Printre blocurile gri si frunzele ruginii

Am atins din nou cea mai mirifica perioada a anului, toamna, anotimpul ce-mi trezeste in mine un sentiment profund de melancolie, sentiment redat de faptul ca a mai trecut un an iar eu sunt tot aici, inconjurata de prietenii mei ce s-au schimbat de-alungul timpului iar eu, eu doar ce-am crescut vreo 2 centimetrii notificati doar de a mea matusa neschimbata.

In racoarea diminetii privesc induioasata pe geam muntele de arama usor menajat de razele searbade, inima mi se raceste fiind acoperita de o umbra intunecata ce vine odata cu frumoasa, dar nemiloasa toamna.

Freamatul din mine se amplifica doar plimbandu-ma prin orasul meu umplut de copacei ale caror frunze i-au parasit de cateva zile, uitandu-ma sub ei observ un covor format din acele frunze verzi de care ma bucuram asta vara. In cartierul meu zaresc doar cei doi caini bolnaviciosi pe care-i stiu de acolo de vreo 4 sau chiar 5 ani.

Inaintand in orasul meu parca monoton acum si lipsit de viata imi dau seama ca am intrat intr-un alt univers, un univers magic, in stanga mea privesc arborii ce par a fiind niste gardieni neinfricati care protejeaza unicul brad ce pare a fi un rege intelept, un conte lipsit de prejudecati, un adevarat domn. La picioarele mele observ trei umbre ce-mi par cunoscute, ma uit in sus si intr-adevar, sunt cocorii garbovi ce in fiecare toamna vaslesc catre locuri mai calduroase, dincolo de ei se vede batranul soare ale carui raze sunt din ce in ce mai palide si mai lipsite de putere, stie ca va urma o perioada in care nu va avea prea multa treaba de facut asa ca se odihneste impovaratul imparat al luminii. In mine da buzna un sentiment de nostalgie, vazand cum se schimba lucrurile in fata ochilor mei din frumos in minunat, din viu in mort.

Toamna este cea mai incantatoare perioada a anului, vine cu cele mai placute peisaje, dar tot odata cu valuri de melancolie ce imi nabusesc sufletul fara aparare, tainuindu-mi cateodata si cele mai mici bucurii.