Povestea sincerității

Ieri, mergeam liniștit cu mașina pe stradă, când, deodată, în mijlocul trecerii de pietoni am zărit un melc...și stătea, deloc, deloc nu se mișca. Pentru că, deși eram liniștit în mersul meu, nu puteam să stau să aștept până când o să îi vină lui cheful să se miște, așa ca am procedat ca orice om cumsecade. Adică m-am dat jos, m-am dus spre melc, m-am făcut mic, cât ușa lui. Știți, melcul e mic, îl ții în mână, el are mereu casa în spinare. Vă dați seama, la o casă mică, ușa e și mai mică. Așa că, m-am făcut mic și am ciocănit la ușă. Cioc!Cioc! făcui eu în ușă și îmi luai atitudinea de cetățean respectuos, răbdător, înțelegător, ce să mai, mă pregătisem cât de bine să dau piept cu omul și să îl conving că nu e bine să te oprești în mijlocul drumului.

Am mai ciocănit eu o dată și am auzit un „stai domnle’ că vin acum...nu-mi face ușa tobă”. Deja mă pregătisem pentru o înfruntare. Iar când colo, cum credeți că era melcul? Melcul avea o zi extraordinar de confortabilă: în papuci de pluș cu halatul pe el, iar în mână o carte. Mă privi un pic nedumerit și-mi spuse „’Ai că...o ceașcă de ceai se va găsi mereu pentru un musafir” și o luă înapoi în casă, lipăind din papuci și făcându-mi semn cu mâna să-l urmez. Acum eram eu nedumerit, dar l-am urmat. Am parcurs un hol și vreo două camere mari parcă și tot ce-am observat era că totul era de un lemn lucios, curat și enorm de multe cărți pe enorm de multe rafturi. Evident, mergeam după melc, dar cu capul numai în față nu și, pentru o clipă, l-am pierdut pe melc care, cred că de atâta timp nu mai era fascinat de casa sa ca o bibliotecă generală: masa era un teanc de letopisețe sprijinite pe patru picioare făcute din manuscrise din Egipt. Ferestrele erau pagini găurite, căci observam la tocuri diferite scrisuri. Podeaua era numai din coperți, când călcai pe „Insula misterioasă” a lui Jules Verne, când îl simțeai pe „Ion” a lui Rebreanu că-ți strigă „Amu, tu nu vezi că ai și coperte cu titluri mai bune de călcat?”. Și avea dreptate, un pic mai la dreapta era o serie lungă de ”Blănița cea pufoasă a iepurașului de casă” de un autor cu nume șters. Cred că melcul le-a așezat așa ca să fie o plăcere mersul pe acolo. Din visarea mea mă trezi glasul melcului „Hei, trebuia să îmi spui dacă vroai să vorbim în hol. Acum, m-am așezat și stau bine. Fă-te-ncoa!”. Nu pot să spun că m-a supărat adresarea pentru că era ceva plin de afecțiune în vorbele sale răspicate. Așa că am zâmbit și am intrat în camera în care era melcul. M-am așezat pe un fotoliu în fața lui și, relaxat, uitasem cu totul de ce am venit. Am luat din ceașca de ceai și am gustat... - Fii atent! Îmi zise melcul. Vezi cartea asta? Și îmi arătă o carte imensă, cam de vreo trei dicționare explicative mărime. Știi ce-i ciudat la cartea asta? - În afară de faptul că e mare,foarte mare, nu văd nimic altceva ciudat. Dar am mai văzut cărți mari și asta nu e ceva ciudat. - Nu privi de-afară, din cauza a ceea ce e înăuntru, e ceva ciudat. Cartea asta mă omoară și nu pentru că mă mușcă sau îmi face ceva, mă omoară pentru că nu îi dau de cap. Ea are o poveste scurtă, atât, asta-i toată cartea, dar povestea e repetată de zeci, sute de ori până când o înțelegi. De fiecare dată simt că ajung aproape de final, dar îmi scapă o idee și când mă aștept să văd ultima pagină a poveștii în care să devină totul clar,iar, îmi apare prima pagină. Mi-e teamă că dacă o țin așa și-am să citesc jumătate de poveste de o mie de ori, am să termin cărțoiul și degeaba atâta trudă, că n-am să înțeleg povestea. Ia, uită-te, și zi-mi finalul ca să mă scapi de chinul ăsta. Îmi întinse, o luai greu și mă văzui nevoit să-i răspund:

