Upload
lamanh
View
227
Download
3
Embed Size (px)
Citation preview
Referat la politologie
Tema: Şcoli politologice contemporane
Autor: Begu Valentin
Facultatea Drept, IRIM
Chişinău 2011
Plan:
Introducere
Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice
Etapele evoluţiei politologiei contemporane
Personalităţile ce au influenţat etapele evoluţiei politologiei moderne şi
contemporane
Şcolile politologice contemporane
Şcoala anglo-americana
Şcoala Franceză
Şcoala germană
Şcoala italiană
Şcoala romanească
Concluzie
Bibliografie
Introducere
Evoluţia societăţii contemporane a determinat politica să dobândească o importanţă tot
mai mare. Complexitatea dezvoltării sociale, care are la bază progresul societăţii
contemporane a dus la extinderea şi ramificarea politicii, la pătrunderea ei în zone care
altădată erau apanajul indivizilor sau al unor comunităţi restrânse. Niciodată termenul de
politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre. Precizarea obiectului unei ştiinţe în
2
general şi în mod deosebit al unei ştiinţe sociale, cum este cazul politologiei, este o
problema extrem de dificilă, complexă şi care presupune un permanent proces de definire
şi redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea şi dinamica vieţii
politice contemporane, din marea explozie informaţională, precum şi din apariţia a
numeroase ştiinţe de studiu a societăţii, în special a celor de graniţă cu politicul. Ca obiect
de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global.
Astfel odata cu dezvoltarea şi ramificarea acestei ştiinţe, a fost necesar şi înfiinţarea
şcolilor politologice care au servit drept tărîm favorabil pentru dezvoltarea, răspîndirea
acestei ştiinţe, cultivarea unei culturi şi etici politice, implimentarea gîndirilor politice a
celor mai importante personalităţi spre a perfecţiona sistemul politic s.a.
Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice
Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura
evidenţierii tot mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe
despre societate. Aceste împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o
ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cu alte ştiinţe politice.
Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei se leagă de diferite trepte de
progres social precum:
perioada antichităţii, cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia elementelor
constitutive ale gândirii politice; Gânditorii lumii anitce – Platon şi Aristotel îndeosebi –
au pus dintru început politica în centrul reflecţiilor lor, deschizând o prestigioasă şi
acaparantă tradiţie. Lui Aristotel i se datorează sintagma „zoon politikon― (omul ca
„animal politic―). Pentru aceştia politica era arta de a guverna cetatea, în spiritul legilor şi
interesului general – văzut ca bine public. Politica s-a situat astfel inevitabil într-o relaţie
privilegiată cu morala.
perioada feudală, fiind caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui
politic;
perioada Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică
modernă, anume prin reprezentantul său de vază Nicollo Machiavelli cu lucrarea
„Principele‖ (1513); în care a elaborat primul tratat de politică în care sunt expuse cele mai
adecvate modalităţi de cucerire şi exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii unui
stat.
3
epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice;
perioada contemporană, când politologia cunoaşte o larga dezvoltare şi se conturează
clar ştiinţa politică ca ştiinţă politică distinctă.
Considerându-i, şi pe bună dreptate – pe Platon, Aristotel, Cicero, Toma D‘Aquino,
Nicollo Machiavelli, Jean Bodin etc. drept întemeietorii ştiinţei politice, care au întreprins
primele demersuri serioase şi au realizat primii paşi considerabili în direcţia respectivă,
prin acestea nu vom conchide totuşi că aceştia au creat şi ştiinţa autonomă, distinctă –
Politologia - în sensul în care o concepem astăzi. Odată cu extinderea şi creşterea rolului şi
importanţei domeniului politic, cu diferenţierea ştiinţelor care studiază acest domeniu sub
aspectele sale generale şi particulare, cu dezvoltarea legată de elaborarea unor noi principii
şi metode de cercetare anume în aceste circumstanţe politologia va deveni ştiinţă distinctă.
Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sine stătătoare a început abia la
mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu creşterea considerabilă a rolului şi locului
politicului în domeniul cunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. Acest proces de
emancipare a ştiinţei politice s-a desfăşurat în doua etape:
I. prima etapă s-a desfăşurat la mijlocul secolului al XIX-lea şi a vizat în principal,
desprinderea politologiei împreuna cu sociologia de celelalte ştiinţe socio-umane;
II. cea de a doua etapa s-a consumat către sfârşitul secolului al XIX-lea şi a constat în
separarea ştiinţei politice de sociologie, fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi
conţinut de ştiinţă a studierii politicului şi tot ce ţine de acesta.
Etapele evoluţiei politologiei contemporane
Pînă în a doua jumătate a sec. XIX – lea, nu putem vorbi despre o ştiinţă politologică
autonomă şi sistematizată. Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii a
revenit înfiinţării unor şcoli superioare de ştiinţe politice într-o serie de ţări occidentale
(Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., Spania), urmărind obiectivul pregătirii
specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie. Dar totuşi constituirea politologiei ca
ştiinţă autonomă e mult discutată în literatura de specialitate. Unii savanţi consideră că
despre o ştiinţă politică în adevăratul sens al cuvîntului putem vorbi, începînd cu
deschiderea şcolii de drept din Germania, din prima jumătate a secolului al XIX – lea.
Alţii, printre care în mare parte savanţi americani şi englezi, susţin că politica ca ştiinţă
apare în a doua jumatate a secolul al XIX-lea, în S.U.A., cînd în 1857, în cadrul Colegiului
4
din Columbia (S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, având
drept scop cercetarea proceselor politice din societatea americană. Legat de acest
eveniment este şi personalitatea lui Francis Leiber, cînd la această instituţie, tot în acel an,
a prezentat cursul de prelegeri la teoria politică. Tot în S.U.A. în anul 1880 John Berjesson
a citit cursul: ştiinţa politică pentru şcoala superioara. În acelaşi an, după modelul francez
îşi începe activitatea Şcoala de Ştiinţe Politice din Colorado (S.U.A.). După aceste
evenimente în statele unite ale Americii a început o adevărată reformă instituţională în
domeniul dat, făcîndu-şi apariţia o sumedenie de instituţii politologice în diverse domenii.
Astfel o altă realizare a fost fondarea Asociaţiei Americane a Ştiinţelor Politice, care în
prezent înregistrează peste 16 mii de membri.1
Ce ţine de Franţa, în anul 1871 se înfiinţează Şcoala liberă de ştiinţe politice de la
Paris (actualul Institut de Studii Politice al Universităţii din Paris). În Italia, după modelul
francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri‖ din
Florenţa. În anul 1896, unul dintre cei mai recunoscuţi politologi europeni, savantul italian
G. Mosca, acceptă termenul de ştiinţă politică, astfel îşi intitulează lucrarea „Elementele
ştiinţei politice‖, care mai tirziu va fi apreciată drept clasică.
Pentru Marea Britanie este specific procesul de înfiinţare a Şcolii de economie şi
ştiinţe politice din Londra în anul 1895, fiind secondat de înfiinţarea primei catedre de
ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra în anul 1912, acesta reprezentând, în
general, modul în care, către finele secolului al XIX-lea, ştiinţa politică şi-a consacrat
apariţia în calitate de ştiinţă autonomă.
În perioada interbelică şi îndeosebi postbelică, studierea politologiei în SUA, în
Europa apuseană şi nordică, Canada şi Japonia s-a generalizat, atât ca ştiinţă cât şi ca
obiect de învăţământ. Discuţiile şi controversele în jurul noţiunii de „ştiinţa politică‖ şi a
obiectului ei de studiu au continuat, fiind determinate şi influenţate de particularităţile
naţionale ale dezvoltării gândirii politice.
O mare eveniment în dezvoltarea investigaţiilor politice a avut loc în anul 1949, cînd a
fost creat sub conducerea UNESCO, Asociaţia Internaţională a Ştinţei Politice. Mulţi socot
că aceasta a servit ca factor al recunoaşterii internaţionale a ştiinţei politice. Această
intituţie este funcţională şi pînă în zilele noastre. 1 Manual de ştiinţă politica, Ludmila Roşca, pag 67
5
În anul 1954 s-a produs un eveniment marcant în evoluţia ştiinţei politice,
considerându-se că vest-germanul Eugen Fischer Baling a propus termenul „politologie‖,
ca denumire pentru ştiinţa politică. Termenul a căpătat adeziunea lui Gert von Eynern în
articolul „Politologie‖, publicat în 1954, însă se pretinde că în acelaşi an, termenul ar fi
fost lansat şi în Franţa de Andre Therive.
