Livada de visini
De Anton Pavlovici Cehov
LOPAHIN
S-a vîndut livada! Eu am cumpărat-o! Eu am cumpărat-o! Staţi, domnilor, vă rog, mi se-
ntunecă mintea! Nu pot să vorbesc! (Rîde.) Cînd n-avea decît cincisprezece mii de ruble la el,
şi Deriganov a luat-o de la treizeci de mii peste datorie. Gînd am văzut cum stau lucrurile, m-
am încăierat cu el şi am dat patruzeci de mii. El — patruzeci şi cinci, eu — cincizeci şi cinci
de mii. Aşadar, el urca din cinci în cinci, iar eu din zece în zece... Şi aşa am mers pînă la
sfîrşit! Eu am dat nouăzeci de mii peste datorie şi mie mi-a rămas. Livada de vişini e acum a
mea. A mea! (Ride cu hohote.) Doamne, Dumnezeule, livada de vişini e a mea! Spuneţi-mi,
sînt beat, sînt în toate minţile mele, nu mi se năzare? (Tropăind.) Nu rîdeţi de mine! Dacă tata
şi bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă ce s-a întîmplat, cum Ermolai al lor, cel bătut,
care abia ştia să citească, care umbla desculţ iarna, a cumpărat cea mai frumoasă proprietate
din lume! Eu am cumpărat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu erau lăsaţi nici în
bucătărie... Visez... aiurez, poate că mi se pare... E o scornire a închipuirii voastre, învăluită
de întunecimea necunoscutului. A aruncat cheile! Vrea s-arate că nu mai e stăpînă aici!...
Bine. Nu-i nici o supărare! Ei, muzicanţi, cîntaţi! Vreau să v-aud! Am să vă chem pe toţi să
priviţi cum Ermolai Lopahin va izbi cu toporul în livada de vişini şi cum vor cădea pomii la
pămînt. Vom construi vile, şi nepoţii şi strănepoţii noştri vor apuca aici o viaţă nouă... Să
cînte muzica! De ce, de ce nu m-aţi ascultat? Sărmana mea, draga mea Liubov Andreevna,
acum nu mai putem întoarce lucrurile! (Printre lacrimi.) O, de-ar trece toate astea mai
repede. De s-ar schimba odată viaţa noastră prost orînduită şi nefericită! Ei, ce e cu voi?
Cîntaţi mai tare! Faceţi cum va poruncesc eu! (Cu ironie.) Vine noul proprietar, stăpînul
livezii de vişini! Pot să plătesc tot!
Poftiţi, vă rog! Cîte un păhărel de şampanie, de adio. Nu mi-a dat prin cap să iau din oraş. N-
am găsit decît o singură sticlă la bufetul gării. Vă rog. (Pauza) Nu doriţi? Nu vreţi să-mi
faceţi cinstea? (Se depărtează de uşă.) Să fi ştiut, n-aş mai fi cumpărat. Dacă-i aşa, nu beau
nici eu. Şi acum, la revedere! E timpul să plecăm. Ne umflam în pene unul în faţa altuia, dar
viaţa trece. Cînd muncesc din greu timp îndelungat, mi-s gîndurile mai sprintene şi mi se pare
că ştiu şi eu pentru ce trăiesc. Dar cîţi oameni sînt, frate, în Rusia, care nici nu ştiu de ce sînt
pe pămînt! N-are însă nici o importanţă. Mersul treburilor nu ţine de asta. Se zice că Leonid
Andreici a primit o slujbă la bancă cu şase mii de ruble pe an... Dar n-o să rămînă mult. Prea e
leneş! Ce oameni, zău.
Unchiul Vanea
De A.P.Cehov
Unchiul Vanea – VOINIŢKI (catre SEREBREAKOV )(foarte neliniştit): Poate că nu aveţi
nevoie de mine. Pot pleca? Ce vrei dumneata de la mine? Intră în subiect. Ce doreşti? Vrei să-
mi repeţi ceea ce ne-ai spus? Ai să vinzi moşia. Nici că se poate mai bine! Straşnică idee!...