- Domnule, dar, ați citit-o de atâtea ori, eu nici nu am început-o măcar și îmi cereți finalul? În plus, nu am timpul necesar încât să mă ocup de asta, oricât de curios și interesat m-ați făcut să fiu cu expunerea d-voastră despre cărțoiul ăsta cu bucluc. - Timpul...îmi zise el, timpul nu prea are relevanță aici la mine și-mi făcu cu ochiul, transmițandu-mi cu ochiul convingerea că toate vor fi bine și cu și fără o oră în plus. Nu știu cum m-a făcut să las baltă orice gând și cu toată atenția m-am aplecat asupra cărții. Zicea așa: „Edis și Abert se jucau zi de zi în castelul bunicului lor, așezat în mijlocul pădurii Codrina. Cei doi erau frați,mititei, undeva la nouă ani și în afara lecțiilor zilnice cu porumbelul călător cu care învățau geografia, istoria – evident, a popoarelor pe unde a călătorit Peruș, porumbelul călător – explorau castelul imens, căci într-o pădure nu îți pui problema de spațiu când vrei să construiești ceva. Așadar, cât de mare ți-e dorința să ai o casă, atât de mare va fi casa. Pe lângă castel erau alte locuri de atracție pentru jocul copiilor: un vulcan cu rom, micuț, până la genunchi, dar suficient pentru roiul de albine Vila Hexagon, renumit pentru puțina miere pe care o făcea și pentru scandalul enorm ce-l faceau seară de seară ce-i de-acolo când vântul bătea dinspre vulcan spre stup, dar și când un bondar berbant făcea o muncă-n an și căra la stup o păstaie de mazăre umplută cu rom pentru că,vedeți voi,cică, pe madam Matca o doare măseaua.” - Știu asta, mă întrerupse melcul. Mai era pe lângă castel și un drum pavat pe alocuri cu licurici care toată noaptea la-la-la, pe pereții castelului creșteau iasomii care în loc să miroasă când te apropiai, îți dădeau florile să le pui la ureche și-ți cântau „Concert pentru clarinet” de Mozart și mai știu și de toate năzbâtâile alea de semințe zise fermecate care când picau din pom în lac reflectau fiecare câte-o lună și noaptea, zici că lacul are ochi să privească la toate stelele de pe cer. Nu astea vreau, dă-i mai departe, dă-i la ultima oră cu Peruș, aia mi-a luat zece citiri până când cartea m-a lăsat să trec mai departe. Am dat câteva pagini și spre norocul melcului ochii mi-au căzut pe: „Peruș, ca niciodată, în acea zi a avut chef să vorbească și altceva în afară de școală și le spuse băieților: - Da, vulcanii noroioși. Înainte să vi-i descriu vă voi povesti o întâmplare pe care am petrecut-o cu baba mea când era o porumbiță...ce porumbiță era, albă ea, alb și eu când o vedeam, așa de tare strălucea. Ne-am dus atunci aproape de tot de vulcanul cel mare. Pentru copii ca voi e-o nimica toată, o movilă, dar pentru noi era...era ceva extraordinar. Ne-am dus în vârf și ne-am apropiat de gura ”scuipăciosului” și-atunci...vulcanul a făcut bâl-bâc! Și mi-a împroșcat lumina cu întuneric, porumbița mea era jumătate plină de nămol. Edis izbucni în râs, pe când Abert se arăta cu totul mâhnit că porumbița a fost âmproșcată cu noroi. Peruș...din calmul său a fost cuprins de o revoltă când Edis a râs și a spus cu o voce aspră pe care băieții nu au mai auzit-o până atunci:- Bine că asta e ultima oră cu voi! Și plecă fâlfâind rece.”- Uite, îmi zise melcul, când am terminat și eu partea asta până când Peruș spune că porumbița i-a fost împroșcată, am râs și eu, iar când am coborât ochii,în fața mea era „Edis și Abert trăiau...”. La fel și a doua și a treia oară și tot așa până când, într-o seară,obosit, am ajuns iar la pasajul care prima dată m-a făcut să râd, dar fiind obosit mi-am zis în gând „hm, păcat totuși de porumbiță”, iar când am mers cu ochii mai departe ce să vezi „Edis izbucni în râs, pe când Abert se arăta mâhnit” și tot așa. Adică am fost lăsat de carte să trec mai departe. M-am gândit și cred că motivul este că am învățat să nu râd de necazul altuia, însă mai e un exemplu la fel la care am râs și am trecut din prima. Dă mai departe.

