însemnat primul mare succes al ideii de cooperare internaţională în domeniul monetar, un succes al concepţiei potrivit căreia o monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale şi ca atare poate servi ca pivot al sistemului.

Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională au fost incluse în statutul FMI, organism creat în scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre a principiilor de funcţionare ale sistemului nou creat.

Abandonarea în lanţ a principiilor de funcţionare, aşa cum au fost concepute iniţial, au dus în final la prăbuşirea sistemului creat la Bretton Woods. Pe fondul acestor realităţi au început lucrările de reformă a sistemului în cadrul cărora s-a reafirmat necesitatea realizării, în continuare, a cooperării monetare prin adaptarea principiilor sale de funcţionare la noile condiţii existente pe plan

23

internaţional. Rezultatele s-au concretizat în introducerea de elemente noi în funcţionarea sistemului şi care şi-au găsit reglementarea prin modificările aduse statutului FMI.

Ca urmare, mecanismele monetare statuate la Bretton Woods funcţionează astăzi într-o formă mult schimbată, monedele naţionale continuând să deţină locul principal în cadrul sistemului monetar internaţional. Cu toate acestea, teoria şi practica monetară au contribuit la naşterea şi funcţionarea unei monede internaţionale (DST) care a schimbat conţinutul etalonului monetar şi mecanismele de funcţionare a cursului de schimb şi ale convertibilităţii.

2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei

2.3.1. Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur-monedă şi aur lingouri

Din punct de vedere istoric convertibilitatea este legată de emisiunea şi

punerea în circulaţie a bancnotelor. Convertibilitatea în aceste condiţii, reprezintă obligaţia necondiţionată a

băncii de emisiune de a achita la prezentarea bancnotelor, suma în metal corespunzătoare atât valorii nominale a acestora, cât şi conţinutul de metal preţios stabilit prin lege, pentru unitatea monetară respectivă.

Pentru a face faţă operaţiunii de convertire, banca de emisiune avea la dispoziţia sa o rezervă de metal monetar numită stoc de acoperire.

Mărimea acestui stoc, reprezintă 25-40% din cantitatea de bancnote emisă şi pusă în circulaţie.

În cazul în care, prin legea monetară se stabileşte includerea în rezervă alături de metalul monetar şi a monedei naţionale a altei ţări (valută), este de la sine înţeles că moneda proprie era convertită în valuta respectivă la cursul oficial.

Rolul convertibilităţii în condiţii acestui etalon: a) rol psihologic; b) rol economic;

a) Rolul psihologic – din acest punct de vedere, convertibilitatea era mijlocul prin care deţinătorul de bancnote, putea verifica în permanenţă capacitatea băncii de emisiune, de a face dovada caracterului reprezentativ al biletelor emise de aceasta, şi a echivalenţei lor cu metalul monetar.

b) Rolul economic - din punct de vedere economic se pot desprinde două idei:

- prin mecanismul convertibilităţii se asigura echilibrul monetar intern;

24

- mecanismul convertibilităţii a jucat un rol important în formarea cursurilor valutare.

Prin mecanismul convertibilităţii, se asigura menţinerea echilibrului între

masa monetară în circulaţie (cantitate de bancnote) şi nevoile de monedă ale agenţilor economici. Mecanismul era relativ simplu, dacă masa monetară depăşea aceste nevoi, exista riscul deprecierii bancnotelor. Pentru a se evita acest fenomen, bancnotele erau retrase din circulaţie şi convertite în metalul monetar care avea un preţ fix. Metalul monetar era tezaurizat de posesorii acestuia. Dacă masa monetară era în scădere, o parte din metalul monetar tezaurizat era scos şi predat băncii pentru obţinerea bancnotelor care erau introduse în circulaţie, pentru a acoperi nevoile de masă monetară în creştere.

În relaţiile de plăţi externe, debitorul (importatorul) putea plăti la alegere în aur, sau în valută sumele datorate, după cum şi creditorul (exportator) putea solicita încasarea sumelor în aur şi valută.

Existau două situaţii: - Când cursul valutar creştea datorită unei cereri masive de valută, pentru

debitor putea deveni mai avantajos să convertească moneda naţională în aur şi să expedieze aurul creditorului extern.

În acest fel, cursul nu putea depăşi paritatea legală plus cheltuielile de ambalaj, asigurare şi transport ale aurului.

Această limită superioară de fluctuaţie a cursului valutar, determinată de convertibilitate, se numeşte punct superior al aurului (punct de export al aurului sau punct de ieşire a aurului de pe piaţa importatoare).

- Invers, cursul valutar nu putea să scadă sub limita de intrare a aurului în ţara exportator, se numeşte şi punct inferior al aurului (punct de import sau punct de intrare). În acest caz, dacă contravaloarea este mai mare decât acest punct, exportatorul va solicita plata în aur.

Punctele aurului au asigurat o stabilitate relativă a cursurilor valutare şi ele au funcţionat până la primul război mondial (1914)

Această formă clasică a convertibilităţii, a fost un mecanism intern al economiei de piaţă.

Convertibilitatea era liberă şi nelimitată şi presupunea existenţa unei rezerve a statului administrată de banca de emisiune.

Convertibilitatea se realiza relativ automat, atâta timp cât banca de emisiune îşi respecta obligaţiile de a schimba la cerere totalitatea bancnotelor în metalul monetar aflat în rezervă.

Treptat această convertibilitate liberă şi nelimitată a încetat să mai funcţioneze. Inevitabil, bancnotele de emisiune au ajuns să nu-şi mai poată respecta obligaţiile de convertire, întrucât nevoile de semne monetare întreceau cu

25

mult posibilităţile de acoperire a lor în metal cu mult posibilităţile de acoperire a lor în metal monetar. Asistăm la un proces de limitare a convertibilităţii clasice şi în final la renunţarea ei. S-a trecut de la convertibilitatea în aur-monedă la convertibilitatea în aur-lingouri iar de acest drept beneficiau numai cei care deţineau sume mari echivalente cu un lingou de aur.

2.3.2. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize Bazele acestui etalon aur-devize au fost puse în 1922 la Conferinţa

Monetară de la Geneva, el fiind creat în scopul înlocuirii metalului monetar cu valute.

Caracteristicile convertibilităţii în condiţiile acestui etalon - Dispare legătura directă dintre bancnotele aflate în circulaţie şi metalul

monetar deţinut de banca de emisiune. - Convertibilitatea se efectua în valute convertibile la rândul lor în aur. - Convertibilitatea, consta practic în dreptul deţinătorilor de bancnote de a

solicita băncii de emisiune, moneda naţională a altei ţări (valută) la cursul oficial şi de a dispune liber de sumele astfel obţinute.

- Pentru a funcţiona acest mecanism, era necesar ca banca de emisiune să-şi constituie o rezervă monetară, în structura căreia, ponderea principală o deţinea valutele de rezervă (lira sterlină şi ulterior dolarul.

- Aurul, în care avea loc, eventual convertirea finală, nu mai aparţinea băncii emitente a monedei supusă operaţiei de convertire ci el aparţinea băncii străine care a emis valuta de rezervă.

- Dispar şi limitele de fluctuare a cursurilor valutare între cele două puncte ale aurului, drept urmare, cel puţin teoretic cursurile erau supuse unei ample variaţii, în funcţie de cererea şi oferta de valută de pe piaţă.

În aceste condiţii, convertibilitatea reciprocă la un curs oficial, nu mai era posibilă decât atunci când cursul pieţii era sensibil apropiat de cel oficial.

În asemenea situaţii solicitatorul de valută, nu mai era obligat să apeleze la banca de emisiune pentru a cumpăra valuta, el se adresa direct la orice bancă autorizată să efectueze operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută.

2.3.3. Convertibilitatea în cadrul Sistemului Monetar Internaţional

În concepţia Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea propriu-zisă

(oficială) era limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare, dintre băncile de

26

emisiune ale ţărilor membre. Toate celelalte operaţii de convertire, pentru plăţi în străinătate se efectuează liber pe piaţă la cursul variabil al acesteia. Din aceste motive, această convertibilitate se mai numeşte şi convertibilitate de piaţă sau convertibilitate reciprocă între valute. Singura monedă convertibilă în aur rămăsese numai dolarul american.

În 1971 se suspendă convertibilitatea dolarului în aur, iar valutele trec la flotarea liberă în funcţie de cerere şi ofertă. În condiţiile acestei flotări libere pe piaţă, convertibilitatea este o convertibilitate neoficială.

Atât convertibilitatea oficială cât şi cea neoficială, de piaţă presupune existenţa anumitor rezerve valutare, pentru susţinerea cursului monedei.

Convertibilitatea de piaţă dispensează autoritatea monetară de efectuarea propriu-zisă a operaţiilor de convertire. Aceste operaţii fiind de competenţa băncii comerciale.

2.3.4. Convertibilitatea în condiţii actuale În prezent convertibilitatea monetară este bazată pe etalonul puterii de

cumpărare şi constă în aceea, că fiecare monedă naţională este garantată cu cantitatea de bunuri şi servicii create în economie. În aceste garanţii, este inclus metalul monetar şi aurul, dar nu ca metal monetar.

În accepţiunea sa cea mai deplină, convertibilitatea monetară reprezintă dreptul unui deţinător de monedă naţională, de a o schimba pe valuta (moneda) altei ţări, fără nici o restricţie în ceea ce priveşte mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare şi scopul operaţiunii pentru care se face convertirea.

Spre deosebire de convertibilitatea clasică, cea actuală este în general îngrădită de o serie de restricţii, fiecare ţară subordonând convertibilitatea unei anumite politici monetare, menite să protejeze interesele ţării respective.

În timp ce convertibilitatea clasică, în aur, avea caracteristici universal valabile, cea actuală are foarte multe forme de manifestare, fiecare cu trăsături specifice.

2.3.5. Convertibilitatea leului Pentru a trece o monedă la convertibilitate, sunt necesare anumite premize:

- economice; - financiar valutare; - organizatorice.

Premizele economice presupun:

27

- înaltă competitivitate a mărfurilor româneşti pe piaţa externă la nivelul exigenţelor pieţei mondiale;

- realizarea pe termen scurt şi chiar pe termen lung a unei balanţe de plăţi echilibrată pentru ca în condiţiile existenţei acestui echilibru, riscurile ca rezervele valutare să fie consumate prin convertirea monedei naţionale să fie minime;

Premizele financiar valutare presupun: - liberalizarea preţurilor – alinierea preţurilor interne la nivelul

preţurilor practicate pe piaţa internaţională; - stabilirea unui curs real al monedei naţionale în raport cu alte

monede şi care să răspundă puterii efective de cumpărare a acesteia;

- crearea unor rezerve valutare corespunzătoare cel puţin din trei motive:

- pentru a fundamenta încrederea internaţională în realitatea convertibilităţii;

- pentru a răspunde efectiv la cererea de preschimbare a monedei noastre în alte valute, cerere ce se poate ivi din partea deţinătorilor monedei noastre naţionale, din străinătate;

- pentru menţinerea stabilităţii cursului valutar al monedei noastre naţionale prin intervenţii pe piaţă în caz de dificultate.

Premizele organizatorice presupun: - desfiinţarea restricţiilor în domeniul valutar al decontărilor (pe

piaţa internă); - renunţarea la clearing.

28

Capitolul 3 MASA MONETARĂ

3.1. Definirea şi structura masei monetare Masa monetară este o mărime eterogenă, constând din totalitatea activelor

monetare, care pot fi utilizate pentru procurarea de bunuri şi servicii şi pentru plata datoriilor.

Sintetizând aprecierile monetariştilor, putem spune că în structura masei monetare trebuie incluse următoarele active:

- moneda de hârtie şi moneda de cont (formele clasice ale monedei, reprezentând partea cea mai activă a masei monetare - masa monetară cu cel mai înalt grad de lichiditate şi putere de circulaţie. Specialiştii o notează cu M1.

- depunerile la vedere şi la termen sub formă de depozite la bănci, case de economii şi care reprezintă cvasimoneda. Specialiştii o simbolizează cu M2. Aceste active care staţionează în depozite cu un grad relativ mare de lichiditate ele îndeplinind unele funţii ale monedei (îndeosebi funcţia cea de mijloc de plată).

- alte active financiare cu grade diferite de lichiditate, sunt simbolizate cu M3, în structura cărora sunt incluse efectele comerciale (trate, cambii, bilete la ordin, CEC-uri), efecte publice, efecte particulare.

Aceste active, au grade mai mari sau mai mici de lichiditate şi sunt incluse în structura masei monetare, ele având trăsături asemănătoare, comune cu cele ale monedei. Nu toate aceste active sunt la fel de frecvent folosite pentru plăţi curente. Unii specialişti nu le includ în masa monetară.

Cu toate acestea, deţinerea unor asemenea active influenţează volumul şi structura cheltuielilor posesorului aproape la fel ca şi deţinerea unui disponibil în cont la bancă.

În condiţiile în care, agenţii economici inovează noi modalităţi de plasare a activelor lor financiare are loc şi o modificare în structura masei monetare. Sunt necesare conceperea unor noi instrumente de reglare a masei monetare.

În aceste condiţii determinarea calitativă a masei monetare are un accentuat caracter relativ, tocmai datorită gamei variate de active financiare pe care le poate crea o piaţă financiar-monetară dinamică şi complexă.

29

3.2. Indicatori monetari Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia, a diferitelor

tendinţe pe care le înregistrează activele componente, cu- grade diferite de lichiditate, se realizează folosind anumiţi indicatori monetari, integraţi într-un model de analiză monetară de natură să explice şi să orienteze procesele şi politica monetară.

Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor monetari trebuie apreciată în contextul elaborării unei concepţii generale de analiză a interacţiunii dintre variaţiile masei monetare şi a celorlalte fenomene monetare, pe de o parte, şi principalele procese economice, pe de altă parte, cum sunt: plasarea şi utilizarea resurselor, producţia şi comercializarea bunurilor şi serviciilor; formarea preţurilor; oscilaţiile cursurile de schimb; situaţia generală a balanţei de plăţi externe etc. De derularea acestor procese depinde în ultimă instanţă mărimea şi dinamica masei monetare, iar evoluţia şi tendinţele acesteia din urmă influenţează la rândul lor procesele respective.

Pentru ca indicatorii monetari să permită cuantificarea acestor influenţe reciproce este necesar ca ei să reliefeze dinamica masei monetare şi evoluţia ei şi să permită evaluarea conexiunilor între procesele monetare şi cele economice.

În raport de aceste aprecieri, monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii. Un prim set de indicatori sunt cei care oferă informaţii privind estimarea evoluţiei masei monetare şi care exprimă caracterul politicii monetare, ca expansionistă sau restrictivă. A doua categorie grupează acei indicatori care oferă informaţii privind estimarea efectelor exercitate de politica monetară asupra celei economice, ei exprimând în acest caz obiectivele politicii monetare. Unii monetarişti fac distincţie în cadrul acestei din urmă categorii de indicatori, între cei care exprimă obiectivele pe termen scurt (short term targets) de cei care exprimă obiectivele pe termen lung (long term targets) ale politicii monetare. Primii sunt consideraţi „indicatori monetari propriu-zişi" oferind informaţii atât despre caracterul evoluţiei masei monetare, cât şi despre obiectivele pe termen scurt urmărite de autorităţile monetare pentru influenţarea proceselor extramonetare. Cei din urmă sunt consideraţi „indicatori economici", ei reflectând legătura dintre obiectivele politicii monetare şi scopurile politicii economice generale.

Utilizarea acestor două categorii de indicatori este necesară şi posibilă în condiţiile în care în economia unei ţări funcţionează o piaţă financiar-monetară dezvoltată şi complexă. în schimb, în economiile cu procese monetare relativ simple, unde relaţiile monetare şi structura financiar-bancară sunt puţin diversificate, opţiunea pentru utilizarea unei singure categorii de indicatori care să exprime, atât caracterul, cât şi obiectivele politicii monetare, este o soluţie

30

acceptabilă. O asemenea soluţie se justifică prin numărul redus de produse monetare şi prin gama extrem de restrânsă a activelor lichide.

În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca indicatori de reflectare a caracterului şi obiectivelor politicii monetare rata dobânzii şi agregatele monetare.

În prezent, predomină practica utilizării agregatelor monetare, ca indicatori monetari, chiar şi în ţări ca SUA, unde există o îndelungată tradiţie în folosirea ratei dobânzii ca instrument important în aprecierea evoluţiei şi dinamicii masei monetare. Această realitate se explică prin faptul că utilizarea ratei dobânzii, ca indicator monetar, are, totuşi, anumite limite determinate de factori cum sunt: influenţa intensă a factorilor nemonetari asupra nivelului, structurii şi evoluţiei ratei dobânzii; decalajul în timp cu care se manifestă interacţiunea dintre rata dobânzii şi unele procese economice fundamentale cum sunt cele privind economiile şi investiţiile; unele procese economice sunt influenţate de nivelul previzibil al ratei dobânzii şi nu de cel efectiv, ceea ce este dificil de exprimat cu mijloace statistice; slaba reacţie, uneori, a ratei dobânzii la măsurile de politică monetară; insuficienţa sau slaba dezvoltare a pieţelor financiar-monetare din unele ţări, caz în care rata dobânzii se fundamentează pe criterii administrative şi drept urmare are o importanţă redusă ca instrument de politică monetară şi, implicit, ca indicator monetar.

Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu exclude, însă, folosirea ratei dobânzii în analizele monetare, inclusiv pentru aprecierea caracterului politicii monetare promovate de autorităţi. Creşterea masei monetare are ca efect, dacă aceasta depăşeşte rata de creştere a produsului naţional brut, o reducere a nivelului dobânzii, fapt ce stimulează investiţiile, ieftinind creditul şi, deci, cererea totală. Ca urmare, utilizarea agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se poate dispensa de folosirea în acelaşi scop şi a ratei dobânzii. De altfel, numeroase modele de analiză monetară elaborate până în prezent, îndeosebi cele de factură keynesistă şi neo-keynesistă cuprind ambele variabile, adică rata dobânzii şi agregatele monetare.

3.3. Agregatele monetare Agregatele monetare diferă în general de la o economie la alta, dar în

ansamblu au anumite caracteristici comune şi pot fi grupate în trei categorii: a) Moneda primară b) Moneda ca mijloc de plată c) Moneda ca avuţie netă.

31

a) Moneda primară Reprezintă moneda emisă de banca centrală şi a cărei cantitate este

controlată de această instituţie. Moneda primară constituie baza pentru crearea monedei de cont (scripturale) realizată de băncile comerciale.

Agregatele monetare din această categorie servesc ca indicatori de apreciere a politicii monetare a caracterului ei restrictiv sau expansionist. Moneda primară se defineşte ca diferenţă dintre active şi pasive nemonetare din bilanţul Băncii Centrale. Activul băncii centrale reflectă, în general modalităţile prin care aceasta creează moneda, iar pasivul exprimă mărimea şi repartizarea pe deţinători a monedei primare.

b) Moneda ca mijloc de plată – denumită masa monetară în sens restrâns sau moneda suplă şi cuprinde mijloace de plată create de Banca Centrală, celelalte bănci şi instituţii de credit.

Agregatele monetare din această categorie corespund lui M1 din structura masei monetare. Ele exprimă scopurile, obiectivele politicii monetare, reflectând şi acţiunea acestor politici monetare asupra procesului economic.

c) Moneda ca avuţie netă – cuprinde mijloace de plată adică M1 şi alte active lichide care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma în astfel de mijloace de plată). Aceste alte active corespund lui M2, M3 formează lichiditatea secundară şi cvasimoneda.

32

Capitolul 4 APECTE GENERALE DESPRE CREDIT

4.1. Ce este creditul? Concept

Creditul, ca şi moneda,este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice,sociale legate de procesul de schimb. Creditul a apărut după schimbul în natură şi ca o consecinţă imediată a acestuia. Creditul este tot un schimb însă are paricularitatea că între momentele de schimb se intercalează factorul timp. Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor. În timp practica creditului s-a diversificat,în sensul că dacă în fazele incipiente avea o formă naturală presupunând acordarea unui bun în aşteptarea restituirii lui viitoare la o perioadă cuvenită (creditul natural) ulterior au apărut forme noi, respectiv creditul în mărfuri şi creditul în monedă. La creditul în mărfuri,obiectul creditului îl constituie mărfurile vândute,deşi atât rambursarea lui cât şi a dobânzii aferente se efectuează în bani. Creditul în monedă formează principala activitate a organizaţiilor financiar-bancare şi a altor instituţii de credit. În această formă,atât obiectul creditului cât şi rambursarea lui împreună cu dobânda se onorează în numerar sau în dispoziţii asupra numerarului (viramente, cecuri, ordine de plată). Creditul constituie un contract prin care o bancă (o firmă sau o persoană) transmite unei firme sau unei persoane fizice o sumă de bani pentru a o folosi o anumită perioadă de timp pentru realizarea unui scop (afacere, investiţie), cu obligaţia de a restitui suma şi dobânda aferentă conform prevederilor stipulate în contract.1 Creditul a format obiectul unor ample cercetări în latura de specialitate ,constatându-se o diversitate de opinii. Profesorul W. Sombrat oferă o definiţie sintetică atunci când spune: ,,Creditul este puterea de cumpărare,fără a deţine numerar. „Într-o manieră asemănătoare, profesorul C. Gide defineşte creditul ca fiind ,,schimbul unei bogăţii prezente, contra unei bogăţii viitoare.” Profesorul F. Leitner defineşte creditul ca un ,,act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau

1Imireanu, Mihai - Ghe. A - ,,Tehnica şi practica operaţiunilor bancare” , Ed. Tribuna Economică, 2000, pag.214

33

serviciile puse la dispoziţia lui ,de un alt individ,în cadrul termenului pentru care a fost acordat.” La rândul său profesorul A. Page defineşte creditul ca fiind ,,schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.2 Succint,creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare,în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutat. Operaţiunile de credit pot intervenii într-o gamă amplă de relaţii între indivizi sub forma unor acorduri personale simple,până la tranzacţii formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. Aşadar o parte importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor. Părţile implicate,tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit,sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie,dar în esenţă el concentrează o valoare actuală ce se transmite de un creditor (investitor, împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze după un timp, în condiţiile specificate în acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea a plăti dobândă pentru a remunera pe creditor.

4.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului

În amplitudinea sa,esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice ale creditului. Trăsăturile caracteristice ale creditului bancar se referă la:

• Subiecţii raportului de credit: - creditorul − partea care acordă creditul (banca comercială,

instituţia financiară şi de credit) - debitorul − partea care primeşte creditul (agenţi economici,

populaţia, statul) • Promisiunea de rambursare – este un element esenţial al raportului de

credit şi este supusă evitării a două riscuri: riscul de nerambursare şi riscul de imobilizare Riscul de nerambursare se manifestă atunci când apar amânări de la

scadenţă ce micşorează resursele creditorului,încetinesc viteza de rotaţie a capitalului ducând la diminuări ale profitului băncii sau atunci când debitorul este în imposibilitatea de a rambursa suma de bani împrumutată, ce conduce la pierderi efective de capital pentru creditor.

2Şaguna Drosu Dan - ,,Drept Financiar şi Fiscal” , Ed. Oscar Print, 2001, pag. 221

34

Riscul de imobilizare afectează creditorul întrucât acesta nu poate să-şi recupereze o parte din capital, nepermiţându-i să reia activitatea de creditare. În această situaţie creditorul este nevoit să apeleze la alte bănci pentru a-şi procura resursele necesare,devenind din creditor debitor şi fiind nevoit să achite pentru aceste resurse dobânzi care îi diminuează profitul.3

Pentru a evita astfel de riscuri,băncile solicită garanţii din partea debitorilor.

• Termenul de rambursare (scadenţa) – reprezintă momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului şi a dobânzilor aferente. Termenul de rambursare are o mare varietate: de la termene foarte scurte

(24 ore, termen practicat între bănci pe pieţele monetare) până la termene de 30-50 ani pentru împrumuturi privind construirea de locuinţe.

Potrivit art.19 din Legea 33/1991 privind activitatea bancară,creditele care nu depăşesc 12 luni sunt credite pe termen scurt,creditele pe termen mediu sunt rambursate între 1- 5 ani,iar creditele care depăşesc durata de 5 ani sunt considerate credite pe termen lung.

• Ratele parţiale – sunt rate care se rambursează eşalonat,la anumite termene,conform înţelegerii stipulate în contractul de credit.

• Termenul de graţie – reprezintă perioada cuprinsă între momentul angajarii creditului şi începerea rambursării lui.

• Garanţiile asiguratorii – sunt formate din bunuri care se constituie la dispoziţia creditorului sau a unui terţ pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a obligaţiilor asumate prin contractul de credit. Garantarea creditului de către agentul economic care îl solicită este o problemă esenţială aflată în atenţia bancherului care va căuta să evite orice risc care ar prejudicia interesele băncii. Prin garanţia care se constituie se urmăreşte atât încasarea integrală a

creditului la scadenţă (în cazul creditului pe termen scurt),cât şi a dobânzilor aferente,a comisionului,a spezelor bancare,etc.

Garantarea creditelor se realizează în principal prin gaj şi ipotecă. • Costul creditului (dobânda) – reprezintă preţul plătit de debitor

creditorului său pentru împrumutul acordat pe un termen determinat. Nivelul dobânzii diferă în funcţie de conjunctura economică,de cererea şi oferta de capital.

