PREFATA

Prezentul suport de curs, de psihoterapie informationala autologată, din cele peste 300

de variante terapeutice existente, insistă asupra celor trei orientari de psihoterapie sistematica

şi stiintifica: psihodinamică, - cognitiv - comportamentala şi experientială.

Dupa o introducere în problematica psihoterapiei (definiţii- metode-orientari-aplicaţii

clinice) şi o largă expunere a concepţiilor despre psihoterapie în istoria culturii (filozofie) şi

stiintei (medicina) se incearca o sistematizare a etapelor de dezvoltare a psihoterapiei,

accentuindu-se valoarea şi puterea cuvintelor precum şi a metaforelor în actul

psihoterapeutic.

În anexe prezentam trei exerciţii practice pentru antrenamentul psihoterapeutic al

studentilor.

Conf.dr.M.Cosmovici -psiholog-

1

CUPRINS

1-Introducere în psihoterapie

2-Repere istorice în evolutia concepţiilor despre psihoterapie

3-Elemente din procesul psihoterapeutic

4-Complexele psihologice

5-Interviul de consiliere

6-Principalele orientari ale psihoterapiei

7-Teorii şi elemente psihoterapeutice de natura psihodinamica (psihoanalitica)

8-Terapia nondirectiva (K.Rogers)

9-Terapiile cognitiv-comportamentale

10-Psihoterapia familiei

11-Cuvintele în psihologie

12-Metafora terapeutica

Anexe pentru exerciţii practice de psihoterapie

1-Psihoterapia de relaxare dupa tehnica Schultz

2-Ghid pentru tratamentul anxietatii prin terapie cognitiva

3-Lista de simptome pentru orientarea psihoterapeutica

2

Introducere în Psihologie

Ce este PSIHOTERAPIA?-Generalitati esentiale

Incercari de definitii şi acceptiuni

Una din definiţii poate fi aceasta: Psihoterapia este acel ansamblu de procedee

psihologice prin care terapeutul încearcă să diminueze sau sa anuleze voinţa de a suferi a

pacientului, favorizând în mod secundar voinţa lui de a se bucura, domina sau poseda.

În genere, definiţiile psihoterapeuţilor se pot sistematiza în mai multe categorii (două):

definiţii acţional-operaţionale şi descriptiv-didactice.

Definiţiile acţional-operaţionale consideră că psihoterapia constituie,,un demers

mutual între terapeut şi pacient, demers orientat spre investigarea şi înţelegerea naturii

suferinţei psihice a celui din urma, în scopul vindecării suferinţei ”(T.B.Karas-Psychoterapy

with Psysically III,Patients - în specialized Techniques în individual psychoterapy-1980-

New York), sau,,o relaţie de îngrijire profund umană şi de încredere reciprocă între două

persoane, pacientul care suferă de o tulburare psihică şi terapeutul, care posedă pregătirea,

aptitudinile şi motivaţia de a diminua această suferinţă prin interactiuni conştiente, verbale şi

nonverbale”.(T.J. Psalina, Jr. , Psychoanalticic Poychetherapy, 1981, New York).

Definiţiile descriptiv-didactice prezintă terapia,,ca o disciplină ştiinţifică destinată să

faciliteze schimbări ale comportamentului uman prin operaţii tehnice specifice” sau ca,,o

încercare de a descoperi sensuri ale existenţei umane prin autoexplorare şi intelegere,

mediata de un terapeut”(N.N.Strupp,G.Blackwood:Recent Methods of Psychoterapy,

London, 1976).De asemenea,,,psihoterapia poate fi definită ca o procedură de tratament sau

ca o gamă de proceduri de tratament care este mediat printr-un schimb verbal între pacient şi

clinician, al caror scop este ameliorarea simptomelor şi îmbunătăţirea adaptarii sociale”(NJ.,

Walton:Individual Psychoterapy-London,1983).

Din perspectiva descriptiv comprehensivă se poate defini psihoterapia ca o formă de

tratament psihologic structurată în tehnici şi metode, aplicată în mod deliberat, în grup sau

individualizat, de către un terapeut specializat:

3

a) -omului sănătos aflat în dificultate, căruia îi conferă confort moral şi o mai buna

sănătate;

b) - celui cu dificultăţi de relaţionare, pe care îl ajută spre o mai buna integrare;

c)- celui suferind somatic, pe care îl conduce spre alinare;

d) - celui alienat, căruia ii dezvoltă capacitatea de orientare în viaţă şi de resocializare.

Sensurile şi semnificatiile conceptului de PSIHOTERAPIE

Psihoterapia poate fi analizată sub unghiul sensului sau, respectiv al tehnicii sau al

atitudinii, al metodei de lucru sau al activităţii psihoterapeutului.

Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat,cu referire la

un anumit mod de funcţionare mintala.

Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul concret de intervenţie psihologică,

nesistematizată, ştinţifică sau empirică în cadrul practicii medicale sau pedagogice.

Activitatea psihoterapeutica include în sfera sa atitudinea psihoterapeutica, realizând

un pas spre metoda psihoterapeutica. Ea,,ar avea sensul atribuit acţiunii

terapeutului”.Tehnicile şi metodele sunt aplicate pe acest fundal de activitate

psihoterapeutică.

Metoda de psihoterapie, care cuprinde anumite tehnici,se bazeaza pe comunicarea

verbală într-o relatie de ajutorare dintre pacient şi terapeut, în scopul ameliorarii

simptomelor sau imbunatatirea adaptarii sociale. Metoda impune investigarea de catre

terapeut a problemelor de viaţă ale pacientului şi a originii dificultatilor în experienţa de

viaţă a acestuia. Orice metodă de psihoterapie constituie -în sine- expresia aplicativă a unei

teorii filozofice, psihologice sau psihopatologice, cu privire la modul de funcţionare a

psihicului sau la cauzele tulburarilor psihice. În funcţie de metoda utilizată, terapeutul are un

cadru teoretic necesar ordonarii observatiilor şi interventiilor sale. Mai sunt necesare - în

afara de metodă şi teorie- de anumite atribute personale (angajare nepasivă-dorinţa autentica

de sprijin-empatie corecta) ale terapeutului în vederea aplicării corecte a metodei şi a

obtinerii succesului. Ca atare nici o metoda de psihoterapie nu este terapeutica în sine, ci

4

prin raport cu o tulburare specifică a pacientului. Fiecare pas al demersului

psihoterapeutic,,trebuie sa aiba o raţiune conceptuală adaptată specificităţii pacientului, iar

terapeutul trebuie sa se dovedeasca flexibil în raport cu propriile sale standarde

teoretice”(vezi T.B.Karasu).

Sub aspectul semnificatiei, noţiunea de psihoterapie tinde spre delimitare. Se

recomandă ca această noţiune,,sa fie rezervata acelor metode şi tehnici destinate sa realizeze

scopuri specifice specicabile,pe baza carora se poate masura eficienta lor” (M.M.Strupp-

1976).Se exclude din sfera notiunii de psihoterapie metodele invocate sa aduca,,linistea

sufleteasca prin meditatie sau contemplatie”(ibidem).

Tehnici şi metode în psihoterapie

In ultimele 4 decenii, psihoterapia a devenit tot mai elaborată şi diversificată,

”inventindu-se peste 300 de forme prezumtive de psihoterapie practicate în mod

curent”(T.B.Karasu-1980),pentru ca intre 1980-1990,numarul tehnicilor de psihoterapie sa

fie estimat la 200-300.

Fiind atât de numeroase, tehnicile şi metodele nu pot fi clar delimitate, cu conţinut şi

moduri de acţiune distincte şi bine precizate. Există specialişti care susţin individualitatea şi

superioritatea fiecarei tehnici sau metode nou elaborate.

Acest numar mare a impus şi o sistematizare în funcţie de anumite criterii:

1- metode de psihoterapie orientate emotional sau afectiv;

2 - metode de psihoterapie orientate intelectual sau cognitive.

Din punct de vedere aplicativ,se disting metode şi tehnici bazate pe urmatoarele

criterii:

a) - investigativ, preocupate în mod esential de cunoaşterea organizării psihicului

uman;

b) - etic, ce are în vedere valorile umane si, corelat lor, normele şi regulile

comportamentului uman;

c) – curativ - care urmăresc în mod declarat, univoc şi strict directionat, eliminarea

5

simptomului şi, teoretic, vindecarea pacientului.

Sub un anumit unghi, psihoterapia presupune pentru client un proces de învăţare

(pedagogic –didactic - vezi lucrarea: Sen Alexandru: Educatie şi Terapie; o viziune

educaţionala asupra psihoterapiei - Ed. Did. şi Ped.-Bucuresti,1978-de fapt este teza sa de

doctorat) - a normelor, regulilor, conduitelor dezirabile, a modului de relationare, a

capacitatii de testare a realităţii şi de integrare în realitate, proces care se realizează prin:

a) -indentificare;

b) -conditionare;

c) -clarificare;

În functie de,,pivotii distinctivi ai fiecarei scoli”(Karasu), psihoterapiile pot fi

imparţite în dinamice-comportamentale - experienţiale.

Psihoterapiile dinamice considera ca toate fenomenele sunt rezultatul interacţiunii

conflictuale a unor forte intrapsihice, inaccesibile conşţtiinţei omului carora el le opune

rezistenţă; ca atare, scopul psihoterapiei constă în facilitatea emergenţei şi intelegerii

continutului inconstient al psihismului.

Psihoterapiile comportamentale pornesc de la premiza ca orice comportament, normal

sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat sau nu a învăţat insul, în consecinta, bolile

psihice ar fi deprinderi învaţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate şi

întărite de stimuli specifici de mediu. Pentru vindecarea lor, pacientul trebuie sa înveţe noi

alternative, care trebuie exersate, atât în cadrul situatiei terapeutice,cit şi în afara ei.

Psihoterapiile experienţiale au ca punct de plecare situatia de subestimare a

dimensiunilor etice ale omului şi a relatiilor sale morale cu ceilalti;omul nu poate fi cunoscut

numai prin analiza comportamentului sau manifest,ci şi prin intelegerea,,TRĂIRII”

(experienţei) lui interioare. Sub acest unghi, omul sanatos este considerat ca o entitate

inerent activa, autoafirmata, autopotenţată şi luptatoare, dotata cu o capacitate aproape

nelimitată de creştere şi dezvoltare.

Psihoterapia are în vedere nu numai vindecarea bolii, ci şi dezvoltarea insului atât prin

atingerea unei maxime constientizari, cât şi prin dezvoltarea unor dimensiuni,,expansive”,

ca: autodeterminarea,creativitatea şi autenticitatea.

6

În practică însă - diferenţele dintre cele 3 categorii nu sunt atât de categorice (ca d.p.v.

teoretic). Termenul comun al tuturor metodelor este boala psihica mintala, sau fizica,

tulburarea emotionala sau comportamentala, a caror abordare se realizează prin comunicare

verbala sau nonverbala, în contextul unei relaţii terapeutice speciale între terapeut şi

pacientul care trăieşte experientele afective (catharsis), beneficiaza de reguli

comportamentale (sfaturi,ghidari) şi corectari cognitive (explicatie,clarificare)- cu referire

concreta la problemele sale.

Aria obiectivelor psihoterapiilor

Obiectivele psihoterapiilor pot fi imediate sau de perspectiva.

Obiectivele imediate, orientate asupra stării de sănătate,urmăresc:

1- interventia în criza şi eliminarea anxietatii;

2 - reducerea simptomatologiei specifice;

3 - rezolvarea unor probleme limitate;

4 - rezolvarea unei clarificari intr-o zona circumscrisa de conflict.

Obiectivele de perspectivă, orientate asupra reorganizării personalităţii şi ameliorarea

comportamentului, au în vedere:

1- reducerea intensitatii conflictului;

2 - întarirea defenselor şi a capacitatilor integrative;

3 - reorganizarea structurilor defensive;

4 - modificarea conflictelor inconştiente fundamentale;

5 - redistribuirea mai mult sau mai putin profundă a investitiilor afective în vederea

unei dezvoltari armonioase a personalitatii;

6 - modificarea organizarii personalitatii în directia funcţionării adaptative şi mature.

Obiectivul major al psihoterapiei constă în realizarea unor schimbări ale personalitatii

pacientului care sa-i permita o mai buna adaptare fata de sine şi faţă de lume. Obiectivul

final al psihoterapiei consta în realizarea unei sanatati mintale (psihice) înalt calitative;

terapeutul trebuie,,sa facă totul pentru ca aptitudinile pacientului sa se realizeze facându-l pe

7

acesta atât eficient, cât şi capabil să se bucure, pe cât posibil” (Freud-Introducere în

Psihanaliza-Paris-1925).

Diversitatea metodelor de psihoterapie - unele din ele divergente - găsesc mijloace de

apropiere şi chiar puncte convergente. Polii psihoterapiei:

1 - rezolvarea conflictului intrapsihic în contextul unei relatii transferentiale imaginare

şi frustrante;

2 - adaptarea la realitatea curenta în contextul unei alianţe terapeutice reale şi

gratificante, tind sa se apropie, regăsindu-şi elementele comune.

Exista anumite trăsături considerate ca,,fundamentale pentru toate psihoterapiile”

(T.B.Karasu-1980), printre care se pot mentiona:

1 - o relaţie de sprijin, în cadrul careia o persoana (pacientul) are nevoie de ajutor şi o

alta (terapeutul) ce are competenta şi dorinta de a o ajuta;

2 - un pacient cu dorinţa de schimbare şi un terapeut care îl acceptă şi îl respecta;

3 - o explicatie terapeutică clară şi ratională, prezentata de terapeut şi acceptata de

pacient;

4 - o relaţie cu un anumit coeficient emotional, bazat pe încredere;

5 - furnizarea unor informatii referitoare la natura şi sursele problemelor pacientului,

care îi sunt transmise pe cale cognitivo - perceptiva sau prin clarificare;

6 - întărirea expectaţiei pacientului de a fi ajutat prin puterea persuasiva a terapeutului;

7 - facilitarea unor experienţe de succes şi a unui,,arousa” emotional,aspecte care

întăresc speranta pacientului şi sentimentul sau de competenta interpersonala.

Aceştia sunt factori comuni tuturor metodelor şi tehnicilor psihoterapeutice.

Orientări psihoterapeutice şi situaţii clinice şi condiţii nosografice. Criteriile de

orientare în privinţa metodei psihoterapeutice în faţa diferitelor situaţii clinice, pot fi astfel :

1. Pacientul cu manifestări psihopatologice acute, recent apărute, consecutive unor

situaţii psihostresante, beneficiază de o psihoterapie suportivă, superficială şi

abreviată.

8

2. Pacientul cu dificultăţii de adaptare şi relaţionare, cu situaţii interpersonale

conflictuale, cu stimă de sine redusă şi cu manifestări psihopatologice cronice trebuie

angajat într-o psihoterapie elaborată, de profunzime şi îndelungată (3-6 luni).

3. Pacientul cu personalitate fragilă, cu ego slab şi cu nivel de anxietate ridicat, are

nevoie de o psihoterapie mai directă, mai concretă şi mai bine structurată;

4. În tulburări nevrotice, tulburări de personalitate, în depresii de mai mică intesitate ca

şi în stări de anxietate, pot fi recomandate metode psihoterapeutice aparţinând uneia

din cele 3 arii psihoterapeutice principale : dinamică, umanistă sau comportamentală

(3-6 luni);

5. În tulburări psihotice (schizofrenii, boli afective bipolare, depresii majore),

psihoterapia ca mică abordare terapeutică, nu este suficientă, fiind necesară asocierea

cu psihofarmacoterapia si socioterapia;

6. În alcoolism, toxicomanie şi în unele tulburări de personalitate (cu deficit etic şi

comportamental), psihoterapia are un rol complementar, fiind mai ridicate abordările

de grup şi socioterapia;

7. În tulburările psihosomatice, psihoterapia se înscrie ca adjuvant terapiei biologice

specifice, această abordare dovedindu-se superioară faţa de terapia biologică

singulară;

8. În tulburări obsesivo-compulsive, ca şi fobii simple, este recomandată terapia

comportamentală mai ales sub forma desensibilizării sistematice, eventual asociată cu

o formă de relaxare;

9. În deficienţe mentale, domeniu considerat până în ultimii ani exclus abordării

psihoterapeutice, se recomandă terapia comportamentală, susceptibilă să determine

ameliorarea functională sub aspect ocupational, ca şi în domeniul autonomiei si

socializării;

10. În tulburări de cuplu este contraindicată psihoterapia individuală, recomandându-se

includerea ambilor parteneri (TDS).

Selecţia pacienţilor pentru psihoterapie

9

Psihoterapia nu poate fi efectuată în orice condiţii clinice sau oricărui pacient care o

solicită, fără a-i prejudicia succesul. Rigorile selecţiei depind de metoda psihoterapeutică şi

rigorile psihoterapeutului.

Psihoterapia psihanalitică impune selecţia cea mai severă, în opoziţie cu terapia

comportamentală.

Pentru cura de psihoterapie, pacientul trebuie să prezinte :

1. Motivaţie clară pentru psihoterapie;

2. Dorinţă puternică de schimbare;

3. Un anumit grad de forţă a Ego-ului;

4. O anumită capacitate de relaţionare;

5. Un anumit grad de dezvoltare cognitivă.

După selecţia pacienţilor are loc cel puţin o şedinţă de psihoterapie cu caracter

investigativ- instrunctiv, în cadrul căreia sunt cunoscute expectaţiile pacienţilor, care în

acelaşi timp iau act de conţinutul şi forma psihoterapiei. Unii terapeuţi vorbesc despre o

„fază iniţială a psihoterapiei nesistematizată şi nespecificată, după care urmează cura de

psihoterapie propriu-zisă. De fapt, iniţierea psihoterapiei prezintă întotdeauna anumite

dificultăţi care se întâlnesc deseori şi la încheierea ei. În orice caz „faza iniţială a

psihoterapiei este mai haotică decât tot ceea ce urmează” (L. Friedman : Elements of the

Therapeutic Situation : The Psychology of a Beginning Encounter 1975, New York).

În cadrul acestor şedinţe iniţiale sau de „evaluări orientative” pot fi distinse

următoarele caracteristici :

1. Pacientul obţine anumite informaţii referitoare la natura şi mecanismele tulburării

sale, ca şi asupra modului şi conţinutului de desfăşurare a psihoterapiei;

2. Terapeutul permite pacientului să treacă de la un subiect la altul sau poate iniţia o

comutare a temelor în discuţie când constată că pacientul devine anxios sau reticent.

3. Terapeutul se va concentra nu atât asupra acuzelor iniţiale ale pacientului, cât mai

ales asupra trăsăturilor personalităţii sale;

4. Abţinerea terapeutului de a formula vreo judecată asupra pacientului;

10

5. Terapeutul va manifesta un interes reţinut, neostentativ faţă de pacient, ca şi dorinţa

de a-l ajuta;

6. În urma evaluării orientative a problematicii pacientului, terapeutul va stabili numărul

şedinţelor pe care le consideră necesare pentru pacientul respectiv.

În interviul iniţial, psihoterapeutul „încearcă să portretizeze în mod empatic pacientul şi

lumea sa interioară, forţele şi slăbiciunile sale, laturile sale sănătoase ca şi pe cele

patologice” (Karasu-1980).

Terapeutul trebuie să asculte cu atenţie şi interes nu numai conţinutul manifest ci şi

semnificaţiile latente, inconştiente din relatarea pacientului. În plus, terapeutul trebuie să

încurajeze pacientul în exprimarea directă, neelaborată a gândurilor şi sentimentelor sale.

Preocuparea atentă şi autentică a terapeutului pentru situaţia şi istoria pacientului său oferă

fundamentul oricărui demers terapeutic.

Cadrul şi desfăşurarea psihoterapiei

Psihoterapia se desfăşoară într-o încăpere sobru mobilată, cât mai puţin ornamentată, cu

privare senzorială (un anumit grad) a stimulilor vizuali şi auditivi, asigurându-se astfel

condiţii maxime concentrării pacientului asupra evocării amintirilor reprimate, realizării

asociaţiilor libere şi elaborării conţinutului necenzurat a materialului de viaţa al pacientului.

Psihoterapia modernă – în cazul psihoterapiei individuale – recomandă ca pacientul şi

terapeutul să fie aşezaţi pe fotolii „face to face” să se privească în timpul şedinţei.

În timpul psihoterapiei de grup nu este permis ca spaţiul din mijloc să fie ocupat de masă,

pacienţii ocupând locul în fotoliile aşezate în cerc, pentru a putea fi observată nu numai

mimica ci şi mişcarea mâinilor şi postura în ansamblu.

Pacientul participă la psihoterapie de 2 ori pe săptămână în şedinţe a căror durată este de

45-50 de minute.

Situaţia unui program regulat al psihoterapiei cu o ritmicitate a şedinţelor, va fi în funcţie

de :

11

a) situaţia specifică a pacientului (natura şi caracterul fenomenalogiei clinice, nevoia

şi capacitatea de a menţine o relaţie terapeutică);

b) specificul metodei de psihoterapie aplicate;

c) obiectivele şi scopurile stabilite prin psihoterapie.

Factori ai eficacităţii psihoterapiei

Din perspectiva terapeutului eficacitatea psihoterapiei este condiţionată de personalitatea

terapeutului, terapia personală, experienţa şi sexul terapeutului.

Persoana psihoterapeutului. Medicul şi psihologul, care ajung psihoterapeuţi suferă

transformări semnificative a caracterului, garantând astfel rolul său profesional.

Profesia de psihoterapeut creează o forţă de egalizare a dispoziţiei, echivalentă cu o

funcţie homeostatică; o abilitate de a atinge un echilibru al emoţiilor. Disciplina terapeutului

se aseamănă cu aceea propusă de Stoici – o ataraxie.

Psihoterapeutul trebuie să aibă o mare capacitate de empatie, dar, în ceea ce priveşte

simpatia sa, aceea identificare cu subiectul pe care îl are în faţă, ea este reprimată.

Psihoterapeutul trebuie să se ferească de orice tiranie sentimentală cu subiectul.

El trebuie să fie şi intolerant cu anumite categorii de pacienţi : alcoolici, homosexuali,

neuro-ostenici.

Dar nu există unu tip psihologic omogen. Din câteva tipuri se detaşează :

1. Tipul posesiv . Şi-a ales profesia de psihoterapeut dintr-o tenace voinţă de putere.

Este adeptul teoriilor parapsihologice şi încearcă să înrâurească pacienţii. Mulţi

adepţi ai hipnozei se recrutează din această categorie.

2. Tipul seducător . Are o nuanţă feminină a temperamentului; încearcă să-şi bazeze

acţiunea pe emanaţia sa personală pe care o consideră de natură psihologică. El

poate fi propria sa victimă, întrucât tinde să se lase prins in mrejele voinţei de a

place. Când se cenzurează obţine succese remarcabile. Reuşeşte bine în tehnicile

de relaxare, în hipnoterapiile combinate cu alte metode în psihoterapia de grup.

12

3. Tipul teatral . Este animat de dorinţa de a se juca. Obţine efecte excelente pentru că

sunt antrenaţi. Sunt animatori de grupuri – mai ales în psihodramă.

4. Tipul intelectual . Pentru el contează deliciul enigmei. Fără să ignore aspectele

sentimentale şi emoţionale ale influenţei sale, le reduce la un rol auxiliar raţionând

cu tenacitate la construcţiile şi destrucţiile ce au loc în pacientul său.

În confruntarea plină de tăceri a discuţiei individuale înregistrează rezultatele cele mai

bune.

Din perspectiva pacientului, eficacitatea psihoterapiei a fost corelată cu numeroşi factori :

dorinţa de schimbare, gradul de perturbare, nivelul cognitiv, gradul de informare şi

şcolarizare, vârsta şi sexul.

Din perspectiva relaţiei terapeut-pacient, eficacitatea psihoterapiei a fost colerată cu :

concordanţa expectaţiilor, a valorilor, a variabilelor demografice, compatibilitatea

caracteristicelor psihologice ale terapeutului şi pacientului.

Naşterea şi evoluţia concepţiilor în psihoterapie

Desprinderea funcţiei psihoterapeutice

Istoric – Sursele psihoterapiei

1. Mitul nebuloasei terapeutice primitive este constituit din efecte şi mijloace

psihologice, fizice – în mod amestecat: sfaturi igienice, naşterea spiritelor spre maieutică,

naşterea corpurilor, cauterizări, amputări, sunt condiţii şi conduite terapeutice strâns

împletite. Ele sunt juxtapuse ca reţetele de bucătărie, decurgând mai mult spre mai puţin

dintr-o concepţie despre originile răului, fie că acestea sunt tumori, congestii spre pasiuni.

Întreaga medicină hipocratică. Este astfel concepută – amestecând ceea ce acţionează „prin

corp” şi ceea ce acţionează „prin spirit” de o parte, conceptele şi demersurile terapeutice

practice pe de altă parte; primele „psihoterapii” cunoscute, exprimă adesea, în acelaşi timp,

cu o ştiinţă sau o experienţă, o reacţie de respingere a grupului social, sau dimpotrivă, o

atitudine caritabilă. H. Ey arată că „preoţii lui Apollo„ îşi constrângeau pacienţii la practica

următoare: după ce ii legau de păsări care le serveau ca paraşute, îi aruncau în mare. Acelaşi

autor remarcă că „formele de exorcitism luate din papirusul magic al lui Paris, vindecările

13

miraculoase care se manifestaseră la Aisclepion în Epindour, sau din potrivă în cimitirul din

Saint – Medord în Paris, relevă în ochii noştri superstiţiile”.

Mitul nebulos terapeutic primitiv relevă o reconstrucţie a trecutului, fie plecând de la

documente, fie de-a lungul studiului culturilor „primitive” foarte îndepărtate de ale noastre.

Claude Lexy – Strauss în „Gândirea sălbatică” a arătat coexistenţa iraţionului cu tehnici

precise, bazate pe observaţie, indici, urme, culori, forme. H. F. Ellenberger arată că

vindecătorul se ocupă esenţial de maladiile grave, atunci când alţii se ocupă cu maladiile

fizice manifeste, cu ajutorul băilor, masajelor, obstreticii elementare, droguri.

Este util să păstrăm noţiunea de mit din nebuloasa terapeutică primitivă, în sensul că în

actul terapeutic s-a făcut apel la toate posibilităţile raţionale şi iraţionale când se strecoară

umbra morţii şi realitatea suferinţei.

În acest moment funcţionarea mentală a terapeutului preantic ca şi a celui modern este

aceea de priză în masă, din care rămân urmele în terapeutica zilnică,cu siguranţă în orice act

psihoterapeutic.

2. Henry F. Ellenberger citează lucrarea lui Forest Clement care distingea cinci tipuri

fundamentale de tratament din atâtea cazuri cu teorii ale bolii „printr-un raţionament” foarte

simplu, de la cauză la efect.

Teoria bolii Tratament

1. Penetrarea obiectului bolnav Extragerea acestui obiect bolnav

2. Pierderea sufletului Cântarea, întoarcearea şi neintegrarea sa

3. Posesia demonică a) exorcitism

b) extragerea mecanică a intrusului

c) trimiterea demonului într-o altă finţă

vie

4. Violarea unui tabu Confesiune

5. Vrăjitorie – magie Contra-vrăjitorie

14

Acelaşi autor descrie alte tipuri de practică: vindecarea prin satisfacerea frustrărilor,

vindecarile ceremoniale. În vindecarea prin incubaţie, e vorba de a fi „culcat pe sol”;

bolnavul trebuia să petreacă o noapte intr-o grotă, culcat pe sol şi să aibă o viziune onirică

care îl vindeca. E curios de constatat că anumiţi bolnavi atinşi de schizofrenie utilizează

uneori acest procedeu de auto-tratament: ei se intind pe sol, alături de pat sau sub pat cu

braţele încrucişate. Această reîntoarcere simbolică la mamă, în sânul matern se regăseşte

evident în prescripţiile de fixare la pat care era la preţ acum 50 de ani.

Medici ca W. Mitchell au propus astfel în nevroze cura de pat prelungită; această practică

o găsim încă recent în terapeutica tuberculozei, în sanatorii.

3. Istoric, o altă sursă a psihoterapiei moderne o găsim în medicina Orientului antic.

Cea mai veche formă de terapie a fost SFATUL. Bolile au existat, fireşte, înaintea

apariţiei medicilor, iar experienţa era transmisă prin intermediul sfatului.

La Herodot – găsim o relatare semnificativă în legătură cu „originea informaţională” a

Terapiei medicale. „Cum ei (mesopotamienii) – scrie Herodot – nu au medici, transportă pe

bolnavi în pieţele publice; fiecare se apropie şi dacă au avut aceeaşi boală sau a avut pe

cineva care a avut-o, îl ajută pe bolnav cu sfaturile sale şi îl sfătuieşte ce a făcut el însuşi sau

ceea ce a văzut că au făcut alţii pentru a scăpa de o astfel de boală. Nu este îngăduit să se

treacă pe lângă un bolnav fără a-l întreba care îi este răul .” ?

Sfatul rămâne un instrument de uz curent al terapeutului.

Boala este adeseori prezentată (la egipteni, chinezi şi indieni) ca o sancţiune primitivă a

unor comportamente necorespunzătoare (vezi SIDA) şi IAHVE – dumnezeul unic al

vechilor evrei utilizează boala ca o pedeapsă pentru greşelile suspuşilor săi.

Atitudinea terapeutică in vechea medicină egipteană este implorativă (I. Bonn) (- zeul

este atotputernic, omul nu este nimic, tot ce poate face omul este să implore mila prin

solicitări, linguşiri şi ofrande, vindecarea este rezultatul bunăvoinţei zeului, deci, aşa cum

menţionam, caracteristica unei mentalităţi mitice) sau IMPERATIVĂ (omul, sau mai exact

magicianul, luptă cu forţele demonice prin vrăji, descântece, rituri, etc. şi poate să le învingă;

caracteristica unei mentalităţi magice). În ambele cazuri bolnavul este pus în situaţia de a

15

interveni direct în propria vindecare. El va învăţa formele de implorare, tehnicele unor rituri

(jertfele în cinstea zeilor), descântece, imprecaţii, procedee de înspăimântare a demonilor.

Aceste iniţieri sunt limitate, medicina fiind un monopol al preoţilor. Dar chiar în aceasta

epocă se simte necesitatea participării active a bolnavului la propria sa vindecare şi a unei

„instruiri” în acest scop.

Cuvântul este frecvent utilizat în medicina egipteană.El posedă o valoare magică,

incantatorie, o deosebită forţă de sugestie.

China

În China concepţia de sănătate şi boală este un echilibru între Yang si Yin. Yang

reprezintă o forţă constrictivă, accelerativă, hipertensivă, tonifiantă, catabolică, de cheltuire,

acţionând prin intermediul marelui simpatic şi conduce, în exces, la simpaticatonie.

Yin este o forţă dilatatorie, moderatoare, frenatoare, hipotensivă, calmantă, anabolică, de

economisire. Interesează sistemul vag, nervul pneumogastric sau parasimpaticul. Dă in exces

vagotomie.

Terapeutul va determina cauza dezechilibrului şi va regla influxul nervos prin metode

cantitive (alopatice) sau calitative (homeopatice). Printre metodele terapeutice sunt incluse şi

metodele de cultură fizică medicală (ex: „Jocul celor cinci dobitoace” – imitarea

comportamentului motor al tigrului, cerbului, ursului, maimuţei sau cocorului).

Hatho-Yoga – primul sistem constituit de educaţie terapeutică

Legile lui Manu (sec. 2 Î.e.n.) stabilesc o relaţie de cauzalitate între sănătate şi respectul

datorat bătrânilor.

„Spiritele vitale ale tinerilor” – spune legiuitorul – par a fi pe punctul de a se revărsa

atunci când se apropie un bătrân. Dacă tinerii se ridică şi salută ei reţin astfel spiritele vitale

şi-şi păzesc sănătatea. Cel care obişnuieşte să-i salute pe cei mai în vârstă şi le acordă respect

vede crescându-i durata vieţii, ştiinţa, renumele şi forţa lui Manu.

O contribuţie indiană deosebită o reprezintă însă tehnicile yoga şi îndeosebi Hatho-Yoga.

Descoperirile psihologice ale yoghinilor – în ceea ce priveşte tehnicile concentrării şi

relaxării au influenţat nemijlocit tehnicile moderne de destindere (de relaxare).

16

Sistemul Yoga este definit de Nehru ca o metodă de disciplinare a trupului şi minţii

prin aplicarea căreia se obţine o educare psihică şi spirituală. Yoga reuneşte practici fizice,

tehnici meditative, principii de conduită morală, în deosebi metafizice care acordă celor ce le

practică o autonomie spirituală şi fiziologică.

Yoghinii postulează strânsa interdependenţă între psihic şi fizic putând fi consideraţi ca

nişte precursori ai psihosomaticii; ei au creat „un vast sistem practic de autocultivare care

îmbină dezvoltarea armonioasă a potenţialurilor corporale, intelectuale şi psihice ale omului

pentru a-l duce la o stare ideală, fizică şi sufletească”.

Hatho-Yoga este o ramură a concepţiei Yoga care s-a specializat exclusiv în explicitarea

şi amplificarea tehnicilor preliminare ale meditaţiei. Mircea Eliade observă că toată

literatura hatoyogică acordă o atenţie specială fortificării organelor umane

(Somatoterapie). Exerciţiile Hatho-Yoga urmăresc trei obiective:

1. - controlul asupra conştienţei;

2. – controlul asupra respiraţiei;

3. – poziţiile fizice

Ele au un caracter gradat, sunt strict individualizate, presupun o viaţă ireproşabilă din

punct de vedere moral. Urcând treaptă cu treaptă spre complexele poziţii fizice (asona),

yoghinul învinge cele nouă obstacole care stau în calea concentrării:

1. Boala (perturbarea echilibrului fiziologic)

2. Lenevia spirituală

3. Nehotărârea

4. Insensibilitatea

5. Inerţia

6. Senzualitatea

7. Instabilitatea

8. Durerea

9. Falsa cunoaştere

şi devine astfel conştient de propriul său corp putând să-i controleze activitatea, să-i

dirijeze funcţiile şi reacţiile, să-i confere forţa vitală, sănătate, armonie, longevitate.

17

Grecia antică

Democrit spunea că „medicina vindecă metehnele corpului, filozofia pe cele ale

sufletului”.

Melampos le-a vindecat pe fiicele „demente” ale lui Ipicles cu rădăcini de elaborare, băi,

exerciţii şi diferite „munci” care necesitau un efort susţinut. În fapt prinţesele au fost

reeducate.

Miticul Asclepios număra printre metodele artei sale CUVÂNTUL . Pindar spune:

„Asclepios îngrijea cu cuvântul, leacurile şi cuţitul”. Sunt enumerate deci trei metode

terapeutice fundamentale: psihoterapia, medicamentul şi chirurgia (cam astea sunt şi azi).

Asclepios îngrijea boli grave printr-un tratament psihic. El recomanda să se imprime

pasiunilor o direcţie folositoare, să se asculte cântece şi poeme, să se asiste la

reprezentaţii comice, să se practice scrima, echitaţia, şahul; la toate acestea se adaugă şi

sfaturile date bolnavilor .

Esculap – recunoaşte Galem – ne-a furnizat dovada ca multe boli grave se pot vindeca

numai prin efectul impresiei morale. El sfătuia pe cei ce-şi încălziseră prea mult corpul

prin pasiuni vii să asculte lectura unui poem, imnuri, să asiste la reprezentarea unei

comedii burleşti. În templele lui Esculap - safiştii şi filozofii îi ajutau pe preoţi să explice

pacienţilor efectele pozitive ale puterii zeului – medic în vindecarea diferitelor boli,

realizând o autentică terapie prin sugestie.

Pitagora – filozoful care a luat preoţilor medicina se ocupa nu numai cu dietetica şi cu

tămăduirea rănilor ci şi cu afecţiunile sufletului. Pentru a-şi păstra autoritatea folosea şi

descântece, dar în fapt utiliza „metode naturale”: consolarea bolnavului, muzică, jocuri.

Educaţia fizică ocupa un loc însemnat în viaţa cotidiană a grecilor. În palestre şi gimnazii

se elaborau exerciţii gradate şi se cunoştea arta dozării eforturilor. Ei practicau

„ortomedicina” sau medicina sănătăţii cu prescripţii de diete.

Iată cum se trata melancolia „în vechiul Egipt”:

„existau temple dedicate lui Saturn, unde melancolicii se duceau grămadă şi unde preoţii,

profitând de credulitatea lor, secondau vindecarea lor pretins miraculoasă, cu toate

mijloacele naturale pe care le poate sugera igiena: jocuri, exerciţii recreative de toate

18

felurile instituite în aceste temple, picturi voluptoase, imagini seducătoare oferite

pretutindeni privirii bolnavilor; cântece din cele mai plăcute, sunetele cele mai

melodioase fermecau adese ori auzul; şi se plimbau în grădini pline de flori, printre

boschete împodobite cu o artă aleasă, când erau făcuţi să respire un aer proaspăt şi

sănătos dinspre Nil, în bărci împodobite şi în mijlocul concertelor câmpeneşti; când erau

duşi în insule strălucitoare unde sub semnul unei divinităţi protectoare, li se ofereau

spectacole noi şi ingenioase şi o societate aleasă. Fiecare clipă era consacrată unei scene

comice, unor dansuri groteşti, unui sistem de amuzamente diversificate şi susţinute prin

idei religioase”.

Pentru omul grec sănătatea reprezenta un element esenţial al realizării de sine.

Cucerirea şi păstrarea sănătăţii, boala şi vindecarea vor implica profunde semnificaţii

morale. În acest sens trebuie înţeleasă şi convingerea lui HERACLIT din Efes că

„aceleaşi remedii vindecă bolile grave şi eliberează sufletul de nenorocirile existente”.

HIPOCRAT (460-377 î.e.n.) defineşte sănătatea ca pe o stare de echilibru a diferitelor

elemente sau principii constitutive ale organismului (sângele, pituita, bila galbenă, bila

neagră). Lipsa ca şi excesul, izolarea unui principiu din ansamblu generează boala.

umorile sunt influenţate fiecare de un anotimp anume, existând corespondente: pituita

creşte la rece (iarna), sângelui îi prieşte umedul, caldul (primăvara), bila galbenă – vara,

bila neagră – toamna.

În relaţia om – natură intervine un nou parametru: tipul constituţional sau

„temperamentul” determinat de predominanţa unor anumite umori, condiţionând

„comportamentul normal al oamenilor şi modul propriu în care ei acţionează în faţa

bolii” şi justificând astfel vechiul adagiu de inspiraţie hipocratică: nu există boli, ci

bolnavi. În psihiatrie – medicii hipocraţi – preconizau tratamente din psihiatria

educaţională „Alţi terapeuţi – scrie Plutarh – vindecare cu şi prin cuvinte pe cei ce erau

plictisiţi sau întristaţi”.

Stoicii – considerau că aşa cum se vorbeşte de boli ale corpului (podagră,gută) tot

astfel există şi boli ale sufletului (dragostea exagerată de glorie sau de placeri) – ambelor

19

fiindu-le comună slăbiciunea. Ei erau buni cunoscători ai patologiei afectivităţii schiţând

o semiologie a tulburărilor sufleteşti. Alcătuind un adevărat inventar etiologic al

tulburărilor afective (din care nu lipsesc gelozia, tristeţea, mâhnirea, confuzia, groaza,

ezitarea, anxietatea, ura, mânia, pasiunea erotică, resentimentul, furia, sadismul, care

atrag sufletul spre moleşeală şi spre părăsirea virtuţilor). ZENON şi HECATON proprin

în fapt o confruntare a principiului plăcerii şi principiului realităţii, căreia, în vremea

noastră FREUD s-a străduit să-i o confere o motivare abisală, fără a evita însă integral

semnificaţia etică a conflictului între pasiune şi raţiune.

Bucuria, prudenţa şi voinţa, veselia şi buna dispoziţie, pudoarea şi castitatea,

bunavoinţă, calmul, blândeţea şi afecţiunea; antidoturi ale pasiunilor negative sunt

folosite pentru combaterea efectelor nocive, constituind termenii unei autentice

prescripţii psihoterapeutice.

Pedagogi profesionişti (ZENON a fost încununat de atenieni cu o cunună de aur

pentru că „i-a sfătuit totdeauna pe cei tineri care veneau să-i urmeze învăţătura, să

trăiască în virtute şi simplitate, oferindu-le ca exemplu propria sa viaţa virtuoasă”) şi

implicit PSIHOTERAPEUŢI, cunoscători ai dinamicii afectivităţii şi ai dificultăţilor

generate de confruntarea subiectului cu realitatea şi cu el însuşi, stoicii proprun celor ce li

se adresează un model comportamental: înţeleptul, cel care prin ştiinţa vieţii, prin arta de

a trăi pe care şi le-a însuşit, devine imun la suferinţele corpului şi sufletului.

Stoicii au reflectat în etica lor unitatea persoanei umane, aspiraţia spre perfecţiune,

cultul raţiunii şi al virtuţii.

EPICTET – reprezentant al stoicismului târziu – sintetizează astfel concepţia

terapeutică a stoicilor: „vindecarea suferinţelor sufleteşti nu se poate obţine prin

medicamente, uneori povaţa filosofului poate ajuta”.

EPICUR (341 – 270 î.e.n.) – în doctrina sa ne apare ca o morală practică orientată

spre anularea suferinţei fizice şi psihice, cu evidente implicaţii pedagogice şi terapeutice

– reluând (ca şi stoicii) aceeaşi temă fundamentală, relaţiile omului cu natura din

perspectiva echilibrului necesar şi cu aceeaşi finalitate, evitarea suferinţei fizice şi mai

ales psihice.

20

La Epicur caracterul terapeutic al filosofiei este şi mai clar afirmat decât la Zenon:

„omul raportează orice preferinţă sau aversiune la sănătatea corpului şi la liniştea

sufletului deorece acesta este adevăratul scop al vieţii fericite.

Toate actele noastre nu urmăresc decât realizarea acestui scop, anume să nu suferim

trupeşte şi să nu fim tulburaţi sufleteşte. Acesta se realizează prin intermediul plăcerii,

„începutul şi sfârşitul vieţii fericite”. Plăcerea reprezintă un bine prin însăşi natura sa

convenabilă vieţii, dar nu orice plăcere trebuie dorită, după cum orice durere poate fi

evitată, deşi durerea în general este un rău. Pentru a putea desprte răul de bine este

necesar să ne formăm judecata căci adese ori binele este pentru noi un rău, după cum

răul este un bine. Omul trebuie să ştie să se satisfacă pe el însuşi. Obişnuinţa unui trai

simplu şi modest este cea mai bună garanţie a sănătăţii, plăcere nu înseamnă pentru

Epicur plăcerile celor desfrânaţi, ci absenţa de suferinţe corporale şi tulburări sufleteşti.

„Judecata sobră, care cercetează minuţios cauzele oricărei preferinţe sau aversiuni şi

respinge placerile greşite, cauza celei mai cumplite tulburări, ce poate copleşi sufletele”,

face viaţa plăcută. Virtutea supremă este prudenţa care evidenţiază în modul cel mai

limpede relaţia de interdependenţă între plăcere – înţelepciune – onoare şi onestitate.

Epicur îşi sintetizează concepţia etică într-un portret al înţeleptului. Acesta este pios

faţă de zei, priveşte moartea absolut fără teamă, înţelege care este scopul vieţii impus de

natură, ştie că limita bunurilor stă la îndemâna oricui şi este uşor de atins, iar „cea a

relelor sau este de scurtă durată sau produce suferinţe uşor de suportat”. El ia în derîdere

şi este încredinţat că stă în puterea omului să determine evenimentele prin voinţa sa,

necesitatea fiind iresponsăbilă şi norocul schimbător, pe când voinţa nu este supusă unor

forţe exterioare, de ea fiind legată atât ocara, cât şi lauda. El socoteşte că este mai bine să

fii om norocos, dar cu raţiune sănătoasă, decât norocos şi lipsit de raţiune.

Epicur a fost preocupat de ideea morţii sau mai exact de lupta împotriva anxietăţii

născută din conştiinţă inevitabilităţii sfârşitului. În Epistolă către Meneceu – el îl

îndeamnă pe acesta să se deprindă cu ideea că „moartea nu reprezintă nimic pentru noi”,

ea constituind defapt o privaţiune completă de senzaţii. El spune că: „cât suntem în viaţă

moartea nu ne însoţeşte, în clipa morţii nu mai existăm noi”. Textul la care ne referim

21

reprezintă o autentică psihoterapie raţională pentru a combate anxietatea originară.

Finalitatea terapeutică a demonstraţiei este existentă: „filosofia este considerată ca un

mijloc pentru îngrijirea sănătăţii sufletului necesar şi în permanenţă atât celor nematuri,

cât şi celor maturi”. Meneceu mai este învăţat să-şi apere pacea sufletului: „aşa dar

preceptele acestea, ca şi pe toate câte sunt rudite cu ele, meditează zi şi noapte în tine

însuţi cu cel ce îţi este asemnea şi niciodată treaz fiind sau în somn nu vei fi serios

tulburat, ci vei trăi ca un zeu între oameni”.

Şi la Epicur (ca şi la medicii hipocratici) natura devine supremul sistem de referinţă.

Fără studiul naturii „nu este posibil să se simtă placeri curate”. Filosofia se constituie

astfel într-o artă (tehne) psihoterapeutică şi educaţională având ca finalitate lupta

împotriva anxietăţii născută din ignoranţa omului şi din conştiinţa morţii.

Stoicul este un om activ, epicureanul, un contemplativ pasiv, urmărind să realizeze

eponia şi ataraxia; dar şi unul şi celălalt sunt încredinţaţi că între starea corpului şi starea

sufletelor există relaţii de interdependenţă. Amândoi consideră RAŢIUNEA ca o instanţă

supremă de control şi sunt încredinţaşi că prin cunoaştere se poate ajunge la echilibru şi

că principiul fundamental al vieţii şi comportamentului uneori eficient este conformitatea

cu natura, realizabilă mai ales prin respectarea justei măsuri. Amândoi îşi atribuie rolul

de învăţători, iar ideile transmise posedă valenţe terapeutice şi profilactice. Filosofia li se

înfăşişeză ca o „terapie a tulburărilor sufletului” înfăptuită prin puterea restitutivă a

cuvântului purtător de „înţelepciune”.

Sub aspect metodologic filosofia greacă are o mare contribuţie prin maieutica

Socratică, ca modalitate dialectică a comunicării, metodă prin care adevărul se naşte din

cugetul interlocutorului şi este descoperit de acesta prin propriul său efort intelectual.

SOCRATE propune interlocutorului, ca premisă a cunoaşterii adevărului cunoaşterea

de sine, primul principial metodei socratice fiind îndemnul „cunoşte- te pe tine îmsuţi”.

Adevărul este în noi înşine, aici vom descoperi procedeele logice care ne ajută să

descoperim. Postulând, ca moment iniţial, afirmarea propriei ignoranţe („tot ce ştiu că e

nu ştiu nimic”) interlocutorul demonstrează implicit că posedă ideea de ştiinţă deoarece

22

este conştient de nonconştiinţă, de ignoranţa sa. Această clarificare pune în mişcare

dipticul metodic.

IRONIA – metoda negativă care ne eliberează de evocare, ne purifică, ne aduce în

situaţia de a privi adevărul; urmată de MAIEUTICĂ, metoda pozitivă care ne pune în

posesia adevărului; oferindu-ne mijloacele de a-l descoperi în noi înşine.

„Meseria mea – spune Socrate în Theet – este aceea a moaselor, cu deosebirea că eu

ajut la uşurarea bărbaţilor şi nu a femeilor şi că ingrijesc nu corpurile, ci sufletele prinse în

durerile facerii”. Maieutica „este arta profesorului, arta de a face spiritele să nască adevăruri

care nu aşteaptă decât să se nască”.

Aşa cum arată Aristotel, Socrate procedează prin „discursuri inductive şi definiţii

generale”. Socrate îşi obligă interlocutorul să-i accepte punctul de vedere, care „descoperit”

de adversar „în el însuşi”, nu poate fi negat.

Metoda socratică – prin procedeele sale esenţiale este un izvor metodologic important

pentru anumite specii ale psihoterapiei şi îndeosebi pentru psihoterapia raţională şi pentru

psihologie. Metoda permite participarea activă a subiectului (bolnavului) la convorbirea

terapeutică.

Iată-le enumerate:

1. Centrarea pe cunoaşterea omului , ceea ce impune focalizarea atenţiei terapeutului

asupra pacientului şi a acestuia asupra lui însuşi;

2. Caracterul eminamente activ al participării pacientului ; acesta este stimulat în

permanenţă să se caute pe sine insuşi, să se analizeze, să se înţeleagă, să se

definească.

3. Posibilitatea de a „dărâma” şi de a „reconstrui” pe care le oferă ironia şi maieutica;

4. Puterea de sugestie pe care o conferă „adevărurilor” descoperite de pacient, caracterul

raţional, logic al demersurilor şi sentimentul că descoperirea este rezultatul propriului

său raţionament şu nu i-a fost impusă de terapeut;

5. Faptul că adevărurile astfel (obţinute) descoperite nu se limitează la cunoaştere ci

reprezintă şi soluţii pentru problemele de viaţă ale pacientului;

23

6. Poziţia avantajoasă a terapeutului : acesta apare în relaţia cu terapeutul ca interlocutor

egal şi nu ca „moralizator” ce-şi impune celuilalt punctele de vedere sau în ipostaza unui

judecător superioritatea fiind suportată cu dificultate de pacienţi (bolnavi), fără însă a-şi

pierde statutul şi rolul de conducător al demersurilor de căutare a adevărului.

În dialogul Charmenide sau despre înţelepciune morală – PLATON ne oferă un

exemplu sugestiv de utilizarea metodei socratice în scopuri terapeutice (îl recomand pentru

lecturare) [cefalee-ochi=întregul oragnism + incantatie+ 2 zamolxis]

În acest dialog, PLATON formulează o teorie a mecanismelor psihoterapiei – care în

genere – poate fi validată şi astăzi. El se manifestă ca un precursor al concepţiilor

psihomatice. Strategiei psihoterapeutice a lui Socrate i se poate acorda calificativul şi de

actuală.

Tot în aceeaşi perioadă consemnăm şi primul tratament logopedic: tratamentul pe

care l- a aplicat celebrul orator DEMOSTENE (384-322 î.e.n.) spre a-şi vindeca defectul de

vorbire. „el îşi birui defectul de pronunţare şi bâlbâiala – scrie Plutarh- umplându-şi gura cu

prietricele? Şi pronunţând fără oprire tirade în versuri. El îşi fortifică vocea străbătând în

viteză locurile înalte şi abrupte în timp ce recita pe nerăsuflate proză şi poezie”.

SENECA

Medicina romană reia tradiţiile hipocratice sprijinindu-se pe sistemul filozofic al

stoicilor GALEN reia teoria temperamentelor şi recomandă educaţia fizică.

Aulus Cornelius CELSUS (teoretician al medicinii, contemporan al împăratului

Tiberiu) – în lucrarea „Despre medicină” rescriptează reţetele hipocratice pentru menţinerea

sănătăţii fizice şi psihice: lecturi cu glas tare, jocul cu mingea, alergarea, exerciţiile de

gimnastică. El previne asupra abuzului de cuvinte: „bolile trebuie vindecate prin

medicamente nu prin elocintă”. El susţine odihna activă (schimbarea ocupaţiei care inlătură

oboseala).

L.A. SENECA – un elev al stoicului Attalus şi a pitagoreicului SOTION, el însuşi

educator nenorocos (a fost preceptorul lui NERO şi curtean de o îndoielnică virtute morală)

– în opera lui este mereu prezentă convingerea că mângâierile filosofiei pot alina tulburările

sufleteşti. În acest sens, multe din „consolaţiile şi scrisorile” sale conţin autentice demersuri

24

de psihoterapie raţională. Astfel „consolaţia” adresată MARCIEI, fiica lui Crematius

CORDUS, care-şi pierduse fiul şi pe care tristeţea o ţinea departe de lume, reprezintă de fapt

un astfel de demers, a cărui strategie, comparată cu psihoterapia contemporană a stărilor

depresive reactive, nu pare în nici un fel inactuală.

Seneca a fost preocupat şi în alte scrieri de relaţiile dintre filosofie şi sănătate. „Fără

filosofie sufletul îţi este bolnav” – afirmă el în a 15-a scriere către LUCILIU. Trupul singur

are numai puterea nebunului furios sau delirant. Sănătatea sufletească trebuie să fie grija

primordială a lui Luciliu, cealaltă se poate obţine mai uşor, constituind deci o preocupare

secundară.