M-am supus și ca un făcut cartea se opri pe: „Edis și Abert se jucau noaptea la lac. Era o seară în care vântul a scuturat mult semințele fermecate și lacul era acum plin de luni. Edis se apropie și spuse haios „Uite Abert, îți dăruiesc luna de pe cer” și întinse mâna către ceea ce el credea a fi o reflecție, dar de fapt, era o broască. În clipa în care a văzut că apa nu i se scurge printre degete, ba mai face și oac-oac! Edis tresări cu un țipăt și zvârli broasca în lac, tulburându-i oglinda cu mulți ochi. Abert izbucni și el, dar în râs, ținându-se cu mâinile de burtă.”- Vezi? Și tu ai râs, și tu ai râs! Îmi repetă melcul. Ce părere îți dai despre asta? Dacă tot e o carte a compasiunii, acum de ce ne-a lăsat să râdem?- Melc, cred doar că nu mereu pățania cuiva e de râs. La Peruș a fost o pățanie la care celălalt membru al cuplului nu râde. Acolo, el avea rol de susținător. Asta aștepta și porumbița, nu-i făcea niciun bine dacă râdea de ea, ba chiar dovedea că nu o prețuiește dacă nu i-ar fi păsat. Pe când, băieții se jucau, băieții sunt băieți, iar Edis nu voia să-i facă o declarație de fraternitate lui Abert, voia să glumească pe tema asta. Așa văd eu d-le melc.- E altceva spui tu...altceva. Dă-i la masă cu bunicul, dă-i acolo. Am văzut că ești norocos și nimerești ușor. De data aceasta, cu încredere, am dat două-trei pagini și spre surprinderea melcului am început așa: „Bunicul se apropie de cei doi băieți care serveau prăjiturile cu miere și ciocolată și scoase din buzunar, în fața lor, doi tigri viu colorați,mici, cât un pod de palmă fiecare și le spuse: - Pentru că în ziua asta am primit voie de la pădurarul Codrin să-mi fac aici casă, vă dăruiesc doi tigrișori ca să fiți mereu ca ei, să luptați pentru ceea ce inima voastră râvnește. Băieții luară jucăriile, Abert cu gândul la vorbele bunicului, Edis foarte cercetător asupra tigrului și spuse: - Bunicule, îmi place mult, dar la mine pe raftul cu jucării chiar nu mai am loc, ne-ai luat atâtea și atâtea, mai mari și care fac tot felul de lucruri, iar pe aceasta nu am unde să o mai pun. - Nu-i nimic,nu-i nimic, repetă bătrânul. Îl punem aici pe masă, ca toată lumea să știe că la masa asta mănâncă tigri, zâmbi bătrânul.- Da bunicule, chiar vroiam să mâncăm niște fazan, bănuiesc că și tigrii mănâncă așa ceva.”- Uite-aici, aici iar! se trezi melcul. De 15 ori, de 15 ori am citit până m-a lăsat mai departe. Am avut noroc. Într-o seară, a venit la mine nepotul meu pe când citeam chiar acolo și în timp ce citeam, îl țineam în brațe și i-am spus „un tigru să fii și tu”, iar el s-a prefăcut că mă mușcă și mi-a venit în minte că altceva am vrut să-i zic „tigru cu firea”. Dar nu m-am mâhnit faptul că nu a înțeles din prima, e totuși un copil mic. Oricum, l-am compătimit pe bătrânul din poveste și am reușit să trec mai departe. - D-le melc,dar una-i să îi spui că așa ți-a venit pe moment, alta e când de dimineață te trezești cu gândul ăsta, când de dimineață îți propui să dai una dintre cele mai importante învățături de viață urmașilor. Pentru bunic, viața se reducea la a fi un tigru în inima ta, de a avea inimă de tigru. Și pentru că tocmai cel mai important lucru pe care vrea să-l insufle nepoților nu e înțeles face să fie mâhnit așa de tare. De aceea trebuie să înveți să compătimești ca să mergi mai departe, pentru că situația bunicului este exact făcută pentru asta!- Da...da, important. Sfârșitul! spuse deodată melcul agitat, ai ajuns la sfârșit. Trebuie să fie sfârșitul că altfel am să înnebunesc. Dă câteva pagini, încă una,două. Luai din nou cărțoiul pe brațe și mai dădui câteva pagini: „Într-o zi, castelul se umplu de lume. Era ziua celor doi frați, Edis și Abert. Exact! Născuți în aceeași zi, de opt martie, două cadouri, doi ani la rând pentru mama lor.