În practica social-economică a creditului se cunosc mai multe categorii de dobândă:

- dobânda cămătărească − este calculată cu procente excesiv de mari sau percepută sub forme diferite

3 Manual de creditare, Bucureşti, 2005, pag. 106 – Banc Post

35

- dobânda convenţională − este calculată cu un procent stabilit prin înţelegerea dintre debitori şi creditori şi care,de regulă,este mai ridicat decât cel stabilit prin lege

- dobânda la dobândă (anatocismul) − este preţul plătit de împrumutat pentru suma care reprezentă capitalul,plus dobânda capitalizată pe o perioadă.

- dobânda legală − este dobânda calculată cu procentul stabilit prin lege.

- dobânda majorată − este dobânda percepută de unităţile bancare, în cazul în care creditele nu sunt rambursate la termenele stabilite

- dobânda moratorie − este dobânda care se plăteşte de către debitor de la data acordării moratoriului până în momentul stingerii datoriilor.

- dobânda fixă − este stabilită la încheierea contractului de împrumut între părţile participante la raportul de credit.

- dobânda variabilă − se recalculează periodic,de regulă la 3 luni, în funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţă.4

Generic,dobânda se calculează după relaţia:

100360

∗∗∗ tdC=D

unde: D = dobânda C = valoarea creditului d = procentul dobânzii t = timpul în zile pentru care se acordă creditul

În bancă dobânda se calculează astfel:

DfN

=D ∑

unde: N =sunt numere calculate astfel: Ni = Ci × Ti Ci = volumul creditului Ti = timpul în care se păstrează soldul Ci în cont

Df – reprezintă divizorul fix calculat după relaţia:

t=Df 100360 ×

36

• Alte costuri ale creditului sunt comisioanele de mişcare sau de conturi curente pentru operaţiunile legate de viramente,decontări şi gestionare a creditului.

4.3. Funcţiile creditului

Avantajele creditului sunt evidenţiate prin funcţiile sale:

• funcţia distributivă – constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare.

Tot prin funcţia distributivă,creditul participă la concentrarea capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăţi.

• funcţia de transformare a economiilor în investiţii – contribuie la realizarea echilibrului macro-economic conform ecuaţiei E = I, unde E = economii iar I = investiţii.

Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, astfel inactive în investiţii. Creditul devine astfel un factor important al creşterii economice prin proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

• funcţia de emisiune monetară Consolidarea ideii de credit bazat pe încredere între participanţii la actul

economic a determinat crearea monedei fiduciare (cu valoare fictivă,întemeiată pe încredere) la biletele la bancă şi apariţia a diverse instrumente şi tehnici de plată prin care s-a realizat o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, asigurând o creştere a volumului şi valorii tranzacţiilor economice.

Instrumente şi tehnici de plată precum viramentul,cecul,trata,cambia au dus la diminuarea numerarului din circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale.

• funcţia de asigurare a stabilităţii preţului – se realizează prin reglarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de o parte şi stocurile pe de altă parte.

Prin finanţarea producţiei şi consumului,precum şi prin crearea unor instrumente şi tehnici foarte flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la actul economic.

37

Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. Trebuie avut în vedere şi rolul creditului în acoperirea deficitului bugetar al statului sub forma creditului public.4

4.3.1 Sursele creditării Surse proprii (capitalul propriu). Ca orice societate comercială,banca

posedă un capital propriu (fonduri proprii) constituit din capitalul subscris şi vărsat de acţionari, precum şi o serie de fonduri (de dezvoltare, de rezervă, rezerva generală pentru riscul de credit) prelevate din profit.

Un mijloc de majorare a surselor proprii bancare este emiterea de obligaţiuni, însă trebuie să avem în vedere costurile de lansare şi dobânzile bancare cu implicaţii asupra profitului.

Sursele atrase. Una din funcţiile importante ale unei bănci este aceea de a ,,capta” interesul persoanelor fizice şi juridice prin atragerea de surse disponibile, în acest caz banca având titlul de împrumutat.

Atragerea de capital de către o bancă trebuie să se facă în deplină siguranţă şi cu o renumerare corespunzătoare. Îndeplinirea acestor condiţii determină dimensiunea volumului plasamentelor la o bancă.

Atragerea fondurilor îmbracă forma: • Depozitelor care

- reprezintă pentru bănci principala resursă financiară - se formează din două mari categorii: - depozite la vedere - depozite la termen

Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile depuse în toate conturile deschise la bănci,din care se pot face plăţi la cerere şi pentru care banca nu-şi rezervă dreptul de a solicita o înştiinţare scrisă asupra unei viitoare retrageri de numerar.

Depozitele la termen sunt cea mai importantă sursă financiară între pasivele bancare şi au o scadenţă prestabilită astfel încât eventualele retrageri efectuate înainte de a se ajunge la maturitate sunt penalizate prin dobânzi.

• Soldurilor creditoare ale conturilor societăţilor comerciale • Plasamentelor interbancare • Refinanţare solicitată de la BNR (numai pe termen scurt prin cele 4

tipuri de credite: structural, licitaţie, special, lombard) • Linii de creditare externă

Această enumerare delimitează sursele atrase de pe piaţa monetar-financiară de cele de pe piaţa externă. 4 Şaguna Drosu Dan - ,,Drept financiar şi fiscal “, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, pag 224

38

Colectarea de pe piaţă a surplusului de disponibilităţi de către băncile comerciale este limitată de costul pe care le implică,bonificarea unei anumite dobânzi,reglementările de prudenţă bancară,adică asigurarea unei lichidităţi minime în funcţie de rezerva minimă obligatorie.

4.4 Tipuri de credite. Clasificare

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt: - creditul comercial; - creditul bancar; - creditul obligatar; - creditul ipotecar; - creditul de consum.

4.4.1. Creditul comercial - este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător,atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea mărfurilor este separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie astfel la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta la dezvoltarea economiei naţionale.

Creditul comercial este acordat cumpărătorului de către furnizor sub formă de vânzări de mărfuri , executări de lucrări şi prestări de servicii cu plata la o dată ulterioară. Creditul comercial este utilizat de către întreprinzători la vânzarea-cumpărarea pe credit a maşinilor, utilajelor, materiilor prime, materialelor, combustibilului,precum şi a obiectelor de consum.

De regulă,creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale, creditul comercial înlesneşte şi accelerează circulaţia capitalului, constituind totodată baza sistemului de credit.

4.4.2. Creditul bancar – este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de către instituţiile bancare în aşa-numitul ,,comerţ cu bani”.

Definiţia legală a creditului bancar este cuprinsă în art. 3 lit. g) alin.1 al Legii bancare nr.58/1998 iar această definiţie este următoarea: ,,Creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite,precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani”.

39

Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numită capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale. El intră în categoria împrumuturilor în bani.

Tipuri de credite bancare a) Avansurile în cont curent – credite de casă sau de trezorerie. Aceste credite sunt destinate să acopere nevoile curente ale agenţilor

economici (cheltuielile de producţie imprevizibile şi greu de localizat pe obiecte). Acordarea creditului are la bază depozitele compensatorii. Agenţii

economici îşi păstrează disponibilităţile în cont, fapt ce permite băncilor să acopere nevoile curente prin redistribuirea acestor depozite din conturile curente.

b) Liniile de credit Băncile deschid agentului economic linii de credite în cadrul cărora

stabilesc un plafon maxim de credite, ce urmează a fi puse la dispoziţia agentului economic. Se cunosc mai multe feluri de linii de credite:

- credite provizorii (neconfirmate) - credite confirmate

În cazul creditelor provizorii, băncile comerciale, pot cere agentului economic în orice moment acoperirea debitului.

Creditele confirmate sunt mult mai avantajoase pentru debitor. Ele se bazează pe un acord scris, în cadrul căruia posibilităţile de acordare a creditului se stabilesc pentru o anumită perioadă prevăzută în contract, în cadrul căruia sunt prevăzute termene precise de rambursare.

Linia de credit este o modalitate de creditare a agenţilor economici, care funcţionează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri şi rambursări pe toată durata de valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat.

Acest tip de credite se acordă clienţilor cu performanţe economico-financiare bune, care sunt clienţi permanenţi ai băncii.

Liniile de credite se acordă pe o perioadă de 12 luni, volumul acestora se stabileşte astfel:

zile)(în creditare de Perioadazile)(în clienţilor a

încasare de medie Duratacreditării perioada peafaceri de Cifra

credite deliniei forma

sub Creditul ×=

Durata medie de încasare a clienţilor, reprezintă amânarea medie a plăţii, acordată clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea formulă:

40

creditare de perioadacu egală

,precedentă perioadaîn realizată afaceri de Cifra

(zile) creditare de Perioadacreditareacu egală precedentă

perioadă o pe neîncasaţiclienţilor allunar mediu Soldul

×

=Nz

c) Credite pe stocuri sau credite sezoniere – sunt menite să asigure

resursele necesare în cazul apariţiei unui dezechilibru în circuitul aprovizionării, producţiei şi desfacerii. Acordarea creditelor este garantată cu stocul de marfă aflat în procesul de producţie sau de circulaţie al acestora.

d) Warantul – este un titlu, un instrument care atestă existenţa mărfurilor

într-un depozit general (porturi, vămi). Prin natura lui el permite transmiterea proprietăţii pentru obţinerea şi garantarea creditului bancar. Acest instrument poate fi utilizat fie ca un efect de comerţ, fie mobilizat, negociat, vândut băncii, dându-se astfel posibilitatea acesteia să acorde un credit (resursă de recreditare). În practica ţărilor vest-europene, warantul îmbracă forme diversificate după cum urmează.

– warantul agricol – în acest caz se pune gaj pe culturi şi echipamente de exploatare agricole;

– warantul hotelier – gaj pentru materiale şi echipament hotelier; – warantul petrolier - gaj asupra stocurilor minime petroliere; – warantul industrial - posibilă gajarea asupra produselor industriale. Toate aceste tipuri de credite bancare sunt majoritare în activitatea

băncilor în general, a celor comerciale în special. Aceste credite sunt destinate acoperirii necesităţilor agenţilor economici.

Acoperirea financiară a nevoilor de investiţii are la bază ale modalităţi de mobilizare ale activelor financiare disponibile, una din aceste modalităţi reprezintă aceea a creditului obligatar.

4.4.3. Creditul obligatar Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţă

seculară care se referă la relaţiile de credit în care partenerii sunt instituţiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate, pe de o parte, şi creditorii, subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi angajează astfel capitalurile, în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.

41

Deci obligaţiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit şi forma prin care, în principal, se desfăşoară. De aci expresia de credit obligatar. Să ne reamintim elementele caracteristice ale obligaţiunii.

Obligaţia este un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o dată stabilită. Deţinătorul încasează de regulă, periodic dobânzile convenite în raportul de credite.

O mare parte a obligaţiunilor sunt emise de stat. Fie către Tezaur (Ministerul sau Departamentul Finanţelor), fie de instituţii locale (primării, prefecturi, comitate, state federale etc.). O serie de alte aspecte privind particularităţile datoriei publice sunt cunoscute, întrucât au fost tratate în cadrul disciplinei Finanţe publice.

Ne vom referi în continuare la obligaţiile societăţilor, deci raporturi de credit obligator în care întreprinderile emitente sunt debitori, iar subscriitorii, creditori.

Specificul acestor raporturi în economia de piaţă, este faptul că ele se angajează primordial în sfera publică, respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi. Pe de o parte, subscrierile au caracter public, ele fiind, de regulă, precedate de campanii publicitare susţinute. Pe de altă parte, subscrierea încheiată, obligaţiile fac obiectul negocierii la bursa de valori. Ele sunt solicitate la achiziţie de investitori şi oferite de deţinători care au nevoie de lichidităţi, prin natura lor şi a condiţiilor de piaţă, obligaţiunile reprezentând unul din activele financiare uşor lichidabile. în aceste condiţii obligaţiile sunt preferate primordial de investitori, în special de cei care doresc o investiţie, necondiţionată de timp, şi în măsură să le asigure, oricând, rapid şi fără mari diferenţe valorice, schimbarea opţiunii.

Emisiunea de obligaţii este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi.

Există mai multe motivaţii bine întemeiate a acestui fapt. Întreprinderile; de regulă societăţi pe acţiuni, având o structură dată a

deţinerilor (şi deţinătorilor de capital) şi prin aceasta, o repartizare dată în poziţia puterii în consiliul de administraţie, evită noile emisiuni de acţiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situaţie care ar putea duce la schimbarea raportului de forţe. Acest fapt explică, preponderent, preferinţa pentru împrumut, în opoziţie cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere de acţiuni.

De fapt apar şi alte avantaje decurgând din ieftinătatea şi comoditatea soluţiei. In primul rând, creditorul este remunerat prin dobânzi, care, fie mobile, fie fixe (cum sunt de regulă) incumbă o prestaţie mai mică, decât dividendul ce ar reveni furnizorilor de capital, în condiţiile în care aceştia ar avea calitatea de

42

acţionari. Apare din aceasta o diferenţă în favoarea întreprinderii şi, respectiv, a veniturilor repartizate acţionarilor.

Pe de altă parte, creditorul este un factor comod în activitatea întreprinderii, creanţa nu-i permite imixtiunea în activitatea unităţii, ci numai aşteptarea pacientă a termenelor de plată.

Aceste avantaje specifice, pentru ambele părţi, determină opţiunea deschisă pentru acest sistem, fapt evident, prin dimensiunile covârşitoare ale creşterii sale în toată lumea (vezi tabelul 5.1).

TABELUL 5.1 Creşterea emisiunii pe pieţele obligatare (în mld dolari)

Pieţe* obligatare naţionale 1962-1970

1971-1975

1976-1980

1981-1985

1986

America de Nord 48,4 112,1 233,4 466,7 750,5 OECO – Europa 24,6 83,4 191,8 283,7 430,8 Japonia 9,8 44,5 134,5 212,6 428,4 Pieţe obligatare internaţionale 2,0 6,7 19,7 71,8 187,0

Sursa : G. Broker — Competition in banking OECD 1989. Este evident că accelerarea ritmurilor, în ultimele perioade reprezentate,

tendinţa ce se menţine, subliniază, încă o dată, predominanţa creditului obligatar şi creşterea rolului acestuia în economia întreprinderii, în asigurarea premiselor de înfăptuire, în ritmuri înalte, a reproducţiei.

Există o gamă largă de forme de existenţă a obligaţiunilor şi prin aceasta, de posibilităţi de stimulare a deţinătorilor de capital în a participa la subscriere şi deci de a deveni creditori ai acestor societăţi. Aceste aspecte vor fi amănunţite în cadrul unei alte discipline (Pieţe de capital şi burse de valori).

Urmărind fenomenul obligatar, ca fenomen economic şi ca raport de credit, trebuie să subliniem importanţa în creşterea accelerată a acestei componente în formarea surselor de dezvoltare a întreprinderilor economice, deci la asigurarea înfăptuirii investiţiilor.

Între sursele împrumutate, sumele obţinute din emisiunea de obligaţii sunt utilizate cu prioritate sau în exclusivitate, în majorarea capitalului fix, fie în noi investiţii, în clădiri, echipamente, utilaje, componente ale noilor tehnologii, fie în operaţii de preluare şi achiziţii de întreprinderi.

Sumele obţinute din plasarea de obligaţii fiind utilizate cu prioritate pentru satisfacerea nevoilor de investiţii ale întreprinderilor de producţie, circulaţia mărfurilor şi servicii, şi având prin acestea o destinaţie specială, au de regulă, ca sursă de provenienţă, capitalurile disponibile specifice. Cu alte cuvinte, există creditori specializaţi ai întreprinderilor decurgând din deţinerea de obligaţii. Astfel, potrivit datelor existente în SUA, companiile de asigurări pe viaţă asigură

43

mai mult de o treime, iar fondurile de pensii particulare şi publice acoperă o altă treime din deţinerile de obligaţii emise de societăţi.

A treia treime îşi găseşte acoperirea printr-o gamă largă de resurse provenind de la băncile mutuale de economii, fondurile comune de plasament, fondurile fundaţiilor, instituţiilor de educaţie, religioase şi de caritate, investitorii străini etc.

Procurarea de resurse prin emiterea de obligaţii s-a dezvoltat şi în domeniul capitalului circulant, obligaţii cunoscute sub numele de bonuri de depozit, certificate de depozit şi în special sub denumirea de amplă utilizare în SUA, „commercial papers”.

Prin natura lor hârtiile comerciale (commercial papers) sunt bilete de ordin, negarantate, pe care întreprinderile le Vând pe piaţă, pentru a-şi acoperi necesităţile de resurse pe termen scurt. Aceasta reprezintă pentru deţinătorii de capitaluri, disponibile pe termen scurt, o modalitate de valorificare superioară, vis-a-vis de alte utilizări, în special faţă de posibilităţile de a constitui depozite bancare pe termen scurt, slab remunerate. Ofertanţii sunt adesea alte întreprinderi deţinătoare, temporar, de asemenea disponibilităţi, care îşi găsesc astfel o bună valorificare, asigurându-şi concomitent o lichiditate înaltă, acestea putând fi operativ revândute pe piaţă.

Bineînţeles, mai ales pentru hârtiile comerciale puse pe piaţă, oferite publicului deci, firmele emitente trebuie să prezinte o încredere fermă, sau cum se exprimă curent – să aibă un credit excelent. De fapt numai societăţile importante şi puternice din punct de vedere financiar, cunoscute şi sub denumirea de „debitori de prim ordin", pot practica, cu rezultate, o asemenea emisiune, dat fiind că, aşa cum s-a precizat, aceste obligaţii nu au garanţii decât bunul mers al întreprinderii.

Din aceste cauze o serie de societăţi recurg la plasarea privată a acestor hârtii, adresându-se băncilor de afaceri sau altor instituţii de credit specializate, în aceste condiţii plasamentele se fac în-condiţii individuale (în SUA pentru sume ce variază de la 10.000 $ la 5.000.000 şi pentru scadenţe situate de regulă între 35 şi 270 zile).

Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligator a reactivat şi extins activitatea instituţiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut, în scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor.

Agenţiile de rating se situează ca instituţii neutre desfăşurând o activitate de expertizare, în ultimă instanţă, în favoarea investitorilor. De fapt, emitenţii sunt interesaţi să aibă o bună apreciere a acestor agenţii pe această cale promovându-şi propriile emisiuni.

44

Agenţiile desfăşurând o activitate de interes public trebuie să se bucure de o deplină independenţă financiară. Independenţa şi calitatea, integritatea aprecierilor sale, fiind o premisă a bunului său renume şi credibilităţii sale, asigură prin aceasta îndeplinirea scopului propus. De regulă, expertiza se desfăşoară la cererea emitentului şi prin contribuţia financiară a acestuia.

Analiza se desfăşoară pe baza rezultatelor economice şi financiare a întreprinderii emitente pe câţiva ani, se apreciază calitatea organizării, eficienţa comercială şi tehnică, situaţia firmei pe piaţă, sector, zonă etc.

Notaţiile specifice având valoarea unui calificativ şi exprimând o ordine ierarhică. Se publică cu consimţământul emitentului, şi sunt folosite de investitori pentru orientare.

Exemple de categorii graduale de rating: Categoria Standard and

Poo/S.U.A. Mody's investors service/S.U.A.

ADEF (Agence d'evolution financiere/Franţa)

1 AAA Aa, a AA 2-4 AA+AA, AA–, Aa1 Aa2 Aa3 AA1, AA2, AA3 5-7 A+A, A- A1, A2 A3 A1, A2, A3 8-10 BB+, BBB, BBB– Baa1 Baa2 Baa3 BBB2, BBB2, BBB3, 11-13 BB+, BB, BB– Ba1 Ba2 Ba3 BB1, BB2, BB3

Numărul termenilor graduali totali este diferit. Astfel firma Duff and Phelphs are 17, iar ADEF 26.

Sursa: 1) M. A. Himes Financing Real Estate with securities, John Wiley – New York 1988. 2) J. M. Castre, A. Fulpin – L'emergence du rating en France, Problemes economiques nr.

2094/1988.

Obligaţiile, ca obiect de sine, reprezintă temeiul desfăşurării unor alte

operaţii de credit. Obligaţiile pe termen scurt şi lung, emise de stat sau întreprinderi particulare, de regulă, societăţi, reprezintă, prin cantitatea lor, active substanţiale în patrimoniul fiecărei întreprinderi sau bănci .Ele reprezintă în forme specifice modalitatea, preferată de deţineri de lichidităţi pe termen scurt, întrucât obligaţiile se caracterizează prin siguranţă şi facilitate, prin valorificare imediată.

Obligaţiile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci şi între lănci şi banca centrală, în cadrul operaţiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmăresc fiecare. De asemenea, activele în obligaţiuni creează temei umor operaţii de împrumut declanşate de deţinătorii care primesc credite, prin gajarea acestora. Prin aceasta, pe de o parte, deţinătorii obţin cu uşurinţă disponibilităţile lichide în momentele considerate oportune, în condiţii avantajoase, iar pe de altă parte, păstrează în continuare calitatea de proprietar al acestor obligaţiuni şi, deci, privilegiul de a încasa, la termenele stabilite, dobânzile ce li se cuvin.

45

Iată de ce obligaţiunile, în sine, prezintă fondul material al unor ample operaţii bancare active, şi generează şi susţin, aşa cum se va vedea, numeroase şi felurite operaţii de credit bancar.

Desfăşurarea largă a operaţiilor de împrumut pe gaj de efecte publice, denumite şi operaţii de lombard, rolul lor uneori prioritar, a desemnat dobânda specifică acestor operaţiuni, taxa de lombard, ca un instrument important al reglării creditului, similar cu taxa scontului (în RFG în special). în acest context, creditul bancar îşi sporeşte substanţial sfera de cuprindere şi îşi măreşte elasticitatea şi eficienţa în a acoperi necesităţile tuturor clienţilor şi, în special, ale întreprinzătorilor.

4.4.4. Creditul ipotecar Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai importante

categorii de credit din sistemul naţional în economia de piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi susţine, proprietatea individuală.

Creditul ipotecar avea la sfârşitul anului 1987, în SUA proporţii considerabile, reprezentând 2 906 miliarde dolari. Numai băncile comerciale susţineau în calitate de creditori 507,5 miliarde $, ceea ce reprezintă cea. 31 % din totalul creditelor acordate de către acestea (aproximativ 1 900 miliarde).

Creditul ipotecar se afirmă deci, ca principală modalitate de sprijinire a proprietăţii imobiliare.

Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi împrumutai, în care se prevede, în general:

– proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;

– condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare ; – penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau

completă, a împrumutului; – circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de

împrumut, debitorul poate pierde proprietatea. Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de rambursare şi

o rată a dobânzii fixă (constantă şi identică). Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă şi fiecare rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce datoria în curs (interest and principal). De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea privind dobânzile şi creşte partea privind rambursarea propriu-zisă.

În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi: - împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile ;

46

- împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă ; - împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuităţi.

Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creşterii şi variaţiei ratei dobânzii în anii '80, în care s-a produs creşterea costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.

Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia acestora, în funcţie de un indicator precis al pieţii financiare.

Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă satisfac cerinţele crescânde ale familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activităţii, care au perspectiva ameliorării veniturilor lor. Formulele propuse prevăd pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 şi 95% faţă de rambursările constante.

Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi, urmăreşte să valorifice capitalul imobilizat în locuinţe proprietate, fără a se renunţa la dreptul de proprietate şi la uzufruct. Ca atare, împrumutul obţinut prin ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea unui contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este un sistem considerat de perspectivă.

Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările dezvoltate, implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă, capitalurile disponibile pe termen lung.

Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie asemenea resurse pe termen lung, care în mod necesar implică valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a creat în toate ţările o piaţă ipotecară firească.

Între băncile şi instituţiile ce constituie asemenea resurse, se afirmă primordial: casele de economii, respectiv băncile mutuale de economii, companiile de asigurări pe viaţă, băncile şi societăţile ipotecare şi chiar băncile comerciale.

Într-o epocă mai depărtată aceste instituţii deţinătoare de resurse desfăşurau pe cont propriu operaţii de credit ipotecar, asumându-şi rolul de creditor în cadrul unor contracte de credit.

Într-o etapă mai apropiată, fluxurile de constituire şi redistribuire s-au organizat în forme distincte. In unele ţări cum ar fi SUA funcţionează sistemul fondurilor comune de plasament1 constituite prin obligaţii emise de agenţiile ipotecare federale cum sunt: GNMA (Governement National Mort-gage Association), FNMA (Federal National Mortgage Association), FALMC (Federal Home Loan Mortgage Corporation).

Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a creditului ipotecar unde operaţiile se desfăşoară sub supravegherea unei instituţii de credit specializate, Creditul Funciar. Pe această piaţă, obligaţiile ipotecare nu sunt decât obiect-gaj al operaţiunii. Creditele se negociază prin instrumente speciale, efecte

47

de mobilizare subscrise în favoarea ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor, bănci sau instituţii, care acordă efectiv credit ipotecar.

Operaţiile pe această piaţă se desfăşoară între instituţii de credit după modelul pieţii monetare, iar influenţele reciproce orientează adesea evoluţia preţurilor de piaţă, în acelaşi sens, deşi nivelul acestora este, pe fiecare piaţă diferit.

Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi propăşirea proprietăţii, sprijinul statului se manifestă pe scară largă în toate ţările, pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea datoriei etc.

4.4.5. Creditul de consum Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat

persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de comercializare şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop.