Seneca a fost adversar exerciţiilor fizice excesive şi violente, deoarece „a-ţi întări

muşchii, a-ţi îngrăşa ceafa şi a-ţi oţeli pieptul este o ocupaţie prostească şi foarte puţin

potrivită cu un cărturar”, împovărarea peste măsură a trupului stilcind spiritul şi răpindu-i

agerimea. Trupul trebuie rafinat ca spiritul să fie liber. El recomandă „exerciţii uşoare şi

scurte” care „destind pe dată corpul”. Spre deosebire de boala fizică căreia intensificarea

simptomelor ne sileşte să-i descoperim prezenţa, bolile sufleteşti, cu cât sunt mai grave cu

atât se ascund mai bine, bolnavul simţându-se cu atât mai puţin bolnav. Numai filosofia

alungă somnul greu al viciului în care ne prăbuşesc astfel de boli. Seneca este conştient de

pericolul verbatismului: ”vorbele noastre să fie nu încântătoare, ci folositoare”, căci „aici e

vorba de suflet”.or „nici un bolnav nu umblă după un doctor care poate vorbi frumos, ci

după unul care-l poate vindeca”. Este vorba despre „o boală veche şi grea care bântuie peste

tot”, boala lipsei de înţelepciune, boala viciilor care necesită spre a fi vindecată, ”fierul roşu,

cuţitul, înfrânarea”. Pentru a o vindeca sunt necesare lucruri şi nu cuvinte – ce trebuie

iniţiate şi verificate în practică. Bolile sufleteşti sunt „vicii învechite şi grele, lăcomia şi

ambiţia, care înving sufletul şi-l chinuiesc fără încetare”. Boala este o judecată care stăruie în

greşeală: „ a dori cu înfocare ceea ce e foarte puţin de dorit, a pune mare preţ pe lucruri de

puţin sau de nici un preţ” – „Nepreţuit lucru e să fii al tău”

Facultativ. Scrisoarea către Luciliu – bolnav de gripă.

Bolnavul este pregătit printr-o mişcare iniţială de captare a bunăvoinţei: „psihoterapeutul”

recunoaşte dificultatea situaţiei în care se află interlocutorul său, deoarece propria experienţă

25

l-a instruit să înţeleagă suferinţa pacientului. Într-adevăr, „câteodată şi a trăi înseamnă a fi

curajos” el însuşi pe când fusese lovit de aceeaşi boală, se aflase la un pas de sinucidere şi

numai teama că durerea i-ar putea ucide tatăl l-a oprit, astfel că „mi-am impus să trăiesc”.

După această demonstraţie de comprehensibilitate se poate sugera bolnavului existenţa unor

soluţii, verificată prin experienţa similară a prietenului: gândurile cu care acesta se liniştea

„aveam puterea unui leac tămăduitor. Mângâierile alese se prefac în leacuri şi tot ce înalţă

sufletul foloseşte şi trupul, mie, studiile noastre mi-au fost scăparea”. Acum

„psihoterapeutul” poate trasa cadrul metodologic al „psihoterapiei”: „dacă m-am sculat din

pat şi dacă m-am înzdrăvenit, o datorez filosofiei.ei îi datorez viaţa şi asta este cea mai mică

datorie faţă de dânsa”.

Apoi o aluzie la capacitatea prietenilor de a ajuta la însănătoşire (acţiunea lui

SENECA este motivată de fapt prin calitatea sa de prieten, astfel că lauda adresată

prietenilor constituie în fapt un argument „pro domo”): „nimic nu întremează şi nu ajută

atâta pe bolnav ca afecţiunea prietenilor”.

Psihoterapia se asociază cu terapia somatică: doctorul va prescrie plimbări şi exerciţii

utile, completarea lincezelii prin lecturi cu voce tare, întărirea sufletului, călătorii pe mare,

dietă alimentară; el, Seneca, îi va recomanda „un leac bun nu numai pentru boala asta, ci şi

pentru întreaga viaţă”: dispreţul faţă de moarte. „ De îndată ce scăpăm de frica ei nu mai e

nimic apăsător”. Formulând acest principiu fundamental al strategiei sale, „psihoterapeutul”

defineşte şi factorii psihogeni implicaţi în starea de boală: teama de moarte, durerea fizică,

incetarea plăcerilor, elementele care condiţionează trăirea depresivă şi anxioasă a bolii.

Procedând astfel, Seneca precizează şi obiectivele acţiunii sale: alungarea efectelor fiecăruia

dintre aceşti factori în conştiinţa bolnavului.

În acest moment al demersului începe, de fapt, „psihoterapia”, actul educaţional cu

finalitate terapeutică printr-un „atac” dialectic împotriva thanatofobiei. Teama de moarte nu

este generată de moarte, ci de natura noastră; ba chiar, boala a salvat viaţa altora care

credeau că li se apropie sfârşitul, i-a îndemnat să se îngijească, amintindu-şi astfel moartea.

LUCILIU va muri nu pentru că boleşte, ci pentru că trăieşte; când se va însănătoşi, va scăpa

de boală şi nu de moarte.

26

Aici tactica este clară: filosoful luptă cu frica de moarte anulând legătura ei cu boala

şi reaşezând-o în contextul ei natural ca termen de negare dialectică a vieţii. Această mişcare

de translaţie are ca scop scăderea tensiunii afective generate de boală ca şi modificarea

atitudinii subiectului faţă de sfârşitul inevitabil prezentat nu ca efect al bolii, ci ca fenomen

înserat în ordinea universală.

Atacul este îndreptat apoi împotriva DURERII. Şi aici, argumentarea merge drept la

ţintă: durerile ori suportabile, ori de scurtă durată, intensitatea prea mare a durerii îşi poartă

în sine propria sa inhibiţie. Aşa ne-a alcătuit natura în marea ei iubire. Afirmaţia este

sprijinită cu argumente fiziologice: durerile uneori se fixează pe cele mai reduse părţi ale

corpului, care amorţeşte însă repede şi tocmai din cauza durerii nu mai simt durerea.

„Aşadar, la o mare durere, mângâierea este că dacă o simţi prea tare, urmarea e că n-o mai

simţi”. Neştiutorul simte intens suferinţa, pentru că nu s-a obişnuit să se mărginească la

suflet şi a avut prea mult de a face cu trupul. Dimpotrivă, înţeleptul îşi desprinde sufletul de

trup şi convieţuieşte cu cea mai bună care este de origine divină, cu cealaltă care se văicărşte

nevolnic numai atât cât este nevoie”.

Mai este pusă în discuţie lipsa plăcerilor obişnuite. Nu abţinerea de la aceste plăceri

este grea, ci începutul abstinenţei (ţigări – alcool). Aici ne ajută chiar boala: organele obosite

şi slăbite se potolesc şi nu mai dorim nimic. Or nu este prea greu să ai ceea ce ai încetat să

doreşti. Aşadar, încetarea plăcerilor nu mai este resimţită ca atare.

Raporturile bolnavului cu durerea constituie acum tema principală a demonstraţiei şi

multe din reomandările lui SENECA nu-şi pierd nici azi actualitatea.

El subliniază efectul dublu al autosugestiei asupra bolii, negativ atunci când „ne

îngreunăm starea cu bocete”, căci „ durerea este uşoară dacă ideea pe care ţi-o faci despre

dânsa n-o sporeşte” şi pozitiv atunci când ne încurajăm pe noi înşine, căci durerea va fi

uşurată „tocmai fiindcă o socoteşte uşoară”. Aşa cum vor postula adepţii lui COUE,

LIEBAULT şi BERHHEIM din NANCY la sfârşitul secoulului 18, Seneca, prercursor al

psihoterapiei nu într-o singură privinţă socoteşte că „toate lucrurile depind de ideea pe care

ne-o facem despre ele”. Fireşte, durerea nu face excepţii. Singura soluţie este lupta împotriva

durerii, răsplata fiind „virtutea şi taria sufletească şi liniştea dobândită pentru totdeauna dacă

27

destinul a fost înfrânt odată în vreo luptă”. Dimpotrivă „tot ce te apasă, tot ce stă deasupra

corpului tău, tot ce te ameninţă se va prăvăli peste tine şi te va copleşi mai rău dacă începe

vrei să dai înapoi”.

Bolnavul se va gândi la ceea ce a faptuit „frumos şi cu curaj”, va retrăi părţile

frumoase ale vieţii sale, îşi va îndrepta atenţia asupra a tot ceea ce a admirat mai mult, îşi va

evoca imaginea celor ce au luptat cu curaj şi au învins durerea, care râdeau în timp ce erau

torturaţi. „Durerea nu va fi învinsă prin raţiune, ea care a fot învinsă prin râs”. Evocarea

torturilor cumplite va face să apară în conştiinţa bolnavului „guturaiul, tusea, febra

necontenită, setea, durerile reumatice”, ca nişte neplăceri lipsite de prea mare însemnătate.

În final bolnavul este îndrumat „să se întremeze cu astfel de gânduri” şi „să urmeze aceste sfaturi”, să nu se dea bătut în faţa greutăţilor, să nu se încreadă în fericire, să nu scape din ochi „capriciile soartei”, căci „o suferinţă dinainte acceptată te atinge mai uşor”.

Am stăruit mai mult asupra acestui text deoarece în structura sa, descoperim teme şi

strategii ce nu şi-au pierdut actualitatea nici în vremea noastră. Capacitatea dialectică a

filosofului este servită de profunde intuiţii psihologice, modul de a-şi organiza demersul

evidenţiază claritatea scopului şi temperamentul unui om de acţiune, după cum sesizarea

relaţiei somatic-psihic, analiza bolii sub aspectul ei traumatizant şi psihogen ca şi utilizarea

unor acte educaţionale în scopuri terapeutice îl impun pe unul dintre precursorii

psihoterapiei.

Raportul dintre psihoterapie – educaţie – medicaţie în gândirea religioasă medievală?

Anumite elemente ale stoicismului influenţează începuturile creştinismului. „Pedagogul”

CLEMENT ALEXANDRINUL (? – 215 e.n.) reia unele ideei ale stoicismului cum ar fi analogia

somatic – sufletesc (sub aspect etic: sănătatea sufletească şi boala sufletească), valoarea terapeutică a

educaţiei morale, comparaţia educativ (didact) – medic sub aspectul analogiei funcţiei educaţionale

şi al celei terapeutice.

Pedagogul (în sens de psihoterapeut) urmăreşte vindecarea patimilor întărind sufletele cu

ajutorul exemplelor, evocând chipurile celor căzuţi şi „puterile lor de hotărâre” iar „prin

învăţămintele lor cele iubitoare de oameni, ca nişte leacuri uşoare, îndreptează pe suferinzi către

desăvârşita cunoaştere a adevărului”. Analogia între medic şi „pedagog” (cuvântul lui Dumnezeu)

28

este limpede: „după cum cei bolnavi trupeşte au nevoie de doctor, tot aşa şi noi, cei neputincioşi la

suflet avem nevoie de pedagog ca să ne vindece de patimi”.

Înfăţişarea funcţiei divinităţii cu o dublă esenţă educaţională şi terapeutică este sesizabilă

şi în predicile lui AUGUSTIN din HIPPOME (354-430). Socotită ca o boală a sufletului,

mult mia primejdioasă decât bolile trupului, necredinţa se vindecă prin cuvântul divin.

AUGUSTIN recunoaşte că sănătatea este „tezaurul cel mai preţios al celui bogat şi

singurul avut al săracului”, unul din elementele esenţiale ale unei vieţi fericite. Totuşi, nu se

poate vorbi despre o sănătate autentică şi definitivă organismul fiind afectat de o permanentă

pierdere de energie astfel că sănătatea fizică nu este în fapt decât o „boală amânată”. O

insistenţă imunizată impotriva bolilor şi lipsită de infirmităţi nu este în mod necesar o

existenţă fericită. Sunt şi alte cauze de suferinţă generate de necontenita căutare a fericirii,

adică a adevărului. În acest sens omul va fi veşnic „un bolnav în remisiune”.

Omenirea, spune Augustin, suferă de o boală cumplită, lipsa adevărului, adică a fericirii.

Ea nu poate fi vindecată decât prin intervenţia „divinului medic”, terapeut abil şi

experimentat, care poate tămădui orice tristeţe şi infirmitate. Graţie divinului medic, care îl

ajută să cunoască adevărul, viaţa omului este reînnoită în spirit şi el obţine fericirea,

vindecarea tuturor suferinţelor.

În scrierea din tinereţe (387) a lui Augustin – De dialectico (Humanitas, Buc., 1991 –

bilingvism, cu text latin) – arta dezbaterii (disciplina disputandi) se constată cele douaă laturi

ale definiţiei dialecticii, componentă dialogică (socratică) şi cea logică, care se pare că au

fost preluate de la CICERO care a tradus şi interpretat pe Stoici în latină.

Cuvântul aducator de adevăr apare aici ca factor curativ al suferinţei sufleteşti

existenţiale, iar relaţia dintre bolnav şi predicator este ca o relaţie terapeutică şi educaţională,

în acelaşi timp, astfel că s-a putut vorbi despre existenţa în predicile autorului

„Confesiunilor”, a unei „pedagogii a fericirii”.

Relaţia dintre educaţie şi medicaţie este înfăţişată şi în scrierile lui TOMA D ’ AQUINO

(1225 – 1272) – mai ales în De Magistro.

Bolnavul – susţine Toma – posedă în el însuşi anumite puteri active, factori potenţiali ai

vindecării care-i pot reda bolnavului sănătate. Există totuşi multe cazuri în care procesul de

vindecare este foarte lent sau în care capacitatea nativă a bolnavului de a rezista este prea

29

redusă pentru a îngădui vindecarea. În astfel de cazuri se obişnuieşte să se facă apel la

serviciile unui doctor, dar ar fi greşit să se presupună că doctorul vindecă pe pacient prin

administrarea unei medicaţii. Doctorul este în mod esenţial sacerdot: aceasta înseamnă că el

ajută bolnavul să se vindece singur. Dacă analogia este extinsă la relaţiile între profesor şi

elev se va vedea că profesorul, la fel ca şi docorul, este un îndrumător: elevul îşi dezvoltă

potenţele prin activitatea lui proprie; în plus el poate accepta ajutorul profesorului care-l

asistă exact în modul în care doctorul ajută bolnavului să se vindece.

Analogia educator – terapeut, prezentă în scrierile teologice, nu-şi află însă un

corespondent în tratamentul aplicat bolnavilor psihici. Socotiţi a fi posedaţi de diavol, având

relaţii cu făpturile malefice descrise amănunţit în demonologii, bolnavii erau supuşi unui

tratament sever. Cânturile, biciul şi jugul, erau folosite pentru a combate „influenţele

demonice” şi a-i sili pe demoni să părăsească trupul şi spiritul bolnavului. În acest climat

psihoterapia întemeiată pe convingere cu ajutorul argumentelor logice, naturismul hipocratic

inspirat de o viziune integralistă asupra omului în natură nu-şi puteau găsi modălităţi de

utilizare şi de dezvoltare. Un medic ca celebrul Teofrostius PARACELSUS (1493 – 1541)

are „concepţii psihiatrice” pe cât de bizare pe atât de brutale. În concepţia lui, bolnavul se

află în strânsă legătură cu o anumită stea determinantă simptomului respectiv aflată la randul

ei în relaţie cu un anumit animal caracterizat printr-un comprotament emoţional specific.

Iusanitatea ar fi rezultatul unui conflict emoţional dintre individ şi universul său, o victorie a

animlului corespunzător stelei şi ca atare simptomului legat de influenţa acesteia asupra

spiritului divin (Saturn ar determina lepra). Bolnavul psihic va fi admonestat, încurajat să se

confeze, i se va explica în ce constă răul (influenţa animalului din om) apoi va cere vecinilor

să-l convingă dacă nici în acest fel nu se obţine renunţarea la „rătăcirile” sale, singura soluţie

râmâne ajutorul bisericii, carcera şi chiar arderea pentru a-l împiedica pe bolnav să devină o

unealtă a diavolului.

Materialiştii francezi – sec.18 – precursori ai educaţiei terapeutice

30

Ei au pus în discuţie preluarea relaţiilor dintre „fizic şi moral”, adică a raporturilor

factorului organic cu cel psihic, prin interacţiune.

Julien Offray de LA METTRIE cunoaşte rolul imaginaţiei în etiopatogenia bolilor

psihice („celor ce visează sau aiurează, imaginaţia le ofera adevărate percepţii, în timp ce

omului sănătos ea nu-i oferă o adevărată percepţie”); de asemenea puterea ei de sugestie

atunci când se asociază „o cauză prezentă internă indeajuns de puternică, combinată cu o

memorie vie” ) ea ”il împinge pe omul cel mai lucid în delirul fără febră al melancolicilor”).

El ştie de asemenea că este inutil să combaţi delirul cu argumente raţionale („la ce ar putea

sluji încăpăţânarea de a vorbi cu judecată unui om ce nu o mai are”?) şi preconizează o

soluţie interesantă prin intuiţia fiziologică şi psihologică pe care o ilustrează: ”singurul

obiectiv şi singura taină a meşteşugului medical este a căuta să trezească în creier o idee mai

puternică care să înlăture idee ridicolă ce stăpâneşte sufletul”.

La Mettre manifestă interes pentru metoda lui Amman de reeducare „ a surzilor şi

muţilor din naştere” pe care acesta îi învaţă să vorbească, pledând pentru metodele

educaţionale.

Pierre – Jean – Georges CABANIS – în lucrarea „Rapports du physique et du moral de

l’homme” cuprinzând 12 memorii, citite în 1796 şi 1797 la Institutul Franţei, dar aparute în

1802 reprezintă o sinteză (uneori radicală) a raporturilor psihicului cu trupul. Ca medic şi

filosof, el utilizează o bogată informaţie fiziologică şi experienţă de practician.

Între „fizic” (organ) şi „moral” (psihologic – îndeosebi afectivitatea, imaginaţia şi

gândirea) se stabilesc relaţii de interdependenţă. Conştient de deosebirea dintre cei doi

factori (-calitativ-) – el consideră factorul moral ca determiant, fiind definit ca „sistemul

central”, aparţinând „gândirii şi voinţei” şi având influenţă asupra altor organe carora

acţiunea sa simpatică (atracţie) le poate excita, suspenda şi chiar denatura toate funcţiile”.

Găsim aici o formulare limpede a esenţei psihosomaticii si corticovisceralismul – în ultimă

istanţă o poziţie nervistă valabilă în prezent.

Cabanis este preocupat de consecinţele etio – patogenetice relaţiei fizicului cu moralul.

Starea de boala influenţează direct asupra formării ideilor şi afecţiunilor morale. El

afirmă că a descoperit arta de a combate starea de boală perfecţionând operaţiile inteligenţei

31

şi „deprinderile voinţei”, dar această lucrare n-a mai fost scrisă, dar ideile ne sunt sugerate

de acţiunea sa pedagogică.

El susţinea că acţiunea artei (creatoare dar şi ca praxis) poate determina modificări

profunde ale afectelor pe care le implică desfaşurarea obişnuită a lucrurilor; uneori ea poate

produce efecte noi în care „legile universului par să asculte de nevoile, pasiunile şi capriciile

omului” Instrumentelor pe care le-am primit nemijlocit de la natură, Cabanis le adaugă

mijloacele care pot modifica, corija, perfecţiona aste instrumente orignare, mijloace cărora le

acordă în ierarhia preocupărilor sale, al doilea loc. Căci „nu este destul ca lucrătorul să

cunoască uneltele primare ale artei sale, el trebuie să cunoască deasemenea uneltele noi care

le pot mări şi perfecţiona utilizarea ca şi metodele prin care ele ar putea fi folosite cu mai

bune rezultate”.

Cabanis împarte educaţia în „cea care acţionează direct asupra fizicului şi cea care se

ocupă în mod deosebit cu deprinderile morale. O bună educaţie fizică fortifică corpul,

vindecă mai multe boli, ajută organele să-şi dezvolte aptitudinea de-a executa mişcările

cerute de nevoile noastre”. De aici, mai multă putere şiextensie a facultăţilor spiritului, mai

mult echilibru în senzaţie; de aici ideile mai juste şi pasiunile mai înalte. „În educaţia fizică

trebuie cuprins fără îndoială şi regimul şi nu numai regimul proriu copiilor, ci, deasemenea,

cel ce se potriveşte tuturor epocilor vieţii după cum, sub titulul de educaţie morală, trebuie

înţeles deasemnea ansamblul mijloacelor care pot acţiona asupra spiritului şi caracterului

omului, de la naştere până la moarte. Căci, omul, înconjurat de obiecte care-i aduc

necontenit impresii noi, nu-şi întrerupe nici o clipă educaţia. Omul, în viziunea lui Cabanis,

este eminamente modificabil, căci, aşa cum a afirmat Hipocrat „totul concură, totul conspiră,

totul consimte”.

Terapeutul va acţiona asupra ideilor deoarece aşa cum boala le poate influenţa ideile, şi

ideile pot deveni ele însele crize de boală. „În conformitate cu starea spiritului, cu natura

deosebită a ideilor şi afecţiunilor morale, acţiunea organelor poate fi rând pe rând excitată,

suspendată sau cu totul intervestită”.

Canabis acordă o mare importanţă influenţei regimului asupra funcţiilor organelor

gândirii, asupra determinării înclinaţiilor, procedurii deprinderilor, intr-un cuvânt, asupra

32

sistemului moral al omului”. În accepţia sa, regimul este „ansamblul deprinderilor fizice, fie

impuse de necesităţi, fie trasate prin intermediul artei, conform cu vederi arbitrare şi care

sunt opera gustului şi alegerii indivizilor”. Folosirea zilnică a aerului, a alimentelor,

băuturilor, veghei şi somnului şi diferitelor activităţi exercită o influenţă cu mare arie de

acţiune asupra ideilor, pasiunilor, deprinderilor, asupra stărilor morale. În consecinţă un rol

deosebit revine igienei. De o atenţie deosebită se bucură munca. Cabanis consideră că

activitatea zilnică exercită asupra temperamentului o influenţă deosebit de însemnată.

Diferitele activităţi productive pot servi ca mijloc de vindecare pentru boli anterioare când

dă naştere în mod artificial unor boli noi; ele determină aproape toate deprinderile

accidentale ale vieţii; moralul şi fizicul le sunt în mod egal subordonate sub un mare număr

de raporturi. Dacă activitaea sedentară poate condiţiona tulburări ale sistemului nervos şi cea

„violentă” induce comportamente corespunzătoare, munca se defineşte îndeosebi sub

aspectul său terapeutic. Există puţine boli cronice cărora exerciţiul fizic să nu le fie

nemijlocit util: unele nici nu cer un alt tratament.

Primele izvoare ale educaţiei terapeutice

La inceputul secolului XIX – acestea se pot reduce la trei:

1. experienţa primilor surdo-pedagogi şi tiflo-pedagogi;

2. reforma asistenţei psihiatrice;

3. încercările de educare ale unor copii crescuţi de animale, încercări ce au pus crizele

oligofrenopedagogiei.

Se afirmă clar ideea că educaţia poate realiza mai mult decât modelare unor copii sănătoşi în

scopul inserţiei sociale, că poate îndrepta devierile patologice, că poate repara deficitele fiziologice.

Poziţiilor teoretice li s- au adăugat fapte de experienţă care demonstrau educabilitatea

funcţiilor senzoriale şi a comportamentelor patologice. Medicul devine „un educator ce se

apleacă zilnic asupra fiinţei pe care o educă, metodele sunt elaborate pe măsură ce subiectul

este studiat în fazele succesive ale dezvoltării sale şi constituţiei sale psihofiziologice

particulare”. Aşa a apărut medici educatori ca Itard – Sezniu – Montesori – Decroly.

33

Unul din reformatorii psihiatriei a fost Phillip PINEL – la sfârşitul secolului XVIII - ;

ideea era că medicul trebuie să-l înlocuiască pe temnicer şi că bolnavul psihic are dreptul la

respect şi afecţiune, că este educabil. Istoria psihiatriei moderne – a înregistrat „gestul lui

PINEL”.

„Nebunii, legaţi în celulele lor slujeau, ca animalele menajeriei, pentru amuzamentul

publicului care-i vizita în zilele de sărbătoare. Această comportare nesăbuită – observă R.

Semelaigne – cerea o reacţie mai umană: atunci apare Pinel”.

Istoria ştiinţifică a PSIHOTERAPIEI – a fost scrisă în ultimul secol, fiind contemporană

cu termenii care o desemnează. Termenul de „psihoterapeutic” a apărut în Anglia şi aparţine

psihiatrului Hanck – Daniel TUKE (1827 – 1895) există o dinastie Tuke – formată din 4

generaţii] promotorul unui curent de gândire medico – psihologică ce căuta să ateste

“influenţa spiritului asupra corpului”. De fapt este vorba de o lucrare importantă pentru

geneza psihoterapiei moderne pe care D. H. Tuke a intitulat-o “Ilustrări ale influenţei minţii

asupra corpului, în stare de sănătate şi boală” (1872). Această lucrare a constituit un imbold

pentru dezvoltarea psihoterapiei în Franţa, unde în 1886, a fost tradusă cu titlul: ”Corp şi

spirit; acţiunea moralului şi imaginaţiei asupra fizicului”. De aceea tocmai termenul de

psihoterapie a apărut şi a fost consacrat în FRANŢA, odată cu studiul lui Marie Hippolyte

BERNHEIM (1840-1919) (medic francez, fără a fi neurolog sau psihiatru) “Hipnotism,

Sugestie, Psihoterapie”(1891). [Alte lucrări: „Aplicaţiile sugestiei în terapia istoriei” – 1913;

„Automatism şi sugestie” – 1917]. În Franţa termenul de psihoterapie a fost rapid preluat,

răspândit şi acreditat nu numai de către medici, ci şi de către scriitori cum sunt: M. Barres şi

Stefan Zwieg. Referindu-se la psihoterapie, St. Zweig vorbea de „vindecarea spiritului prin

spirit„, dar şi „a corpului prin spirit”. St. Zweif a fost influenţat de Jean Martin Montru

CHARCOT (1825-1893) – (anatomopatolog şi neurolog francez), autorul ecuaţiei

axiomatice: „pentru boala psihică, tratament psihic”. El infiinţează la spitalul Salpetriere un

centru de perfecţionare în domeniul bolilor mentale – prin activitatea căruia s-au afirmat

neurologia, psihiatria şi psihoterapia.

Aici au lucrat ca asistenţi oameni care şi-au înscris numele ca S. Freud, P. Janet, A.

Binet, precum şi H. Bernheim, care însă, a fost eliminat pentru nonconformismul ideilor

34

sale, ce au constitut ulterior sistemul axial al psihoterapiei psihanalitice şi al psihalanizei în

general.

În 1882 Charcot începe o faimoasă disputĂ cu Bernheim al cărui punct de plecare a fost

lucrarea lui Charcot: „Asupra diverselor stări nervoase determinate de către hipnotizator

asupra istericilor” susţinută la Academia de Ştiinţe. (aici Charcot a greşit).

Acest moment a fost decisiv pentru dezvoltarea psihoterapiei şi psihanalizei prin ideile

lui H. Bernheim de la Nancy (cunoscută şi ca şcoala de la Nancy). Aici, la „Academia rurală

de la Nancy” (Academia de la ţară) cum de exprima în mod ironic Chorcot, elevul său

ostracizat, Bernheim, reinterpretează ideile postulativ-promovate de profesorul său de la

Salpetriere, asupra fenomenelor sugestiei şi hipnozei. Totodată în acest oraş de provincie

(cum ar fi Iaşul), Bernhim a pus bazele psihanalizei, dezvoltată şi aureolată in secolul trecut

de către S. Freud, la Viena. Astfel, Bernhem a demonstrat că multe din „nevrozele

isterice”care alcătuiesc cazurile lui Charcot erau fenomene de sugestie hipnotice induse de

acesta în plus. Bernheim a impus ideea că starea hipnotică este un somn determinat prin

sugestie, respectiv prin dezvoltarea unei predispoziţii prezente la majoritatea oamenilor. De

altfel, orice sugestie, ca şi forma deplină a acesteia, hipnoza, constituie o abordare efemeră

adresată în special simptomelor. Acestea reapar însă repede după o astfel de terapie.

Acuzându-se caracterul superficial al sugestiei şi hipnozei, s-a considerat că orice

psihoterapie trebuie să meargă în profunzime, căutând eluciderea şi, respectiv, eliminarea

rădăcinilor tulburi; este ceea ce îşi propune psihoterapia psihanalitică, ce se dezvoltă în

secolul nostru pe ideile desprinse din inducţia hipnotică.

În istoria psihoterapiei un loc aparte îi revine lui Pierre JANET – psiholog şi psihiatru

francez – prin contribuţia adusă, inspirat de ideile Şcolii de la Salpetriere. El publică –

printre altele – „medicaţiile psihologice” şi întreprinde 2 cicluri de conferinţe: la Boston

(1904 – 1906) şi la Paris, referitoare la „noţiunile psihologice implicate în metodele de

psihoterapie”.

Alfred Binet – preconizează extinderea aplicării sugestiei – şi în general al psihoterapiei în

domenii extramedicale şi mai ales în acela al pedagogiei. La rândul ei, psihoterapia modernă, prin

metodele sale atât de variate, caută şi foloseşte în mod explicit sau disimulat idei valoroase din

domeniul psihopedagogiei, sociologiei, eticii şi filosofiei. De fapt, istoria psihoterapiei este în mod

35

strâns corelată cu istoria culturii, iar pe un plan mai general, psihoterapia include concepţia despre

om a epocii şi rolul lui în societate. Metodă terapeutică în esenţa sa medicală – prin scopul său

declarat – asigurarea sănătăţii mentale – psihoterapia este în fapt o expresie a culturii include în

cadrul tehnicilor sale reguli de conduită, valori moirale, care, la rândul lor, descind din norme şi

modele culturale.

Veche ca şi medicina „naşterea psihoterapiei moderne este datată cu aproximativ 100

ani în urmă odată cu celebra pacientă a lui

Josef BREUER (1842 – 1925), Anna O., ... de atunci, psihoterapia modernă este privită

ca o armă majoră împotriva dificultăţilor personale şi interpersonale din viaţa oamenilor şi

este căutată cu aviditate de milioane de inşi tulburaţi. (T.E. Schaht, H.H. Strupp. – Evaluarea

psihoterapiei – 1985).

„Breuer a fost medic şi psiholog austriac – studiind centrul nervos al respiraţiei,

descoperă reflexul ce-i poartă numele (Heving-Breuer). În 1880 – îl cunoaşte pe Freud fiind

alături de el unul din pionierii psihanalizei; metoda psihanalizei o adoptă, după propria-i

mărturisire, în urma tratării cazului Annei O. (celebru în epoca respectivă), la care

simptomatologia isterică s-a remis după ce, sub hipnoza, pacienta a evocat circumstanţele

apariţiei bolii; în 1895 – împreună cu Freud, au o lucrare comună: „Despre isterie”; după

această dată, relaţiile dintre ei sunt rupte definitiv, făcând pe unii să afirme „începutul

psihanalizei a fost făcut”.

Metoda lui Breuer este un procedeu psihoterapeutic de descărcare emoţională, cu efect

catarhic, introdus de el pentru rememorarea şi verbalizarea unor evenimente traumatizante

uitate în cursul hipnozei. Tratamentul catarhic, în raport cu sugestia hipnotică, prezintă

limite şi dezavantaje, în sensul că descărcările emoţionale sunt brutale, iar efectul lor este de

scurtă durată, dar nu defavorabil după Freud. Breuer practică hipnoză timp de patru decenii

pentru tratarea isteriei, experienţă care îi va folosi în stabilirea rolului refulării în geneza

isteriei şi a importanţei în vindecarea ei. Pentru aceste motive el este considerat precursor al

psihanalizei.

Psihoterapia este tot mai intens subliniată, dar numai într-o mică măsură poate fi efectiv

realizată. Nevoia de psihoterapie, considerată încă un tratament costisitor şi greu acceptabil, a

devenit un simbol de statut al pacientului societăţii moderne. Pacientul nu mai este satisfăcut de

36

„reţetă” – întrucât orice recomandare de medicament este deseori considerată ca un gest de

nonangajare, ca o disimulată desolidarizare de la datoria medicului „de- al lua în sarcină” pe pacient,

cu ansamblul problemelor sale medicale, psihologice şi sociale. Oamenii au răspunsuri nu numai

pentru problemele lor medicale, ci şi de viaţă.

Trebuie de inspirat o încredere reţinută faţă de pragmatic, ceea ce corespunde dictonului

freudian al „neutralităţii binevoitoare” faţă de pacient. Psihoterapia nu urmareşte numai înlăturarea

simptomelor ci şi asimilarea unor reguli de conduită a normelor culturale şi în special a valorilor

morale.

Istoria psihoterapiei este strâns legată de istoria culturii, pe care o rezumă în mod concret,

aplicativ printr-un demers elaborat asupra omului în dificultate sau bolnav, spre binele şi

sănătatea lui.

4. Vindecarea prin MAGIE

Laplantine defineşte magia ca pe o „tehincă de captare a forţelor simbolice fondată pe

convingerea că omul este capabil să intervină în determinismul cosmic pentru a-i modifica

cursul”. În fapt ansamblul practicilor magice este o dezvoltare a credinţei în atotputerea

gândirii – „puterea pentru a nu .... atotputerea este atestată de credinţa foarte răspândită că

magia este capabilă de a ucide pe cineva şi că este posibil să-l salvezi în ultimul moment

făcând apel la contra-magie”(otravă-antiotravă) – (Ellenlorger).

Patologia mintală ne pune în contact frecvent cu acest tip de funcţionare magică a

spiritului ( ex. La anumiţi psihotici). Se simte că se asociază frecvent sentimentul de a fi

victima experimentelor hipnotice, credinţa în telepatie, transmisia gândirii. Psihoticii dau

deseori dovadă de clarviziune şi intuiţia mişcărilor psihologice ale altora (probleme relative

la naştere sau la moarte).

Acestă funcţionare se desfăşoară într-un climat de cuplu magician – pacient, individul

care i se supune crezând ferm în eficacitate.

Există magie şi contra-magie, adică o situaţie „în negru şi alb”, manifestă. Este curios de

remarcat (a vedea COTERAPIA) utilizarea practică de anumiţi magicieni a acestei mişcări.

Se cunoaşte istoria clasică a medicului care, chemat la consultaţie după un confrate apropiat

de familia pacientului: „aruncaţi toate aceste medicamente care vă otrăvesc şi luaţi-le pe ale

mele”. Această mişcare este suportată de bolnav, care încercând să se vindece cu un terapeut

37

deupă altul se serveşte de un procedu tip magic. Este vorba de al îndrepta, de-al purta spre

fascinaţia răului.

M. Mauss a descris caractersiticile actului magic „riturile magiei sunt fapte de tradiţie.

Actele care nu se repetă nu sunt acte magice. Actele în a căror eficacitate un grup nu crede

nu sunt magice”. Pentru ca un act saă poată să fie numit magic, trebuie să se supună la două

legi numite de simpatie:

1. legea similarităţii şi 2. legea contiguităţii formulate de FRAZER în modul următor:

„asemănătorul produce asemănător lucruri care au fost în contact dar au încetat să fie

continuu să acţioneze unele asupra altora ca şi cum contactul ar persista. Partea este a

întregului aşa cum imaginea este lucrul reprezentat”.

Riturile magice sunt malefice (malefic = care au o influenţă nefastă, fatală; fr. malefique)

– de unde şi contra-magia. Ele sunt secrete, ascunse, ilegale, ilicite. Gestul magic este

fugitiv, cuvântul său este indistinct. El este intim, privat, învăluit în mister. Sufletul

magicianului este detaşat de corpul său este dublul său. Cei doi termeni ai dedublării sunt

identici până la acest punct în care sunt inlocuibili.

Numărul acestor aspecte care pot fi aplicate nu doar la conduita terapuetică modernă

raţională, dar şi la ce lasă în umbra sa, sau dacă se preferă la dublul său.

Orice acţiune terapeutică raţională se derulează întradevăr pe un fond iraţional. Astfel,

anumiţi bolnavi la care gândirea magică predomină fie datorită structurii lor, fie datorită

mediului cultural în care se scaldă, funcţionează cu răsturnări posibile de reacţie, fenomene

de conversie de la o serie la alta. Medicii nu scapă acestui sistem şi se cunosc cazuri

numeroase de colegi care atunci când sunt bolnavi, fac apel la această parte obscenă, secretă

a terapeuticii şi care este dublul său inversat, mergând să vadă vindecătorul.

Studiul vindecării prin magie ne informeză asupra unor anumite aspecte ale actului

terapeutic. Magia poate constitui un fel de concepţie psihosomatică naivă care ar crede în

atotputerea gândirii asupra corpului (deci asupra ordinii biologice), corp şi suflet (după o

foarte veche reprezentare) fiind ca dublul unuia faţă de altul. Acţiunea sufletului asupra

corpului făcându-se prin similaritate, prin homologie ( şi prin învecinare). Se ştie de altfel

38

că Psyche este cea care se detaşează de cadavre în momentul morţii. Homologia – paralelism

corp-psyche-capătă importanţă în hipnoză.

Terapeutul – în corpul psihoterapeutic al magiei – trebuie să se servească de psihologia

sa ca şi de dublul său pentru a acţiona asupra corpului sau sufletului altuia, fie pentru a-l

distruge („război psihologic-îl demoralizează”), fie pentru a-l îndrepta. Această mişcare de

distrugere-reparare este una din rădăcinile medicinei care infiltrează în mod special acţiunea

psihoterapeutică. Majoritatea autorilor insistă – apropo de procedeele magice – asupra

importanţei ILUZIEI, prestigitaţiei. Este vorba de a voala ce se petrece, de a-l menţine în

obscuritate şi aceasta cu consimţământul pacientului şi al grupului. Cl. Levy Strauss – a

studiat mult acest procedeu în medicina Somonilor.

5. În marea închidere, şi în filosofia carteziană – apare o nouă separare. M.

FAUCAULT, în Istoria Nebuniei la vârsta clasică a arătat cum în mişcarea Marei Inchideri

a nebunilor, delincvenţilor, prostituatelor au fost incluşi în locuri înainte destinate leproşilor

şi separaţi de bolnavii al caror corp a fost atins. Administrativ – bolnavii mentali erau

separaţi de bolnavii fizic, în acest timp, când totul pe alt plan, în Discurs asupra metodei, era

separat ceea ce revinecorpului şi ceea ce revine spiritului şi găndirii. În secolul XVII se

admite deci separarea nebuniei şi raţiunii, a ordinei şi dezordinei. Tratamentul moral a

alienţilor lui Esquirol este deja o formă de tratament psihologic în sensul modern. „Contează

să substitui unei pasiuni imaginare o pasiune reală”. Acest tratament este impregnat de

concepţiile moraliştilor secolului XVIII – şi mai ales de cele educative – care presupun o

formă de dresaj „adultomorfic” al copilului în reeducarea arieraţilor (Seguin), în deficienţele

psihomotorii (Morton Prince).

Aici regăsim linia „psihoterapiilor filosofice” în sensul că apartenenţa la o şcoală la

un .sistem este foarte importantă. Este vorba mai mult de educare decât de foarmare, de o

acţiune terapeutică ale cărei aspecte sunt încă foarte amestecate. În multe din tehnicile

moderne este dificil de separat ceea ce este psihoterapia de ceea ce este educativ. Metodele

educative sau reeeducative presupun un model de referinţă la o anumită imagine a adultului,

dependent sau liber, credincios sau necredincois, adaptat sau nu aceasta depinde de valorile

puse înainte sau refulate de Societatea ambiantă. Tehnicile psihoterapeutice sunt cu

39

siguranţă mai puţin dependente de ideologiile în curs. Dar există (indicaţii) în practică când

educatorii au devenit psihoterapeuţi întâlnind patologia; psihoterapeuţii au recurs mai mult

sau mai puţin la o anumită idee a normalităţii, chiar pentru a o declara patologică (de

exemplu în conceptul de „mormopatie”). Psihoterapeuţii şi educatorii au în comun să

modifice obiceiurile la clientul lor.

Era modernă a psihoterapiei debutează în a doua jumătate a secolului XIX cu

HIPNOZA. Ellenberfer, Chorcot au urmărit (în cărţilor lor) filiaţia între magnetismul lui

Mesmer, hipnoza şi psihoanaliza. Înaintea hipnozei, s-a notat paralelismul între procedeele

terapeutice ale parintelui Johann Joseph GASNER (1727 – 1779) şi cele ale lui Mesmer

Gasner a fost unul dintre cei mai vestiţi vindecători din timpul său. El exorciza bolnavii şi

multe documente descriu tehnica sa şi cazurile clinice: „dacă o forţă supranaturală lucrează

în bolnav eu îi ordon în numele lui Iisus Cristos să se manifeste imediat” (citat de

Ellenberger). Ceea ce era urmat sau nu de expulzarea demonului, pacientul nu avea de cât o

agă amintire despre ce s-a petrecut. Dacă nu se întâmpla nimic Gasner trimitea eventual

pacientul la medic. Era aici o separare între „medicina sacerbală” şi „medicina medicilor”.

Mesmer Franz Anton (1734 – 1815) – medic austriac – cu studii la Viena. În 1766

susţine teza „Dizertaţie fizico-medicală privind influxul planetar” Teoria sa susţine existenţa

unui fluid „intermediar între om şi Cosmos” – preluat apoi în magnetismul animal, bolile

fiind rezultatul unei „proaste canalizări”, a fluidilui, o perturbare pe care, evident, nu mai el

(autorul) o poate corija. Termenul este folosit pentru rezonanţa sa istorică (uneori în

parapsihologie).

Deci Mesmer reprodcea aceleaşi fenomene, dar el nu le explică cu ajutorul intervenţiei

divine ci prin trecerea între magnetizator, pacient şi alţi pacienţi a unui fluid fizic, magnetic.

Explicaţia acţiunii era fizică. Se ştie că Mesmer apără cu ajutorul unui hârdău umplut cu apă

şi bucăţi de metal cu centrul unei butelii Leyda. Prezenţa metalului (e vorba de un metal

magnetic) este importantă deoarece ea a dat naştere la diferite METALOTERAPII. Hârdăul

era un fel de reprezentare al unui aparat electric din care nu se degaja de fapt decât ca

accesoriu un curent electric măsurabil. Era vorba de o transpunere din ceea ce începea să fie

cunoscut din fenomenele electrice.

40

Pacienţii lui Mesmer aveau crize – pe când a lui Pnysegur – (care foloseau un capac

magnetic tip fulger) fenomene hipnotice. În ambele cazuri s-a făcut mare zgomot. Totuşi

experienţele lui PNYSEGUR au pus în evidenţă existenţa unui somnambulism magnetic,

asemănător cu somnambulismul natural şi apariţia în timpul acestui somn a unor fenomene

ciudate (o mai mare vivacitate decât în stare naturală, luciditate anormală,

hipersenzorialitate, reviviscienţă a faptelor trecutului, amnezia crizei). Atât Pnysegur cât şi

succesorii săi aveau perfect conştiinţa importanţei raportului stabilit între terapeut şi

pacienţii săi. Pe alocuri, pacienţii făceau ei însăşi oficiul de terapeut vis-a-vis de colegii lor,

punând diagnostice etc. De la bolnavul său, Victor Race, Pnysegur a aflat mai multe lucruri,

în special importanţa secretului în geneza anumitor tulburări şi valoarea terapeutică a

verbalizării ( a acestui secret).

În 1883 BRAID a dat numele de hipnotism somnambulismului artificial [James Braid

1795 – 1860. Introduce deci, în 1843 termenul de hipnotism în lucrarea „Neurohipnologia în

Somnambulismul nervos raţional”.

Interesul său pentru psihiatrie este generat de o demonstraţie de mesmerism făcută de

Charles la Fontaine în 1841 – care nu-l convinge. Încearcă el însuşi asemenea experienţe şi

demonstrează în absenţa fluxului magnetic somnul cu ajutorul unui obiect strălucitor].

O polemică s-a angajat între fluidişti şi animişti, adică între cei care atribuiau hipnoza

unui pretins fluid magnetic şi aninişti care nu vroiau să vadă în el decât un fenomen

psihologic.

În această introducere – a dezvoltării istorice a psihoterapiei – reţinem din hipnoză numai

elementele următoare:

1. Importanţa sa istorică – în special de-a lungul celor 2 şcoli prestigioase ale lui Charcot

şi Bernheim, apoi dispariţia sa din Franţa şi o reînnoire care vine din ţările anglo – saxone.

2. importanţa sa ca o cale regală pentru explorarea inconştientului; acest aspect fiind

dezvoltat mai ales de P. Janet; trebuie de asemenea să se amintească interesul acordat

în epocă acordat studiului fenomenelor personalităţilor multiple, accidentele isterice

multiple, mari crize cu abreacţiuni (reviviscenţă emoţională explozivă a trecutului în

prezent).

41

Se cunoaşte norocul pe care l-a avut cu psihanaliza noţiunea de inconştient care se

regăseşte în special în prima topică (reprezentarea locurilor psihismului) fendiară cu un

sistem Conştient (Inconştient I-C-S-şi Preconştient PCS).

Asocierea hipnotică în perspectivă psihanalitică. Tehnica hipnotică este inconstantă prin

efectele sale şi misterioasă (rămâne mereu la fel) şi mecanismul său.

Freud - care s-a interesat mai întâi de hipnoză a propus o metodă care i s-a părut mai

sigură ca aceea la procesul de inconştient. El a utilizat metoda ascociaţiilor libere,

interpretarea viselor, a lapsusurilor, a actelor ratate şi a construit o teorie a funcţionării

psihice.

Nu se poate aborda problema tratamentelor psihologic fără referinţa constantă la câştigul teoriei şi practicii psihanalitice.

Dacă cura psihanalitică este o formă de psihoterapie, psihanaliza este un ansamblu de

concepte a căror aplicare depăşeşte mult cadrul tratamentelor psihologice pentru a se extinde

la poetică, antropologie, lingvistică şi filosofie, adică la o anumită concepţie a lumii.

Multe dintre tehnicile psihoterapiei, para - sau post – psihanalitice au dezvoltat anumite

aspecte ale descoperirii freudiene pe plan practic dar şi în sensul unei conceptualizări care nu

are nimic comun cu psihanaliza. Şi de aici, (iată-ndoiala carteziană), ansamblul tratamentelor

psihologice pierde acum în coerenţă ceea ce câştigă în diversitate şi poate în creativitate până

la punctul de a nu şti dacă aveau acum o teorie unică a psihoterapiei, cum a arătat Congresul

Internaţional de Psihoterapie de la Oslo în 1973. Acesta rezultă şi din mica lucrare a lui G.

Palmade despre „psihoterapie” care opune „psihanaliza” „psihoterapiilor fără fundament

sistematizat”, punând de o parte eficacitatea simbolică şi psihoterapiile de grup.

Mulţumită psihanalizei era scoasă în evidenţă posibilitatea da e studia mai precis

dinamica psihică care scapă procesului raţional, logicii pure, conştiinţei, acesta este un prim

aspect important a cărei comprehensiune rămâne la baza întregii activităţi psihoterapeutice;

„aparatul psihic” este reprezentat ca un ansamblu dinamic de tendinţemai mult sau mai puţin

în conflict, care se manifestă de-a lungul acestor vise, acestor lapsusuri la fel ca pe parcursul

anumitor comportamente patologice a simptomelor neurotice, fobii, obsesii, deliruri.

Al doilea element de bază ne duce la un aspect diferit diferit al cercetării psihanalitice;

este descoperirea aspectelor de transfer în relaţia care se stabileşte între bolnav şi terapeutul

42

(medicul) său. Este vorba de transferul spre medic sau psiholog al tulburărilor afective care

erau în mod primitiv destinate tatălui sau mamei sau unui alt personaj din mediul familial al

copilăriei.

Transferul figurează o dorinţă

Conştient sau Inconştient, fenomenele relaţionale şi transferenţiale - rapoartele la bolnav

şi medic – sunt la baza activităţii psihoterapeutice; de unde şi definiţia: psihoterapia este de

fiecare dată când sunt utilizate în scopuri terapeutice mişcările afective acţionate în interiorul

spiritului bolnavului cu ocazia relaţiilorsale cu terapeutul.

Psihanaliza implică un anumit nivel moral de formare a terapeutului care constă în aceea

că psihanalistul trebuie să treacă print-o psihanaliză personală să treacă deci printr-o fază

formativă, dezvoltând facultăţile de identificare la viitori clienţi. Medicul figurează ca

învingător al propriilor sale boli, fiind la originea credinţei – uneori inconştiente – în puterea

sa terapeutică.

S-a spus că psihoterapia era acţiunea unui psihism asupra unui alt psihism, a unui spirit

asupra unui alt spirit. E vorba deci de o interacţiune, suntem puşi să vedem că psihismul

prorpiu al medicului acţionează asupra celui al bolnavului şi acest aspect este al treilea

element de bază pentru înţelegerea procesului psihoterapeutic:

- personalitatea terapeutului este importantă în acţiunea psihoterapeutică asupra

bolnavului şi în special în această personalitate răspunsurile sale la atitudinea pacientului

faţă de el: de ex: bolnavul are nevoie să se sprijine de medic (relaţie numită anaclitică);

medicul poate răspunde la această ofertă afectivă a bolnavului; poate răspunde în manieră

pozitivă sau negativă, evitând-o după caz, modificând dintr-un gest, într-un sens sau altul

relaţia sa cu bolnavul şi pe calea consecinţei dinamicii psihice interne a bolnavului.

Elementele din procesul psihoterapeuţilor

Odată cu dezvoltarea psihoterapiei - -mai ales a psihanalizei – s-a creat şi un corp de

„tehnicieni” ai psihoterapiei, care se face după o altă referinţă dihotomică:

43

- vrăjitor – practiciare al medicinii;

- medicină filosofică – medicina simplă;

- medic sacerdotal – medic propriu-zis;

- magnetizator – hipnotizator – medic;

- psihoterapeut – medic.

M. Levret – recent – atăta complementaritatea „celor 2 medici: medicina ştiinţifică şi

medicina umană”.

Nu se poate ieşi din acest sistem dihotomic. Dar – din istoricul „medicinei reale” – apare

prin sustragere de la medicina gobală – fiica mitului nebuloasei terapeutice primitive.

Funcţia psihoterapeutică specializându-se pe planul socio – cultural, pe planul tehnic, nu

incetează să apară în acelaşi timp la medic ca o tentativă de a reconstitui în el mitul

totalităţii.

Noţiunea de proces psihoterapeutic permite să se degajeze de mitul fixist al totalităţii,

amintind esenţial că psihoterapia este o punere în mişcare, o activare, a ceea care evoluează.

Se dezvoltă interacţiuni. Pentru a urmări elementele acestei interacţiuni trebuie să se

pornească de la un fapt psihoterapeutic. Existând raţionalul şi inraţionalul din cultură, ne

vom referi la ritualul terapeutic utilizat în Africa (în Dakar): Ritualul terapeutic de la

H’Daep, cunoscut prin studiile lui H. Collomb.

El începe printr-o consultaţiei care necesită mai întâi un consens familial. Întâlnirea cu

bolnavul, terapeutul H’Daep Kat (oficiantul) „constă mai puţin, să constate o stare morbidă

decât să determine cauza şi terapeutica, conform sistemului său de reprezentare„. Pentru

terapeut şi grupul său, sistemul este următorul:

- boala reprezentând un fenomen de „posesie”, nefiindu-i singurul semn, dar ea îl

dovedeşte din ce în ce mai mult prin intensitatea simptomelor.

Posesia printr-un spirit ancerstral este indispensabilă supravieţui grupului, ea

stabileşte un raport între divinităţile şi oamenii. Există la Walofi şi Lebon-i, în regiunea

Dakar, o religie numită a „Rabs”ilor, care sunt spiritele ancestrale, onorate de femei atunci

când bărbaţii sunt musulmani. De la moartea unui strămoş, pentru ca el să aibă un nou

„RAB", el trebuie mai întâi să posede pe cineva pentru a fi onorat. Această posesie

44

antrenează o veritabilă simptomatologie care va fi vindecată prin ritualul marelui vindecător

(H’Daep-ul).

RAB-ul va fi atunci, recunoscut, denumit şi bolnavul vindecat, va fi finul său. Toţi

observatorii au insistat asupra importanţei denumirii în derularea procesului. Acesta trebuie

apropiat de ceea ce J. L. GARBER va descrie într-un articol „Cuvânt de cheie” . Cel care

este iniţiat (transferat) va putea vindeca alţi posedaţi (cf. Medicinei filosofice).

Boala este deci o formă necesară de trecere între neant (ceea ce nu este menit) şi existent

(tot ceea ce este menit ) prin intermediul unui individ conseiderat ca posedat. Se vede deci că

sistemul „RAB” nu situează individul în centrul demersului terapeutic. Instanţele ancestrale

sunt cele care deţin resorturile secrete ale bolii şi vindecării individului.

După comunicarea diagnosticului, condiţiile financiare ale tratamentului sunt discutate

(în familie). Diferite faze ale ritualului implică o perioadă de maternalitate. După ce s-a făcut

o invitaţie prin invocare, ritm, cântece la marii Turs (un fel de strămoşi - superior ierarhic ai

„rab-ilor”). Acesta conduce încetul cu încetul la nominalizarea „rab-ului”. Alte secvenţe

terapeutice implică: dansuri, (Butatu – întoarceri în jurul axei) prin răscupărare simbolică,

sacrificiul unui animal care construind un altar domestic va permite să fie hrănit „rab-ul”.

Toate se termină prin adunări publice de dans şi posesie rituală: mimică, conduită de

indentificare, cuză, cădere.