Personalităţile ce au influenţat etapele evoluţiei politologiei moderne şi
contemporane
În secolele XIX şi XX, se afla în plină desfăşurare şi procesul de instituţionalizare a
ştiinţei politice. La începutul secolului al XIX-lea, clasa politică susţinea financiar ştiinţa,
deoarece lua deosebit de multe sfaturi, din cauza necesităţii edificării sistemului de
guvernare, de produere numit mai tîrziu burghez. Către mijlocul sec. al XIX-lea, clasa
burgheză nemaisimţind necesitatea în cercetările sociale, abandonează ştiinţa politică. În
acelaşi timp Marx şi Engels, din propriile mijloace îşi publică lucrările. Astfel ei conving
proletarii că ei sunt forţa progresului social. În acest sens a fost de exemplu scris
Manifestul Partidului Comunist din 1848, care a fost defapt programul proletarilor pentru
drepturile lor. Revoluţiile burghez-democratice care au urmat, dar mai ales Comuna din
Paris, au determinat clasa burgheză să-şi schimbe radical aitudinea faţă de ştiinţa politică.
Astfel au fost deschise numeroase şcoli, catedre care au ca obiect de studiu ştiinţa politică,
geopolitica, economie politică etc. Cu toate acestea nu exista o ştiinţă integratoare despre
politic. Aceasta va fi elaborată mai tîrziu în principal de reprezentanţii liberalismului
politic: B. Constant, I. Bertam, Alexis de Tosqueville, Herbert Spencer, B. Pareto şi mai
ales Max Weber; dar şi de August Comte care a fost întemeietorul ştiinţei pozitive şi
Emile Boutmy - ctitor al şcolii de ştiinţe politice franceze înfiinţate în 1872.
Liberalismul politic este o docrină burgheză, întemeiată pe libertatea proprietăţii
private şi pe concurenţa individuală. Liberalii au acordat o atenţie sporită libertăţii politice
şi separării puterilor drept garanţie împotriva abuzurilor puterii de stat şi a „despotismului
gloatei‖.
Benjamin Constant (25 octombrie 1767, Lausanne - 8 decembrie 1830 Paris)
evidenţiază problema raportului ce se stabileşte între stat şi persoană. El susţinea că
omului îi este caracterizată libertatea, că drepturile omului există independent faţă de
puterea de stat. El evidenţiază libertatea personală şi cea politică. Dacă statul încalcă
6
libertatea civilă, el se transformă în tiran. În calitate de garant împotriva abuzului de putere
el evidenţiază opinia publică, concentrată în parlament, separarea puterilor în stat şi
echilibrul lor. Constant evidenţiază 6 ramuri ale puterii:
Puterea regală care se manifestă drept o putere neutră, menită să coordoneze
activitatea celorlalte puteri, să aplaneze discordanţele şi ciocnirile dintre ele.
Puterea executivă încredinţată miniştrilor, care acţionează pe baza principiului
responsabilităţii parlamentare;
Puterea reprezentativă permanentă, puterea moştenită a camerii paierilor;
Puterea opiniei publice exprimată de Camera Inferioară, care se formează pe baza
alegerilor directe, cu condiţia cenzului înalt de avere;
Puterea judiciară;
Puterea municipală, împuternicită să soluţioneze problemele locale.
J. Bentham (15 februarie/26 februarie 1748 – 6 iunie 1832) a fost un jurist, filosof și
reformator social englez. El orientează liberalismul politic spre utilitarism. Astfel cu
ajutorul utilitarismului, Bentam a fundamentat programul democratizării instituţiilor
politice şi juridice. El reiese din principiul motivaţiei acţiunilor omului. Printre motive se
afla interesul practic sau avantajul care este pus la baza relaţiilor sociale. El menţionează
că întrun stat democratic, puterea se îngrijeşte de binele tuturor, iar în formele monarhice
sau aristocratice de stat puterea apără interesele minorităţilor, de aceea nu dau garanţii
împotriva abuzului de putere.
Alexis de Tesqueville (n. 29 iunie 1805 la Verneuil-sur-Seine (Ile-de-France); d. 16
aprilie 1859 la Cannes) este reprezentantul regimului aristocratic care nu acceptă
schimbarile democratice. Toate laudele aduse aristocraţiei sunt aduse in lucrarea „Despre
regimul vechi‖. Mai tîrziu după 20 ani de cercetare a realităţii americane, în lucrarea „De
la Democratie en Amerique‖ şi „ L‘ansien regim et la revolution‖, el îşi expune ideile
asupra funcţionării mecanismului democratic al puterii de stat. Cu toate ca se trage dintr-
un regim aristocratic, el recunoaşte avantajele regimului democratic. Alexis de Tosqueville
menţionează că „ regimul democratic solicită un cetăţean liber, economie de piaţă şi
democraţia se dezvoltă influenţîndu-se reciproc pozitiv. Iată de ce în democraţiile
occidentale economia de piaţă şi-a demonstrat eficienţa‖.
7
Herbert Spencer (27 aprilie 1820 – 8 decembrie 1903) a fost un faimos sociolog,
psiholog şi gânditor britanic. El este adeptl liberalismului burghez şi autorul concepţiei
organiciste despre stat. El face analogie între corpul biologic şi cel social, adica statul. El
spune că ambele fenomene apar, se dezvoltă şi dispar. Ambele au ca caracteristică doua
procese: diferenţierea şi specializarea. Diferenţierea constă în dezvoltarea de la similar la
divers, iar specializarea este definită drept unirea indivizilor în grupuri, care îndeplinesc o
anumită funcţie. Astfel se formează clasa dominantă care îndeplineşte cle mai importante
funcţii în stat şi clasa de jos sau robii care produce tot ce este necesar pentru întreţinera
statului. Spencer mai evidenţiază şi doua epoci istorice cărora le coresund două tipuri
(forme) de stat: primitiv (militar) şi superior (industrial). Primul se bazează pe forţa
războiului şi dezvoltarea instituţiillor militare, iar al doilea se întemeiază pe menţinerea
păcii, respectarea drepturilor, libertatea şi egalitatea oamenilor.
Unul dintre cele mai însemnate personalităţi din ştiinţa politică este Max Weber (n. 21
aprilie 1864 – d. 14 iunie 1920) a fost un economist politic şi sociolog german, fiind
considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei şi administrării publice. El
elaborează 3 teorii:
I. Despre legimitatea puterii
II. Despre lideri
III. Despre democraţia plebiscitară.
I. Max Weber descrie 3 forme de legimitate politică: tradiţională, legală şi carismatică.
Dominaţia tradiţională este caracterizată de conservatorism, de transmiterea puterii prin
moştenire, de un grad redus de eficienţă. Dominaţia legală îşi edifică sistemul politic prin
respectarea legii, prin alegeri. Acest sistem e eficient cind aleşii poporului sunt
profesionişti. Max Weber definşte carisma ca mod de organizare a unui proces în care
omul îşi impune voinţa sa celorlalţi prin entuziasmul său, fără să fie observat.
Weber deosebeşte legimitatea şi legalitatea puterii. El menţiona că „o putere este
legitimă atunci cînd toate deciziile luate de ea sunt susţinute de mase. O putere este legală
în cazul cînd deciziile şi acţiunile ei nu contrazic legislaţiei în vigoare. O putere legitimă
tot timpul este şi legală, iar o putere legală nu e neapărat legimită‖.
8
II. Teoria despre lideri ne deosebeşte 3 tipuri de lideri: autoritar, liberal şi carismatic.
Liderul autoritar are o voinţă şi un caracter bine pronunţat. Are o părere proprie asupra
tuturor lucrurilor. Are un anturaj restrîns cu care discută majoritatea problemelor, dar
hotărîrea o ia tot el singur, asumîndu-şi astfel toată responsabilitatea. Liderul liberal are un
caracter şi o voinţă slab pronunţată. E destul de sociabil şi bun la suflet, dar şi receptiv la
oameni, are un anturaj mai mare ca lideul autoritar şi discutînd cu ei diverse probleme, îşi
poate schimba opinia. Are o oarecare teamă de responsabilitate, deaceea deciziile nu sunt
mereu ale lui. Ca conducător este ineficient în cele mai multe cazuri deoarece nu are
iniţiativa şi perseverenţa liderului autoritar. Liderul carismatic este un model de
conducător ideal care mereu ştie ce vrea, de la cine vrea, şi mereu ştie ce face.