Pentru a avea în vedere dimensiunile acestor credite subliniem că în SUA în 1988, creditul de consum atingea 625 miliarde $, dacă se consideră creditorii majori, incluzând şi companiile financiare, uniunile de credit, instituţiile de economii, comercianţii de detaliu etc.

O pondere importantă revine băncilor comerciale cu 329,5 miliarde (ceea ce reprezintă aproximativ 20% din totalul creditelor acordate de ele).

Creditul de consum s-a afirmat, de timpuriu, între celelalte forme de credit, şi, într-o formă iniţială, a existat sub forma „creditului deschis", respectiv a posibilităţii pe care comerciantul o acordă clienţilor, de regulă celor solvabili; de a achiziţiona mărfuri potrivit necesităţilor, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor personale diferite de la caz la caz. Forma astfel practicată a fost considerată drept credit cu"rambursarea neeşalonată.

Producţia de masă de bunuri de folosinţă îndelungată şi necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea a cumpărătorilor a determinat, îndeosebi de la începutul secolului XX, statuarea, în fiecare din ţările dezvoltate, a unor norme precise de creditare, precum şi a unei reţele ample şi diversificate de instituţii de credit, în mare parte legate de firmele producătoare. Astfel că, cea mai mare parte a creditelor de consuni există şi se acordă sub forma creditelor eşalonate, formă în care termenii creditării; scadenţe, cuantumul ratelor etc., se stabilesc la acordarea creditului.

La polul opus, creditul cu scadenţă nedeterminată implică operaţii de credit deschis, credite acordate comercianţilor cu amănuntul, sau de către aceştia,

48

credite privind anumite servicii. In aceste operaţiuni, înseamnă că debitorul va efectua plata în timp util (maximum fiind convenit) dar în momente prielnice lui, pe care le stabileşte personal.

O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţin creditelor eşalonate îl reprezintă creditul revolving, apărut la sfârşitul anilor '30. Îndeosebi această formă s-a extins odată cu amplificarea utilizării cărţilor de credit.

Elementele caracteristice acestui credit sunt: - se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi; - permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină

împrumuturi fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, în momentul oportun pentru el;

- consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăţi parţiale, periodice, după posibilităţi.

Prin facilităţile acordate beneficiarului de credit şi prin costurile diminuate, această formă s-a impus în ultima vreme şi tinde să devină preponderentă în operaţiile de credit de consum.

Utilitatea economică şi socială este preponderentă în aprecierea creditului de consum.

Creditul comercial a avut şi are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum, respectiv a producţiei şi circulaţiei mărfurilor, destinate marii mase a consumatorilor.

Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor şi permite accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată de valoare mare. Prin aceasta se acţionează pe două planuri, pe de o parte, se asigură satisfacerea facilă a dorinţelor şi necesităţilor marii mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe scară largă producţia şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a populaţiei şi chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacităţile normale de plată a populaţiei, luată în ansamblul ei.

De aici s-a tras şi concluzia că, pe unele planuri acţiunea creditului de consum este destabilizatoare pentru economie, oferind terenul unor producţii supradimensionate, ea acţionând ca un factor de expansiune a economiei de consum.

Pe plan general, aşa cum experienţa a arătat în marea majoritate a cazurilor, creditul de consum a contribuit direct la creşterea în ritmuri rapide a nivelului de trai a unei părţi mari a populaţiei, iar responsabilitatea vis-a-vis de datoriile contractate a acţionat ca un factor al întăririi disciplinei în muncă şi, în ansamblu, a contribuit la afirmarea progresului economic şi social.

Totodată, o cerere sporită şi stabilă de mărfuri de larg consum a contribuit la aplicarea rapidă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în producţie, în

49

folosul întregii societăţi. Creditul de consum acţionează astfel în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în producţie, spre realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă. Acest fapt permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie, desfăşurarea lor accelerată, creşterea cifrei de afaceri şi implicit a profitului.

De aci şi interesul sporit al producătorilor de automobile, echipamente electromenajere etc., în a dezvolta, ei înşişi, reţeaua de creditare privind, vânzarea propriilor produse, implicit prin înfiinţarea sau dirijarea unor bănci sau societăţi financiare cu asemenea profil.

Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum, aceasta reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi controlului de stat.

În această sferă s-a exercitat cu precădere controlul selectiv pe linia îngrădirii şi eliminării înlesnirilor acordate beneficiarilor de credit în scopul limitării producţiei de asemenea bunuri, atunci când interesele naţionale aveau alte priorităţi.

De asemenea, cerinţele specifice în această sferă au orientat către desfăşurarea unor măsuri de protejare a debitorului pe multiple planuri, dispoziţii care privesc limitarea sarcinilor financiare ale persoanelor şi familiilor, folosirea mijloacelor legale privind plăţile, asigurarea unităţii şi evitarea discriminării în relaţiile de credit de consum.

50

Capitolul 5 ACTIVITATEA DE CREDITARE ŞI LOCUL EI ÎN OPERAŢIUNILE BANCARE

5.1. Activitatea de creditare - conţinut, principii şi reguli generale în cadrul băncilor comerciale româneşti

Conform Legii bancare nr.58/1998, „credit” - este orice angajament de

plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază prudenţa bancara, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii.

Conform prevederilor art.44 din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, 1a acordarea creditelor societăţile bancare vor urmări ca solicitanţii de credite să prezinte credibilitate pentru rambursarea sumelor la scadenţă. In acest scop, băncile cer solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare.

Activitatea de creditare se bazează în primul rând pe analiza viabilităţii şi realismului afacerilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi lichidităţi ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii. Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor financiare şi nefinanciare ale afacerilor, atât din perioadele expirate cât şi cele prognozate.

Prin Legea bancara nr.58/1998 se prevede ca documentaţia de credit este acea documentaţie care stă la baza unei convenţii intervenite între bancă şi o altă persoană pentru acordarea unui credit şi cuprinde cel puţin:

- situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al acestuia, inclusiv proiecţia fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;

- o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;

- o descriere a condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, rata dobânzii, schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;

- semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii. Documentaţia necesară pentru obţinerea creditelor4:

51

• Cererea de credit semnată de personale autorizate; • Bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere,

încheiate pentru ultimii 2 ani, ultima balanţă de verificare; • Bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor

Ministerului de Finanţe; • Fluxul de lichidităţi prognozat (cash-flow al agentului economic); • Situaţia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care

să cuprindă cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de valorificare;

• Situaţia contractelor de livrare pentru produsele ce constituie obiectul creditului;

• Proiectul graficului de rambursare a creditului si plată a dobânzilor; • Lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat; • Planul de afaceri; • Orice alte documente necesare, solicitate de bancă.

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă pentru toţi participanţii: - pentru bancă deoarece, prin extinderea şi diversificarea portofoliului de credite, poate obţine profit suplimentar; - pentru clienţi, care pe seama creditelor pot să-şi dezvolte afacerile, să obţină profit şi, pe această bază să ramburseze împrumuturile şi să-şi achite dobânzile.

Analiza şi acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere influenţa factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienţi, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfăşurării afacerilor şi rambursării creditelor.

Banca are obligaţia să analizeze şi să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziţie toate documentele şi actele din care să rezulte natura activităţilor desfăşurate, credibilitatea, situaţia patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială şi orice alte documente şi date care să permită evaluarea potenţialului economic, organizatoric şi financiar al clientului.

Legea bancară nr. 58/1998 la art. 56 prevede că „toate operaţiunile de credit şi garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la dispoziţie personalului autorizat al Băncii Naţionale a României, 1a cererea acestuia. Contractele de credit bancar, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar, constituie titluri executorii. De la data investirii cu formula executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor evidenţia de către bancă, în afara bilanţului contabil, împreună cu creditele respective.

52

Creditele şi scrisorile de garanţie solicitate, indiferent de suma sau durata de rambursare, respectiv de valabilitate, se acordă pentru destinaţia stabilită prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru împrumutaţi.

Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinaţie decât cea stabilită ,dă dreptul băncii să întrerupă creditarea şi să retragă împrumutul acordat.

La creditele acordate şi scrisorile de garanţie eliberate, banca percepe dobânzi şi comisioane, precum şi penalităţi stabilite conform prevederilor legale în vigoare, în cazul nerambursării la scadenţă a creditelor şi neachitării dobânzilor datorate.

Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim al garanţiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului către bancă, formată din credite şi dobânzi. Banca are dreptul să verifice la clienţii săi existenţa permanentă şi integritatea garanţiilor asigurătorii pe toată perioada creditării, respectarea condiţiilor în care s-a acordat creditul, modul cum acesta este utilizat, iar în cazul în care se constată încălcarea prevederilor contractuale să retragă creditele înainte de scadenţa stabilită sau, în lipsă de disponibilităţi, să le treacă la creditele restante şi să urmărească rambursarea acestora în ordinea stabilită prin lege.

Pe toată durata creditării, agenţii economici beneficiari de credite au obligaţia să pună la dispoziţia băncii un exemplar din bilanţul contabil, situaţiile contabile periodice şi orice alte documente solicitate de bancă. Aceasta obligaţie este prevăzută ca o clauză distinctă în contractul de credite.

Creditele5 se acordă la cererea agenţilor economici care îndeplinesc următoarele condiţii:

• Sunt constituiţi potrivit legii; • Posedă capital social vărsat potrivit statutului; • Desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi

statutului de funcţionare. Pot beneficia de credite şi agenţii economici ale căror activităţi sunt subvenţionate, cu condiţia ca rezultatele financiare să se încadreze în subvenţia cuvenită;

• Îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate; • Din analiza fluxurilor de lichidităţi rezultă că există posibilităţi reale de

rambursare la scadenţă a ratelor din credit şi plata dobânzilor aferente; • Valoarea garanţiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puţin la

nivelul creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioadă de creditare în cazul creditelor pe termen mediu şi lung, valoarea garanţiilor va trebui să acopere la acordare nivelul împrumutului şi a dobânzilor aferente, cauzate pentru o perioadă de cel puţin 12 luni:

• Au deschise conturi la una din unităţile teritoriale ale băncii;

53

• Prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi a garanţiilor aferente;

• Acceptă clauzele din contractul de credite.

5.2. Riscul în activitatea de creditare Acordarea unui credit poate fi în general descrisă ca fiind procesul prin

care o anumită valoare este împrumutată unei entităţi sau persoane, acceptându-se un risc financiar asupra posibilităţii ca acea entitate/persoană să fie capabilă în viitor să-şi achite obligaţiile.

Creditul bancar se referă la procesul de acceptare a unui risc asupra unui potenţial debitor care desfăşoară o anumită activitate. Riscul asumat este influenţat de capacitatea reală a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile în viitor.

În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum şi a unei datorii acceptabile, este foarte important sa se înţeleagă modul în care acest risc poate fi micşorat la maximum, în condiţiile obţinerii unui profit corespunzător.

Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, a riscului global, care pot fi împărţite în trei categorii:

• Riscul tranzacţiei - vizează diferite aspecte funcţionale şi operaţionale ale riscului afacerii;

• Riscul clientului - se refera la capacitatea clientului de a-şi achita datoriile faţa de bancă;

• Riscul garanţiei - se referă la posibilitatea băncii de a recupera creanţele sale din ultima sursa pe care o are la dispoziţie

Riscul tranzacţiei, riscul clientului şi riscul garanţiei se afla într-o strânsă legătură fiind necesară o bună cunoaştere, în vederea aprecierii riscului general (de ansamblu) pe care îl implică creditul respectiv. înţelegerea în profunzime a tuturor componentelor identificabile şi cuantificabile ale riscului general, dă posibilitatea comparării riscului general în raport cu recompensa viitoare şi, în acest sens ,a luării deciziei de acordare sau nu a creditului.

Riscul tranzacţiei Acest risc necesită identificarea, înţelegerea şi acceptarea tuturor

aspectelor funcţionale şi operaţionale ale riscului implicat. Riscul tranzacţiei vizează:

- natura şi structura afacerii; - implicaţiile juridice, politice, economice şi practice vis-a-vis de

împrumutat; - orice alte circumstanţe care pot afecta sau schimba riscul în sine.

54

Foarte important în riscul tranzacţiei este cunoaşterea naturii şi structurii afacerii propuse de client, şi anume:

- tipul de produs creditat; - scopul pentru care este solicitat(activităţi legale sau ilegale); - termenul pe care se acorda (pe termen scurt, mediu sau lung) - sursa de rambursare a creditului (identificabila sau neidentificabila); - mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare; - calitatea sursei de rambursare; Calitatea sursei de rambursare este o componenta de mare importanţa în

cunoaşterea şi comensurarea riscului. Este preferabil ca banca să încheie tranzacţii în care sursa de rambursare sa fie identificabila, deoarece poate fi analizată calitatea acesteia şi urmărit mecanismul prin care debitorii clientului efectuează plăţile.

Riscul clientului Acesta presupune asumarea de către bancă a riscului ca la data scadenţei

clientul nu va putea să-şi achite obligaţiile pe care le are faţă de bancă. Creditul constituie, din perspectiva băncii , un plasament cu un risc

cunoscut şi asumat în vederea obţinerii unui profit, iar din punct de vedere al clientului o sursa de finanţare necesară desfăşurării, continuării, dezvoltării sau restructurării activităţii acestuia.

Banca trebuie să fie convinsă ,în urma analizei pe care o efectuează asupra datelor istorice şi a prognozelor financiare, că debitorul are posibilităţi să-şi achite obligaţiile în viitor. Este necesară înţelegerea şi evaluarea tuturor componentelor vis-a vis de client, precum şi a activităţii desfăşurate de acesta în vederea stabilirii unei opinii prudente vizând posibilităţile de rambursare ale acestuia.

Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată pe baza evaluării bonităţii clientului, a posibilităţilor sale reale de rambursare a creditului la scadenţă. Aceasta presupune organizarea analizei clientului în cadrul unei metodologii care să asigure luarea în considerare a tuturor aspectelor financiare şi nefinanciare care au impact asupra clientului, a activităţii sale, a profitului său, a capacităţii sale de rambursare.

Aceste principii sunt cunoscute în plan internaţional sub denumirea de cei şase C ai creditului - Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (numerarul), Colateralul, Condiţiile şi Controlul5.

Pentru a acorda creditul banca trebuie să fie satisfăcută de toate aceste aspecte care privesc fiecare principiu în parte (tabelul nr.3).

5 V. Dediu, A. Enciu - „Contabilitate bancară”,

55

Tabelul nr.3.-”Cei şase C ai creditului” Caracterul Capacitatea Cash

Istoricul clientului privind rambursarea creditului

Identitatea clientului şi a giranţilor Evidenţa istorică a vânzărilor, profiturilor şi dividendelor

Experienţa altor bănci cu acest client

Copii ale statului, convenţiilor, contractelor de societate şi ale altor documente care atestă capacitatea legală a clientului de a lua credit

Acurateţea fluxului prognozat de fonduri

Performanţele clientului în prognozarea rezultatelor activităţii sale

Descrierea istoricului, a structurii legale, a proprietarilor, a obiectului de activitate, a produselor şi a principalilor clienţi şi furnizori ai activităţii solicitantului de credit

Disponibilitatea rezervelor de lichidităţi

Ratingul de credit Viteza de rotaţie a stocurilor, clienţilor şi creditorilor

Existenţa unor garanţii, giranţi pentru credit

Structura capitalului şi gradul de îndatorare

Controlul cheltuielilor Evoluţia acţiunilor clientului (dacă sunt negociate pe o piaţă)

Raportul de audit Calitatea managementului

Colateral Condiţii Control Proprietatea asupra activelor

Poziţia clientului în cadrul ramurii şi segmentului său de piaţă

Reglemetările bancare aplicabile în ceea ce priveşte trăsăturile şi calitatea creditelor acceptabile

Vechimea activelor Performanţa clientului prin comparaţie cu firme similare

Documentaţie adecvată

Vulnerabilitatea la uzura morală

Climatul competitiv pentru produsele clientului

Documentaţie de credit întocmită corespunzător

Valoarea de realizare Expunerea clientului la ciclul de activitate şi la schimbarea tehnologiei

Înscrierea cererii de credit în liniile politicii băncii privind activitatea de creditare

Gradul de specializare a activelor

Condiţiile pieţei forţei de muncă Informaţii din surse externe specializate (ex.: experţi politici) privind factorii externi care ar putea afecta rambursarea creditului

56

Gajuri, ipoteci şi restricţii

Impactul inflaţiei asupra situaţiilor financiare

Active în leasing Acoperirea cu asigurare

Garanţii şi waranturi emise

Poziţia băncii faţă de ceilalţi creditori

Perspectiva pe termen lung a ramurii

Situaţia obligaţiilor faţă de fisc şi a proceselor intentate clientului

Reglementările, factorii politici şi de mediu

Necesităţi viitoare probabile de finanţare

Riscul garanţiei Riscul garanţiei rezultă din incertitudinea băncii asupra posibilităţilor de a-

şi recupera creanţele din ultima sursă pe care o are la dispoziţie, după epuizarea tuturor celorlalte căi.

Gestionarea riscului garanţiei presupune două nivele de analiză: • Primul nivel este cel al cuantificării valorii garanţiei înainte de

acordarea creditului, în procesul de elaborare a deciziei de creditare. Modul în care se constituie garanţia, direct de la client sau indirect de la o terţă persoană fizică sau juridică, care îl garantează pe acesta, implică forme diferite de identificare şi cunoaştere a riscului. Pentru bancă, calitatea girantului este la fel de importantă ca şi calitatea clientului garantat, banca asumându-şi în felul acesta un risc egal cu acela fată de clientul care beneficiază direct de credit.

• Al doilea nivel de analiză a riscului garanţiei se referă la momentul lichidării garanţiei în cazul în care banca va trebui să procedeze la executarea acesteia. Procesul de preluare a controlului asupra garanţiei necesită timp, iar la sfârşitul acestui proces, dacă nu va fi posibil ca această garanţie să fie vândută la un preţ care să acopere datori, banca va obţine foarte puţin sau chiar nimic din executarea ei.

Garanţiile trebuie să reprezinte ultima sursă de rambursare a creditului care să se utilizeze în cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a acestuia şi a plăţii dobânzii.

Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puţin egală cu datoria cea mai mare a debitorului, formată din creditul aprobat plus dobânda până la rambursarea primei rate din împrumut.

57

Potrivit reglementarilor legale în vigoare, garanţiile ce pot fi acceptate de bancă se împart în două categorii, respectiv garanţii reale şi garanţii personale.

I. Garanţiile reale - sunt acele garanţii care constau în afectarea specială a unor bunuri individualizate pentru garantarea creditului şi sunt formate din ipoteci şi gajuri.

a) Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce o constituie de bunul adus în garanţie. Ipoteca practicată de bancă în relaţia cu clienţii săi este o ipotecă convenţională, întrucât are la bază înţelegerea intervenită între bancă şi constitutorii ipotecii, care poate fi debitorul sau un garant persoană fizică sau juridică. Obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile imobile actuale, nu cele viitoare, aflate în proprietatea constitutorilor şi în circuitul civil.

Pentru a fi acceptate în garanţie, bunurile imobile propuse trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• Să fie în proprietatea constitutorului şi să se afle în circuitul civil (să facă obiectul vânzării-cumpărării);

• Să existe o piaţă sigură pentru bunurile ipotecate; • Bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de

potenţiali cumpărători; • Clădirile să permită amenajări şi adaptări pentru utilizări multiple; • Bunurile ipotecate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată

perioada contractului de credit, iar drepturile cuvenite din despăgubiri să fie concesionate băncii;

• Bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini; • Existenţa unui înscris (contract) autentificat de notar, în care se descrie

imobilul ipotecat şi valoarea creditului negarantată; • Persoana ce constituie ipoteca să aibă o deplină capacitate de exerciţiu,

respectiv persoanele fizice să aibă 18 ani, iar persoanele juridice să fie legal constituite. b) Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care

debitorul sau garantul, după caz, remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. În temeiul prevederilor codului civil şi codului comercial gajul este de două feluri:

• Gajul cu deposedare, numit şi „amanet”, care presupune deposedarea de bunul mobil al constitutorului şi depunerea acestuia ia bancă. Această formă de gaj se materializează printr-un contract care se întocmeşte în două exemplare, dintre care unul se păstrează la bancă şi unul se înmânează constitutorului. Obiectul gajului cu deposedare îl constituie bunurile mobile cu volum mic şi valoare ridicată, cum ar fi metalele şi pietrele preţioase, tablourile, sculpturile, bijuteriile şi altele asemenea;

58

• Gajul fără deposedare, prevăzut de art.480 alin.4 cod comercial, nu presupune deposedarea de bunurile mobile aduse în garanţie, el fiind posibil de aplicat asupra produselor solului prinse în rădăcini sau deja culese, precum şi asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în unităţi sau depozite. În înţelesul prevederii legale sus menţionate, produsele ce pot constitui obiect al contractului de gaj fără deposedare sunt numai produsele cerealiere, plantele tehnice, şi oleaginoase, leguminoase boabe, legumele, cartofii, pepenii, fructele şi plantaţiile furajere. Pentru ca produsele menţionate să poată fi luate în garanţie este necesar să

se îndeplinească următoarele condiţii: • Să existe o posibilitate reală în obţinerea produselor menţionate, în

sensul că la data constituirii garanţiei culturile din care rezultă acestea să fie cel puţin înfiinţate sau produsele să se afle în stare de fabricaţie sau deja fabricate aflate în unităţi sau depozite, după caz;

• Să existe o piaţă sigură pentru valorificarea respectivelor produse. Pentru valabilitate, în afara condiţiilor specifice menţionate anterior, cele

două forme de gaj trebuie să mai îndeplinească şi următoarele condiţii: - constitutorul, persoana fizică sau juridică, împrumutat sau garant, trebuie

să fie proprietarul bunului gajat şi să aibă deplină capacitate de exerciţiu, respectiv 18 ani împliniţi pentru persoane fizice sau calitatea de persoană juridică legal constituită, după caz;

- bunurile gajate sa fie în circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării — cumpărării;

- bunurile gajate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată perioada contractului de credit, iar drepturile rezultate din despăgubiri să fie cesionate băncii;

- în contractul de gaj, indiferent de forma acestuia, să se menţioneze creditul pentru care se constituie gajul, felul şi natura bunurilor gajate care se vor descrie, menţionându-se greutatea, cantitatea, calitatea şi alte elemente de identificare, specifice după caz şi locul unde se găsesc bunurile gajate.

Ipoteca şi gajul sunt singurele garanţii ce asigură băncii un privilegiu (întâietate) în raport cu alţi creditori, motiv pentru care în procesul garantării creditelor, acestora li se va da importanţa cuvenită, cu atât mai mult cu cât prin intermediul lor anumite bunuri din patrimoniul împrumutaţilor sau garanţilor, după caz, sunt destinate să acopere sumele de bani datorate băncii şi rambursate de împrumutaţi.

Garanţii personale Garanţia personala este angajamentul asumat de o persoana fizica sau

juridica, după caz, prin care aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului

59

(împrumutatului), în cazul neexecutării ei de către împrumutat. Garanţia personala mai poartă denumirea de fideiusiune sau cauţiune.

Alte garanţii III.a. Gajul general. Acesta reprezintă în fapt cea mai generala garanţie, ea

fiind în acelaşi timp un gaj comun la dispoziţia tuturor creditorilor, care au cu toţii poziţie egală faţă de bunurile debitorului împotriva căruia s-a pornit executarea silită. Din aceasta egalitate decurge consecinţa ca, în caz de insuficienţă a sumelor obţinute prin executarea silită, sumele realizate efectiv se împart între bancă şi ceilalţi eventuali creditori proporţional cu valoarea creanţelor fiecăruia.

III.b. Depozitele în lei şi valută. Disponibilităţile băneşti existente în conturile împrumutaţilor sau altor persoane fizice şi juridice cu cont la unităţile bancare pot constitui garanţii la creditele solicitate, dacă acestea se constituie în depozite distincte, create în scopul exclusiv al garantării creditelor. Constituirea depozitelor în scopul garantării împrumuturilor se realizează pe baza unui contract de garanţie prin constituirea unui depozit bancar, în care în mod obligatoriu se va menţiona scopul creării depozitului, respectiv garantarea creditului acordat de bancă.

60

Capitolul 6 BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI Şl ROLUL El ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ

6.1. Consideraţii cu privire la politica monetară a Băncii Naţionale a României

6.1.1. Cadrul general al politicii monetare a Băncii Naţionale a României

Perspectiva integrării României în Uniunea Europeană cere o politică

monetară adecvată, care treptat trebuie apropiată de politica monetară a Băncii Centrale Europene.

Pentru Banca Centrală Europeană principalul obiectiv de politică monetară urmărit este menţinerea stabilităţii preţurilor, cu menţiunea că, fără a prejudicia acest obiectiv, Sistemul European al Băncilor Centrale trebuie să sprijine politica economică generală a Comunităţii.

Politica monetară dusă de BNR în ultimul deceniu a fost destul de controversată. Reformarea politicii monetare a Băncii Naţionale a României trebuie inclusă în contextul mai larg, de reformă a întregului sistem bancar.

Regimul de politică monetară a fost cel de urmărire a agregatelor monetare (monetar target), având ca obiectiv intermediar masa monetară (M2), iar ca obiectiv operaţional baza monetară (MO).