Noi vom reţine din acest ansamblu terapeutic:

1. importanţa referinţei la grup;

2. înscrierea ritualului intr-o concepţie religioasă a lumii, a bolii;

3. utilizarea procedeelor simbolice, ca sacrificiu de animal, trecerea printr-o simbolizare

a morţii care figurează separarea de mama necesară pentru a renaşte;

4. interiorizarea în individ a unui anumit strămoş, a unei ascendente de-a lungul

fenomenului de posesie. Adică, reconaşterea unui loc în genealogie, de unde altarul

domestic;

5. utilizarea tehnicilor (dans – incantaţie) destinate să pună în valoare, ca în hipnoză,

funcţionarea raţională a spiritului, deci manifestarea produselor psihice mai puţin

controlate, mai inconştinete;.

45

6. caracterul scenic al ansamblului, care se desfăşoară mai multe zile.

A. El va sublinia importanţa referinţei grupului, importanţa unei concepţii mai mult

sau mai puţin implicită şi o credinţă religioasă sau filosofică. Noi am văzut în viziunea

istorică, cum o practică şi un început de teorie psihoterapeutică s-au degajat de aceste

implicaţii nu se va şti în acelaşi timp să se subestimeze influenţa acestui aspect în tehnice

psihoterapeutice moderne din societăţile actuale (occidentale), de exemplu, chiar dacă totul

este făcut pentru a fi scos din cauză. El va reapare într-un mod atât de evident în atitudine

psihoterapeutice sponatne ale medicului. Acesta face apel ades în atitudinea sa la o concepţie

a existenţei sau la o ideologie a „înţelepciunii naţiunilor” pe care o împarte cu clientul său,

sau pe care încearcă să o facă mai mult sau mai puţin proprie (adaptată).

Astfel, atitudinea psihoterapeutică angajată în anumite situaţii psihologice ca cele care

sunt legate de avort este mai impregnată de ideologie proprie medicului, mai precis a

maniheismului (unul pentru, altul contra).

Mulţi se recomandă de ună sau altă convingere în privinţa rolului medicului în societate:

puţini îşi dau seama asupra aspectului psihologic special care poate semnifica decizia

avortului pentru acea femeie având acea istorie etc.

B. utilizarea în ritualul H’Daer a procedeelor simbolice este o altă dată fundamentală a

procesului psihoterapeutic. Este vorba în concluzie să se refere la conduitele reprezentării

mai mult sau mai puţin imaginate, formulări în fine, ceea ce producea o problema la

individul bolnav, cel mai adesea în acest exemplu, cu separarea cu mama sau cu substitutele

sale. Ceea ce nu poate fi hotărât direct , ar fi pe parcursul derulării simbolurilor cumva, pe o

altă scenă.

Se cunoaşte procedeul matematic al inversului utilizat în geometrie. Relaţiile care sunt

întreţinute de diferite figuri în tre ele apar mult mai clar dacă fiecare element al acestei figuri

suferă un tip de transformări, de deplasare. De exemplu, tot ceea ce este incercuit este prin

acest procedeu transformat în dreaptă. Aceasta adaugă ceea ce se petrece în VIS, care

funcţionează ca o scenă sau se apropie de elementele care nu apar legate între ele. Se va

vedea că mai multe tehnici moderne utilizează acest procedeu.

Trebuie să menţionăm câteva precizări despre folosirea cuvântului simbolic

46

(simbolistică).

Laplanche şi Pantalis desprind diferenţa dintre “simbolica freudiană şi simbolica lui

Lacon”. “Freud pune accent pe raportul care uneşte simbolul cu ceea ce reprezintă, cât timp

pentru Lacon structura sistemului simbolic este prima, legătura cu simbolul (de exemplu

gradul de asemănare, izocunfismul) fiind secundare şi impregnate de imaginar”.

În sens strict, şcoala Laconină rezervă termenul de simbolică mecanismului propriu

limbajului, jocului, semnificaţiilor şi cuvântul “încrucişare” (cheie) – atunci utilizat, nu are

valoare simbolică şi mobilizatoare în acest sens, decât pentru individul însuşi. Miturile ar fi

reprezentate de romani mai mult prin simbolică freudiană şi parţial jungiană. În denumirea

de RAB este o conjugare între un cuvât, un nume personal al pacientului şi valoarea

simbolică pe care o are pentru ansamblul grupului. Noi utilizăm aici în sens laconian

termenul de simbolică. Acesta vrea să însemne că după acest aspect al ritulalului H’Daer să

facă apel la un alt ordin. Ordinul simbolic cu legile sale, cu înlănţuirile specifice mai mult

decât al celui de iluzie (mitul totalităţii) faţă de cel pe care Lacon îl numeşte imaginar, adică

imaginea care asigură, atotputernică, totalitară… pe care ne+o dorim să fie trimisă prin

înşine de către lume.

Acest element al procedeului psihoterapeutic este fundamental.

C. Termenul de scenă revine adesea în analiza procesului psihoterapeutic: se poate

completa prin acela al punerii în scenă.

Ritualul H’Daer, s-a văzut – se derulează ca o piesă de teatru, şi se poate gândi invers, că

tratamentele psihologice s-au născut odată cu teatrul (Cf. Legăturii în Grecia antică între

medicina filosofică şi tragedie). Este vorba de punerea în scenă a părţilor dramei pe care le

traversează individul bolnav, reprezentat prin mai multe personaje, anunţate prin mai multe

voci şi referinţe la diferite instanţe caîn teatru, în văzul spectatorilorr. Tehnicile moderne ale

psihadramei relevă aceatsă dinamică şi această topică, adică această organizare a legăturilor

în care sunt prinse personajele şi de unde vorbesc unele în raport cu altele.

Pe aceeaşi scenă se desfăşoară o acţiune care are un început şi un sfârşit. Noi am

arătat schematic cum se articulează în ritualul H’Daer diferitele secvenţe, unele în raport cu

47

altele. Toate tehnicile psihoterapeutice conţin într-un timp mai lung sau mai scurt o anume

desfăşurare.

Este un fapt pe care această desfăşurare îl înfăţişează ca o scurgere a timpului în care

bolnavul rezistă adesea pentru că el îl imaginează ca purtând din ce în ce mai departe

naşterea şi din ce în ce mai aproape moartea, deci separarea definitivă de mama ca cel puţin

acesta încarnând dorinţa de a regăsi defintiv mama, în moarte încercând de a diferenţia

indefinit regăsirile.

Dar este intolerabil pentru narcisismul oricărui individ de a se şti muritor. De unde o

rezistenţă fundamentală la schimbări. Consumarea unei drame se face pe o altă scenă unde

schimbarea este totuşi singura formaă de viaţă. El este investit ca atare chiar dacă secvenţele

care se atriculează mereu în acelaşi mod, între ele revin aparent aceeaşi.

Astfel este în puterea terapeuticii, a cărei muzică este probabil acea a lui Bach (despre

care Goethe spunea: „conversaţia lui Dumnezeu cu el însuşi înainte de crearea lumii”) ca

reprezentând în acelaşi timp eternul şi schimbarea. Printr-o întoarcere la asemenea suporturi

formale se pune în mişcare procesul psihoterapeutic.

E. Utilizarea ritualului, a dansului, la H’Daer are de asemena această funcţie, dar şi pe

aceea de a slabi controlul conştient atât al grupului care îngrijeşte cât şi al individului

îngrijit.

În psihanaliză se utilizează termenul de atenţie flotantă pentru a desemna atitudinea

analistului. Dar acest fenomen se regăseşte în orice proces psihoterapeutic. Spiritul celui care

îngrijeşte şi al celui îngrijit trebuie să fie antrenate să perceapă alte elemnte ale vieţii

psihologice, adică acele care ţâşnesc din viaţa înconştientă. Acest antrenament este practicat

sistematic în hinoză. Este tehnica „flash”- ului (a clipului) – percepţia bruscă apărută la

pacient – a unei mişcări psihologice (un nou mod de a se imbrăca pacientul, pe care îl

remarcă medicul); verbalizarea acestei mişcări poate avea o valoare psihoterapeutică

importantă.

F. Ritualul H’Daer conţine şi tehnici ale corpului: invelirea sau descoperirea

corpului pacientei, ungerea cu sânge de animal sacrificat, aşezarea în diferite posturi, mişcări

mai mult sau mai puţin ritmate ale trunchiului, ale corpului, ale ochilor, ale membrelor.

48

Astfel sunt integrate în procesul psihoterapeutic limitele acestui corp, articulaţia sa, mişcările

sale, în fine, faptul dacă este sau nu ascuns privilor oficianţilor sau participanţilor dacă este

deci recunoscut. În ritualul la care nu referim nu sunt utilizate procedee farmaceutice

(ingerarea infuziei de ierburi, de ciuperci cu efect halucinator uneori), nici procedee

chirurgicale, incizii rituale ale pielii (ca în cultul Voudou). Orice ar fi, aceste tehnici de corp

modifică percepţia pe care pacientul o are în ce priveşte diferitele părţi ale corpului său. Într-

un anumit mod el merge în întâmpinarea descoperirii acestui corp, al interiorului şi

exteriorului său. Aceste tehnici ale corpului sunt astfel destinate să intărească identitatea şi

individualitatea.

G. Nominalizarea „RAB”-ului, posesia de către acest rab este un proces de înscriere

(sau de reînscriere) al pacientului într-o genealogie. În orice psihoterapie, implicit sau

explicit, se găseşte această mişcare de referinţă la genealogie, care în tehnicile noastre

moderne se traduc prin rememorarea amintirilor din copilărie şi prin ele, la relaţia cu tatăl,

cu mama, strămoşii pentru a descoperi, de exemplu că pe parcursul opoziţiei, conflictele cu

tatăl, era o căutare de filiaţie. Se poate să se descrie o „filiaţie” instruită care reproduce în

îmbinarea generaţiilor, referinţa la strămoşi: înlănţuirea ordinei simbolice. Claude Lery

Strauss a dezvolatat această idee, a unei ordini simbolice, structurănd realitatea interumană.

Într-o societate dată, aceste reguli de relaţie sunt instituite şi legate de aproape de regulile de

filiaţie.

H. Invocarea spiritelor, RAB-ului, este o tehnică de captare a forţelor simbolice. E

vorba de o acţiune magică fondată pe convingerea că omul este capabil să intervină în

determinismul lucrurilor pentru a le modifica cursul. În tehnicile moderne acest moment al

captării forţelor se face prin psihoterapeut care se manifestă ca o sursă energetică, un sprijin

narcisist pentru client. (Psihanaliza ca falus) (energie ancestrală – imaginară).

În optica şi doctrina Lacaniană, captarea propriei imagini în oglindă este căutată ca o

sursă de energie „narcisistă”. Aceasta corespunde dimensiunii imaginare a funcţionării

psihice.

Prin opoziţie, noţiunii de filiaţie instituite, noi utilizăm noţiunea de filicaţie narcisistă

pentru a descrie această ascensiune către sursa atotputerii imaginare. Este o „etimologie

49

psihică” a acestui tip de filiaţie. Această concepţie magică, narcisiacă a cauzei unei

asemenea tulburăti, este evident o metodă de a se menţine pentru tot ce este psihic, în mitul

totalităţii iluziei şi un mod de a lupta împotriva accentuării depresive la un pacient.

Orice psihoterapie, şi este clar în H’Daer, este un amestec „de a face şi a spune”.

Ritualuri se desfăşoară, o acţiune ale cărei secvenţe se articulează între ele au loc, dar

cuvintele sunt pronunţate şi ele. Este înscrierea dramei interne a pacientului, în discursul

vorbit, acest efort de verbalizare a afectelor, a reprezentărilor, este dezvoltat în special în

cura psihanalitică, sau cea inspirată de ea. E vorba de a vorbi (discuta) în loc de a acţiona

conflictele sale, modalitatea mai economică de a le rezolva. Această folosire a cuvântului

(prin raport la acţiune) va fi dezvoltată de J.L. GRABER (în lucrarea: „Cuvintele în

psihoterapie”).

Într-un mod mai general în psihoerapie Cuvântul este utilizat în mai multe moduri:

1. ca structură individuală;

2. ca „incantare” (este cazul magiei, a hipnozei).

Este vorba de cuvinte indistructive, câteodată la limita sunetului nearticulat,

repetitive, destinate, se pare, să vehiculeze toată puterea imaginară.

3. explicativă : care permite o comunicare raţională cu grupul. Astfel, mulţi cardiologi

utilizează bucuroşi cuvântul explicativ, însoţit de scheme privind funcţionarea cardiacă

pentru a-şi asigura paienţii (vezi Dr. Georgescu). Este vorba de a face pacientul să participe

la explicaţia tulburării, de grupul care îngrijeşte. Dacă explicaţia este raţională, efectul poate

fi iraţional (procesul de apartenenţă la grupul care îngrijeşte).

În acelaşi timp procesul terapeutic, aşa cum s-a văzut, nu trece doar prin cuvinte. Un act

poate avea o valoare psihoterapeutică sau contra-psihoterapeutică. Astfel, prescripţia unui

medicament în angajarea unui bolnav sau refuzul prescrieirii, trimiterea la un specialist

anumite acte chirurgicale (valoarea simbolică a apendicitoctomiei la o tânără). În locul

cuvântului este un act. În acest timp nu se poate înţelege ce se petrece, deci să se facă o

muncă psihoterapeutică elaborată, decât dacă se consideră că valoarea acestui act, prin raport

la o întâmplare personală a bolnavului, pe de o parte şi prin raport la un ritual şi într-un mod

mai general la sistemul instituit al cărui act este unul dintre elementele pe de altă parte.

50

Dezvoltare: „psihoterapia instituţională”.

Acestea (A-I) au fost câteva elemente ale procesului psihoterapeutic. Le-am folosit în

această analiză – servindu-ne de o psihoterapie africană pentru a ne putea ajuta să pătrundem

în elementele procesului (şi nu să le descriem).

Aceste informaţii le aducem la dimensiunile culturii noastre – când această derulare are

loc în interiorul individului şi într-un context diferit.

Pentru J. Cain a studia procesul psihoterapeutic înseamnă a preciza dinamica ce se

instalează între terapeut şi pacient. El reaminteşte, pentru a o compara cu procesul

psihoterapeutic, definiţia pe careo dă SAUGNET „reacţiei adecavte care nu a avut loc,

trecând prin reminescenţă pentru a se sfârşi în numeraţie, adică a evocării conflictului

trecutului şi intergării sale în calitate de amintire, acestea sunt etapele principale ale

procesului analitic”.

Cuvântul „PSIHOTERAPIA” specifică diferenţa esenţială de PSIHANALIZĂ, pentru că

este vorba înainte de toate de o TERAPIE, deci de o finalitate exterioară pacinetului.

Procesul psihanalitic este, într-adevăr, o muncă de elaborare mintală, care nu este

terapeutică decât indirect. El depăşeşte cadrul medical. Analiza pe care o face J. Cain

aspectele narcisiste se restauratorii procesului privind nu se va reţine imediat căci noi o vom

relua într-un mos mai sistematic.

51

COMPLEXELE PSIHOLOGICE

Variante psihoterapeutice

Termenul de complex provine din latinescul complexus care înseamna legătură, înlănţuire,

îmbinare"; este specific limbajului psihanalitic (dar nu numai) şi desemnează un ansamblu

sistematizat de reprezentări şi amintiri cu puternica valoare sau semnificaţie afectiva, ansamblu

parţial sau total inconştient Este utilizat pentru a motiva atitudini (conduite sau comportamente)

ale unui subiect la un moment dat şi reprezintă un fel de explicare a ceea ce s-a intimplat, în

condiţiile necunoaşterii cauzei reale sau a imposibilităţii de a explica altfel evenimentul (vezi

gama orientărilor şi perversiunilor)

Psihanaliza nu recunoaşte decât vreo câteva complexe(10:castrare-patern-matern-

fratern-parental-Oedip etc); în revista Psyche" au fost descrise aproximativ 50 de

complexe, mari şi mici; se poate acredita chiar şi sintagma de complexul complexelor

intalnita la Freud, care a avut reticente, recunoscând numai utilitatea teoretica si

practica a asociaţiilor verbale; el susţine ca" noţiunea de complex tinde sa acopere un

câmp mai larg de fapte şi fenomene".

Un complex se formează pe baza relaţiilor interpersonale din istoria infantile; el poate

structura toate nivelurile psihologice: ecuatii-atitudini-comportamente adaptate.

De fapt, termenul de complex a fost introdus de scoală psihanalitica de la Zurich (Breuer-

Jung), apărând în studii aupra isteriei (1895), când Breuer expune concepţia lui Janet asupra

isteriei sau ccand evoca existenta reprezentărilor "actuale, active şi totuşi inconştiente".

Termenul de complex nu trebuie sa se confunde cu un nucleu patogen care ar trebui eliminat,

deoarece s-ar pierde din vedere funcţia structuranta, în anumite momente ale dezvoltării omului,

a complexelor, în special a comBlexului Oedip.

Jung vorbeşte despre "complexele afective", care aparţin inconştientului

individual, în timp ce arhetipurile aparţin inconştientului colectiv. Tot el foloseşte

52

sintagma "conţinuturi constelate", care răspund unor complexe cu energie specifica

proprie.

Complexele se compun din: reprezentări- elemente intelectuală elemente de experienţa

senzoriala- elemente motorii (de exemplu tendinţa la act) şi elemente

afective (cele mai importante). Originea complexelor se află în primele incidente din viaţa

independentăa individului, perioada copilăriei (0-10 ani) fiind marcată de o puternică receptare

afectiva.

Pontelis" şi Laplanche considerăca noţiunea de complex poate fi simplificatăn la noi sensuri

existenţiale:

1. sensul originar - referitor la anumite lanţuri asociative fixe;

1. sensul general - referitor la un ansamblu de trăsături personale, mai mult sau

mai puţin organizate, cu accent pe comportamentele cu valoare esential

afectivă; de aici şi rezerva lui Freud cu privire la "devierea patologizanta" a

complexului (comportament cu structura latenta neschimbata);

2. sensul strict - cel păstrat de Freud şi care se refera la complexul Oedip,

desemnând o structura de baza a relaţiilor interpersonale familiale şi modul in

care persoana se plasează în cadrul acestei structuri.

Charles Baudouin face următoarea clasificare a complexelor:

1. complexe obiectuale- au la origine'tendinţa de a poseda un obiect exterior

(Cain-Oedip_destructive-sadic anal- spectacular);

2. complexul Eu-lui -subiectul este centrul preocupărilor sale (de mutilare-de

castrare-Diona);

3. complexe atitudinale - atitudini fata de un mare număr de obiecte care au la

baza cele mai diverse tendinţe (de sevraj-de retragere).

Legătura intre complexe (înrudire)

Se consiidera ca nici un complex nu este izolat; de obicei, când se analizează un simptom sau

o tulburare, se constată că ea trimite la un complex anume. Dar exista totdeauna o convergenţă

53

de cauze şi aceste cauze pot aparţine unor complexe diferite, al căror punct de tangenţă îi

reprezintă simptomul (de exemplu: convergenţa între complexul Cain şi complexul Oedip, în

cazul în care ostilitatea oedipiana faţă de mama se transferă asupra surorii). Asocierile

dintre diversele complexe sunt declanşate, în special, în situaţii particulare noi, survenite în

perioada copilăriei.

Complexele sunt specifice teoriei psihanalitice, care încearcă o explicare a manifestărilor

psihice luând în consideraţie şi motivaţiile inconştiente

1. Complexul de ABANDON (din fr. abandon= părăsirea unui lucru, persoane sau

funcţii).

Abandonul poate fi definit ca o modificare de durata a unor legaturi cu puternică

semnificaţie afectiva, pe care subiectul le-a stabilit anterior. Aceasta destrămare

relaţionala implica întotdeauna un răspuns emoţional care poate imbraca diverse forme

şi grade diferitede manifestare, precum şi cei doi poli ai ecuaţiei: abandonatul şi cel

care abandonează.

Cel care produce abandonul (cu o motivaţie corecta sau incorecta) poate avea

sentimentul de satisfacţie (uşurare) sau de insatisfacţie (regret-culpabilitate). Nu se

disting praguri clinice în regret, de aici rolul psihoterapiei.

Abandonatul: manifestăripsihice-psihopatologice: strcutura de personalitate-varsta- sex-

nivel de instruire etc. Reacţiile de abandon merg pe 2 axe:

depresie-stupoare-sinucidere= reacţii de inhibiţie

hiperemolivitate, delir agresiv, excitaţie psihomotorie.

Abandonul în relaţia de cuplu familial generează reacţii care depăşesc stările

nevrotice la cei abandonaţi şi o culpabilitate bilaterala (divort-despartire-parasire-

abandonarea în spital sau camine-spital).

Abandon lent (răcire afectiva) şi brutal. Etiologii psihiatrice: alcoolism-depresie-

dizarmonie.

Ch. Odier şi G. Guex au descris o „nevroza de abandon" care duce la creşterea

anxietăţii, a temerilor şi a nevoii de securitate, precum şi la angoasa, agresivitate,

sentiement de nonvaloare, atitudine catastrofica, regres.

54

Abandonul vârstelor: copil-batran- adolescent (eşec scolar-agresiuni sexuale-irnpas

sentimental-infirmitati f izice). Reacţia fata de abandon poate duce la suieid

=psihoterap ii diferen tiate-cazuistice.

Problema copilului abandonat - cei care abandonează: debili mintal (oligofreni),

imaturitate psihoafectiva, alcoolism, dizarmonii, endogenii (diagnostic psihiatric)-

intreruperea sarcinii= produs de concepţie cu risc de abandon. Abandonatul = carenţe

afective (vezi hospitalismul- sugar internat fara mama- sau experimente psihosociale

(americanii în 1940 - 20 copii; sovietici -Hrusciov). Abandon mascat (certurile

părinţilor) - copilul devine exclus, receptandu-si statutul, dezvolta o psihopatologie

nevrotica: ticuri- balbism- enurezis- anorexie infantila. Tratamente diferenţiate.

Sentimente tranzitorii de abandon -apariţia unui frate mai mic, care polarizează

atenţia părinţilor (psihoterapie).

Abandonarea bătrânului - cauzalitate diversa: pierderea soţului (soţiei), a rudelor

apropiate, de reducere a contactelor cu copiii, de scădere a activităţii zilnice prin

pensionare sau handicap biologic; (exista şi un" fals abandon", trăit ca şi cel real,

dureros, dar fara ca acesta sa existe).

„Ingratitudinea cea mai odioasa, dar în acelaşi timp cea mai frecventa şi veche, este

aceea a copiilor fata de părinţii lor". (La Rochefoucauld)

Abandonarea de Sine - subiectul aflat în procesul creator (autistic- ştiinţific, social -

politic etc) va avea momente în care energia sa psihica, elanul crator este pus in

atingerea scopului propus, neglijând vremelnic celelalte preocupări (Evrika).

2. Complexul de AUTORITATE ( din lat. autoritas)

Îşi are originea intr-un grup de emoţii legate de anumite experienţe dureroase

petrecute timpuriu, în perioada copilăriei, în relaţia cu autoritatea. Aceste experienţe

neplăcute (scoală, politie etc), precum şi afectele care le-au insotit, au fost reprimate sau

refulate, iar materialul refulat a dat naştere la ceea ce psihanaliştii au numit complex

de autoritate. Persoana având acest complex se poarta cu autoritate, asa cum s-a purtat în

perioada acelor prime experienţe, fara ca a fi conştiente de semnificaţia conduitei sale.

55

Complexul de autoritate apare de obicei la persoanele n* vi otice ai se manifesta în

atitudini rebele impotriva autorităţii sau în atitudini exagerat submisive (supunere şi

dependenta).

Autoritatea este importanta în dezvoltarea copilului, ca şi afecţiunea. Lipsa

autorităţii parentale generează nelinişte şi insecuritate;.autoritatea este punitiva dar şi

protectiva - este educativa prin credibilitate şi incredere- de a-i domina pe copii şi tineri,

de recunoaştere din partea acestora a rolului lor educativ. Rezulta din exemplul personal

pozitiv, comportare adecvata, competenta profesionala şi pedagogica, exigenta şi

spirit de răspundere, dragoste fata dej cei educaţi, dăruire de sine (P. Popescu-

Neveanu) (autoritate de poziţie, de control - birocraţie şi sancţiuni cu viabilitate

redusa, autoritate de competenta (examene, poziţia de conducere)- autoritate bazata pe

calităţi personale= liderul real (o autoritate în materie).

3.ComplexuI CAIN (complexul rivalităţii fraterne)

Cain, personaj biblic, fiul lui Adam şi al Evei, era plugar iar fratele sau mai mic, Abel,

pastor. Ambii fraţi aduc jertfe lui Dumnezeu, care primeşte cu mai multa placere jertfa

lui Abel. în Cain se nasc sentimente de ostilitate şi gelozie care ii determina saşi ucidă

fratele.

Termenul aparţine psihanalizei şi are la baza rivalitatea fraterna, parţial sau total

inconştienta; se manifesta prin sentimente de ostilitate ale fratelui mai mic fata de

primul născut din familie sau ale fratelui mai mare fata de al doilea născut, resimţit ca

rival şi ameninţând sa centreze dragostea parentala. Psihanaliza considera ostilitatea si

gelozia oarecum fireşti ca reacţii ale naturii umane; repimarea nu inseamna anularea lor,

fiindcă ele se vor manifesta oarecum. Apariţia unui alt copil în familie provoacă la

primul născut teama inconştienta ca ar putea pierde afectivitatea mamei, teama care

generează gelozie care, la rândul ei, provoacă manifestări comportamentale agresive, fie

fata de noul născut- ca obiect al geloziei, fie fata de alte obiecte substitute ale nou

născutului. Uneori rivalităţile fraterne determina modificări caracteriale care au la

origine şi poziţiile membrilor cuplului parental fata de atitudinile de rivalitate dintre fraţi

56

sau fata de copii, în mod diferenţiat (gratificaţii afective acordate - pe cine iubeşti mai

mult?); Adler observa ca, în diverse familii, fratele cel mai mare devine autoritar şi

conservator, al doilea revoltat, al treilea, daca este ultimul, poate deveni leneş sau

original, dezvoltând o mare ambiţie.

Transformările rivalităţii fraterne se pot finaliza în atitudini sociale. Freud afirma

ca relaţia de gelozie fraterna se rezolva incetul cu incetul ( părinţii sa manifeste iubire

egala pentru toţi copii); se poate naşte o prima exigenta sociala, aceea de justiţie

(revendicarea egalităţii, tratament egal pentru toţi) (Psihoterapie de familie non-

directiva).

4. Complexul de CASTRARE

Este unul din marile complexe descoperite şi precizate de psihanaliza, care isi afla

originea în fantasma castrării. Aceasta oferă un răspuns problemei pusa copilului de

diferenţa anatomica dintre sexe (prezenta sau absenta penisului) care este atribuita

tăierii penisului la fetita.

Complexul de castrare se produce diferit la cele doua sexe. La baiat castrarea este

resimţita ca urmare sau efect al ameninţării paterne, ameninţare provocata de

activitatea sexuala a băiatului; de aici rezulta o intensa teama de castrare nentru băiat.

La fata, absenta penisului este resimţita ca un prejudiciu pe care ea încearca sa-1 nege,

compenseze sau repare inconştient.

Exista o strânsa legătura intre complexul de castrare şi complexul Oedip, în special

prin funcţia interdictiva şi normativa a acestuia. La băiat, dispariţia complexului

Oedip se inlocuieste prin complexul de castrare. La fata, complexul Oedip este

secundar, fiind pregătit de complexul de castrare.

(Analiza micului Hans a jucat un rol determinant pentru decoperirea de către Freud a

complexului de castrare, apoi în „Interpretarea viselor „ (1900)).

Complexul de castrare este descris în 1908 şi este pus în legătura cu „teoria

sexuala infantila" care atribuie penis tuturor fiinţelor umane. Complexul de castrare

este corelat cu primatul penisului la cele doua sexe, ceea ce prefigurează semnificaţia

sa narcisica: „Înca din copilărie, penisul este zona erogena directoare, obiectul sexual

57

autoerotic cel mai important, iar valorizarea sa se reflecta în mod firesc in

imposibilitatea de reprezentare a unei persoane asemănătoare EU-ului fara acesta

parte constitutiva esenţiala" (Freud 1908). Începând din acest moment, fantasma

castrării va fi regăsita în diferite simboluri:

obiectul ameninţat poate fi deplasat (orbirea lui Oedip, smulgerea dinţilor etc), actul

poate fi deformat, iniocuit prin alte atingeri ale integrităţii corporale (accident -sifilis-

operatie chirurgicala) sau ale integrităţii psihice (nebunia ca o consecinţa a

masturbării). Complexul castrării este, de asemenea, descris pe toata întinderea

efectelor sale clinice: invidia pe penis, tabu-ul virginităţii, sentiment de inferioritate

etc; modalităţile sale sunt reperate în ansamblul structurilor psihopatologice, in

special în perversiuni (homosexualitate- fetişism).

Pentru băiat, agentul castrator devine tatăl, autoritate căreia ii va atribui

toate ameninţările. Reacţia băiatului la ameninţarea castrării poate genera, ulterior,

doua atitudini fata de femeie: fie oroare pentru aceasta „creatura mutilata", fie un

sentimentde superioritate. Simbolic, virilitatea se asociază cu forta-puterea-intelectul-

afirmarea de sine, în timp ce feminitatea (inconştient asimilata cu mutilarea )

asociază simbolic cu slabiciunea-inferioritatea-decapitarea-moartea.

Fata reacţionează diferit sesizând ca, în comparaţie cu băiatul ii lipseşte ceva.

Dorind sa posede acest lucru (cucul-penisul) care ii lipseşte, ea va incepe sa invidieze

fiinţa de sex opus. Consecinţa acestei dorinţe va modifica atitudinea fetei fatale mama

sa, alegând ca obiect al iubirii pe tata, ceea ce constituie intrarea în complexul Oedip.

Penisul se foloseşte mai mult anatomic în vocabular, iar falusul ca simbol psihanalitic -

cu referiri la Antichitate - când el desemna reprezentarea figurativa, pictata,

sculptata etc a organului viril, obiect de veneraţie care juca un rol central în

ceremoniile de iniţiere (Mistere): „ în acea epoca indepartata, falusul în erecţie

simboliza puterea suverana, virilitatea transcendenta magica sau supranaturala şi nu doar

varietatea pur priapica a puterii masculine, speranţa reînvierii şi IUi ta pe care o poate

produce, principiul luminos care nu tolerează nici umbre, nici pluralităţi şi menţine

unitatea vieţii care izvorăşte etern. Zeii faliei HERMES şi OSIRIS incarnează aceasta

58

aspiraţie esenţiala". (Falusul şi sexualitatea feminina" - Laurin C -La psychanalyse -

1964-PUF, Paris) Subiectul,ca persoana totala poate fi identificat cu falusul.

Freud leagă complexul de castrare de stadiul falie, în care exista masculin şi

castrat (nu masculin şi feminin). Caracteristica narcisica a complexului de castrare consta

în faptul ca falusul este resimţit ca parte esenţiala a propriului EU, astfel încât

ameninţarea care vizează falusul revine la o ameninţare asupra EU-ului. Teama de

castrare poate fi situata intr-o serie de experienţe traumatizante în care intervine şi un

element de pierdere, de separare de obiect: scăparea sânului în timpul, alăptării, înţărcare,

defecare, iar prin simboluri, subiectul este separat de: penis-san-excremente. în 1917

Freud consacra un text sugestiv echivalentei: penis = excremente = copil, avatarurilor

dorinţei pe care o face posibila, relaţiilor sale cu complexul castrării şi revindecarea

narcisica: „Penisul este recunoscut ca ceva detaşabil de corp şi intra în analogie cu

excrementele care au fost primul fragment al fiinţei somatice la cere a trebuit sa se

renunţe".

Castrarea primara, repetata cu ocazia fiecărei luări a sânului şi culminând în

momentul înţărcarii, este experienţa reala capabila doar ca sa explice universalitatea

complexului de castrare: retragerea mamelonului matern este semnificaţia

inconştienta ultima intotdeauna regăsita în spatele gandurilor-temerilor- dorinţelor care

alcătuiesc complexul castrării.

In perspectiva social-culturala, castrarea ar semnifica faptul ca exercitarea unui

drept are, corelativ, o interdicţie: ameninţarea castrării devine ameninţarea legii (Freud -

„Totem şi tabu") -castrofilie= castrarea prieteniei (vezi Travestism -eonism) -

castrofrenie=castrare de inima-sufiet-minte (neoklopie)

59

5. Complexul CENUŞĂREASA

Este o structura particulara a personalităţii copilului descrisa de W.H. Green în cadrul

tulburărilor de personalitate de tip evitant. Copilul este adesea inhibat de către părinţii sai

care ii devalorizează sistematic, minimalizându-i rolul în cadrul grupului familial.

Părintele, permanent depăşit de evenimente, inhibat şi timid ca şi copilul sau,

acţionează represiv asupra iniţiativelor şi dezvoltării acestuia, (psihoterapie nondirectiva +

psihoterapie de familie) Se înrudeşte cu complexul de inferioritate.

6. Complexul CLYTEMNESTRA

Clytemnestra, personaj al mitologiei şi literaturii greceşti, este fiica lui Tvndarus. şi al

Ledei, sora Helenei, a lui Castor şi a lui Pallux, soţia lui Agamemnon, mama Ifigeniei, a

Electrei şi a lui Orestes. în Odiseea, Clytemnestra apare ca o femeie onesta, care rezista

mult timp „avansurilor" lui Egistus, în timp ce Agamemnon era plecat la asediul

Troiei. în cele din urma, Clytemnestra ii cedează lui Egistus si, impreuna cu acesta isi

ucide soţul. Tot ea o ucide şi pe Casandra, amanta pe care Agamemnon o adusese din

Troia. Peste 7 ani, Oreste isi răzbuna tatăl, ucigandu-1 pe Egjst şi pe Clytemnestra (vezi

Hamlet).

Termen psihanalitic, complexul Clytemnestra desemnează acel complex ale cărui

manifestări se centrează pe fantasma sau dorinţa patologica (mai mult sau mai putin o

inconştienta) a soţiei de a-si ucide soţul, în cazul în care urmăreşte o relaţie erotica cu un

alt partener. Fantasma uciderii soţului se poate lega de culpabilitatea generata de tendinţa

spre infidelitate a soţiei sau poate trimite la dorinţa femeii de posesiune exclusiva a

partenerului. Complexul Clytemnestra este rar intalnit în literatura psihanalitica; practic

este vorba mai mult de un simptom, a cărui analiza conduce, probabil, spre unul dintre

marile complexe, (psihoterapie psihanalitica-persoanele implicate sunt soţul şi soţia)) Se

înrudeşte cu complexul MEDEEA (amândouă au la baza relaţia maritala, dar diferă

mijloacele de „atacare" a soţului).

7. Complexul DALILA (este şi un sindrom)

60

Dalila este un personaj biblic care reuşeşte, prin persuasiuni erotice, sa afle secretul

puterii lui Samson şi sa-l trădeze filistenilor, împotriva cărora,lupta, în ultima

confruntare mor nu numai Samson, ci şi un număr foarte mare de filisteni.

Este un complex faţă de tata al unor fiice care isi percep confuz feminitatea şi se

identifica cu imaginea paterna în relaţia cu partenerul; aceasta perceptie confuza

determina subiectului un statut de inferioritate şi dependenta. Ca în povestea biblica,

sfârşitul unei astfel de relaţii reprezintă distrugerea ambilor parteneri.

8. Complexul DEMOSTENE

Demostene (384-322 Le.n.) a fost om politic şi orator atenian; orfan de tata, sărac şi

având multe deficiente fizice, a reuşit, prin efort şi tenacitate, sa-si depăşească

handicapul şi sa devină un mare orator.

Este un termen cu semnificaţie psihanalitica. Se refera la trebuinţa nevrotica de a

compensa şi supracompensa sentimente de inferioritate prin folosirea discursului. După

Saussure, folosirea cuvântului presupune „un act individual de voinţa şi inteligenta", o

angajare a subiectului în discurs. Folosirea cuvântului ca modalitate compensatorie şi în

scopul unei performante, care sa rezolve inferioritatea, ar semnifica o angajare de tip

masculin (limbajul şi cuvântul ca mijloc de dominare, discursul fiind un element activ,

incisiv), (vezi demonstraţie).

9. Complexul DIANA (sinonim cu masculinitate)

Este un complex care poarta numele unui personaj din mitologie, reprezentând

dorinţa, de cele mai multe ori inconştienta, a femeii de a fi bărbat, prin alegerea unor

ocupaţii masculine sau prin manifestarea unor atitudini virile;

Diana, zeiţa vânătorii la romani, fiica lui Jupiter, obţine de la tatăl ei permisiunea sa nu

se mărite niciodată. Jupiter ii da o tolba cu sageti şi un cortegiu de nimfe şi o face

stăpâna pădurilor. Principala ei ocupaţie devine vânătoarea.

61

Este un refuz al feminităţii; o homosexualitatea psihica (Freud); protestul viril

al femeii.

Deriva din complexul de castrare (resimţit ca mutilare şi inconştient asimilat

cu feminitatea) ca revolta impotriva acestei stări.

Este refuzul atributelor feminităţii (casatoriei-maternitatii-servitutilor gospodăreşti)

si revendicarea celor masculine (independenta, alura bărbăteasca);

Probează tendinţa homosexuale latente; Psihoterapie nondirectiva (ideea de

maternitate la pubertate, activităţi rezervate bărbaţilor;

Se înrudeşte cu complexul de inferioritate (poate fi şi o forma a lui).

10. Complexul ELECTRA

Electra este un personaj din literatura şi mitologia greaca, fiica lui Agamemnon şi a

Clytemnestrei. Clytemnestra isi ucide soţul cu ajutorul amantului ei, Egist; Electra ii

pune la adăpost pe tânărul ei frate, Oreste, şi ii ajuta, catava ani mai târziu, sa ucidă pe

asasinii tatălui lor.

In psihanaliza, complexul Electra este sinonimul feminin al complexului Oedip. Freud

nu foloseşte acest termen (ca-i aparţine lui Jung) intrucât considera ca acest complex

feminin nu este simetric cu complexul Oedip masculin.

11.Complexul de EŞEC (din fr. echec = nereuşita)

Este acel complex constând în convingerea subiectului ca o înlănţuire de evenimente

negative ii marchează existenta („un necaz nu vine niciodată singur").

Psihanaliza foloseşte denumirea de nevroza de eşec sau sindrom de eşec, introdusa de

Rene Laforgue pentru a desemna acel tip de structura psihologica aparţinând

persoanelor care par sa-si construiască propriile nefericiri sau nu izbutesc sa obtina

ceea ce aparent ar dori cu putere. Nevroza de eşec nu este o entitate nosologica, ea are

caracter descriptiv şi nu simptomatic.

Psihanaliza intelege prin eşec nu reacţia la un eşec real, ci reacţia la eşec,,ca o

consecinţa a unui dezechilibru nevrotic. Laforgue considera ca originea eşecurilor din

62

viata afectiva, profesionala se afla în acţiunea Supraeu-ului şi se leagă de mecanisme de

autopunitie. În sens general, preţul oricărei nevroze ar fi eşecul, în masura în care

posibilităţile reale ale nevroticului sunt limitate prin blocajul de energie. Freud leagă

problematica eşecului de compulsiunea de repetiţie, mai precis de compulsiunea de

destin (exista în psihismul anumitor persoane o tendinţa irezistibila spre repetiţie,

care exercita o astfel de presiune, incat se poate opune principiului plăcerii).

Adler pune la baza diferitelor eşecuri sentimentul de inferioritate. Eşecul vine, dupla

Adler, din insuficienta sentimentului social (prin sentiment social autorul înţelegând

capacitatea persoanei de a stabili cu ceilalţi raporturi de cooperare comprehensive).

Eşecul presupune, după Adler, o activitate defectuoasa, asemănătoare cu cea din

copilarie. Noţiunea de nevroza de esc (psihanalitic) are tangenta cu alte doua

variatiuni (după Adler): nevroza de destin şi nevroza de caracter.

Persoana îşi construieşte propria nereuşita, în ciuda condiţiilor externe favorabile si

chiar a propriei dorinţe de a reuşi („te paste ghinionul").

Este inrudit cu complexul de inferioritate. Psihoterapie suportiva, filosofica

12.Complexul FEDRA (gr. Phedra)

Personaj din mitologia şi literatura Greciei Antice, fiica lui Minos şi a Pasiphaei,

căsătorita cu Theseu. Se îndrăgosteşte de tânărul Hippolyt, fiul lui Theseu dintr-o

căsătorie anterioara. Fiind respinsa insa de acesta şi temandu-se ca va fi descoperita,

prefera acuzaţii perfide în fata soţului, care atrag moartea tânărului nevinovat.

Cuprinsa de remuscari, Fedra se spânzura.

Termenul este rar folosit în literatura psihanalitica, desemnează, atasamantul

inconştient erotic al mamei fata de fiu. Spre deosebire de complexul Jocasta,

complexul Fedra se refera la ataşamentul dintre părinţii adoptivi şi copii adoptivi

(respectiv mama adoptiva - fiu adoptiv), în special în cazurile în care părintele divorţat

are un copil şi se recăsătoreşte. Aceeaşi diferenţa este evidenta în raport cu complexul

Oedip, acesta referindu-se la relaţiile fantasmatice inconştiente dintre părinţii şi copiii lor

63

naturali, în timp ce complexul Fedra se refera la relaţii fantasmatice inconştiente dintre

părinţi şi copii adoptivi.

13.Complexul de FEMINITATE (fr. feminite)

Termen psihanalitic folosit de Melanie Klein pentru a desemna un complex care isi

are originea în identificarea băiatului cu un personaj feminin, în general cu personajul

matern.

Psihanaliza descrie astfel formarea complexului de feminitate: copilul de sex

masculin crescut sub o influenta materna predominanta şi exclusiva resimte

inconştient atitudinea mamei ca fiind castratoare. El incepe sa dorească a fi ca mama sa,

adică sa-i semene intru totul. Este vorba de un proces psihica, de manifestare a unor

atitudini feminine.

Acest complex trimite la complexul de inferioritate a lui Adler, dar şi la complexul

Oedip, Klein („Psihanaliza copiilor" 1932) considera ca tendinţele accentuat agresive ale

copiilor de sex masculin ar putea avea originea intr-un complex de feminitate. Se

inrudeste cu complexul Diana şi cu complexul de masculinitate.

14.Complexul GRISELDA

Personaj feminin, model de puritate, virtute, fidelitate apare în diverse povestiri

medievale. Este o păstorită pe care un marchiz o zăreşte intamplator şi o ia de nevasta.

După căsătorie, dorind sa o pună la incercare, soţul ii ascunde copiii,.prefacandu-se ca-i

ucide şi o trimite la tatăl ei îmbrăcata în zdrenţe. După un timp, ea revine în casa soţului

pentru a supraveghea servitorii care pregătesc întâmpinarea altei sotii. Marchizul ii

mărturiseşte atunci ca a vrut doar sa o pună la încercare, ii reda copiii şi se preface ca o

introduce pe noua soţie, care este de fapt propria sa fiica. În psihanaliza, termenul introdus de

Putnam desemnează acel complex al tatălui fata de fiica sa, în care, în mod inconştient, tatăl

refuza sa accepte căsătoria fiicei, nedorind sa o împartă cu alt bărbat, ci sa o păstreze pentru el.

Se considera ca acest complex presupune o reactivare la tata a complexului Oedip. Ar fi vorba

de un tata nevrotic, cu sexualitate refulata în mare măsura, imatur deci, incapabil de a-si asuma

rolul viril de adult. în plan conştient, manifestările complexului Griselda (rivalitatea părintelui

64

cu orice partener masculin al fiicei, asociata cu gelozie) pot imbraca o forma generoasa:

atitudini de protecţie, de dragoste paterna, grija pentru viitorul fiicei. Se înrudeşte cu forma

masculina a complexului Jocasta.

15. Complexul de INFERIORITATE (din lat. inferior)

Termen utilizat de Alfred Adler pentru a desemna un complex constituit dintr-un

ansamblu de manifestări (emotii – atitudini – reactii - reprezentari) care exprima un sentiment

de inferioritate. După Adler, acest sentiemnt este generat de o inferioritate organica reala.

Formarea acestui complex ar tine de încercarea individului de a-si compensa handicapul

organic. Freud considera sentimentul de inferioritate independent de o deficienta organica,

nefiind determinat de un element etiologic, ci reprezentând un efect simptomatic. El apreciza ca

sentiemntul de inferioritate poate fi generat de anumite traume reale sau fantasmatice:

pierderea iubirii şi castrarea-copilul se simte inferior daca observa (sau i se pare) ca nu este

iubit (la fel se întâmpla şi cu adultul). în ceea ce priveşte inferioritatea organica, ea trimite la

complexul de castrare. Sentimentul de inferioritate se înrudeşte cu cel de culpabilitate, în măsura

în care inferioritatea presupune o tensiune intre Eu şi Supra Eu -ui care sancţionează.

Sentimentul de inferioritate, chiar independent de deficietele organice reale, ar exista în orice

flinta umana. „In comparaţie constanta cu perfecţiunea ideala irealizabila, fiecare individ este

permanent dominat de un sentiment de inferioritate şi stimulat de acest sentiment".

Complexul de inferioritate ar consta în manifestarea permanenta a consecinţelor

sentimentului de inferioritate şi se stabilizează daca existenta individului este marcata de eşec.

în concepţia lui Adler, nevroza se defineşte ca „ act creator care vizează

superioritatea", în antecedentele nevroticului existând un foarte viu sentiemnt de

inferioritate si, compensator, o căutare a superiorităţii.

Uneori, sentimentul de inferioritate poate reprezenta o modalitate personala de

compensare, legata de convingerea intima a non-valorii celorlalţi.

16.Complexul JOCASTA

65

Personaj din literatura şi mitologia antica greaca, este soţia lui Laios, rege al Thebei.

A avut un fiu, Oedip, la a cărui naştere un oracol a prezis ca acesta isi va ucide tatăl, motiv

pentru care Oedip a fost abandonat. Revenind mai târziu în Theba, Oedip ucide pe drum

un străin, fara sa ştie ca este tatăl sau. Ajuns la Theba, Oedip se insoara cu Jocasta, despre

care, de asemenea, nu ştia ca ii este mama. Au 4 copii. în „Odiseea", Homer afirma ca

Jocasta, aflând adevărul, se spânzura.

Este un termen specific psihanalitic, propus de Raymond de Saussure (1920) pentru a

desemna dorinţa inconştienta a mamei de a-si păstra fiul ca obiect exclusiv al iubirii. Ar

fi vorba de o pervertire a tendinţelor instinctuale materne, având drept efect un ataşament

incestuos al mamei fata de fiul ei. Este cazul unor mame nevrotice, incapabile de

obţinerea unei satisfacţii sexuale normale în relaţia sexuala cu un barbatul. Psihanaliza

considera ca, în aceste cazuri, iubirea femeii-mame se investeşte exclusiv în fiu, mai

uşor de dominat şi mai puţin exigent sexual fata de ea (ne referin aici la exigentele

inconştiente manifestate în plan conştient prin atitudini de tandreţe exagerata).

Psihopatologic vorbind, acest complex se exemplifica prin acele cupluri mama-fiu, în care

fiul rămâne celibatar. Este replica feminina a complexului Griselda şi a complexului

Fedra.

17.Complexul MATERN (lat. mater= mama)

Termen psihanalitic care desemnează ataşamentul excesiv al copilului fata de

partenerul matern al cuplului parental. Practic, complexul matern reprezintă o

dimensiune a complexului Oedip. Complexul matern la bărbat presupune, în

concepţia psihanalitica, o incapacitate de sevraj afectiv al fiului în relaţia cu mama sa. Jung

vorbeşte despre complexul matern legandu-1 de arhetipul mamei. La formarea acestui

complex participa atitudinea mamei în perioada primei copilării, arhetipul putând deveni

generator de angoasa.

Jung face distincţie intre complexul matern al fiului şi complexul matern al fiicei.

Efectele acestui complex la băiat sunt homosexualitatea şi donjuanismul, ocazional

impotenta. Sublimarea tendinţelor homosexuale determina, după Jung, dezvoltarea

66

gustului estetic, a sentimentului religios, a receptivităţii spirituale. Conform teoriei

arhetipurilor, complexul matern al bărbatului presupune o pertubare a arhetipului

mamei (anima).

La femeie, complexul matern este mai puţin complicxat, producând o intarire pana

la exacerbare a instinctelor feminine, materne, fie o slăbire a lor pana la stingere, în timp

ce la bărbat perturba trebuinţele virile printr-o sexualizare psihic feminina, deci

nenaturala.

Jung distinge 4 variante ale complexului matern feminin:

a) Hipertrofia elementului matern - scopul unic al femeii devine acela de a avea

copii, ea se „ agata" de ei, impiedicandu-le dezvoltarea personala (celibatare);

b) Erosul debordant - slăbirea tendinţelor instinctuale materne pana la stingere;

apare o exacerbare a erosului care provoacă adesea o atitudine inconştienta de

incest fata de tata, dar nu constanata; este tipul de femeie căreia ii plac relaţiile

senzaţionale şi exaltante, pe care nu le păstrează insa timp indelungat;

c) Identificarea cu mama - proiecţia personalităţii fiicei asupra mamei; mama

devine, în acest caz, pentru fiica, o „superpersonalitate" de care se ataşează

profund; este tipul de femeie cu sentimente de inferioritate, care simulează in

permanenta o inocenta raniţa, o veşnica stare de abandon; bărbaţii simt o mare

atracţie pentru acest tip;

d) Apărarea impotriva mamei (sau complexul matern negativ)- elementul

principal consta în lupta continua impotriva identificării cu mama;

18. Complexul MEDEEA

Din punct de vedere psihanalitic reprezintă dorinţa sau fantasma inconstienta a

mamei de a-si ucide copiii. Aceasta dorinţa este inconştient motivata de răzbunarea

impotriva soţului. Termenul a fost introdus de Fritz Wittels, desemnând, în mod

particular, dorinţa inconştienta a mamei de a-si ucide fiica. în general, aceasta

fantasma inconştienta (care nu inseamna în mod real uciderea copiilor) poate fi legata de

o relaţie sexuala resimţita ca act exclusiv de posesiune din partea bărbatului, copilul

67

reprezentând rezultatul sau „simptomul" acestei posesiuni, resimţita şi ca pierdere a

purităţii, deci ca o modificare a integrităţii corporale personale, eventual o rana narcisica.

Medeea apare în mitologia Greciei Antice ca cea mai mare magiciana, posibil o veche

zeiţa a Corintului (in Corint, mormântul copiilor Medeei constituie un obiect de cult). în

tragediile lui Eschil şi Sofocle apare ca o mama care si-a ucis uupiii (la noi

pruncucidere). Euripide îi consacra o tragedie cu următorul subiect: după ce-si

abandonează pentru Iason, soţul ei, patria şi familia, părăsita de acesta în favoarea lui

Creuse, Iason incearca sa o convingă insa ca mariajul lui cu Creuse ar fi profitabil

pentru copiii lor; surda la argumentele lui Iason, Medeea ii reproşează toate crimele pe

care ea le-a comis pentru el. în sufletul ei se da o lupta apriga intre iubirea materna şi

orgoliul feminin rănit. Orgoliul câştiga, Medeea o ucide pe Creuse şi isi ucide proprii

copii, bucurandu-se de răzbunarea ei şi de durerea pe care i-a provocat-o astfel lui Iason.

Se înrudeşte cu complexul Clytemnestra. Persoanele implicate sunt soţul şi soţia.

19. Complexul OEDIP

Termen psihanalitic aparţinând lui Freud şi desemnând un ansamblu de sentimente

pozitive şi negative (dorinţa de iubire şi ura - cu origine inconsienta) se organizează intr-

un model al relaţiilor copii-parinti. Persoanele implicate sunt băiat- mama-tata.

Freud distinge o forma pozitiva şi o forma negativa a complexului Oedip. în forma sa

pozitiva este vorbaide rivalitatea inconştienta a copilului cu părintele de acelaşi sex,

datorita dorinţei sexuale inconştiente pentru părintele de sex opus. De aici, ura

inconştienta pentru părintele de acelaşi sex.

In forma negativa este vorba de iubire pentru părintele de acelaşi sex, cu ura şi gelozie

pentru părintele de sex opus.

Freud Afirma la vârsta la care se produce complexul Oedip este intre 3 şi 5 ani:

Declinul complexului Oedip marchează intrarea în starea de latenta. O reactualizare; a

acestui complex poate sa apară la pubertate. Freud şi psihanaliştii considera ca acest

complex joaca un rol fundamental în structurarea personalităţii si, mai ales, în

orientarea dorinţei şi alegerii. De asemenea, complexul are multe implicaţii în

psihopatologie, mai ales în etiopatogenia nevrozelor. Antropologia psihanalitica afirma

68

universalitatea acestui complex, incercand sa arate structura lui triunghiulara în diverse

culturi, nu numai în acelea în care predomina familia conjugala. Freud descoperă

complexul Oedip în cadrul propriei psihanalize şi foloseşte pentru prima data acest

termen în scrierile sale din 1910.

El descoperă complexul Oedip în forma sa simpla şi pozitiva (asa cum apare în mitul

grecesc), deci ca atitudine ostila a băiatului fata de tata, prin rivaliatea inconştienta cu

tatăl în alegerea mamei drept obiect de tandreţe. Cu toate acestea, are o atitudine

tandra şi fata de tata. Practic, el este ambivalent afectiv în relaţia cu partenerul patern,

explicând aceasta prin dinamica comportamentelor hetero-si homosexuale şi nu

neapărat prin situaţia de rivalitate.