III: Teoria democraţiei plebiscitare a fost formulată după Primul Război Mondial, în
anul 1918, la comanda burgheziei europene, ca sa linişteasca masele populare care s-au
reactivat în urma revoluţiei bolşevice din 1917. Teoria aceasta presupune printre altele
scoaterea cenzului de avere în dreptul electoral şi explicarea responsabilităţii votului.
Rezultatul a fost sadisfăcător deoarece revoluţii asemănătoare în Europa ca în Rusia nu au
fost.
Şcolile politologice contemporane
În sec. XX, în perioada a doua şi a treia de dezvoltare a ştiinţei politice contemporane,
se evidenţiază numeroşi savanţi ca R. Wright, R. Dali, C. Mencet, D. Sartoni, R.
Darendorf, R. Aron, M. Duvenger, H. Burdeau, M. Krozal etc. Toţi aceşti savanţi au
influienţat îndeosebi de formarea si dezvoltarea şcolilor politologice, printre care cele mai
impunătoare sunt şcoala anglo-americană, şcoala franceză, şcoala germană, şcoala italiană
etc.
Şcoala anglo-americana
O personalitate însemnată a acestei şcoli a fost R. Dali. El studiază premisele apariţiei
poliarhiei, care este comparată cu societatea caracterizată de un nivel relativ înalt al
veniturilor şi bogăţiei pe un locuitor al populaţiei, o creştere stabilă a veniturilor şi
bogăţiilor pe o perioadă îndelungată, un nivel înalt al urbanizării, comparativ puţin
numeroasă, dar rapid micşorîndu-se partea populaţiei ocupată în agricultură, un sistem
9
economic în care cu producerea sunt ocupate în principal firmele autonome care se
orientează atît la pieţele naţionale, cît şi internaţionale; oameni destul de mulţi cu studii
superioare etc. Autorul se întreabă „cum să definim societatea atît de favorabilă pentru
poliarhie?‖. Tot politologul răspunde: liberală, burgheză, capitalistă, societatea clasei
mijlocii, comercială, contemporană – postcontemporană, de concurenţă, orientată la piaţă ,
deschisă. Ce ţine de democraţie, în lucrarea „ Premisele apariţiei şi afirmării poliarhiei‖,
autorul pune în discuţie gradul de democratizare a vieţii publice. Prognozînd perspectivele
democratizării lumii contemporane, R. Dali susţine că păstrarea în ţară a instituţiilor
poliarhiei este posibilă dacă:
Mijloacele constrîngerii violente sunt neutralizate;
Dacă există o societate contemporană pluralistă modernizată;
Dacă este o cultură omogenă, liderii au reuşit să creeze mecanisme consociative de
coordonare a conflictelor subculturilor;
Dacă culturile politice şi convingerile cetăţenilor, ale activiştilor politici susţin
instituţiile poliarhice;
Dacă n-are loc un amestec din partea unei puteri străine.
În concluzie el menţionează ca poliarhia poate exista doar într-un stat unde exista
cultura politică.
Un al reprezentant al acestei şcoli este Samuel Phillips Huntington (n. 18 aprilie
1927, New York City, New York - 24 decembrie 2008, Martha's Vineyard, Massachusetts)
a fost un politolog american, cunoscut pentru teza sa referitoare la ciocnirea civilizaţiilor şi
supranumit ―Machiavelli al vremurilor noastre‖. El are o activitate în domeniu destul de
largă, fiind de exemplu Directorul Institutului de Cercetări strategice a Universităţii din
Harvard. În lucrarea „Confruntarea civilizaţiilor‖, dar şi în altele, el abordează problema
teoriei politice mondiale desfăşurate în perioada ce urmează războiului rece. El se întreabă
„oare ce urmează? Ce ne aşteaptă în viitor dacă suntem martorii intensificării relaţiilor
dintre diferite civilizaţii şi în acelaşi timp a aprofundării deosebirilor dintre ele?‖. El nu dă
un raspuns direct, însă il putem regasi prin alte vorbe, prin alte contexte ale părerilor sau
lucrărilor sale. Mulţi savanţi iau des cont de tezele expuse de Huntington cu privire la
globalizare sau geopolitică.
10
Alt nume sonor în ştiinţa politologică anglo-americană este Ch. R. Wright, studiază
masele şi modul de informare a maselor în contextual vieţii politice. Mijloacele de
comunicare în masă pot iniţia acţiuni sociale organizate, demascând condiţii care sunt în
dezacord cu morala publică. Mass-media contribuie la respectarea normelor sociale şi
participă la regularizarea funcţionării societăţii, la întărirea controlului social. Această
funcţie este mai evidentă în societăţile urbanizate unde anonimatul slăbeşte detectarea şi
controlul informal. Condamnarea publică a actelor deviante îi face pe oameni să simtă
nevoia de a lua atitudine împotriva acestor acte. Întărirea controlului social formal şi
informal ca efect al media are, totodată, şi un scop preventiv. - Funcţia anormală de
narcotizare – Este mai puţin luată în seamă decât celelalte două funcţii. Se presupune că nu
este în interesul societăţii complexe moderne ca mase largi ale populaţiei să fie apatice şi
inerte din punct de vedere politic. Expunerea la valul de informaţii poate să servească mai
curând la narcotizarea decât la stimularea cititorului sau ascultătorului mediu. Mass-media
a ridicat nivelul de informare a unor mase largi de oameni. Totuşi , făcând abstracţie de
intenţie, doze crescânde de comunicare de masă ar putea transforma energiile oamenilor
dintr-o participare activă într-o cunoaştere pasivă. Analizând această disfuncţie, Ch. R.
Wright evidenţiază următoarele aspecte esenţiale: informaţiile abundente referitoare la
ameninţările mediului pot spori angoasele audienţei în locul efectului normal de
avertizare; abundenţa strivitoare a informaţiei poate genera tendinţa de izolare: copleşit de
informaţii, individul poate reacţiona paradoxal orientându-şi atenţia spre probleme şi
aspecte ale vieţii private, asupra cărora poate avea o mai mare putere de control;
mediatizarea excesivă poate conduce la apatie politică, deoarece ―cetăţeanul informat‖ nu
este, în toate cazurile, şi un ―cetăţean activ‖ politiceşte. În opinia lui Wright, politicianul
trebuie să ştie ce mîncare informaţională să io ofere omului de rînd, dacă vrea să obţină de
la el sprijinul necesar ca sa obţină sau să menţină puterea în mîinele sale.
Şcoala Franceză
În general şcoala franceză se specializează pe studierea regimurilor politice.
Reprezentanţii săi au desfăşurat teoria legitimităţii infrastructurii partinice. Un
reprezentant al acestei şcoli franceze este M. Duverger (n. 5 iunie 1917) care este un
jurist, sociolog şi politician cu renume mondial. El care în lucrarea ―Partidele Politice‖,
demonstrează că apariţia şi afirmarea partidelor politice merge paralel cu asa fenomen ca
afirmarea parlamentarismului şi a democraţiei reprezentative. El crede că partidele
11
politice apar datorita procedurilor parlamentare. De exemplu principiul alegerii a crat
condtiţii pentru concurenţa diferitor mişcări şi interese care ulterior s-au unit în partide
pentru atingerea scopurilor. El critic mult fascismul, deoarece după părerea lui, anume
acest regim a fost cel mai inegal din foarte multe puncte de vedere, nu respecta drepturile
şi libertăţile omului, nu crea premise favorabile pentru concurenţă liberă, persista
discriminarea, represarii, deportări, violenţă etc.
În ce priveşte guvernarea, el înţelege prin acest termen un exerciţiu de influenţă şi
control prin lege şi contrîngere asupra cetăţenilor unui stat. El evidenţioază mai multe
feluri de guvernare: tradiţională şi neconstituţională; guvernare absolută şi limitată;
guvernare politică şi nepolitică. El consider că cel puţin la început puterea este limitată de
constituţie. Multe guverne pretend a fi mai mult sau mai puţin constituţionale, ceea ce se
reflecta în Constituţia acelei ţări.