Era forfotă, veri și verișoare, unchi, mătuși, prieteni, iar bunicul le permise băieților ca oaspeți și pe prietenii de joacă din pădure: nevăstuicile care orice ți-ar spune, o fac doar cântând, precum cântăreții de operă, rudele lui Peruș care turuie într-una Franța, Egipt, Himalaya, Australia, o enciclopedie, ursul care în loc de mâncare natura l-a lăsat să aibă nevoie de cineva care să-l scarpine pe burtă zi de zi și nu duce deloc lipsă de aceasta cu Edis și Abert, iepurele alpin care în fiecare săptămână spune că se aruncă de pe stâncă, întrucât în pădure nu găsește morcovi, însă de fiecare dată când vede pământul că vine spre el învârte inelul de la bunicul celor doi băieți care îl face să se oprească brusc în aer și să coboare lent, însă pentru că iepurele a pus inelul la stanga și nu la dreapta, vraja îl coboară cu capul în jos. E hazul pădurii de fiecare dată când e salvat de inel așa. Au decorat castelul cu iasomii ce cântă, cu cactușii cărora le crește în vârful țepilor câte-o bomboană de ciocolată, fiecare cu altă umplutură: căpșuni, lichior, cocos, cremă de caise și încă mai multe. Băieții nu sunt obișnuiți cu atâta lume și caută să îi facă pe toți să se simtă bine. Sunt toți strânși în jurul unui petic de covor rotund care în funcție de câtă lumină vine de afară luminează mai mult sau mai puțin la rându-i, astfel încât, atunci când soarele e în nori, covorul strălucește. Unul dintre prietenii din pădure a lui Edis și Abert găsi că e de cuviință să zică o glumă. O mișcare îndrăzneață într-o astfel de societate, pentru că pădurenii nu se amestecă de obicei în grupurile de oameni, așa că acest prieten al celor doi băieți era privit cu o oarecare reținere de marea majoritate. Pinteanul, un pui de vulpe cu cască de aviator cum erau cele timpurii, se ridică să povestească despre iepurașul alpin: - Eu care vreau să mă fac aviator am cel mai mare noroc, îl am pe cel mai mare zburător ca învățător! Nu e șoim sau porumbel călător, e urechilă cel posomorât de colo.- Dar nu sunt morcovi...oftă ca pentru el iepurașul alpin. O liniște veni în locul unui murmur cu râsete, căci cei de față chiar de-ar fi vrut să râdă, erau sub influența mai mare a etichetei ce le spunea că nu se cade să se distreze om cu pădurean. Abert însă îi vorbi iepurelui:- Ți-am zis, există suc de morcovi, tot aia, doar că nu-l ronțăi.- Să nu-l ronțăi? Întrebă retoric iepurașul oftând.- Lăsați-l, că nu e chip cu el. Iepurașul nostru e, pe cât de norocos la zburat, pe atât de ghinionist la mâncat. Tocmai visul și l-a ratat din cauza posomorârii sale cu morcovii. Ieri, din nou a plonjat, cred că de dragul de a sări și când îl opri inelul la vreo jumătate de metru de pământ, cu capul în jos bineînțeles, iaca doar, ce se aude? Venea cangurul, care nu a mai trecut pe la noi de când l-a ajutat bunicul meu pe bunicul lor la construcția castelului. Cangurul avea buzunarul plin cu de toate, sfere, mere, ciocolate, morcovi. Și când a zis cu glasul răgușit „morcovi! morcovi! , pe un ban de aur îți dau trei morcovi” iepurașul încă pogorându-se strigă cu glasul stins „Eu,eu”. El ar fi vrut să strige mai tare, dar vă dați seama că de uimit ce era, glasul i-a rămas uimit și el. Cangurul nu prea vede bine că e bătrân și îl întrebă pe iepuraș „Tu ce ești?”, la care suferindul nostru zice „iepuraș”, „Da? Ia să-ți simt urechile!” și bătrânul cangur îi puse mâna pe urechi și ce să vezi, nu le găsea...că de’, iepurilă