Pe parcurs însă, s-au înregistrat abateri de la această ancoră anti-inflaţionistă, adoptându-se cursul de schimb ca obiectiv intermediar (anii 1999, 2000). Tentativa s-a dovedit a fi nereuşită, rezultatele folosirii unei politici monetare restrictive, bazată pe majorarea ratei dobânzii, fiind contrare aşteptărilor. În condiţiile unui segment predominant al întreprinderilor şi băncilor de stat, o politică monetară restrictivă nu s-a dovedit a fi inspirată. În ciuda dobânzilor ridicate şi prohibitive la credite, întreprinderile de stat, insensibile la necesitatea îmbunătăţirii eficienţei economice, au continuat să se împrumute, generând credite restante şi, de asemenea, integrând (fără să facă eforturi de reducere a costurilor şi ridicare a randamentelor) cheltuielile cu dobânzile mai mari în preţuri, mai ales în preţurile utilităţilor.

Sectorul privat a fost puternic afectat, în condiţiile în care alternativele la creditul bancar erau aproape inexistente la începutul tranziţiei româneşti. Astfel,

61

dintr-o măsură aplicată pentru încetinirea creşterii inflaţiei, politica monetară

restrictivă a devenit unul dintre principalii factori de agravare şi proliferare6. Având în vedere tendinţele internaţionale în domeniul modernizării

financiar-bancare, dar şi obiectivul de aderare la Uniunea Europeană, România trebuie să realizeze anumite schimbări în ceea ce priveşte orientarea strategiilor de politică monetară.

Actuala strategie de politică monetară, orientată cu precădere către agregatul monetar M2, nu mai corespunde criteriilor impuse de fenomenele invocate.

Politica monetară imprimată de Banca Centrală Europeană are în vedere agregatul M3 ca valoare de referinţă şi o rată a inflaţiei care să nu depăşească pe termen mediu 2%. În acest context, corelat şi cu evoluţiile din ultimii ani, în România se va impune reconsiderarea structurii masei monetare şi crearea agregatului M3. De altfel, o asemenea măsură a fost considerată chiar de către guvernatorul BNR ca fiind imperioasă. Se propune, de asemenea, renunţarea la aranjamentul ţintirii deprecierii nominale a cursului de schimb în scopul asigurării competitivităţii internaţionale a producţiei interne, urmând ca BNR să-şi

asume doar obiectivul inflaţiei7. Regimul de politică monetară adecvat situaţiei de perspectivă a României

în contextul fenomenului de catching-up, impus de condiţiile de convergenţă, este cel al ţintirii inflaţiei.

Un asemenea regim îşi poate găsi aplicabilitate, avându-se în vedere orientarea dezinflaţionistă actuală a politicii noastre monetare, flexibilitatea cursului de schimb şi rolul important al agregatelor monetare, care se regăsesc într-un regim de ţintire a inflaţiei.

Ca un scenariu previzibil de adoptare a monedei unice euro şi de acomodare la politica monetară unică presupusă de aceasta, am putea avea în vedere următoarele etape (unele dintre ele deja parcurse sau în curs de pregătire):

■ trecerea la euro ca monedă de referinţă în locul dolarului american (3 martie 2003);

■ liberalizarea contului de capital (aprilie 2005); ■ denominarea monedei naţionale (1 iulie 2005); ■ adoptarea regimului de ţintire directă a inflaţiei (iulie 2005); ■ introducerea agregatului monetar M3 (înainte de anul 2007); ■ Încadrarea în Sistemul Monetar European II - trecerea la un sistem de

cursuri fixe fată de euro, care să fie menţinut, fără devalorizări sau tensiuni grave, cel puţin doi ani premergători evaluării în vederea trecerii la moneda unică

6 Isărescu, Mugur, Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată şi Consensuală, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 96. 7 Idem, p. 89.

62

(posibil 2009-2010). Trebuie avut în vedere faptul că România va fi obligată să urmărească

îndeplinirea criteriilor de convergenţă din Tratatul de la Maastricht şi, ulterior adoptării monedei unice, pe cele din Pactul de stabilitate şi creştere. Dacă în cazul criteriilor care ţin de finanţele publice îndeplinirea lor este relativ facilă pentru România (ponderea datoriei publice în PIB nu va fi greu de menţinut şi în perspectivă sub 60%, iar în condiţiile continuării practicării unui buget de austeritate se va putea păstra şi deficitul bugetar sub 3% din PIB), lucrurile sunt mai complicate în cazul criteriilor monetare.

Astfel, este de aşteptat ca în perspectiva integrării europene să asistăm treptat la o oarecare creştere a preţurilor interne (o aliniere spre media preţurilor din UE), dar probabil că, o dată cu intrarea în UE, vom asista la creşteri de preţuri mai substanţiale. Chiar şi după adoptarea monedei unice asemenea alinieri de preţuri nu sunt excluse, dacă ţinem cont de experienţa Greciei, a Spaniei, a Portugaliei şi nu numai.

În aceste condiţii, un nivel foarte scăzut al ratei inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media celor mai reduse trei rate ale inflaţiei din UE, va fi dificil de atins şi păstrat; aceasta va constitui o provocare pentru politica noastră monetară, dar şi pentru economia reală.

O dată cu intrarea în Uniunea Europeană, chiar înainte de a trece la moneda unică, Banca Naţională a României va deveni membră a Sistemului European al Băncilor Centrale. În momentul în care vom adopta euro drept monedă naţională, în Consiliul Guvernatorilor, în materie de decizii de politică monetară (unică), va fi deja funcţional noul sistem de vot, prognozat să intre în vigoare odată cu extinderea zonei euro.

Întrucât se are în vedere păstrarea numărului actual de voturi (15), ţările membre vor fi împărţite pe trei grupuri şi vor beneficia de drept de vot prin rotaţie, mai des ţările mari şi mai rar ţările mici: primele cinci ţări vor avea patru voturi, al doilea grup de ţări opt voturi, iar al treilea grup va împărţi trei voturi. În condiţiile grupării ţărilor după mărime, definită din perspectiva PIB şi a dimensiunii activităţii bancare naţionale, probabil că ne vom plasa în cel de-al treilea grup, cu numărul cel mai mic de voturi, ceea ce va echivala cu posibilitatea de a vota şi deci de a influenţa politica monetară unică la intervale mai mari de timp.

6.1.2. Trecerea la regimul de ţintire a inflaţiei Ţintirea inflaţiei a fost aplicată în anii 1990 de o serie de bănci centrale din

diferite state. De exemplu, în Noua Zeelandă, Marea Britanie, Canada, Spania,

63

Suedia, Israel, Cehia etc, ţintirea inflaţiei a dus la obţinerea unor rezultate remarcabile în lupta contra inflaţiei.

Ţintirea inflaţiei presupune ca banca centrală să aibă ca obiectiv atingerea unui anumit nivel al inflaţiei (care poate fi o cifră sau o bandă de fluctuaţie), ţinta de inflaţie prezentând avantajul important că poate fi percepută şi înţeleasă cu uşurinţă de către public.

Astfel, creşte transparenţa măsurilor de politică monetară, iar cu privire la fenomenul inconsistenţei temporale, scad presiunile îndreptate către banca centrală pentru promovarea unei politici monetare expansioniste. De asemenea, măreşte gradul de independenţă al luării deciziilor de politică monetară în ceea ce priveşte întâmpinarea şocurilor interne sau externe, ce pot afecta economia unei ţări.

Însă, aşa cum explica şi Zdenek Turna, guvernatorul Băncii Cehiei, promotoare a strategiei de ţintire a inflaţiei, „aceasta nu trebuie privită ca un pilot automat pentru a controla inflaţia”8.

Dincolo de aceste consideraţii, în România este necesară o perioadă de pregătire a unui cadru corespunzător, atât din perspectiva demersurilor legislative necesare adoptării formale a noului regim, a celor tehnice (considerarea indicelui preţurilor stabilit ca ţintă, construirea de modele econometrice), cât şi a celor privind consolidarea echilibrelor macroeconomice şi a reformelor structurale.

Trebuie ţinut cont de faptul că banca centrală nu este în măsură să influenţeze de aceeaşi manieră toate componentele indicelui preţurilor de consum - ca indicator reprezentativ în stabilirea ratei inflaţiei -, fiind necesară luarea în considerare şi a factorilor exogeni care influenţează puternic nivelul inflaţiei (preţurile subvenţionate, evoluţia impozitelor indirecte etc.).

Euro înseamnă o politică monetară fermă, un cadru monetar armonios, iar România va trebui să se orienteze - pe măsura dezvoltării pieţei sale financiare - spre implementarea politicilor monetare folosind preponderent instrumentele indirecte9.

Cristian Popa10 sublinia că în perioada premergătoare schimbării efective a regimului de politică monetară este necesar ca banca centrală să promoveze o atitudine proactivă prin introducerea graduală a unor elemente care definesc ţintirea inflaţiei:

■ urmărirea consecventă a ţintei de inflaţie şi degrevarea completă a politicii monetare de sarcina de sprijinire a altor obiective macroeconomice;

■ consolidarea credibilităţii băncii centrale prin evitarea ajustării pe

8 Costică, Ionela; Lăzărescu, Sorin Adrian, Politici şi tehnici bancare, Editura ASE, Bucureşti, 2004, p. 71. 9 Isărescu, Mugur, op. cit, p. 98. 10 Popa, Cristian (coordonator), Ţintirea directă a inflaţiei: o nouă strategie de politică monetară - Cazul României, „Caiet de studii”, nr. 10, aprilie 2002.

64

parcursul anului a ţintei de inflaţie iniţial anunţate; ■ Întărirea responsabilităţii băncii centrale faţă de obiectivul asumat prin

publicarea unui raport asupra inflaţiei care să includă prognoza de inflaţie. Oficialii de la Banca Naţională a României au stabilit implementarea

regimului de ţintire a inflaţiei începând cu luna iulie a anului 2005. Astfel, BNR şi-a propus trecerea graduală către un nou regim de politică monetară bazat pe o ancorare mai solidă a anticipaţiilor inflaţioniste ale pieţei şi influenţarea într-o manieră mai directă a acestora.

În contextul noului regim de politică monetară, BNR va anunţa ţinta de inflaţie sub forma unui punct fix central încadrat într-o bandă de fluctuaţie. În opinia viceguvernatorului BNR Cristian Popa, punctul fix anunţat ca ţintă de inflaţie va fi folositor ca ancoră pentru aşteptările inflaţioniste, în timp ce banda de variaţie va acoperi posibilitatea ca anumite şocuri să afecteze atingerea precisă

a ţintei, fără a diminua credibilitatea angajamentului111. Rata inflaţiei stabilită ca reper va fi măsurată prin indicele preţurilor de

consum calculat din decembrie în decembrie, deoarece inflaţia medie anuală nu a ajuns la nivelul de o singură cifră, având o componentă inerţială prea puternică pentru a fi adusă în discuţie, iar scăderea inflaţiei decembrie/decembrie are deja un capital de încredere122, după cum a afirmat viceguvernatorul. Ţinta asupra inflaţiei va fi stabilită pe un an, însă BNR va avea permanent în vedere şi perspectiva inflaţiei în anul următor.

Principalul instrument de politică monetară utilizat va fi rata dobânzii; totuşi, BNR nu va abandona cursul de schimb, acesta urmând să fie utilizat în continuare ca unul dintre instrumentele de ghidare a inflaţiei, subordonat ţintei de inflaţie şi nu ca un scop în sine, având un rol diminuat de instrument de ajustare a echilibrului extern. În aceste condiţii, banca centrală va conta pe contribuţia altor componente ale mixului de politici macroeconomice, în special pe pârghia fiscală.

Politica monetară a Băncii Naţionale a României se va schimba substanţial odată cu adoptarea ţintirii directe a inflaţiei, în anul 2005. Urmărind un singur obiectiv prioritar, reducerea ratei inflaţiei, mai precis atingerea unui nivel declarat al acesteia, BNR va renunţa la preocupările decană acum privind, de exemplu, nivelul deficitului de cont curent al balanţei de plăţi a României.

Astfel, BNR nu va mai fi nevoită, cum s-a întâmplat în trecut, să „fugă” după doi iepuri: politica monetară era contracarată de politica valutară, sau invers. La un moment dat, dobânzile mai mari oferite de BNR la depozitele în lei, pentru a descuraja băncile comerciale să acorde credite - în încercarea de a stopa expansiunea creditului - veneau în contradicţie cu tendinţele de pe piaţa valutară, unde tot BNR era obligată să cumpere valută pentru a stopa aprecierea leului. 11 Voican, Răzvan, BNR se pregăteşte să pună tunul pe inflaţie, „Ziarul Financiar”, 23.08.2004, p.1. 12 Idem, p. 1.

65

Creşterea rezervelor valutare în acest fel măreşte inflaţia şi induce costuri mari cu sterilizarea excesului de masă monetară apărut în circulaţie; dobânzile ridicate alimentează intrarea capitalurilor speculative, dar, evident, descurajează creditarea.

BNR s-a aflat însă şi în cealaltă ipostază: nivelul îngrijorător al deficitului balanţei de plăţi externe, rezultat în ultimă instanţă al unor dezechilibre din economie, s-a manifestat pe piaţa valutară şi a determinat vânzări masive de valută ale BNR, pentru a preveni o depreciere accentuată a monedei naţionale, care ar fi putut compromite obiectivul de inflaţie. Drept urmare, nivelul în scădere al rezervelor valutare ale BNR (care ar trebui să acopere cel puţin 4 luni de importuri, dacă nu 6 luni, aşa cum se consideră în literatura de specialitate) nu i-a mai permis să lupte contra inflaţiei pe linie valutară, prin aprecierea în termeni reali a monedei naţionale, fiind nevoită să analizeze oportunitatea refacerii rezervelor valutare, fapt ce potenţial generează o presiune asupra pieţei valutare, asupra cursului de schimb.

În concluzie, cât timp BNR a urmărit ambele obiective de politică monetară, puteam vorbi de un „cleşte valutar” şi, la un moment dat, se putea pune problema care obiectiv să fie sacrificat. Evident, o asemenea problemă se punea în condiţiile în care economia reală nu susţinea eforturile BNR în plan monetar şi valutar, derapajele din economie îndreptând banca centrală spre un compromis.

Ţintirea directă a inflaţiei va însemna pentru BNR renunţarea la tentaţia de a mai deprecia moneda naţională pentru a stimula exporturile; în aceste condiţii, economia românească va trebui să se adapteze treptat pentru „examenul” ce va urma la câţiva ani după intrarea în UE: intrarea în SME II şi apoi adoptarea euro ca monedă naţională.

Prezenta leului în mecanismul de cursuri fixe al Sistemului Monetar European II, un pas obligatoriu premergător adoptării euro ca monedă naţională, presupune asigurarea stabilităţii cursului de schimb al monedei naţionale faţă de euro, fără tensiuni grave o perioadă de minimum doi ani, fiind urmată de adoptarea euro (dacă sunt îndeplinite şi celelalte criterii de convergenţă nominală). Aceasta echivalează cu imposibilitatea folosirii cursului de schimb pentru protejarea/încurajarea exportatorilor sau, ceea ce este sinonim, pentru reducerea nivelului deficitului balanţei de plăţi externe.

Ţintirea directă a inflaţiei va avea impact nu doar asupra economiei reale, ci şi asupra băncilor comerciale. BNR urmărind doar lupta cu inflaţia, băncile comerciale nu vor mai putea profita de pe urma inconsistentelor politicii monetare, ci vor trebui să aibă un comportament mai precaut. Pe măsură ce rata inflaţiei, aşa cum se prefigurează, va scădea, dobânda bonificată de BNR pentru depozitele atrase de la băncile comerciale (dobânda de intervenţie), fiind tot mai

66

mică, va obliga băncile româneşti să se orienteze în cea mai mare măsură spre alte plasamente, spre economia reală.

De altfel, s-a putut sesiza orientarea spre persoanele fizice a băncilor româneşti (ascensiunea rapidă a sectorului de retail banking) în ultimii doi ani, şi ca urmare a creşterii concurenţei pe segmentul persoane juridice (corporate). Astfel, întrucât s-a dezvoltat mult creditul de consum şi creditul ipotecar (imobiliar), şi cererea de credite din partea persoanelor fizice a fost mult mai mare decât oferta, băncile româneşti nu au fost nevoite să scadă prea mult dobânda la credite, pe măsura scăderii ratei inflaţiei, a ratei dobânzii la depozitezi a scăderii ratei dobânzii de referinţă a BNR.

Premisele de la care au pornit oficialii de la BNR atunci când au stabilit introducerea regimului de ţintire a inflaţiei au fost următoarele13:

■ modificarea statutului BNR, cu consolidarea independenţei băncii centrale (Legea nr. 312/28 iunie 2004);

■ sporirea sustenabilă a intermedierii financiare, astfel încât să existe premisele pentru o mai bună transmitere a impulsurilor de politică monetară;

■ creşterea rolului ratei dobânzii ca instrument de influenţare a politicii monetare;

■ scăderea ratei inflaţiei către niveluri de o singură cifră. Cu toate acestea, există şi unele temeri cu privire la oportunitatea schimbării regimului de politică monetară. Astfel, modelul de prognoză utilizat în prezent de banca centrală este unul pe termen scurt, până la un an, fiind nevoie de elaborarea de modele mai rafinate, cu bătaie pe termen mai lung. De asemenea, seriile de date statistice utilizate în cadrul modelului de prognozare a inflaţiei sunt scurte şi marcate de rupturile structurale din economie în decursul anilor de tranziţie.

Însă, principala problemă cu care se confruntă BNR este poziţia sa de debitor net faţă de sistemul bancar, ceea ce diminuează eficienţa utilizării ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. Intrările masive de valută pe piaţa valutară au determinat banca centrală să achiziţioneze cantităţi mari de valută în ideea prevenirii unei aprecieri accentuate a monedei naţionale, lucru care a dus la sporirea lichidităţilor din sistemul bancar, lichidităţi pe care tot banca centrală a trebuit să le sterilizeze prin atragerea de depozite la termen.

Radu Vrânceanu, profesor de economie la ESSEC Paris, consideră inoportună decizia de adoptare a regimului de ţintire a inflaţiei. După părerea sa, acesta este incapabil să garanteze flexibilitatea necesară unei politici monetare adecvate14. BNR va renunţa la posibilitatea de a susţine activitatea economică şi orice şoc economic va fi preluat automat de către bugetul de stat, ceea ce ar pune sub semnul întrebării satisfacerea cerinţelor privind Pactul de stabilitate şi 13 Ibidem, p. 3. 14 Voican, Răzvan, FMI despre ţintirea inflaţiei: Nu-i aşa de simplu cum pare, „Ziarul Financiar”, 16.08.2004, p. 1.

67

creştere, ale aplicării acquis-ului comunitar, ale soluţionării crizei din sistemul asigurărilor sociale etc.

Un alt motiv pentru care profesorul Vrânceanu nu este de acord cu introducerea regimului de ţintire a inflaţiei ţine de imposibilitatea tehnică de utilizare a unui model capabil să previzioneze la momentul actual evoluţiile din economie, din cauza lipsei unor serii de date statistice pe termen lung.

În acest sens, sunt aduse ca exemple Polonia şi Cehia, a căror inflaţie a scăzut mai repede decât prevedea ţinta oficială, şi Ungaria, care nu reuşeşte să reducă inflaţia, în condiţiile în care politica bugetară a fost împovărată.

Totodată, Vrânceanu scoate în evidenţă flexibilitatea scăzută a strategiei gândite de BNR, prin faptul că deciziile de politică monetară vor fi luate trimestrial, deşi în toate ţările dezvoltate frecvenţa este mult mai mare (lunară în zona euro), pentru ca banca centrală să reacţioneze mult mai repede la schimbările economice. În opinia sa, stabilirea ţintei de inflaţie la perioada decembrie/decembrie este nepotrivită, pentru că ar produce discontinuitate şi rigiditate.

În aceeaşi direcţie converg şi opiniile specialiştilor din Fondul Monetar Internaţional, care recomandă introducerea practicii de anunţare în comun de către BNR şi guvern a ţintei anuale de inflaţie, în sensul unei mai bune coordonări a politicilor monetară, fiscală şi de venituri, şi mai ales pentru creşterea credibilităţii ţintei. Ei recomandă menţinerea în continuare a intervenţiilor BNR asupra cursului de schimb al leului pentru a controla inflaţia, prin ajustarea periodică a cursului în funcţie de perspectivele actualizate ale inflaţiei.

Totuşi, experţii FMI apreciază adoptarea acestui regim ca „o cale de consolidare suplimentară a independenţei BNR, asupra căreia Banca a simţit uneori presiuni”.

Considerăm că, în urma implementării cu succes a strategiei de ţintire a inflaţiei, România ar putea tinde spre îndeplinirea unuia dintre criteriile de convergenţă impuse de integrarea în zona euro - stabilitatea preţurilor şi o rată a inflaţiei redusă.

Totul constă, sintetizând, în următoarele cuvinte-cheie: reforme structurale, macrostabilizare, credibilitate.

6.1.3. Consecinţe ale liberalizării contului de capital Măsura de liberalizare a contului de capital trebuia să intre în vigoare la 1

ianuarie 2004. BNR a considerat însă că este mai precaut să amâne momentul liberalizării contului de capital, de teama unor şocuri pe piaţa financiară românească. Pericolul ar fi venit din partea speculatorilor străini, atraşi de dobânzile generoase la depozitele în lei oferite de băncile româneşti până nu

68

demult, comparativ cu nivelul mai scăzut de remunerare al depozitelor de pe pieţele lor de origine.

De fapt, problema nu era atât legată de intrările masive de capital străin, în condiţiile în care pentru România au fost şi sunt în continuare binevenite investiţiile străine, atât directe, cât şi de portofoliu. Pericolul era - şi este încă - al fugii rapide a capitalurilor speculative („hot money”) în cazul precipitării unor evenimente pe piaţa mondială. Există pericolul ca, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, în caz de criză, banii intraţi în ţară într-o perioadă îndelungată să iasă în doar câteva ore, aruncând economia într-o criză financiară.

Dacă momentul liberalizării contului de capital a putut fi amânat, nu înseamnă că se poate evita la nesfârşit. Intrarea noastră în Uniunea Europeană este condiţionată şi de prealabila liberă mişcare a capitalurilor (intrări/ieşiri de capital), intrând în categoria aşa-numitelor patru „libertăţi fundamentale”.

În prezent, „pericolul” ca băncile româneşti să fie asaltate de cetăţeni străini (nerezidenţi) dornici să constituie depozite în lei este mai redus, depozitele în lei pierzându-şi din atractivitatea speculativă, pe măsură ce rata dobânzii s-a redus pe parcursul ultimului an. Cu atât mai mult, dacă (aşa cum au declarat oficialii BNR) liberalizarea contului de capital se va face începând cu luna aprilie 2005 - extrapolând trendul descendent al dobânzilor fa depozite, corelat cu rata inflaţiei estimată pe anul 2004 de 9% şi cu cea proiectată pentru anul 2005 de aproximativ 6,5% -, sunt toate premisele ca rata dobânzii la depozite la acel moment să fie în jurul valorii de 10%. În aceste condiţii, dobânzile nu vor mai exercita un miraj pentru investitorii străini, dornici de câştiguri speculative, cum s-ar fi putut întâmpla cu ceva vreme în urmă, când dobânzile la depozite erau între 25-30% şi deci sunt toate premisele ca liberalizarea contului de capital să nu destabilizeze piaţa românească.

6.1.4. Denominarea monedei naţionale: argumente pro şi contra Procesul de denominare implică tăierea unui număr de zerouri din coada

monedei naţionale, mizându-se pe faptul că efectele psihologice produse de deţinerea unei sume de bani cu mai puţine zerouri ar putea fi benefice pentru atingerea de performanţe sporite în scăderea inflaţiei.

Procesul în sine de denominare a monedei naţionale cuprinde următoarele etape:

■ anunţarea sprijinului politic cu privire la implementarea denominării (etapă parcursă de România încă de anul trecut, după ce anterior propunerea BNR fusese respinsă);

■ adoptarea unei legi care să prevadă aspectele tehnice ale procesului de denominare (numărul de zerouri tăiate, perioada de timp în care cele două tipuri

69

de bani vechi şi noi vor circula în paralel şi se vor putea preschimba banii vechi cu cei noi);

■ campania mediatică propriu-zisă; ■ emiterea noilor bancnote şi monede; ■ o perioadă de circulaţie paralelă a banilor vechi cu cei noi, după care

banii vechi nu mai pot fi preschimbaţi cu cei noi. În data de 27 iulie 2004 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 358

din 14.07.2004 privind denominarea monedei naţionale, prin care se reglementau condiţiile tăierii a patru zerouri din coada leului, începând cu data de 1 iulie 2005.

Legea stabileşte etapele denominării după cum urmează: ■ 01.03.2005 - 30.06.2006: afişarea duală a preţurilor; ■ 01.07.2005: lansarea noii emisiuni monetare; ■ 01.07.2005 - 31.12.2006: circulaţia simultană a celor două emisiuni; ■ Începând cu 01.01.2007: încetarea puterii liberatorii pentru vechea

emisiune; ■ 01.01.2007 - 31.12.2009: continuarea preschimbării vechii emisiuni (la

sucursalele BNR şi la alte instituţii de credit nominalizate de BNR). Denominarea leului a stârnit multe reacţii contradictorii cu privire la

oportunitatea şi eficienţa sa, prin prisma efectelor asupra inflaţiei, în opinia guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, „acest proces trebuie să fie unul de

închidere a unei etape inflaţioniste şi nu o cosmetizare”15, iar efectele sale „să ajute la creşterea încrederii în moneda naţională şi implicit la scăderea inflaţiei”; după părerea sa „nu avem problemă de costuri, ci de oportunitate politică, socială şi de moment”, avertizând că procesul tăierii zerourilor poate ajuta la scăderea

inflaţiei, dar nu poate face minuni dacă economia nu este restructurată16. Tot cu privire la oportunitatea introducerii „leului greu”, comunitatea

bancherilor o consideră o măsură necesară, dar care nu trebuie grăbită până când nu există certitudinea că inflaţia poate fi menţinută pe trendul descendent actual prin măsuri de reformă reală.

