Livada de visini

De Anton Pavlovici Cehov

LOPAHIN

S-a vîndut livada! Eu am cumpărat-o! Eu am cumpărat-o!  Staţi, domnilor, vă rog, mi se-

ntunecă mintea! Nu pot să vorbesc! (Rîde.)  Cînd n-avea decît cincisprezece mii de ruble la el,

şi Deriganov a luat-o de la treizeci de mii peste datorie. Gînd am văzut cum stau lucrurile, m-

am încăierat cu el şi am dat patruzeci de mii. El — patruzeci şi cinci, eu — cincizeci şi cinci

de mii. Aşadar, el urca din cinci în cinci, iar eu din zece în zece... Şi aşa am mers pînă la

sfîrşit! Eu am dat nouăzeci de mii peste datorie şi mie mi-a rămas. Livada de vişini e acum a

mea. A mea! (Ride cu hohote.) Doamne, Dumnezeule, livada de vişini e a mea!   Spuneţi-mi,

sînt beat, sînt în toate minţile mele, nu mi se năzare? (Tropăind.) Nu rîdeţi de mine! Dacă tata

şi bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă ce s-a întîmplat, cum Ermolai al lor, cel bătut,

care abia ştia să citească, care umbla desculţ iarna, a cumpărat cea mai frumoasă proprietate

din lume! Eu am cumpărat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu erau lăsaţi nici în

bucătărie...  Visez... aiurez, poate că mi se pare... E o scornire a închipuirii voastre, învăluită

de întunecimea necunoscutului.  A aruncat cheile! Vrea s-arate că nu mai e stăpînă aici!...

Bine. Nu-i nici o supărare! Ei, muzicanţi, cîntaţi! Vreau să v-aud!  Am să vă chem pe toţi să

priviţi cum Ermolai Lopahin va izbi cu toporul în livada de vişini şi cum vor cădea pomii la

pămînt. Vom construi vile, şi nepoţii şi strănepoţii noştri vor apuca aici o viaţă nouă...  Să

cînte muzica!  De ce, de ce nu m-aţi ascultat? Sărmana mea, draga mea Liubov Andreevna,

acum nu mai putem întoarce lucrurile!  (Printre lacrimi.) O, de-ar trece toate astea mai

repede. De s-ar schimba odată viaţa noastră prost orînduită şi nefericită!  Ei, ce e cu voi?

Cîntaţi mai tare! Faceţi cum va poruncesc eu! (Cu ironie.) Vine noul proprietar, stăpînul

livezii de vişini! Pot să plătesc tot! 

Poftiţi, vă rog! Cîte un păhărel de şampanie, de adio. Nu mi-a dat prin cap să iau din oraş. N-

am găsit decît o singură sticlă la bufetul gării. Vă rog.  (Pauza) Nu doriţi? Nu vreţi să-mi

faceţi cinstea? (Se depărtează de uşă.) Să fi ştiut, n-aş mai fi cumpărat. Dacă-i aşa, nu beau

nici eu.  Şi acum, la revedere! E timpul să plecăm.  Ne umflam în pene unul în faţa altuia, dar

viaţa trece. Cînd muncesc din greu timp îndelungat, mi-s gîndurile mai sprintene şi mi se pare

că ştiu şi eu pentru ce trăiesc. Dar cîţi oameni sînt, frate, în Rusia, care nici nu ştiu de ce sînt

pe pămînt! N-are însă nici o importanţă. Mersul treburilor nu ţine de asta. Se zice că Leonid

Andreici a primit o slujbă la bancă cu şase mii de ruble pe an... Dar n-o să rămînă mult. Prea e

leneş!  Ce oameni, zău.

Unchiul Vanea

 De A.P.Cehov 

Unchiul Vanea – VOINIŢKI (catre SEREBREAKOV )(foarte neliniştit): Poate că nu aveţi

nevoie de mine. Pot pleca? Ce vrei dumneata de la mine? Intră în subiect. Ce doreşti? Vrei să-

mi repeţi ceea ce ne-ai spus? Ai să vinzi moşia. Nici că se poate mai bine! Straşnică idee!...