Un alt reprezentant al şcolii politologice franceze este Georges Burdeau (n. 1905, d.
1988) fost jurist, sociolog şi politolog; care în lucrarea ―Democraţia‖ susţine că:
―democraţiile numite occidentale, sunt pluraliste în sensul strict noţiunii, ele apreciază
natura şi varietatea sociologică a mediului politic, ele evidenţiază valoarea eminamente
responsabilă a autonomiei fiecărei persoane umane. Acest pluralism este aşadar,
concomitent social şi spiritual…‖.
Potrivit sociologului francez Burdeau(Tratat de stiinta politcă, Paris, 1966), primele
manifestări ale puterii au apărut în faza trecerii de la societăţile primitive, egalitare în care
autoritatea aparţinea unui şef comunitar, cu prerogative tradiţional-cutumiare, la societăţile
divizate, inegalitare, unde grupurile sociale apărute impun, în actul conducerii, reguli
dictate de interese specifice, rezultate din poziţiile lor sociale diferite: „În societăţile
politice vine un moment în care calitaţile personale ale unui sef, oricât de considerabile ar
fi ele, sunt neputincioase în a explica autoritatea pe care o exercita. Conştiinţa politică a
guvernanţilor, devenita mai exigenta, refuza sa considere că orice organizare sociala se
bazeaza pe voinţa unei singure persoane. Coincidenţa între ideile şefului si aspiratiile
masei nu mai este suficientă pentru a fundamenta puterea sa faţă de grup‖. Georges
Burdeau a încercat, să demonstreze că trecerea de la puterea politică individualizată la cea
statală s-ar fi datorat modificării de către guvernanţi a modului de transmitere a autorităţii,
ca urmare a necesitaţii de a gestiona dezechilibrele şi instabilitatea produse de dezvoltarea
12
rapidă a societaţii: prin intervenţia guvernanţilor, statul a devenit, la un moment dat,
titularul puterii, producându-se astfel o disociere între individ si autoritatea pe care o
exercita. Apariţia puterii politice (statului) ar fi condus, pe cale de consecinţă, la
micşorarea sau aplanarea rivalitaţilor alimentate de competiţia sociala. Se cuvine remarcat
caracterul speculativ al concepţiei sociologului francez, care presupune că evolutia vieţii
politice si a puterii s-au produs în conformitate cu o aşa-numita cauză internă a acestora,
situaţie neconformă cu realitatea. De fapt, apariţia statului a fost cauzata de fenomene
exterioare relaţiilor politice propriu-zise: ea nu a pus capat rivalitaţilor pentru putere, care,
dimpotriva, s-au amplificat, si nici nu a determinat o rezolvare a conflictelor sociale,
oferind doar grupurilor dominante instrumentul eficace al supremaţiei lor politice.
Un alt reprezentant al acestei şcoli este Raymond Aron (s-a nascut la 14 martie 1905
la Paris) a fost un filosof, sociolog si politolog evreu francez. În 1963 a fost ales membru
al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Académie des Sciences Morales et Politiques).
A murit în 1983, lăsând o operă bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare
şi a căutat explicaţii pentru atracţia maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra
intelectualităţii franceze.
El în lucrările sale studiază destul de mult regimurile politice, modul de funcţionare a
lor, puterea etc. Puterea politică se defineşte prin capacitatea de a lua decizii si stabilirea,
modificarea legilor. Functia executivă sau politică este ceea ce juriştii numesc executiv si
legislativ. Aceste două tipuri de funcţii sunt exercitate de doua tipuri de oameni,
întruchipate în două organizaţii: funcţionarii si birocraţia, pe de alta parte oamenii politici
si sistemul electoral.
Sistemul politic determină raporturile între cei guvernaţi si guvernanţi, stabileşte modul de
cooperare al oamenilor in gestionarea afacerilor publice, orientează acţiunea statului,
organizează înlocuirea guvernanţilor. Sistemul politic este cel care ne va permite să
recunoaştem trăsăturile originale, specifice fiecărui regim.
De cînd mai multe partide au dreptul de a exista în mod legal, ele sunt în mod inevitabil in
competiţie pentru exerciţiul puterii. Fiindca există mai multe partide în concurenţă, trebuie
emise reguli cărora să se desfăşoare această concurenţa. Scriitorul prezintă două tipuri de
13
regimuri politice: cu partid monopolist si cu partiduri multiple. Precizează în unele lucrări
în egală măsură că este vorba despre doua tipuri ideale. Vorbeşte simultan despre
pluralitatea partidelor , regulile constituţionale ale alegerii guvernanţilor, caracterul
constituţional al exercitării autoritaţii.
Apare o a doua categorie de regimuri cu partid monopolist : partidul fascist, care nu
urmărea iniţial răsturnarea ordinii sociale. Esenţa ideologiei fasciste era afirmarea
autoritaţii statului, necesitatea unui stat puternic.
R. Aron considera că „Partidele sunt esentiaţe pentru îndeplinirea unei funcţii a tuturor
regimurilor politice, alegerea guvernantiilor. Legitimitatea traditionala dispare. Principiul
legitimitatii pe care il reclama astăzi aproape toate regimurile este democratic. Filosofia
clasică a stabilit intotdeauna o clasificare a regimurilor dupa numărul deţinătorilor
suveranităţii: monarhia – unul singur deţine suveranitatea, oligarhie – mai mulţi deţin
suveranitatea, democraţie – toţi sau poporul deţine suveranitatea. Puterea poate fi
exercitată intr-o maniera contituţională, fără partide multiple sau democratizare‖.
Raymond analizează regimurile de democraţie occidentală, regimurile pluraliste-
constituţionale. In acelaşi timp prezintă comparaţiile posibile între diferitele exemple de
regimuri pluraliste.
Regimurile constituţionale-pluraliste sunt oligarhice la fel ca toate regimurile politice, dar
mai puţin decît majoritatea regimurilor cunoscute. În acest sens el se întreba: ―Cei care
exercita funcţiile cele mai importante din punct de vedere politic nu sunt ei insăşi oameni
care deţin poziţiile cele mai importante din punct de vedere social?‖. Deasemenea el
analizează problema coruperii regimurilor constituţionale-pluraliste şi a formulat trei
ipoteze: autodistrugere, vulnerabilitate crescîndă a regimului, absenţa unei evoluţii
orientate într-un sens determinat. La nivel politic, regimurile slăbesc datorita uzurii, dar se
consolidează datorita obişnuinţei.
Şcoala germană
Şcoala politologică germană îşi concentrează potenţialul intelectual asupra
investigaţiilor sistemului politic. Reprezentanţii acesteia au explicat problemele
funcţionării societăţii civile şi a statului de drept.
14
Poate cea mai marcantă personalitate din politica germană din sec XX este Ralf
Dahrendorf (n. 1 mai 1929 în Hamburg — d. 17 iunie 2009 în Köln), ocazional sub
pseudonimul Wieland Europa, a fost un sociolog şi politician germano-britanic. În timpul
regimului hitlerist din Germania, a fost arestat împreună cu tatăl său pentru activităţi anti-
naziste. A fost preşedinte al Deutsche Gesellschaft für Soziologie, membru al
Bundestagului german, secretar de stat parlamentar la Ministerul de Externe al Germaniei,
membru al Comisiei Europene şi director al London School of Economics and Political
Science, co-fondator al Universităţii Konstanz şi membru al House of Lords de la data de
15 iulie 1993. În Camera Lorzilor a deţinut titlul de Lord Dahrendorf, conform tradiţiei
britanice. În lucrările sale a criticat viziunea marxistă a luptei claselor sociale.