Bogdan Baltazar, fostul preşedinte al BRD-Groupe Societe Generale, sublinia că introducerea leului greu este „o măsură necesară”, dar „nu neapărat o măsură pentru reducerea inflaţiei”, atrăgând atenţia că „trendul descendent urmat de inflaţie ar trebui să fie conturat înainte, prin reforme clare: reducerea arieratelor, printr-o continuare a privatizării, menţinerea deficitului în limite acceptabile etc.”17.

15 Tempea, Ovidiu, Tue, Amelia, în martie aflăm cum vor dispărea zerourile din coada leului, „Ziarul Financiar”, 30.01.2002. 16 *** Mugur Crescu pledează pentru tăierea a patru zerouri din coada leului, „Adevărul”, 21.11.2004. 17 Vasile, Corina; Hostiuc, Cristian; Luca, Mirela; Nuţă, Ionela, Cine va avea de câştigat din „leul greu”?, „Ziarul Financiar”, 7.02.2002.

70

Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, consideră că această metodă devine „obligatorie, din cel puţin două motive, unul de ordin tehnic - sunt mai puţine cifre, iar numerarul este mai restrâns -, iar celălalt de ordin psihologic”.

La capătul celălalt, analistul economic Ilie Şerbănescu consideră trecerea la leul greu o „operaţiune inutilă”.

Sintetizând, premisele necesare implementării unor asemenea măsuri sunt ■ un trend dezinflaţionist sigur; ■ stabilitate şi maturitate a sistemului financiar-bancar; ■ o economie reală viabilă, capabilă să menţină în continuare măsurile de

ordin monetar; ■ o rezervă valutară substanţială; ■ o apreciere a monedei naţionale faţă de principalele valute; ■ un rating de ţară în creştere. Dintre efectele favorabile ale denominării monedei naţionale putem

menţiona eliminarea deficienţelor legate de sistemele informatice şi dificultăţile pe care le întâmpină comercianţii: sunt simplificate evidenţele contabile, scad costurile de manipulare, transport şi de utilizare a bancnotelor şi monedelor, vor scădea cheltuielile cu consumabilele.

Conştiinţa unui leu mai tare ar putea stimula suplimentar economisirea, deoarece, aşa cum afirma Adrian Vasilescu, „fiecare bănuţ va conta, nu vom mai lăsa restul pe tejgheaua vânzătorului”.

În ceea ce priveşte efectele psihologice, acestea pot fi contradictorii, în condiţiile unui proces dezinflaţionist susţinut, într-adevăr, denominarea ar avea efecte favorabile prin prisma creşterii încrederii în moneda naţională. Denominarea va transmite mesajul clar al priorităţii pe care autorităţile o acordă luptei împotriva inflaţiei şi va facilita ulterior trecerea la euro, în condiţiile unui raport mai apropiat între leu şi euro, apropiat de 1:4; de asemenea, preţurile şi

tarifele vor fi exprimate la nivele nominale uzuale în Europa18. Însă, poate apărea sentimentul de distrugere a „mirajului cifrelor mari”,

foarte mulţi oameni obişnuiţi cu ele pierzând peste noapte postura de milionari. Alte efecte negative ar putea fi, într-o primă etapă, creşterea preţurilor

(avem exemplul trecerii la moneda euro), efect datorat şi „rotunjirilor” de preţuri după denominare. Însă, fenomenul „rotunjirilor” este prezent şi acum în cazul sumelor cu multe zerouri, atât în stabilirea preţurilor, cât şi în operaţiunile de plăţi cu numerar, îngreunate de valorile nominale mari ale bancnotelor şi monedelor.

Afişarea preţurilor atât în lei vechi, cât şi în lei noi ar putea diminua tentaţia de rotunjire, datorită posibilităţii de comparare, la faţa locului, a

18 Ţinteanu Moldoveanu, Gabriela, Un leu mic aduce mai mulţi bani în buzunare, „Capital”, nr. 49, 2.12.2004.

71

corectitudinii transformării. Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională de Control şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor vor sancţiona comercianţii care nu se vor conforma dispoziţiilor legii denominării.

Cu toate acestea, cel care va stabili preţurile va fi tot comerciantul. Aşa cum explică analistul financiar Radu Limpede, este posibilă apariţia unui „efect de bumerang” pentru comercianţii de cartier şi „pietarii” care ar rotunji în sus preţurile pentru a scăpa de zecimale, în contextul în care marile lanţuri de comercianţi en detail vor continua „războiul preţurilor” şi vor pune accentul pe preţuri cât mai mici. Astfel, micii comercianţi ar putea pierde din clienţii fideli sau chiar să dea faliment19.

Corina Neguţ, trader Piraeus Bank, este de părere că datorită faptului că denominarea va avea loc în timpul verii, puseul inflaţionist va fi atenuat de excedentul valutar din această perioadă20.

Tot în aceeaşi idee, Dan Pascariu, preşedintele HVB Bank, consideră că populaţia ar putea „fugi” de leu spre alte valute în momentul denominării3, însă acest lucru nu va afecta negativ cursul de schimb, deoarece BNR are resurse suficiente pentru a stabiliza piaţa.

În rândul populaţiei mai vârstnice, care a trăit experienţa stabilizărilor comuniste din 1947 şi 1952, există o anumită teamă şi reticenţă cu privire la denominare, iar în cazul în care procesul nu va fi bine gestionat, s-ar putea produce panică în rândul populaţiei21.

În consecinţă, trebuie implementat un plan coerent şi riguros, bine cunoscut de populaţie, promovat prin campanii de informare pe toate canalele media.

Totuşi, afirmaţii de genul „românii nu vor fi nici mai săraci, nici mai bogaţi după denominare”, pentru a convinge populaţia că nu va exista nici un fel de stabilizare, pot deveni periculoase, pentru că inoculează ideea inutilităţii unor astfel de măsuri monetare, în condiţii costisitoare.

Suntem de părere că procesul de preschimbare va funcţiona eficient în România datorită verificării principiului lui Thomas Gresham: „moneda rea scoate din circulaţie moneda bună”. De aceea, populaţia va avea tendinţa de a scăpa cât mai repede de moneda rea, moneda veche.

Un risc îl poate reprezenta tentaţia românilor de a compara leul greu al anului 2005 cu leul din 1989. Această comparaţie 1 falsă şi periculoasă are în vedere în principal nivelul salariilor şi preţul produselor de bază. Însă, trebuie

19 Idem. 20 Ţinteanu Moldoveanu, Gabriela, Integrarea în UE va creşte puterea leului, „Capital”, nr. 32, 5.08.2004. 21 Bărbuneanu, Raluca, Cât de greu va atârna leul greu în buzunarul românilor?, „Adevărul”, 21.05.2004.

72

ţinut cont de faptul că, în 1990, cantitatea de bunuri şi servicii acoperea doar 9% din masa monetară, inflaţia fiind înăbuşită printr-un control rigid al preţurilor.

În ceea ce priveşte costurile operaţiunii, părerile sunt, de asemenea, împărţite. Unii sunt de părere că denominarea monedei naţionale va fi însoţită de costuri prea mari (este vehiculată suma de 50 de milioane de dolari222), mai ales prin prisma viitoarei aderări a moneda euro, tehnologia de tipărire a monedelor fiind diferită.

În opinia guvernatorului BNR, costurile procesului de tăiere a mor zerouri din coada leului nu vor depăşi costurile cerute de emisiunea de monedă în condiţii inflaţioniste, în care cea mai mare bancnotă (bancnota de 1.000.000 de lei) reprezintă echivalentul a 24,5 euro sau 31 dolari, costurile putând deveni, ulterior, mult mai mari.

Oanţă, Daniel, Leul greu şi capcana statisticii, „Adevărul”, 4.02.2004. Costurile denominării suportate de BNR nu vor fi făcute publice, deoarece ir putea deveni un indicator esenţial pentru falsificatori.

Mugur Steţ, purtătorul de cuvânt al BNR, afirma că aceste cheltuieli ale BNR cu emisiunea de bani noi se vor compensa cu faptul că nu vor mai fi tipăriţi lei vechi şi vor fi suportate din veniturile obţinute în urma administrării rezervei naţionale23.

Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului, a afirmat că „populaţia nu cheltuieşte nimic din această cauză, singurele costuri fiind ale băncii centrale”.

De asemenea, în cadrul unei conferinţe24, guvernatorul Isărescu a subliniat faptul că experienţa mondială arată că structura de cupiuri a bancnotelor trebuie să respecte anumite proporţii, în absenţa cărora creşte inconfortul şi se majorează costurile operaţiunilor în numerar.

Principalele cheltuieli în sistemul bancar determinate de introducerea leului greu vor fi legate de modificarea ATM-urilor, costurile fiind cuprinse între 800 şi 1.000 de euro pentru un singur aparat, a maşinilor de verificat banii şi a softurilor contabile. Bogdan Balta-zar25, fostul preşedinte al BRD-GSG, estima că pentru o bancă de dimensiune mare costurile sunt de aproximativ un milion de euro, dar că se vor amortiza rapid, datorită duratei de viaţă de minim 5-6 ani a leului greu.

22 Moise, Lidia, Calvarul trecerii la leul greu, „Evenimentul Zilei”, 21.05.2004. 23 Isărescu, Mugur, 14 ani de evoluţii monetare, lucrare prezentată la a XI-a ediţie a Simpozionului de istorie şi civilizaţie bancară „Cristian Popişteanu”, cu tema Competiţia Doiar-Euro, din perspectiva sistemului bancar românesc, 25.11.2003, http://www.bnro.ro/Ro/Prez/R20031126auv.pdf 24 Ţinteanu Moldoveanu, Gabriela, op. cit. 25 *** Băncile doresc o preschimbare rapidă a bancnotelor la denominare, „Adevărul”, 11.11.2004.

73

Preşedintele ING Bank, Mişu Negriţoiu26, consideră că o preschimbare imediată a bancnotelor actuale în cupiuri denominate ar avantaja băncile comerciale; ar fi de preferat ca punerea în circulaţie de bancnote să fie făcută numai cu cupiuri noi, iar banii vechi să nu se mai întoarcă în circulaţie.

Introducerea leului greu va avea o serie de implicaţii pozitive asupra activităţii bancare autohtone. În primul rând, va fi uşurată activitatea de casierie din bănci. Pe lângă majorarea costurilor cu operaţiunile curente ale băncilor, denominarea va crea şi oportunităţi de investiţii în modernizarea mijloacelor de lucru; de altfel, unele firme de specialitate şi-au făcut deja publică oferta de aparate adecvate noii structuri pe cupiuri a masei monetare. Băncile vor putea investi în aparatură modernă, care să permită sortarea automată a celor două emisiuni care vor circula în paralel, reducându-se în felul acesta numărul de operaţiuni care au loc la ghişee. De asemenea, pe piaţă ar putea fi implementate pe scară mai largă aparate care să îmbine funcţii de automat bancar standard cu acceptarea de numerar sau care să permită schimbul bancnotelor în monede.

În felul acesta, s-ar produce o degrevare a funcţionarului de la ghişeu de operaţiuni de încasare de facturi şi eliberări de numerar, permiţându-i să efectueze servicii complexe. Productivitatea muncii angajaţilor bancari va creşte, compensându-se costurile cu implementarea noilor tehnologii, iar gradul de satisfacţie al clienţilor va creşte şi el.

Noile monede şi bancnote vor fi de dimensiuni mai mici, fiind mai uşor de manevrat şi de întrebuinţat. După adaptarea la noile însemne monetare, activitatea casierilor va fi simplificată: se vor înscrie mai puţine cifre în jurnalele de casierie şi toate înregistrările vor avea în spate monede şi bancnote efective1.

Pe de altă parte, unii specialişti, precum Ilie Şerbănescu2, consideră că acest proces va afecta sectorul financiar, care va trebui să-şi înlocuiască unele soft-uri bancare. În ceea ce priveşte bursa de valori, sistemul de cotare va trebui să fie reconsiderat şi reaşezat într-o nouă structură, paşii de cotare fiind acum exprimaţi în zece sau o sută de lei, iar tăierea a patru zerouri va transforma cotarea în ordine subunitare extrem de complicate. În opinia sa, va fi nevoie de o redimensionare a tuturor companiilor cotate la bursă, adică un haos bursier în toată regula.

Analistul financiar Ionuţ Popescu subliniază, de asemenea, efectele negative ale leului greu, materializate în principal prin creşteri ale preţurilor şi costuri mari ale denominării.

Problema inoportunităţii denominării, prin prisma intrării ţării noastre în zona euro, nu este întemeiată, deoarece după intrarea în Uniunea Europeană, va mai trece o perioadă teoretic de cel puţin doi ani (practic, trecerea la euro se va 26 Gros, Valentin; Suciu, Dan, îşi justifică denominarea costurile?, „Banii noştri”, nr. 48, 3-9 decembrie 2003, p. 7. În prezent, sunt numeroase înregistrări practic fictive: preţuri ce conţin lei şi zeci de lei, care nu mai există fizic.

74

realiza probabil după anul 2010-2012), timp în care România va trebui să îndeplinească condiţiile de convergenţă.

Experienţa ţărilor vecine arată că introducerea unei monede cu putere mai mare a determinat o scădere a ratei inflaţiei în următorii ani. În acest sens, Polonia a introdus zlotul greu în 1995, după 3 ani de dezinflaţie, rata inflaţiei evoluând de la 33,2% în 1994, la 28,1% în 1995, 19,9% în 1996 şi 10,1% în 2000.

Denominarea în Croaţia a fost cea mai de succes, rata inflaţiei evoluând de la 1.500% în anul premergător operaţiunii, la 107% în 1994 (anul denominării), 4% în 1995 şi 5,4% în anul 2000.

Ca exemple de eşec al denominării poate fi menţionată Rusia (unde denominarea a creat o criză financiară foarte dură), Argentina şi Brazilia (unde denominările s-au repetat deoarece programele de macrostabilizare au eşuat).

Sigur, situaţiile economice şi financiare ale ţărilor care au recurs la denominare au fost diferite, de aceea nu trebuie înţeleasă această măsură de denominare ca principala soluţie de îmbunătăţire a situaţiei monetare a unei ţări.

6.1.5. Condiţii pentru adoptarea euro de către România O dată cu aderarea la Uniunea Europeană, în cele zece ţări care sunt

membre începând cu data de 1 mai 2004, a început o nouă dispută, legată de momentul trecerii la euro; majoritatea au declarat deja că doresc, în cel mai scurt timp, să intre în zona euro.

Deşi în cazul României procesul este puţin mai îndepărtat, problema, în perspectivă, este de interes şi pentru noi; constituie o preocupare şi evaluarea stadiului actual al îndeplinirii criteriilor de convergenţă din Tratatul de la Maastricht pentru trecerea la moneda unică, în comparaţie cu ţările din jur.

Evident, intrarea în zona euro conferă o serie de avantaje ţărilor din Europa Centrală şi de Est:

■ elimină riscul valutar pentru comerţul şi relaţiile financiare intracomunitare, în condiţiile în care deja peste 50% din exporturile şi importurile lor sunt pe relaţia cu Uniunea Europeană;

■ permite o creştere economică mai rapidă şi o creştere a nivelului investiţiilor străine, mai ales că în ultimii ani, în perspectiva integrării europene, ţările din zonă deveniseră tot mai atractive pentru investitorii străini, nu doar din Uniunea Europeană, ci şi din ţări care doreau să se implanteze pe teritoriul viitoarelor ţări membre;

■ reprezintă o garanţie pentru o politică monetară independentă şi eficientă. Pentru multe ţări din Europa Centrală şi de Est, care anterior s-au confruntat cu episoade inflaţioniste deloc de neglijat, perioade îndelungate, renunţarea la moneda naţională pentru o alta, mai stabilă, nu reprezintă un

75

sacrificiu, chiar dacă moneda naţională reprezintă un atribut al suveranităţii. Decizia est-europenilor este mult mai simplă decât a fost a cetăţenilor din ţările care acum sunt în zona euro, întrucât în prezent moneda unică este deja „consacrată”, este un succes, în confruntarea cu dolarul (care fusese o referinţă pentru mulţi est-europeni înainte) s-a apreciat, a devenit o monedă internaţională căutată şi deci este cu atât mai tentant pentru unii să fie adoptată ca monedă naţională.

■ impune „disciplinarea” politicilor fiscale naţionale, în condiţiile în care în zona euro acestea sunt (încă) „temperate” de acţiunea Pactului de stabilitate şi creştere;

■ nu este de neglijat nici impactul asupra pieţei financiare naţionale, şi în primul rând asupra celei bancare, fiind de aşteptat, de exemplu, o reducere a marjelor de dobândă naţionale, o convergenţă spre o medie europeană.

Pe de altă parte, adoptarea euro ca monedă naţională nu este o opţiune, o alternativă, ci o obligaţie, făcând parte practic din acquis-ul comunitar. În fapt, toate ţările UE care nu sunt în zona euro sunt considerate ţări membre ale Uniunii Economice şi Monetare, cu derogare. Însă, pentru trecerea la cea de-a treia etapă a UEM (adoptarea euro ca monedă naţională), nu există un calendar prestabilit, fiecare ţară progresează (se presupune) în ritmul propriu, iar intrarea se face nu automat, ci în urma unei evaluări din perspectiva îndeplinirii criteriilor de convergenţă.

Criteriile de convergenţă (nominală) care trebuie îndeplinite pentru a

intra în zona euro27 (pentru a trece la moneda unică) sunt aceleaşi care au fost urmărite şi de cele 12 state care sunt în prezent în Uniunea Economică şi Monetară:

■ criteriul stabilităţii (durabile a) preţurilor - rata inflaţiei nu trebuie să depăşească, cu un an înaintea examinării, cu mai mult de 1,5%, nivelul mediu al inflaţiei înregistrat în acele state membre (cel mult trei) care au înregistrat cele mai bune performanţe în materia stabilităţii preţurilor - adică, au rata inflaţiei, calculată ca medie a indicilor preţurilor de consum asupra unei baze comparabile, cea mai scăzută;

■ criteriul de convergenţă a dobânzilor - rata dobânzii nominale pe termen lung (10 ani) la obligaţiunile de stat, în ultimul an înaintea evaluării, să nu depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor - la obligaţiunile pe termen lung ale statului sau ale unor titluri comparabile, ţinând cont de diferenţele între definiţiile naţionale - din acele state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în ce priveşte stabilitatea preţurilor (ţările cu inflaţia cea mai scăzută); 27 Art. 121 (ex-art. 109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la Maastricht şi Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de articolul 121 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (1992).

76

■ criteriul situaţiei finanţelor publice - deficitul bugetar (al bugetului consolidat) să nu fie excesiv, să nu depăşească 3% din PIB;

■ criteriul situaţiei finanţelor publice - datoria publică să nu depăşească 60% din PIB sau raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut să scadă suficient pentru a se considera că se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător;

■ criteriul participării la mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European - moneda naţională să fi făcut parte dintr-un sistem de cursuri fixe (SME II) cel puţin doi ani premergători examinării în vederea aderării, cu respectarea marjelor normale de fluctuaţie, „fără să cunoască tensiuni grave” şi fără devalorizări, din proprie iniţiativă, ale monedei sale în raport cu moneda altui stat membru.

Pe lângă aceste criterii de bază, se urmăreşte independenţa băncilor centrale naţionale faţă de guverne şi se interzice finanţarea monetară a deficitului bugetar.

După cum se observă, criteriile de convergenţă sunt orientate pe două laturi importante:

■ cea monetară, vizând direct stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei şi rata dobânzii, dar şi stabilitatea cursului valutar, independenţa băncilor centrale şi interzicerea finanţării monetare a deficitului bugetar); ■ cea a finanţelor publice, reflectată în restricţiile privind deficitul bugetar şi datoria publică.

Trebuie însă semnalat faptul că încă dinainte de trecerea la moneda euro au fost aprecieri că reglementările privitoare la UEM şi la moneda unică adoptate la Maastricht sunt nerealiste, fiind rezultatul unei conjuncturi economice şi financiar-valutare favorabile de la începutul deceniului nouă, subliniindu-se că prin criteriile de convergenţă din Tratatul de la Maastricht se asigură premisele unei inflaţii scăzute, dar cu preţul unei creşteri economice reduse.

Critica de atunci - vizând în primul rând restricţia referitoare la nivelul maxim al deficitului bugetar şi angajamentele asumate de ţările membre ale UE că după trecerea la euro vor respecta prevederile Pactului de stabilitate şi creştere - s-a dovedit ulterior foarte întemeiată, un argument în acest sens fiind evoluţiile ulterioare din zona euro şi faptul că ţări ca Germania sau Franţa, ani la rândul (2002-2004), nu au reuşit să respecte nivelul de 3% deficit bugetar, ca pondere în PIB.

Stabilitatea preţurilor este o preocupare majoră pentru multe ţări ale lumii, astfel încât nu este deloc surprinzătoare condiţionarea din Tratatul asupra Uniunii Europene, mai ales având în vedere preocupările Germaniei în domeniu. Condiţionarea era de altfel necesară, evoluţiile substanţial diferite şi performanţele în domeniul asigurării stabilităţii preţurilor din ţările Uniunii Europene la momentul semnării Tratatului impunând aceasta. Cu atât mai mult, dacă este

77

vorba despre state din Europa Centrală şi de Est, care au parcurs o relativ lungă perioadă cu creşteri continue de preţuri, o asemenea condiţie era necesară.

O evaluare a stadiului de îndeplinire a acestui criteriu în ultimii ani în ţări din Europa Centrală şi de Est arată că deocamdată inflaţia se află sub control, însă este de aşteptat ca integrarea europeană să contribuie, cel puţin în perioada de început, la o creştere a preţurilor (o aliniere spre media europeană) şi deci nivelul indicatorului să sufere o creştere în următorii ani.

Unele studii atrag atenţia că în noile state ale UE preţurile vor creşte în perioada imediat post-aderare. În cazul Poloniei, se estima că preţurile vor creşte cu 1% pe an în primii ani după aderare, însă guvernele şi băncile centrale ale celor zece ţări au liniştit populaţia, subliniind că rata inflaţiei nu va creşte semnificativ după integrare. Încă din luna aprilie 2004, înaintea integrării, în viitoarele state europene s-au înregistrat unele mişcări de preţuri, este drept punctuale, determinate de temerile populaţiei că vor avea loc creşteri excesive de preţuri şi de proviziile substanţiale făcute. În Lituania, de exemplu, preţul sării s-a dublat într-un timp relativ scurt, iar în Polonia preţul zahărului crescuse cu o treime până în luna martie, încât unele magazine au reintrodus sistemul cartelării.

În evaluarea unor modificări de preţuri, trebuie avută în vedere şi eliminarea taxelor vamale în relaţia cu UE, dar şi impunerea de noi taxe, sau creşterea acestora, pe relaţia cu state non-UE, în condiţiile în care politica vamală nu mai este naţională, ci trebuie îmbrăţişată cea europeană; nu este de neglijat nici impactul Politicii Agricole Comune, care ar putea duce la scumpirea preţurilor unor produse alimentare.

Nivelul preţurilor produselor alimentare în noile state sunt între 85% din media europeană (în Slovenia) şi 51% (în Slovacia), însă ca pondere în structura bugetului unei familii lucrurile se schimbă: în timp ce cheltuielile alimentare reprezintă 16% din venituri în UE 15, pentru est-europeni reprezintă o treime, iar în cazul României şi mai mult.

Situaţia din ţara noastră este, de departe, cea mai complexă din perspectiva stabilităţii preţurilor, având în vedere ritmul mai lent al dezinflaţiei, însă evoluţiile din ultima perioadă sunt încurajatoare şi există speranţe ca în următorii câţiva ani să se poată îndeplini această condiţie, după cum sugerează datele din tabelul următor.

78

Tabelul 15. Evoluţia ratei anuale a inflaţiei (%, măsurată prin indicele preţurilor de consum) în perioada 1990-2003, în ţări din Europa Centrală şi de Est

Ţara/ Anul Bulgaria Cehia Croaţia Polonia România Slovacia Ungaria

1990 23,8 9,7 609,5 585,8 5,1 10,4 28,9 1991 338,6 56,7 123,0 70,3 170,2 61,2 35,0 1992 91,3 11,1 665,5 43,0 210,4 10,0 23,0 1993 69,4 20,8 1517,5 35,3 256,1 23.2 22,5 1994 96,0 10,0 97,6 32,2 136,7 13,4 18,8 1995 62,1 9,1 2,0 27,8 32,3 9,9 28,2 1996 123,0 8,8 3,5 19,9 38,8 5,8 23,6 1997 1044,7 8,5 3,6 14,9 154,8 6,1 18,3 1998 18,7 10,7 5,7 11,8 59,1 6,7 14,3 1999 2,6 2,1 4,2 7,3 45,8 10,6 10,0 2000 10,3 3,9 6,2 10,1 45,7 12,0 9,8 2001 7,4 4,7 4,9 5,5 34,5 7,3 9,2 2002 5,8 1,8 2,2 1,9 22,5 3,3 5,3 2003 2,4 0,1 n.d. 0,8 15,3 8,5 4,7

Sursa: Isărescu, Mugur, Trecerea României la euro, „Top Business”, nr. 15-16/2004.