stătea invers. Un pic mai avea până atingea cu creștetul pământul și putea după să se ridice normal, dar n-a avut noroc. Cangurul a simțit picioare în loc de urechi și speriat, s-a dus. Dintre toți prezenți doar Abert a râs sincer, ceilalți au zâmbit din politețe. Edis ar fi vrut să râdă, dar totuși înghiți în sec și gata râsul. - Apaș, continuă vulpițul, am găsit ceva și scoase nepăsător trei morcovi din buzunar. Ochii iepurelui se măriră, apoi priviră rugători spre vulpiț. Cestălalt înțelese și continuă:

- Pentru tine sunt prostuțule, pentru cine crezi? Dacă tu l-ai speriat pe moș Cangur, nu înseamnă că toți stăm cu fundul în sus în amiaza-mare,nu? Iepurașul se repezi, apucă morcovii din mâna vulpițului, o zbughi spre ușă, lăsând să se audă doar „eu am o treabă, mi-am amintit și...”. După această scenă destul de sensibilă, toți musafirii au râs și au lăudat gestul vulpițului. Edis nu-și găsea locul în mulțimea asta, ar fi vrut să simtă ce simțeau și ceilalți, căci cu toată ființa sa vroia să-l ia în brațe pe vulpiț, dar ceva îl strângea”- Spune-mi te rog mai departe, spune-mi te rog că nu urmează „Edis și Abert trăiau...”- D-le melc, aș putea să vă spun fără să citesc ce ar urma.- Cum așa?! Întrebă cât se poate de grav melcul.- V-aș spune că da, pe Edis îl strângea ceva, îl strângea mintea în jurul inimii. În lumea aceea nouă și strălucitoare ce i-a venit de peste hotare, Edis a uitat că râsul vine când te comporți după inima ta și nu când cauți după râsul altora abia să râzi. El a uitat că n-are rost să caute să le facă pe plac altora, să facă după ei, căci nu le aduce acestora niciun folos și mai ales își face sieși rău că uită să făptuiască pentru fericirea sa. Dacă inima lui e locul veseliei sale, atunci, căutând să facă după inima altora, veselia sa, cine i-o găsește în locul lui? Și cum fiecare om, singur, trebuie să-și croiască drum către veselia din inima sa, niciun folos n-aduce el acelora, căutând la fața lor cum să fie fața sa.- Fiecare după inima sa...abia șopti melcul. Cartea, ce spune cartea? Sigur pe mine, am deschis iarăși cartea și acolo era:„Ce îl strângea? Nedumerirea...Îl mistuia nefericirea.De ce nu se recunoșteaCa fiind el,în pielea sa?Voia gura s-o deschidă,Dar pentru ce? Ca alții să-l audă?Voia brusc să se-nveselească,Dar numai pentru ca alții să zâmbească?Voia să fie iarăși el...Un băiețel, prieten c-un vulpiț și-un iepurel...” Melcul rămase cu privirea pironită pe carte, chipul i se destinse și murmură iar „Fiecare după inima lui, am înțeles”. Cartea începu să lumineze deodată, mai tare și mai tare și se micșoră, până când rămase cât un caiet mai gros. Melcul luă ce rămase cu o răbdătoare curiozitate și descoperi povestea ce până atunci atât de mult se chinui s-o citească, acum, într-un singur exemplar, cap-coadă, da, cu tot cu final. Un suflu ușor ca cel de eliberare îi ieși din piept, era mulțumit. Dar la ușă sună cineva. Se ridică fără să-mi spună ceva. După un minut îl văd întorcându-se cu un alt ”letopiseț” și cu figura râzândă. Îl așeză în fața mea și începu să râdă ușor. Îmi spuse:- Se pare așadar că soarta nu ne lasă, că mereu e ceva nou de învățat. Când crezi că ai adunat tot ce se putea, mai e ceva. Privirăm amândoi spre carte, apoi unul spre celălalt și, să vă spun pe scurt, de-atunci, în fiecare zi mă opresc la o anumită trecere de pietoni, unde mereu găsesc o anumită cochilie de melc, bat la ușă și cineva îmi răspunde.