Ralf Dahrendorf în cercetările sale se preocupa destul de mult de clasele sociale,
clasele politice, libertate şi alte fenomene politice. Este destul de interesantă discuţia lui
Darendorf privind legătura dintre teoria claselor şi cea a elitelor. R. Dahrendorf susţine
următorul punct de vedere : ―Clasele determină, probabil, energia şi direcţia schimbării
sociale. Ele nu pot fi neglijate, iar conţinutul intereselor pe care acestea se construiesc
oferă indicii despre direcţia în care se mişcă lucrurile. Totuşi cineva trebuie să traducă
aceste interese în acţiuni şi să pună lucrurile în mişcare.‖ Dacă elitele nu conştientizează
rolul pe care trebuie să-l joace, schimbarea se produce într-un singur sens şi într-un ritm
mult prea lent ceea ce poate conduce la puternice conflictualizări în momentul în care se
risipeşte cu totul capitalul de încredere şi de speranţă.
În viziunea lui Ralf Dahrendorf, clasa este unul din grupurile sociale existente într-o
societate dată, delimitat nu atît de raportul fatã de proprietate, cît de gradul în care
controlează distributia autorităţii.
După părerea lui, putem considera că politica se face la nivelul instituţiilor iar
procesele economice se desfăşoară în cadrul constituit de legile pieţei. Din combinarea
economiei cu politica se realizează poziţionarea cetăţenilor în spaţiul societal. Oricît de
mult s-ar încerca obţinerea egalităţii tuturor din punct de vedere al posesiei de bunuri
materiale nu se poate realiza egalitatea tuturor din punctul de vedere al relaţiilor de putere,
a influenţei, a poziţiei. O clasă de mijloc numeroasă generează stabilitate şi echilibru din
15
punct de vedere economic şi creează perspectivele unei confruntări normale pentru accesul
la ―bunurile poziţionale‖2.
Simplificînd, clasa socială ar putea fi privită ca potenţială generatoare de conflicte, de
interese între cei care au acces la resurse şi cei care nu au acces. Clasa de jos, cu situaţii de
muncã şi de piaţă mai puţin avantajoase, manifestă tendinţa de a favoriza un anumit mod
de redistribuire a veniturilor şi a bogăţiei precum şi o creştere a intervenţiei
guvernamentale în garantarea salariilor şi a locurilor de muncă care se transferă politic în
tendinţa de a simpatiza cu partidele de stânga. Clasa de mijloc, în schimb, preferă să
conserve starea de lucruri şi se orientează spre dreapta spectrului politic.
Dar într-o societate în care practic clasa de mijloc este slab reprezentată se observă o
polarizare puternică a stîngii şi a discursului de stînga chiar a unor partide care se
consideră mai degrabă de centru sau centru dreapta. De altfel dreapta este practic foarte
slab reprezentată ceea ce era de aşteptat datorită polarizării claselor sociale. Dahrendorf
menţiona: „Întrebarea la care va trebui să răspundem în viitor este legată de modul în care
se va armoniza un vot care probabil va aduce stînga declarată la putere cu măsurile liberale
pe care aceasta va fi nevoită să le ia în contradicţie totală-cel puţin pe termen scurt- cu
speranţele votanţilor săi‖.
Dahrendorf analizează inclusiv problema conflictelor: în opinia sa, principala sursă
structurală a conflictelor nu este inegala distribuţie a proprietăţii asupra mijloacelor de
producţie, ci inegala distribuţie a autorităţii între indivizi şi grupuri. De aici rezultă un
conf1ict de interese între cei care exercită autoritatea şi cei care i se supun. Dacă Marx a
considerat şi analizat un singur caz de conflict social, şi anume lupta de clasă, Dahrendorf,
în schimb, a redus toate conf1ictele sociale la conflictul de autoritate. În plus, el a analizat
conflictele sociale după două scări: a intensităţii şi a violenţei. Intensitatea se referă la
suma de energie angajată în conflict, la presiunile si emoţiile declanşate, la importanţa
acordată victoriei. Violenţa ţine de mijloacele folosite pentru exprimarea ostilităţii şi
combaterea opozanţilor. Intensitatea descreşte în măsura în care grupurile de interes se pot
organiza şi pot astfel exprima ostilitatea prin intermediul organizaţiilor lor, în care
2 conform R. Dahrendorf, Conflictul social modern, p.23
16
distribuţia autorităţii si puterii politice nu coincide cu cea a celorlalte avantaje economice
şi sociale (bogătie, prestigiu, cultură) şi în care structura acestora este destul de deschisă
pentru a permite o anume mobilitate socială. Violenţa conflictelor descreste şi ea în
măsura în care grupurile de interes se pot organiza, în care cei lipsiti de putere politică
beneficiază măcar de unele avantaje economice si sociale şi în care conf1ictele sunt efectiv
reglementate (părtile în conflict se cunosc, se acceptă, se conduc după unele reguli comune
în relaţiile mutuale). De aici rezultă că o revolutie va fi cu atît mai radicală cu cît
intensitatea conf1ictului este mai mare şi cu atît mai bruscă cu cît conflictul este mai acut.
În rea1itate,spunea politologul, revoluţiile adevărate sunt rare în istorie.
Trebuie menţinută într-o societate contemporană o normalitate în toate ramurile ei
fundamentale. Ceea ce regretatul politolog Ralf Dahrendorf numea normalitate
constituţională implică un consens asupra binelui public între forţele democratice de
stînga, de centru şi de dreapta. Un asemenea consens se întemeiază pe respingerea
totalitarismului, în ipostazele sale gemene, cea fascistă si cea comunistă.
Ralf Dahrenrendforf a preluat „problema germană‖, în lucrarea „Societate şi
democraţie în Germania‖ (1967), abandonînd explicit vechea tradiţie a reflecţiei de sine
după postularea prealabilă a specificului, în favoarea universalismului şi punînd întrebarea
cheie: „ce ar trebui să se petreacă încît democraţia liberală să fie posibilă în Germania?‖.
Căutînd un răspuns la această întrebare, el a restabilit ponderea vieţii intelectuale, chiar
filosofice, în configurarea realităţilor sociale. Ceea ce se petrece la masa scrierilor
filosofice este un simptom al celor ce se petrec în cabinetele de decizie, parlamente,
campanii electorale, după cum atitudinile cognitive şi conceptualizările ce ajung să
controleze viaţa unei societăţi se regăsesc în evoluţia ei. Dacă lucrurile sunt privite în
această optică atunci – argumentează Dahrendorf – trebuie spus cu claritate că resursele
intelectuale, în sens larg culturale, ale liberalizării Germaniei şi ale ataşării ei, prin aceasta,
la valorile lumii libere, au fosat multă vreme insuficiente. El mai menţiona: „ Există o
atitudine experimentală care permite oricărui să propună noi soluţii, dar respinge orice
pretenţie dogmatică de adevăr. Există o îndoială care caută să construiască stavile în jurul
celor aflaţi la putere, mai curînd decît punţi pentru ei. Există un spirit competitiv care
poate duce la progres numai dacă exista o luptă pentru predominanţă în fiecare domeniu.
Există o concepţie asupra libertăţii care susţine că omul este liber numai dacă atitudinea
17
experimentală în cunoaştere , competiţia forţelor sociale şi insitituţii liberale se combină.
În competiţia Germania, atitudfinea experimentală a fost marginalizată înăuntrul căutării
aproape obsesive a condiţiilor „armoniei naţionale‖ şi ale unui specific mai mult postulat.
Cum se explică acest fapt?‖
Dahrendorf respinge, pe drept, recursul la cadrele arhetipale, la istoria dilthezană a
spiritului, la un pretins „caracter al poporului german‖. El spunea „din punct de vedere al
metodologiei, eronarea specificităţii nu este mai bună decît cea a generalităţii; nici una
dintre ele nu nu ajută să atingem o înţelegere satisfăcătoare a problemei germane‖. El se
concentrează asupra mentalităţii care a penetrat organizaţiile vieţii sociale. În tradiţia
relevantă social a culturii germane, de prea multe ori iniţiativa individuală, experienţa
condiţiilor factuale ale vieţii, critica cetăţenească a instituţiilor au fost desconsiderate pînă
acolo încît modernizarea instituţională a fost socotită un pericol pentru unitatea naţională.
„Astfel s-a prpdus aici o coaliţie a ceea ce era învechit şi a ceea ce era neliberal împotriva
modernităţii şi a liberalismului, iar ideologia germană a armoniei interne, ca fapt sau ca
ţintă a direcţiei, a servit ca program corespunzător de apărare.‖ Viaţa intelectuală, în fapt
intelectualii, au avut şi au un rol proeminent în a stabiliza o situaţie sau în a o schimba,
căci ei pot canaliza, pe o direcţie sau alta, resurse care rămîn, oricum am lua lucrurile,
esentiale in evoluţia unei societăţi. „Dacă intelectualii reuşesc să îndeplinească sarcina lor
critică neobişnuită, aceasta va fi un simptom al progresului societăţii germane pe calea
către o Constituţie a libertăţii‖.