În cazul celui de-al doilea indicator, nivelul ratelor dobânzii la titlurile de

stat pe termen de 10 ani, situaţia ţării noastre nu este comparabilă cu cea din ţările vecine sau cu „norma” UE, întrucât până în prezent, în condiţiile unei inflaţii relativ ridicate şi mai apoi pe trendul descendent al dobânzilor, statul român nu a emis obligaţiuni decât pe un termen de maxim 5 ani, preferând finanţarea externă sau emisiunea unor titluri pe termen scurt. Este însă evident că acest criteriu este direct legat de inflaţie şi fără îndeplinirea celui dintâi este aproape imposibil ca cel de-al doilea să fie realizat.

Analiza evoluţiei deficitului bugetar în ţările din Europa Centrală şi de Est arată o abordare diferită între ţări (a se vedea datele din tabelul următor). Sunt ţări care, în ultimii ani, au optat pentru un deficit bugetar mai mare, efectuând cheltuieli publice substanţiale pentru dezvoltarea infrastructurii, înaintea integrării europene.

Însă, ţările care şi în anul 2004 au mers pe acelaşi sistem şi au intrat în Uniunea Europeană în luna mai, au fost avertizate de către Comisia Europeană asupra existenţei unui deficit bugetar excesiv. Conform unui raport al Comisiei Europene asupra finanţelor publice în noile ţări membre, dat publicităţii în 12 mai 2004, şase din cele zece noi state înregistrează un deficit bugetar peste 3% din PIB: Ungaria (15,9%), Cehia (12,9%), Malta (9,7%), Cipru (6,3%), Polonia şi Slovacia.

79

Este vorba, de altfel, de aceleaşi ţări care în ultima vreme şi-au redus nivelul fiscalităţii pentru a fi şi mai atractive pentru investitorii străini (în special din UE) şi, în consecinţă, noile ţări au fost acuzate şi de concurenţă fiscală şi atenţionate că nu se pot aştepta ca să-şi taie singure veniturile şi în acelaşi timp să primească fonduri din bugetul comunitar. În acest sens, primul ministru suedez Goran Persson a fost tranşant: „Dacă ei [noile state membre] cred că noi vom impune impozite mari în Suedia, Finlanda şi Danemarca şi vom trimite banii în Europa de Est, unde clasa de sus nu plăteşte impozite, aceasta nu este normal”, atenţionând în primul rând Polonia şi Estonia. Declaraţiile sale de la sfârşitul lunii martie 2004 erau o continuare a unei scrisori semnată de Suedia şi de alte cinci state ale UE prin care solicitau Comisiei Europene să plafoneze bugetul comunitar la 1% din PNB.

Raportul Băncii Centrale Europene publicat pe data de 20 octombrie 2004 constata că situaţia se menţine neschimbată şi sublinia faptul că marea provocare pentru noii membri este aceeaşi ca şi pentru ţările din zona euro: deficitul bugetar, arătând că din cei zece, deocamdată (în 2004), doar ţările baltice şi Slovenia au rămas sub pragul de 3% deficit bugetar ca pondere din PIB. Pentru Polonia şi Cehia, deficitul bugetar estimat pentru anul 2004 este 5,5% din PIB, iar situaţia apropiată a Ungariei l-a făcut pe ministrul de finanţe maghiar să declare că ţinta iniţială de trecere la euro în anul 2008 trebuie amânată.

Din perspectiva deficitului bugetar, situaţia României este bună, în ultimii ani bugetul fiind conceput la un nivel inferior limitei de 3%, în parte şi datorită acordurilor încheiate cu Fondul Monetar Internaţional, care au pus şi o asemenea condiţie.

Tabelul 16. Evoluţia deficitului bugetului consolidat (% PIB) în perioada 2000-2003

Ţara 2000 2001 2002 2003Bulgaria -0,5 0,2 -0,6 n.d.

Cehia -4,5 -6,4 -6,4 -12,9Polonia -1,8 -3,5 -3,6 -4,1

România -4,4 -3,5 -2,0 -2,0Slovacia -12,3 -6,0 -5,7 -3,6Slovenia -3,0 -2,7 -1,9 -1,8Ungaria -3,0 -4,4 -9,3 -5,9

Sursa: Isărescu, Mugur, Trecerea României la euro, „Top Business”, nr. 15-16/2004.

Nivelul datoriei publice, raportat la PIB, nu reprezintă o problemă pentru

fostele ţări socialiste. În toate cazurile, aşa cum rezultă şi din tabelul următor, nivelul datoriei este inferior limitei stabilite prin Tratatul de la Maastricht; de

80

altfel, în cazul României ar fi chiar imposibil să ne îndatorăm atât de rapid încât să depăşim în următorii câţiva ani nivelul de 60% raportat la PIB.

Tabelul 17. Datoria publică (% din PIB) între anii 2000 şi 2003

Ţara 2000 2001 2002 2003Bulgaria 73,6 66,4 53,0 50,8

Cehia 18,2 25,2 28,9 37,6Polonia 36,6 36,7 41,2 45,4

România 23,9 23,1 22,7 23,7Slovacia 49,9 48,7 43,3 42,8Slovenia 26,7 26,9 27,8 27,1Ungaria 55,4 53,5 57,1 59,0

Sursa: Isărescu, Mugur, Trecerea României la euro, „Top Business”, nr. 15-16/2004.

Poate părea surprinzător cazul României, faptul că îndeplinim criteriile

care ţin de sănătatea finanţelor publice şi, dintre acestea două, de fapt, pe cel legat de deficitul bugetar. Acest criteriu este o problemă pentru majoritatea noilor state ale UE, dar şi pentru câteva din cele care compuneau UE 15.

În fond, reducerea deficitului bugetar presupune creşterea impozitelor şi taxelor şi investiţii mai mici în sectorul şi serviciile publice. Nu întâmplător, susţin unii critici, în România gradul de fiscalitate este mai ridicat decât în alte state din UE, iar pe de altă parte, se consideră că ar fi necesare cheltuieli bugetare mai mari.

Dincolo de aceste considerente însă, este clar că un deficit bugetar redus vine în întâmpinarea rezolvării altei probleme, mult mai preocupante acum pentru România, combaterea inflaţiei. Stabilitatea preţurilor şi un deficit bugetar „excesiv” nu sunt compatibile (aceasta fiind însăşi raţiunea corelării lor în Pactul de stabilitate şi creştere), şi nu trebuie să uităm că în ţările din jur inflaţia nu mai este o problemă, pe când în România, da. În consecinţă, dincolo de politicile fiscal-bugetare din ţările din zonă şi de orizontul mai mult sau mai puţin îndepărtat al adoptării euro ca monedă naţională, considerăm că pentru ţara noastră un deficit bugetar redus trebuie păstrat nu atât pentru a îndeplini criteriile de trecere la euro (întrucât oricum, deocamdată, nu este cazul să ne propune un asemenea obiectiv), cât pentru a continua procesul de dezinflaţie.

În sfârşit, ultimul criteriu de convergenţă îl reprezintă participarea la mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European, la vremea aceea fiind vorba despre ceea ce este cunoscut azi sub numele de SME I şi având în centru moneda ECU. Decizia de a înlocui SME (I) cu SME II a fost luată de Consiliul European de la Amsterdam în iunie 1997, pentru a păstra legătura dintre euro şi monedele ţărilor UE neparticipante la moneda unică şi pentru a le da şansa ca,

81

ulterior, să poată intra în zona euro, îndeplinind criteriile de convergenţă din Tratatul de la Maastricht.

Începând cu 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia euro, SME II a înlocuit SME. Acest nou mecanism poate fi adoptat în mod voluntar de către orice ţară a Uniunii Europene care nu este membră a zonei euro, cu referire expresă la cele două ţări care au beneficiat de clauza opting-out (de menţinere în afara zonei euro) la momentul semnării Tratatului de la Maastricht: Danemarca şi Marea Britanie. Pentru Suedia, care nu făcea parte atunci din Comunitatea Europeană (a aderat în anul 1995), pentru cele 10 ţări care au aderat la UE de la 1 mai 2004 şi pentru celelalte ţări candidate (inclusiv România), este de înţeles că, mai devreme sau mai târziu, vor adopta moneda unică drept monedă naţională şi în prealabil vor trebui să îndeplinească (şi) condiţia din Tratatul de la Maastricht referitoare la menţinerea unui sistem de cursuri fixe doi ani premergători aderării - cu alte cuvinte, să intre în mecanismul de cursuri fixe al SME (II).

Tocmai pentru că Suedia nu beneficiază de clauza opting-out, iar populaţia este deocamdată contra aderării la zona euro, pentru a nu fi „forţată” să treacă la etapa a treia a UEM, a evitat să intre în SME II, chiar dacă îndeplineşte toate

celelalte criterii din Tratatul de la Maastricht28. Situaţia este, evident, diferită în ţările care au aderat la UE la data de 1 mai 2004, toate fiind interesate să intre, eventual cât mai curând posibil, în zona euro.

Marja de fluctuaţie admisă în SME II - faţă de euro, care înlocuieşte ECU - a fost păstrată la ±15% faţă de paritate, însă din anul 1999 Danemarca a adoptat o marjă de fluctuaţie de ±2,25% pentru coroana daneză.

Conform aprecierilor specialiştilor, pentru noile state UE, care au monede mai vulnerabile la speculaţii valutare, este mai raţională marja de fluctuaţie normală, de ±15%. Acest lucru trebuie însă corelat şi cu recomandările experţilor, ca noii membri să petreacă cât mai puţin timp posibil în SMEII, care trebuie văzută ca o „sală de aşteptare” pentru euro (evident, nu acesta este cazul Danemarcei, situaţia este diferită). Un asemenea punct de vedere a făcut public şi de George Soros la începutul lunii aprilie 2004, arătând că mai ales monedele Ungariei şi Poloniei sunt instabile.

Cel puţin la prima vedere, păstrarea monedei naţionale într-un sistem de cursuri fixe faţă de euro, cu o marjă atât de „generoasă”, de ±15% faţă de paritate, nu ar trebui să fie o problemă.

În cazul României, evoluţia monedei naţionale a fost spre devalorizare (16,7% în anul 2002; respectiv 16,8% în 2003), însă anul 2004 a adus o evoluţie surprinzătoare, cu momente de apreciere a leului atât faţă de euro, cât şi faţă de dolar. De fapt, politica BNR este de uşoară apreciere a leului faţă de euro şi dolar

28 Eijffinger, Sylvester; de Haan, Jakob, European Monetary and Fiscal Policy, Oxford University Press, Oxford, 2000, p. 72.

82

(practic o depreciere mai mică decât rata anuală a inflaţiei), pentru a accentua procesul dezinflaţionist, dar şi pentru că este singura cale de creştere a puterii de cumpărare a monedei naţionale, aspect de interes din perspectiva integrării europene.

Experienţa Ungariei poate fi utilă pentru România, evidenţiind tocmai pericolele aderării prea rapide la SME II. Din luna mai 2001, evident, fără a fi practic în SME II, Ungaria a adoptat un sistem de cursuri fixe faţă de euro pentru forint, cu o marjă de fluctuaţie de ± 15%, corelat cu trecerea la ţintirea directă a inflaţiei. Însă, pe de o parte, evoluţiile favorabile ale economiei naţionale, corelate cu inflaţia redusă şi perspectivele integrării europene au dus la aprecierea monedei naţionale; pe de altă parte, deficitul bugetar de mari dimensiuni a dus la creşterea substanţială a ratelor dobânzii, ceea ce a atras fluxuri de capital străin (speculativ), intrările masive de valută au dus la aprecierea monedei naţionale. În consecinţă,

În luna octombrie 2002, într-o singură zi, în Ungaria au intrat 5 miliarde de euro.

Banca Naţională a Ungariei a fost obligată să apere cursul de schimb, dar cu preţul compromiterii obiectivului de inflaţie şi afectând astfel credibilitatea băncii centrale.

Figura 2. Corelaţia dezinflaţie - deficit bugetar redus şi aprecierea monedei naţionale Cazul Ungariei

Preşedintele Băncii Naţionale a Ungariei, Zsigmond Jarai, declara, la

începutul lunii martie 2004, că ţara sa este „tot mai departe” de introducerea euro în 2008, aşa cum se estimase iniţial.

De aici rezultă şi faptul că premise pentru absenţa tensiunilor în mecanismul de cursuri fixe ale SME II sunt existenţa unei inflaţii scăzute, dar şi un deficit bugetar redus şi, în consecinţă, principalele reforme economice trebuie finalizate înainte ca moneda naţională să fie legată de euro.

În prezent, fac parte din mecanismul de cursuri fixe al SME II trei dintre ţările nou intrate în UE (alături de Danemarca): Lituania (litas), Estonia (krona) şi Slovenia (tolar). Este de aşteptat ca în perioada imediat următoare să se alăture Letonia şi Cipru, iar Malta doreşte să adere la zona euro în anul 2007, deci

83

probabil li se va alătura curând. Toate cele trei noi state care au intrat în SME II au adoptat banda de fluctuaţie de ±15%.

Lituania a luat decizia de a adera la SME II încă de la începutul lunii martie 2004, evident, procedura fiind demarată după intrarea ţării în UE. Astfel, Lituania ar avea şansa, teoretic, să poată adopta euro ca monedă naţională (teoretic), în vara anului 2006, renunţând la actuala monedă, litas.

Letonia este de asemenea un candidat viabil pentru a adopta euro „în primul val”. Dincolo de deficitul bugetar redus (2,5%) şi datoria publică de doar 14% din PIB, moneda naţională înregistrează o fluctuaţie de doar 3% faţă de euro, iar rata inflaţiei este de 3%.

Alte ţări nu au însă o situaţie atât de bună. Mai ales unele ţări care cu un an-doi în urmă se arătau foarte dornice să intre în zona euro, acum nu mai par atât de grăbite. În această categorie intră, de exemplu, Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia, care, după estimările realizate de Bank Austria Creditanstalt la începutul anului 2004, nu vor putea adera la Uniunea Economică şi Monetară înainte de anul 2010.

În aceeaşi idee vin aprecierile mai recente făcute de Comisia Europeană, care într-un raport dat publicităţii la data de 20 octombrie 2004 arată că nici una dintre cele 10 ţări ale UE nu îndeplineşte toate criteriile pentru a se alătura zonei euro. Lituania era mai aproape de ţintă, îndeplinind trei criterii din cinci, în timp ce Polonia şi Ungaria nu îndeplineau nici un criteriu.

Având în vedere faptul că trecerea la moneda unică a fost gândită într-un anumit context, când existau doar 12 membri în Comunităţile Europene (înaintea apariţiei Uniunii Europene), când ultima extindere avusese loc cu mai bine de şase ani în urmă, iar nivelul de dezvoltare economică era relativ mai apropiat, sunt de înţeles preocupările specialiştilor şi era firesc să fie auzite tot mai multe voci care atrag atenţia că pentru noile ţări, care au aderat la UE în anul 2004, sau cele care vor adera în 2007 (inclusiv România), cel puţin guvernele lor, dacă nu şi Uniunea Europeană ar trebui să urmărească şi convergenţa reală, nu doar pe cea nominală şi se întreabă dacă nu există pericole pentru o ţară care intră în zona euro fără îndeplinirea unor criterii care ţin de convergenţa reală (nemenţionată în Tratatul asupra Uniunii Europene). Convergenţa reală presupune un înalt grad de similaritate şi coeziune între statele membre ale UE şi se poate evalua pe baza

unor indicatori cum ar fi29: ■ gradul de deschidere a economiei (calculat prin raportarea sumei

exporturilor şi importurilor unei ţări la PIB şi exprimat procentual); ■ ponderea comerţului bilateral cu ţările membre ale UE în totalul

comerţului exterior al ţării (ponderea exporturilor şi importurilor);

29 Isărescu, Mugur, Uniunea Economică şi Monetară - un spaţiu politico- economic de primă mărime în lumea secolului XXI, „Adevărul economic”, nr. 14, 7-13 aprilie 2004, p. 6.

84

■ structura economiei naţionale - contribuţia sectoarelor la crearea PIB, exprimată procentual;

■ nivelul PIB/locuitor (exprimat la cursul nominal sau pe baza parităţii puterii de cumpărare).

BNR a conştientizat importanţa convergenţei reale pentru România, apreciind că este „cel puţin la fel de stringentă ca şi aceea a convergenţei nominale”, subliniind că obiectivul final nu este numai adoptarea euro, ci şi

culegerea beneficiilor ataşate acestei opţiuni30 şi, într-o exprimare mai plastică, guvernatorul BNR atrăgea atenţia „să nu hotărâm trecerea la euro înainte de a şti ce este cu această prăjitură, gustoasă sau greţoasă”.

Nivelul mai scăzut de dezvoltare economică a României, comparativ cu zona euro, ne va impune mai multă precauţie, momentul trecerii la moneda unică trebuind să fie pregătit din timp. Din acest punct de vedere, scenariul BNR de trecere la euro pare realist pentru evitarea pericolelor invocate de teoria zonelor monetare optime a lui Robert Mundell31, şi anume şocurile asimetrice, care pot apărea atunci când structurile economice ale ţărilor membre ale zonei monetare nu sunt asemănătoare.

Tabelul 18. Gradul de deschidere a economiei în perioada 2000-2003 Ţara 2000 2001 2002 2003 Bulgaria 116,8 118,7 112,9 116,8

Cehia 143,0 144,2 132,7 134,4

Polonia 63,1 59,8 63,3 72,6

România 70,6 74,5 76,5 80,4 Slovacia 146,0 156,5 152,7 157,6

Slovenia 116,6 116,5 114,2 114,6

Ungaria 153,6 150,2 131,1 134,6 Sursa: Isărescu, Mugur, Trecerea României la euro, „Top Business”, nr. 15-16/2004.

Faptul că economia ţării noastre este relativ deschisă şi a dezvoltat un

nivel relativ ridicat al schimburilor cu ţări din Uniunea Europeană este încurajator, însă în perspectivă trebuie analizată şi reevaluată structura exporturilor şi importurilor, pentru a spori ponderea în exporturi a produselor cu o valoare adăugată mai mare şi a selecta, dintre produsele importate, pe cele care contribuie la dezvoltarea exporturilor.

30 Idem, p. 6. 31 A se vedea Stoica, Ovidiu, Integrare financiar-monetară europeană, Editura Junimea, laşi, 2003, pp. 71-76.

85

Tabelul 19. Ponderea exporturilor (E) şi importurilor (I) către/din Uniunea Europeană (%), în perioada 2000-2003

2000 2001 2002 2003 Ţara E 1 E I E 1 E I

Bulgaria 51,3 44,0 54,8 49,3 55,9 50,2 56,6 49,5Cehia 68,6 62,0 58,9 61,8 68,4 60,2 69,8 59,2Polonia 70,0 61,2 69,2 61,4 68,7 61,7 68,7 61,1România 63,8 56,6 67,8 57,4 67,2 58,4 67,7 57,7Slovacia 59,1 48,9 59,9 49,8 60,5 50,3 60,6 51,4Slovenia 63,9 67,8 62,2 67,7 59,3 68,0 58,4 67,3Ungaria 75,1 58,4 74,2 57,8 75,1 56,2 73,6 55,1

Sursa: Isărescu, Mugur, Trecerea României la euro, „Top Business”, nr. 15-16/2004.

Şi din perspectiva contribuţiei sectoarelor economiei naţionale la crearea

PIB situaţia trebuie schimbată, dacă ne gândim la ponderea nefiresc de mare a agriculturii (corelată şi cu un procent mare al populaţiei care activează în acest sector) şi ponderea, încă redusă, a sectorului serviciilor.

Tabelul 20. Contribuţia sectoarelor la crearea PIB (%) în perioada 2000-2002

Agricultura Industria Serviciile Ţara 2000 2001 2002 2000 2001 2002 2000 2001 2002

Bulgaria 13,9 13,4 12,5 24,5 24,1 23,4 56,9 57,9 59,7 Cehia 4,3 4,3 3,7 32,3 32,7 31,9 56,3 56,2 57,9 Polonia 3,6 3,8 3,1 25,7 24,1 23,8 62,6 65,0 66,5 România 11,1 13,3 11,3 27,3 27,7 28,4 46,3 44,5 45,1 Slovacia 4,7 4,5 4,5 27,6 26,7 26,4 62,4 63,8 63,6 Slovenia 3,4 3,3 3,1 30,0 30,3 30,4 60,4 60,7 63,8 Ungaria 4,3 4,3 n.d. 27,8 26,2 n.d. 62,7 64,4 n.d.

Sursa: Isărescu, Mugur, Trecerea României la euro, „Top Business”, nr. 15-16/2004.

Poate însă cel mai relevant criteriu dintre cele de convergenţă reală este

nivelul PIB pe locuitor, iar din acest punct de vedere în prezent ne situăm, după cum rezultă şi din tabelul următor, la aproximativ 25% din media europeană, iar estimările sunt că, cel mai devreme, am putea ajunge nivelul mediu al PIB/locuitor în anul 2044, dacă vom menţine.un ritm de creştere a PIB satisfăcător, peste media europeană.

86

Tabelul 21. PIB/locuitor - Paritatea Puterii de Cumpărare, evoluţie între anii 2000-2002

Ţara 2000 2001 2002 % media UE 15 Bulgaria 5.800 5.800 5.900 24,6 Cehia 12.700 13.000 14.400 60,0 Polonia 9.200 9.400 9.500 39,6 România 5.300 5.600 5.900 24,6 Slovacia 10.400 11.000 11.400 47,5 Slovenia 15.900 16.800 17.700 73,8 Ungaria 11.200 12.300 13.600 56,7

Sursa: Isărescu, Mugur, Trecerea României la euro, „Top Business”, nr. 15-16/2004.

Trecerea în revistă a problemelor legate de adoptarea monedei unice ca

monedă naţională arată că, pentru evitarea unor tensiuni ulterioare adoptării euro, este recomandat ca anterior să fie avut în vedere gradul de dezvoltare economică a ţării noastre şi apropierea, din perspectiva unor indicatori specifici, de nivelul mediu al Uniunii Europene.

6.2. Implementarea acquis-ului comunitar în legislaţia bancară românească

6.2.1. Cadrul general al desfăşurării activităţii bancare în România

După anul 1990, cadrul legislativ al activităţii bancare din România a

cunoscut transformări importante, de multe ori fiind însă depăşit de dinamica evoluţiilor în practica bancară. Un puternic impact în acest sens l-a avut accelerarea informatizării, care a cunoscut un ritm exploziv în anii 1990.

Înnoirea legislativă în domeniul bancar a fost amplificată de necesitatea adaptării reglementărilor la acquis-ul comunitar, în condiţiile apropierii României de Uniunea Europeană şi începerii negocierilor de aderare.

Cele mai importante acte legislative vizând sfera bancară se referă la aspectele principale ale acestei activităţi, respectiv cadrul general bancar, activitatea de decontări, activitatea de creditare, garantarea depozitelor bancare.

Modificările legislative îndreptate în direcţia adoptării acquis-ului comunitar în domeniul bancar vizează, în principal, aspecte precum:

■ independenţa băncii centrale; ■ adaptarea reglementărilor băncii centrale la procesul de modernizare a

sistemului de plăţi;

87

■ cerinţe de prudenţialitate în activitatea de creditare a băncilor comerciale;

■ standardizarea codificării conturilor bancare; ■ liberalizarea treptată a transferurilor valutare; ■ adaptarea reglementărilor la cerinţele de combatere a spălării banilor

etc. Cadrul general bancar este reglementat în principal prin Legea nr. 58 din 5

martie 1998 (Legea bancară), cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 (Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României).

La acestea se poate adăuga şi Legea nr. 83 din 21 mai 1997 (Legea pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar), care stabileşte procedeele de privatizare, dreptul proprietarului (statul) de rezervare a unui număr de acţiuni sau de păstrare a acţiunii nominative de control şi drepturile pe care aceasta le conferă statului. Legea limitează dreptul de proprietate al unui acţionar la 20 la sută din capitalul social total al unei societăţi bancare, cu excepţia instituţiilor financiar-bancare cu reputaţie internaţională, care pot dobândi un procent mai mare. Dobândirea unui procent mai mare de 5% din capitalul social

este condiţionată de obţinerea prealabilă a acordului expres al BNR32. Acest act normativ a avut o importanţă deosebită în procesul de reformă a sistemului bancar românesc, în cadrul căruia privatizarea şi pătrunderea în piaţă a marilor bănci internaţionale au reprezentat două coordonate majore.

Legea nr. 58 din 5 martie 1998 (Legea bancară), cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă cadrul specific de organizare şi funcţionare a băncilor şi instituţiilor emitente de monedă electronică (persoane juridice române), precum şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine. Prevederile legii sunt armonizate cu acquis-ul comunitar relevant şi reprezintă cadrul legal de referinţă şi pentru desfăşurarea activităţii de către alte instituţii de credit reglementate de legislaţia română (organizaţii cooperatiste de credit, case de economii pentru domeniul locativ) ale căror cerinţe specifice sunt prevăzute de legi speciale.

Principalele prevederi ale Legii se referă la: ■ precizarea sensului noţiunii de instituţie de credit; ■ sfera activităţilor permise băncilor, autorizarea de către Banca

Naţională a României a băncilor, a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine şi a instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile;

■ fuziunea şi divizarea băncilor şi împuternicirea acordată Băncii Naţionale a României de a emite reglementări specifice pentru aceste situaţii;

■ aspecte legate de organizarea şi conducerea băncilor, cu precizarea 32 Legea nr. 83 din 21 mai 1997.