Multe din deficientele Eu-ului îşi au originea în fazele primare ale dezvoltarii,adica în

stadiile preodipiene (exemplu: în cazul nevrozei obsesionale).

Funcţia importanta a complexului Oedip este aceea ca el marchează alegerea

obiectului iubirii după pubertate, prin interdicţia incestului. Freud considera ca

accesul la genitalitate este influenţat, pe de o parte de maturizarea biologica, iar pe de

alta parte, de problematica oedipiana şi rezolvarea ei la individul în cauza. Complexul

Oedip ar regla, după Freud şi psihanaliza, formarea Supraeu-ului.

Comlexul Oedip la băiat trece în complexul de castrare. La fata complexul Oedip

apare după complexul de castrare. Fata renunţa la dorinţa inconştienta de a fi baiat,

fiind înlocuita cu dorinţa de a avea un copil. Astfel, fata alege ca obiect al tandreţei sale

pe tatăl sau, iar mama devine obiect al geloziei.

Femeile au manifestări ale Supraeu-ului mai puţin intense decât bărbaţii (depăşesc

mai greu dificultăţile vieţii, judecăţile lor sunt mai influentabile, au un spirit mai redus al

justiţiei).

In perspectiva social-culturala (Freud „Totem şi tabu") complexul Oedip este

considerat ca marcând momentul originar al umanităţii: uciderea tatălui primitiv,

paricidul originar. Ipoteza are mai mult o valoare mitica decât istorica. Eficienta

complexului Oedip ar consta, în plan social, în faptul ca provoacă intervenţia unei

instanţe psihice interdsictive, implicând satisfacerea naturala a dorinţei şi legând

69

dorinţa de lege. După Freud, rădăcinile profunde ale complexului Oedip se afla in

perioada totemismului. Exista asocieri colective primitive, de exemplu aosierea tatălui cu

stăpânul, cu autoritatea sau cu animalele puternice. Aceste asocieri sunt prezente in

fiecare individ, dar se cristalizează diferit, după situaţii concrete.

Jones considera ca asocierea dintre falus şi ideea de putere este deosebit de strinsa.

Consecinţele dificultăţilor oedipiene pentru viata sexuala a subiectului sunt (după

Allendy) impotenta sau frigiditatea, homosexualitatea ingrade diferitte. Sentimentele

oedipiene excesive (tabdrete sau ostilitate) determina inhibarea capacitatii de a iubi.

Sentimentul este puternic fixat la o persoana din famile (tata sau frate, în cazul fetei;

mama sau sora în cazul băiatului), fapt care se generalizează, la individul în cauza, pentru orice

iubire. Practic, individul este incapabil sa se detaşeze de cuplul parental, in speţa de unul dintre

partenerii parentali, şi sa iubeasca în mod real o persoana in afara cuplului familial. Aceasta

detaşare este doar aparenta, ea favorizând ulterior relaţii conflictuale. Se înrudeşte cu

complexul Electra-complexul Fedra-complexul castrării -complexul parental-complexul

matern-complexul Oreste. Persoanele implicate sunt baiatul-mama-tatal.

20. Complexul ORESTE

Personaj din mitologia şi literatura greaca vehe, este fiul lui Agamemnon şi al

Clytemnmestrei. La moartea tatălui sau, Oreste fiind copil, este încredinţat de sora lui,

Electra, lui Staphios, tatăl lui Pylade. Oreste este crescut impreuna cu Pylade, in

Phacida. Cativa ani mai târziu, Oreste revine în Argos, cetatea sa, o ucide pe mama sa

si pe amantul ei Egist, razbunandu-si tatăl. Aceasta crima încheie lunga serie de crime

ale Atrizilor.

Oreste, termen aparţinând psihologiei profunde, desemnează dorinţa inconştienta sau

fantasma fiului de a-si ucide mama. Psihanaliştii considera ca apariţia complexului Oreste este

o depăşire a complexului Oedip, dar nu o rezolvare. Complexul Oreste ar fi o reacţie a fiului la

frustrarea de obiectul oedipian (mama). Nucleul complexului Oreste pare sa aparţină, după alţi

psihanalisti, stadiilor preoedipiene (analitate-sadism-distructia obiectului), în măsura în care

este vorba de abandon sau de imaginea mamei falice (imagine anxiogena - castratoare). Se

înrudeşte cu complexul Oedip. Personaje implicate: fiu-mama.

70

21. Complexul PARENTAL (lat. parentalis = al părinţilor)

Este un termen psihanalitic, desemnând (A. Hesnard) complexele formate în copilărie în

cadrul relaţiilor parinti - copii. Este legat de specificul „constelaţiei parentale", în cadrul căreia

libidoul se fixeaza la unul din părinţi. Nucleul complexului parental este complexul Oedip, de

aici derivând o serie de alte complexe (matern, patern) care sunt, de fapt, accentuări ale unor

dimensiuni oedipiene.

Complexele care iau naştere pe parcursul dezvoltării afective a individului au o dubla

rădăcina: materna şi paterna. Mai târziu se dezvolata alte gelozii familiale, în cadrul rivalităţii

fraterne. Acestea sunt diverse forme ale impulsiunilor incestuoase, care se realizează prin

inclinatii parentale presexuale în copilărie ( impulsiuni la nivel inconştient a căror iradiere

genitala este refulata).

Procreatia deplasează centrul libidinal de la partenerul de cuplu conjugal la descendent. Intra

în joc ceea ce Mac Dougall numeşte instinct parental (protejarea copiilor). Tatăl trebuie sa

împartă cu copilul posesiunea afectiva a femeii pe care, până atunci, o pretindea în

exclusivitate. De aici decurg o serie de sacrificii, în special sacrificiul renunţării. De pilda, tatăl

trebuie sa renunţe la dorinţa sexuala inconştienta pentru fiica sa şi să accepte ca ea va aparţine

altui bărbat. Apare o criza afectiva a părinţilor fata de copii, pe măsura ce aceştia din urma

devin fiinţe adulte, independente şi se desprind de câmpul relaţiilor strict familiale.

Atitudinile complexuale ale părinţilor reprezintă o manifestare a propriilor complexe infantile

nerezolvate(atasarea patologica a mamei fata de fiu).

Se intampla ca părinţii sa proiecteze în copii propriul lor destin nerezolvat şi sa încerce

astfel sa-1 rezolve. Complexul parental se refera deci la complexe formate în copilărie, în

cadrul relaţiilor copilului cu partenerii cuplului parental, nucleul rămânând complexul

Oedip.

22. Complexul PATERN (lat. paternus= al tatălui)

71

Este un termen folosit de Freud pentru a desemna o dimensiune majora a complexului Oedip:

relaţia ambivalenţa cu tatăl. Termenul este folosit uneori cu un sens particular, care pune în

evidenta relaţia fiicei cu tatăl, relaţie ale cărei aspecte din copilărie generează ulterior

tulburările nevrotice. Complexul patern se include în complexul Oedip.

23. Complexul de PUTERE

Termenul a fost introdus de Jung pentru a desemna totalitatea reprezentărilor şi aspiraţiilor

care tind sa plaseze Eu-ul deasupra altor influente pe care acesta tinde sa le subordoneze. Este

vorba de influentele care provin de la persoane sau situaţii exterioare sau influentele unor

„gânduri, sentimente, instincte subiective". în perspectiva adleriana, complexul de putere

trimite la nevoia de afirmarea excesiva a superiorităţii, compensatorie pentru complexul de

inferioritate (afirmarea superiorităţii revine la afirmarea virilităţii). în perspectiva freudiana,

complexul de putere trimite la o soluţie negativa, simptomatica a complexului de castrare.

Se înrudeşte cu complexul de inferioritate şi cu complexul de castrare. Persoanele

implicate sunt individul şi anturajul.

24. Complexul QUASIMODO (V. Hugo, 1931 „Notre Dame de Paris")

Conflictul emoţional major, cu repercursiuni evidente asupra dezvoltării

personalităţii - dezadaptate, tulburări comportamentale - este generat de urâţenia fizica.

Poate surveni şi la marii mutilaţi, la persoanele cu afecţiuni dermatologice grave,

in special în zona fetei.

72

25. Complexul de SEVRAJ- RETRAGERE (fr. sevrage-lat. separare= a

desparţi)

Complexul care are la baza traumatismul sevrajului este considerat de Freud ca

primul traumatism psihopatologic „ de retragere". Şocurile de sevraj au fost observate şi

de Rank (traumatismul naşterii).

Lafargue-Ferenczi enumera câteva momente ale detaşării copilului de personajele

parentale şi de familie în genere: deprinderile de curatenie-intrarea in. scoala-

renuntarea la onanismul infantil-socuri succesive, asociate sevrajului, care, în

manifestarea lor, repeta modalităţile sevrajului. Ele pot genera, daca nu sunt rezolvate,

complexe de sevraj.

Naşterea, ca şi sevrajul, reprezintă o separare (mai mult sau mai puţin brutala) de

mama. Iniţial separarea este fiziologica, ulterior se continua şi sub alte aspecte. Un

sevraj neacceptat determina manifestări simptomatice: sugerea frenetica a degetelor,

înghiţirea alimentelor solide, bâlbâială (ca simptom supra determinat), curiozităţile

interzise. Acelaşi traumatism de sevraj nerezolvat ( în sensul ca nu a fost depăşit,

copilul păstrând inca vestigiile sale) generează teama, angoasa pusa pe seama

întunericului (întunericul este, de fapt, un pretext). Copilul acuza aceasta angoasa

pentru a atrage atenţia asupra lui, pentru a obţine apropierea materna de care a fost

sevrat. Angoasa separării de mama trimite, în plan profund, la traumatismul naşterii.

Copiii inventează singuri jocuri de sevraj (hranirea păpuşilor sau animalelor cu

biberonul, hranirea fraţilor mai mici sau dorinţa intens exprimata de,a-i hrăni cu

biberonul), jocuri ce reprezintă punerea în scena a traumatismului nedepasit. Astfel

copilul se eliberează şi complexul se rezolva.

În plan caracterial, cea mai semnificativa trăsătura pentru un complex de sevraj

este aviditatea, care poate imbraca forma unei ambiţii arzătoare pe care însăşi persoana

o suporta greu, ambiţie datorata unui sevraj tardiv. Exista şi un sevraj prematur. în

sevrajul prematur consecinţele apar sub forma incapacităţii de a se adapta la situaţii

noi, incapacitate manifestata în diverse moduri deghizate: de la suptul degetului,

roaderea unghiilor şi a creioaelor la frica de intuneric, tentative spectaculare, refuzul de

73

a merge la scoală etc. Persoana reclama situaţia veche şi o refuza pe cea noua. în sevrajul

tardiv, se dezvolta o aviditate „nostalgica şi ambiţioasa", la acre nu poate sa renunţe.

Aceasta aviditate, care nu poate fi împlinita deoarece se bazează pe „totul sau nimic",

poate trece în abandon, în dorinţa de a muri („totul" inseamna a trai, „nimicul"

inseamna a renunţa, deci a muri). Dorinţa de moarte este aici extrema cealaltă, inversul

ambiţiei. Complexul naşterii şi complexul de sevraj- mai exact traumatismul

naşterii şi traumatismul sevrajului- provoacă dorinţa inconştienta de „reintoarcere în

sanul matern", la o etapa anterioara de satisfacţii orale precoce. Ulterior, ele pot da crize

de adaptare în orice situaţie noua („şocuri de trecere") prin dificultatea de acceptare a

sevrajului, de rupere a dependentei.

Alte fenomene sunt fenomene de recul psihologic (complexul reatragerii, după Ch.

Baudouin). Se disting doua modalităţi de recul: regresiunile (reactualizări parţiale,

reminiscenţe ale unor comportamente proprii stadiilor anterioare) şi intraversiunile

(retragerea de la acţiune, cu refugiu în sine). Complexul retragerii se constituie din

tendinţe şi tentative de fuga, evitare, regresie, supunere, având la baza dorinţa

inconştienta de reîntoarcere la copilărie. Exista cupluri de tendinţe contrarii şi

complementare: dominare-supunere, atac-fuga, sadism-masochism. Regresia care se

instalează în urma sentimentului de a fi abandonat poate determina dificultăţi

intelectuale aparente. Acelaşi sentiment al părăsirii determina, în unele cazuri, forme de

regresiune morala, exprimata printr-o reintoarcere în stadiul sadic-anal (copilul devine

murdar, rau, neglijent, dezordonat, mincinos, agresiv. Intraversiunea, semnificativa

pentru un complex al retragerii, presupune: refugiu, evitarea contactului social, căutarea

unui adăpost. Intraversiunea, care poate dezvolta viata interioara şi calităţile

intelectuale, poate provoca, în măsura în care se exacerbează, regresie afectiva

puternica pana la narcisism. Detaşarea progresiva de obiect angajează subiectul în

centrarea asupra sa. Dezinteresul pentru lumea exterioara, deprecierea realului şi

refugiul în sine provoacă, în cele din urma, o supraestimare iluzorie, o credinţa (cu

caracte magic) în atoputernicia ideilor şi a simtamintelor proprii. Narcisismul extrem

74

reprezintă, în ultima analiza, etapa finala a retragerii şi a renunţării, a izolării de lume:

dincolo de aceasta etapa nu mai poate exista decât moartea.

Personaje implicate: individ-anturaj (copil-mama).

-sevrajul copilului cu implicaţii afective

-întreruperea forţată (rar voluntara) a consumului de droguri (alcool) de catre toxicomani;

-sevrajul „forţat" apare când toxicomanul este nevoit sa se interneze în spital pentru o

afecţiune curenta sau în urma unui accident sau atunci când nu mai are nici o

posbilitae de a-si procura droguri;

-sevraj alcoolic = după 7 zile de la intrerupere: tremurul mâinilor, limbii, pleoapelor,

senzaţii de greaţa, voma, tahicardie, hipertensiune arteriala, depresie, anxietate.

iritabilitate, insomnii, agitaţie; se poate ajunge la predelir şi delir; -psihoterapie are un rol esenţial

26. Complexul SIGISMUND (complexul copilului nedorit)

Se refera la conflictul intre fiul respins de părintele sau care conduce la un

comportament de tip psihopatie, parând sa justifice intr-un fel decizia paterna

anterioara.

Denumirea acestui complex este împrumutata de la personajul principal din piesa „Viata

unui vis" de Calderon de la Barca, el insusi copil respins şi nedorit. Copilul nedorit devine ţinta

asupra căreia se descarcă anxietatea difuza a părintelui. Comportamentul copilului, născut

împotriva dorinţei unuia din sau ambilor părinţi, s-ar caracteriza prin izolare, lipsa de

sacralitate, ermetism, copilul trăind „intr-o carapace de orgoliu,, superioritate, durere şi

greşeala".

27. Complexul SPECTACULAR (fr. spectaculaire-lat. spectaculum)

Comportamentul a fost definit de Baudouin prin următoarele atitudini caracteristice:

plăcerea de a vedea şi de a fi văzut, cochetărie, manifestări cu coloratura sexuala, tentativa de

sublimare intr-un spectacol teatral, în public.

Complexul spectacular conţine, indeosebi, doua categorii de tendinţe: tendinţele de a se

arata şi tendinţele de a sa ascunde. Timiditatea, tracul sunt trasaturi care pot deriva din

75

complexul spectacular. Pudoarea excesiva, sentimentul exagerat de jena, susceptibilitatea

exagerata sunt, frecevent, urmare a represiunii tendintei primare de a te arata. Curiozitatea

reprezintă o prelungire a tendinţei de a vedea. Interdicţia curiozităţii primare (manifestata

de copii pentru sexul propriu şi sexul diferit de cel propriu, pentru misterul naşterii)

produce culpabilitate. Minciuna, dorinta/placerea de a se deghiza deriva, de asemenea,

din acest complex. în perversiuni, cuplul de tendinţe a vedea/ a se arata se accentuiaza,

devenind cuplul voyeurism/exhibitionism.

28. Complexul de SUPERIORITATE (fr. superiorite-lat. superior)

Reprezintă un ansamblu de atitudini, conduite, manifestări bazate pe

convingerea persoanei ca ar dispune de insusiri care depăşesc, prin latura lor pozitiva,

însuşirile celorlalţi oameni.

Termenul este utilizat în psihologia individuala de către Adler. Manifestările ar fi:

vanitate, cochetărie pana la excentricitate, maniera comportamentala exagerat

masculina la femei şi exagerat feminina la bărbaţi, aroganţă, conduita tiranica,

tendinţa de depreciere, cult axagerat al eroilor, tendinţa de stabilire a unor relaţii

strânse cu persoane importante şi la a dirija pe cei slabi, manie, dorinţa de răzbunare,

rasul care bruiaza, entuziasmul exagerat. Toate acestea au la baza un sentiment de

inferioritate care poate duce la un sentiemnt de superioritate.

Adler afirma ca nevroza este un „act creator", având drept scop obţinerea

superiorităţii.

In toxicomanie, sentimentul inferiorităţii este inlaturat prin toxic. Adler considera

ca nevroticul se manifesta, fie printr-o „activitate exaltata", fie printr-o „ pasiune

afectata", ambele categorii de manifestări având drep scop fictiv dorinţa de putere, de

afirmare a superiorităţii.

Complexe

Personaje implicate Complexe

76

1. frate-frate - complexul Cain, complexul de mtrusiune

2. frate-sora

3. sot-sotie - complexul Clytemnestra, complexul Medeea,

complexul Dalila

4. individ-anturaj -complexul de abandon, c. de autoritate, c. de

intrusiune, c. spectacular, c. de sevraj

5. individ-el insusi -c. Demostene, c. Diana, c. de masculinitate, c.

de eşec, c. de inferioritate, c. de putere, c. Quasimodo,

c. de superioritate

6. copii-parinti - c. de castrare, c. Cenuşăreasa, c. Dalila, c.

Electra, c. Fedra, c. de feminitate, c. Griselda, c. Jocasta, c.

Oedip, c. Oreste, c. parental, c. patern, c. Sigismund

77

INTERVIUL DE CONSILIERE

Principii

I. Introducere - primele câteva minute în care întâlnim clientul, iniţierea conversaţiei

si relaţia de ajutor

Abilitaţi (pentru consiliere)

1. se prezintă

2. afla numele clientului

3. indica scopul şi obiectivele interviului

4. face clientul sa se simtă confortabil prin punerea în activitate a abilitaţilor

anterioare

5. formulează o invitaţie deschisa spre a vorbi

-poziţia terapeut-client este de unghi drept -distanta dintre

ei este de 1 m

-nu este bine sa existe obiecte interpuse intre terapeut şi client -poziţia

terapeutului este de ascultare, uşor aplecat în fata, coapsele puţin depărtate

-spaţiul are o funcţie terapeutica-nici prea mare, nici prea mic Greşeli

frecvente: absenta unei abilitaţi de mai sus

II. Aşteptarea - comportamentul verbal şi cel non-verbal, care solicita interesul si

atenţia

Abilitaţi

1. intre sfârşitul unei intervenţii a clientului şi începutul intervenţiei terapeutului

= pauza de 5 secunde;

2. după intervenţia consilierului = pauza de 3-5 secunde, dând posibilitate

clientului sa-si formuleze confortabil răspunsul;

3. consilierul foloseşte o varietate de procedee verbale care încurajează, dar nu

obliga clientul sa continue a vorbi şi nu implica evaluarea celor spuse;

4. foloseşte o varietate de procede non-verbale;

78

5. menţine un contact visual adecvat

6. are o voce clara, inteligibila; contact visual permanent

Greşeli frecvente:

întrerupe conversaţia clientului

nu exista pauzele menţionate intre intervenţiile clientului si

terapeutului

nu incurajeaza clientul sa vorbească

foloseşte inadecvat diferite procedee verbale şi nonverbale (privire

fixa, propoziţii neterminate)

III. Intrebările - au ca scop dobândirea de informaţii şi clasificarea lor

Abilitati

1. întrebările exploratorii sunt deschise

2. se pune doar o singura intrebare o data;

3. intrebarile sunt clare şi concrete;

4. întrebările conţin cerinţe care sunt în vocabularul clientului;

5. intrebarile inchise sunt imprastiate printer cele deschise;

Întrebările inchise sunt doar factuale, cele deschise ne ajuta sa cunoaştem mai bine

persoana. Întrebările deschise sunt induse prin: Cum? De ce? în ce fel? Spune-mi?

Sunt evitate intrebarile tip clişeu sau cele prea generate.

Greşeli:

-doua sau mai multe intrebari deodată;

-întrebarea este o afirmaţie deghizata.

IV.Urmărirea verbala - intervenţia terapeutului se refera la ceea ce a spus clientul

Abilitaţi:

1. răspunsuri printr-o parafrazare a conţinutului sau o reflectare a sentimentelor

2. specifica în mod clar schimbarea brusca a subiectului atunci când introduce un

subiect nou în discuţie

79

3. cere clientului sa continue discuţia folsind încurajări deschise

Greşeli:

- introduce un nou subiect în discuţie fara sa ii lege de materialul anterior

V. Căutarea aspectelor concrete - încercarea de a dobândi informării cat mai

specifice, referitoare la persoana sau situaţie.

Abilitaţi

1. terapeutul caută informaţii detaliate: Ce ? Când? Unde? Cat de des? Cum?

2. aduce discuţia abstracta la descrieri concrete cu relevanta personala.

Greşeli

se permite clientului sa vorbească despre un material relevant intr-o

maniera impersonala

detaliile relevante nu sunt urmărite

se permite clientului sa ramana la exprimări vagi

VI.Atitudine neevaluativa - comportamentul terapeutului nu trebuie sa conţină aspecte

evaluative

Abilitaţi

1. răspunde la verbalizarea clientului prin intrebari sau afirmaţii desemnate sa

exploreze înţelesul comportamentului sau evenimentelor

2. schimbarea terapeutica este una de ordin afectiv

NU LUAM DECIZII PENTRU CLIENT!

3. folosim confruntarea pentru a indica discrepantele dintre sentimentele

clientului şi cele ale terapeutului

VIL Reflectarea sentimentelor - abilitatea terapeutului de a fi sensibil şi de a

verbaliza către client experienţa subiectiva a clientului Abilitaţi

1. reflecta setimente pe care inca nu le-a identificat clientul

2. reflecta cu acurateţe intensitatea sentiemnetelor

3. identifica stimuli din mediu care provoacă sentimente . .

80

- ignora sentimentele, etichetează greşit sentimentele sau intensitatea

lor

- se angajează în rezolvarea problemelor fara identificarea sentimentelor

VIII. Nivelul de implicare - se refera la proporţia timpului ocupat de terapeut şi client

Abilitaţi

1. clientul vorbeşte mai mult decât terapeutul

2. competenta se exprima în gesturi simple

81

PRINCIPALELE FORME ALE PSIHOTERAPIEI

Principalele direcţii terapeutice ar putea fi sistematizate după KARASU, în 3 categorii:

Orientarea DINAMICĂ (psihanalitică), orientarea COMPORTAMENTALĂ şi orientarea EXPERENŢIALĂ.

Problema ORIENTAREA DINAMICA PSIHANALITICĂ

ORIENTAREA COMPORTAMENTALĂ

Orientarea experientiala

1. Problema principală

2. Concepţia psihopatologică (cauza apariţieisimptomului)

3. Conceptul de Sănătate

4.Perspectiva Temporală

5. Durata tratamentului

6.Sarcina Terapeutului7. . Tehnica psihoterape-utică

1. Represiunea sexuală

2. Conflictele instinctuale, dorinţe libidinale neconştientizate

3. Prin rezolvarea conflictelor refulate, victoria Eu-lui asupra Sine-lui, întărirea Eu-lui.

4. Cu ajutorul mai profund,înţelegerea intelectual –emoţională

1. Anxietatea

2. Deprinderile învăţate, comportamente deficitare sau înexces care au fost întărite defactori de mediu.

3. Sănătatea înăscută, reducerea simptomelor , absenţasimptomelor sau anxietăţii ,eliminarea comportamentelorproblemă.

4. Prin învăţare5. Perspectiva non - istorică,centrată pe prezentul obiectiv.

1. Disperarea existenţială, fragmentarea Eu-lui, pierdereaposibilităţii umane, incongruenţa.

3. Autorealizarea potenţialului u-man, autodesăvârşirea personală, recâştigarea.autoîncrederii şi spontaneităţii.

4. Trăirea experienţei imediate5. Orientare anistorică, trăireamomentului fenomenologic.

6. De scurtă durată şi intensiv

82

9. Modelul Terapeutic

10. Natura relaţiilor tera-peutice.

11. Rolul Terapeutului

5. Perspectiva istorică, centrată pe trecutul subiectiv.

6. De lungă durată, cu caracter intensiv7. Să înţeleagă conţinutulmental de natură inconştientăal subiectului, semnificaţiileascunse ale vieţii bolnavului.

8. Interpretarea, asociaţia liberă, analiza transferului, a actelor ratate şi viselor.

9. Modelul medical tip :părinte - copil; medic - bolnav, autoritar, bazat pe uncontract terapeutic.

10. Relaţii de tip transferenţial11. Interpretare un stil indirect frustrant.Reflectare nepasional

6. De scurtă durată, non - intensiv

7. Programarea, recompensarea, înbibarea sau elaborareaunor noi răspunsuri comportamentale, adecvate la situaţiileanxiogene.

8. Condiţionarea, desensibilizarea sistematică, elaborareaunor modele comportamentalenoi.

9. Model educaţional: profesor - elev; părinte - copil,autoritar, bazat pe o convenţiede învăţare.

10. Relaţii ca efect secundarterapiei şi se restrânge doar la relaţia reală obiectivă.11. Terapeutul are rol de sfătuitor, educator, stil direct centrat pe rezolvarea problemei

7. A învăţa pacientul să interac-ţioneze într-o atmosferă reciprocă, să se comporte autentic.

8. Interacţiunea, dialogul, dramatizarea.

9.Model existenţial, relaţie om-om, bazat pe înţelegere umană reciprocă.

10. Relaţie reală, primară în raport cu terapia.

11. Rol de acceptare reciprocă, stil interactiv, permisiv, recompen-sativ.

83

Teorii şi elemente psihoterapeutice de natura psihoanalitica

TEORIA PSIHANALITICA: FREUD

La mijlocul secolului al-XIX-lea, în Germania, psihologia devine o disciplina

ştiinţifica independenta şi isi precizează obiectivul: analiza conştiinţei adultului

normal, descoperirea elemetelor fundamentale ale conştiinţei şi a modului în acre

aceasta se combina pentru a da naştere unor experienţe complexe. O experienţa

complexa rezulta din alăturarea câtorva senzaţii, imagini şi sentimente elementare). Fata

de acest tip de psihologie se ridica obiecţii de numeroase cercuri. Atacurile vizează:

- accentul exclusiv pe structuri, pe conţinutul pasiv al mintii. Se susţine, prin

opoziţie, ca trasaturile fundamentale ale conştiinţei constau în procese, nu in

elemente (nu senzaţii ci simţire; nu idei, ci gândire; nu imagini, ci formarea

imaginilor).

- disecţia experienţei, care extrage după sine distrugerea esenţei experienţei

(integritatea experienţei).

- focalizarea pe conştiinţa. Se susţine ca psihologia nu trebuie sa studieze

conştiinţa ci comportamente.

Sigmund Freud reproşează psihologiei tradiţionale concentrarea exclusiva pe

conştient, totala neglijare a operei inconştientului care conţine impulsurile, pasiunile,

ideile şi sentimentele refulate, o intreaga lume subterana, exercitând un control

imperios asupra conştientului. Anii de practica în tratamentul nevrozelor, influenta lui

Charcot, Breuer, Ernest Brucke converg în prima teorie ampla despre personalitate - teoria

psihanalitica - materializata în lucrări ca'lnterpretarea viselor"(1900), "Psihopatologia

vieţii cotidiene" (1904), "Introducere în psihanaliza"(1917) etc.

In prezentarea teoriei freudiene, capitolul se limitează la teoria propriu-zisa şi nu

examinează reverberaţiile acesteia în ştiinţele sociale, arta etc.

Structura personalităţii

84

Personalitatea este alcătuita din trei sisteme majore - id, ego, superego. Fiecare din

aceste sfere ale personalităţii globale are funcţii, proprietăţi şi mecanisme specifice, dar

ele interactioneaza strâns. Comportamentul este rezultatul interacţiunii celor trei sisteme.

ID. Este matricea originala a personalităţii, din care se diferenţiază mai târziu celelalte

doua sisteme. "Id" reprezintă lumea interioara, lumea experienţei subiective care ignora

realitatea obiectiva. Id nu tolerează creşterile de energie, tensiunile datorate stimulilor

intrai sau externi şi acţionează în sensul descărcării tensiunii şi revenirii organismului la

un nivel constant, de joasa tensiune.

Principiul reducerii tensiunii este principiul plăcerii . Pentru a-si atinge scopul -evitarea

durerii şi obţinerea plăcerii - id dispune de doua procese: acţiunile reflexe (reacţii

automate, ca de pilda clipirea, strănutul etc) şi procesul primar (care permite descărcarea

tensiunii prin formarea unei imagini a obiectului care poate inlatura tensiunea. în

virtutea acestui process, un om flamand isi constituie o imagine mintala a hranei.

Aceasta experienţa halucinatorie prin care obiectul dorit este present sub forma unei

imagini mintale reprezintă "satisfacerea dorinţei". Visul nocturn, viziunile nevroticilor

sunt datorate procesului primar).

Procesul primar în sine nu poate reduce tendiunea (imaginea hranei nu potoleşte

foamea), de aceea se dezvolta un process secundar; o data cu acestea, se diferenţiază al doilea

system al personalităţii: ego.

EGO. Apare pentru a transpune dorinţele organismului în realitatea obiectiva. Imaginea

hranei trebuie asociata cum percepţia senzoriala a hranei reale. Id cunoaşte doar realitatea

subiectiva, ego face distincţia intre lumea interioara şi lumea exterioara.

Ego se supune principiului realităţii şi operează prin procesul secundar. Principiul

realităţii impiedica descărcarea tensiunii pana când se găseşte un obiect pentru satisfacerea

necesităţii. Ego elaborează un plan pentru satisfacerea necesităţii şi testează planul printr-o

acţiune. Ego controlewaza toate procesele mentale superioare; acestea slujesc procesul secundar.

Ego caută sa integreze cerinţele adeseori contradictorii ale lui id, superego şi ale lumii

exterioare. Ego reprezintă porţiunea organizata din id, care apare pentru a realiza scopurile din

id, nu pentru a le frustra. Ego isi deriva întreaga energie din id, nu poate exista independent de

85

acesta. Rolul sau fundamental este cel de mediator intre cerinţele instinctuale ale

organismului şi condiţiile mediului. Ego urmăreşte menţinerea vieţii individului şi

reproducerea speciei.

SUPEREGO este reprezentarea interiorizata a valorilor tradiţionale ale societăţii, prezentate

copilului de către părinţi şi impuse prin sistemul de pedeapsa- recompensa. Superego este latura

morala a personalităţii, orientata spre ideal mai mult decât spre real şi urmărind nu plăcere, ci

perfecţiune. Superego, ca arbitru moral interior se dezvolta ca răspuns la pedepsele şi

recompensele primite. Actele cenzurate se incorporează în conştiinţa, cele aprobate se

incorporează în ego-ideal. Conştiinţa şi ego-ideal sunt cele doua subsisteme ale Superego-ului.

Mecanismul de incorporare-introiectie

Conştiinţa pedepseşte individul prin sentimental vinovăţiei, ego-ideal ii recompensează

prin sentimental mândriei de sine. O data cu formarea superego-ului, rolul controlului părintesc

este luat în autocontrol.

Principalele funcţii ale Superego-ului: 1. inhibarea impulsurilor lui Id, mai ales a celor sexuale sau

agresive (condamnate de societate) 2. convingerea ego-ului sa înlocuiască scopurile realiste cu

scopuri morale. 3. năzuinţa spre ferfectiune. Superego tinde sa se opună lui Id şi Ego. Spre

deosebire de Ego, care amâna satisfacerea instinctului pana la găsirea unui mijloc real de

satisfacţie, superego tinde sa o blocheze permanent.

In condiţiile normale, cele trei sisteme nu se ciocnesc ci colaborează sub conducerea

lui ego. Ele reprezintă: Id = componenta biologica a personalităţii Ego = componenta psihologica

a personalităţii Superego = componenta sociala a personalităţii.

DINAMICA PERSONALITĂŢII

Punctual de contact intre energia trupului şi cea a psihicului ii constituie id şi instinctele sale.

Instinctul = reprezentarea psihologica înnăscuta a unei surse interioare somatice de excitaţie.

Reprezentarea psihologica şi dorinta. Excitaţia somatica care generează dorinta=necessitate.

Dorinţele funcţionează ca motor al comportamentulu şi joaca, în dinamica personalităţii,

u rol mult mai important decât stimuli exteriori.

86

Un instinct reprezintă un cuantum de energie psihica. Totalitatea instinctelor

reprezintă energia psihica globala a personalităţii, al căror rezervor este id (sediul

instinctelor). Id funcţionează ca un dinam care asigura puterea psihologica (derivata din

procesle metabolice ale trupului pentru funcţionarea personalităţii). în concepţia

freudiana, instinctual are urmatoarela structura: Sursa (necessitate)

Ţinta (înlăturarea excitaţiei datorate necesităţii) Obiect (activitatea sau obiectul care

asigura satisfacerea necesităţii) Impetuos (forţa instinctului determinate de intensitatea

necesităţii) Modelul freudian al instinctului este regresiv (instinctual urmăreşte

readucerea organismului la starea anterioara apariţiei necesitatii=tensiune),

conservator (instinctul caută sa conserve echilibrul organismului prin inlaturarea

excitaţiilor perturbatoare) şi repetitive (instinctul este u process ce se repeat în

aceeaşi succesiune: excîtatie-inlaturarea tensiunii prin satisfacerea necesitatii-repaus).

De-a lungul vieţii, instinctual isi păstrează nealterate sursa şi ţinta, dar sisi poate

modifica obiectul, intrucat în absenta obiectului adecvat se poate găsi un substitut.

Când energia unui instinct este concentrata asupra unui obiect substituit, rezulta o

derivata instinctuala (ex: sugerea degetului la copii este derivata instinctului

sexual). Deplasarea de energie de la un obiect la altul este cea mai importanta

caracteristica a dinamicii personalităţii. Aproape toate obiceiurile, interesele şi

atitudinile adultului reprezintă derivate instinctuale, deplasări de energie spre substitute.

Tipuri de instincte

Freud considera ca toate instinctele pot fi grupate în doua mari categorii:

instinctele vieţii (slujesc supravieţuirea individului şi speciei: foame, sete, instinct

sexual, energia acestora: libido) şi instinctele morţii (se manifesta prin dorinţa

inconştienta a individului de a muri, conform tuturor proceselor materiei vii de a reveni

la stabilitatea lumii anorganice). O derivata a instinctelor morţii: tendinţa spre agresiune

(este de fapt dorinţa de autodistrugere indreptata spre exterior, spre substitut).

Instinctele vieţii şi cele ale morţii pot interactiona, neutraliza, înlocui sau combina.

Distribuţia şi folosirea energiei psihice

87

Cantitatea de energie este limitata şi cele trei sisteme id, ego, superego- şi o disputa

în permanenta. Un system devine mai puternic în detrimental celorlate. Ego isi deriva

energia din id (id=sursa întregii energii psihice) concomitent cu procesul de identificare

(diferenţierea unei imagini mintale de obiectele reale, capabile sa satisfacă dorinţa, după

ce, în prealabil, după modelul imaginii a fost depistat respectivul obiect din lumea

inconjuratoare). Ego monopolizează treptat energia psihica intrucat o utilizează pentru

reducerea tensiunilor. O parte din energie este utilizata de ego pentru dezvoltarea

proceselor nervoase superioare (memoria, judecata, abstractizarea), o buna parte este

folosita pentru reprimarea tendinţei spre impulsivitate şi irationalitate a sitemului id.

O parte din energie este deplasata spre noi obiecte: apare o reţea de interese şi

atitudini derivate din instincte fundamentale.

Datorita sistemului de pedps-recompense aplicat de părinte, imperativele morale

sunt interiorizate ca agenţi de satisfacere a necesităţilor. Astfel superego capata acces la

rezervorul de energie al sistemului id. Totuşi activitatea sistemului superego este

adeseori contrara impulsurilor lui id(cadrul moral reprezintă încercarea societăţii de a

controla şi inhiba impulsurile primitive-in special sexualitatea şi agresivitatea)

Daca id conţine o mare cantitate de energie, persoana va fi impulsive, primitiva. Când

superego monopolizează cea mai mare parte din energia psihica, rezultatul este un

comportament ultramoral. Deplasrile de energie intre sisteme menţin individul intr-o stare

dinamica, în flux perpetuu. în ultima analiza, dinamica personalităţii consta în

interacţiunea forţelor restrictive.

Anxietatea e starea în care Ego este copleşit de stimuli excesivi pe care nu-I poate

controla. Freud admite 3 tipuri de anxietate:

1. reala (teama de pericole reale din lumea exterioara)

2. nevrotica ( teama ca instinctele nu vor mai putea fi controlate şi vor cauza

acţiuni condamnabile)

3. sentimental vinovăţiei, anxietatea morala.

88

Anxietatea este o stare de tensiune căreia individul caută sa-I facă fata prin

acţiune: fuga din situaţia primejdioasa (l), inhibarea instinctului (2), ascultarea

glasului constiintei (3).

Anxietatea care nu poate fi redusa prin masuri eficiente este traumatica, va

reduce individul la starea de neajutorat. Când Ego nu poate face fata anxietăţii pe

cai raţionale, recurge la metode iraţionale: acestea sunt mecanismele de apărare ale ego-

ului.

Dezvoltarea personalităţii

Freud a subliniat - cel dintâi - importanta primei copilării în dezvoltarea ulterioara a

personalităţii.

Personalitatea se dezvolta prin răspuns la surse majore de tensiune: 1. procesele de

creştere fiziologice, 2. frustrări, 3. conflicte, 4. ameninţări.

In urma creşterilor de tensiune emanând din aceste surse, individul este nevoit sa

invete noi metode pentru reducerea tensiunii. în aceasta consta dezvoltarea

personalităţii.

Metode pentru rezolvarea frustrării, conflictelor şi anxietatilor

1. Identificare a: individul isi modelează comportamentul după alt individ care pare

a reuşi sa-si satisfacă necesităţile. Individul se poate identifica cu opersoana

reala sau cu anumite trasaturi ale acesteia, cu animale, instituţii, idei abstracte,

obiecte etc. Structura finala a personalităţii reprezintă o acumulare de identificări

survenite în diferite perioade.

2. Deplasare a: inlocuirea obiectului original al instinctului printr-un substitut,

atunci când originalul este inacceptabil. Substitutul permite doar temporar o

reducere a tensiunii. Consecinţa a numeroase "deplasări" este acumularea de

tensiune nedescarcata, ce funcţionează ca permanent impuls pentru noi

comportament, astfel se explica variabilitatea şi diversivitatea

comportamentelor, precum şi agitaţia indivizilor.

89

Freud considera ca dezvoltarea civilizaţiei a fost posibila prin inhibarea obiectelor

primare şi dirijarea energiei instinctuale spre canale acceptabile din punct de vedere social

şi de efecte creatoare. O deplasare care produce o realizare culturala superioara se

numeşte sublimare. Sublimarea nu permite o satisfacţie completa, ea generează o energie

reziduala care se descarcă prin nervozitate sau agitaţie. Capacitatea de a forma derivate

instinctuale, orientate spre obiecte substitut, este cel mai puternic mecanism în

dezvoltarea personalităţii.

Mecanismele defensive ale ego-ului

Pentru a face faţă anxietăţii, sistemul ego adopta masuri externe, mecanisme

defensive: reprimare, proiecţie, fixaţie, regresiune. Acestea operează inconştient în

sensul negării, falsificării sau deformării realităţii.

1. reprimarea : un obiect alarmant este impins în afara conştientului

2. proiecţia : anxietatea nevrotica sau morala este transformata în anxietate reala, mai

uşor de rezolvat. Sursa de anxietate este plasata în lumea obiectiva.

3. fixaţia : persoana se fixează la ub stadiu timpuriu de dezvoltare, intrucat

stadiul următor implica frustrare şi anxietate.

4. regresiune: persoana care trăieşte experienţe traumatizante se refugiaz intr-o etapa

de dezvoltare anterioara.

Etape de dezvoltare

In primii 5 ani de viata - decisivi pentru formarea personalităţii - copilul străbate

urmaroarele etape, definite prin raportare la zona corporala care constituie centrul

activităţii dinamice în etapa respective: orala, anala, falica. Aceste etape pregenitale sunt

reactive în adolescenta, când se trece la etapa genitala adulta. Complexul Oedip aparţine

etapei falice. Rezultatul etapelor străbătute este transformarea individului dintr-un copil

narcissist, în căutarea plăcerii, intr-un adult socializat orientat spre realitate.

Cercetări caracteristice şi metode de cercetare

90

Etapele empirice pe care Freud si-a fundamentat teoriile constau, în principal, în

relatările şi atitudinile pacienţilor. Freud se separa de psihologia experimentala şi

refuza metodele acesteia. În strâns contact cu practica medicala, Freud si-a revizuit şi

reformulat teoria în repetate rânduri, conferindu-i un caracter deschis, neformalizat.

Tehnici pentru colectarea datelor:

- asociaţia libera (pacientul relatează toto ce-I trece prin minte, fara a încerca sa

reproducă un discurs logic)

- analiza viselor.

Ambele metode permit analistului sa pătrundă în straturile subterane ale

personalităţii. O buna parte a datelor provin din analiza lui Freud.

Statut actual şi evaluare

După moartea lui Freud, adepţii psihanalizei au amplificat unele aspecte ale

sistemului Freudian, căutând sa expliciteze postulatele, sa precizeze definiţia unor

conceptte fundamentale etc; prima serie de succesori s-au menţinut în limitele

sistemului Freudian şi au rămas absolut fideli teoriilor maestrului. în ultimii 20 de ani, în

literature psihanalitica au apărut o serie de noi curente:

1. elaborarea ego-ului ca sistem mai mult sau mai puţin autonom .

Freud a considerat ca ego este subordonat sistemului id. Discipoli ca

Hartmann (1945), Kris şi Loevenstein (1947), Rapaport (1951) au urmărit funcţia

sistematica sintetica şi interogativa a ego-ului, procesele de percepţie, amintire,

gândire şi au căutat sa demonstreze funcţia autonoma a ego-ului. Ei susţin ca ego

şi id se formeazza simultan şi se dezvolta independent.Prin aceste reconsiderări

ale psihanalizei s-a dezvoltat "psihologia ego-ului ", în care ego-ul este prezentat

ca system raţional, responsabil pentru realizarea intelectuala şi sociala a

individului având ca surse de energie motive şi interese proprii.

2. accentuarea determinantelor non-instinctuale ale personalităţii

Teoreticienii moderni, răspunzând criticilor la adresa supralicitării factorilor

ereditari, instinctuali în psihanaliza, caută sa sublinieze rolul variabilelor

91

sociale în modelarea personalităţii. Tendinţa de a "de-biologiza" psihanaliza

apare atât la neofreudieni (cap. IV) cat şi la unii freudieni ortodocşi.

3. studii bazate pe observarea copiilor

Hartmann şi Kris remarcând ca Freud isi bazează deducţiile despre copilărie

aproape exclusiv pe date culese de la pacienţi adulţi propun observarea directa a

copiilor.

4. testarea experimentala a tezelor psihanalitice

Ezriel, Farell şi Stengel (1951), Isaac, Rielman şi Thouloss (1951) considera ca

psihanaliza nu trebuie sa se bazeze doar pe date obţinute de la pacienţi ci trebuie sa-si

supună ipotezele la texte de laborator. De aici s-a dezvoltat o intreaga literatură

experimentala, de sursa psihanalitica (Sears (1943-1944), Hilgard (1952),

Hasserman(1952), Kubio (1952) şi Blum (1953).

5. apropierea crescânda a psihanalizei de psihologie

Psihanaliza s-a dezvoltat în afara coordonatelor psihologiei generale şi a existat

tendinţa de a o considera o ştiinţa aparte. în ultimii ani se tinde a considera ca

psihanaliza face parte din psihologie la fel ca orice teorie a personalităţii. Apropierea a

fost stimulata de studii intrprinse de psihologi ca Lowin, Murray Else Frenkel-

Brunswil, David Rapaport, Hevitt Danford şi Ernest Hilgard care au fost influenţaţi

de psihanaliza, precum şi de psihanalişti ca Ernst Kris, Heinz Hartmann, Thomas

French, David Levy şi Erik Erikson care s-au apropiat considerabil de psihologie. Un

factor care favorizează împăcarea psihanalizei cu psihologia este faptul ca

reprezentaţia celor doua domenii e confruntata cu probleme similare. Psihologii au

ajuns sa se ocupe tot mai mult de motivaţie, ceea ce i-a adus la recunoaşterea teoriilor

freudiene. Psihanaliştii angajaţi în elaborarea teoriei ego-ului au fost nevoiţi sa recuga

la unele concepte ale psihologiei tradiţionale. În ciuda acestei apropieri, în SUA şi alte

tari psihanaliza ramane mai apropiata de medicina decât de psihologie.

Critici la adresa psihanalizei

Teoria freudiana a stârnit chiar de la apariţie indignare şi sarcasm, conceptele de

sexualitate infantile, instinctualitate etc socand morala tradiţionala. O buna parte a

92

criticilor formulate de specialişti se datorează unei interpretări greşite a psihanalizei. Se

afirma ca procedeele empirice prin care Freud isi valida ipotezele sunt eronate. Se

obiectează la increderea lui Freud în spusele pacientului. În formularea tezelor,

Freud renunţa adeseori la indicarea datelor şi prezintă doar concluzii imposibil de

verificat. Neglijarea convenţiilor cercetării şi relatării ştiinţifice fac ca statutul

ştiinţific al psihanalizei sa stea adeseori sub semnul intrebarii.

O serie de formulări, lipsite de consecinţe empirice sunt absconse şi parazitare în

ansamblul teoriei (ex. dorinţa morţii).

Teoria freudiana este deficitara în regului care sa permită previziunea unor fenomene.

Reţeaua complicata de concepte nu oferă răspunsuri la intrebari esenţiale ca: relaţia

precisa intre experienţa traumatizanta- sentimental vinovăţiei- reprimare-simbolizare -

vis etc. Lipsesc specificări cantitative de tip: cat de intense trebuie sa fie o experienţa

pentru a fi traumatizanta? Admiţând ca psihanaliza păcătuieşte sub aspect formal şi ca

nu este substanţiala de procedee ştiinţifice respectabile, se pune problema de ce a fost

luata în serios aceasta teorie şi cum se explica influenta pe care a exercitat-o şi continua sa o

exercite?

Toate teoriile despre comportament lasă de dorit la capitolul dovezi faptice şi adecvare

formala. Psihologia mai are un drum lung de străbătut inainte de a deveni o ştiinţa exacta.

Psihanaliza îşi datorează uriaşa popularitate formulărilor sclipitoare, aluziilor literare şi

mitologice, abordării unor domenii în sine fascinante (inconştient, sexualitate) etc. Pentru

specialişti, în ciuda lipsei de vigoare, teoria ramane valabila ca provocare la sondarea unor

zone ale psihicului neglijate, prin amploarea şi profunzimea sistemului dezvoltat. Meritul major

al psihanalizei consta în tentative de a concepe un individ complex asaltat de conflicte şi

contradicţii dar capabil de gândire şi acţiune, impulsionat de forte subterane şi aspiraţii

imposibile, frustrat şi satisfăcut, plin de speranţe şi ddisperat, egoist şi altruist. Este o imagine

despre om având pentru mulţi o esenţiala validitate.

Biografie şi referinţe -in original, p. 73-75

93

TEORIA ANALITICA: JUNG

Cari Gustav Jung, desemnat de Freud aproape oficial ca succesor în psihanaliza,

ajunge după o scurta colaborare cu Freud sa rupă cu maestrul şi sa dezvolte un sistem

psihanalitic propriu: psihologia analitica a cărei trăsătura fundamentala este

imbinarea teleologiei cu cauzalitatea. Comportarea individului este condiţionată nu

numai de istoria individuala şi rasiala (cauzalitate) ci şi de scopurile şi aspiraţiile sale

(teleologia):

"Individul trăieşte atât prin scopuri cat şi prin cauze". Prin aceasta se diferenţiază Jung

de Freud: pentru Freud exista doar repetarea nesfârşita a structurilor instinctuale; pentru

Jung viata inseamna dezvoltare, căutare a completitudinii. Teoria lui Jung pune accentuai

pe fundamentele rasiale şi filogenetice ale personalităţii. Individul este produsul şi

recipientul istoriei ancestrale, este modelat de experienţa cumulative a generaţiilor

trecute. Freud sublinia iriginile infantile ale personalităţii, Jung accentuează sursele

rasiale. Personalitatea este rezultanta intractiunii dintre forţele interioare (personalitatea

pre-formata, colectiva a speciei umane) şi cele exterioare. Importanta trecutului rasial în

teoria junghiana explica teria lui Jung, preocuparea lui Jung pentru mitologie, religie,

stravehi ritualuri şi simboluri, obiceiuri primitive, vise, viziuni etc. Jung depăşeşte,

probabil, pe toţi psihologii contemporani.

Structura personalităţii

Personalitatea totala - psycho" consta dintr-o serie de sisteme: ego, inconştientul

personal şi complexele sale, inconştientul colectiv şi arhetipurile sale, persoana,

anima/animus, umbra. La aceste sisteme interdependente se aadauga atitudinile

(intraversiune, extraversiune), functiih (gândire, sentiment, senzaţii, intuiţie) şi eul

(personalitatea deplin dezvoltata, deplin armonioasa).

Ego - mintea conştienta perceptive, amintiri, gânduri, sentimente. Asigura

sentimental de identitate şi continuitate şi se situează din punctual de vedere al

94

individului. Inconştientul personal = este o zona adiacenta ego-ului constând din

experienţe

odinioară conştiente dar reprimate sau uitate şi din experienţe prea pentru a se

conştientiza, intre ego şi inconştientul personal existând o circulaţie permanenta.

Complexele = sunt sisteme organizate în sentimente, gânduri, amintiri din

inconştientul personal, grupate în jurul unui nucleu. Cu un complex puternic se poate

domina intreaga personalitate.

Inconştientul colectiv , transpersonal = este sistemul cel mai puternic; în cazurile

patologice triumfa asupra ego-ului şi inconştientului personal. Este depozitul

amintirilor ancestrale ale speciei umane, cuprinzând şi reziduuri preumane.

Acumulările successive se datorează unor experienţe repetate de nenumărate

generaţii. Inconştientul colectiv este universal, acelaşi pentru toţi oamenii.

Reprezentările ancestrale nu sunt moştenite ca atare, de fapt se transmite doar

posibilitatea de a retrăi experienţele generaţiilor trecute, predispoziţia de a reacţiona intr-

un anume fel la o anume experienţa. Predispoziţiile latente (dragostea pentru mama,

teama de intuneric etc) se dezvolta doar daca sunt intarite de experienţe reale.

Inconştientul colectiv este fundamentul ereditaral întregii structuri a personalităţii, pe care

se clădesc apoi celelalte sisteme. Experienţa acumulata în inconştientul colectiv

este de o valoare inestimabila - este înţelepciunea tuturor strămoşilor; ignorata, ea

poate erupe violent deformând procesele raţionale.

Arhetipurile = forme de gândire universale, cu o mare incarcatura emoţionala. Forma

creaza imagini care corespund unor aspecte ale realităţii. Arhetipul mamei produce o

imagine a mamei care se identifica apoi cu mama reala. Experienţa perceperii mamei

este rezultanta imaginii arhetipale apriorice şi a impresiilor senzoriale. Cele doua

determinante se potrivesc, de obicei, căci arhetipul este produsul experienţelor

speciei, experienţe foarte asemănătoare cu cele ale oricărui individ ("mama" este

aceeaşi, indiferent de timp şi loc).

Arhetipul este un deposit de experienţe repetate de nenumărate generaţii. De pilda,

omul a fost expus la numeroase manifestări ale marilor forte ale naturii-cutremure,

95

torente, uragane. Din ele s-a dezvoltat arhetipul energiei, predispoziţia de a percepe forţa

şi dorinţa de a o crea şi controla. în acest arhetip isi au originea şi pasiunea copilului

pentru artificii şi interesul adultului pentru energia atomica. Omul este impulsionat de

acest arhetip sa caute noi surse de energie.

Arhetipurile comunica intre ele şi adeseori se întrepătrund. Arhetipul poate

constitui nucleul unui complex. Arhetipurile isi manifesta caracteristicile prin mituri,

vise, viziuni, ritualuri, opere de arta, simptome nevrotice care reprezintă principala cale

de acces a cercetătorului spre inconştient.

Principalele arhetipuri din inconştientul colectiv sunt: naşterea, învierea,

moartea, forţa, eroul, copilul, dumnezeul, bătrânul înţelept, demonul etc. Unele

arhetipuri s-au dezvoltat foarte mult ca sisteme autonome în cadrul personalităţii:

persoana, anima/animus şi umbra.

Persoana = masca adoptata de un individ ca răspuns la cerinţele sociale şi la

propriile necesitaţi arhetipale. Este rolul pe care i-1 atribuie societatea, personalitatea

publica.