Un al iminent personaj care a influenţat ştiinţa politică germană, a fost Jürgen
Habermas (n. 18 iunie 1929 în Düsseldorf) care este un filozof şi sociolog german, care a
devenit cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale în filozofia socială. A fost asociat cu
Şcoala de la Frankfurt. A conceput teoria activităţii comunicative (Theorie der
kommunikativen Handlung). În lucrările ―Schimbarea structural a sferei publice‖ (1965),
―Teorie şi Praxis‖ (1968), ―Teoria acţiunii communicative‖ (1983), Habermas a lucrat
explicit ca să aducă scriile sale teoretice şi politice într-o relaţie mereu strînsă unele cu
altele. Universalimul ce se află în inima teoriei habermasiene rămîne o abstracţie goală
dacă nu poate fi reconstruit înăuntru contextului unei lumi concrete a vieţii; el nu poate fi,
astfel, disociat de destinul particular al mentalităţilor universal – ceea ce Habermas
numeşte ‗patriotism constituţional‘ în Republica federala.
18
Întreaga reflecţie a lui Habermas este pelucrarea la un nivel intellectual foarte calificat
a articulării unei conştiinţe de sine universaliste în Germania postbelică, chiar pe solul
particularităţilor cultural şi istorice. Observaţia sa profundă, aflată în startul analizelor sale,
este că ―universalismul‖ este el însuşi nu atît o valoare oilitică concretă cît o mentalitate
împărtăşită în mod colectiv; un simţ aş solidarităţii ce ocupă spaţiul public, care este
dinstinct de instituţiile politice sau economice. Este o reţea nelocalizată de competenţe;
abilitatea de a aborda propriile nevoi şi interese în mod reflective, de a lua poziţia altuia
cel puţin în măsura în care cineva vrea să recunoască că nevoile altuia sunt cel puţin
potenţial legitime; că cineva atribuie valoare şi comprehensibilitate nevoilor şi intereselor
altuia‖.
Despre democraţie, Habermas spune că este o valoare dependent de organizarea
economic, legislaţie, cadru instituţional, dar şi de convingerile şi percepţiile motivatoare
de acţiune a oamenilor. Ea se justifică fie prin principia, fie prin utilitatea ei, fie prin
ambele. Dar democraţia nu este compatibilă cu orice atitudine cognitivă. Este prejudecata
unor stadia cultural immature aceea că democraţia este o formă de convieţuire ce poate fi
susţinută, la rigoare, cu orice. Scepticismul – concepţia după care nimic nu poate fi
cunoscut cu siguranţă – nu implică, de pildă, ăn mod necesar, democraţie. Căci, ―dacă
scepticismul este adevărat atunci orice opinie morală este la fel de bună ca şi oricare alta,
iar orice evaluare asupra procedurilor de adoptare a deciziei este la fel de bună ca oricare
alta‖. Nivelînd implicit opiniile, scepticismul nu mai permite evaluarea lor. Or, democraţia
presupune o cunoaştere, chiar dacă aceasta este legată de egalitatea celor ce opinează şi de
diversitatea experienţelor şi evaluărilor lor. Acest argument are forţă, de asemenea,
împotriva emotivismului şi elativismului. El este eficace şi contra autonomismului –
concepţia după care individual este autonom şi, prin aceasta, deasupra oricărei
constringeri. Aşa cum a observant şi Kant, la propriu, autonomia înseamnă ―auto‖ şi
―nomos‖, adică să îţi dai legea singur, dar să-ţi dai o lege pe care poţi conta tu în raport cu
ceilalţi, şi oricînd, alţii în raport cu tine.
El mai menţiona: ―Împrejurarea că anumite resurse cultural sunt indispensabile
democratizării a fost încă odată confirmată de 1989 şi anii ce au urmat. Înlăturarea
comunismului în Europa Centrală şi Răsăriteană, atît cît s-a făcut şi în gradul în care s-a
făcut (cu diferenţe evidente între ţările regiunii), a fost posibilă, desigur, datorită epuizării
19
economice a ―socialismului real‖, fermităţii occidentale, avansului military al NATO,
eroziunii credinţei în reformabilitatea sistemului, dar trebuie adăugat, şi datorită acţiunii
unor grupuri de intelectuali‖.
Şcoala italiană
Şcoala italiana de ştiinţe politice a existat independent, dar dupa cum am menţionat, a
fost influenţată şi de alte şcoli, printre care de exemplu şcoala franceză, unde după
modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri‖
din Florenţa. Una din cele mai însemnate concepte din politologie în general, „Teoria
Elitelor‖ a fost formulată de reprezentantii italieni Mosca şi Pareto.
Teoria elitelor, formulată la începutul secolului de sociologii italieni V. Pareto şi G.
Mosca, apărea ca reacţie împotriva unidimensionalei viziuni marxiste asupra claselor
sociale şi a puterii. Criticând fundamentul concepţiei marxiste, conform căruia puterea
politică nu reprezintă decât consecinţa firească a dominaţiei economice exercitate de clasa
care deţine mijloacele de producţie, reprezentanţii "şcolii elitiste italiene" propun o nouă
abordare, care va face carieră nu doar în sociologie, ci şi în celelalte ştiinţe sociale.
Astfel, Vilfredo Pareto (1848-1923) dedică un întreg capitol din al său "Trattato di
sociologia generale" (1916) celei ce s-ar putea numi "classe elette". Se postulau acum
observaţiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) din "Elementi di scienza politica" (1896), cu
privire la existenţa şi importanţa, în orice tip de societate, indiferent de regimul politic (fie
acesta monarhic sau republican) sau de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup
redus de persoane care exercită o dominaţie incontestabilă asupra societăţii respective.
În tratatul său, Pareto definea elitele din două perspective pe cât de diferite, pe atât de
complementare. Pe de o parte, dintr-un punct de vedere strict statistic, elita semnifică acea
categorie socială cuprinzând indivizii cei mai apreciaţi în domeniul lor de activitate. Se
poate astfel vorbi de o elită diplomatică, religioasă, politică sau chiar interlopă. A doua
abordare paretiană este, însă, cea care s-a impus şi anume cea bazată pe exercitarea puterii.
Apărea acum importanta distincţie dintre elita guvernantă (dominantă) şi cea guvernată
(dominată), prima desemnând ansamblul indivizilor care participă direct sau indirect la
luarea deciziilor ce privesc întreaga comunitate.
20
Monopolizarea puterii este rezultatul formei superioare de organizare a păturii
superpuse care, acţionând coordonat, îşi asigura dominaţia politică şi socială în raport cu o
majoritate dezorganizată, lipsită de voinţă, de o ideologie coerentă, neavând o organizare
şi un plan comun de acţiune, numit de Mosca "formula politica" .
Calităţile elitelor sunt predominant de natură materială (bani, funcţii, poziţii sociale şi
politice). Factorul moral este, în bună măsură, exclus, elitele folosind orice mijloace pentru
a justifica inegalitatea politică şi a-i înşela pe cei dominaţi. Incapabilă de a-şi crea un
discurs original, de a se constitui într-o grupare exemplară, elita guvernantă, în
accepţiunea lui Pareto, este caracterizată doar de un sistem de valori şi de comportamente
latente (numite reziduuri), fundamentul coeziunii sale.
Două asemenea reziduuri (din cele şase identificate de sociologul italian) sunt cele mai
importante, primul stimulând curajul şi puterea fizică, celălalt inteligenţa şi compromisul.
Observând că elitele nu sunt nici stabile, nici eterne, şi că ele se substituie neîncetat unele
altora, în funcţie de nevoile societăţii, Pareto formula celebra "teorie a circulaţiei elitelor".