88

cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele desemnate în calitate de conducător sau administrator al unei bănci;

■ autorizarea, reglementarea şi supravegherea de către Banca Naţională a României a sistemelor de plăţi din România, inclusiv a administratorilor acestor sisteme, supravegherea specială şi administrarea specială a băncilor, instituţiile emitente de monedă electronică, altele decât băncile etc.

Prin includerea unor prevederi referitoare la fuziuni şi divizări, precum şi la instituţiile non-bancare emitente de monedă electronică, legea adaptează cadrul legislativ bancar la evoluţiile şi tendinţele cele mai recente de pe piaţa bancară internaţională, chiar dacă fenomenele reglementate nu sunt de strictă actualitate în România.

De o importanţă deosebită în contextul eforturilor de integrare a României în UE este capitolul XIV (2) din Lege, care este destinat raporturilor cu statele membre ale Uniunii Europene din perspectiva regimului aplicabil instituţiilor de credit din aceste state care desfăşoară activitate în România, a colaborării cu autorităţile competente din statele UE şi a obligaţiilor de notificare; prevederile acestui capitol vor intra în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.

Conform Legii, Banca Naţională a României va notifica Comisiei Europene asupra următoarelor elemente:

a) orice autorizaţie acordată unei bănci ori altei instituţii de credit, persoană juridică română;

b) orice retragere de autorizaţie acordată unei bănci ori altei instituţii de credit, persoană juridică română;

c) orice refuz de transmitere a informaţiilor, conform prevederilor art. 46 alin. 4;

d) orice autorizaţie acordată unei instituţii de credit, persoană juridică română, care s-a constituit ca filială deţinută direct sau indirect de una ori mai multe societăţi-mamă care nu sunt guvernate de legislaţia română sau a altui stat membru (al UE);

e) orice achiziţionare de către o asemenea societate-mamă a unei participaţii semnificative într-o instituţie de credit, persoană juridică română, dacă, ca urmare a acestei achiziţii, instituţia de credit, persoană juridică română, devine o filială a societăţii-mamă respective; în acest caz, notificarea va cuprinde şi structura grupului din care aceasta face parte;

f) dificultăţile întâmpinate de bănci ori alte instituţii de credit, persoane juridice române, la deschiderea de sucursale sau în desfăşurarea activităţii în străinătate, pe teritoriul unui stat, altul decât un stat membru;

g) orice cerere de autorizare a unei filiale, care se constituie ca instituţie de credit, persoană juridică română, deţinută direct sau indirect de una ori mai

89

multe societăţi-mamă care nu sunt guvernate de legislaţia română sau a altui stat membru şi orice cerere de aprobare a unei participaţii semnificative într-o instituţie de credit, persoană juridică română, formulată de către o asemenea societate-mamă, dacă prin achiziţionarea acestei participaţii instituţia de credit, persoană juridică română, ar deveni o filială a societăţii-mamă respective;

h) lista holdingurilor financiare care sunt societăţi-mamă ale băncilor, persoane juridice române, supravegheate pe bază consolidată de către Banca Naţională a României potrivit legii;

i) orice autorizaţie acordată sucursalelor instituţiilor de credit străine cu sediul în afara spaţiului comunitar; j) orice alte informaţii care trebuie raportate Comisiei Europene, la cererea acesteia, sau în conformitate cu prevederile legislaţiei comunitare.

În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, banca centrală îşi va integra deci politica de supraveghere şi autorizare în cadrul eforturilor generale la nivel comunitar în direcţia monitorizării pieţei bancare, inclusiv prin luarea în evidenţă a băncilor din spaţiul extracomunitar şi supravegherea consolidată, la nivel de grup, a instituţiilor bancare33.

Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 (Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României) are ca prevedere esenţială independenţa deplină a băncii centrale, eliminându-se astfel ingerinţele politice (insistent practicate până în 1996, cu efecte atât de nocive), care au avut efecte dezastruoase asupra sistemului bancar şi economiei în ansamblu.

Legea stipulează fără echivoc că „Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă”, al cărei obiectiv fundamental este „asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor”.

În îndeplinirea atribuţiilor, Banca Naţională a României şi membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate. Relaţiile BNR cu autorităţile publice se limitează la schimbul de informaţii şi colaborarea în diverse chestiuni de interes general, cum ar fi elaborarea bugetului de stat34.

Independenţa băncii centrale este o cerinţă elementară în orice ţară civilizată, cu o economie care funcţionează pe baza mecanismelor pieţei. Ea exclude posibilitatea subordonării politicii de emisiune, monetare, valutare şi de credit intereselor politice.

România a suferit din plin efectele încălcării independenţei băncii centrale, consecinţele fiind resimţite şi în perioada actuală. Creditarea discreţionară, transformată în subvenţie mascată pentru susţinerea industriei de stat energofage şi a agriculturii, practic folosirea banilor din bănci (deci a banilor care aparţin

33 Legea nr. 58 din 5 martie 1998 (Legea bancară). 34 Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 (Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României).

90

depunătorilor) pentru protecţie socială, corupţia, manipularea pieţei valutare şi menţinerea artificială a cursului de schimb (care a crescut exploziv în anul 1997, după alegeri), emisiunea monetară inflaţionistă în anumite perioade sunt numai câteva dintre caracteristicile unei perioade care a generat consecinţe extrem de grave: destabilizarea sistemului bancar şi a pieţei monetare, scăderea încrederii în bănci, creşterea la cote inacceptabile a creditelor neperformante, urmată de restricţionarea abruptă a creditării, creşterea accentuată a cursului valutar, a inflaţiei şi dobânzilor, cu influenţe dramatice asupra situaţiei financiare a clienţilor creditaţi, intrarea unor bănci în incapacitate de plată şi, în final, lichidarea lor prin absorbţie sau prin privatizare, urmată de o totală restructurare, nu înainte de preluarea la datoria publică a creanţelor bancare nerecuperate.

Toate acestea au fost favorizate în bună măsură de deficienţele procesului de supraveghere prudenţială la nivelul BNR, dar au fost cu siguranţă generate de subordonarea băncii centrale faţă de aparatul de stat.

Integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană presupune şi implementarea aquis-ului comunitar în domeniul bancar, armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană. Deja se pot anticipa principalele schimbări care vor avea loc în sistemul bancar românesc în perioada următoare.

În primul rând, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar va trebui să garanteze, începând cu data de 1 ianuarie 2007, echivalentul în lei a 20.000 euro, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, faţă de situaţia prezentă, când suma garantată este echivalentul a 6.000 de euro, însemnând însă aproape o dublare faţă de anul trecut. Conform reglementărilor legale în vigoare, ultimul salt important, din perspectiva sumelor garantate, va fi făcut abia la sfârşitul anului 2006. Este firesc astfel, întrucât pentru nevoile reale ale pieţei româneşti plafonul actual este acoperitor, iar orice creştere înseamnă o sporire a contribuţiei băncilor, deci cheltuieli suplimentare şi în consecinţă diminuarea profitului.

În al doilea rând, anul 2007 va aduce deschiderea pieţei bancare româneşti direct concurenţei europene, având în vedere că băncile europene se vor putea implanta direct pe piaţa românească, fără aprobarea, ci doar cu notificarea BNR şi vor putea presta servicii bancare fără deschiderea unei sucursale pe teritoriul tării noastre.

Chiar dacă directivele europene prevăd un nivel al capitalului social minim pentru o instituţie de credit de minim 5 milioane de euro (echivalentul în moneda naţională), iar minimul prevăzut de reglementările BNR este mult superior, aproape dublu, putem anticipa că în anii următori băncile româneşti îşi vor mări în continuare capitalurile, cele de dimensiuni mai mari forţate de concurenţă, iar cele mai mici probabil în continuare forţate de viitoarele reglementări în acest sens ale BNR.

91

În ansamblu, putem spune că procesul de integrare europeană va avea un impact favorabil asupra pieţei bancare româneşti, crescând gradul de concurenţă, obligând băncile autohtone să-şi îmbunătăţească oferta de produse şi servicii bancare, în acelaşi timp implementarea prevederilor directivelor europene fiind binevenită şi ducând la creşterea stabilităţii şi transparenţei sistemului bancar românesc.

6.2.2. Reglementări privind mecanismul decontărilor Plăţile în lei sunt reglementate prin ansamblul de norme-cadru şi norme

tehnice referitoare la instrumentele de plată pe suport hârtie, de debit şi de credit. Aceste norme - care precizează regimul juridic, precum şi schemele de circuit ale ordinului de plată, cecului, cambiei, biletului la ordin - urmează a fi adaptate condiţiilor de funcţionare ale Sistemului Electronic de Plăţi. Implementarea SEP presupune şi modificarea reglementărilor ce guvernează activitatea de plăţi interbancare.

Adaptarea reglementărilor referitoare la sistemul de plăţi va avea în vedere şi preconizata extindere a procesării automate la instrumentele de debit, care - în mod tradiţional - presupun circulaţia fizică a suportului hârtie şi decontarea în urma verificării scriptice a semnăturii emitentului.

Procesarea automată a cecului, cambiei, biletului la ordin presupune: ■ eliminarea circulaţiei suportului hârtie prin trunchierea instrumentelor

de debit la unitatea bancară a beneficiarului; ■ transmiterea electronică a instrucţiunii de plată de debit şi a imaginii; ■ validarea plăţii pe baza imaginii scanate a instrumentelor de debit

protejate prin utilizarea tehnicilor semnăturii digitale; ■ asigurarea unui grad înalt de securizare şi automatizare a procesării

instrumentelor de debit, cu costuri mai mici şi cu procesare mai rapidă 1. Un element important în cadrul sistemului de decontare inter-bancară îl

reprezintă Centrala Incidentelor de Plăţi, a cărei funcţionare este reglementată prin Regulamentul nr. 1/2001 (modificat şi completat de Circulara nr. 21 din 1 iulie 2002) privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi.

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont), cât şi din punct de vedere social (furt).

Transmiterea informaţiei la CIP se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în patru fişiere.

92

I. Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP), care are trei fişiere componente:

1. Fişierul naţional de cecuri (FNC), 2. Fişierul naţional de cambii (FNCb), 3. Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO). II. Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR), care este alimentat

automat din FNIP. Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se face astfel: a) de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la

eliberarea de formulare de cecuri titularilor de cont; b) de către CIP, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public,

prin transmiterea către Parchetul General de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Administraţiei şi Internelor cu unităţile lor teritoriale de informaţii din evidenţele proprii, sau prin publicarea acestor informaţii în mass-media;

c) de către instanţele judecătoreşti, instituţiile menţionate la lit. b), alte instituţii ale statului cu atribuţii de supraveghere şi control, precum şi de către mass-media, pe baza datelor solicitate CIP;

d) de către persoanele fizice sau juridice, altele decât cele prevăzute la lit. a) - c), prin intermediul băncilor;

e) de către instituţii din străinătate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.

Reglementările privind plăţile în valută au cunoscut modificări repetate după anul 1990. Astfel, Regulamentul valutar din 1993 a fost înlocuit cu unul mult mai restrictiv în anul 1997, la rândul lui, acesta suferind numeroase modificări şi completări. În sfârşit, Regulamentul nr. 1 din 30 ianuarie 2004 privind efectuarea operaţiunilor valutare reprezintă un pas înainte în direcţia liberalizării transferurilor de fonduri în valută. Una din cele mai importante modificări faţă de Regulamentul anterior se referă la încetarea obligaţiei agenţilor economici de a prezenta băncilor comerciale documente referitoare la repatrierea valutei în cazul plăţilor în avans; formularele „Dispoziţie de plată valutară externă” (D.P.V.E.) şi „Declaraţie de încasare valutară” (D.I.V.) - cu un circuit extrem de greoi - nu se mai folosesc conform noului Regulament valutar, care menţine totuşi obligaţia minimă de justificare a plăţilor şi încasărilor valutare cu

documente comerciale352. Această obligativitate este legitimă prin prisma necesităţii de combatere a

fenomenelor de spălare a banilor prin circuite internaţionale.

35 Regulamentul nr. 1 din 30 ianuarie 2004 privind efectuarea operaţiunilor valutare.

93

Alături de modificările intervenite în reglementările privind plăţile în lei şi valută, o altă măsură vine să completeze eforturile de aliniere a practicii bancare la standardele europene: introducerea noului algoritm de codificare a conturilor

bancare, IBAN (acronim pentru International Bank Account Number)36. Codul IBAN înseamnă un şir de caractere care identifică în mod unic la

nivel internaţional contul unui client la o instituţie, cont utilizat pentru procesarea plăţilor în cadrul sistemelor de plăţi sau prin schemele de tip bănci corespondent.

Structura codurilor IBAN atribuite în România de instituţiile bancare conturilor clienţilor lor constă într-un şir de 24 de caractere alfanumerice care, considerate de la stânga la dreapta, au următoarea semnificaţie:

Tabelul 22. Structura codurilor IBAN atribuite în România de instituţii

conturilor clienţilor Nr.

caractere Tipul

caracterelor Semnificaţie

2 Alfabetice Codul de ţară al României - RO 2 Numerice Caractere de verificare a codului IBAN 4 Alfabetice Caractere care identifică în mod unic instituţia,

respectiv primele patru caractere ale codului B1C (acronim pentru Bank Identifier Code) atribuit instituţiei

16 Alfanumerice Caractere care identifică în mod unic unitatea teritorială a instituţiei şi contul clientului de la respectiva unitate teritorială

Sursa: Regulamentul BNR nr. 2 din 17 februarie 2004 privind utilizarea codurilor IBAN în România.

6.2.3. Reglementarea activităţii de creditare În activitatea de creditare din ţara noastră, este de remarcat o tendinţă de

creştere a prudenţialităţii în ceea ce priveşte clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc. Regulamentul nr. 5/2002 al BNR privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, modificat şi completat prin Regulamentul nr. 7/2002, prevede obligativitatea clasificării creditelor şi plasamentelor prin aplicarea simultană a 3 criterii:

1. serviciul datoriei; 2. performanţa financiară;

36 Regulamentul nr. 1/2001 (modificat şi completat de Circulara nr. 21 din 1 iulie 2002) privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi.

94

3. iniţierea de proceduri judiciare37. Băncile comerciale sunt astfel suplimentar cointeresate în asigurarea unei

selecţii mai riguroase a clienţilor eligibili pentru creditare, performanţa financiară a acestora fiind unul din factorii care determină categoria de clasificare a creditului respectiv (standard, în observaţie, substandard, îndoielnic, pierdere), şi implicit volumul provizioanelor constituite.

Deşi aparent restrictivă, această prevedere are rolul de a contribui la însănătoşirea portofoliului de credite al băncilor, condiţie esenţială a performanţei sectorului bancar în perspectiva integrării europene.

În ceea ce priveşte evaluarea performanţei financiare a entităţilor economice non-bancare, aceasta se realizează - potrivit Regulamentului nr. 7/2002 - în conformitate cu normele interne ale băncilor, pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi (lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi (management, acţionariat, garanţii, condiţii de piaţă)38.

De o importanţă deosebită pentru calitatea activităţii de creditare şi monitorizarea debitorilor rău-platnici este Centrala Riscurilor Bancare. Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei instituţii de credit din sistemul bancar românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare, sau restanţele mai mari de 30 zile, indiferent de sumă, înregistrate în restituirea creditelor de către persoanele fizice faţă de care instituţiile de credit înregistrează o expunere mai mică de 200 milioane lei, precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu cârduri produse de către posesori.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre:

1. Registrul central al creditelor (RCC), conţinând informaţii de risc bancar raportate de instituţiile de credit; este actualizat lunar;

2. Registrul creditelor restante (RCR) conţine informaţii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

3. Registrul grupurilor de debitori (RGD) conţine informaţii despre grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un singur debitor şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

4. Registrul fraudelor cu cârduri (RFC) conţine informaţii despre fraudele cu cârduri produse de către posesori raportate de instituţiile de credit şi

37 Regulamentul nr. 5/2002 al BNR privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit. 38 Regulamentul BNR nr. 7/2002.

95

este actualizat on-line39. Un rol similar CRB îl are Biroul Unic de Credite pentru Populaţie, care

monitorizează creditele restante ale persoanelor fizice, permiţând băncilor să se protejeze faţă de debitorii rău-platnici. O asemenea evidentă centralizată la nivel naţional era necesară în condiţiile în care creditele populaţiei la bănci au crescut exponenţial, într-un timp relativ scurt.

6.2.4. Reglementarea procedurilor falimentului bancar în România

Falimentul în cazul instituţiilor de credit persoane juridice din România şi sucursalelor cu sediul în străinătate trebuia reglementat conform modelului existent în Uniunea Europeană. În consecinţă, o instituţie de credit va putea fi considerată în stare de faliment în situaţia în care se află în incapacitatea de plată a datoriilor, când indicatorul de solvabilitate scade sub 2% sau când autorizaţia de funcţionare i-a fost retrasă.

În România procedura declarării falimentului bancar este reglementată în prezent de Legea nr. 83/1998 privind falimentul băncilor, cu modificările şi completările ulterioare. Până la apariţia acestei legi, situaţiile de faliment bancar s-au judecat în baza legislaţiei privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor comerciale, adică Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.

Noile prevederi referitoare la procedura falimentului bancar1 extind aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului la toate instituţiile de credit persoane juridice române, inclusiv asupra sucursalelor acestora din străinătate.

În România, vor fi recunoscute măsurile de reorganizare şi procedurile de lichidare adoptate de alte state membre ale Uniunii Europene asupra instituţiilor de credit cu sucursale în ţara noastră şi, de asemenea, vor fi reglementate măsurile de reorganizare şi procedurile de lichidare adoptate de alte state membre asupra instituţiilor de credit autorizate de acestea şi care au sucursale în România.

Această abordare se bazează pe principiile adoptate în comunitatea bancară europeană, conform cărora autorităţile administrative sau judiciare din statul membru de origine au competenţă exclusivă, iar deciziile lor trebuie să fie recunoscute şi capabile să producă, în toate celelalte state membre, fără nici o formalitate, efectele prevăzute de legea statului membru de origine, cu anumite excepţii.

39 Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare.

96

În acest mod, se transpun în practică angajamentele României asumate în cadrul capitolului referitor la libera circulaţie a serviciilor, care a făcut obiectul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.

6.3. Supravegherea bancară în România. Alinierea la standardele globale de evaluare a solidităţii financiare a băncilor

6.3.1. Evaluarea solidităţii financiare a băncilor la nivel inter-naţional. Normele Basel

Situaţia economică a unei ţări, precum şi stabilitatea economiei pe plan

internaţional sunt determinate în foarte mare măsură de soliditatea sistemelor bancare. Crize bancare severe au avut loc în America Latină (în Chile şi Columbia în anii 1980, în Mexic şi Venezuela la începutul anilor 1990, iar mai recent în Argentina), în unele ţări asiatice (între care Indonezia, Coreea şi Thailanda), precum şi în Europa de Est şi Balcani (Bulgaria, Turcia, Rusia etc.) în cursul anilor 1990.

Totuşi, crize bancare nu au loc doar în economiile emergente; episoade de disfuncţionalitate a sistemelor bancare au avut loc chiar în Statele Unite (mijlocul anilor 1980), ţările nordice (începutul anilor 1990) sau în Japonia, mai recent.

Problemele cu care sistemele bancare s-au confruntat în diverse regiuni ale lumii în cursul ultimelor două decenii au impus căutarea unor metodologii pe cât posibil unitare de măsurare a performanţei şi de evaluare a perspectivelor sectorului bancar.

În literatura de specialitate s-a încercat determinarea la nivel teoretic a principalilor factori generatori de criză în sectorul bancar. Astfel, principalele riscuri identificate pentru stabilitatea băncilor sunt: riscul de piaţă, riscul de default (de nerambursare) şi riscul de lichiditate.

1. Riscul de piaţă reprezintă riscul ca schimbarea condiţiilor de piaţă să modifice valoarea activelor. Băncile sunt expuse la mari riscuri de piaţă în special atunci când portofoliile lor sunt concentrate în sectoare economice puternic afectate de ciclicitate.

2. Riscul de default sau de credit este riscul ca debitorii să nu dorească sau să nu poată rambursa creditele contractate.

3. Riscul de lichiditate reprezintă riscul ca deponenţii să retragă un volum ridicat de fonduri din conturile lor, iar băncile să nu deţină suficiente active lichide pentru a satisface aceste retrageri.

Alţi factori potenţiali importanţi care pot genera probleme în sistemul bancar sunt efectul de contagiune şi hazardul moral.

97

Contagiunea poate să apară în situaţia în care problemele cu care se confruntă unele bănci ajung să afecteze şi băncile solide (de exemplu, alimentarea tendinţei deponenţilor de a-şi retrage depozitele din bănci).

Hazardul moral poate fi creat atunci când există expectaţii ca riscurile bancare să fie preluate sau „absorbite” de o terţă parte, cum ar fi guvernele (prin datoria publică) sau instituţiile financiare internaţionale40.

În anul 1988, Comitetul de la Basel privind supravegherea bancară a lansat un standard global de evaluare a solidităţii financiare a băncilor, aplicat astăzi în majoritatea ţărilor lumii, fie ele industrializate, emergente sau în curs de dezvoltare.

Comitetul de la Basel a dezvoltat un algoritm simplu de măsurare a riscului, prin care fiecărei categorii de activ bancar i se atribuie una din patru categorii de risc, prin ponderare de la 0 la 100%.

Astfel, un credit acordat unei societăţi comerciale este ponderat cu 100%, în timp ce un împrumut acordat statului în moneda naţională (împrumut care este practic fără risc) este ponderat cu 0; un plasament interbancar este ponderat, în principiu, cu 20%.

Normele Basel recomandă băncilor să menţină un nivel minim de 8% al ratei Cooke - capitalul raportat la activele totale ajustate în funcţie de risc (valoarea fiecărei categorii de active este multiplicată cu coeficientul de risc corespunzător).

Această metodologie prezintă unele avantaje: este relativ simplu de aplicat şi permite verificarea şi compararea facilă a nivelului de soliditate a băncilor.

Comitetul de la Basel a decis ulterior revizuirea acordului cu privire la evaluarea băncilor din mai multe motive, din care cele mai importante sunt rapida dezvoltare a noilor tehnici de management al riscurilor la nivelul instituţiilor bancare şi proliferarea inovaţiilor financiare de tipul instrumentelor derivate, care au creat riscuri ce nu sunt încadrate în algoritmul stabilit prin Acordul din 198841.

În contextul adoptării de către bănci a unor metodologii sofisticate de măsurare şi gestionare a riscului, a apărut necesitatea unui nou acord internaţional care să reflecte practicile de afaceri actuale ale băncilor.

Noul acord, denumit Basel II, publicat în iunie 2004, are ca obiectiv crearea unui cadru de adecvare a fondurilor proprii mult mai sensibil faţă de riscurile bancare şi stimularea băncilor în direcţia îmbunătăţirii sistemelor de măsurare şi management al riscurilor.

Noul cadru de adecvare a capitalului se bazează pe 3 piloni. Pilonul 1: cerinţe minime de capital. Noul Acord propune mai multe

metode de măsurare a cerinţelor de capital, nu numai în relaţie cu riscul de credit şi de piaţă, ci şi cu riscul operaţional.

40 Gonzalez-Hermosillo, Brenda, Developing Indicators to Provide Early Warnings of Banking Crises, „Finance & Development”, June 1999. 41 Karacadag, Cern; Taylor, Michael W” Toward a New Global Banking Stan dard. The Basel Committee's Proposals, „Finance & Development”, December 2000.

98

Pilonul 2: procesul individualizat de control - permite supraveghetorilor să solicite băncilor să deţină fonduri proprii în exces faţă de cele calculate conform regulilor aferente pilonul 1.

Pilonul 3: disciplina de piaţă - urmăreşte creşterea transparenţei raportărilor financiare ale băncilor, întărirea stimulentelor pentru politicile prudenţiale42.

6.3.2. Supravegherea bancară şi monitorizarea situaţiei financiare a băncilor în România

În România, evoluţiile înregistrate în sistemul bancar până la sfârşitul anului 1998 au impus implementarea unui sistem mult mai drastic de control şi supraveghere, inclusiv urmărirea cu stricteţe a unor indicatori financiari şi de prudenţă bancară. Sectorul bancar acumulase pierderi extrem de mari şi credite neperformante, băncile aflate în dificultate (în special Bancorex şi Banca Agricolă) au dus o politică de atragere, ia orice costuri, a resurselor de pe piaţa interbancară, ceea ce a ridicat dobânzile la aproape 400%.

Aceste fenomene au fost determinate de: ■ mediul economic instabil (de exemplu, brusca devalorizare a leului din

februarie - martie 1997, în condiţiile în care la sfârşitul anului 1996 rezerva valutară a BNR era sub 600 milioane de USD, deficitul bugetar atinsese nivelul de 4,9% din PIB - maximul perioadei 1990-2000, iar în 1998 şi 1999 urmau două vârfuri de plată în contul datoriei externe);

■ managementul bancar deficitar şi supus imixtiunilor politice; ■ creditarea importurilor pentru unităţile energofage şi a unităţilor

neperformante din agricultură; ■ creditarea pe criterii subiective, extrabancare etc. În urma înfiinţării AVAB, aceasta a preluat creanţe neperformante în

valoare de 2,6 miliarde de USD. Caracteristic perioadei de după 1990 este faptul că în sistemul bancar

românesc au apărut dar şi dispărut un mare număr de bănci, multe din ele cu o existenţă meteorică. Motivele au fost diverse, dar în cele mai multe cazuri a fost vorba de corupţie, creditare arbitrară, încălcarea principiilor prudenţiale, lipsă de profesionalism în managementul bancar, dar şi imixtiuni politice în băncile de stat, sau probleme de solvabilitate a acţionarilor afectaţi de crize financiare naţionale sau regionale (de exemplu Turcia, în cazul Băncii Turco-Române).