Daca Ego se identifica cu persoana, individul se preocupa mai mult de rolul pe

care-1 joaca decât de fiinţa sa reala-se alienează.

Anima/animus = fiziologic fiecare individ are caracteristici masculine şi feminine.

Jung atribuie aspectele feminine şi masculine unor arhetipuri. Arhetipul feminine

in personalitatea unui bărbat este "anima", arhetipul masculuin în personalitatea unei

femei este "animus". Arhetipurile, explicabile şi pe baza cromozomiala sau endocrina

sunt produsul experienţei convieţuirii celor doua sexe, care a dus la o relativa

feminizare a bărbatului şi masculinizare a femeii.

Aceste arhetipuri determina fiecare sex sa manifeste şi caracteristici ale sexului

opus si, totdata, funcţionează ca imagini colective care modelează atitudinea individului

fata de sexul opus. Găsirea unui partener implica un compromis intre cerinţele

imaginii arhetipale ideale şi un individ real.

Umbra = consta în instinctele animalice moştenite de om în evoluţia de la forme de

viata inferioare. Acest arhetip reprezintă aspectul animalic al naturii umane; lui i se

96

datorează concepţia despre păcatul originar, precum şi toate ideile, sentimentele si

actele condamnabile din punctual de vedere al societăţii.

Eul - arhetipul care reprezintă năzuinţa omului spre completitudine şi armonie.

Arhetipul se exprima prin diverse simboluri, cel mai frecvent fiind mandala sau

cercul magic.

Eul este centrul personalităţii, în jurul sau se grupează toate celelalte sisteme.

El asigura armonie, echilibru şi stabilitate personalităţii. Este telul vieţii spre care

omenirea aspira permanent. Ca toate arhetipurile, eul determina o anumita

comportare: căutarea completitudinii, mai ales prin religie sau practici rituale, yoga etc.

Arhetipul eului se manifesta abia când celelalte componente ale personalităţii s-au

individualizat şi dezvoltat plenar, deci la o vârsta mijlocie.

Atitudinile = Exista doua atitudini majore: extravertita (spre lumea

exterioara obiectiva) şi intravertita (spre lumea subiectiva). Ambele sunt prezente, dar

de obicei una domina şi este conştienta, pe când cealaltă este subordonata şi inconştienta.

Funcţiile psihologice : gândire, sentiment, senzoriu, intuiţie

Gândirea = este intelectuala, prin ea intelege omul lumea şi pe sine.

Sentimentul = este axiologic, este valoarea obiectelor în raport cu individul.

Din aceasta funcţie decurg experienţele de plăcere, durere, teama, furie, bucurie, tristeţe,

dragoste.

Senzoriul = este functuia perceptive, prefera fapte concrete, reprezentări despre

lume.

Intuiţia = forma de percepţie pe calea proceselor inconştiente. Prin inuitie

omul depăşeşte faptele şi ideile şi construieşte modele ale realităţii. Prin intuiţie

omul ajunge la esenţa realităţii.

Gândirea şi sentimental sunt funcţii raţionale, ele folosesc raţiunea,

judecata, abstractizarea şi generalizarea. Senzoriul şi intuiţia sunt funcţii iraţionale

căci se bazează pe perceperea concretului, particularului şi accidentului.

97

De obicei, la fiecare individ, una din funcţii este mai diferenţiata şi joaca

rolul principal: este functuia superioara căreia I se subordonează, ca auxiliare, celelalte

trei.

Funcţia cea mai puţin diferenţiata este funcţia inferioara, reprimata şi inconştienta;

ea se exprima prin visuri şi fantezii.

Cele 4 funcţii sunt plasate echidistant, pe circumferinţa unui cerc al cărui

centru reprezintă sinteza celor 4 funcţii. O astfel de sinteza, în care cele 4 funcţii sunt

egale, poate fi realizata doar atunci când eul se actualizează pe deplin. Sinteza reprezintă

un ideal spre care năzuieşte personalitatea.

Interacţiunea intre sistemele personalităţii

Sistemele, atitudinile şi funcţiile care constituie personalitatea totala

interactioneaza prin: compensaţie, opoziţie sau fuziune.

Compensaţia - exemple: daca extraversiunea domina Ego, atunci inconştientul

va dezvolta atitudinea opusa:intraversiune. Daca în activitatea conştienta predomina

gândirea şi sentimental, atunci inconştientul va fi dominat de intuiţie şi senzoriu. Opoziţia

- intre ego şi umbra, intre ego şi inconştientul personal, intre inconştientul colectiv şi

persoana etc.

Fuziunea - se realizează prin funcţia intranscedenta. Aceasta duce la sinteza

sistemelor contrare intr-o personalitate echilibrata, integrata al cărei centru este Eul. Jung

considera ca orice decizie corecta se bazează pe luarea în consideraţie a factorilor

inconştienţi şi conştienţi. Sursa neadaptarii şi dereglărilor nervoase este dezvoltarea

unilaterala a personalităţii. Aspectele neglijate creaza tulburări şi o conduita iraţionala.

Dinamica personalităţii

Energia psihica este o manifestare a energiei organismului şi deriva din

procesele metabolice.

Valorile psihice -cantitatea de energie psihica investita intr-un element

al personalităţii reprezintă valoarea acelui element.

98

Forţa de grupare a unui complex - valorile inconştiente pot fi determinate prin

evaluarea forţei de grupare a nucleului complexului (numărul de elemente grupate in

jurul nucleului). Analistul poate aprecia forţa de grupare a unui nucleu prin:

1. observarea directa a asociaţiilor din viata cotidiana legate de nucleul respectiv

deducţii analitice (pe baza de vise)

3. indicatorii complecşi (tulburări de comportament care semnalează existenta unui

complex)

4. intensitatea expresiei emoţionale (intensitatea răspunsului emoţional la o

situaţie).

Principiul echivalentei

Concepţia psihodinamica a lui Jung se bazează pe doua principii fundamentale:

echivalenta şi entropia. Conform principiului echivalentei, energia cheltuita intr-un punct

al sistemului se manifesta în alt punct. Orice valoare reprimata eliberează energie care

se manifesta prin întărirea altor valori, prin vise sau fantezii. Energia pierduta de unul din

sistemele personalităţii apare intr-un alt system. Redistribuirile de energie constituie

dinamica personalităţii. Principiul entropiei. Se refera la transferul de energie intre doua

sisteme cu incarcatura energetica diferita, pentru a se stabili un echilibru. Energia tinde sa

treacă din sistemul mai puternic în cel mai slab. în acest mod sistemele personalităţii tind

sa ajungă la un echilibru de forte. Un sistem cu potenţial slab caută sa-si îmbunătăţească

situaţia în detrimental unui system putrnic. Daca ego-ul conştient este mult mai puternic

decât inconştientul, apar tensiuni prin care energia caută sa se deplaseze de la conştient

spre inconştient. O dezvoltare unilaterala a personalităţii creează conflict şi tensiune,

în timp ce dezvoltarea egala a tuturor constituentelor personalităţii produce armonie,

relaxare, satisfacţie.

Dezvoltarea personalităţii

Jung concepe dezvoltarea personalităţii ca un progress continuu de la un stadiu mai

puţin complet spre un stadiu mai complet, mai armonios.

99

Rolul dezvoltării este autoactualizarea = cea mai deplina diferenţiere cuplata cu

cea mai armonioasa imbinare a tuturor aspectelor personalităţii.

Prin autoactualizare eul înlocuieşte egoul ca centru al personalităţii. Ca şi în cazul

individului, dezvoltarea speciei umane şi a materiei vii în ansamblu prezintă acelaşi

progress spre armonie şi complexitate.

Cauzalitate şi teleologie

Ideea de tel care directioneaza destinul este teleological, finalista (căci prezentul este

explicat prin viitor, iar pe de alta parte trecutul individului determina comportarea prezenta

- cu care se afla în raport de cauzalitate. Jung considera ca ambele puncte de vedere sunt

necesare pentru intelegerea personalităţii: prezentul este determinat atât de trecut

(cauzalitate) cat şi de viitor (teleologie).

Ereditatea

Ocupa un loc important în teoria lui Jung. Prin ereditate se transmit instinctele, veriga

de legătura cu animalitatea. Spre deosebire de biologi, Jung susţine ca prin ereditate se

transmit şi "experienţe ancestrale", materializate în arhetipuri. Prin ideea de "moştenire

culturala", Jung se alătura adepţilor doctrinei caracterelor dobândite, a cărei valabilitate

este pusa sub semnul întrebării de către geneticienii contemporani.

Etape de dezvoltare

In primii ani de viata, energia psihica (libido) este investita în activităţi necesare

pentru supravieţuire. Valorile sexuale apar înainte de 5 ani şi ating maximum in

perioada de adolescenta. în tinereţe se afirma instinctele fundamentale şi procesele vitale

legate de dobândirea unui loc în societate. În jurul vârstei de 40 de ani se produce o

transvaloare radicala: locul intereselor biologice ii iau interesele culturale; valorile se

sublimează în simboluri sociale religioase, cetăţeneşti şi filozofice. Aceasta tranziţie este

evenimentul decisiv în viata individului. Condiţia pentru continuarea unei existente

satisfăcătoare este absorbirea în valori culturale şi spirituale a întregii energii odinioară

investita în valori instinctuale.

100

Procesul de individuatie

Personalitatea tinde sa se dezvolte în direcţia unei unităţi stabile. Sistemele

personalităţii trebuie sa se diferentize complet şi sa se dezvolte plenar. Sistemele

neglijate şi mai puţin dezvoltate operează ca centri de rezistenta care caută sa

captureze energia sistemelor mai dezvoltate.

Apariţia mai multor centri de rezistenta generează nevroze. O personalitate

sănătoasa, integrata se dezvolta doar atunci când se permite fiecărui system sa atingă

gradul maxim de diferenţiere şi dezvoltare. Preocesul prin care se realizează acestea:

procesul de individuatie.

Funcţia transcendenta

O data realizata diferenţierea (prin procesul de individuatie) sistemele

diferenţiate sunt integrate prin funcţia transcendenta. Aceasta funcţie uneşte tendinţele

opuse ale sistemelor şi acţionează în direcţia scopului ideal: completitudine perfecta,

realizarea sub toate aspectele ale personalităţii embrionare potenţiale. în cazul în care

celelalte forte ale personalităţii, mai ales reprimarea, se opun funcţiei transcendente,

aceasta acţionează la nivelul inconştientului - unde aspiraţia spre completitudine şi

armonie apare în vise, mituri şi alte reprezentări simbolice (cel mai frecvent simbol cercul

sau "mandala").

Sublimare şi reprimare

Energia psihica poate fi deplasata la un process dintr-un anumit system spre

alt process din acelaşi sau alt system. Daca deplasarea este guvernata de procesul de

individuatie şi de funcţia transcedenta, se numeşte sublimare.in sublimare. Prin

sublimare energia se deplasează de la procese instinctive, mai primitive şi mai puţin

differentiate spre procese superioare, culturale mai diferenţiate.

Când descărcarea de energie prin canale instinctuale sau sublimate este blocata,

are loc o reprimare. Energia reprimata se acumulează în inconştient si, conform

principiului entropiei, caută sa pătrundă în ego, unde perturba procesele raţionale si

generează comportamente iraţionale.

101

Simbolizarea

In psihologia jungiana, un simbol are doua funcţii majore:

1. reprezintă o incercare de a satisface un impuls instinctual frustrat. Ex: dansul

satisface symbolic un impuls sexual frustrat. Reprezentarea simbolica a unei

activităţi instinctuale nu poate fi pe deplin satisfăcătoare căci nu permite o

descărcare integrala a libidoului. De aceea se caută alte simboluri, mai

adecvate, care sa permită descărcări de energie masive: prin descoperirea de noi

simboluri civilizaţia progresează spre nivele culturale tot mai inalte. Prin

funcţia 1) simbolul se apropie de sublimare, este o transmitere de libidou.

2. întruchipează un material arhetipal. Simbolurile exprima nu numai

înţelepciunea ancestrala acumulata în inconştientul colectiv, ci şi nivele de

dezvoltare viitoare, inca necunoscute.

Simbolul poate fi supus unei analize retrospective (pe baza funcţiei 1 se descifrează baza

instinctuala a simbolului) sau perspective (pe baza functiei 2 se releva aspiraţiile omenirii

spre desăvârşire, armonie). Simbolul având o determinare cauzala şi teleologică, se cere

elucidat prin imbinarea ambelor poziţii.

Cercetări specifice şi metode de cercetare

Jung si-a adunat datele din mituri, civilizaţii primitive, alchimie, magie, religie, vise,

viziuni, antropologie, istorie, literature, cercetare chimica şi experimentala. Ca metode de

cercetare, Jung a folosit.

1. studiul experimental al complexelor.

Pe baza unor teste de asociaţii verbale, Jung a măsurat intensitatea emoţiei asociata

cu un anumit subiect, depistând astfel complexele pacienţilor.

2. studierea unor cazuri

Metoda a fost iniţiata de Freud. Analistul descifrează complexele examinând fluxul

asociaţiilor libere ale pacientului şi visele acestuia. Spre deosebire de Freud, Jung

iniţiază metoda imaginaţiei active: pacientul se concentrează asupra unei

imagini onirice neclare şi descrie transformările pe care le constata la aceasta

dezvăluind astfel o masa imensa de material inconştient.

102

3. studii de mitologie şi religie comparata: ştiinţe oculte

Examinarea arhetipului 1-a condus pe Jung spre alchimie, astrologie,

mitologie, religie. Lucrarea " Psihologie şi alchimie" caută sa demonstreze ca

simbolurile alchimiei reprezintă arhetipuri şi sunt analoge cu simbolurile onirice.

Aceleaşi arhetipuri le-a găsit Jung şi în miturile şi ritualurile popoarelor

primitive.

Statut actual şi evaluare

Numeroşi psihanalişti au adoptat metodele lui Jung în psihoterapie. Adepţi iluştri:

Gerhard Adler, Michael Fordham, Mary Harding, Erich Neumann, Herbert Read.

Scrierile lui Jung au exercitat o influenta considerabila asupra esteticii, antropologiei,

teleologiei moderne. Jung a fost atacat de psihanaliştii scolii freudiene şi chiar de Freud

insusi. Aceştia au criticat conceptual de arhetip şi deformarea concepţiei freudiene

despre inconştient.

Psihologia ştiinţifica a preluat de la Jung testul asociaţiei de cuvinte şi conceptele de

extraversiune şi intraversiune. în general, psihologia tradiţionala nu a acordat prea mare

atenţie teoriei lui Jung, căci aceasta se fundamentează pe descoperiri clinice, nu pe

investigaţii experimentale.

Totuşi ideile lui Jung pătrund pe cai indirecte intr-o serie de cercetări psihologice

recente. Astfel, conceptual de autoactualizare apare la psihologi ca: Glodstein, Rogers,

Angyal, Murphy, Allport şi Maslow.

Autorii apreciază ca teoria lui Jung se cere testate prin metodele psihologice

ştiinţifice.

Bibliografie şi referinre - în original -pag. 111-113

TEORIA SOCIO-PSIHOLOGICA: ADLER,FROMM, HORNEY şi SULLIVAN

103

Teoriile psihanalitice formulate de Freud şi Jung au pornit de la aceleaşi premise

pozitiviste ca şi fizica şi biologia secolului al XlX-lea. Odată cu dezvoltarea

sociologiei şi antropologiei ca discipline independente (sfârşitul secolului al-XIX-lea)

influenta acestora se face simţită şi în psihologie şi psihanaliza. O serie de discipoli ai Iu

Freud, nesatisfacuti de neglijarea determinărilor sociale ale personalităţii, remodeleaza

psihanaliza în direcţia noii orientări promovate în ştiinţele sociale: Adler, Karen Horney,

Erich Fromm şi Harry Stack Sullivan. Horney şi Fromm se menţin în domeniul

psihanalizei; Adler, deşi dezident în scoală freudiana, ramane sub influenta acesteia; doar

Sullivan, profund influenţat de antropologie şi psihologia sociala, dezvolta un sistem

teoretic care deviază considerabil de la jaloanele psihanalitice. Horney şi Fromm sunt

consideraţi revizionişti, neo-freudieni, nici unul dintre ei nu a dezvoltat o noua teorie, nu

au făcut decât sa renoveze teoria freudiana. Sullivan a fost inovator, a elaborat un sistem

original, a atras discipoli şi a dezvoltat o noua scoală de psihiatrie.

Alfred Adler

Psihanalist nonconformist, Adler părăseşte în 1911 Societatea de Psihanaliza din

Viena şi formează un grup independent de "psihologie individuala". Activează ca

psihiatru şi profesor de psihologie medicala în SUA. Societatea de psihologie

individuala continua sa atragă mulţi adepţi.

In contrast cu Freud, care atribuie comportamentul unor instincte innascute, şi Jung

care explica comportamentul prin arhetipuri, Adler considera ca omul este motivat în

primul rând de determinări, este o fiinţa sociala. Adler subliniază condiţionarea

sociala a personalităţii, neglijata de Freud şi Jung - aceasta este contribuţia sa majora la

104

teoria personalităţii. Adler a atras atenţia psihologilor asupra variabilelor sociale şi a

contribuit la dezvoltarea psihologiei sociale.

Adler introduce în teoria personalităţii conceptual de eu creator, un sistem

subiectiv care interpretează e e ientele organismului, cărora le conferă sens şi caută

noi experienţe care sa sprijine împlinirea stilului de viata unic al personalităţii respective:

daca lumea nu oferă astfel de experienţe, eul caută sa le creeze. Spre deosebire de

psihanaliza clasica, Adler a subliniat unicitatea personalităţii: fiecare act poarta

amprenta unui stil de viata unic, distinctive. în acest context, Adler aparţine tradiţiei lui

William James şi William Stern, fondatorii psihologiei personaliste. Adler respinge

motivaţia exclusiva sexuala şi considera ca omul este motivat de interese sociale.

Individul caută sa-si dezvolte un stil de viata unic, în care impulsul sexual joaca un rol

secundar.

In viziunea lui Adler, centrul personalităţii este conştientul. Omul este o fiinţa

conştienta. Este conştient de inferiorităţile sale, de obiectivele sale şi este conştient de

sine, capabil sa-si planifice acţiunile. Astfel, Adler se situează la antipodul lui Freud care

plasa centrul de greutate în inconştient.

Concepte fundamentale

Întregul eşafodaj teoretic se susţine la Adler pe câteva concepte fundamentale,

dezvoltate în decursul practicii de psihiatrie:

1. finalismul ficţiunii

2. năzuinţa spre superioritate

3. sistemul de inferioritate şi compensaţia

4. interesul social

5. stilul de viata

6. eul creator

Finalismul acţiunii

Adler considera ca omul este motivat mai mult de speranţele în viitor decât de

experienţele trecute. Scopurile nu exista în viitor ca o parte a unui proiect teleologic ci au o

105

existenta subiectiva, mintala: sunt idealuri care afectează comportarea prezenta. Nu sunt

scopuri obiective ci ficţiuni, idealuri imposibil de atins. Ele constituie un imbold şi dau o

explicaţie finala a comportamentului.

Năzuinţa spre superioritate

Obiectivul ultim, visat de orice individ este superioritatea înţeleasa nu ca poziţie

sociala, avere etc, ci ca o condiţie asemănătoare celei descrise de Jung prin conceptual de

Eu: perfecţiune, complrtitudinr, armonie. Năzuinţa spre superioritate este înnăscuta,

ea constituie un principiu dinamic omnipotent, prezent în toate impulsurile şi năzuinţele

umane.

Sentimentul de inferioritate şi compensaţia

Adler sugerează ca localizarea maladiilor în anumite organe (inima, plămâni etc) se

datorează unei inferiorităţi fundamentale existente în zona respective. Totodată, el

observa ca individul cu o anumita inferioritate organica incearca sa compenseze, sa

intareasca respectiva zona. Pe plan psihic, sentimentul inferiorităţii apare din

sentimentul imperfecţiunii intr-un anumit domeniu al existentei şi el generează

străduinţa individului de a atinge un nivel mai inalt de dezvoltare în domeniul

repectiv. Astfel, sentimentul de inferioritate funcţionează ca motor al oricărei

îmbunătăţiri în situaţie individului şi societăţii.

Interesul social

Consta în interesul indivudului la inaintarea societăţii spre idealul societăţii

perfecte. Individul este implicat în contextual social inca din primele zile de viata şi este

permanent angrenat intr-o reţea de relaţii sociale care ii modelează personalitatea şi oferă

canale concrete pentru năzuinţa sa spre superioritate - aceasta se socializează, idealul unei

societăţi perfecte inlocuieste ambiţiile egoiste. Contribuind la binele comun, omul

compensează slăbiciunea individuala. Interesul social este innascut, dar trebuie stimulat

prin educaţie.

Stilul de viata

Reprezintă sistemul de funcţionare a personalităţii individuale, fiind principiul care

explica unicitatea persoanei. Întregul comportament al individului, viata profesionala, de

106

familie, rutina cotidiana, relaţiile cu prietenii- este determinat de stilul de viata. Stilul se

formează în frageda copilărie, pe la 4-5 ani. Din acel moment, experienţele sunt

asimilate şi utilizate în conformitate cu acest unic stil de viata. Atitudini, sentimente se

fixeaza în prima copilărie, stilul de viata ramane neschimbat pe tot parcursul existentei:

următoarele experienţe nu sunt decât noi moduri de exprimare ale stilului de viata. Stilul

reprezintă o compensaţie pentru o anumita inferioritate: un copil slab va face mereu

lucruri care sa-i dezvolte forţa fizica.

Eul creator

Este un element care intervine intre stimuli şi răspunsurile individului; el

modelează faptele obiective şi le incorporează intr-o personalitate dinamica, unica. Omul

isi construieşte propria personalitate din materialul brut al eredităţii şi experienţei,

filtrat şi incarcat cu sens de către Eul creator.

Adler elaborează o teorie umanista despre prsonalitate, la amtipodul lui Freud.

Atribuind omului altruism, cooperare, creativitate, unicitate şi conştiinţa, Adler reda

omului sentimentul demnităţii şi valorii, pe care psihanaliza ii distrusese. Cercetări

specifice şi metode de cercetare

Observaţiile empirice ale lui Adler se bazează pe practica terapeutica. Metode

de investigare:

1. personalitatea şi ordinea naşterii

Adler constata ca, intr-o familie, copiii de vârste diferite au caractere diferite datorita

modului diferit în care a fost tratat primul copil, mijlociul sau mezinul (copilul cel mare

este adesea mizantrop, a fost neglijat odată cu naşterea celorlalţi fraţi; mezinul este de

obicei răsfăţat etc)

2. primele amintiri

Adler considera ca amintirea cea mai timpurie a unui pacient este o cheie pentru

înţelegerea stilului sau de viata

3. experienţele copilăriei

Adler descoperă trei factori care duc la formarea unui stil de viata greşit: 1.

inferioritatea fizica sau mintala; 2. răsfăţul; 3. neglijarea copiilor.

107

Erich Fromm

Tema esenţiala a operei sale: singurătatea şi izolarea omului datorata separării de

natura şi de semeni. Pe măsura ce a devenit mai liber, omul s-a simţit tot mai singur.

Libertatea devine o condiţie negativa, din care individul caută sa evadeze (lucrarea

"Escape from freedom" - "Evadare din libertate" -1941). Omul poate scapă de izolare

alaturandu-se semenilor în spiritul dragostei şi colaborării, sau poate sa obtina sentimentul

siguranţei supunandu-se autorităţii şi conformandu-se societăţii. în primul caz libertatea

este folosita pentru a dezvolta o societate mai buna, în al doilea caz, omul poate obţine o

noua sclavie. Toate orânduirile sociale reprezintă incercari de a rezolva contradicţia

fundamentala a omului: omul aparţine naturii, dar este separate de ea; are impulsuri

animalice, dar şi aspiraţii superioare. De aici decurg 5 necesitaţi specifice: nevoia de

relaţie, nevoia de transcendenta (depăşire a naturii animale), nevoia de inradacinare

( de a fi parte integranta a lumii, de a simţi ca aparţine undeva), nevoia de identitate (de

a-si simţi unicitatea, individualitatea) şi nevoia unui cadru de referinţa (un mod stabil,

constant de a percepe lumea). Manifestările specifice ale acestor necesitaţi sunt

determinate de cadrul social: personalitatea se dezvolta în accord cu ocaziile oferite de o

anumita societate. Adaptarea sociala se realizează printr-un compromis intre necesităţile

interioare şi cerinţele exterioare. Menirea educaţiei este sa pregătească copilul în aşa

maniera incat sa vrea sa acţioneze conform dorinţelor sistemului economic, politic, social.

Societatea frustrează individul atunci când ii confrunta cu cerinţe contrarii naturii

umane. Societatea care nu satisface necesităţile fundamentale ale individului este o

societate bolnava. Perioadele de tranziţie de la o orânduire la alta, marile transformări

sociale produc dislocări în caracterul social, apare alienarea intrucat ouml isi pierde

vechile rădăcini şi se simte pierdut pana când isi formează noi rădăcini.

Postulatele fundamentale ale teoriei lui Fromm:

1. omul are o natura esentiala, înnăscuta

2. societatea este creata de om pentru a corespunde aceasta natura

108

3. nici una din formele de societate de pana acum nu satisface nevoile esenţiale ale

existentei umane

4. se poate crea o societate sa corespunda acestor necesitaţi: este ceea ce Fromm

numeşte " socialism comunitar umanist", societatea cere permite omului sa-si

realizeze toate valenţele umane.

Karen Horney

Se încadrează în sistemul freudian şi incearca sa remedieze unele deficiente ale

acestuia datorita orientaţii mecaniciste, biologice. în acest spirit, Horney aduce

rectificări tezelor freudiene referitoare la psihologia feminine, agresivitate,

complexul oedipian etc...

Horney introduce conceptual de anxietate fundamentala = sentimentul de izolare

şi neajutorare al copilului intr-o lume potenţial ostila. Pentru a pune capăt

anxietăţii, copilul dezvolta diverse strategii menite sa-i asigure bunăvoinţa celor din

jur sau dominaţia asupra acestora. Fiecare strategie poate deveni un impuls sau o

necessitate în dinam ica personalităţii. Astfel de necesitaţi nevrotice sunt:

1. nevoia nevrotica de afecţiune şi aprobare

2. nevoia nevrotica de un partener

3. nevoia nevrotica de a limita existenta în nişte graniţe date (persoanele modeste se

mulţumesc cu puţin)

4. nevoia nevrotica de putere

5. nevoia nevrotica de a exploata pe alţii

6. nevoia nevrotica de prestigii

7. nevoia nevrotica de admiraţii

8. nevoia nevrotica de a obţine succese

9. nevoia nevrotica de independenta şi autosuficienta

10.nevoia nevrotica de perfecţiune şi infailibilitate

109

Toate aceste necesitaţi sunt nerealiste şi generatoare de conflicte interioare.

Conflictele sunt prezente atât la indivizii normali cat şi la cei patologici, diferenţa e doar

o chestiune de grad. Cele 10 necesitaţi se pot incadra în trei direcţii fundamentale:

1. spre semeni; 2. departe de semeni; 3. împotriva semenilor. Individul normal poate

rezolva conflictele prin integrarea celor 3 orientari în timp ce indivizii nevrotici caută

soluţii iraţionale, artificiale. Toate conflictele pot fi evitate daca copilul creste intr-o

atmosfera de siguranţa, încredere, dragoste şi căldura. Spre deosebire de Freud şi Jung,

Horney nu afirma ca conflictele sunt inerente naturii umane, inevitabile. Conflictele sunt

generate de condiţiile sociale.

Henry Stack Sullivan

Este creatorul unei concepţii originale: teoria interpersonala în psihiatrie

Personalitatea este matricea relativ durabila a situaţiilor interpersonale recente din

existenta unui om. Personalitatea este o entitate ipotetica, care nu poate fi izolata de

relaţiile interpersonale. Individul nu poate fi studiat "in sine", căci el nu exista în afara

relaţiilor cu alţi oameni. Sullivan nu neaga imortanta eredităţii, dar considera ca ceea ce

este tipic uman este produsul interacţiunilor sociale. De aceea, teoria sa despre

pesonalitate poarta amprenta puternicei sale inclinatii pentru concepte şi variabile din

psihologia sociala. A fost influenţat de Freud, Adolf Mayer, George Mead (filozof),

Eduard Sapir (antropolog) şi Leonard Cottrell (sociolog).

Structura personalităţii

Sullivan subliniază ca personalitatea nu poate fi studiata separat de situaţiile

interpersonale. Obiectul de studiu este situaţia interpersonala, nu persoana. Structura

personalităţii consta din evenimente interpersonale,. Personalitatea este centru

dinamic al diferitelor procese care se desfăşoară intr-o serie de câmpuri

interpersonale. Aceste procese sunt: dinamism, personificări, procese cognitive.

110

Dinamisme

Un dinamism este structura relativ stabila a transformărilor de energie

caracteristice existentei orgasnismului. Orice forma de comportament este o

transformare de energie. Un dinamism este o structura comportamentala durabila care

se repeta aproximativ asimilabila unui obicei. Majoritatea dinamismelor satisfac

necesităţile fundamentale ale organismului. Ca urmare a anxietăţii se dezvolta

"dinamismul Eului" sau "sistemul Eului". Aceasta consta în masurile de siguranţa pe care

le adopta individul pentru a evita sau minimaliza anxietatea reala sau potenţiala.

"Sistemul Eului" tinde sa se izoleze de restul personalităţii şi impiedica individul sa-si

aprecieze obiectiv propria comportare. "Sistemul Eului" se dezvolta proporţional cu

anxietatea şi diminuează capacitatea individului de a colabora cu semenii.

Personificări

O personificare este o imagine pe care individul si-o formează despre sine sau

despre o alta persoana. Este un complex de sentimente, atitudini şi concepţii generate de

experienţa satisfacţiei şi anxietăţii. Orice relaţie interpersonala care implica satisfacţie

tinde sa genereze o imagine favorabila a agebtului care a produs satisfacţia. Imaginile

corespund rareori realităţii persoanelor respective, dar ele sunt durabile şi influenţează

atitudinile fata de aceste persoane. Personificările comune mai multor indivizi =

stereotipuri.

Dinamica personalităţii

Personalitatea constituie un sistem energetic a cărui principala activitate consta în

activităţi care reduc tensiunea. Tensiunea rezulta din necesităţile organismului sau

anxietate. Anxietatea decurge din ameninţarea reala sau imaginara a securităţii. Sarcina

psihologiei consta nu în examinarea simptomelor datorate anxietăţi, ci în depistarea

principalelor surse de anxietate în relaţiile interpersonale. Comportamentul individului nu

este determinat de instincte ci de interacţiunea cu ceilalţi indivizi.

Dezvoltarea personalităţii

111

Sullivan considera ca formarea personalităţii este condiţionată de succesiunea

relaţiilor interpersonale la care este supus individul în decursul existentei. Sullivan nu

neaga total rolul factorilor biologici în dezvoltarea personalităţii, dar ii subordonează

determinările sociale. în dezvoltarea personalităţii, Sullivan admite 6 etape anterioare

maturităţii:

1. pruncie

2. copilărie

3. etapa juvenila

4. preadolescenta

5. prima adolescenta

6. adolescenta târzie

In pruncie (de la naştere pana la apariţia vorbirii) se formează personificări legate

de mama, apar rudimentele sistemului Eului etc.

In copilărie, apariţia vorbirii permite integrarea sistemului Eului intr-o structura

mai coerenta. Se produce "transformarea rau voitoare" - apare sentimentul ca în jur sunt

numai duşmani. Aceasta transformare duce la izolarea copilului. Apare sublimarea: un

comportament care atrage după sine anxietatea sau contravine sistemului Eului care

este inlocuit cu activitate acceptata de societate.

Etapa juvenila acoperă etapa scolii primare. Copilul dobândeşte

experienţa subordonării sociale fata de prsoane inafara familiei, invata sa coopereze,

capata sentimentul apartenenţei la un grup: se socializează. în aceasta etapa apare

concepţia de orientare în viata: copilul intelege tendinţele (necesităţile integratoare

caracteristice relaţiilor interpersonale, intelege se asemenea modul de satisfacere a acestor

necesitaţi si-si formulează obiective legate de sporirea prestigiului sau.

In preadolescenta apare nevoia unui prieten de acelaşi sex. în etapele

anterioare situaţiile interpersonale se caracterizează prin dependenta copilului fata de un

adult. In preadolescenta apar relaţii pe baza de egalitate şi reciprocitate.

In adolescenta timpurie se constituie un model de activitate heterosexuala. Odată

cu descoperirea unui model stabil de comportament care satisface impulsurile sexuale, se

112

instalează adolescenta târzie. Individul străbate o serie de experienţe sducative care duc

la stabilirea unui repertoriu de relaţii interpersonale tipice adultului.

Adolescenta târzie constituie o iniţiere în drepturile, îndatoririle, satisfacţiile şi

responsabilităţile implicate de viata sociala, cetăţeneasca. Sistemul Eului se stabilizează,

individul isi insuseste cai de sublimare mai eficiente şi se instituie masuri de

securitate mai puternice împotriva anxietăţii.

După parcurgerea acestor etape individul atinge maturitatea: relaţiile interpersonale

s- au modelat, dintr-un organism animal a apărut o fiinţa umana.

Sullivan admite importanta eredităţii: substratul biologic - predispozitii, inclinatii - este

modelat de cultura, care operează prin sistemul relaţiilor interpersonale. Marele forte

educative sunt: anxietatea (care obliga individul sa se orienteze spre activităţile care

produc scăderea tensiunii), succesul (care fixează activităţile socialmente acceptabile).

Personalitatea nu se stabilizează la o vârsta frageda, ea se poate modifica în orice

moment, daca apar noi situaţii interpersonale.

Cercetări specifice şi metode de cercetare

Sullivan isi alege datele din practica de psihiatrie. Nesatisfacut de metoda

asociaţiei libere, precum şi de celelalte metode de psihanaliza tradiţionale, Sullivan caută

cai pentru o mai buna comunicare intre psihiatru şi pacient. Psihiatrul nu este doar un

observator: consultând pacientul, psihiatrul participa la o situaţie interpersonala, este

un observator- participant. Situaţie interpersonala pacient-medic este un "interviu".

Sullivan elaborează tehnica "interviurile de psihiatrie" (lucrarea "The psychiatric

interview").

Psihiatrul trebuie sa urmărească modificările de intonaţie şi atitudine. Pacientul nu

va fi lăsat sa divagheze: psihiatrul ii va invata cum sa fofloseasca asociaţia libera etc.

Principala contribuţie a lui Sullivan la dezvoltarea psihopatologiei consta în

cercetările rferitoare la etiologia, dinamica şi tratamentul schizofreniei. Din cele 4 teorii

prezentate în acest capitol, teoria lui Sullivan a oferit cele mai multe impulsuri cercetării:

este o teorie formulata precis, foarte aproape de observaţia empirica şi uşor de

experimentat.

113

Statut actual şi evaluare

Cele 4 teorii prezentate în acest capitol au în comun accentuarea rolului

variabilelor sociale în evaluarea personalităţii. Toate datorează imens gândirii

freudiene, dar depăşesc teoria instinctivista a lui Freud: cei 4 teoriticieni au investii

personalitatea umana, redusa de Freud şi Jung la dimensiunea sociala, contribuind astfel

la plasarea psihologiei în sfera ştiinţelor sociale. Toţi 4 se opun fixităţii naturii umane

postulata de Freud, dar nici unul nu adopta poziţia radical opusa, ambientalista (individul

este creat doar de factori ambientali).

Ei admit existenta unei naturi umane înnăscute, o suma de predispoziţii care se

actualizează sub acţiunea mediului social. Concepţia celor 4 nu este nici exclusiv

sociocentrica, nici psihocentrica, ci este o poziţie social-psihologica. Cele patru teorii

afirma ca atât individul cat şi societatea este plastica, maleabila şi se modelează reciproc.

Este posibila o societate care sa favorizeze la maximum realizarea potentialitatilor

umane - în acest sens cei patru teoreticieni preconizează reforme democratice,

cooperare internaţionala etc. Toţi considera ca anxietatea nu este un dat ereditar ci este

produsa de condiţiile sociale şi poate dispare odată cu transformarea acestor condiţii.

Omul este o fiinţa creatoare, conştienta, capabila sa transforme societatea. Ideea

motivaţiei inconştiente joaca un rol minor.

In ansamblul lor, teoriile dezvoltate de cei patru lărgesc sfera psihanalizei prin

introducerea determinărilor sociale. Unii critici reproşează acestor teoreticieni

dependenta pra mare de Freud (echivalând cu lipsa de originalitate) şi sărăcirea

psihanalizei de toate tezele referitoare la inconştient.

Psihologii critica lipsa unor precizări asupra modului în care individul este modelat de

societate, neglijarea procesului invatarii în explicarea socializării.

Cele patru teorii au favorizat dezvoltarea psihologiei sociale ca disciplina

independenta în sfera ştiinţelor psihologice şi au stimulat răspândirea concepţiei despre

om ca flinta sociala.

114

TERAPIA NON – DIRECTIVĂ Sau terapia centrată pe PERSOANĂ

KARL ROGERS Concepţia lui K. Rogers privind personalitatea

Terapia promovată de K. Rogers se înscrie în curentul umanist al psihoterapiei. El

priveşte personalitatea dintr-o perspectivă pozitivă, plină de respect. El afirmă că oamenii

sunt constructivi, demni de încredere şi cooperanţi.

Capacitatea de autocontrol şi adaptare e afirmată indiferent cât de tulburat este

individul sau cât de disperată este situaţia sa.

Punctul central este "experienţa individului ". Acest concept se referă la totalitatea

experienţelor trăite de persoană încă de la naştere. Ne referim la experienţă aşa cum e

percepută de individ pentru că aceasta este realitatea cu care vom lucra.

In termeni motivaţionali, Rogers afirmă că fiecare organism are o tendinţă naturală

nu numai de a se menţine ci şi de a se dezvolta, de a creşte. El utilizează în acest sens

termenul de "tendinţă de autorealizare ".

Experienţele personale formează Eu-1 sau Seif- conceptul - imaginea de sine , iar

această imagine este constituită nu numai din percepţiile pe care individul le dezvoltă în

raport cu el însuşi ci şi în urma judecăţilor de valoare care apar în cadrul relaţiilor

interpersonale.

Rogers consideră că fiecare dintre noi trăim nevoia de a avea o imagine

pozitivă despre noi înşine în relaţiile cu ceilalţi. Din această imagine pozitivă se

dezvoltă nevoia respectului de sine .

Diferenţa dintre experienţa personală a individului şi imaginea pe care o are

individul despre el însuşi este cea care poate explica inadaptarea şi deci nevoia de terapie şi

consiliere.

Se afirmă că atunci când există o concordanţă între istoria personală a individului şi

imaginea de sine, atunci individul este psihologic adaptat .

Când între acestea două (istorie + imagine) există incongruenţă atunci individul

trăieşte diferite grade de inadaptare . Această incongruenţă se dezvoltă din cauza unor

valori "introectate" sau a unor "condiţii ale demnităţii".

115

Dacă individul trăieşte o imagine pozitivă necondiţionată din partea celorlalte

persoane semnificative, atunci experienţele individului şi imaginea de sine rămân

congruente .

Perspectiva pozitivă condiţionată, conduce la situaţia în care imaginea de sine

devine şi ea selectivă, consecinţa fiind că anumite experienţe personale vor fi evitate întrucât

ele sunt în acord cu valorile impuse de alţii şi fără vreo legătură cu caracterul lor adecvat pentru

individ. Acestea sunt condiţii ale demnităţii sau situaţia în care individul se percepe pe sine ca

demn doar în anumite condiţii şi nu în altele.

[Şcoala pune etichete globale asupra elevilor ceea ce este greşit - nu numai elevul simte

nevoia de imagine pozitivă despre sine ci şi profesorul.]

Acest lucru determină un conflict cu ei înşişi orice experienţă care este incongruentă cu

imaginea de sine este o ameninţare pentru EU. Nu există experienţe pozitive şi negative ci

numai pozitive pentru că din toate învăţăm câte ceva. Cu cât definesc mai bine ceea ce nu pot, cu

atât mai bine îşi pot da seama de ceea ce fac.

Această incongruenţă între imaginea de sine şi experienţă, are drept consecinţe o rigiditate

a percepţiei şi o lipsă de deschidere a experienţei.

Acestea au consecinţe şi tendinţe de autoactualizare şi de aceea adaptarea este blocată

şi posibilitatea schimbării este redusă (insuccesul şcolar este catalogat la noi în termeni de eşec)

- ce determină o atitudine defensivă şi se transformă în predicţie ce se autoîmplineşte

TERAPIA

În baza faptului că congruenţa e problema fundamentală a persoanei care solicită ajutor

psihoterapeutic, terapia promovată de C. Rogers propune o serie de condiţii care pune în mişcare

procese prin care individul devine capabil să se schimbe şi devine congruent.

C. Rogers propune următoarele 6 condiţii ale terapiei:

1. Două persoane să fie "în contact psihologic";

2. Una (clientul) să fie incongruentă;

3. Cealaltă persoană (terapeutul) să fie congruentă cel puţin în relaţiile

cu prima persoană dacă nu în toate situaţiile;

116

4. Consilierul să ofere o imagine pozitivă necondiţionată;

5. Terapeutul să aibă capacitatea empatică în relaţiile cu cealaltă

persoană (empatie - apatie - simpatie - antipatie: sunt utilizate de terapeut).

6. Persoana consiliată să fie minimal conştientă de imaginea pozitivă

necondiţionată şi de empatia consilierului.

Rogers nu pune accent pe tehnica consilierii ci pe aceste 3 calităţi ale terapeutului:

congruenţa - empatia - imaginea pozitivă necondiţionată şi pe relaţiile cu persoana consiliată.

Congruenţă = terapeutul să fie sincer şi să nu joace un rol; să fie consecvent, bine adaptat

în relaţiile cu persoana, să fie afectiv, deschis la sentimentele sale şi ale altor persoane, capabil să

şi le exprime liber.

Imagine pozitivă necondiţionată = terapeutul acceptă imaginea persoanei fără să o

judece, o respectă..

Procesul schimbării, odată început, are efecte în mai multe direcţii. în primul rând

creşterea libertăţii de exprimare a sentimentelor, îmbogăţirea graduală a raportării la EU.

Discriminarea crescută între diversele experienţe şi o mai mare adecvare în

conştientizarea lor.

"La relation d'aide et psychoterapie" - C. Rogers

"Construcţia realităţii" - Paul Vaslovic

Cunoaşterea ne face liberi, dar suntem prizonierii unor automatisme.

Caracteristicile principale ale terapiei NON - DIRECTIVE

Terapia non - directivă are un scop diferit de cel al celorlalte terapii. Ea este centrată pe

existenţa individului şi nu pe existenţa problemelor. Scopul nu este rezolvarea problemelor ci

ajutorarea pacientului de a atinge o anume maturizare. Această maturizare va conduce la o mai

bună adaptare şi la rezolvarea problemelor.

1. Terapia nu constă în a face ceva pentru individ, nici a-1 conduce să

facă ceva pentru el însuşi; ea constă în a-1 elibera pentru ca el să poată să-şi

desăvârşească maturizarea şi dezvoltarea normală.

117

2. Această terapie pune accent pe elementul trăit, pe aspectul afectiv

al situaţiei, mai degrabă decât pe aspectul intelectual. Majoritatea

problemelor nu provin dintr-un deficit de cunoaştere.

3. Terapia pune accent pe situaţia actuală mai mult decât pe trecutul

individului. Terapia non - directivă este o terapie mai scurtă decât cea a

psihanalizei.

4. Relaţia terapeutică este ea însăşi o experienţă a maturizării.

ETAPELE CARACTERISTICE în PROCESUL TERAPEUTIC

1. Individul vine să solicite ajutor. Decizia de a se prezenta la

terapeut este un act de independenţă responsabilă. Primul pas în terapie e să

recunoşti că ai o problemă şi trebuie să te hotărăşti să te ocupi de ea.

2. Situaţia de ajutor este normal definită. Încă de la început clientul e

avertizat că terapeutul nu are răspundere şi că situaţia terapeutică furnizează un loc în care

clientul poate cu ajutor să descopere propriile soluţii la propriile probleme (împreună să

găsim răspunsuri pentru probleme).

Prin cuvinte, acţiuni sau ambele, clientul este ajutat să simtă că ora de terapie este a sa ,

să încerce să fie el însuşi şi să-şi asume responsabilitatea cuvintelor şi acţiunilor sale.

3. încurajarea exprimării libere a sentimentelor în ceea ce priveşte

problema. Convenţiile sociale blochează exprimarea liberă a sentimentelor

ambivalenţe, a neliniştii, a ostilităţii. Dacă - 1 facem pe client să simtă că

această oră este a sa, el va depăşi treptat aceste blocaje.

4. Consilierul acceptă, recunoaşte şi clarifică sentimentele negative.

Dacă psihologul acceptă aceste sentimente el trebuie să fie pregătit să

răspundă nu la conţinutul lor intelectual, ci la conţinutul lor emoţional.

Frecvent, consilierul clarifică verbal aceste sentimente, nu încearcă să le

explice cauza nici să le discute utilitatea, ci pur şi simplu recunoaşte că

există şi le acceptă.

118

5. Când individul exprimă complet sentimentele negative, el încearcă

timid exprimarea tendinţelor pozitive care favorizează maturitatea sa. Cu cât

expresiile negative sunt mai violente şi profunde, întrucât ele sunt acceptate

şi recunoscute, cu atât este mai sigur că vor urma expresii pozitive de

dragoste, de amor propriu, dorinţa de maturizare.

6. Terapeutul acceptă şi recunoaşte sentimentele pozitive exprimate la

fel cum le-a acceptat şi pe cele negative. Sentimentele pozitive nu sunt

aprobate cu elogii pentru că valorile morale nu intră în acest tip de terapie.

Sentimentele pozitive sunt acceptate ca o parte nici mai mare, nici mai

mică, decât sentimentele negative. Acceptăm sentimentele pozitive fără

elogii.

7. Această nouă percepţie de înţelegere, acceptare de sine, constituie

cel mai important efect al acestei metode. Ea asigură baza prin care

individul poate merge spre integrare.

8. Acest proces de înţelegere şi autoacceptare este însoţit de un proces

de clarificare a deciziilor şi a modurilor de acţiune posibilă.

9. Iniţierea acţiunilor pozitive umane.

10. Înţelegerea de sine mai completă şi precisă pe măsură ce individul

dobândeşte curajul de a-şi observa mai profund propriile acţiuni.

11. Nevoia descreşterii ajutorului, clientul recunoaşte că relaţia

trebuie să înceteze. Nu există din partea terapeutului nici un fel de presiune

asupra clientului pentru a-1 reţine sau pentru a continua terapia.

Cari Rogers spune că în terapia sa nu există o relaţie transferenţială psihanalitică. (oare?)

CONDIŢII DE INDICARE A CONSILIERII SAU PSIHOTERAPIEI

1. Individul este pradă unei tensiuni provocată de dorinţe personale

incompatibile sau un conflict între dorinţele personale şi

exigenţele mediului. Presiunea şi tensiunea astfel create sunt mai mari decât

119

tensiunea determinată de exprimarea sentimnetelor în legătură cu problemele

personale.

2. Individul posedă a anume capacitate de a face faţă vieţii; adică

poate exercita un control asupra elementelor situaţiei trăite. Adică,

condiţiile existenţei nu sunt imposibil de schimbat.

3. Individul are posibilitatea de a-şi exprima tensiunile sale

conflictuale în cursul convorbirilor. Clientul este capabil să-şi exprime

tensiunile, conflictele, fie verbal, fie prin alte mijloace. "O dorinţă

conştientă este utilă dar nu absolut necesară" - spune C. Rogers. Această

afirmaţie este valabilă pentru copii pentru că ei nu conştientizează că au

nevoie de ajutor.

4. Individul este relativ independent de un control familial strâns

(individul este capabil să controleze în anumite limite mediul).

5. Individul este relativ lipsit de o instabilitate excesivă, îndeosebi

organică (pentru astfel de pacienţi = psihoterapie + chimioterapie).

6. Posedă o inteligenţă suficientă pentru a înfrunta situaţiile sale

existenţiale, nivelul său intelectual fiind compus între uşor subnormal (90 -

100) şi peste. Acest tip de consiliere nu este valabil pentru debili mintal

(oligofrenie).

7. Are o vârstă convenabilă, suficientă pentru a înfrunta viaţa într-o

manieră independentă, suficient de tânăr pentru a fi capabil de plasticitate

adaptativă (10-60 ani).

CONDIŢII DE INDICARE A TERAPIEI CU COPIII şi PĂRINŢII

1. Problemele copilului sunt determinate de relaţia părinte - copil.

2. Copilul nu este încă afectiv şi spaţial independent de formaţie.

3. Fie părintele, fie copilul, aproape mereu primul (părintele) simt

nevoia ajutorului creind situaţia de a trata.

120

4. a). Părintele este relativ tratabil - are satisfacţii în afara relaţiei

părinte - copil, fie în relaţiile sale socio - profesionale, extra-conjugale sau

personale. Pentru astfel de părinţi, performanţa copilului alimentează

imaginea de sine a părinţilor.

4 b). Părintele să fie rezonabil stabil.

4. c). Să aibă o inteligenţă normală.

4. d). Să fie suficient de tânăr pentru a fi capabil de o anume

plasticitate de adaptare.

5. Copilul să fie relativ tratabil - nu are o instabilitate organică, un QI

uşor sub normal sau peste; este suficient de mare pentru a-şi exprima

atitudinea prin joc în situaţia terapeutică (peste 4 ani).

Factorul terapeutic fundamental este relaţia terapeutică.

Relaţia de ajutor nu este:

a), o relaţie părinte - copil pentru că această relaţie are profunde implicaţii afective şi e

profund asimetrică;

b). o relaţie prieten - prieten, pentru că implică o reciprocitate şi nu este cazul;

c). o relaţie magister - elev, pentru că aceasta este o relaţie asimetrică, propune un statut

superior şi unul inferior;

d). o relaţie medic - pacient, pentru că această relaţie este asimetrică, implică sfatul

autoritar din partea medicului, acceptarea, supunerea pacientului.

C. Rogers preferă să utilizeze termenul de client. Din greşeală unii terapeuţi modelează

relaţia lor cu clientul după cele amintite mai sus.

ASPECTELE FUNDAMENTALE ALE RELAŢIEI TERAPEUTICE

1. Consilierul creează o atmosferă de căldură şi emoţie simpatică care

face relaţia posibilă şi care se dezvoltă într-o relaţie afectivă mai profundă.

Consilierul este el însuşi implicat emoţional, dar aceasta trebuie limitată

spre binele pacientului.

121

2. Terapeutul se manifestă foarte permisiv în ceea ce priveşte

exprimarea sentimentelor .

3. Relaţia terapeutului este lipsită de orice formă de presiune sau

coerciţie.

4. Existenţa unor limite de timp - clientul poate întârzia, poate lipsi,

dar nu poate cere prelungirea terapiei.

5. Inexistenţa libertăţii de a răni pe ceilalţi, transpunând în act

sentimentele sale negative. în orice situaţie terapeutică sunt adresate cereri,

sunt exprimate dorinţe în faţa cărora terapeutul exprimă o atitudine.

Terapeutul începător are tendinţa de a împlini această cerere, să facă orice, dacă clientul

gândeşte că acest lucru ar ajuta. Afecţiunea şi dorinţa de ajutor a terapeutului se schimbă în frică şi

respingere = că respectivul client are impresia că încă o persoană 1-a trădat, şi astfel clientul

poate fi uneori definitiv rănit, afectat de această tentativă nereuşită de terapie. Orice situaţie de

ajutor are limite. Problema este dacă aceste limite sunt clar definite şi înţelese şi pozitiv

utilizate; sau dacă clientul într-un moment de mare nevoie întâlneşte aceste limite ca nişte bariere

care se ridică în faţa lui.

Există limite prinvind responsabilitatea;

Există limite prinvind timpul;

Există limite prinvind agresivitatea;

Există limite prinvind afectivitatea.

Aceste limite trebuiesc clar stabilite, mai ales în raporturile cu copii, pentru că au tendinţa

de a prelungi şedinţa, doresc să depindă de terapeut şi în afara şedinţei.

Valoarea acestor limite pentru terapeut îi permit acestuia să fie mai relaxat, mai liber şi

natural în raport cu clientul. Când relaţia de ajutor nu este bine definită, totdeauna e posibil ca

clientul să ceară prea mult de la consilier = când consilierul rămâne prea mult în defensivă de

teamă că dorinţa de a-1 ajuta să nu-1 antreneze într-o capcană. Când el înţelege limitele,

terapeutul este mai vigilent, atent la nevoile şi sentimentele climatului, poate juca un rol

stabilizator.

122

TEHNICA UTILIZĂRII ÎN TERAPIA NON - DIRECTIVĂ TEHNICA

REFORMULĂRII

1. Reformulare = intervenţie a terapeutului care constă în a opera

cu alţi termeni şi într-o manieră mai explicită ceea ce tocmai a exprimat clientul - de

obţinut acordul clientului. Astfel, terapeutul e sigur că nu

a introdus nimic diferit, interpretativ, în comunicarea pe care a ascultat-o.