Astfel, evoluţia societăţilor era explicată prin alternanţa a două tipuri de elite, numite
metaforic (după Machiavelli) "lei" şi "vulpi". Geneza oricărei societăţi era rezultatul
acţiunilor violente ale "leilor" (indivizi caracterizaţi prin predominanţa primului tip de
reziduu, înclinaţi către folosirea metodelor radicale pentru instaurarea ordinii, eliminarea
corupţiei şi a anarhiei). Odată stabilizată situaţia, scade necesitatea exercitării calităţilor
"leilor", fiind nevoie, în schimb, de mai subtilele abilităţi ale "vulpilor", de corupţia şi de
şiretenia acestora. Este perioada în care cel mai eficient dintre guvernanţi este "cel ce
cunoaşte cel mai bine arta de a-şi slăbi adversarul prin corupţie, de a recupera prin fraudă
şi înşelăciune, ceea ce părea a fi cedat la presiunea forţei". Stăpânirea "vulpilor" continua
până atunci când haosul, corupţia şi lipsa de perspectivă a societăţii respective devin atât
de evidente, încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare ale "leilor".
"Aristocraţiile nu dăinuie... Indiferent de cauze, este incontestabil că după un anumit timp
ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocraţii."
Dispariţia elitelor este explicată de Pareto atât funcţie de criterii demografice, cât şi
psihologice. Se introducea ,astfel, termenul de "circulaţie socială", semnificând trecerea
indivizilor de la un grup social la altul, cu tot cu aptitudinile latente ale acestora. Pentru
21
perpetuare, clasa guvernantă trebuie să fie întreţinută, numeric şi calitativ, de indivizi
dotaţi din păturile de la baza societăţii. Ea trebuie, de asemenea, să elimine din rândurile
sale pe cei care şi-au pierdut calităţile necesare pentru a face parte din elită.
Această circulaţie a indivizilor constituie elementul determinant al stabilităţii unei
societăţi, absenţa sa generând mişcări sociale profunde. În funcţie de viteza de circulaţie şi
de deschiderea clasei guvernante către receptarea elementelor capabile din păturile supuse,
schimbarea capătă forme evoluţionare (dacă rata de schimb este suficientă pentru absorbţia
indivizilor care pot pretinde puterea) sau revoluţionare. "Revoluţiile se produc pentru că,
fie din cauza unei încetiniri a circulaţiei elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de
calitate inferioară se acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă
reziduurile capabile să le menţină la putere, şi ele evită să facă uz de forţă, în vreme ce în
clase inferioare se dezvoltă elemente superioare, care posedă reziduurile necesare pentru a
guverna şi care sunt dispuse să facă uz de forţă". Schema îi permitea lui Pareto să descrie
linia descendentă pe care se situa burghezia europeană din acele vremuri, ca şi ascensiunea
unor elite provenite din mediul muncitoresc şi socialist ("faza descendentă a libertăţii şi
ascendentă a organizării").
Această circulaţie neîntreruptă împiedică formarea unei clase dominante închise în
sine însăşi, cum considerau teoreticienii marxişti. Tot în contradicţie cu aceştia, se declară
imposibilitatea existenţei unei societăţi lipsite de clase, postulându-se obligativitatea
existenţei unei elite, a unui grup restrâns de indivizi care exercită puterea.
La jumătatea drumului între o teorie a puterii şi una socială, accentul fondatorilor
cădea, cu precădere, asupra naturii necesarmente structurată ierarhic a societăţii umane, ca
şi a distribuţiei inegale a puterii. Mosca recunoştea, totuşi, specificitatea sistemului
democratic, în care diferitele forţe sociale se echilibrau reciproc. În pofida acestor
explicaţii oarecum formale şi aistorice, teoria "şcolii elitiste italiene" a fost periodic repusă
în discuţie atât de sociologi, cât şi de istorici.
Şcoala romanească
În general şcolile romaneşti de politologie au fost intens influenţate de etapa isorică la
care se afla, de situaţia internaţională şi desigur, fiind influenţată şi de gindirile liberal-
22
democratice din occident. Pînă la etapa contemporană, romanii deasemenea au participat
la gîndirea politică romanească. O trăsătura a gândirii politice românesti o constituie aceea
ca ea exprima specificul în care poporul român s-a format, precum si problemele cu care s-
a confruntat în devenirea sa istorică, legate, mai ales, de necesitatea apărării în fata
acţiunilor de cotropire străină, de păstrare şi apărare a fiinţei statale si de neam, de
eliberare socială si naţională, de făurire a statului naţional unitar, de dezvoltare a unor
relaţii cu alte popoare si state, în mod deosebit cu cele vecine, care, de-a lungul istoriei, au
promovat o politică expansionista pe seama teritoriului românesc, mai ales din partea celor
trei mari imperii: otoman, habsburgic si ţarist.
Tot ca o trăsatura distinctă de alte ţări poate fi considerată aceea ca gândirea politica
româneasca, în multe momente din evolutia sa a avut o dimensiune nu numai naţionala ci
si europeană. Înca din perioada medievala s-au impus raţionamentele politice ale marilor
noştri voievozi: Mircea cel Batrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepes,
Mihai Viteazul etc., privind modul de organizare si conducere politică si militară, de
menţinere a fiinţei statale românesti, de neatârnare si apărare a ţarii în condiţii extrem de
vitrege, Ţarile Române constituind în acelasi timp un scut de apărare pentru civilizaţia si
creştinatatea europeana. Dimensiunea europeana a gândirii politice românesti se regaseşte
si la Neagoe Basarab, a cărui cunoscuta lucrare "Învaţaturi catre fiul sau Teodosie",
apreciată pe buna dreptate ca fiind primul manual românesc de politologie, este
comparabilă cu celebra lucrare "Principele" a lui Niccolo Machiavelli, ambele lucrari
aparând aproape concomitent, la începutul secolului XVI.
În galeria marilor gânditori politici din perioada feudala se încadreaza si cronicarii
Ţarilor Române: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) si Ion Neculce
(1672-1745). În lucrarile lor sunt avansate idei privind organizarea si conducerea societatii
fundamentate pe elemente democrate care pentru epoca respectiva aveau o valoare
inclusiv europeana.
Un loc aparte, pentru perioada moderna româneasca îl au, în legatură cu gîndirea
politica, corifeii scolii ardelene, precum: Samuil Micu (1745-1806), Petru Maior (1761-
1821), Gheorghe sincai (1754-1816), Ioan Budai-Deleanu (1763-1820). În gândirea
reprezentantilor scolii ardelene se regasesc idei politice cu semnificatie deosebita, precum
organizarea românilor într-o structura statala în perimetrul geografic stramosesc, cu forme
23
de guvernare democratice republicane în strânsa legatura cu interesele cetatenilor,
fundamentate pe lege ca principiu calauzitor.
Un rol aparte în gândirea politica moderna româneasca îl detine Ionita Tautu care a
publicat la Constantinopol în 1827 un "Tratat de politica", inspirându-se în aceasta privinta
din gândirea lui Montesquieu si J.J. Rousseau cât si din miscarea carbunarilor italieni.
Conceptii politice importante privind organizarea si conducerea statului national modern
întâlnim si la N. Balcescu, M. Kogalniceanu, Al.I. Cuza etc.
Maturitatea gândirii politice românesti de la mijlocul sec. al XIX-lea îsi va gasi
relevanta în crearea în perioada urmatoare a tuturor institutiilor statului de drept, inclusiv a
partidelor politice care se vor afirma pe arena vietii politice.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si la începutul secolului XX, s-au afirmat
gânditori politici de valoare deosebita cu rezonanta europeana. Trainicia gândirii politice a
lui M. Eminescu rezida în afirmarea unor idei perene precum: libertate si independenta
nationala, libertate sociala, apararea valorilor democratice, respect pentru personalitatea
umana, responsabilitatea politica pentru destinele poporului si ale cetateanului.
Amintim, de asemenea, pentru vremea respectiva, gândirea politica a lui Titu
Maiorescu, activitatea sa de om politic, cu mari implicatii în consolidarea României
moderne si a desavârsirii unitatii sale statale.
În România preocuparile pentru stiinta politica se afirma cu putere sporita dupa primul
razboi mondial datorita noilor cerinte aparute în urma realizarii statului national unitar,
preocupari care s-au înscris în ansamblul gândirii politice europene. Printre problemele
majore care au preocupat gândirea politica si ca atare stiinta politica s-au înscris cele
referitoare la afirmarea statelor nationale unitare, la relatiile dintre acestea, la mentinerea
noii ordini internationale consfiintita prin sistemul tratatelor de la Versailles, la stabilirea
si mentinerea pacii în plan european si mondial legate în mod expres de respectarea
suveranitatii si integritatii teritoriale a tuturor statelor.