Lista băncilor care - oficial sau nedeclarat - au dat faliment este lungă: Banca Dacia Felix, Credit Bank, Banca Columna, Banca Albina, Banca Română de Scont, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română, precum şi băncile de stat Ban-corex şi Banca Agricolă; în această listă se regăsesc şi bănci care puteau fi considerate până la un punct exemple de succes. În cazul tuturor acestor bănci putem considera că supravegherea din partea băncii centrale a fost cu totul deficitară.

42 Bichi, Cristian, Basel II, versiune finală, „Piaţa financiară”, iulie-august 2004.

99

După anul 1998, Direcţia de Supraveghere din BNR a urmărit strict evoluţia unor indicatori financiari şi de prudenţă bancară, în concordanţă cu practicile internaţionale din domeniu.

Principalii indicatori urmăriţi sunt: 1. Solvabilitatea - fonduri proprii raportate la activele ponderate funcţie

de risc. O solvabilitate prea ridicată înseamnă că băncile nu sunt dispuse să-şi asume nici un fel de risc, ceea ce generează o reducere a profitabilităţii şi, în consecinţă, pe termen lung, probleme de lichiditate.

2. Lichiditatea imediată reprezintă gradul de acoperire cu active lichide a surselor atrase şi împrumutate şi trebuie să aibă un nivel minim de 35% pentru a se evita situaţiile de criză.

3. Raportul dintre credite şi surse atrase şi împrumutate. Dacă acest indicator depăşeşte 50%, se trece la analiza structurii creditelor acordate de bancă, recomandându-se oprirea creditării şi concentrarea pe plasamente lichide, cu excepţia situaţiei în care creditele existente sunt cola-teralizate cu depozite bancare, scrisori de garanţie, ava-luri etc.

4. Rata generală de risc reprezintă raportul dintre activele ponderate funcţie de risc şi activele la valoarea lor nominală; maximul admis este de 40%.

5. Rata capitalului propriu (efect de pârghie). Raportul dintre capitalul propriu şi total active arată cât din activ este finanţat cu capitaluri proprii; minimul admis pentru indicator este de 5%.

6. Ponderea creditelor restante şi Îndoielnice în total credite şi Ponderea creanţelor restante şi îndoielnice în total activ, respectiv în capitalurile proprii sunt indicatori influenţaţi şi de reglementările legale privind încadrarea creditelor în categoria restante sau îndoielnice, funcţie de criterii precum serviciul datoriei sau situaţia financiară (ratingul) clienţilor debitori43.

În ultimii ani, s-a reuşit o îmbunătăţire clară a indicatorilor financiari la nivelul sectorului bancar, odată cu implementarea unui sistem tot mai riguros de supraveghere prudenţială din partea BNR.

Însănătoşirea sistemului bancar românesc după anul 1998 a presupus însă măsuri terapeutice dureroase, cu efecte negative în primă fază asupra economiei reale:

■ liberalizarea de facto a cursului de schimb (care a crescut abrupt la începutul anului 1996, antrenând şi o creştere a inflaţiei şj dobânzilor \a niveluri care au provocat pierderi financiare serioase firmelor, dar şi băncilor),

■ falimentul a mii de firme mici şi mijlocii în perioada 1997-1998, ■ preluarea la datoria publică a împrumuturilor nerambursate de la

băncile de stat, ■ creşterea aşa-numitului deficit cvasifiscal, ■ reducerea la minimum a creditului neguvernamental de la 16,04% din

PIB în 1998 la numai 9,42% din PIB în 2000, faţă de 79,81% din PIB în 1990.

43 Bichi, Cristian, Un nou sistem pentru măsurarea solvabilităţii băncilor, „Piaţa Financiară”, Mai 2001.

100

Capitolul 7 TIPURI DE BĂNCI CARE FUNCŢIONEAZĂ ÎN MEDIUL NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL. IMPLICAŢII ASUPRA MANAGEMENTULUI

Prezentarea băncilor se poate face luând în considerare multe criterii, dar

din punct de vedere al managementului, este important a lua în considerare acele criterii care influenţează modul de organizare, sistemul informaţional, procesul decizional, precum şi modul de numire a cadrelor de conducere.

Printre coordonatele care conturează cele patru criterii se impune a lua în considerare următoarele:

- forma de proprietate;

- apartenenţa naţională; - rolul pe care-l au în sistemul bancar naţional.

7.1. Tipuri de bănci după forma de proprietate În funcţie de forma de proprietate se pot delimita următoarele tipuri de

bănci: ♦ Bănci private se caracterizează prin faptul că capitalul lor aparţine unei

persoane sau unui grup de persoane. Sunt primele forme de bănci care au funcţionat sub formă de zarafuri şi cămătari.

Principala formă pe care o îmbracă băncile private este una de societate pe acţiuni al cărei capital este împărţit într-un număr mare de părţi cu o anumită valoare nominală, numite acţiuni. Influenţa asupra managementului băncii se manifestă în planul adunării acţionarilor şi depinde de numărul şi valoarea acţiunilor posedate. Repartizarea profitului se face în funcţie de numărul de acţiuni posedate de fiecare acţionar.

Deciziile privind alegerea administratorilor şi cenzorilor, aprobarea sau nu a bilanţului, fixarea dividendelor, mărimea capitalului, fuziunea, majorarea capitalului se iau de către adunările generale ordinare şi extraordinare ale acţionarilor.

♦ Băncile de stat au ca trăsătură definitorie posedarea întregului capital de către statul pe teritoriul căruia se află. În cele mai multe cazuri, acestea îmbracă forma unor bănci specializate. Deşi se bucură de o anumită autonomie, rentabilitatea acestora este mai redusă comparativ cu cea a băncilor private, statul fiind nevoit să intervină când nu se dovedesc suficient de viabile.

♦ Băncile mixte funcţionează sub forma societăţilor pe acţiuni, în care statul este unul din acţionari, caracteristicile acestui tip depind de ponderea

101

acţiunilor deţinute de stat.

7.2. Tipuri de bănci după apartenenţa naţională În funcţie de apartenenţa naţională a băncii delimităm următoarele tipuri

de bănci: ♦ Bănci autohtone - a căror caracteristică constă în faptul că capitalul

aparţine persoanelor fizice sau juridice din statul unde acestea funcţionează. Aceste bănci sunt componente ale sistemului bancar naţional, funcţionând sub supravegherea Băncii Centrale a statului respectiv.

♦ Bănci multinaţionale - din această categorie fac parte Organismele Monetare şi Financiare Internaţionale care au ca trăsături comune următoarele elemente:

• capitalul este constituit prin subscrierea Băncilor Centrale din ţările membre;

• managementul este asigurat de guvernatorii ţărilor membre; • acordă asistenţă şi credite ţărilor membre; • supraveghează funcţionarea pieţelor financiar-bancare internaţionale. ♦ Bănci mixte sunt constituite prin aportul de capital a doi sau mai mulţi

parteneri din ţări diferite, se supun legislaţiei din ţara unde îşi au sediul. Veniturile băncii se împart între parteneri în funcţie de ponderea

contribuţiei fiecăruia la constituirea capitalului băncii. Structura activelor şi pasivelor sunt opţiuni ale băncii mixte, respectiv rezultatul înţelegerii dintre parteneri.

Activitatea băncii este supravegheată de Banca Centrală a ţării pe teritoriul căreia îşi are sediul; funcţionează sub forma societăţilor pe acţiuni.

7.3. Tipuri de bănci după rolul pe care îl joacă în sistemul bancar naţional

În funcţie de rolul pe care-1 joacă în cadrul sistemului bancar naţional, băncile îmbracă următoarele forme:

♦ Bănci centrale sunt instituţii guvernamentale care asigură funcţionarea şi supravegherea sistemului bancar la nivel naţional prin puterile şi responsabilităţile dobândite prin actul de înfiinţare a lor.

Băncile Centrale s-au dezvoltat pe două căi: fie că au fost bănci comerciale care au căpătat pe parcurs puteri şi responsabilităţi care le-au transformat în bănci centrale (Banca Angliei, Banca Franţei), fie că au avut rol de Bănci Centrale prin actul de înfiinţare a lor , cazul Băncii Naţionale a României - înfiinţată în anul 1880, Sistemul Federal de Rezerve al S.U.A. - 1913.

102

Prin funcţiile cu care sunt învestite, Băncile Centrale operează ca instituţii publice ale statului, indiferent de natura capitalului lor - de stat, privat autohton sau mixt.

Pentru a înţelege rolul pe care îl au Băncile Centrale în economia naţională, este necesar să prezentăm funcţiile pe care acestea le îndeplinesc în cadrul sistemului bancar la nivel naţional.

Prima funcţie esenţială, care a determinat apariţia Băncilor Centrale, este cea de emisiune monetară prin care statul îi conferă Băncii Centrale privilegiul de emisiune. Exercitând privilegiul de emisiune, Banca Centrală devine deţinătoarea stocului de aur şi a rezervelor internaţionale ale ţârii.

Prin funcţia de emisiune, Banca Centrală are răspunderea calităţii circulaţiei monetare şi dimensionarea masei monetare şi de credit (prin manevrarea taxei scontului, operaţii la piaţa liberă, sistemul rezervelor minime obligatorii).

Funcţia de creditare a băncilor prin operaţii de scontare şi rescontare a titlurilor de credit sau prin acordarea creditelor de refinanţare, caz în care Banca Centrală apare ca împrumutător de ultimă instanţă.

Ca administrator al rezervelor internaţionale. Banca Centrală asigură stabilitatea cursurilor valutare prin intervenţia directă pe piaţă, prin cumpărare sau vânzare de valută, asigură menţinerea rezervelor naţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale statului.

Pentru îndeplinirea acestei funcţii, Băncii Centrale îi sunt încredinţate atribuţii autoritare de a aplica sistemul de restricţii valutare pe care statul le decide Ş1 le aplică: controlul asupra plăţilor în devize, preluarea în favoarea statului a unor plăţi din încasările în valută, efectuarea şi controlul schimburilor valutare.

Banca Centrală, ca reprezentantă legitimă a statului, exercită un rol deosebit în relaţiile internaţionale interstatale, interbancare şi cu instituţii monetare „internaţionale, participând în calitate de membru, aplică norme de conduită agreate de aceste instituţii în domeniul monetar şi de credit în vederea susţinerii Mecanismelor ce acţionează pe plan naţional şi internaţional.

Banca Centrală joacă rol de bancă pentru celelalte bănci prin faptul că toate băncile sunt obligate sa deschidă conturi curente la Banca Centrală şi sa menţină rezerve minime obligatorii pentru a-şi asigura lichiditatea. Prin Banca Centrală se efectuează compensarea creanţelor reciproce dintre celelalte bănci prin constituirea Casei de compensare interbancară.

Banca Centrală este un organ al statului, ea stabileşte şi conduce politica monetară şi de credit în cadrul politicii economice şi financiare a statului. Statul reprezintă pentru Banca Centrală unul din principalii beneficiari de credite; împrumuturile acordate statului nu pot depăşi dublul capitalului Băncii Centrale şi fondul de rezervă.

103

Emite norme de autorizare, funcţionare şi supraveghere bancară în vederea protejării deponenţilor şi asigurării funcţionării nestingherite a sistemului bancar. Normele privesc capitalul minim al societăţii bancare, forma juridică a societăţii bancare, asigurarea depozitelor, supravegherea activităţii bancare, operaţii bancare, personalul băncilor şi fondatorii, secretul profesional. Activitatea de reglementare şi controlul bancar fie că sunt încredinţate Băncii Centrale - cazul României, Angliei, S.U.A., fie unor instituţii specializate: cazul Franţei, Germaniei.

În ţara noastră, Banca Naţională este condusă de un consiliu de administraţie (vezi figura), care are următoarele atribuţii:

• hotărăşte asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare, de credit şi de plăţi;

• hotărăşte asupra organizării interne; • stabileşte direcţiile principale în conducerea operaţiunilor şi

răspunderilor ce revin aparatului Băncii Naţionale. Consiliul de administraţie este compus din: - guvernator, în calitate de preşedinte, - prim-viceguvernator, în calitate de vicepreşedinte, - doi viceguvernatori, - alţi cinci membri. Membrii Consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament, la

propunerea primului ministru. Numirile se fac pe o perioadă de opt ani, mandatul putând fi reînnoit. Revocările din funcţie ale membrilor Consiliului de administraţie se fac de către Parlament la propunerea primului ministru.

Gestiunea zilnică este încredinţată guvernatorului. Acesta numeşte în funcţie personalul din aparatul de control al băncii şi directorii sucursalelor, filialelor şi agenţiilor. Guvernatorul reprezintă Banca Naţională în relaţiile cu terţii, semnând tratate şi convenţii.

Comisia de cenzori, formată din cinci membri, este numită de Consiliul de administraţie, care are ca atribuţii verificarea gestiunii Băncii Naţionale, întocmind rapoarte anuale asupra bilanţului şi contului de profit şi pierdere.

104

Banca Naţională este supusă controlului Curţii de Conturi. În S.U.A., abia în 1913 s-a înfiinţat Banca Centrală - Sistemul Rezervelor

Federale (F.E.D.). Prin actul de înfiinţare în locul unei Bănci Centrale unice, s-a stipulat înfiinţarea a 12 bănci ale Rezervelor Federale, amplasate în diferite părţi ale ţării, cu un Consiliu al^Rezervelor Federale la Washington, care să le supravegheze şi să le coordoneze activitatea (vezi figura). Ulterior, puterea a fost descentralizată şi împărţită între Băncile Rezervelor Federale şi Consiliu] Rezervelor Federale.

Prin Actul bancar din 1935 s-a centralizat puterea la Consiliul guvernatorilor prin reducerea puterii Băncilor Rezervelor Federale. De asemenea,

105

F.E.D. a devenit mai independent de preşedinte prin eliminarea numirii Secretarului trezoreriei şi a Controlului valutar (numiţi de către preşedinte) în Consiliul Rezervelor Federale, care sunt numiţi de către Consiliul guvernatorilor.

Toate băncile trebuie să-şi creeze rezerve, să fie membre ale F.E.D. şi să-şi asigure depozitele la Corporaţia de Asigurare Federală a Depozitelor (F.D.I.C.) Mai mult de jumătate din activele F.E.D. sunt deţinute de trei bănci: New York, Chicago şi San Francisco. Banca din New York deţine 30% din activele F.E.D., această bancă reprezentând punctul de contact al F.E.D. cu băncile centrale străine şi instituţiile internaţionale.

Fiecare dintre aceste Bănci ale Rezervelor Federale este controlată de ui consiliu format din nouă directori. Trei dintre aceşti directori - directori din clasa A - sunt aleşi de membrii băncii şi sunt bancheri.

106

Băncile membre aleg trei directori din clasa B care nu pot fi conducători sau angajaţi ai băncilor. Pentru a preveni dominarea de către un anumit grup de bănci, băncile membre au fost împărţite în bănci mari, mijlocii şi mici, fiecare votând pentru un director din clasa A şi un director din clasa B.

Directorii din clasa C sunt numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru a satisface interesele publicului larg. Unul dintre directorii din clasa C devine şeful consiliului, iar altul şef adjunct. Funcţia principală a directorilor nu este de a

107

elabora politica monetară, ci de a îndruma pe preşedintele băncii în munca sa administrativă de dirijare a băncii.

Preşedintele fiecărei Bănci de Rezerve Federale este ales de directori cu aprobarea Consiliului Guvernatorilor.

Băncile Rezervelor Federale examinează băncile membre, achită cecuri, retrag valuta din circulaţie, emit valută nouă, îşi stabilesc rata de scont (rata pe care F.E.D. o aplică împrumuturilor acordate băncilor şi altor instituţii depozitare din districtul său). Rata trebuie aprobată de Consiliul Guvernatorilor care poate forţa Banca Rezervelor Federale să modifice rata curentă.

O altă funcţie a Băncilor Rezervelor Federale este de a asigura un contact direct între directorii şi preşedinţii Băncilor de Rezerve cu diverşi manageri.

Alte funcţii ale Băncilor Rezervelor Federale constau în realizarea de cercetări în domeniul bancar şi al politicii monetare şi în informarea şi justificarea acţiunilor F.E.D., comunităţii locale de afaceri.

În fruntea Sistemului Rezervelor Federale se află Consiliul Guvernatorilor situat la Washington. Cei şapte guvernatori sunt numiţi de preşedintele Statelor Unite, la recomandarea şi cu aprobarea Senatului, pentru un mandat de 14 ani.

Consiliul Guvernatorilor elaborează politica monetară, controlează rata de scont şi poate modifica între anumite limite necesarul de rezerve. Împreună cu alţi membri ai Comitetului Federal al Pieţei Libere, el controlează cel mai important instrument al politicii monetare: operaţiunile la piaţa liberă.

Şeful consiliului este unul din principalii sfătuitori ai preşedintelui şi ai Congresului, guvernatorii acţionează ca reprezentanţi ai S.U.A. În cadrul negocierilor cu băncile centrale şi guvernele străine.

Consiliul se ocupă şi de fuzionarea bancară, supraveghează Băncile Rezervelor Federale, care trebuie să-şi supună bugetele aprobării Consiliului.

Comitetul Federal al Pieţei Libere (F.M.O.C.) este format din şapte membri ai Consiliului guvernatorilor, al cărui şef este şeful F.O.M.C. şi din cinci preşedinţi ai Băncilor Rezervelor Federale. Funcţia F.O.M.C. este de a decide asupra operaţiunilor pe piaţa liberă.

F.E.D. dispune de multă independenţă; odată numiţi guvernatorii de către preşedintele S.U.A., aceştia pot ignora dorinţele preşedintelui. Formal, Congresul poate controla F.E.D., dar nu are dreptul.

Stocul important al Băncilor Rezervelor Federale se află în proprietatea băncilor membre care primesc dividende. Profiturile nete ale Băncilor Rezervelor federale provin din asigurările pe care le deţin şi foarte puţin pe seama dobânzii la împrumuturile pe care le oferă. După ce achită dividende băncilor membre, restituie partea din profitul net trezoreriei S.U.A.

♦ Bănci comerciale - cu pondere în sistemul bancar al unei ţări, efectuează operaţiuni de depozitare, acordare credite, decontări şi plăţi cu şi fără

108

numerar, în lei şi valută, în ţară şi străinătate, plasamente de portofoliu, activităţi de consultanţă, gestionează titlurile financiare ale clienţilor.

♦ Bănci universale efectuează toate tipurile de operaţiuni pe care le fac băncile comerciale, în plus fac şi operaţiuni cu valori mobiliare privind emisiunea, subscrierea, plasamentul sau negocierea lor. Aceste bănci realizează o integrare între activitatea comercială şi banca de afaceri, promovând eficienţa, permit obţinerea de economii la costuri şi stimulează activitatea financiară prin pătrunderea operatorilor bancari în alte domenii financiare.

Având libertatea de a presta o gamă diversificată de servicii financiare care conduc la portofolii de active mai echilibrate cu un grad ridicat de rentabilitate, băncile universale oferă o rezistenţă mai mare la fluctuaţiile conjuncturii economice.

♦ Bănci de afaceri sunt intermediari financiari care asigură servicii profesionale specializate în mobilizarea altor resurse financiare decât creditele bancare.

Băncile de afaceri efectuează operaţiuni de finanţare a afacerilor, direct sau indirect. Spre deosebire de băncile comerciale care acordă credite, băncile de afaceri nu constituie depozite, ci îşi oferă serviciile profesionale (în legătură cu piaţa de capital) pentru mobilizarea fondurilor din diverse resurse cu preponderenţă altele decât cele din sistemul bancar.

Rolul principal al băncilor de afaceri este de a realiza aranjamente financiare pentru proiecte productive. Unul din obiectivele în cadrul acestor aranjamente este evaluarea unei afaceri sau societăţi, operaţiune tehnică dificilă în care băncile de afaceri sunt specializate. De asemenea, aceste bănci oferă clienţilor încredere, securitate până la garantarea expresă a unor operaţiuni ce comportă risc. Băncile de afaceri au o reţea de contacte naţionale şi internaţionale care le permit să identifice finanţarea şi să mobilizeze capitalul.

O categorie aparte a băncilor de afaceri o constituie băncile - societăţi de Portofoliu (o formă derivată a băncilor de afaceri din Franţa) - care deţin pachete de acţiuni de control la diverse întreprinderi, îşi asigură conducerea în aceste întreprinderi şi poziţia hotărâtoare în determinarea politicilor de investiţii, de Producţie, comercială, financiară.

♦ Bănci de depozit - bănci specifice franceze, a căror activitate principală constă în efectuarea operaţiunilor de credit şi primirea din partea publicului a depozitelor la vedere sau la termen. O categorie aparte din cadrul băncilor de depozit o prezintă băncile de credit pe termen lung şi mijlociu care acordă credite pe termen mediu şi lung, ele primind depozite numai pentru termen mediu sau lung.

109

♦ Bănci ipotecare - care acordă împrumuturi pe termen lung pentru locuinţe garantate e»- ipoteci asupra bunurilor imobile (construcţii, terenuri).

♦ Bănci trusty - care se ocupă de forfetarea creanţelor pe care le transformă în bani. Operaţiunea constă în vânzarea unei creanţe de către creditor asupra unui debitor, vânzare care i se face băncii trusty, aceasta urmând debitorul pentru recuperarea creanţelor, operaţiune pentru care încasează un comision.

♦ Bănci specializate - care acordă credite pe termen mijlociu şi lung în ramurile pentru care ea este specializată - agricultură, minerit, industrie, banca procurându-şi fondurile prin depozite pe termen lung.

♦ Bănci corespondent sunt acele bănci la care îşi deschid conturi curente băncile din alte ţări, de regulă conturile se deschid în moneda ţării băncii corespondent.

În S.U.A., sistemul de bănci corespondent este un aranjament informai prin care o bancă mai mică îşi ţine conturile de depozite la băncile mai mari în oraşele mari, apelând la ele pentru o gamă largă de servicii şi asistenţă. Băncile din oraşele mari, la rândul lor, îşi păstrează conturile de depozit la bănci mai mari din principalele centre financiare.

Sistemul de corespondent serveşte ca mijloc de mobilizare a banilor şi canalizarea lor spre zonele unde este nevoie. Băncile de corespondent oferă servicii băncilor mici: consultanţă, angajează tranzacţii financiare internaţionale, participă cu împrumuturi pentru băncile mici etc.

♦ Bănci off-shore - bănci care există în anumite „zone libere” (Luxemburg, Singapore, Hong-Kong) şi realizează numai operaţiuni cu nerezidenţi, menţinând în anonimat identitatea clienţilor.

110

Bibliografie 1.

2. 3 4 5.

6.

7. 7.

8. 9.

10

11

12

13

14 15 16 17

18

19

20 21 22

Silviu Cerna Silviu Cerna Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel Lucian C. Ionescu Imireanu Mihai Ovidiu Stoica coord. Maricica Stoica Costin Kiriţescu Şaguna Drosu Dan Vasile Turliuc Vasile Cocriş Eugen Vasilescu Joël Bessis Huguette Durand *** B.N.R. B.N.R. B.C.R. B.R.D. * * * * * * * * * * * *

- Banii şi creditul în economiile contemporane, Ed. Enciclopedicã, Bucureşti, 1994 - Sistemul monetar şi politica monetarã, Ed. Enciclopedicã, Bucureşti, 1996 - Monedã, credit, bãnci, Ed. didacticã şi pedagogicã, Bucureşti, 1994 - Bãncile şi operaţiunile bancare, Ed. Economicã, 1996 - Tehnica şi practica operaţiunilor bancare, Ed. Tribuna Economica, 2000 - Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005 - Management bancar, Ed. Economica, Bucureşti, 1999 - Idei contemporane în actiune, Ed. Enciclopedicã, Colectia Biblioteca B.N.R., Bucureşti, 1996 - Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001 - Formã şi fond în tranzitia bancarã, Revista Finanţe, credit, contabilitate, nr.4, 1994 - Profitabilitatea bancarã, prin corelarea operatiunilor active cu cele pasive, Revista Finanţe, credit, contabilitate, nr. 1-2, 1996 - Managementul proceselor monetare şi teoria inflatiei, (tratat de monedã, credit, bãnci), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 1993 - Géstion des risques et géstion Actif-Passif des banques, Ed. Dalloz, Paris, 1995 - Les systèmes monetaires et bancaires étrangèrs, Ed. Cujas, Paris, 1986 Manual de creditare, Bucureşti, 2005, Bancpost - Rapoarte anuale 1996, 1997 - Buletine trimestriale 1996, 1997 - Norme metodologice privind activitatea de creditare, nr. 1, 1997 - Norme metodologice privind creditarea societãtilor comerciale, 1996 - Regulamentul nr. 1/23 ianuarie 2004 privind efectuarea operaţiunilor valutare - Regulamentul nr. 4/2004 - Legea 312/28 iunie 2004 - Legea 83/21 mai 1997