2. Clientul e sigur atunci când se recunoaşte în reformulare că se află

pe calea cea bună care-1 face să fie înţeles şi care-1 stimulează.

3. Terapeutul face dovada că a ascultat şi înţeles mesajul oferit.

PRINCIPIILE REFORMULĂRII DIN PUNCT DE VEDERE AL

TERAPEUTULUI

Reformulare:

1 - recunoaşterea sentimentului sau a semnificaţiei pe care clentul le-a formulat;

2 - lăsarea clientului de a-şi dezvolta punctul său de vedere în legătură cu tema propusă în

discuţie;

3 - acceptarea condiţiilor subiective a ceea ce subiectul a spus, adică acceptarea ideii că el a

emis un punct de vedere subiectiv;

4 - definirea situaţiei descrise de client în termenii responsabilităţii din partea sa. Adică,

neacuzându-1 de situaţia descrisă, ci arătându-i că el exprimă punctul său de vedere şi că noi

ne înţelegem ca atare. Nu putem să vedem şi să facem totul.

PRINCIPIILE REFORMULĂRII DIN PUNCT DE VEDERE AL

123

PSIHOLOGIEI GENERALE

Atunci când reformulăm, căutăm pe feed - back-ul clientului. Acest fapt implică deja o

concepţie generală privind conştiinţa şi atitudinile umane.

1. Reformularea presupune că clientul este considerat ca persoana cel

mai bine pusă la curent cu problema; el ştie perfect despre ce se vorbeşte.

2. Comportamentul uman are un sens şi o logică specifică, adică

reacţionează afectiv, comportamentele verbale au un anumit sens, că sunt

organizate într-o manieră coerentă; acest lucru înseamnă că a înţeles un

comportament, înseamnă a înţelege semnificaţia pe care el le implică

pornind de la nivelul percepţiei. A înţelege înseamnă a accepta logica

clientului.

3. Reflectarea ca tehnică în psihoterapie: subiectul este capabil să

recunoască imaginea reflectată a ceea ce tocmai el a spus (reflectarea este un

proces activ, pentru că e o reconstrucţie şi efort de conştientizare).

4. Utilizarea reflectării implică o anume credinţă despre om - are nu

numai capacitatea de reflexie ci şi că este capabil de relaţionare pozitivă cu

ceilalţi şi capacitatea de autoreglare finală a subiectului prin el însuşi.

CELE 3 REFORMULĂRI PRINCIPALE - DUPĂ C. ROGERS

1. Reformularea - reflectare - răspunsul care presupune o simplă

repetare a ceea ce a spus clientul. Reformularea - reflectarea care utilizează

alţi termeni echivalenţi cu cei ai subiectului este superioară. Răspunsurile de acest gen încep prin

formulare ca: "Astfel, după dumneavoastră Vreţi să spuneţi că cu....alte cuvinte etc.

Un mod puţin mai complex al reformulării reflectării este reformularea - rezumat

care evidenţiază esenţialul pentru subiect. Aceasta presupune că terapeutul a înţeles ceea ce este

esenţial pentru client.

124

In ceea ce priveşte reacţia subiectului la acest gen de formulări: în contactele cotidiene cu

ceilalţi rareori se întâmplă ca ceilalţi să nu facă o evaluare, să nu ne dea sfaturi. Acest tip de

reformulare aduce un element de uşurare pentru că nu e evaluat. Această atitudine stimulează

clientul să-şi verbalizeze problemele şi îl lasă centrat pe propriile probleme.

2. Reformularea ca inversare a raportului figură - fond.

Acest tip de reformulare exprimă cel mai bine tehnica lui Rogers a restructurării câmpului

psihologic. Face vizibil ceea ce până atunci fusese doar latent. Această metamorfoză a imaginii pe

care individul o are, dă clientului posibilitatea de a-şi restructura imaginea despre el însuşi şi

situaţia în care se află.

Acest tip de reflectare schimbă raportul între diverse elemente şi determină o priză de

conştiinţă mai reflexivă, mai completă. Este foarte important evitarea efectului de şoc, în

utilizarea acestui tip de reformulare; este necesară o relaţie empatică.

3. Reformulare - clasificare propriu-zisă

Acest tip de reformulare este cel mai frecvent şi eficient utilizat în terapia rogersiană.

Acest tip are la bază scoaterea la lumină, evidenţierea şi retumarea către pacient a sensului

mesajului. În ce fel clientul poate să-şi menţină o imagine pozitivă. Ex.: Dificultatea de a ajunge la

esenţial aşa cum e perceput de client, pentru că riscul este de a face o interpretare. De aceea

terapeutul trebuie să dea dovadă de o fină intuiţie).

ASPECTE PRACTICE ALE REFORMULĂRII

De multe ori clientul aşteaptă ceva - un sfat, o soluţie evidentă.

- Când clientul începe să vorbească 10' fără să se oprească trebuie să înţelegem de ce

clientul vorbeşte fără întrerupere şi să-1 lăsăm să vorbească (el poate să vorbească mult de

teama de a nu fi judecat).

- Clientul nu vorbeşte, nu se produce demarajul dialogului. Ar

trebui să avem în vedere teama de tăcere. Se teme terapeutul de tăcere ?

Dacă nu, poate aştepta clientul să spună. Dacă tăcerea devine jenantă,

125

terapeutul poate doar să constate acest lucru. "Nu este obligatoriu să-mi

spuneţi totul astăzi, dar pentru a vă ajuta trebuie să ştiu ce simţiţi."

- Un caz particular - blocajul demarajului la primele convorbiri, se

poate datora şi faptului că clientul nu a înţeles prea bine care este relaţia

terapeutică.

- Este posibil ca să existe ceva artificial în comportamentul

terapeutului şi aceasta să nu fie firesc? Cea mai bună soluţie este

sinceritatea.

TERAPIA CENTRATĂ PE SCOPURI şi SOLUŢII

Terapiile se centrează pe problemă. Centrarea pe viitor este mai importantă decât cea pe

prezent sau trecut. (Walter şi Peller)

Principiile de bază

1. Centrarea pozitivă pe soluţie şi viitor facilitează schimbarea în

direcţia dorită. De aceea centrarea pe resurse convinge mai mult decât

centrarea pe soluţie. Centrarea pe resurse = construcţia unei imagini pentru

viitor.

2. Excepţiile de la fiecare problemă pot fi create de terapeut şi client şi

utilizate în construirea soluţiilor.

Sarcina terapeutului este de a identifica excepţiile, iar dacă acestea nu există trebuie create

împreună cu clientul. "Nimic nu este întotdeauna la fel." - "Totul se schimbă." De exemplu:

dacă cineva este depresiv, aceasta ne împiedică să vedem momentul când depresia lui e

justificată sau momentul când nu este deloc depresiv. Etichetele devin de multe ori predicţii

ce se autoîmplinesc.

"Sunt momente în care te comporţi ca un depresiv..."

126

3. Schimbarea mică duce la schimbări mari . Trebuie împărţită

problema în subprobleme şi abordate separat. Problemele au mărimea

definiţiilor noastre.

4. Cooperarea este inevitabilă.

De fapt oamenii doresc să se schimbe. Din comportamentul lor simt informaţii cum

gândesc şi cum percep schimbarea. Obstacolele sunt informaţii despre cum clientul vede

schimbarea.

5. Oamenii au resurse . Oamenii au tot ce le trebuie pentru a rezolva

problema.

6. Clentul este expertul - terapia este un efort centrat pe scop sau

soluţie cu clientul ca expert. Face clientul mult mai responsabil de ceea ce

se întâmplă în terapie.

7. "Dacă tot ce aţi făcut până acum nu merge, faceţi ceva diferit." Nu

trebuie să repetăm soluţii care deja au dat greş. Trebuie delimitate soluţiile

care nu au dus la succes. Important este ca clientul să se simtă altfel decât

de obicei. Această schimbare îl face pe client să creadă că lucrurile merg.

8. Procedează simplu - competenţa se exprimă prin acţiuni simple.

De multe ori clientul ştie soluţia şi vine la terapeut să o aprobe.

9. Dacă vrei să faci terapie scurtă, abordează problema ca şi cum ar fi

ultima şedinţă. Trebuie prescripţii care să inducă schimbarea.

10. Nu există eşec, există feed - back.

CRITERII PENTRU SCOPURI BINE DEFINITE

1. Scopurile trebuie formulate într-o manieră pozitivă (afirmativă).

Trebuie formulate gramatical afirmative. Ele trebuie să precizeze exact ce

vrea clientul. Doar formulările afirmative ne indică ce anume doreşte

clientul. Cele negative centrează subiectul pe probleme şi nu pe soluţii.

127

2. Scopul trebuie formulat în termenii acţiunii. Deci, nu în imagini

sau stări interne.

3. Scopul trebuie formulat într-o manieră de "aici şi acum". Să fie apt

să pună în aplicare prescripţiile imediat ce pleacă de la şedinţă ("Mâine voi

face")

Uneori scopurile sunt amânate pentru că sunt dependente de deciziile clientului.

4. Noi luăm decizii pentru client .

5. Scopul trebuie să fie cât mai specific posibil. Cu cât scopul e mai

specific, cu atât e mai stimulativ pentru client, îi poate orienta mai bine

comportamentul. De aceea descrierile scopului trebuie să cuprindă

comportamente concrete ale clientului. Clienţii care nu se oferă descrieri

concrete nu sunt rezistenţi, ei nici măcar nu s-au gândit la ce ar trebui să

facă.

6. Scopul trebuie formulat în cadrul controlat de către client. Adică

acţiunea să fie iniţiată şi controlată de client.

7. Scopul trebuie exprimat în limbajul clientului. Mulţi terapeuţi

învaţă să citească "adevăratele" scopuri ale clientului.

Diagnosticele nu sunt scopuri sau probleme pentru că diagnosticele sunt etichete

descriptive. Diagnosticele confundă anumite nivele logice.

Pentru a transforma dorinţele şi acuzele în scopuri, putem utiliza: "îmi pare rău să aud că

lucrurile merg astfel. - Cum altfel ai putea aborda lucrurile în mod diferit decât ai facut-o până

acum. Adevărata libertate este capacitatea de a crea alternative.

CARL RAHSOM ROGERS

(1902-1987 = 85 de ani)

A fost un copil solitar şi conştiincios, fiind poreclit de către colegi "Domnul

Profesor". A studiat religia la Seminarul Teologic (1924 - 1927 = 3 ani), după ce mai

înainte studiase agricultura şi istoria. Pasiunea vieţii lui a fost psihologia, şi mai ales

psihologia clinică. A predat din 1940 la "Ohio State University", la Universităţile din

128

Chicago (12 ani) şi Wiscosin (4 ani). În 1947 este ales Preşedinte al Asociaţiei Psihologilor

Americani.

Rogers este cel mai important teoretician al psihologiei umaniste americane. Teoria

sa este fundamentată experimental şi clinic. El iniţiază terapia centrată pe client ca o

metodă nouă de psihoterapie, cercetează în profunzime dezvoltarea personalităţii şi self-

ul (Sinele), elaborează conceptele de Self actual şi Self ideal care pot fi în relaţii de

congruenţă sau incongruenţă; studiază în spiritul psihologiei umaniste, cultura relaţiilor

interpersonale sau raportarea "caldă" a Self-ului la ceilalţi.

- In 1922 participă la Congresul Mondial al Federaţiei Studenţilor

Creştini - care a avut loc în China - eliberându-se de opiniile religioase.

- Îşi începe activitatea la un centru independent de psihopedagogie

din Rochester.

- Sistemul de psihoterapie non - directivă a fost introdus din 1951.

Aria de aplicare : grup intensiv - instituţii de educaţie - programul de

educaţie medicală - grupuri profesionale - consiliere şcolară şi creavitală -orice fel de

consiliere - în nevroze şi în toate tulburările de adaptare.

- a fost influenţat de psihanaliză - de O. Rouk. (influenţe

fenomenologice - existenţiale şi concepţii orientale)

STADIALITATEA PSIHOTERAPIEI NON-DIRECTIVE

Procesul terapeutic este cuprins în 7 stadii (etape):

Stadiul 1 - persoana refuza comunicarea directa, isi refuza propriile sentimente, are

atitudini rigide, nu doreşte în mod real schimbarea, se comporta conform unor scheme vechi

generate de experienţele trecute; asimilează situaţia prezenta acestor experienţe trecute.

Stadiul 2 - persoana simte ca psihoterapeutul accepta necondiţionat, comunicarea

fiind mai puţin superficiala, dar isi simte propriile probleme ca fiind exterioare şi nu

se considera responsabila fata de ele; schemele rigide se menţin, experienţa imediata

se ancorează întrecut, persoana nu-si trăieşte propriile contradicţii.

129

Stadiul 3 - discursul persoanei se articulează mai mult la sine, referindu-se la

esperiente trecute; sentimentele proprii sunt private ca neplăcute, reprobabile si

exterioare; persoana isi realizează rigiditatea schemelor comportamentale, insa nu le

poate schimba; ea descoperă ca alegerile sale sunt ineficiente (majoritatea celor care

cer ajutor psihologic se afla la acest stadiu).

Stadiul 4 - relaxarea schemelor rigide, momente de exprimare actuala a

sentimentelor, dincoloe de verbalizare, tendinţa de a trai în present insotita de

neincredere şi teama, acceptare de sine intr-o oarecare măsura; relaţia cu terapeutul

este resimţita la un anumit nivel afectiv.

Stadiul 5 - exprimarea libera a sentimentelor în prezent, surpriza şi teama în aceasta

exprimare, acceptarea propriilor sentimente, criticarea schemelor rigide,, diferenţierea

sentimentelor sim intenţiilor, confruntarea cu prpriile contradicţii şi disonante,

responsabilitatea fata de problemele sale.

Stadiul 6 - sentimentul autentic şi spontan al experienţei imediate; Eu-ul realizat ca

parte integranta a persoanei, dispariţia non-congruentei, trăirea, cunoaşterea si

acceptarea problemelor fara teama şi fara mobilizări defensive.

Stadiul 7 - trăirea imediata se montează în interiorul şi exteriorul relaţiei terapeutice,

situaţia prezenta nu mai este articulata la scheme anterioare rigide, schemele

personale se relativeaza, se raportează la experienţa (nu experienţa la scheme),

persoana se schimba, blocajele interne dispar, comunicarea devine libera.

Nu exista o durata prestabilita a terapiei. Aceasta va dura în funcţie de evoluţia

pacientului, de modificările în sens adaptativ.

Orientativ, durata poate fi de 10-15 şedinţe, cu 1-2 şedinţe săptămânal. O şedinţa

durează 30-45 minute.

Indicaţii in:

1. tulburări nevrotice

2. tulburări de adaptare (sociala-profesionala)

3. dificultăţi în procesul educativ

4. disfunctii maritale-familiale

130

5. stari de criza

6. situatii vitale:esec la examene,nereusite sentimentale sau sexuale,conflicte

diverse(maritale)

Obs: -Se aplicain toate domeniile relatiei umane

-Reprezinta o teorie şi o practica specifica psihologiei umaniste

- Se aplica în educatie,consiliere, în domeniile industriale,in probleme de cuplu,mariaj,de

familie

TERAPIILE COGNITIV- COMPORTAMENTALE

Aceste terapii, în mod deosebit cele comportamentale îşi au originea în concepţia

behavioristă a personalităţii (ansamblu de deprinderi); orice tulburare se rezumă la faptul că o

anume deprindere nu mai are aceeaşi valoare adaptativă. Deci. terapia se referă la învăţarea

unui nou comportament .

Eysenck a realizat o critică asupra terapiei psihoanalitice.

Fundamentele empirice ale abordării cognitiv - comportamentele psihologice psihologice

pot fi descoperite la începutul secolului trecut. întrucât Darwin - continuitate legile evoluţiei

animale şi umane, majoritatea ideilor derivate din studiul modelului animal al comportamentului

au fost aplicate în studiul mecanismelor şi de menţinere a comportamentelor patologice..

Sunt 2 paradigme generale care fundamentează învăţarea clasică: condiţionarea clasică

(Pavlov) şi condiţionarea operantă.

Se pot condiţiona nu numai comportamentele, ci şi stările afective.

A doua paradigmă are ca iniţiator pe Thornedike Skiner - au descoperit că dacă un

anume comportament este în mod consecvent urmat de recompensă , comportamentul are o mai

mare posibilitate să se producă din nou. Această relaţie este o lege a efortului care afirmă că

acele comportamente care sunt urmate de consecinţe pozitive. vor avea tendinţa de a fi repetate ,

iar cele negative vor fi cu o frecvenţă mai mică.

Skiner a estimat acest principiu definind ÎNTĂRIREA în termenii efectului pe care acesta

îl are asupra comportamentului individual. Nu pur şi simplu prin faptul că ea pare a fi ori

recompensativă, ori aversivă.

131

Sunt 4 tipuri de consecinţe ale comportamentului faţă de efect:

1. ÎNTĂRIREA POZITIVĂ - descrie situaţia în care comportamentul

se manifestă cu frecvenţă mai mare pentru că este urmat de consecinţe

pozitive (punctualitate - laudă);

2. ÎNTĂRIREA NEGATIVĂ - frecvenţa unui comportament creşte

pentru că el este urmat de omisiunea unui eveniment aversiv anticipat (mă

duc mai repede acasă ca să evit să fiu certat);

Termenul de ÎNTĂRIRE se utilizează doar în situaţia în care comportamentul descreşte

în frecvenţă sau intensitate;

3. PEDEAPSA - un comportament scade în frecvenţă pentru că este

urmat de o consecinţă negativă;

4. NERECOMPENSAREA FRUSTRANTĂ - descrie situaţia în care

comportamentul descreşte în frecvenţă pentru că este urmat de omisiunea

unei recompense aşteptate (ex.: nu va mai fi lăudat).

In relaţiile cu pacientul trebuie să identificăm aceste tipuri de întăriri.

Aceste 2 paradigme: condiţionarea clasică şi condiţionarea operantă au fost

integrate într-un MODEL BIFACTORIAL de Huli şi Mororer - spun că FOBIILE se

dobândesc printr-un proces de condiţionare clasică şi sunt menţinute printr-un proces de

condiţionare operantă (asociez liftul cu teama) = consecinţele acestui comportament =

evitare ce aduce linişte, confort şi întăreşte comportamentul de evitare.

Tratamentul: expunerea la stimulul fobogen (deci să mergem cu liftul).

Aplicaţii clinice ale principiilor comportamentale

In tratamentul anxietăţii clinice - experimentele lui Watson şi Raymer au avut ca

subiect un copil de 11 luni; au reuşit să provoace anxietatea prin asocierea şoricelului alb

cu un zgomot puternic; ulterior s-a reuşit desensibilizarea copilului plasând şoricelul la o

distanţă din ce în ce mai aproape de copil şi hrănindu-1 cu ciocolată. Această lucrare a fost

cunoscută de o cercetătoare - madame Jones, care a aplicat recomandările lui Watson la

terapie şi a descoperit că doar 2 metode de tratament au avut rezultate = asocierea

132

stimulului anxiogen cu un comportament plăcut (ciocolata), celălalt fiind expunerea

copilului la stimulul anxiogen în prezenţa altui copil care nu avea teamă în raport cu

stimulul respectiv.

Bandura - participarea modelantă ► copilul care nu se teme modelează

comportamentul celuilalt.

Soţii Maurer, anii '30 - asocierea enurezisului - l-au descris în termeni

comportamentali; enurezisul se datorează faptului că în momentul în care vezica ca un

clopoţel pus sub muşamaua copilului; la primele picături sună clopoţelul şi copilul se

trezea.

A fost una din primele descrieri în termeni comportamentali şi tratat prin terapie

"comportamentul este influenţat de consecinţa cea mai apropiată în timp" (Maurer).

Într-o terapie comportamentală trebuie să furnizăm recompense imediate.

"Orizonturi noi în psihologie" - tehnici despre personalitate şi terapia

comportamentului. Joseph Wolpe - anii '50 - primele cercetări asupra nevrozelor la

pisici; a provocat anxietatea condiţionată la pisici apoi a aplicat o tehnică pentru

eliminarea ei. Hrănea pisica într-un anume loc, era electrocutată puţin, apoi a plasat

mâncarea în zone din ce în ce mai aproape de locul unde fusese electrocutată şi, astfel, a

eliminat teama - adică o "desensibilizare sistematică" sau inhibiţie reciprocă, pentru că

foamea a inhibat aici teama. Deci - plasarea treptată a subiectului în preajma stimulului

anxiogen.

Extinzând cercetările asupra oamenilor, Wolpe a găsit 3 răspunsuri care pot acţiona

ca inhibitori reciproci:

- răspunsuri sexuale;

- răspunsuri asertive;

- răspunsuri de relaxare musculară progresivă.

Cercetările ulterioare au demonstrat că tratamentele prin expunere sunt o tehnică

eficientă în tratarea fobiilor, însă s-a considerat că nu este totdeauna nevoie ca expunerea

să se facă gradat şi cea mai eficientă este "expunerea în vivo" - reală .

133

După anii 1970, asistăm la o integrare a tehnicilor comportamentale şi a celor

cognitive. Această integrare are la bază o serie de cercetări: Lang şi Rachman, care au

lansat "demersul celor 3 sisteme ". Ei spun că problema psihologică ar putea fi

conceptualizată în termenii răspunsurilor relativ independente ale unor sisteme.

Sisteme propuse:

- sistem comportamental;

- sistem cognitiv afectiv;

- sistem fiziologic.

Ulterior, alţi autori au vorbit de 4 sisteme, desfâcându-1 pe cel cognitiv - afectiv

în cognitiv şi afectiv.

Efectul terapiei nu se manifestă cu aceeaşi intensitate în toate sistemele.

Un rol deosebit îl are Lazurus care - printre primii - a respins aşa numitele noţiuni

mecaniciste din fundamentele terapiei comportamentele. Majoritatea terapiilor

comportamentale nu mai pot fi conceptualizate în termenii tehnicii învăţării. El adoptă un

spectru cuprinzător al terapiilor comportamentele şi a propus un electism tehnic ; a

stimulat adăugarea comportamentului cognitiv la tehnicile epistemice .

A. Bandura = tehnica învăţării sociale şi accentuarea rolului învăţării bazate pe

observaţie, pe IMITAŢIE . El introduce modelul AUTOSUFICIENTEI . Acest model

se bazează pe ideea că orice schimbare comportamentală voluntară este mediată de

percepţiile subiectului în legătură legătură cu capacitatea sa de a realiza comportamentul

în chestiune.

Bandura descrie procesul de AUTOCONTROL pe care îl realizează fiecare

persoană, care se desfăşoară în 3 stadii:

- stadiul autoobservării;

- stadiul autoevaluării;

- stadiul autoîntăririi. (mă angajez, mă observ şi îmi întăresc acest comportament)

A. BECK ŞI A. ELLIS

134

Beck a propus una din cele mai sofisticate terapii cognitive care, deşi a fost adoptată

mai lent, a devenit cel mai important demers cognitiv în tulburările depresiv anxioase.

În ani 1960 - 2 terapeuţi cu formaţie psihanalitică - Beck şi Ellis au introdus

noţiunea de TERAPIE COGNITIVĂ . Ellis - terapia emotiv - cognitivă (terapia

comportamentală raţional - emotivă).

Termenul de terapie cognitivă îi aparţine lui Beck.

Îîn contrast cu TEHNICA EMOŢIILOR , Beck a emis ipoteza că gândurile

negative nu sunt doar simptom al depresiei, ci au un rol central în producerea şi menţinerea

depresiei. Această afirmaţie implică ideea că noi putem ameliora pacienţii depresivi prin

modificarea acestor gânduri. Beck afirmă că gândirea negativă din depresie îşi are originea

în atitudini şi idei dobândite în prima copilărie . în multe situaţii aceste idei pot fi utile şi

pot orienta comportamentul într-o manieră eficientă. (Pentru a fi demn de încredere

trebuie să am succes - motivează o activitate pozitivă).

Această idee face individul vulnerabil la anumite evenimente critice pentru că, în

cazul unui insucces, acesta poate fi interpretat ca o pierdere majoră şi conduce la

producerea unor gânduri negative automate ca: nu sunt demn de încredere - sunt un nimeni

etc. Astfel de gânduri vor modifica dispoziţia generală în sens negativ care, la rândul ei,

creşte probabilitatea apariţiei automate a unor gânduri negative producând un cerc vicios

care tinde să menţină depresia. Odată devenit depresiv, un set de distorsiuni cognitive

exercită o influenţă generală asupra funcţionării cotidiene a persoanei.

Experienţa primară

formarea unor idei sau postulate disfuncţionale

evenimente critice (incidente)

idei funcţionale activate

gânduri negative automate

135

simptome ale depresiei

comportamentele motivaţionale afective cognitive somatice

Alterările funcţionale ale capacităţii cognitive apar, după Beck, la următoarele 3

nivele psihologice:

- nivelul cognitiv;

- nivelul proceselor cognitive;

- nivelul schemelor cognitiv - depersogene

I. Nivelul cogniţiilor - cogniţiile (gânduri automate) sau

disfuncţionale), ale unui monolog interior specific pacienţilor cu depresie

majoră. Ele sunt organizate în aşa - numita triadă cognitivă şi se referă la o

imagine negativă de sine (ex.: sunt inutil, sunt un nimeni); se referă la

prezent, la experienţa curentă (ex.: nimic din ceea ce fac nu iese bine, şi se

referă la viitor: ex.: niciodată n-o să-mi fie mai bine ).

Aceste gânduri, indiferent de natura lor, sunt plauzibile, spontane şi involuntare.

Subiectul nu poate împiedica apariţia lor. Ele sunt plauzibile pentru că sunt asociate cu

trăiri afective intense care impune drept versiunile credibile, toate conţinuturile

vehiculate. Ele sunt automate pentru că nu sunt expresia unei prelucrări raţionale; sunt

greu de identificat şi etichetat de pacient pentru că are un caracter habitual, sunt în relaţie

cu credinţele profunde ale pacientului.

Cogniţiile deprimaţilor au ca principale teme autodeprecierea, sentimentul

eşecului, respingerea de către ceilalţi, hiperexigenţa faţă de sine. Gândurile automate

pot fi identificate în interviul terapeutic sau utilizând chestionare (Hamilton).

II. Nivelul proceselor cognitive - gândurile negative automate sunt

produsul unor erori în procesarea informaţiilor, erori care distorsionează

imaginile, distorsionează interpretarea experienţei noastre.

136

Beck arată 6 tipuri de erori:

1. suprageneralizarea;

2. abstracţia selectivă;

3. inferenţa arbitrară;

4. maximizarea eşecurilor;

5. minimizarea succeselor;

6. personalizarea.

Se adaugă la acestea (erori), un stil de gândire specific persoanelor depresive, definit prin

caracter DIHOTOMIC al afirmaţiilor şi prin AUTOCOMENZI IMPERATIVE.

1. Suprageneralizarea - persoana depresivă are tendinţa de a

considera un caz singular ca o regulă generală. Această eroare conduce la

formularea de predicţii negative pentru prezent şi viitor. (Tot ce fac iese

prost, deşi greşeşte doar o dată.)

2. Abstracţia selectivă - extragerea unui detaliu negativ dintr-o

situaţie, apoi utilizarea sa în afara contextului său iniţial. Astfel, o persoană

care afirmă "azi nu am avut nici o clipă plăcută" face această afirmaţie nu

pentru că aceasta e adevărat, ci pentru că a fost incapabil să conştientizeze

momente plăcute.

3. Inferenţa arbitrară - conduce la concluzii pornind de la o bază de

argumentare arbitrară ("Iubita mea nu îndrăzneşte nici o ruptură a relaţiei

noastre.").

4. Maximizarea eşecurilor - extragerea unui eveniment minor pentru

subiect (îşi uită cheile şi îşi strică toată ziua).

5. Minimizarea succeselor - deprecierea resurselor personale şi a

reuşitelor (nimic nu fac cum trebuie).

6. Personalizarea - autoatribuirea responsabilităţii unor evenimente

nefaste (persoana se simte responsabilă pentru evenimente care nu stau în

puterea sa).

137

7. Stilul dihotomic - conduce persoana să evalueze situaţia în termeni

extremi şi opuşi, în termeni absolutişti, o percepţie rigidă, radicală şi

simplificată a evenimentelor - Totul sau nimic.

8. Autocomenzile imperative - sunt introduse prin expresii ca: este

necesar să... trebuie să... etc.

Gândurile şi acţiunile sunt formulate ca obligaţii şi datorii. Pacientul se constrânge să

realizeze acţiuni care nu-i provoacă plăcere. Nerealizarea acestor acţiuni poate duce la

sentimente de culpă, incapacitate şi autodevalorizare.

III. Nivelul schemelor cognitiv - depersogene

Beck arată că la baza primelor 2 nivele deja analizate, stă în al treilea nivel, care este

responsabil de VULNERABILITATEA la depresii. El numeşte acest nivel schemă, ostulat

silenţios sau atitudine disfuncţională. Tulburările cognitive le preced pe cele depresive. Schema

este o structură cognitivă sensibilă sau intolerantă care, deşi inactivă, o bună parte din viaţă poate

fi reactivată de anumite evenimente. Odată schema activată, ea modifică percepţia realităţii.

Depresivul vede evenimentele, le traduce, le interpretează cu ajutorul acestor scheme. Acest

postulat, această schemă se transformă într-un fel de grilă de lectură a întregii realităţi. Pentru a

facilita identificarea schemei, Beck şi Weiserman au propus în 1978 SCALA de atitudini

disfuncţionale. Ea cuprinde 7 clase de atitudini depresogene: aprobarea - dragostea - reuşita -

perfecţionismul - exigenţa - omnipotenţa şi autonomia. Utilizarea acestei scale are o dublă

utilitate: scorul la această scală poate fi un indicator al intensităţii depresiei. Această scală ne

poate ajuta să identificăm schemele cognitive asupra cărora ne putem orienta terapia.

Beck insistă asupra importanţei schemelor de autonomie (necesitatea subiectului de a se

centra asupra realizării unor sarcini fără a fi constrâns) şi a schemei de socioterapie (nevoia

individului de a primi atenţia celor din jur).

Importanţa acordată schemelor - ele determină un comportament rigid. Individul

amplifică comportamentele care sunt în acord cu schema şi să minimizeze pe cele care nu sunt.

Schema este o credinţă foarte puternică în legătură cu sine, care a fost interiorizată la o

vârstă precoce. Este atât de puternică încât e trăită ca adevărată.

138

Schema este trăită în general ca securizantă şi confortabilă dacă nu se ţine cont de

consecinţele ei negative pe care le poate antrena în viaţa subiectului.

Consideraţii practice

Este foarte important să fim credibili şi convingători.

Vine o persoană cu o depresie ! Sunteţi deprimat şi trist şi vedeţi totul în negru... priviţi

testul numai dintr-un anumit punct de vedere. Felul în care vedeţi totul în negru... priviţi totul

numai dintr-un anumit punct de vedere. Felul în care vedeţi realitatea nu e greşit ci doar sunt

imagini parţiale.

Scopul terapiei este de a mări FLEXIBILITATEA - gândul de a avea o imagine cât mai

completă a realităţii.

OBSERVAREA COGNITIILOR şi NOTAREA LOR

Cogniţiile (gândurile automate) sunt dificil de observat pentru că sunt rapide, automate.

Identificarea gândurilor disfuncţionale este primul obiectiv al terapiei . (3 - 4 şedinţe). Putem

utiliza diferite procedee pentru a identifica diferite procedee pentru a identifica aceste gânduri.

1. Interogarea directă - chiar situaţia terapeutică poate provoca gânduri automate:

Ce gânduri vă trec prin minte acum, când aţi venit la terapeut ?

Situaţie Emoţie Gânduri asociate

- agendă pentru pacient cu aceste rubrici

- Reprezentarea unei scene ce evocă o emoţie teribilă. Se relatează şi

descrie situaţia, iar pacientul îşi poate reprezenta scena;

- Jocul de rol;

- Terapeutul ajută pacientul să deosebească gândurile automate de

cele reflexive;

139

- înregistrarea gândurilor se face în scris;

- Se poate agrava simptomul;

- Noi centrăm subiectul pe problemă şi nu pe soluţie; îl rugăm să se

centreze pe alternative cognitive;

- Dăm o listă cu gânduri negative pe care el le poate bifa;

- Când gândurile negative sunt foarte multe şi se succed foarte repede,

putem cere subiectului să înregistreze pe o casetă gândurile ce-i trec în timp

de la minute.

În cadrul CONVORBIRII, terapeutul are o atitudine deschisă, încurajatoare.

Prima etapă a acestei terapii

Confruntarea gândurilor pacientului cu realitatea.

Sarcina terapeutului este de a confrunta predicţiile sau concluziile formulate de

gândurile negative automate, cu realitatea. întrebările terapeutului permit evaluarea

validităţii unei gândiri globale abstracte care devine treptat mai specifică şi mai concretă.

Prin acest procedeu clientul observă care din elementele realităţii au fost observate de el

şi care nu.

Evidenţa gândurilor disfuncţionale poate fi uşurată provocând clientul să răspundă la

întrebări. (Nu cumva văd doar partea rea a lucrurilor ? Nu-mi asum responabilitatea pentru

lucruri care au stat în puterea mea ?

(personaliza). Nu cumva mă condamn în baza unui singur eveniment (suprageneralizare). Nu

cumva exagerez, nu cumva dau importanţă maximă unor lucruri (maximalizare), Nu cumva sunt

responsabili şi alţi factori de situaţie ? (atribuiri negative, stabile, interne şi globale) - situează

eşecul în interiorul lor şi succesul în exterior.

Confruntarea cu realitatea se poate realiza şi în alte feluri. Putem încuraja un raţionament

greşit până la limita la care concluziile sunt evident absurde. De cele mai multe ori indivizii se

opresc la obstacol, nu se pot vedea mai încolo de obstacol.

A doua etapă - Producerea de răspunsuri alternative

Scopul final al terapiei - conducerea clientului la o mai mare flexibilitate a gândirii,

să se conducă după relaţii logice.

140

Ca şi în cazul identificării cogniţiilor, această acţiune poate începe din timpul şedinţei

de tratament - foaie de înregistrare sau agenda - 4 rubrici: Situaţia - Emoţia - Gânduri asociate

- Răspunsuri raţionale posibile.

Această alteraativitate se caută punând întrebări: "Ce altceva aş putea gândi în situaţia X ?"

Ex.: de pacienţi cu situaţii depresie. (Aştept într-un magazin şi nu vine nimeni.)

De foarte multe ori, această singură indicaţie nu provoacă suficiente alternative sau apare

riscul unor alternative iraţionale.

Noi putem orienta acest demers prin următoarele: Ce altceva aţi putea gândi într-o situaţie

asemănătoare ? Ce altceva ar putea gândi altcineva într-o astfel de situaţie ? Ce gândeam înainte

de a mă îmbolnăvi în situaţii asemănătoare ?

Astfel, când pacientul nu se poate implica în producerea de alternative, terapeutul

poate provoca un demers de soluţii evident false - sau a unor alternative extreme.

A treia etapă - Etapa autoevaluării gândurilor şi emoţiilor

Aceste autoevaluări au ca scop să arate pacientului că demersul cognitiv permite

modificarea nivelului credinţei asociată credinţelor negative iniţiale şi modificarea progresivă a

trăirilor emoţionale.

Evoluţia nivelului credinţelor

Se apreciază nivelul de încredere sau validitatea logică a gândurilor disfuncţionale. Se pot

utiliza procente, scală cu 5 trepte, grafice (70% cred că sunt un nimeni). Cât de mult cred asta ?

După ce dezvoltă alternative, este pus din nou să facă evaluarea gândurilor negative automate.

Cât de disperat sunt pe o treaptă de la 1 - 5 ?

141

Data Situaţia Stări

afective

Gânduri

automate

Alternative Reevaluarea

încrederii în

gânduri

asociate

Reevaluarea

stării

afective

Abia atunci când clientul este învăţat să ofere alternative, îl vom

ruga să şi evalueze.

2. Situaţia - Şeful meu a spus că am greşit la un dosar.

3. Tristeţe.

4. Nu ştiu să fac nimic ! 80%

2. Cum altfel aş putea ? Am făcut şi alte dosare care au fost

bine apreciate. Am fost felicitată anterior.

Probabil şeful e nou şi preferă altfel de organizare -40%. Probabil

m-am înşelat şi am introdus în dosar alte date - 20%.

6. Nu ştiu să fac

nimic - 25%.

Tristeţe - 20%

Iritabilitate 20%

Aceasta este o terapie care solicită efort de colaborare, dar

cu depresivul eâte mai ferm. Terapeutul trebuie să stimuleze, să laude

clientul.

Aceste exerciţii de notare fac parte din terapie şi au loc în

afara terapiei. Dacă pacientul prezintă blocaj în realizarea exerciţiilor,

în ciuda abordării sale graduale, putem utiliza tehnica repetiţiei în

imaginaţie.

În cursul şedinţei terapeutul cere clientului să vizualizeze în

imagini exerciţiile pe care trebuie să le practice pentru a identifica

142

obstacole. Această scenă e revizualizată, până când nu mai provoacă

inhibiţie.

În şedinţă, după analiza agendei pacientului, se poate proceda la

reatribuirea responsabilităţii, mai ales atunci când clientul are tendinţa

să personalizeze sau care are o imagine negativă de sine.

Stilul de atribuire al depresivului - interes, stabil, global.

Terapeutul îl conduce pe client să-şi identifice stilul. Ex.: am luat o

notă mică - nu sunt bun de nimic - eşec atribuit unei trăsături de

personalitate.

Global - pentru că încearcă să-şi justifice eşecul într-un

domeniu foarte larg: internă - instabilă - specifică.

Aceeaşi persoană atribuie succesele unor cauze externe,

instabile şi specifice. (Am făcut bine la teză pentru că subiectul a fost

uşor - cauză externă, instabilă se referă la teză - specifică.)

Acest stil de atribuire - minimizarea succesului şi

maximizarea eşecului - duce la o lipsă de speranţă.

A patra etapă - Abordarea schemei cogniţiilor

La fel ca şi în abordarea gândurilor automate sunt 2 etape:

a), identificarea schemelor cognitive;

b). evaluarea şi modificarea lor.

Pentru atingerea primului obiectiv se pot utiliza cel

puţin două procedee:

1. Căutare a numitorului comun al gândurilor disfuncţionale

înregistrate. Clientul să facă o listă cu gândurile cele mai frecvente sau cele

mai importante. Ex.: gândul eşecului sau al neîncrederii în ceilalţi.

2. Utilizarea scalei de atitudini disfuncţionale.

Pentru modificarea gândurilor sunt anumite tehnici: tehnica săgeţii descendente = dialog

de inspiraţie socratică - evidenţierea contradicţiilor din raţionamentul pacientului. Săgeata merge

în sensul gândirii automate în loc să-şi propună să le corecteze. Acest lucru evidenţiază schema

143

disfuncţională după care terapeutul şi pacientul pun sub semnul întrebării schema personală

inflexibilă. Ex. schemă: dacă nu mă ocup de ceilalţi, sunt un nimic -această schemă este

absurdă şi cel mai uşor de detectat decât gândurile iniţiale.

Alte tehnici

- Metoda AUTOEXPUNERII - este eficientă mai ales în cazul

credinţelor formulate în manieră imperativă (trebuie să...). Rugăm clienta

să noteze consecinţele încălcării acest TREBUIE - Ce s-ar întâmpla dacă

nu? Apoi negociem cu clientul care din aceste consecinţe poate fi încălcată

până la şedinţa următoare.

- Tehnica analizei ALTERNATIVELOR - după ce clientul identifică

schema, credinţă profundă, se trece la evaluarea avantajelor şi dezvoltarea

ei în plan comportamental. Pentru fiecare din aceste argumente favorabile

sau nefavorabile se poate proceda la o evaluare a nivelului de încredere al

pacientului în aceste argumente (care este avantajul că mă ocup de alţii ?).

Alte tehnici cognitiv - comportamentale utilizate în terapia depresiei

Aceste tehnici sunt utile mai ales în prima etapă, când încă clientul nu a căpătat

flexibilitatea gândirii. Aceste tehnici sunt prezente ca mijloace de a întrerupe monologul interior

care duce la creşterea depresiei mai degrabă decât la rezolvarea problemei.

Aceste tehnici nu produc modificări semnificative în comportamentul cognitiv al

individului, însă pot influenţa starea afectivă, ceea ce va uşura aplicarea tehnicilor deja enumerate

care vizează modificările cognitive.

TEHNICI DE REFOCALIZARE A ATENŢIEI

a). - concentrarea asupra unui obiect - pacientul se va concentra asupra obiectului pe

care-1 va descrie în cele mai mici amănunte.

b). - conştientizarea senzorială - pacientul este învăţat să-şi focalizeze atenţia asupra

mediului înconjurător utilizând toate simţurile.

144

Ce pot vedea dacă mă uit în jur ?

Ce altceva ? Ce pot auzi ?

Pot simţi contactul hainelor cu propriul corp ?

c). - utilizarea de tehnici mintale - numărarea până la 1000 din 7 în 7 sau enumerarea unor

obiecte sau fiinţe care încep cu o anumită literă.

TEHNICI COMPORTAMENTALE

Au ca scop maximizarea angajării în acte cu efecte pozitive.

a). - monitorizarea activităţii - li se cere să noteze ce au făcut în cursul zilei, oră de

oră şi să evalueze gradul de plăcere al activităţii şi nivelul calitativ la care au efectuat

activitatea. Această monitorizare a activităţii este utilă pentru completarea unor gânduri

automate ca: nu fac nimic; orice fac, mă simt la fel.

b). - planificarea activităţii - având informaţii cu privire la activitatea care provoacă

plăcere, satisfacţie, de nivel calitativ superior, putem realiza pentru pacient un orar de activitate

zilnică. Scopul este de a stimula activismul şi gradul de satisfacţie. Acest orar are de cele mai

multe ori efectele următoare:

- înlătură stările anxioase concomitente momentului de indecizie (Nu

ştiu de ce să mă ocup);

- reduce lista "copleşitoare" de activităţi, la o listă rezonabilă;

- divizarea activităţii în sarcini concrete mai mici;

- se măreşte posibilitatea succesului prin împărţirea în paşi mici

controlaţi.

TEHNICA DESENSIBILIZĂRII SISTEMATICE a fost pusă la punct de J. Wolpe şi

dezvoltată ulterior de Mourer, pornind de la ideea că un comportament de evitare duce la întărirea

fobiei.

Etape - reguli ale tratamentului prin expunere = contactul cu ceva (obiecte - situaţii -

gânduri) care a fost evitat pentru că e provocator de teamă. Pentru a fi eficientă, expunerea

trebuie să fie gradată, repetată, prelungită, iar sarcina practică foarte clar specificată pacientului.

Pacientul trebuie să identifice toate lucrurile care sunt evitate şi să le ordoneze iersrhic în funcţie

145

de potenţialul lor anxiogen. Prima sarcină trebuie să fie uşoară pentru a putea fi realizată de

pacient, dar suficient de dificilă pentru a provoca o anume anxietate. Sarcinile trebuie

repetate frecvent şi regulat până când vor fi asociate cu grad de anxietate din ce în ce mai

mic sau lipsa acestuia. Cu cât fobia este mai complexă, terapia este mai lungă ( 8 - 1 0

şedinţe pentru însuşirea metodei expunerii).

Pacientul trebuie încurajat pentru a ajunge cât mai repede la vârful de sarcini.

Primul pas - alcătuirea de liste ierarhice cu situaţiile anxiogene - cel mai important

pas = o bună ierarhizare a situaţiilor anxiogene asigură succesul executării practice. De

obicei, clientul identifică mai uşor situaţiile extreme ale acestei ierarhii. Dacă avem o

listă 1 - 10 = situaţii pentru fiecare nivel.

Cu cât paşii sunt mai mici, succesul terapeutic e mai bun.

Terapia trebuie să aibă în vedere atât evitările pasive cât şi active. Pentru

identificarea celor pasive: Ce lucruri aţi încetat să mai faceţi din cauza problemelor

dumneavoastră ?

Pentru cele active: Sunt lucruri noi pe care le faceţi diferit din cauza problemelor

dumneavoastră ?

Dacă problema este cronică pacientul poate descrie mai puţin conştient de

intensitatea evitării: Cum altfel v-aţi comporta ?

Listele ierarhice pot conţine atât senzaţii interne (teama de boală), dar şi situaţii

externe (agorafobie). Construirea listelor e mai uşoară prin strategii specifice. Dacă

fobia este bine cunoscută la obiect sau situaţie se poate utiliza ca bază orice mijloc de

comunicare (ex. cu păianjenul).

Altă strategie: identificarea factorilor care mediază nivelul anxietăţii. Persoana care

se teme de anumite situaţii, iar intensitatea acestor fobii poate depinde de numărul de

oameni, vârstă, sex, status social.

Uneori situaţiile evitate pot fi văzute ca neavând relaţie. în această situaţie - 2

tehnici ori lista ierarhică, pentru fiecre situaţie sau pe toate într-o singură listă.

Cu cât mai variate sunt situaţiile de desensibilizare cu atât e mai bine pentru

pacient.

146

Desensibilizarea în plan imaginar sau în vivo.

PSIHOTERAPIA FAMILIEI

Tehnica vizeaza familia disfunctionala ca intreg şi nu individul ca bolnav

separat.Tratarea familiei ca sistem relational este mai eficienta pentru echilibrarea membrilor

care interactioneaza în sistem.Ansamblul interventiilor terapeutice urmareste modificarea

relatiilor dintre membrii familiei,astfel incit sa se obtina armonia şi echilibrul

interfamilial;schimbarea relatiilor dintre membrii familiei duce la disparitia

comportamentelor simptomatice.

CONCEPTE de baza:

1-Familia nucleara – Sistem relational implicat în geneza simptomelor persoanei

(“pacientului identificat”);

2-Patologia se deplaseaza de la individ la sistem-ea este rezultatul disfunctiilor sistemului;

3-Pacientul reprezinta “simptomul”,iar familia reprezinta obiectul terapiei;

4-Familia este o configuratie dinamica:

5-Relatiile de inrudire şi interactiune dintre membrii familiei şi potrivirile de interactiune;

6-Balanta emotionala în interactiunile dintre membrii familiei.

PRINCIPII

1-Individul este produsul familiei sale;sistemul familial este forta dominanta în formarea

individului

2-Membrii familiei disfunctionale nu au capacitatea sa-si satisfaca trebuintele,asteptarile

mutuale reciproce,ei nu-si pot exprima liber,autentic,identitatea(in relatiile dintre ei).

3-O familie functionala este capabila de compromisuri.

4-Necesitatea compromisului este generata de faptul ca trebuintele membrilor unei familii nu

coincid (ele nu se intimpina şi nu se satisfac reciproc,decât foarte rar);

147

5-Necesitatea unor schimbari în cadrul familiei,date fiind stadiile prin care trece o

familie(aparitia copiilor,etape în dezvoltarea copiilor,plecarea copiilor din familie,etc).

Aspectele terapiei de familie sint,in principal,trei:

1-terapia centrata pe subsistemul marital;

2-terapia centrata pe subsistemul relatiilor parinti – copii;

3-terapia vizind homeostazia familiei ca sistem (balanta familiala)

Regula psihoterapiei de familie:persoana se schimba daca se modifica structura şi

configuratia relatiilor interfamiliale.

Câteva observatii sint necesare:

a)-Aspecte importante:istoricul familiei actuale,structurile familiale anterioare,care

persista în familia actuala.

b)-Diagnosticul,in sens larg,ca apreciere a modalitatilor de functionare a relatiilor

interfamiliale;

c)-Emotia este un instrument în schimbarea comportamentului membrilor familiei;

d)-Terapeutul este luat ca model:trebuie sa aiba o atitudine activa.

Metode şi tehnici

1-Interviul initial (evaluarea problemei actuale,angajarea familiei în procesul

terapeutic);

2-Terapia se desfasoara în serii de sedinte (de la citeva sedinte,la citiva ani)-vezi

musafiria-vizita în familie

3-Membrii familiei isi aleg singuri pozitiile în incaperea în care se desfasoara terapia;

4-Reluarea “problemei” cu membrii familiei, delimitarea problemei (participa toti

membrii familiei);

5-Schimbarea modalitatilor de comunicare a relatiilor dintre membrii familiei.

148

Tehnici folosite mai frecvent:

a)-punerea în valuri;

b)-actiuni în familie;

c)-terapia familiala multipla (mai multe familii sunt luate inmpreuna în terapie)

Recomandari tehnice cu privire la numarul optim de sedinte

- Pentru reducerea tensiunii dintr-o familie:1-6 sedinte;

- Pentru rezolvarea simtomului:10-15 sedinte;

- Pentru optimizarea comunicarii:25-30 sedinte;

- Pentru restructurarea familiei:40 sedinte şi chiar mai mult-citiva ani.

In medie o sedinta poate dura o ora.

PSIHOTERAPIA FAMILIALA

Se pune accent pe rolul familiei în aparitia tulburarilor psihice la unul din membrii

familiei.Boala individului este considerata ca determinata de relatiile dezarmonice

nepotrivite ce domnesc în familie.

Este indicata în special debutului de schizofrenie-psihopatii şi uneori,mai putin,in

nevroze.Psihoterapia de familie are succese in”echipa interdisciplinara”.

Metoda familiala (in recuperare): R.Anderson şi N. Brown,cuprinde doua moduri:

a) Terapia intraclinica (de spital),care se bazeaza pe psihoterapie individuala;

- sprijina copilul atunci cind mediul ambiant nu poate fi modificat sau cind

nu poate fi depasit de acest mediu;

-contribuie la schimbarea personalitatii copilului

b) Terapia extraclinica –implica modificarea tipurilor de forte emotionale care au actiune

asupra familiei spre binele tuturor membrilor acesteia:grupuri terapeutice de joc,-cluburi

terapeutice.

149

Cuvintele în psihoterapie

Medicul şi psihologul au un loc privilegiat în aceea de a asculta cuvintele

pacienţilor. Indiferent de forma "psihoterapiei", de atitudini, de conduite, de acte cu valoare

terapeutica, concurează sa ajute un pacient sa se cunoască pe sine, sa se iubească pe

sine, sa-si controleze emoţiile, sa realizeze un contact etc. Vom face referinţe în primul

rând la modul cum sa ajute un pacient sa se inteleaga pe sine în timpul expresiei unui

simptom somatic sau unei cereri de îngrijire.

Pentru noi, aceasta intelegere trece prin ceea ce determina şi structurează un individ,

prin ceea ce ii depăşeşte şi ii supraexista şi căreia structuraliştii ii dau numele de "ordine

simbolica". Pentru Lewi Strauss "orice cultura poate fi considerata ca un ansamblu de sisteme

simbolice în al căror prim rang se plasează LIMBAJUL, regulile matrimoniale, raporturile

economice, arta, religia, ştiinţa".

Lacan reia aceasta definiţie şi enunţa ca prin limbaj un individ devine SUBIECT şi aceasta

în ambele sensuri ale termenului: în acelaşi timp supus unui ordin care ii depăşeşte dar şi

subiect al spuselor sale.

Astfel vom aborda psihoterapeutic CUVÂNTUL pacientului, ca ceea ce vine sa reveleze

subiectul (in sensul fotografic al termenului).

Analogia subliniata de Lacan intre structura limbajului şi inconştient marchează o

limita de intenţie (a noastră), căci acest raport direct intre inconştient şi cuvinte

intrezice jocul, nu contează unde sau cum şi impiedica sa se meargă prea departe in

folosirea lor, chiar modificând spaţiul intalnirii cu pacientul şi ordonarea în spaţiul

psihanalitic în vederea unor ascultări a formaţiunilor inconştientului. Exista o antinomie

intre poziţia medicala şi poziţia analitica. M. Ritter degajează câteva cupluri de

opoziţie prin care aceste doua poziţii se diferenţiază. (Prezentam 3 cupluri de

antinomii).

150

OPOZIŢIA SUBIECT - OBIECT

Medicina se bazează pe un aparat conceptual şi semantic opunând NORMALUL şi

PATOLOGICUL, SĂNĂTOSUL şi BOLNAVUL. De altfel, medicul caută sa se situeze în

afara bolnavului pe care nu ii apropie decât de-a lungul ecranului ştiinţei medicale. Aceasta

reducţie obiectivabila, fara indoiala necesara practicii medicale, inhiba la bolnav expresia

unui cuvânt personal şi diferenţiat. Medicul aşteaptă de la bolnav ca acesta sa vorbească

"limba medicala" şi va manifesta agasari deca elemente ale "cuvantului"afecteaza discursul

pacuientului (ezitare, tăcere sau răspunsuri "alături" de intrebarile puse, digresiune, vorbărie

etc).Exact acolo unde subiectul vorbeşte medicul nu-1 poate intalni, căci intersubiectivitatea

care ar decurge de aici este o ameninţare la tentativa sa de a menţine eterogenitatea relaţiei.

Pentru psihanalist nu este eterogenitate intre normal şi patologic, nu este

eterogenitate intre pacient şi el; el este parte componenta a ceva ce se petrece în CURA,

şi adesea el este luat ca parte. Principiul oricărei cure este ca cel care analizează este

purtătorul unui cuvânt asigurat de el şi pitand sa-i fie restituit. Un cuvânt în priza cu

intrebarile care se pun oricărui Om despre corp, sex, origine.

moarte , cuvânt care revelează subiectul ascuns în spatele oricărui simptom, fie ca este de

leziune sau nevrotica.