Printre gânditorii si oamenii politici de marca români, de recunoastere europeana si
chiar mondiala mentionam în mod deosebit pe marele istoric si savant Nicolae Iorga, cum
si pe marele diplomat Nicolae Titulescu, a caror preocupari au vizat si dezvoltarea stiintei
24
politice. Vasta opera a lui Nicolae Iorga include si studii de mare valoare referitoare la
doctrinele si partidele politice în care sunt dezvoltate idei ce îmbogatesc continutul stiintei
politice. De asemenea, în opera lui Nicolae Titulescu exista numeroase studii atât cu
privire la realitatile politice din România, cât si la cele europene si mondiale. Astfel,
întâlnim formulate idei de mare valoare teoretica si practica precum: afirmarea statelor
nationale si participarea lor activa la politica mondiala, relatii între state bazate pe
principiile dreptului international, rezolvarea diferendelor dintre state pe cai pasnice,
realizarea unei securitati colective în Europa si în lume, inclusiv prin intermediul unor
organisme internationale de genul Ligii Natiunilor a carei presedentie a fost detinuta în
doua mandate de Nicolae Titulescu, drept expresie a valorii lui ca gânditor si om politic.
Principala sa deviza în întreaga sa activitate teoretica, politica, diplomatica, a constituit-o
triumful fortei dreptului si nu a dreptului fortei în relatiile internationale dintre state.
Contributii la dezvoltarea stiintei politice au avut-o în perioada interbelica si alti mari
intelectuali precum: Gheorghe Bratianu, D. Draghicescu, D. Gusti, P. Andrei, P. Gheata,
M. Djuvara etc.
Gheorghe Bratianu, mare istoric si om politic român, a avut preocupari de seama si în
analiza fenomenului politic legat îndeosebi de etnogeneza si perenitatea poporului român,
de situatia geopolitica a României, de importanta si rolul partidelor politice în viata tarii.
Dimitrie Draghicescu, ca sociolog si socio-psiholog, abordeaza si problema stiintei
politice. În opinia sa, stiinta politica ar trebui sa realizeze un studiu obiectiv si critic, o
analiza sincera a aspiratiilor multiple si schimbatoare ce stapânesc vremea noastra.
În viziunea lui D. Gusti, care uneori identifica stiinta politica cu politica stiintei, stiinta
politica cerceteaza realitatea politica, o explica, dar se si pronunta asupra valorii si
eficientei actiunii politice analizate. Dupa Gusti "politica în mâna lui Pericle a fost arta, pe
când în mâna lui Aristotel a fost stiinta", acestea nu se exclud pentru ca teoria este o
practica virtuala. "Politica este stiinta creatiei valorilor sociale totale, nationale, în directia
apropierii lor de idealul etic al personalitatii sociale capabila de creare", sublinia Dimitrie
Gusti în "Sociologia militans" (p. 8). Uneori, la D. Gusti, conceptele de teorie, doctrina si
stiinta politica se suprapun.
25
Citând din teoriile constitutionale ale lui Locke, Montesquieu, Rousseau, Gusti afrima
ca, spre deosebire de stiintele naturale, teoria politica are vesnic tendinta de a se înfaptui;
teoria politica tinde sa devina realitate, sa modifice sa modeleze realitatea pe care o
cerceteaza. Pentru D. Gusti, cercetarile monografice trebuie sa aiba ca rezultat final
"stiinta politica si etica natiunii". Fara îndoiala, în conceptia lui D. Gusti, daca sociologia
si stiintele sociale explicative arata ceea ce este, etica prescrie ceea ce trebuie sa fie, iar
politica, mijloace prin care ceea ce este se poate transforma în ceea ce trebuie sa fie. Prin
urmare - afirma el -, politica si etica se ocupa de aceasta lume sociala "Asa cum ea în mod
necesar trebuie sa fie".
Datorita cenzurii si represiunii comuniste, cercetarea domeniului politic nu s-a putut
materializa în studii de amploare cu referire expresa la sfera politicului, aparând doar
lucrari singulare sau în cadrul unor lucrari legate de alte discipline de sociologie, istorie
etc. Este de remarcat si faptul ca problematica politicului cu concluzii de rigoare a fost
oglindita în literatura beletristica din perioada respectiva. Trebuie mentionat ca în timpul
regimului totalitar comunist, în pofida interdictiilor de libera exprimare, s-a reusit
realizarea, în ansamblu, unei literaturi beletristice dintre cele mai bune din Europa,
literatura care în mare parte a slujit omul.
Dupa cum se stie, în anii regimului totalitar, politologia nu s-a bucurat de atentie, ceea
ce a constituit un lucru cu totul negativ, aceasta fiind denaturata si subordonata unei
singure doctrine. Abia dupa victoria revolutiei din decembrie 1989, s-a constituit în
România un Institut de stiinte Politice, facultate de profil, iar disciplina de politologie a
fost introdusa ca materie de studiu în învatamântul superior. Încep sa apara diferite studii
de politologie, cursuri universitare, eseuri etc.
În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în Republica Moldova, se
cere de evidenţiat că „descătuşarea politologiei‖ s-a produs în contextul şi sub incidenţa
„liberalizării‖ anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei superioare
de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale, având un rol
benefic în constituirea disciplinei politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de
politologie şi în Republica Moldova în contextul unei acute necesităţi de formare a unei
autentice culturi politice participative, a mentalităţilor şi comportamentelor democratice.
Astăzi în condiţiile refacerii vieţii şi sistemului politic democratic, a necesităţii formării şi
26
pregătirii cetăţenilor, a racordării învăţământului din Republica Moldova la cel european şi
universal, studiul ştiinţei politice a devenit o necesitate.
În concluzie o dată cu apariţia domeniului politic, a apărut necesitatea pentru
comunităţile ajunse la un anumit nivel de dezvoltare să se organizeze în sistem politic, fără
de care funcţionarea acestora n-ar mai fi posibilă. Astfel a aprut şi necesitatea de apariţie a
diferitor şcoli, care prin activitatea lor, prin gîndirea profundă a membrilor acestei şcoli,
aveau să influenţeze de multe ori decisiv, nu doar viaţa politică, dar şi cea socială şi
economică dintr-un stat. Şcolile politologice contemporane au adus un aport imens
dezvoltării şi cimentizării ştiinţei politice, cu ajutorul caruia în prezent se menţine o
societate bazată pe libertate, dreptate, democraţie, egalitate şi nu în ultimul rînd un sistem
politic care funcţionează pentru societate, pentru noi oamenii de rînd ai acestei civilizaţii.
27
Bibliografie
- Manual de Ştiinţe politice, Ludmila Roşca
- Biblioteca UTM, Facultatea Calculatoare,Informatică şi Microelectronică,
CATEDRA ŞTIINŢE SOCIOUMANE , ―Politologie - Ciclu de prelegeri pentru
învăţământul cu frecvenţă redusă‖, Chişinău 2007.
- ― Manual de Politologie‖ , Prof.univ.dr. Emil RACILA, Prof.univ.dr. Calin
VASLAN, ASE Romania.
- ―Introducere în ştiinţa politică‖, autor Aurel Piţurcă, Editura
Universitaria,Craiova,2002;
- http://www.scribd.com/doc/47727495/SOCIOLOGIA-MASS-MEDIA
- http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/GENEZA-PUTERII-
POLITICE71545.php
- http://www.scritube.com/sociologie/ILUZIA-MARX24418722.php - „ Eseu despre
mentalităţi – o perspectovă sociologică‖
- http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/LUPTA-DE-CLASA-
REVOLUTIILE31991.php
- http://www.acum.tv/articol/20162
- ―Relativismul şi consecinţele sale‖, autor Andrei Marga, Universitatea Cluj, 2007
- http://www.akademia.ro/articole.php?view=21
- http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/Contributia-gandirii-politice-
55617.php - ―Contribuţia gîndirii politice romaneşti la dezvoltarea politologiei ca stiinţă‖.
© 2011 Begu Valentin