Dar la mine, la bătrîna mea mamă şi la Sonia te-ai gîndit? Unde ne ducem? Ia stai puţin! Se

vede că pînă acum nu am avut nici un pic de judecată sănătoasă. Am fost atît de prost să cred

că moşia aparţine Soniei. Răposatul meu tată o cumpărase de zestre surorii mele. Se vede că

pînă acum am fost un naiv şi n-am înţeles legile pe turceşte. Credeam că proprietatea surorii

mele a trecut Soniei. Nu pricep nimic, dar absolut nimic! Ori mi-am pierdut eu minţile... Ori...

ori... Daţi-mi un pahar de apă! Moşia a fost cumpărată pe-atunci cu nouăzeci şi cinci de mii de

ruble. Tata a plătit numai şaptezeci de mii şi a rămas o datorie de douăzeci şi cinci de mii. Şi

acum luaţi bine seama: moşia asta nu putea fi cumpărată dacă eu nu renunţam la moştenire, în

favoarea surorii mele, pe care am iubit-o din toată inima. Şi afară de asta, am muncit zece ani

ca un cal de povară şi am plătit toată datoria... In prezent moşia nu e grevată de nici o datorie

şi merge bine, dar asta mulţumită numai strădaniilor mele. Şi acum, cînd am îmbătrînit,

dumnealui vrea să mă dea pe uşă afară! Timp de douăzeci şi cinci de ani am administrat

această moşie, muncind ca un rob, ţi-am trimis regulat banii ca cel mai conştiincios vechil. Şi

în tot acest timp, nu te-ai gîndit să-mi acorzi nici cea mai mică răsplată! în toţi anii aceştia,

mi-ai dat o leafă de cinci sute de ruble pe an — leafă de mizerie!—şi nu ţi-a trecut niciodată

prin cap să mi-o măreşti măcar cu o rublă! Care va să zică, de ce n-am furat? De ce nu-mi

aruncaţi toţi dispreţul în faţă că n-am fost hoţ? Aşa ar fi trebuit să fac! Acum n-aş mai fi fost

un cerşetor! Douăzeci şi cinci de ani am stat cu mama între patru ziduri, ca nişte cîrtiţe...

Toate gîndurile şi toate simţămintele noastre pentru tine erau. Ziua vorbeam de tine, de

lucrările tale, ne mîndream cu celebritatea ta, îţi rosteam cu evlavie numele, iar nopţile ni le

pierdeam cu cititul revistelor şi cărţilor, pe care acum le dispreţuiesc din adîncul sufletului! N-

am să tac! Aşteaptă, că n-am sfîrşit! Mi-ai distrus viaţa! Eu n-am trăit, n-am trăit! Din cauza ta

mi-am distrus, mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eşti cel mai mare duşman al meu!

Mi-am prăpădit viaţa! Nu sînt lipsit de talent, nu sînt prost şi am iniţiativă... Dacă aş fi dus o

existenţă normală, ar fi ieşit poate din mine un Schopenhauer sau un Dostoievski... vorbesc

aiurea! înnebunesc!... Mamă, sînt deznădăjduit!... Mamă! Mamă, ce să fac? Nu, nu-mi spune

nimic. Ştiu şi singur ce trebuie să fac! Ai să mă ţii minte! Lasă-mă-n pace! Hai, ştergeţi-o şi

voi de-aici, lăsaţi-mă singur măcar un ceas. N-am nevoie de tutelă! Lasă-mă-n pace! (Ride cu

răutate.) Bine! Sint nebun! Dar cei care sub haina de profesori, de magi, de erudiţi, îşi ascund

incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, ăştia nu sînt nebuni! Nu sînt

nebune nici acelea care se căsătoresc cu nişte babalîci şi apoi îi înşală în văzul tuturor! Nebun

e pămîntul care vă rabdă pe voi. Nu sînt nebun, iresponsabil? Am tot dreptul să spun prostii.

(ascunzîndu-şi faţa în mîini): Ce ruşine! Dacă ai şti ce ruşine mi-e de mine! Sentimentul

acesta ascuţit al ruşinii nu se poate asemăna cu nici o durere. (Se tînguie.) Nu mai pot! Ce să

fac? Ce să fac? Dă-mi ceva! O, Doamne, Dumnezeule! Inţelegi, dacă aş putea trăi ce-mi mai

rămîne din viaţă în alt fel... Să te trezeşti într-o dimineaţă limpede şi liniştită şi să simţi că ai

început să trăieşti din nou, că ai uitat tot trecutul, că s-a risipit ca un fum. (Plînge.) Să începi o

viaţă nouă... Spune-mi, cu ce să încep?... De unde? Dă-mi ceva... (Duce mina la inimă.) Mă

arde aici! (ia o hotarare) Ai să primeşti regulat şi de-acum înainte ceea ce ai primit şi pînă

acum. Totul va fi ca pe vremuri. Cu bine, iartă-mă! Nu ne vom mai vedea niciodată! Mi-e

greu. Trebuie să mă ocup de ceva, cît mai repede... Să lucrez ! Să lucrez! Să lucrăm, să

lucrăm!...