Opoziţia CERERE-DORINTA

Câmpul medicinei( şi al psihologiei) este câmpul cererii: cerere de vindecare a

bolnavului adresata medicului în măsura în care acesta se presupune ca ştie sa

ingrijeasca şi este mandatat de societate pentru a o face. Dar aceasta cerere este adesea

complexa, ambigua şi poate sa ascundă o proba a medicului pentru bolnav, a se vedea o

proba de forţa daca cererea implicata a bolnavului este de a nu vindeca.

A ră spunde imediat cererii, cum o face de obice i medicul p rin examen clinic,

paraclinic, medicamente, oprirea de la munca, răspunsurile la intrebari etc, oculteaza ceea

ce se găseşte în "DINCOLO" de cerere. DORINŢA este în centrul practicii şi teoriei

analitice.

151

Dificil de inconjurat, el apare ca punct al incapatinarii, "reziduu iremediabil", rezultat

al îndepărtării intre exigenta de a răspunde direct la cerere, daca aceasta nu este sub

forma de incitare la o integrare asupra acestei intrebari insasi. Acest nou răspuns la o

întrebare (cerere) care vizează întotdeauna un Dincolo de obiect- pentru ca este o cerere de

dragoste- se deschide în dimensiunea lipsei existenţiale a ieşirii din Dorinţa.

Opoziţia A STl- ADEVĂR

Medicul (ca şi psihologul) este animat de dorinţa de a sti, de a câştiga cunoştinţe de

diagnostic şi terapeutice pe corpul pacientului. Acesta, la rândul lui, de asemenea intreaba

şi în cel mai bun caz obţine răspunsuri despre diagnostic sau tratament, care totuşi nu ii

satisfac. De fapt, intrebarea sa, dorinţa de asti, duce la aceasta realitate enigmatica: corpul-

bucuria- moart ea, pentru care nu exista inca un răspuns în registrul de cunoaştere.

Aceasta do rinţa d e a sti es te de registail ADEVĂRULUI, este inima practicii analitice

care apare mai mult ca o cântare decât ca o terapeutica. Pentru a descoperi acest adevăr

care ii este propriu, pacientul trebuie sa părăsească starea de supunere în care este prin

raport cu presupusa cunoaştere a terapeutului. Ori aceasta nu este posibil în relaţia medic-

bolnav pentru ca fundamentul acesteia este eterogenitatea cunoaşterii (faptului de a sti).

Apropieri diferite de CORP

CorpuK trupul-organismul) este evident centrul practicii medicale şi totdeauna medicul

este interogat despre corpul altuia marcat de suferinţa, fiind mai aproape sau nu de moarte.

Aceasta MOARTE, chiar daca nu este numita, este omniprezenta în practica medicala şi

scopul medical este de a impinge pana la limita biologica (vezi eutanasia). Pentru

ANALIST, corpul este fara indoiala mai puţin prezent, dar apare uneori pe parcursul

intrebarii despre PLĂCERE, care se pune pe parcursul analizei.

De altfel, acest registru al BUCURIEI corpului nu este absent în medicina, căci cererile

bolnavului nu privesc doar corpul "atât cat este sortit morţii dar şi promis bucuriei" (vezi

rezistentele medicale la avort), el este numai ocultat.

Daca ni se pare util sa amintim aceasta opoziţie schematica intre locurile respective

ocupate de medic şi analist (in sens de psihoterapeut), este pentru a incerca sa o

152

despărţim şi exact de-a lungul CORPULUI VORBIT ca un loc de intalnire posibil de

apropiere medicala şi ascultare analitica.

Se poate admite, intr-adevar, ca în spatele simptomului -"DINCOLO" al corpului - se găseşte

subiectul. Dar unde sa-1 cauţi şi cum sa-1 reperezi? Nicăieri în alta parte decât în

CUVINTE, pentru ca omul, flinta vorbitoare, este definit, structurat în şi prin LIMBAJ.

Astfel, trebuie sa introducem conceptul de CUVÂNT- INTERSECŢIE (sau

SEMNIFICANT). Acestea sunt puncte de intalnire intre corp şi limbajul vorbit.

Ele sunt proprii fiecărui subiect (modul în care fiecare vorbeşte de corpul sau) şi sunt

legate de intamplarea libidinala (si deci de corp, ca loc al plăcerii). Acestea sunt cuvinte

adesea cu mai multe sensuri (omonime) pe care pacientul le itulizeaza în mod repetat pentru

a-si descrie simptomele somatice. Bogăţia omonimica a acestor cuvinte sau semnificanti cu

mai multe semnificaţii, da mai multe sensuri posibile unui enunţ. E de ajuns medicului sa

transmită bolnavului aceste cuvinte în polisemia lor pentru ca un fragment din sensul latent sa

devină manifest.

Ceva afectiv nou de ordinul unei descoperiri se produce atunci în relaţia cu bolnavul. Acesta

are impresia -certitudinea- de a fi fost înţeles nu ca bolnav ci ca subiect şi de a descoperi ceva

despre el insusi. Pentru el, în spaţiul unui moment, medicul nu apare ca atare, ci ca acest

ALTUL, martor al adevărului care ii trimite intrebarea existentei sale. Este imposibil pentru

medic sa meargă mai departe, chiar daca isi părăseşte poziţia medicala. Dar aceasta scurta

intalnire poate fi momeala unui proces terapeutic care ar putea sa se desfăşoare altfel.

Pentru a ilustra (limpezi) afirmaţia, prezentam câteva exemple (2 exemple din opera lui

Freud şi 2 exemple dintr-o consultaţie de "psihologie medicala" intr-un spital de cardiologie

("Parhon").

Exemplul nr. 1

O bolnava urmărită de Freud, suferea de o durere în partea de jos a spatelui. Freud ii cere

sa asocieze liber aceasta durere şi pacienta se opreşte la cuvântul CRUCE şi spune ca

aceasta desemnează durerea (Kreuz în germana semnifica în acelaşi timp cruce şi sacrum ).

Freud remarca faptul ca exista un al treilea sens metaforic: suferinţa morala (cf. expresiei în

153

franceza: a-si purta crucea sau, la noi: a-si duce crucea);aceasta intervenţie face sa dispară

simptomul.

Ce s-a petrecut în geneza simptomului şi cine se desface în aceasta interpretare? O

suferinţa fizica a fost substituita uunei dureri morale (pe care pacienta voia sa o uite pentru o

anumita raţiune) şi aceasta gratie dublului sens al cuvântului kreuz. Se poate imagina ca intr-

un scurt moment, bolnava a făcut reflecţia: suferinţa mea morala este o cruce, eu imi port

crucea, dar imediat se stabileşte în ea legătura intre cruce şi sacrum şLsuferinta morala pe

care voia sa o uite se transforma în durere fizica prin intermediul jocului de cuvinte.

Raman în mintea bolnavei câteva legaturi neclare intre sacrum şi cruda atunci când este

respinsa în inconştient suferinţa morala şi ceea care o motivează. Sa reţinem pentru

moment ca sensul simptomului a apărut gratie folosirii unei metafore care a permis

intoarcerea refulării.

Exemplul nr. 2

Este vorba despre observarea lui Frâu Cecilia, despre care Freud vorbeşte în "Studii

despre isterie". Cecilia este o tanara femeie prezentând algii faciale, manifestandu-se prin

crize ce durează câteva zile, de 2-3 ori pe an şi rezistenta la orice tratament în afara de

hipnoza. Prin intermediul asociaţiilor libere, pacienta este făcuta sa vorbească de una din

primele crize: "Ea mi-a raportat- spune Freud- o conversaţie pe care a avut-o cu soţul sau, o

remarca pe care el a facut-o şi care a ranit-o penibil. Apoi ea a dus mana la obraz, devenit

dureros, pana ce a inceput sa scoată strigate de durere şi a strigat: "este ca o lovitura

primita în plina fata", durerea şi accesul gasandu-si aici punctul lor final." Freud crede

ca este vorba de o conversaţie isterica prin "simbolizare" a cărui sens poate fi regăsit cu

ajutorul jocului de cuvinte. El da şi alte exemple la aceasta pacienta: o durere teribila a

frunţii intre ochi legata de un episod care apărea cu 30 de ani în urma când bunica sa"a

privit-o atât de pătrunzător ca aceasta privire a pătruns profund în creierul sau". Sau inca

senzaţia de "lovitura cu pumnul" în regiunea pre-cordului şi pe care ea o asociază cu un

episod "care a lovit-o în inima". Sau senzaţia de "bula în gat" când este contrariata

survenind paralel cu gândul "iata-ma obligata sa inghit şi asta" etc.Se pare ca atunci când

aceasta pacienta vorbeşte cu corpul sau, ea preia limbajul de la litera. Sa notam ca atunci

154

când corpul vorbeşte, el vorbeşte rau (dureri-contractii-ticuri) căci funcţia sa nu este de a

vorbi.

Exemplul nr. 3

Doamna Gaby, 73 de ani, spitalizata pentru pericardita cu asistola , incantatoare şi

vorbăreaţa:

"Intr-o zi am avut un punct în piept, doctorul a spus ca aveam inima mărita, mi-a dat

diuretice, dar nimic nu a f ăcut sa se micşoreze inima . De un an mi se pare ca am un lichid

în jurul inimii. Mi-arn pierdut respiraţia, este apa, aceasta trebuie sa comprime organele,

aceasta trebuie sa apese pe plaman. La serviciu când am ajuns mi-au făcut o punctie, de

atunci doctorul meu mi-a spus ca apa era în pericard. în jurul inimii". întrebare: Aveţi o idee

foarte precisa despre ceea ce cuprinde anatomia inimii. Puteţi sa-mi faceţi un desen?

Răspuns....A, da, este uşor; de altfel, doctorul mi-a făcut unul pentru a-mi explica

(bolnava face atunci un desen având exact forma unui ou în pahar). Ea spune desenând:

"lata, inima este în mijloc, ea are forma unui papuc şi doctorul mi-a spus sa nu este

canceroasa pentru ca altfel ar fi curbată. Eu mi-am văzut inima la radio, inima este

intunecata şi vedeam clipocind dedesubt, e cu siguranţa apa care era in jurul inimii, e ca o

pleurez ie. Ei mi-au făcut punctie, eu simţeam ca ma pierd ca de exemplu leşinurile când

eram insarcinata, data viitoare sper sa ma adoarmă. întrebare: Ce intelegeti prin apa în jurul

inimii?

Răspuns: " Inima răceşte , un soi de congestie. De unde vine? Aceasta trebuie sa fie o

răceala ca atunci când iti curge nasul sau ai o bronşita; este ca şi când ai strănuta,

aceasta degajează creierul. întrebare: Puteţi sa-mi vorbiţi de durere?

Răspuns: Era o lansare, eram ingreunata de excesul de apa. Când am avut tifoida, mi-am

făcut deja o punctie. A, nu, acesta era un tub pe care mi l-au pus pentru vezica biliara.

O, alta data am înghiţit un os de pui, medicul mi-a făcut un chiuretaj, nu el mi-a introdus un

tub şi aveam gura plina de vaselina. Acolo n-am văzut nimic. întrebare: Aveţi idee exacta

despre ceea ce numiţi pericard?

Răspuns: Nu, nu ştiam ca exista, dar când mi s-a spus mi s-a părut normal, căci nu as fi

văzut inima miscandu-se astfel.

155

Întrebare: şi sufocarea atunci? Mi-ati vorbit deja puţin despre aceasta. Puteţi sa mai faceţi

noi precizări?

Răspuns: Aceasta provine de la apa care comprima plămânul. Pericardul se extinde ca o

vezicula . Aceasta comprim a organele când eram însărcinata. Era o punga de apa în jurul

inimii.

întrebare: Punga de apa...

Răspuns: O besica atunci când este prea umflata plesneşti, daca vezica ar plesni, am merge

Ia Bulevardul celor intinsi, şi ar fi probabil ceva care ar ieşi.

Pe parcursul cuvintelor- pe care s-a insistat în aceasta scurta intretinere se degaja un

anumit număr de teme. Astfel, importanta "lichidului" face sa apară corpul unui recipient în

mijlocul căruia pluteşte inima:"apa în jurul inimii"- sufocare datorita apei- obosita de excesul

de apa- punctie- vezica etc.

Pe cale asociativa, tema MATERNITĂŢII apare în aceasta măsura: anunţata de desen

(pahar cu ou), bolnava ii explica direct: " o comprima organele ca atunci când era

insarcinata. Era o punga cu apa în jurul inimii." şi indirect, punctia evoca maternitatea

prin ocolul leşinurilor (ruptura- punga cu apa), supusa unui"chiuretaj", "ceva ar ieşi", intr-

un context de explozie şi moarte.

Cu aceste câteva elemente se poate emite ipoteza ca, cu ocazia unei pericardite cu

asistola, bolnava isi retrăieşte diferitele sarcini, dar intr-o trăire corporala dramatica (inec,

explozie, moarte) a cărei intelegere de către medic duce la relaţia unei valori apreciabile.

Exemplul nr. 4

Este vorba de un bărbat în vârsta de 65 de ani care face al patrulea infarct.

In timpul discuţiei, el explica infarctul: "este sân gele care trece greu prin ar terele care

sunt imbibate cu subst anţe grase". Apoi vorbind de viata pe care o duce de la primul

infarct, constata cu amărăciune ca a trebuit sa suprime ţigările, eforturile fizice,

"mesele bune", dansul care ii plăcea mult. Face aluzie la "ruşinea" pe care o resimte

când soţia ii duce valizele. Vorbeşte din nou despre infarct şi comite un LAPSUS, spune

INFRACT. Medicul ii face observaţie, el răspunde: " ma surprinde pentru ca ştiu ca este un

infarct. Dar daca spun infract, este posibil din cauza FRACTURII. De altfel, este

156

coronariene: unele sunt mortale, altele nu. în acest ultim caz, sângele ajunge sa circule

totuşi prin alte vase."

Acest pacient este interesant caci LAPSUS-ul INFARCT-INFRACT face sa apară 2

registre ale discursului.

INFARCT- funcţionează ca o semnificare a discursului medical pe care bolnavul ii

cunoaşte foarte bine.

INFRACT - funcţionează la el ca o semnificat al subiectului, reperabil în acest trai de

infracţiune, de pedeapsa pe care o descrie pacientul vis-a-vis de boala şi deschizandu-se

direct asupra dimensiunii de castrare.

încercare de teoretizare în trei puncte

1. întâlnirea medic-bolnav, ca orice intalnire "sociala", este intalnirea a 2 personaje, definite

prin rolurile lor sociale. Este inainte de toate intalnirea a 2 imagini . lata de ce este

numita imaginara; fiecare dintre protagoniştii relaţiei, în dorinţa de a fi remarcaţi

absolut de celalalt, se inchid, se alienează, se blocheaza la ceea ce isi imaginează ca

celalalt aşteaptă de la el. Aceasta nu este evident specific relaţiei medic-bolnav. începând

cu prima intalnire a copilului cu mama sa, recunoscuta ca persoana TOTALA, pana la

identificările normative cu modelele părinteşti, trecând prin intalnirea cu propria sa

imagine, asa cum este văzuta de altul (stadiul oglinzii), totul concurează în a face din

SINE "locul identificărilor imaginare ale subiectului " (Leclaire). Aceasta relaţie mai este

denumita şi ca o "relaţie de obiect narcisiac"

Faptul de a vorbi nu impiedica aceasta alienare. Dimpotrivă, subiectul se pierde in

enunţurile sale ca în imaginea sa; el se impietreste şi se alienează în discursul sau, instrument

al minciunii şi loc unde se desfăşoară funcţia inconştienta şi primordiala a SINELUI:

Necunoaşterea.

Despre aceasta Freud ne da un exemplu în DENEGATIE. Daca eu spun: "Veţi gândi

ca vreau sa va ofensez, dar aceasta nu este intenţia mea, trebuie sa se inteleaga: "Vreau sa va

ofensez". Sau: "am văzut pe cineva în visul meu, cu siguranţa nu era mama mea". în

denegatie, o reprezentare, dorinţa adevărata nu poate ajunge la conştiinţa decât cu condiţia

157

sa fie negata sau inversata. Aceasta este munca necunoaşterii Eu-ului în discurs. Sa

adăugam ca pentru a-si da seama de aceasta necunoaştere, Eu ma cunosc, Eu imi cunosc

dorinţele.

2. Căci acesta este paradoxul limbajului, în acest timp instrument al minciunii, dar de

asemeni cale de acces la adevăr, căci prin cuvânt şi numai prin EL subiectul

(subiectul inconştientului) poate ieşi de sub stampila semnificantului care ii

determina şi ii barează.

Mai exact, subiectul apare de-a lungul formaţiilor inconştientului care au structurat

limbajul.

"Aces ta vorbeste"-spune Lacan. Dar acesta vorbeşte unde? în vise, desigur, dar la

fel ca în lapsus, cuvinte de spirit, uitări de cuvinte care se năpustesc asupra

discursului conştient creând un "efect de surpriza". în fine, "acesta vorbeşte in

simptome. şi acesta spune ce? Inconştientul este un test format din semnificanti

(imaginea sonora a cuvântului) ascultând de regulile descoperite de Freud privind

condensarea şi deplasarea. Semnificaţia, adică legătura semnificant- semnificat nu

apare în fiecare termen izolat ci în trimitera unui semnificant la altul care se inlantuie.

Astfel, în exemplul nr. 4: infractus ca semnificant desemnează subiectul prin raport la

alt semnificant infarctus (semnificant din discursul medical). Dar semnificaţia aceasta

prin semnificant este obţinută gratie asociaţiei fonetice: fractura care trimite la efracţie,

infracţiune etc.

Sa revenim la simptom. Daca în sine nu spune nimic, aceasta nu inseamna ca nu avem

nimic de aşteptat. "Semnificaţia" nu poate apare decât prin intermediul semnificantilor

utilizaţi de pacient pentru a vorbi despre corpul sau. "CUVINTELE CHEIE" servesc de

pod, de legătura cu inconştientul. Sau daca se prefera, releaga enunţul de enunţare . Proba

consta în faptul ca a le remarca şi de a le puncta, produce un efect la pacient numit efect de

semnificant indicând prin aceasta ca sunt legati de o ordine care-i precede, ordine implicita şi

latenta, inconştientul. Astfel, la o bolnava, repetând cu insistenta pentru a-si descrie

simptomul anginal expresia: "ma strânge!", a fost suficient sa i se ceara "la ce va serveşte?"

158

pantru ca ea sa descopere intr-un vertej beneficiile reale pe care le poate avea simptomul

sau.

CUVÂNTUL CHEIE "INTERSECŢIE" condensează în el insusi mai multe sensuri şi

pot sa fie înţelese diferite moduri, dintre care unul cel puţin este necunoscut de subiectul

care vorbeşte dar nu şi de interlocutor pentru ca simţul sau este un dat al limbii sale.

Aceasta ocultatie a unuia dintre simţuri se operează în procesul conversiunii sau, în simptom,

o parte din dorinţa inconştienta apare sub forma de compromis. în capitolul 7 al "Ştiinţei

viselor" Freud asimilează "CONDENSĂRII" utilizarea cuvintelor cu sensuri multiple.

în condensare, mai multe elemente latente având trasaturi comune se găsesc topite intr-

un singur element al manifestării care ii reprezintă pe toţi. în cuvinte cu sensuri multiple,

pentru ca un sens trimite la o dorinţa inconştienta inradacinata în corp, acest cuvânt este

numit în discursul conştient (enunţat) şi asupra căruia se insista dar cu alta semnificaţie.

3. În alţi termeni, trecerea cuvântului la simptom şi a simptomului la cuvânt se face prin

procesul METAFOREI. Metafora este inlocuirea intr-un raport de la semnificant

la semnificat, a unui semnificant prin alt semnificat, facandu-1 pe primul sa cada la nivelul

de semnificat şi producând un efect de creaţie (de unde folosirea sa în poezie). Aceasta

definiţie lingvistica a metaforei se completează printr-o interpretare analitica daca se

admite ca trecerea primului semmficant la nivel de semnificat corespunde procesu lui de

REFULARE.

Pentru Lacan, simptomul are valoarea unei metafore inconştiente. Sensul ramane

misterios paciwntului în măsura în care analiza nu a restituit raportul substituirii

termenilor manifesti şi latenţi. Simptomul dispare din momentul în care asociaţia a permis

restabilirea relaţiilor uitate. Sa revenim la exemplul nr 1- Frâu Cecilia. Metafora care operează

în acest simptom este substituirea intr-un raport de la semnificant la semnificat (suferinţa

morala este o prima cruce) a unui alt semnificant (sacrumul) prin care primul (suferinţa

morala) este refulat. Se poate repera mecanismul genezei simptomilui nevrotic, dar

problema în cauza ramane intreaga.

159

Intr-un mod mai general, în aceste fenomene ale limbajului (lapsus-uitarea cuvintelor-

cuvinte cheie...), inconştientul ca limbaj fara ştirea subiectului în mod autonom, pe caile

asociaţiei, ajunge sa fie rostiţi în ciuda barajului cenzurii.

In concluzie, aceasta deschidere spre inconştient- ca test de descifrat- ne pare ca trebuie

sa ajute medicul care se vrea psihoterapeut. Din momentul în care este plasat de bolnav în

poziţia deţinătorului unei ştiinţe presupuse, medicul serveste de suport unei reacţii

transferentiale şi în acest context un simprom este oferit de pacient intelegerii sale. Dar

remarcile pe care le-am făcut la inceputul prelegerii trebuie sa atingă propriile limite ale

medicului: nu se va putea urmări calea psihoterapeutica (adică de a permite pacientului

descoperirea propriilor dorinţe) decât cu condiţia de a paraşi poziţia medicala care este a sa.

Dar o doreşte el cu adevărat?

Puterea cuvintelor -psihoterapie-

Se spune ca muzica nu cunoaste granite, în timp ce cuvintele intampina tot felul de

obstacole -unele obiective, altele subiective, aleatorii, în calea spre destinatariilor. şi totuşi,

muzica nu se poate compara cu aceea a cuvintelor, chiar daca fatalmente imperfecte.

In funcţie de felul cum sunt folosite, reuşesc sa confere ideilor un adevăr, o valoare

obiectiva, o virtute care nu le-ar aparţine şi o rezonanta pe care nu ar putea-o avea prin ele

insele, cuvintele. mangaie-imbarbateaza-alina-atat-indeamna-stimuleaza-declanseaza

foret obscure ale conştientului şi subconştientului, disponibilitatea de înţelegere, de lupta şi

revolta a mulţimilor, forţa lor de rezistenta în fata râului şi greutăţilor, iubirea sau vrajba

dintre semeni; exista cuvinte care ucid şi altele care se transforma în ancore de salvare,

cuvinte bumerang su cuvinte măciuca, cuvinte fiere.

Sunt cuvinte de esenţe tari sau suave, imbatatoare, captivante, învăluitoare, cuvinte ce

trezesc şi înmiresmează cărările pământului şi aerului, castelele şi catedralele lumii, toate

florile de mătase ale spiritului şi sufletului; dar sunt şi cuvinte aspre, dăltuite parca în

piatra, ce lasă urme de neşters; se afla aichimiile verbului ce dezvăluie fantezii şi realităţi

160

nebanuite, pline de culoare, muzicalitate şi senzualitate, dar şi vectorii inteligentei, abjecţiei,

suferinţei, iubirii, purităţii.

Îndrăgostiţii de cuvinte- pasiune pentru autori. Pentru ei, imaterialitatea acestora, absenta

apropierii fizice, a contactului nemijlocit nu sunt piedici în calea unei flăcări care arde, când

statornica şi liniştita, când impietoasa şi contorsionata, multumindu-se cu propria sa

strălucire. Îmbrăţişările, darurile, sărutările sunt şi ele doar cuvinte.

Cei ce se consacra studiilor etimologice şi semanticii (dar şi psihoterapeuticii), stabilind

tot felul de comparaţii, coduri şi semnalizări, forţând în trecut pentru a caută sensurile

originare şi evoluţia fiecărei expresii lingvistice sunt de asemenea contaminaţi de plăcerea

cuvintelor.

"Sa dai cuvintele ca sarea în bucate".

METAFORA TERAPEUTICA

Precizări terminologice

Ceea ce numim azi metafora terapeutica nu corespunde nici definiţiei data de retorica

tradiţionala, nici lingvisticii sau filosofiei contemporane.

Metafora este una dintre cele mai vechi noţiuni ale ştiinţei limbajului. Prima descriere a

metaforei ii aparţine lui Aristotel. Retorica tradiţionala defineşte metafora ca o

comparative subinteleasa, realizandu-se un transfer semantic ce deturnează sensul propriu al

cuvintelor.

Importanta metodei

Bergson afirma ca nu exista nimic altceva decât metafora. Din perspective

psihoterapeutica, funcţiile generale ale metaforei sunt:

1. metafora permite evidenţierea semnificaţiei ocultate inaccesibile raţionalităţii si

explicaţiei sau permite denumirea unor realităţi intangibile (ex: "uciga-l toaca")

2. metafora permite verbalizarea realităţii psihologice strict iindividuale

161

3. metafora este indispensabila pentru a gândi realităţi abstracte dificil de reprezentat

(ex: explicarea metaforica a trecerii timpului prin termenii spaţiului-'Timpul

trece')

4. metafora devine un instrument logic care restructurează modul nostrum de

gândire şi interpretare a lumii. Subiectul secundar ale metaforei devine un fel de

lentila care deformează semnificaţia principala a subiectului primar (ex: Mircea

cel Batran, Richard inima de leu, Ştefan cel Mare)

5. metafora este indispensabila terapeuticii pentru ca generează noi sensuri şi cadre

de referinţa, iar discursul terapeutului are o componenta retorica incontestabila

pentru ca isi propune sa seducă, sa sensibilizeze.

Spre deosebire de metaforele din filosofie şi lingvistica unde se exprima intr-o simpla

propoziţie (sintagma), în psihoterapie ele iau forma unei povesti, alegorii, fabule, un

discurs ceva mai lung decât o simpla comparative sau expresie. Omul are nevoie de un

univers simbolic care sa-i permită construirea unei realităţi individuale. Diferite filosofii

sau religii sau demersuri educative sunt, de multe ori, impregnate de ideologie, fiind

incapabile sa propună răspunsuri la problemele fundamentale cu care se confrunta

individual, sunt incapabile sa exprime şi sa rezolve probleme cotidiene (ex: relaţiile cu

ceilalţi, relaţiile cu moartea) şi astfel omul e condamnat sa-si construiască propriul

univers simbolic. De aici şi interesul tuturor oamenilor pentru povesti.

Pentru a fi eficiente metodele terapeutice nu trebuie neapărat sa straluceasa prin

calităţi poetice sau filosofice, ci ele devin operante, eficiente doar în măsura în care

mijlocesc o relaţie intre terapeut şi pacient.

Atitudinea pacientului, aşteptările, credinţele lui vor fi cele care vor da greutate

cuvintelor, ii vor permite sa ajungă la semnificaţii mai profunde.

162

Schiţa istorica în utilizarea metaforei

Dorinţa de a comunica în mod clar, de a respinge mesaje redundante, obsesia adevărului

exprimat conform tuturor normelor logice a întreţinut o asemenea rezerva fata de povestea ca

mijloc de comunicare.

De multe ori, ca dovada a falsităţii unor afirmaţii, replicam: "nu-mi spune povesti". Exista

totuşi o apropiere intre psihismul uman şi arta de a comunica prin poveste. Se spune ca în

fiecare noapte ascultam poveştile subconştientului nostru.

Poveştile au fost utilizate din cele mai vechi timpuri în scopuri terapeutice, pentru ca ele

permit trecerea cu uşurinţa intre real şi imaginar.

In una din Sutrele Hinduse sunt menţionate anumite regului pentru ceremoniile lingvistice.

Când un guru moare, trebuie sa stăm liniştiţi cu familia şi sa spunem povesti unii altora.

Principalele simboluri ale limbajului metaforic isi au originea în legătura primara om-

natura.

Filosofia chineza abunda de o serie de metafore: metafora înţeleptului taoist

Ghang-Tsu care utilizează povesti, metafore pentru a-si ajuta discipolii sa ajungă

singuri la aspectul profund al mesajului sau "a fost odată un dragon"

Învăţaturile Zen-budhiste integrează poveştile şi metaforele în discursuri măiestrite cu grija

ce conţin paradoxuri ce-si propun sa spargă automatismele gândirii logice. Deseori,

propoziţii simple vehiculează adevăruri cotidiene greu de exprimat în cuvinte (ex: arata-

mi sunetul pocnetului degetelor).

In Evul Mediu, savanţii arabi au alcătuit pentru medici ghiduri numite TACINUM

SAN1TATIS sau Table de santee din care unele s-au păstrat pana în zilele noastre.

Colecţia "1001 de nopţi" sunt povesti de natura terapeutica.

Poveştile terapeutice se găsesc şi în practicile populare romaneşti. Majoritatea

descântecelor utilizează metafore pentru a mari forţa magica a cuvintelor. în lucrarea

"Descântecele romanilor", A. Gorovei face o subtila analiza psihologica a descântecelor,

evidenţiind limbajul metaforic. Multe descântece iau forma unor povesti. Pildele biblice

sunt tot povesti terapeutice.

163

Metafora în discursul unor scoli terapeutice

Metafora în discursul psihanalitic

Propunandu-si sa descrie universal interior al individului, Freud utilizează o serie de

metafore. Chiar principalele complexe sunt exprimate metaforic(complexul Oedip).

Prelegerile psihanalitice sunt pline de metafore cu referire la inconştient, interpretare.

Chiar simptomul, spune Freud, este o metafora a conflictului inconştient.

Inconştientul are o structura metaforica. "Inconştientul se serveşte de un anumit simbolism

care variază de la o persoana la alta, dar care conţine totuşi şi trasaturi generale"- spune

Freud. De exemplu: "ne apropiem de sine cu ajutorul comparaţiilor, numindu-1 HAOS, un

cazan plin de excitaţii clocotinde". Sau libidoul este numit "foame sexuala"; sau Eu-ul are

rolul de "membrane", de "scoarţa de copac" etc. "

Blaga afirma ca " metaforele sunt expresia matricilor stilistice abisale".

Întregul travaliu pshanalitic, care-si propune conştientizarea şi -integrarea conţinuturi

lor psihice refulate, utilizează o comunicare de tip metaforic.

Exista riscul de a confunda metafora cu realitatea: "harta cu teritoriul".. Din nefecricire,

după cum remarca intr-o lucrare Claude Madanes, "psihanaliza este o tehnica în care se

confunda harta cu teritoriul...metafora este confundata cu un fapt literal".

Complexul Oedip exprima tendinţa finite umane de a depasi interdicţiile.

Metafora în psihoterapia eriksoniana

Milton E. Erikson abordează metafora bazandu-se pe experienţa personala sau pe cea a

pacienţilor. Utilizarea metaforei nu a fost teoretizata de Erikson, ci de colaboratorul sau E.

Rossi.

Emisfera dreapta este mai mult implicata decât cea stânga în medierea proceselor

emoţionale şi imagistice. S-ar putea afirma ca simptomele psihosomatice sunt procesate

de funcţii cerebrale ce aparţin emisferei drepte. Daca acceptam aceasta, atunci comunicarea

metaforica ne permite sa comunicam direct cu emisfera dreapta în limbaj, care-I este propriu.

164

Erikson a fost talentat în comunicarea pe 2 nivele: unul conştient şi altul inconştient.

Mesajul metaforic activează nivele inconştiente care intrerup vechiul răspuns

comportamental prin generarea de noi înţelesuri care produc noi comportamente.

De multe ori Erikson pregătea terenul povestind diferite povesti, unele fara nici o legătura

cu problema clientului, spunând chiar povesti absurde care aveau ca scop dezorganizarea şi

destabilizarea conştientului logic. "Exista lucruri pe care le stiti, dar fara sa stiti ca le

stiti...când veţi sti ca le stiti, va veţi schimba."

Cu cat rezistenta pacientului este mai mare, cu atât apelul la metafora este mai important.

Alteori abordarea metaforica a simptomului lua forma unor prescripţii metaforice

comportamentale.

Distrugerea, îngroparea sunt acţiuni ce fac parte din limbajul metaforic. Intervin atunci

când se pierde ceva: post-obiecte dragi-persoane etc.

Problema este daca limbajul metaforic trebuie trades intr-unul rational-logic. Erikson

spune ca nu trebuie sa facem aceasta greşeala. "Inconştientul este un rezervor inepuizabil de

resurse, el cunoaşte drumul".

Halley, mare terapeut american, spune ca "in general intrepretarile operate asupra

comunicării inconştientului sunt în mod absurd reductioniste, cum ar fi rezumarea unei

piese de Shakespeare intr-o fraza."

Bender şi Grinder au fundamentat tehnica Neuroprogramarii Lingvistice, tehnica ce se

refera la comunicare, fiind mai degrabă o tehnica de comunicare decât una de psihoterapie.

Cei doi erau la current cu concepţia lui H. Crichesh şi l-au asistat chiar. Ei propun un

mecanism ce ar putea explica modul de operare al metaforei. Acest model presupune

modificări successive ale mesajului metaforei prin trecerea sa prin trei stadii diferite:

1. nivelul semnificaţiei exterioare (structura de suprafaţa) "X şi Y se despart;

2. acest nivel activează o structura asociata mai profunda a înţelesurilor (sunt

relevate indirest ascultătorului) "Despărţirile sunt triste".

3. la rândul ei, aceasta structura asociata (2), activează o structura profunda

regenerate a înţelesurilor care este expresia asa-numitei căutări transderivationare,

165

in care individual pune fata în fata experienţa lui în acest sens anterior relevat

"Am fost foarte trist la moartea tatălui meu".

Este aceasta căutare transderivationara care conduce la identificarea experienţelor strict

individuale, nu exista "podul" dintre mesaj metaforic şi universal interior al individului.

Metafora în terapia familiala

(vezi Clomadanes "Terapia familiala strategica")

Simptomul este o metafora a problemei cu care se confrunta pacientul. Pentru a evita

activarea rezistentelor, demersul terapeutic se poate situa el insusi la nivel metaforic. De

aceea, terapia poate selecta cele mai importante elemente ale situaţiei problematice pe care

le transpune în echivalente metaforice şi le prezintă ca ingrediente ale unei povestiri

(joc). Fiecare membru al cuplului are o sarcina, care este o metafora a dificultăţii cu care

cuplul se confrunta (M. Erikson "familia este o barca"). Consecinţa acestui tip de abordare:

Se recomanda în cazul persoanelor cu comportamente compulsive, autodistructive,

prescrierea unor acte simbolice. Strategia implica efectuarea repetitive a activităţii, fara

consecinţe autodestructive. Comportamentele de acest tip sunt de obicei incercari de a pedepsi

pe cineva care nu manifesta suficienta atenţie (ex: pacienta bulimica).

In psihoterapia de familie trebuie evitata confruntarea dintre modelul propus de terapeut şi

cel al familiei prin adoptarea unei perspective interactioniste de tip evolutiv, în care ele 2

modele se transforma reciproc pana la atingerea unui echilibru-un model ce aparţine în egala

măsura şi terapeutului şi familiei.

Model terapeut spaţiu indecidabil modelul familiei

Acest spaţiu indecidabil se creează prin enunţarea unei povesti neterminate de către

terapeut pe care familia trebuie sa o completeze. Astfel, anumite parti au drept de a crea.

166

Aceasta poveste permite o relaţie supla terapeut-familie, imitând situaţia de monopol. Prin

poveste se evita confruntarea directa cu terapeutul, micşorează posibilitatea activării unei

rezistente.

O alta modalitate de terapie a familiei prin metafora este utilizarea obiectelor metaforice.

C. Anyno spune ca obiectul metaforic este un mijloc de comunicare ce vehiculează

numeroase mesaje legate de caracteristicile sale structuralem şi intr-o maniera mai larga,

legate de semnificaţiile date de familie şi terapeut. Obiectul metaforic poate fi concretizat unei

metefore subiective. Obiectul metaforic aparţine deopotrivă universuluui familiei, dar şi noii

modalităţi pe care o creează relaţia dintre terapeut şi familie.

Pentru a fi eficient, obiectul metaforic trebuie plasat intr-un anumit moment al terapiei. Ca

şi metafora, obiectul mataforic ii permite terapeutului sa nu fie absorbit de relaţia

conflictuala din familie sis a ramana în exterior. Permite decentrarea terapeutului.

Obiectul metaforic poate permite introducerea unui cadru nou de referinţa care sa

determine o serie de procese, pana la redefinirea relaţiei din cadrul familiei.

Construirea propriilor metafore terapeutice

Un mare rol ii are creativitatea şi experienţa terapeutica. Reguli

modele) de alcătuire a unor metafore terapeutice: Gordon - etape în

construirea metaforei

1. Pentru ca o terapie sa aibă sens, e important ca terapeutul sa inteleaga sis a

formuleze corect problema, sa evidenţieze ca soluţia e în domeniul controlat de

client;

2. Metafora trebuie sa intre în acord cu reprezentarea clientului privind problema sa.

Metafora trebuie sa fie structurata izomorf în raport cu situaţia problematica.

Izomorfismul nu vizează numai persoana şi faptele situaţiei, ci mai ales relaţia dintre ele.

167

Situaţia problematica reala Metafora

-Tatăl -căpitan de vas

-Mama -secund

-Fiul -matelot

-Familia -echipaj

-Tatăl e rar acasă -căpitanul sta retras în cabina

-Fiul greşeşte ceva -matelotul desface o pânza ce nu trebuia

-Mama il apară pe fiu ' -secundul corectează situaţia, incearca sa

desfacă pânzele necesare

-Tatăl afla, se infurie şi pleacă -căpitanul furios se retrage în cabina

-Nici o rezolvare, problema apare -nici o rezolvare, problema apare tot timpul

tot timpul

3. Stabilirea situaţiei problemei poate fi propusa de metafora. Aceasta poate fi ori

expresia intuiţiei terapeutului, sau poate fi construita din elementele furnizate de

client. De cele mai multe ori, clienţii cunosc soluţia dar raman blocaţi când

trebuie sa construiască podul intre situaita problematica şi finalul dorit. Deseori

suntem atât de aproape de copaci incat nu mai vedem pădurea. Metafora ne

îndepărtează de elementele cotidiene ale problemei sin e oferă o imagine mai clara, o

alta harta necesara ieşirii din labirint.

In general, soluţia are 2 componente: scopul şi strategia. Formularea corecta a problemei

presupune şi formularea explicita a scopului.

Strategia de legătura (Gordon) este "podul" pe care terapeutul ii formulează

metaforic şi trebuie sa permită trecerea de la o situaţie problematica la soluţia dorita.

Formularea strategiei are la baza o buna înţelegere a situaţiei problematice. Gordon propune

utilizarea a doua noţiuni: Calibrare şi recalibrare.

De cele mai multe ori problema se repeat: configuraţia de evenimente identice se repeat

ducând la experienţe nedorite. Deşi elementele situaţiei problematice pot exista mereu, ele nu

conduc la apariţia conflictului decât atunci când ating un anumit prag critic.

168

Transformarea situaţiei problematice în "problema"(conflict deschis) este o chestiune

de "calibrare", de reţeta.

Recalibrarea cuprinde procesul prin care clientul este ajutat sa devină conştient în legătura

cu momentul în care proporţia de elemente tinde sa alcătuiască un amestec exploziv. Prin

recalibrare, clientul încetează de a "mai pune paie pe foc".

Strategia este cuprinsa aproape în totalitate în descrierea clientului privind problema

sa. Exista mai multe strategii pentru a atinge un scop, dar cea mai buna este cea propusa de

client.

Atunci când clientul descrie eşecurile sale, el ne indica în egala măsura, atât modelul

sau de rezolvare cat şi limitele lui. Pentru a găsi o strategie eficienta, este sufficient sa

depăşim limitele modalităţilor încercate de client.De exemplu: clientul isi agravează

problema pentru ca nu discuta cu soţia de teama ca ea va rade de el; trebuie stimulate

discuţia cu soţia, ceea ce infirma premisele.

Resemnificarea (recadrarea) - reframing"

Metafora propune o noua evidenta a realităţii prin evidenţierea altor cadre de referinţa.

Ea se comporta ca o harta. Este o ilustrare a dictonului lui Korzybski -"harta nu e teritoriu".

II disociem pe client de realitatea sa pentru a-1 situa la un nivel unde soluţia prinde forma.

Exemplu: poate invata ca tristeţea şi teama de care vrea sa scape au şi aspecte positive, iar

exprimarea lor este utila. Resemnificarea sparge stereotipurile logice anterioare.

Etape:

a) adunarea de informaţii

1. persoanele importante implicate şi relaţia dintre ele;

2. precizarea elementelor caracteristice situaţiei problematice şi a felului cum

evoluează problema

3. precizarea transformării urmărite de client (scopul)

4. identifixarea încercărilor de rezolvare a problemei şi a limitelor acestor

încercări

b) conceperea metaforei

1. alegerea unui context metaforic

169

2. alegera unei persoane şi relaţia izomorfa

3. stabilirea solutiei-strategiei de reechilibrare, rezolvări dorite şi eventual

redefinirea situaţiei problematice

c) povestirea metaforei - se refera la "sintaxa" metaforei: răspunde la intrebarea: "ce fel

de cunoaştere utilizam?" Cum povestim pentru ca povestirea sa declanşeze căutarea

transderivationala care ne conduce la soluţia problemei sale? Izomorfismul metaforei este

expresia metaforei pe care terapeutul si-a facut-o despre problema clientului. De aceea

modelul propus de poveste poate intalni modelul clientului doar în măsura în care

cuvintele utilizate lasă o anume libertate de proiecţie, de semnificare; intrucat metafora a

fost construita pentru client, singura interpretare "corecta' este cea propusa de client.

Construcţia sintactica cuprinde, după Gordon:

a) lipsa indiciilor de relaţie

De cele mai multe ori cuvintele utilizate când povestim un eveniment se refera la ceva clar

precizat din experienţa noastră. Când povestim o metafora trebuie san e ferim sa fim foarte

exacţi, deci pentru a provoca clientul la o investire de sens ("undeva-departe" lăsam libertatea

de a situa acţiunea povestii în locul lui; "a fost odată..."

Absenta indiciilor de relaţie: întrebări ale clientului -cine? ce? unde?-la care va găsi răspuns.

b) utilizarea unor subiecte neprecizate

Descriu felul în care acţionam, Cu cat sensul lor este mai puţin precizat de diverse

complemente, cu atât clientul are o mai mare libertate în a-si imagina cum a acţionat eroul

povestirii. Exemplu: "intr-un târziu, după mai multe încercări, el a ajuns..."

c) utilizarea nominalizărilor

Acest procedeu presupune substantivizarea expresiilor de denumesc o realitate, procese,

acţiuni şi în acest fel sunt omise o serie de informaţii ("In momentul de răgaz pe care-1 avea

si-a amintit ca..." trebuie sa spunem no ice si-a amintit. Este mai bine pentru libertatea

clientului "In momentul de răgaz pe care-1 avea, o amintire a fost trezita în mintea

eroului..."

d) utilizarea în cadrul metaforei a unor comenzi şi sublinieri

170

Metafora utilizata indica mesaje ce propun schimbarea modelului de depăşire a unei

situaţii problematice.Exista mai multe moment intr-o povestire în care sunt enunţate idei

semnificative în acest sens. Aceste idei pot fi subliniate prin intonaţie, gesture (atingandu-1

cu mana). Alteori putem insera o comanda intr-o poveste, folosind numele clientului

înaintea comenzii.

171

Anexe pentru exercitii practice de psihoterapie

TRAINING A UTOGEN (antrenament)

Psihoterapie relaxantă după tehnica Schultz

Date preliminare privind aplicarea trainingului autogen Pentru uzul

pacientului

Remenul de training autogen (din greceşte autos = prin el însuşi, genan = a

provoca) indică un experiment practic prin sine însuşi. Originea trainingului îşi are obârşia

în antica experienţă medicală a hipnozei (somn terapeutic).

Hipnoza este o stare de destindere, asemănătoare somnului, mai mult sau mai puţin

realizabilă la individul nervos, obţinută la cel normal prin pura sugestie psihică.

Antrenamentul autogen, proces de autodeconectare concentrativă permite o stare

analoagă somnului, fără ajutorul unei sugestii străine: ex. melodia dă posibilitatea

pacientului de a realiza el însuşi un calm interior şi de a ajunge la utilizarea completă a

forţelor energetice ale vieţii interioare.

Orice exerciţiu are două scopuri fundamentale, urmărind:

1. Creşterea capacităţii vitale;

2. Reducerea deficienţelor.

Antrenamentul autogen îşi propune acelaşi ţel. Pe de altă parte, el poate ajuta la

dezvoltarea factorilor de sănătate, atenuează şi eventual elimină deficienţele morbide.

Este asemănător cu educaţia fizică ce îşi propune atât dezvoltarea corporală a

individului sănătos cât şi reeducarea celor bolnavi.

Autodeconectarea concentrativă a trainingului autogen, graţie exerciţiilor

minuţios studiate are ca scop ajungerea la o destindere şi un calm interior şi astfel la

obţinerea unei deconcentrări a întregului organism ce permite creşterea capacităţii

normale şi reducerea sau eliminarea deficienţelor anormale.

Această metodă, prin cele două procese (deconcentrarea şi şi concentrarea)

permite obţinerea următoarelor rezultate:

172

1. Destinderea respiratorie;

2. Destinderea şi liniştea în acţiune (starea care rezultă din crisparea

unei voinţe încordate şi contrariul - din decontracţia interioară);

3. Constituie o cale naturală către somn;

4. Permite autoreglarea funcţiilor corporale care scapă în mod obişnuit

acţiunii voinţei (ex. circulaţia sângelui);

5. Creşterea capacităţii mintale, a memoriei;

6. Suprimarea durerii nu prin represiunea manifestărilor exterioare ci

prin dispariţia completă a senzaţiilor dureroase;

7. Constituie un mijloc preţios de adaptare şi disciplina personală,

printr-un sistem de formule intenţionale care se aplică în stare de

deconectare; acţiunea lor este automatizată exact ca aceea care se realizează

în urma sugestiei post - hipnotice;

8. Subiecţii bine antrenaţi sunt capabili să adoarmă când doresc şi să

se redeştepte la orele fixate de ei. Autocontrolul şi autocritica permit

obţinerea calmului;

9. Toţi cei care fac antrenament autogen ajung să fie calmi, mai

destinşi, mai degajaţi în viaţa cotidiană;

10. Starea de concentrare permite intensificarea randamentului

facultăţilor psihice: senzaţiile, amintirile, intenţiile devin mai reliefate,

mai netede;

11. Stăpânirea de sine atât de necesară în viaţa cotidiană este mult

facilitată de către trainingului autogen;

12. Şi în fine, psihoterapia relaxantă este un mijloc deosebit de

autoadaptare şi autodisciplinare, procedeul de antrenament fiind un fel de

"gimnastică a minţii" care permite eliminarea multiplelor senzaţii neplăcute

percepute de către bolnavi în corp şi care conduce la întărirea voinţei, la

modelarea caracterului.

173

Nu toate ideile lui Schultz îşi au originea în teoria europeană a sugestiei şi

autosugestiei; nu pot fi negate nici rădăcinile indiene ale metodei sale. Trebuie amintite

astfel tehnicile: tantrica budistă, yoga, tehnicile Mahamuara precum şi tehnica budismului

japonez Zen.

Trainingul autogen conceput de Schultz are două cicluri: unul inferior şi altul

superior. Aici se prezintă numai cel inferior.

Tehnica folosită de noi se bazează pe metoda lui Schultz la care se adaugă tehnica

relaxării a lui Jacobson.

1. I nceputul, desfăşurarea şi aplicarea metodei

Înainte de începerea exerciţiilor medicul terapeut prezenta bolnavilor, în mod

succint metoda antrenamentului autogen după ce, în prealabil, pacienţii au fost

sensibilizaţi teoretic prin materialele puse la dispoziţie.

Totodată, medicul va da explicaţiile necesare în problemele confuze pe care le

ridică desfăşurarea metodei.

Trainingul autogen aplicat aici se va consuma într-un număr de 9 exerciţii,

eşalonarea lor fiind explicată gradual, după cum urmează:

1. Exerciţiul pentru LINIŞTE

2. Exerciţiul pentru LINIŞTE ŞI GREUTATE

3. Exerciţiul pentru LINIŞTE, GREUTATE, CĂLDURĂ

4. Exerciţiul pentru LINIŞTE, GREUTATE, CĂLDURĂ,

ECHILIBRU

5. Exerciţiul pentru INIMA

6. Exerciţiul pentru RESPIRAŢIE

7. Exerciţiul pentru ABDOMEN

8. Exerciţiul pentru CAP

9. Exerciţiul pentru SOMN

174

Primele patru exerciţii realizează condiţiile preliminare pentru cele următoare care

au domenii circumscrise pe diversele sisteme ale corpului omenesc, inclusiv şi pentru

ultimul exerciţiu.

Exerciţiile sunt imprimate pe banda de magnetofon. Scopul înregistrării pe

bandă constă în faptul că permite învăţarea cu uşurinţă a metodei. Ca atare, numai sub

acest beneficiu trebuie privită utilizarea magnetofonului, în general, în cursul unei

întâlniri nu avem realmente timpul material necesar pentru parcurgerea exerciţiilor; astfel

pacientul va continua şi după externare tratamentul autogen. Insă, uneori, se indică de la

început executarea individuală a trainingului autogen fără magnetofon după ce, în

prealabil, bolnavul a memorat textul exerciţiilor.

Condiţiile şi regulile pe care trebuie să le avem în vedere pentru aplicarea

metodei de psihoterapie relaxantă autogenă ar fi următoarele:

a. Poziţia pentru exerciţiu: există două poziţii practice:

- poziţia orizontală, la pat, complet relaxat, fără pernă;

- poziţia şezândă în fotoliu sau pe scaun, aşa-zisă poziţia birjarului,

cu picioarele uşor desfăcute în afară, corpul aplecat în jos, cu spatele

rotunjit, capul căzut înainte şi braţele atârnând lateral inerte, ori relaxate.

La început, aceste poziţii trebuie să fie aranjate de către medicul psihoterapeut.

b. Fiecare exerciţiu de antrenament autogen implică trei faze:

- prima fază constituie pregătirea poziţiei de bază (expusă la punctul

(a) urmând imediat închiderea ochilor comandă ce favorizează concentrarea

şi reprezentarea mintală de o manieră intensă, fără a face nici o mişcare şi

fără a vorbi formulele exerciţiilor;

- faza a doua conţine exerciţiul propriu-zis;

- ultima fază marchează sfârşitul exerciţiului: se mişcă braţele în sus

şi în jos de trei ori, se strâng pumnii, apoi se vor executa trei respiraţii

adânci, după care se vor deschide ochii.

c. Durata antrenamentului, eşalonarea exerciţiilor este foarte impor

tantă:

175

- în cazul primelor 15 zile de training, se efectuează 2 - 3 şedinţe pe

zi, exerciţiile repetându-se câte o dată şi de două ori şi se execută numai

după mesele principale:

- dimineaţa între 7 - 8

- la prânz între 13 - 14

- seara în jurul orei 22

- Primele patru exerciţii, cele premergătoare, se vor face individual

sau în grupuri mici de 5 - 6 persoane în funcţie de condiţiile fiecărui loc de

spitalizare sau sanatorizare, cu magnetofonul alături, manipulat de medic

sau cască (acolo unde sunt posibilităţi), de câte 2 - 3 ori pe zi. După şedinţa

de training, pacienţii nu vor fi lăsaţi sau trimişi la pat, ci vor fi sfătuiţi să

facă ceva, indiferent ce, să aibă o mică şi uşoară ocupaţie. Nu se va trece la

al II -lea exerciţiu până nu se va controla exact rezultatul primului, adică

până ce bolnavul nu va afirma cu sinceritate şi certitudine că "braţul său

stâng este în întregime greu" sau că "simte o greutate de plumb". Repetarea

exerciţiilor se va face numai până la exerciţiul patru inclusiv. La fiecare

etapă pacientul va trebui să-şi concentreze efortul principal asupra

exerciţiilor deja învăţate, ştiute la perfecţie şi apoi să schiţeze scurt noul

antrenament.

- Ulterior exerciţiile pot fi eşalonate astfel: trecerea la exerciţiile

premergătoare la cele pentru corp facându-se treptat primele dimineaţa, la

prânz cele de somn, seara introducându-se şi exerciţiile pentru somn.

- prima zi:

- dimineaţa ex. pentru inimă

- la prânz ex. pentru respiraţie

- seara ex. pentru somn

- a doua zi:

- dimineaţa ex. pentru abdomen

176

- la prânz ex. pentru cap

- seara ex. pentru somn etc.