Dar la mine, la bătrîna mea mamă şi la Sonia te-ai gîndit? Unde ne ducem? Ia stai puţin! Se
vede că pînă acum nu am avut nici un pic de judecată sănătoasă. Am fost atît de prost să cred
că moşia aparţine Soniei. Răposatul meu tată o cumpărase de zestre surorii mele. Se vede că
pînă acum am fost un naiv şi n-am înţeles legile pe turceşte. Credeam că proprietatea surorii
mele a trecut Soniei. Nu pricep nimic, dar absolut nimic! Ori mi-am pierdut eu minţile... Ori...
ori... Daţi-mi un pahar de apă! Moşia a fost cumpărată pe-atunci cu nouăzeci şi cinci de mii de
ruble. Tata a plătit numai şaptezeci de mii şi a rămas o datorie de douăzeci şi cinci de mii. Şi
acum luaţi bine seama: moşia asta nu putea fi cumpărată dacă eu nu renunţam la moştenire, în
favoarea surorii mele, pe care am iubit-o din toată inima. Şi afară de asta, am muncit zece ani
ca un cal de povară şi am plătit toată datoria... In prezent moşia nu e grevată de nici o datorie
şi merge bine, dar asta mulţumită numai strădaniilor mele. Şi acum, cînd am îmbătrînit,
dumnealui vrea să mă dea pe uşă afară! Timp de douăzeci şi cinci de ani am administrat
această moşie, muncind ca un rob, ţi-am trimis regulat banii ca cel mai conştiincios vechil. Şi
în tot acest timp, nu te-ai gîndit să-mi acorzi nici cea mai mică răsplată! în toţi anii aceştia,
mi-ai dat o leafă de cinci sute de ruble pe an — leafă de mizerie!—şi nu ţi-a trecut niciodată
prin cap să mi-o măreşti măcar cu o rublă! Care va să zică, de ce n-am furat? De ce nu-mi
aruncaţi toţi dispreţul în faţă că n-am fost hoţ? Aşa ar fi trebuit să fac! Acum n-aş mai fi fost
un cerşetor! Douăzeci şi cinci de ani am stat cu mama între patru ziduri, ca nişte cîrtiţe...
Toate gîndurile şi toate simţămintele noastre pentru tine erau. Ziua vorbeam de tine, de
lucrările tale, ne mîndream cu celebritatea ta, îţi rosteam cu evlavie numele, iar nopţile ni le
pierdeam cu cititul revistelor şi cărţilor, pe care acum le dispreţuiesc din adîncul sufletului! N-
am să tac! Aşteaptă, că n-am sfîrşit! Mi-ai distrus viaţa! Eu n-am trăit, n-am trăit! Din cauza ta
mi-am distrus, mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eşti cel mai mare duşman al meu!
Mi-am prăpădit viaţa! Nu sînt lipsit de talent, nu sînt prost şi am iniţiativă... Dacă aş fi dus o
existenţă normală, ar fi ieşit poate din mine un Schopenhauer sau un Dostoievski... vorbesc
aiurea! înnebunesc!... Mamă, sînt deznădăjduit!... Mamă! Mamă, ce să fac? Nu, nu-mi spune
nimic. Ştiu şi singur ce trebuie să fac! Ai să mă ţii minte! Lasă-mă-n pace! Hai, ştergeţi-o şi
voi de-aici, lăsaţi-mă singur măcar un ceas. N-am nevoie de tutelă! Lasă-mă-n pace! (Ride cu
răutate.) Bine! Sint nebun! Dar cei care sub haina de profesori, de magi, de erudiţi, îşi ascund
incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, ăştia nu sînt nebuni! Nu sînt
nebune nici acelea care se căsătoresc cu nişte babalîci şi apoi îi înşală în văzul tuturor! Nebun
e pămîntul care vă rabdă pe voi. Nu sînt nebun, iresponsabil? Am tot dreptul să spun prostii.
(ascunzîndu-şi faţa în mîini): Ce ruşine! Dacă ai şti ce ruşine mi-e de mine! Sentimentul
acesta ascuţit al ruşinii nu se poate asemăna cu nici o durere. (Se tînguie.) Nu mai pot! Ce să
fac? Ce să fac? Dă-mi ceva! O, Doamne, Dumnezeule! Inţelegi, dacă aş putea trăi ce-mi mai
rămîne din viaţă în alt fel... Să te trezeşti într-o dimineaţă limpede şi liniştită şi să simţi că ai
început să trăieşti din nou, că ai uitat tot trecutul, că s-a risipit ca un fum. (Plînge.) Să începi o
viaţă nouă... Spune-mi, cu ce să încep?... De unde? Dă-mi ceva... (Duce mina la inimă.) Mă
arde aici! (ia o hotarare) Ai să primeşti regulat şi de-acum înainte ceea ce ai primit şi pînă
acum. Totul va fi ca pe vremuri. Cu bine, iartă-mă! Nu ne vom mai vedea niciodată! Mi-e
greu. Trebuie să mă ocup de ceva, cît mai repede... Să lucrez ! Să lucrez! Să lucrăm, să
lucrăm!...
Recommended