Această eşalonare va fi începută în perioada internării şi continuată după formula

de mai sus pe toată perioada spitalizării, apoi adaptată de pacienţi va fi aplicată la

domiciliu, păstrându-se legătura cu medicul curant. Pentru antrenamentul tuturor acestor

exerciţii avem nevoie de medic timp de 2 luni. După aceea, în cursul a 3 - 6 luni ce vor

urma, antrenamentul se va continua cu câte două şedinţe zilnic, în funcţie de programul

pacientului, de preferat dimineaţa şi la prânz, dacă se realizează un somn fiziologic

spontan. Fenomenele de relaxare vor apărea din ce în ce mai repede şi vor fi simţite cu o

intensitate crescută. Şi de reţinut e faptul că diferitele faze ale destinderii prin training

autogen fuzionează într-o unitate permanentă completă şi armonioasă. în final, întrucât

antrenamentul autogen conferă posibilitatea pacientului de a fi propriul său medic, rămân

exerciţiile majore, pentru corp şi eventual somn.

d. Aplicarea indicaţiilor trainingului autogen rămâne în exclusivitate

la latitudinea terapeutului.

NU EXISTĂ CONTRAINDICAŢII PENTRU ACEASTĂ METODĂ.

e. în cazul în care pacientul nu realizează în primele 10 - 15 zile

senzaţiile obligatorii cuprinse în exerciţii metoda trebuie abandonată.

f. Psihoterapia relaxantă nu este obligatorie tuturor celor internaţi.

g. în cazul tratamentului nu este permisă forţarea.

Senzaţia şi starea de relaxare nu pot fî obţinute sau menţinute prin constrângere. Va

trebui să se treacă natural, fără rigiditate, de la o senzaţie la alta. Va trebui să se încerce

reprezentarea formulelor (ex. "braţul meu este foarte greu") sub formă de imagini vizuale

sau auditive.

Nu gândim doar o idee sau o comandă, ci o vedem, o auzim.

Ne vom lăsa absorbiţi de viziunile şi reprezentările imaginare ale diverselor

comenzi cuprinse în formula exerciţiului.

Dar nu ne vom crampona de formula exerciţiului. Se va lăsa liberă imaginaţia chiar

dacă aparent ne vom îndepărta de la formula tip.

177

i. Problema formulării exerciţiului diferă de la autor la autor. Esenţială rămâne

respectarea desfăşurării exerciţiilor, şi important de reţinut este faptul că la circa o lună de

exersare formula exerciţiului se comprimă aproape de la sine reducându-se la terminarea

ciclului la câteva cuvinte pentru fiecare şedinţă de antrenament autogen.

Redăm mai jos una din formulele posibile ale fiecărui exerciţiu de training, formula

pe care pacientul o va memora şi o va aplica în paralel cu exerciţiile date pe banda de

magnetofon, apoi, acasă după externarea sa.

De precizat încă o dată că exerciţiile premergătoare, primele patru, se exersează

numai pe timpul internării.

II. Rezultatele ce se obţin prin antrenamentul autogen

In primul rând, destinderea respiratorie. Prin relaxarea obişnuită duce la o economie

de energie. Subiecţii bine antrenaţi sunt capabili să adoarmă şi să se redeştepte la orele

fixate de ei.

Toţi cei care duc la bun sfârşit antrenamentul autogen au şansele "să ia viaţa de la

capăt".

PSIHOTERAPIE RELAXANTĂ DUPĂ TEHNICA SCHULTZ

I. Exerciţiul pentru linişte

Luaţi poziţia de bază închideţi ochii

Sunt înîntregime liniştit

Sunt cu desăvârşire calm

Toţi muşchii imi sunt destinşi şi odihniţi

O linişte plăcută mă înconjoară

Calmul mă inundă

Nimic nu-mi tulbură liniştea

Simt o linişte şi o pace interioară

Sunt complet calm

Braţul meu drept zace fără vlagă, inert Braţul meu drept este în întregime greu

178

O greutate ca plumbul imi cuprinde umărul, braţul, mâna şi se furişează până în vârful

degetelor

Braţul meu drept este în întregime greu

Linişte şi greutate......................

Sunt în întregime liniştit.........................

Mişcaţi braţele în sus şi în jos de trei ori Strângeţi

pumnii

Respiraţi profund.............încă o dată.....................Şi încă o dată

Deschideţi ochii

II. Exerciţiul - LINIŞTE şi GREUTATE

Luaţi poziţia de bază închideţi ochii Sunt în întregime

liniştit Sunt cu desăvârşire calm Toţi muşchii imi sunt

destinşi şi odihniţi O linişte plăcută mă înconjoară

Calmul mă inundă Nimic nu-mi tulbură liniştea Simt o

linişte şi o pace interioară Sunt complet calm

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

Umerii, braţele, mâinile, picioarele, întregul meu corp este greu Trupul meu este cuprins

de o greutate copleşitoare Corpul meu zace fără tonus şi destins ca un arc în repaos,

împietrit ca o stană de piatră

O greutate firească îmi năpădeşte tot trupul

O greutate liniştitoare mă împresoară

Linişte şi greutate

Liniştea şi echilibrul mă inundă

în jurul meu e numai calm şi un necontenit echilibru

Mişcaţi braţele în sus şi în jos

Strângeţi pumnii

Respiraţi profund...............încă o dată.............Şi încă o dată

Deschideţi ochii

179

III. Exerciţiul - LINIŞTE, GREUTATE, CĂLDURA

Luaţi poziţia de bază

închideţi ochii

Sunt în întregime liniştit

Sunt cu desăvârşire calm

Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi

O linişte plăcută mă înconjoară

Calmul mă inundă

Nimic nu-mi tulbură liniştea

Simt o linişte şi o pace interioară

Sunt complet calm

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

Umerii, braţele, mâinile, picioarele, întregul meu corp este greu

Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare

Corpul meu zace fără tonus şi destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de

piatră

O greutate firească îmi năpădeşte tot trupul

O greutate liniştitoare mă împresoară

O căldură agreabilă îmi cuprinde braţul, mâna dreaptă şi se furişează până în vârful

degetelor

Venele braţului drept se dilată

O căldură îmi năpădeşte braţul şi mâna dreaptă ca într-o baie caldă

Braţul meu drept este învăluit într-o căldură odihnitoare

Linişte, greutate, căldură

Liniştea şi echilibrul mă împresoară

Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibra din jurul meu

Mişcaţi braţele în sus şi în jos

Strângeţi pumnii

Respiraţi profund...............încă o dată.............Şi încă o dată

180

Deschideţi ochii

IV. Exerciţiul - LINIŞTE, GREUTATE. CĂLDURĂ. ECHILIBRU

Luaţi poziţia de bază

închideţi ochii

Sunt în întregime liniştit

Sunt cu desăvârşire calm

Toţi muşchii imi sunt destinşi şi odihniţi

O linişte plăcută mă înconjoară

Calmul mă inundă

Nimic nu-mi tulbură liniştea

Simt o linişte şi o pace interioară

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

Umerii, braţele, mâinile, picioarele, întregul meu corp este greu

Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare

Corpul meu zace fără tonus şi destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de

piatră

O căldură agreabilă îmi cuprinde corpul

O căldură plăcută îmi împresoară umerii, braţele, mâinile şi se răsfiră în tot corpul

Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi odihnitoare ca într-o baie caldă

Linişte, greutate, căldură

Liniştea şi echilibrul mă împresoară

Mă las cuprins în tihnă de necontenitul echilibru din jurul meu

Mişcaţi braţele în sus şi în jos

Strângeţi pumnii

Respiraţi profund...............încă o dată.............Şi încă o dată

Deschideţi ochii

V. Exerciţiul pentru INIMA

Luaţi poziţia de bază

181

închideţi ochii

Sunt în întregime liniştit

Sunt cu desăvârşire calm

Toţi muşchii imi sunt destinşi şi odihniţi

O linişte plăcută mă înconjoară

Calmul mă inundă

Nimic nu-mi tulbură liniştea

Simt o linişte şi o pace interioară

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare, el zace fără tonus şi destins ca

un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră

O căldură agreabilă îmi cuprinde corpul

Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi odihnitoare ca într-o baie caldă

Inima bate liniştit, egal şi ritmic

Inima împrăştie sângele cald în tot corpul meu

Simt cum îmi încălzeşte umărul stâng, în braţul stâng se răsfiră o căldură

moleşitoare până în vârful degetelor

Inima lucrează de la sine, de abia îmi dau seama cum sângele pompat de inimă îmi

încălzeşte trupul

Inima bate egal, liniştit şi de la sine

Linişte, greutate, căldură

Liniştea şi echilibrul mă împresoară

Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din

jurul meu..............

Mişcaţi braţele în sus şi în jos

Strângeţi pumnii

Respiraţi profund...............încă o dată.............Şi încă o dată

Deschideţi ochii

182

VI. Exerciţiul pentru RESPIRAŢIE

Luaţi poziţia de bază

închideţi ochii

Sunt în întregime liniştit

Sunt cu desăvârşire calm

Toţi muşchii imi sunt destinşi şi odihniţi

O linişte plăcută mă inundă

Simt o linişte şi o pace interioară

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare

El zace fără tonus şi destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră

O agreabilă greutate îmi cuprinde corpul

Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi liniştitoare ca într-o baie caldă

Răsuflarea mea este liniştită şi rară

Respir liber şi aproape de la sine

Aerul este foarte curat în jurul meu

Trupul meu respiră calm şi liniştit

Mă scald într-o baie de aer plăcut şi înviorător

Plămânii se mişcă liniştit

Respir în pace

Aerul mă împresoară ca un balsam dătător de viaţă

în preajma mea totul respiră lin, aer tonic, proaspăt, ca de înălţime

Linişte, greutate, căldură

Liniştea şi echilibrul mă împresoară

Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din

Jurul meu..............

Mişcaţi braţele în sus şi în j os

Strângeţi pumnii

Respiraţi profund...............încă o dată.............Şi încă o dată

183

Deschideţi ochii

VIL Exerciţiu pentru ABDOMEN

Luaţi poziţia de bază

închideţi ochii

Sunt în întregime liniştit

Sunt cu desăvârşire calm

Toţi muşchii imi sunt destinşi şi odihniţi

O linişte plăcută mă înconjoară

Calmul mă inundă

Nimic nu-mi tulbură liniştea

Simt o linişte şi o pace interioară

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

întregul meu corp este greu

Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare,

El zace fără tonus şi destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră

O căldură agreabilă îmi cuprinde trupul

Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi odihnitoare ca într-o baie caldă

Umerii, braţele, mâinile, picioarele, îmi sunt năpădite de o căldură plăcută şi

liniştitoare

Abdomenul este foarte liniştit şi relaxat

Toţi muşchii care îl învelesc sunt destinşi, orice tensiune cedează

Plexul este cuprins de o căldură plăcută

Nu mai simt nici o apăsare în tot abdomenul

Plexul este cald şi relaxat

Linişte, greutate, căldură

Liniştea şi echilibrul mă împresoară

Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din

jurul meu..............

Mişcaţi braţele în sus şi în jos

184

Strângeţi pumnii

Respiraţi profund...............încă o dată.............Şi încă o dată

Deschideţi ochii

VIII. Exerciţiul pentru CAP

Luaţi poziţia de bază

închideţi ochii

Sunt în întregime liniştit

Sunt cu desăvârşire calm

Toţi muşchii imi sunt destinşi şi odihniţi

O linişte plăcută mă înconjoară

Calmul mă inundă

Nimic nu-mi tulbură liniştea

Simt o linişte şi o pace interioară

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

întregul meu corp este greu

Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare,

El zace fără tonus şi destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră

O căldură agreabilă îmi cuprinde tot trupul

Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi liniştitoare

Capul meu este liber şi uşor

Muşchii feţei sunt relaxaţi

Bărbia atârnă destinsă

Nici o cută n-o mai tulbură

Simt cum aerul rece îmi împresoară tâmplele

Creerul îmi este limpede ca un izvor de munte, limpezime de cristal

Acum m-aş putea concentra asupra celor mai dificile probleme

Capul îmi este limpede şi clar

Linişte, greutate, căldură, echilibru....

Liniştea şi echilibrul mă împresoară

185

Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din

jurul meu...............

Mişcaţi braţele în sus şi în jos

Strângeţi pumnii

Respiraţi profund.................încă o dată..............Şi încă o dată

Deschideţi ochii

IX. Exerciţiu pentru SOMN

Luaţi poziţia de bază

închideţi ochii

Sunt în întregime liniştit

Sunt cu desăvârşire calm

Toţi muşchii imi sunt destinşi şi odihniţi

O linişte plăcută mă înconjoară

Calmul mă inundă

Nimic nu-mi tulbură liniştea

Simt o linişte şi o pace interioară

întregul meu corp zace fără vlagă, inert

întregul meu corp este greu

Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare,

O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul

Tot trupul este scăldat într-o căldură plăcută şi liniştitoare

Răsuflarea mea este liniştită şi rară

Respir liber şi aproape de la sine

Aerul este foarte limpede în jurul meu

Trupul meu respiră calm şi liniştit

Mă scald într-o baie de aer cald, înviorător

In preajma mea totul respiră lin, lin ca un aer tonic şi proaspăt, ca de înălţimi

în preajma mea e numai linişte şi pace, un aer bucolic mă acoperă

Zumzet de gâze în lanul de grâu, deasupra mea seninul cu nori de vară

186

O toropeală plăcută mă năpădeşte ca o boare marină, precum foşnirea mătăsoasă a

mărilor

O lumină diafană mă împresoară, încet, încet, se stinge orice zvon din jurul meu

Lumina se pierde treptat ca umbrele estompate în noaptea polară

Culorile sunt mereu, mereu mai stinse..................

Linişte, greutate, căldură, echilibru....

Liniştea şi echilibrul mă împresoară

Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din

jurul meu..............

GHID PENTRU TRATAMENTUL ANXIETĂŢII PRIN TERAPIE

COGNITIVĂ

A fi om înseamnă să ai probleme emoţionale. Câteodată ne putem descurca singuri cu

aceste probleme sau cu ajutorul familiei şi prietenilor, însă, câteodată avem nevoie de

ajutorul unui specialist în rezolvarea problemelor emoţionale, înainte ca ele să devină atât de

severe încât să se ajungă la infirmitate.

Această broşură te va ajuta să câştigi experienţă în Terapia Cognitivă, o formă nouă şi

foarte eficientă de tratament pentru cei care suferă de anxietate. Citeşte-o de mai multe ori

şi discută cu terapeutul tău tot ceea ce îţi este neclar.

SEMNELE ANXIETĂŢII

"Ce fac eu dacă nu reuşesc la acest examen? Părinţii mei vor fi distruşi dacă nu voi

lua examenul. Când mă gândesc la asta, mă simt atât de rău, încât nu mai pot învăţa".

"De fiecare dată când plec de acasă ma simt rău, mă gândesc că voi face un colaps şi

că trebuie să mă întorc acasă. Eu nu pot pleca nicăieri decât dacă mă însoţeşte cineva".

"Când trebuie să vorbesc cu persoane străine încep să transpir şi să intru în panică;

mă simt blocat şi nu pot să mă mai gândesc la ceea ce trebuie să spun".

187

"Câteodată mă simt foarte tensionat şi îngrijorat pentru lucruri pe care trebuie să le fac a

doua zi, sau chiar în următoarea săptămână sau lună. Eu nu-mi pot imagina ce trebuie să fac

pentru a mă debarasa de aceste gânduri îngrijorătoare".

Acestea ar fi gândurile şi emoţiile care îi lovesc pe cei care suferă de anxietate şi fobii.

Datorită faptului că atât anxietatea, cât şi fobia îşi au rădăcina în teamă, amândouă indică

frica de un anumit pericol sau ameninţare a bunăstării cuiva. Această senzaţie a

ameninţării este manifestată printr-o varietate de simptome fizice -"limbajul corpului"

anxietăţii, care sunt chinuitoare prin ele însele: respiraţie rapidă, accelerarea bătăilor inimii,

ameţeală, greaţă, dureri de cap, transpiraţie, uscăciune, nod în gât. în stare cronică ele pot

părea o adevărată boală sau invaliditate.

Unul dintre cei mai importanţi factori pentru o persoană sever stăpânită de

anxietate este de a învăţa şi de a-şi aminti în momentele critice că simptomele a căror

experienţă o are, nu sunt periculoase. Accelerarea pulsului sau a bătăilor inimii, ameţeala

sau greaţa, dorinţa de a ţipa sau a plânge sau de a bate în masă -nici una din aceste

reacţii fizice sau emoţionale nu indică că persoana este un bolnav periculos sau că devine

"nebună". Toate acestea sunt neplăcute, sunt inconfortabile, dar pot fi tolerate până când

ele te părăsesc şi te vor părăsi.

NATURA ANXIETĂŢII ŞI A FOBIILOR

În timp ce fobiile cauzează anxietate intensă, însoţită de numeroase simptome fizice şi

emoţionale, fobicul reacţionează la un anumit obiect sau situaţie care poate ajunge la oarecare

întindere şi fără prea mari probleme poate fi evitată. Atâta timp cât evenimentul, obiectul

sau situaţia care provoacă teamă, nu face parte integrată din viaţa persoanei, el poate rămâne

liber de efectele anxietăţii sau fobiei. De exemplu, cineva care are o teamă fobică intensă de a

zbura cu avionul, poate ajunge în diferite locuri fără a călători cu avionul.

Cel care suferă, însă, de anxietate, nu poate determina exact sursa anxietăţii sale. Şi

chiar dacă poate identifica cauza, el nu poate evita ciocnirea de aceasta; cerinţele vieţii

zilnice îl forţează să înfrunte împrejurarea care îi provoacă teamă sau el a interiorizat aşa de

multă teamă, aşa încât sursa acesteia este în el însuşi.

188

Câteodată este necesar pentru o persoană să experimenteze teama în scopul cunoaşterii

unui pericol real şi pentru a-1 pregăti să-1 întâmpine. Un anumit grad al anxietăţii poate fi

însoţit de o astfel de teamă. însă, persoana care suferă de anxietate excesivă sau reacţii fobice,

nu răspunde la realităţile situaţiei lui. El poate să anticipeze o ameninţare a bunăstării lui

atunci când, de fapt, este puţin probabil ca acesta să se întâmple. Dacă el se află în faţa unei

probleme ca: un examen, un interviu pentru angajare, el va exagera dificultăţile şi va analiza

nenorocirile unui rezultat negativ. în acelaşi timp, el va subestima, va trece cu vederea sau

nu va lua în seamă propria lui abilitate de a face faţă la ceea ce îl sperie. Cu alte cuvinte, el

interpretează greşit sau deformează realitatea, aşa încât el este anxios în legătură cu

pericole care nici nu există, sau cu care el s-ar descurca bine dacă n-ar fi atât de incapabil prin

propriile lui reacţii anxioase.

Situaţia se înrăutăţeşte când o persoană sever anxietată va deveni conştientă de

propriile reacţii fizice şi emoţionale neplăcute, el va începe să se teamă de aceste simptome

chiar mai mult decât de situaţia care le-a declanşat. El devine mai tulburat, simptomele lui

devin mai exagerate şi îi va creşte mereu în intensitate suferinţa emoţională şi fizică.

SENSURI NOI ALE CERCETĂRII

Din cauză că anxietatea este bazată pe o interpretare greşită a realităţii, cercetarea

a scos în evidenţă că experienţa anxietăţii este însoţită de anumite gânduri şi tablouri

mintale automate. Aceste GÂNDURI AUTOMATE sau cunoaşteri sunt de obicei focalizate

astfel în viitor: "Eu nu voi fi în stare să fac faţă la serviciu", "Eu îmi voi pierde controlul şi voi

fi umilit", "Eu voi muri de un atac de inimă", "dacă voi merge la petrecere nimeni nu va vrea

să stea de vorbă cu mine".

Legătura dintre aceste GÂNDURI AUTOMATE şi experienţa unei anxietăţi excesive a

sugerat celor care studiază problema după care dacă pacientul a devenit mai conştient de

aceste gânduri şi le-a schimbat în conformitate cu realitatea, anxietatea se va reduce mult.

Experienţa clinică cu oamenii care suferă de anxietate a arătat că această metodă poate fi

foarte eficientă. Modul acesta de abordare se numeşte TERAPIE COGNITIVĂ.

189

APLICAREA TERAPIEI COGNITIVE

Din anecdota care urmează vei putea recunoaşte modul în care gândurile anxioase

ale unei persoane pot distruge abilitatea acesteia de a funcţiona adecvat. "Un tânăr doreşte să

invite o fată la întâlnire de amor, dar de fiecare dată când are prilejul să o facă îi apar gânduri

anxioase şi el evită să o invite." Gândurile "automate" pe care le are sunt: "Ea va crede că

sunt anormal de nervos. Ea mă va privi cu răutate. Eu voi eşua din nou".

Cum ar putea ajuta Terapia Cognitivă pe cineva a cărui gânduri şi închipuiri

interferate cu abilitatea de a-şi conduce felul de a trăi le recompensează?

Mai întâi te va ajuta să recunoşti felul erorilor raţiunii din gândirea ta, care te face să te

simţi tulburat.

În al doilea rând, te ajută să corectezi aceste erori şi să le înlocieşti cu gânduri mai

rezonabile, care să nu aibă ca drept rezultat sentimente de nervozitate şi anxietate.

In al treilea rând, te ajută să înţelegi cum modurile tale caracteristice de a privi lumea

(care sunt PRESUPUNERI DE BAZĂ), te pot face vulnerabil să gândeşti în moduri care

provoacă anxietate.

In timpul tratamentului, terapeutul tău te va ajuta să înveţi cum să sfidezi gândurile

tale automate, iraţionale şi să-ţi schimbi presupunerile de bază tulburate. Există o

varietate de moduri pentru a face aceasta şi terapeutul tău te va ajuta să găseşti

modurile specifice care să te ajute cel mai bine. Acesta ar putea fi un proces îndelungat,

uneori dureros şi te va antrena în asumarea unor riscuri pentru "verificarea" credinţelor şi

ideilor tale pentru a determina cât de realistice sunt ele. Totuşi, recompensele învăţării prin

a şti cum să-ţi controlezi anxietatea vor compensa aproape cu siguranţă mai mult decât

adecvat munca grea care a fost necesară. Deoarece tu vei elimina treptat distorsiunile şi

incorectitudinile din gândirea ta, îţi va creşte totodată încrederea în abilitatea de a te descurca

în situaţiile care ţi-au pricinuit o mulţime de greutăţi în viaţă.

190

ETAPELE TERAPIEI COGNITIVE

1. Primul pas este recunoaşterea gândurilor automate (iraţionale) ,

oricând te vei simţi anxietat.

Pentru a te ajuta să le recunoşti, va trebui să reţii următoarele caracteristici:

a) Aceste gânduri par să apară "din senin" şi izbucnesc în mintea ta,

fără ca tu să fii cu adevărat conştient de ele.

b) Ele par foarte plauzibile pentru tine, atunci când ai experienţa lor.

De fapt, tu ai tendinţa de a le accepta ca un mod rezonabil de a le

gândi, deoarece ai putut deja accepta adevărul unui gând realist ca:

"Telefonul sună, trebuie să răspund".

c) Aceste gânduri sunt suficient de iraţionale şi când îţi vei da seama

de aceasta, vei învăţa să le sfidezi cu raţiune şi cu forţă.

d) Gândurile automate sunt un fel de gânduri pe care majoritatea

oamenilor le vor considera cauza anxietăţii, dacă ei au crezut în

ele.

2. Un al doilea pas este de a învăţa cum să sfidezi cu raţiune gândurile

automate şi perceperea faptelor aşa cum sunt ele cu adevărat, o cale potrivită

pentru a face aceasta este de a considera toate gândurile pe care tu le-ai fi

putut avea în locul gândurilor automate. Când tu vei face aceasta, vei începe

să-ţi dai seama că modul în care tu ai gândit despre situaţie a fost numai una

dintre diferitele interpretări . (Este foarte important de amintit că există

întotdeauna o mulţime de moduri diferite de a privi aceeaşi situaţie). Odată

ce tu reuşeşti să faci aceasta, vei începe să vezi gândurile automate care au

fost cauza anxietăţii tale sau a ERORILOR GÂNDIRII. Aceste erori pot fi

clasificate în următoarele categorii:

a) Gândeşte totul sau nimic : înseamnă a vedea lucrurile în negru sau

în alb, mai degrabă decât în nuanţe de gri (de exemplu: ori succes

total, ori eşec total).

191

b) Suprageneralizare : a-ţi imagina că o experienţă nefavorabilă într-o

anumită situaţie înseamnă că tu vei avea întotdeauna o experienţă

nefavorabilă în astfel de situaţii (de exemplu: a crede că tu vei fi

întotdeauna anxios în situaţiile sociale, deoarece tu ai fost extrem

de anxios la o petrecere recentă)..

c) Vede o catastrofă : presupunând că lucrul cel mai rău posibil

trebuie să se întâmple într-o situaţie pe care tu o găseşti dificilă (de

exemplu după o ceartă cu şeful tău, presupunând că s-ar putea să-ţi

pierzi slujba, după care va trebui să-ţi vinzi casa şi nu vei mai fi

capabil să lucrezi din nou).

d) Exagerează - lucrurile iau proporţii. Reacţionând la o situaţie care

este dificilă, jenantă sau iritantă, aceasta fiind un dezastru major

(de exemplu, de a fi extrem de tulburat când un vecin critică cu

uşurinţă comportamentul unui prieten de-al tău).

e) Ignorarea pozitivului : -Nu ia în seamă experienţele şi aspectele

pozitive ale unei situaţii. Sprijinirea în exclusivitate pe aspectele

negative ale unei situaţii (de exemplu, a te gândi după o nereuşită

numai la calităţile tale negative şi la sentimentele personale).

f) A trece direct la concluzii - a ajunge la o concluzie destul de

arbitrară în legătură cu ceva, în absenţa unor fapte definite care să

o justifice (de exemplu, a decide că vecina ta nu te place numai

pentru faptul că ţi-a refuzat invitaţia de a merge la cumpărături

împreună).

g) Expresiile "TREBUIE" -Aceasta se referă la gândurile automate

care sunt cauza anxietăţii şi vinovăţiei excesive, deoarece ele

conţin impropriu cuvintele: "Trebuie" sau "Totdeauna" sau

"Niciodată". Oamenii au în general astfel de gânduri când încearcă

să trăiască după reguli şi standarde personale, care ar putea, de

fapt, fi excesiv de rigide şi nu au o aplicare reală la o viaţă

192

normală, de fiecare zi (de exemplu, eu trebuie să urmăresc

întotdeauna ce este mai bine pentru mine, altfel oamenii nu mă

plac).

3. Odată ce ai învăţat să-ţi identifici gândurile automate şi erorile gândirii, al treilea

pas este de a exersa substituirea RĂSPUNSURILOR RAŢIONALE în locul gândurilor

automate. Astfel, în loc să răspunzi automat la situaţiile din seriile negative, gânduri care

provoacă anxietate, tu vei învăţa să răspunzi la situaţii în moduri mai rezonabile. De exemplu,

vei începe să-ţi dai seama că experienţa unei anxietăţi acute este totdeauna limitată în timp

şi că tu ai putea să înveţi să controlezi anxietatea nu prin lipsa de control asupra reacţiilor la

simptome. Tu vei învăţa, de asemenea, să-ţi verifici gândurile anxioase şi credinţele despre

ceea ce ţi s-ar putea întâmpla în anumite situaţii care provoacă anxietate există ceea ce numim

FACTORI SALVATORI: există lucruri care fac ca consecinţele care provoacă teamă să

fie din punct de vedere anxios tolerabile, să fie improbabil să se întâmple, să fie limitate în

timp, etc.

4. După ce ai învăţat primii trei paşi şi ai învăţat cum să-ţi controlezi simptomele

anxietăţii în viaţa ta de fiecare zi, etapa a patra este de a modifica PRESUPUNERILE DE

BAZĂ pe care le-ai putea avea şi care te fac vulnerabil de a fi anxios. Acestea sunt mai greu

de explicat în comparaţie cu gândurile automate; ele se referă la modurile caracteristice în care

tu tinzi să priveşti lumea şi să gândeşti despre tine. De exemplu, oamenii anxioşi au foarte

adesea nevoia excesivă de dragoste şi aprobare din partea altor oameni sau credinţa că a avea

întotdeauna foarte mare succes în muncă este de o importanţă vitală pentru a fi o persoană

valoroasă. Acestea ar putea fi speranţe care ar putea fi nesatisfăcute în viaţă sau poate

sentimente excesive ale responsabilităţii pentru alţi oameni. Tu vei începe să înveţi despre

felurile credinţele şi presupunerile pe care le ai şi care ar putea fi vulnerabile în viitor pentru

anxietate. Odată ce acestea sunt identificate tu vei putea lucra cu terapeutul tău pentru a încerca

şi pentru a le schimba, aşa încât să fie mai puţin probabil să ai experienţa reîntoarcerii

gândurilor şi sentimentelor anxioase.

193

Formulările de mai jos sunt exemple de presupuneri de bază maladaptive:

a) Pentru a fi fericit eu trebuie să am succes în tot ceea ce fac.

b) Oamenii trebuie să mă placă tot timpul.

c) Dacă eu fac o greşeală, aceasta înseamnă că sunt incompetent.

d) Eu nu pot trăi fără să fiu iubit.

e) Dacă cineva nu este de acord cu mine înseamnă că nu mă place.

a) Valoarea mea ca persoană depinde în principal de ceea ce cred alţi

oameni despre mine.

COMENTARII GENERALE DESPRE TERAPIA COGNITIVA

1) Acest tip de terapie lucrează cel mai bine când între tine şi

terapeutul tău există o relaţie de lucru apropiată. Această relaţie trebuie să fie

de colaborare, amândoi să lucraţi împreună ca o echipă. Această relaţie

trebuie să fie deschisă, adică tu să te simţi confortabil când vorbeşti despre

grijile şi anxietăţile tale, pe care ţi le-ai putea face în legătură cu progresul

tău, despre viaţa ta personală sau despre modul în care terapeutul tău se

comportă.

2) în timpul tratamentului vei avea TEME ACASĂ, în intervalul de

timp dintre şedinţe. Aceasta este o parte foarte importantă a Terapiei

Cognitive şi este important ca tu să înţelegi atât ce_va trebui să faci, cât şi de

ce să faci. Cu siguranţă că va fi necesar să ai un caiet de notiţe şi un pix în

timpul şedinţelor de terapie pentru aţi putea nota ceea ce ai nevoie să-ţi

aminteşti.

3) In timpul primelor şedinţe de terapie, ca parte a evaluării generale a

problemelor tale şi a credinţelor prezente, va fi folositor să-ţi fixezi SCOPURILE

TRATAMENTULUI. Fixarea scopurilor dă impuls procesului

de tratament. Dacă tu ai în minte imaginea clară despre cum ţi-ar plăcea să te

schimbi şi despre cum ar fi viaţa ta dacă ai fi liber de anxietăţi, tu vei şti

194

pentru ce lucrezi şi încotro te îndrepţi. Ideile tale le vei împărtăşi

terapeutului tău, aşa încât el să te poată aşuta să-ţi atingi scopul.

4) în afară de paşii de mai sus, mai există în Terapia Cognitivă şi alte

tehnici terapeutice şi moduri de abordare pe care le vei putea folosi pentru

aţi controla anxietatea, sau să te pui în situaţii de care îţi era frică, sau să-

nveţi moduri mai eficiente de a te comporta în situaţii sociale. De exemplu,

terapeutul tău te-ar putea învăţa cum să te relaxezi, sau cum să abordezi

situaţiile care îţi provoacă teamă, prin metoda numită "Expunere gradată",

sau pentru afirmare de sine, folositoare tehnicii "A juca roluri". La începutul

tratamentului nu este totdeauna clar care este modul de abordare cel mai

eficient pentru tine, de aceea este necesar un oarecare grad de încercare şi

eroare.

COMENTARII CONCLUZIVE

Această broşură ţi-a dat câteva repere despre Terapia Cognitivă. Trebuie să-ţi

aminteşti că scopul acestui tratament este de a te învăţa deprinderile pe care tu le vei stăpâni

când terapia se va termina. pentRu a învăţa să ai încredere că vei învinge simptomele

anxietăţii, s-ar putea să ai nevoie de mai mult timp. Probabil că va fi nevoie ca tu să lucrezi

şi singur când se ivesc situaţiile stresante sau problematice. Nimeni nu are viaţa fără nici un

fel de anxietate sau depresie -scopul cel mai important este de a învăţa cum să te eliberezi

de anxietatea excesivă care inhibă abilitatea ta de a te bucura de viaţă şi de a te realiza la

potenţialul tău. Nu este uşor să înveţi cum să faci acest lucru, este un proces sinuos, tu trebuie

să te aştepţi să ai şi urcuşuri şi coborâşuri, şi reîntoarceri întâmplătoare. Lucrul cel mai

important este că printr-o muncă asiduă şi mult exerciţiu, tu vei deveni din ce în ce mai

încrezător că se poate şi fără anxietate -ceea ce ţi se păruse imposibil.

Această broşură este elaborată de DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE din

DUNDEE, Marea Britanie după "Cognitive Therapy of Anxiety and Phobic Disorders" de

Beck, A.T. şi Emery, G. Traducere, Psiholog Maria Cosmovici

195

Lista (inventar) de probleme şi simptome

Se va sublinia(bifa) cuvântul care exprima reacţiile, stările simptomele sau problemele

subiectului.

a) Tulburări de dispoziţie

1. Deprimat.

2. Încordat.

3. Nu pot sa ma relaxez.

4. Panicat.

5. Prea nervos.

6. Ma supăr uşor.

7. Iritabil.

8. Singuratic.

9. Uşor de lovit(vulnerabil sub aspect psihic).

10. Îngrijorat.

11. Plâng frecvent.

12.Nu mai simt plăcerea de a trai.

13.Mi-am pierdut interesul pentru lucrurile care imi plăceau inainte.

14.Ma gândesc sa termin cu viata.

15.Cred ca mai bine as muri.

16. Anxios.

17.Lipsit de speranţa.

18.Nu ma pot stăpâni sa nu plâng.

19.Sarcastic.

2O.Trist.

21.Nemulţumit.

22.Ma simt parasit(abandonat)

23 Ma simt vinovat.

196

24.PIictisit

b) Probleme cognitive

25.Am dificultăţi sa-mi amintesc evenimentele recente.

26.Am dificultăţi sa-mi amintesc evenimentele trecute.

27.Ma simt confuz.

28.Ma simt dezorientat.

29.Am dificultăţi de concentrare a atenţiei.

3O.Mi-e greu sa inteleg ceea ce citesc.

31.Sunt ineficient la invatat sau la munca.

32.Am tendinţa sa visez cu ochii deschişi.

33.Mi-e greu sa gândesc clar.

34.Aud voci.

35.Vad "vedenii".

36.Am sentimentul de straniu, ireal.

c) Activitatea şi grijile materiale

37.Nu pot sa ma decid pentru o cariera.

38.Nu pot sa-mi realizez cariera dorita.

39.Sunt nemulţumit de alegerea profesiei mele.

4O.Am dificultăţi în a impaca serviciul cu viata de familie.

41 .Muncesc prea mult.

42 .Nu sunt interesat de munca mea.

43 .Primesc prea putina apreciere la serviciu.

44.Nu sunt satisfăcut de condiţiile de munca.

44 Mi-e teama sa nu pierd serviciul.

45 Am probleme cu colegii şi şefii.

46.Am dificultăţi financiare.

197

47.Nu sunt capabil sa-mi asum responsabilitatea.

48.Nu ajung la timp la serviciu sau plec prea devreme de la lucru.

d) Probleme sociale şi familiale

50.Am dificultăţi sa-mi fac prieteni.

51.Ma simt stânjenit în prezenta altor persoane.

52.Am prea puţine intalniri.

53.Nu-mi găsesc un partener de viata potrivit.

54.Am dificultăţi sa ma decid daca sa ma căsătoresc sau sa încep o

relaţie de lunga durata.

55.Am dificultăţi sa închei o relaţie amoroasa.

56.Tin la mai multe persoane în acelaşi timp.

57.Certuri frecvente cu sotul(sotia) sau partenerul.

58.Am interese diferite fata de cele ale partenerului de viata.

59.Am desfăcut căsătoria sau relaţia cu partenerul.

6O.Am dificultăţi sa ma decid daca sa am sau nu copii.

61.Am probleme cu educaţia copiilor.

62.Ma simt respins de familie.

63.Am relaţii proaste cu mama, tata sau cu amândoi.

64.Nu ma inteleg bine cu colegul de camera.

65 .Ma simt nefericit atunci când plec de acasă.

66 .Nu pot sa menţin un program regulat.

67 Ma izolez de ceilalţi oameni.

68.Ma simt respins de prieteni.

69.Ma simt respins de omul pe care ii iubesc. 70.Nu-mi iubesc

partenerul de viata.

198

e) Probleme sexuale

71.îmi lipsesc informaţiile cu privire la viata sexuala.

72.1mi vine greu sa-mi controlez impulsurile sexuale.

73.Ma tulbura gândurile şi visele cu caracter erotic.

74.îmi fac probleme pentru ca ma masturbez.

75.Ma simt atras de o persoana de acelaşi sex.

76.Sunt nesatisfacut în plan sexual.

77.Am dorinţe sexuale care nu coincid cu ale partenerului.

78.Gândurile cu privire la relaţiile sexuale imi repugna.

79.Am dificultăţi de erecţie.

80.Sufăr de ejaculare precoce.

81. Am dificultăţi în ceea ce priveşte excitarea sexuala.

82.Am dificultăţi în atingerea orgasmului.

83.Pentru mine, actul sexual este dureros şi imposibil de realizat.

84.Ma tem sa nu raman însărcinata.

85.Mi-am pierdut interesul pentru viata sexuala.

86.Am dorinţa şi gânduri sexuale nepermise.

f) Probleme somatice

87.Dureri de cap.

88.Tahicardie si/sau dureri în regiunea pieptului.

89.Am probleme cu scaunul (diaree/constipatie)

90.Tulburări de somn (dorm prea mult sau prea puţin)

91. Ameţeli.

92.Tulburari digestive.

93.Oboseala.

94.Senzatie de leşin.

199

95.Lipsa de apetit sau mâncat în exces.

96.Tremuraturi.

97.Atacuri anxioase.

98.Probleme dermatologice.

99 .Dureri musculare.

100 .Hipertensiune.

101.Obezitate sau slăbire excesiva.

102.Consum abuziv de alcool.

103.Consum de droguri.

104.Fumat.

105.Respiraţie rapida.

106.Oboseala musculara.

107.Tulburari ale ciclului menstrual.

108.Ingrasare rapida în ultima perioada.

109.Slabire rapida.

110.Dureri de orice fel.

111 Alte probleme medicale.

g) Sentimente legate de propria persoana

112.Lipsa încrederii în sine.

113.Incapacitatea de a conduce.

114.Nu ma simt suficient de inteligent.

115.Timid (neasertiv).

116.1au lucrurile prea tare în serios.

117.Sunt prea inalt sau prea scund.

118.Nu sunt atrăgător sub aspect fizic.

119.1mi lipseşte ambiţia.

120.Sunt prea uşor influenţat de alţii.

121.Sunt pre neglijent.

122.Nu sunt în stare sa fac nimic cum trebuie.

200

123.Sunt pre egocentric.

124.Ma simt lipsit de valoare.

125.Ma simt vinovat.

126.Ma simt neajutorat.

127.Ma blamez pentru diferite lucruri.

128.Ma simt neînţeles.

129.Cred ca nu sunt suficient de iubit.

13O.Ma simt neliniştit.

131.Sunt incapabil sa iau o decizie.

132.Ma simt ruşinat de unele lucruri.

133.Cred ca lucrurile imi scapă de sub control.

134.Nu sunt suficient de flexibil,

h) Valori şi probleme religioase

135.Am nevoie de o filosofie de viata.

136.Nu stiu ce fel de persoana as dori sa fiu.

137.Nu mi-e clar ce doresc cu adevărat.

138.Cred ca viata nu merita trăita.

139.Am un sentiment de confuzie referitor la credinţa religioasa.

14O.Cred ca nu am primit răspunsul potrivit de la religia mea.

h) Probleme comportamentale

141.Nu-mi pot controla unele comportamente repetitive.

142.Sunt implicat în comportamente ilegale sau periculoase.

143 .Am deprinderi rele sau periculoase.

144 .Fumez prea mult.

145 Îmi rod unghiile.

146 .Beau prea mult.

147 .Consum prea multe medicamente.

148.Îmi asum riscuri care nu sunt neapărat necesare.

149.Conduc maşina riscant

201

150. Joc frecvent jocuri de noroc.

151.Nu ma pot linişti.

152.Nu pot acţiona rapid.

153.Am crize de manie.

154.Sunt certăreţ.

155.Am deprinderi sexuale nedorite.

156.Alte probleme care ma deranjează.

Notaţi trei dintre problemele care va deranjează cel mai mult:,,.

Informaţii suplimentare

Descrieţi o experienţa psihotraumatizanta care nu a fost descrisa în chestionar.

Notaţi situaţiile care va determina sa va simţiţi cel mai anxios.

Descrieţi situaţiile în care v-ati simţit cel mai relaxat.

Au existat situaţii în care ati simţit ca va pierdeţi autocontrolul? Descrieţi acele situaţii.

Ce beneficii ati dori sa atingeţi în urma psihoterapie!? Notaţi orice altceva ce credeţi ca ar

fî important de cunoscut de către terapeut.

Interviu – preliminar pe baza chestionarului de evaluare preliminară pentru a

evidenţia problematica pacientului şi orientarea spre grupul potrivit de psihoterapie

(adaptat după Sank şi Shaffer -1983)

Date generale

Nume, vârsta, adresa, studii, loc de munca, profesie, funcţie, cu cine locuieşte clientul, cine

1-a trimis la psihoterapie, data, telefon, starea civila.

I. Prezentare problemei

A.Notati pe scurt natura problemei dumneavoastră. B.Notati cum a evoluat problema în

timp. CNotati cat de grava este problema dv. Evaluaţi gravitatea pe o scala de la 1 Ia 10:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ma supară uşor - ma copleşeşte - ma determina sa

devin un invalid

202

D.Ati consultat vreun specialist pentru o problema psihologica? (nu,da,cand?,unde?,pe

cine?)

E.Ati consultat pe cineva pentru problema dumneavoastră actuala? (nu,da,cand,unde,pe

cine)

F.Ati fost spitalizat vreodată pentru o problema psihologica? (nu,da,cand,unde)

G.V-ati gândit vreodată în mod serios sa va luaţi viata? (nu,da,cand,unde)

H. Ati incercat vreodată sa va sinucideti?Daca da, când şi în ce fel?

I.Cand ati făcut ultima examinare medicala?(Notai problemele cele mai importante de

sănătate pe care le aveti.Notati toate medicamentele pe care le-ati luat şi pe care le luaţi în

prezent.)

J.Notati trei dintre fricile(fobiile) dv.

K.Notati hobby-urile, interesele şi activităţile preferate.

L.Cum va petreceti majoritatea timpului liber?

M. Va faceţi cu uşurinţa prieteni? Odată ce v-ati făcut prieteni, reuşiţi sa-i păstraţi?

II.Informaţii cu privire la cariera profesionala

A. Unde sunteţi angajat în prezent, pe ce funcţie?

B. Ce posturi ati ocupat în trecut?

C. Ati fost vreodată concediat?(da/nu,pentru"da" descrieţi

evenimentul)

D. Sunteţi satisfăcut de situaţia dv. Rofesionala prezenta? (da/nu,

pentru"nu"in ce consta insatisfacţia)

E. Care este salariul dv. în prezent? Cheltuielile dv. depăşesc

veniturile? (da/nu, daca "da" cat de mult?)

F.Scopuri (obiective) de viata. Care au fost obiectivele dv. in

trecut? Care sunt obiectivele dv. prezente?

G.Ati satisfăcut (satisfaceti) serviciul militar?(da/nu, daca "da", la

ce arma,gradul,trecerea în rezerva, motivul)

H.Probleme cu legea.

203

Ati fost trimis în judecata pentru alte delicte, cu excepţia incalcarii regulilor de

circulatie?(da/nu, daca"da" prezentaţi detalii în legătura cu evenimentul respectiv

Ati fost condamnat la inchisoare?(da/nu, daca da, daţi detalii)

III.Istoria vieţii sexuale

A.Care a fost atitudinea părinţilor fata de sexualitatea dv şi care a fost nivelul instruirii

realizate în acest domeniu?

B.Cand şi în ce condiţii ati aflat adevărul cu privire la viata sexuala?

C.Sunteti satisfăcut de viata dv.sexuala prezenta?(da/nu, daca nu ce anume consideraţi ca ar

trebui imbunatatit?)

D.(Pentru bărbaţi) Ati avut vreodată probleme cu erecţia?

Aveţi deseori astfel de probleme?

Aveţi tendinţa spre ejaculare precoce?

Vi se întâmpla sa nu realizaţi deloc orgasmul?

(da/nu, daca da, explicaţi ce enume se intampla.) E.(Pentru femei)

De cele mai multe ori, ajungeţi greu sau deloc la starea de excitare?

Aveţi frecvent dificultăţi sa ajungeţi la orgasm?

Aveţi probleme menstruale?

Perioadele corespunzătoare ciclului menstrual va afectează dispoziţia?

Exista ceva ce ar trebui sa ştie terapeutul cu prvire la prima experienţa sexuala sau la

vreo experienţa sexuala anume?(da/nu, daca da, explicaţi)

IV-Relatiile interpersonale

A. Informaţii cu privire la viata maritala:

De când sunteţi căsătorit?

Cu cat timp inaintea căsătoriei v-ati cunoscut soţul?

Precizaţi numele, vârsta, pregătirea şi ocupaţia sotului/sotiei.

In ce domeniu va simţiţi compatibilitatea cea mai mare cu

sotul/sotia?

In ce domeniu sunteţi cel mai puţin compatibili?

204

Aveţi unele probleme cu socrii? Daca da descrieti-le.

Ati mai fost căsătorit inainte?(da/nu, daca da, daţi unele detalii semnificative cu privire

la perioada respectiva.)

Ati avut pierderi de sarcini sau avorturi?(da/nu, daca da,precizaţi detaliile)

B. Alte relaţii:

Sunteţi în prezent în legătura sentimentala cu vreo persoana?(da/nu, daca da, de când?)

Notaţi datele personale ale partenerului:nume, vârsta, pregătire, ocupaţie.

Descrieţi pe scurt personalitatea partenerului dv. în ce domenii sunteţi mai compatibili

şi în ce domenii mai puţin compatibili.

C. Copii:

Cati copii aveţi?

Notaţi numele, vârsta şi sexul fiecărui copil.

Are vreunul din copii dv. probleme sociale? Dea da, explicaţi care sunt acestea.

D.Relaţii sociale.

Descrieţi toate dificultăţile şi neajunsurile pe care le aveţi în stabilirea unor relaţii

sociale. Adăugaţi tot ce aveţi de spus cu privire la relaţiile interpersonale anterioare care

vi s-au părut importante în înţelegerea problemelor curente.

V. Informaţii referitoare la părinţi

A. Tatăl:

Tatăl dv. este în viata? (da/nu, daca este decedat, ce vârsta aveaţi în momentul

decesului tatălui, cauza decesului şi la ce vârsta a decedat, daca tatăl este în viata

precizaţi studiile, ocupaţia, starea sănătăţii) Realizaţi o scurta caracterizare a tatălui.

Descrieţi pe scurt relaţiile cu acesta în trecut şi în prezent.

B. Precizaţi aceleaşi data cu privire la mama.

C. Frati/surori

Notaţi datele fraţilor şi surorilor(inclusiv a celor vtregi). Precizaţi natura relaţiilor

cu fiecare frate sau sora în trecut sau în prezent

D. Copilăria.

205

In ce fel va pedepseau părinţii sau cei care aveau grija de dv? Descrieţi atmosfera

din casa, inclusiv relaţiile dintre părinţi.

Aveaţi încredere în părinţi? Le făceaţi confidente? Daca ati fost crescut de o alta persoana,

precizaţi cine a fost aceasta si in ce perioada a avut grija de dv.?

Dea ati avut un părinte vitreg, ce vârsta aveaţi când părintele Adevărat s-a recăsătorit. Precizaţi

sexul părintelui vitreg si relaţia pe care ati avut-o cu acesta.

Ce educaţie religioasa ati primit?

E. Vârsta adulta.

Care este opţiunea dv.religioasa în prezent?

Ce rol joaca religia în viata dv?

S-au amestecat părinţii, rudele s-au prietenii în viata dv. personala (căsătorie, cariera, etc.)

da/nu, daca da relataţi ce anume s-a petrecut.

Care afost persoana(le) cea mai semnificativa care v-a influientat personalitatea şi viata?

F. Probleme medico-psihologice?

Aveţi în familie alcoolici sau toxicomani? Da/nu, daca da, daţi detalii.

Aveţi în familie persoane cu tulburări psihice? Da/nu, daca da daţi detali.

Suferă vreun membru al familiei dv. de vreo boala cronica?

Daţi detalii

Aveţi prbleme medicale curente care va îngrijorează?

Daca da, precizaţi natura acestora.

206

Bibliografie selectiva

1. ALLPORT W.G. (1981), Structura şi dezvoltarea personalitatii, Ed.Didactica şi

Pedagogica,Bucuresti.

2. ATANASIU A.(1983), Elemente de psihologie medicala, Ed.Medicala,Bucuresti.

3. COSMOVICI N., PIROZYNSKI T.(1985) Psihoterapie prin metoda trainingului

autogen, Revista Medico-chirurgicala nr.14,Iasi

4. DAFINOIU I.(1991), Psihoterapie şi educatie în cultura şi personalitate,

Ed.Militara,Bucuresti

5. .DAFINOIU I.,VARGHA J.L.(2003), Hipnoza clinica, Ed. Polirom,Iasi

6. DOROFTE T.(1991), Orientari şi tendinte în psihoterapia contemporana, Ed. Stiintifica,

Bucuresti

7. ENACHESCU C.(1998), Tratat de Psihanaliza şi Psihoterapie ,Ed.Did. şi Ped.,Bucuresti

8. GELDER M.,GOTH D.,MAYON R. (1994), Tratat de psihiatrie, Oxford,

Ed.II,A.P.LR,Bucuresti.

9.GORGOS C.(1985), Vademecum în psihiatrie, Ed.Medicala, Bucuresti

10.GRECU GH., GRECU-GABOR M. (1997), Aspecte clinico-terapeutice actuale ale

tulburarilor de anxietate, Vol.II, Iasi

11.HOLDEVICI I. (1996), Elemente de psihoterapie ,Ed. ALL, Bucuresti

12. HOLDEVICI I.VASILESCU I.P. (1993), Psihoterapia-tratament fara medicamente,

Ed.Ceres,Bucuresti

13.HORNEY K. (1996), Personalitatea nevrotica a epocii noastre, Ed.Trei, Bucuresti

14. HORNEY K. (1995), Directii noi în psihanaliza, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti

15. HORNEY K. (1998), Conflictele noastre interioare, Ed.IRI, Bucuresti

16. HUBER W. (1997), Psihoterapiile, Ed.Stiintifica şi Tehnica, Bucuresti

17. IONESCU G. (1975), Psihosomatica, Ed.Stiintifica şi Enciclopedica, Bucuresti

18. IONESCU G. (1983), Psihologie clinica, Ed.Academiei, Bucuresti

19. IONESCU G. (1990), Psihoterapie, Ed.Stiintifica, Bucuresti

20. IONESCU S.(2002), Mecanisme de aparare, Ed.Polirom, Iasi

207

21. KIERKE GAARD S. (1998), Conceptul de anxietate, Ed.Amarcord, Timisoara

22. LAPLANCHE J. (1994), Vocabularul psihanalizei ,Ed.Humanitas, Bucuresti

23. LAZARESCU M. (1994), Psihopatologie clinica, Ed.Helicom, Timisoara

24. MANUS A. (1998), Psihozele şi nevrozele adultului ,Ed.Stiintifica, Bucuresti

25. MITROFAN I. (1997), Psihoterapia experientiala, Ed.Infomedica, Bucuresti

26. OPREA N.,REVENCO M.,COSMOVICI N, (1993), Psihologie generala

si Medicala, Ed.Stiinta, Chisinau

27. PAMFIL E, OGODESCU D, (1974), Nevrozele, Ed.Facla, Timisoara

28. PAVELCU V. (1972), Drama psihologiei, Ed.Didactica şi Pedagogica, Bucuresti

29. PAVELCU V. (1974), Culmi şi abisuri ale personalitatii ,Ed.Enciclopedica, Bucuresti

30. PERCEK A. (1992), Stressul şi relaxarea, Ed.Teora, Bucuresti

31. PIROZYNSKI T., CHIRITA V., BOISTEANU P. (1993), Psihiatrie clinica Ed.UMF,

Iasi

32. SULTZ J.H. (1983), Le training autogene, Ed.PUF, Paris

33. SCHROEDER S. (1997), Arta hipnozei, Ed.LUB, Bucuresti

34. SEN A. (1978), Educatie şi terapie.Oviziune educationala asupra psihoterapiei,

Ed.Didactica şi Pedagogica, Bucuresti

35. SEN A. (1975), Laboratorul de Psihologie clinica, Ed.Stiintifica şi Enciclopedica,

Bucuresti

36. VIANU I. (1975), Introducere în Psihoterapie, Ed.Dacia,Cluj

37. ZOILA F.A. (1996), Freud şi psihanalizele, Ed.Humanitas, Bucuresti

38. HOLDEVICI I.(2000), Psihoterapii scurte, Ed.Ceres, Bucuresti

39. DAFINOIU I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativa, Ed.Polirom, Iasi

208