Simptomatologie-hipofrenie-intelect de limita

Cercetările privind simptomatologia hipofreniei conduc la concluzia că simptomele acesteia sunt dificil de diferenţiat faţă de cele ale deficienţilor mintali. Elementul esenţial care îl diferenţiază pe liminarul intelectual – spune C.Gorgos- este capacitatea de învăţare, de folosire corectă a ajutorului acordat în acest scop, capacitatea de adaptare la colectivitate. La vârsta adultă, diferenţele dintre ei şi normal se estompează ca urmare a procesului de integrare socio-profesională. Caracteristicile hipofreniei pot fi grupate în trei categorii : simptomatologia somatică, neurologică şi psihopatologică. Simptomatologia somatică. Dezvoltarea somatică insuficientă atât ponderal cât şi statural. Semne de rahitism de tip sechelar. Hipofuncţia cortico-suprarenală (hipertensiune arterială, pigmentaţia accentuată a tegumentelor). Simptomatologia neurologică : tulburări motorii; tulburări cerebrale minore(tremurături, tulburări de echilibru); leziuni ale nervilor cranieni (strabism, pareză facială, hipoacuzie); hipotrofii sau atrofii musculare în bolile musculare ereditare. Simptomatologia psihopatologică se poate rezuma la :

- liminarul nu poate atinge faza de gândire abstractă, formal-logică, fapt ce conduce la neînţelegerea raţionamentelor formale sau matematice sau a proceselor de cauzalitate complexă de tipul celor fizico-chimice etc.;

- evoluţia mintală este net mai lentă mediei, fără însă să determine dificultăţi în ceea ce priveşte autonomia; conduitele intelectuale sunt inferioare vârstei cronologice;

- structurile verbale sunt extrem de fragile, cu dificultăţi în efectuarea operaţiilor cu conţinuturi semantice şi simbolice;

- reacţiile alternează între cei doi poli: reacţii normale şi reacţii caracteristice deficienţei mintale de bază;

- imaturitatea social-afectivă caracterizată prin incapacitatea de a stabili contacte sociale, de a se integra în grupuri sociale cu o densitate mare;

- personalitatea se caracterizează prin instabilitate, oscilând din punct de vedere al structurii şi simptomelor între nevroze şi psihoze, iar din punct de vedere al adaptării între normalitate şi anormalitate;

- hipoactivitate intelectuală generală, hiperactivitate instinctuală, motorie, emotivă;- disabilităţi specifice, tulburări gnozice şi praxice;- tulburări instrumentale : dislexie, disgrafie, disortografie, discalculie, tulburări de orientare-

organizare-structurare spaţio-temporală,- dificultăţi de învăţare şcolară şi o anumită limită de adaptabilitate, căci există un prag al

adaptabilităţii şcolare, dincolo de care conduitele intelectuale ale acestor elevi devin dezadaptate.

Deci, semnele definitorii după care liminarii pot fi identificaţi, mai ales în procesul de învăţământ, sunt :

- dau răspunsuri inegale ca nivel de realizare, care se aseamănă atât cu cele ale copilului normal şi cu cele ale copilului debil mintal;

- realizează în etape un răspuns corect, necesitând întrebări suplimentare şi o atitudine încurajatoare şi apropiată din partea pedagogului; el are nevoie de o mobilizare în timp a capacităţilor sale mintale;

- se constată că în cadrul unei activităţi de învăţare, conduse din aproape în aproape, aceşti copii sunt capabili să folosească ajutorul primit, dând dovadă de suficientă plasticitate şi mobilitate nervoasă. Busemann concepând inteligenţa ca o funcţie de sinteză, ca un vast ansamblu funcţional care structurează în trepte o serie de funcţii psihice mai elementare, descrie următoarele tipuri clinice ale deficitului mintal uşor sau marginal :

- hipoactivitate intelectuală generală, în care recunoaştem de fapt descrierea cazurilor de cerebrastenie sau astenie;

- hiperactivitate instinctuală, cu descrierea unor cazuri de dezvoltare dizarmonică a personalităţii;- hiperactivitate motorie, în care recunoaştem descrierea copilului instabil şi hiperkinetic;- hiperacrivitate emotivă specifică copilului timid, emotiv, inhibat;- anomalii în ce priveşte fluxul ideaţiei, încetineală în gândire, baraje ale gândirii sau lapsusuri,

momente de vid mintal, perseverările mintale;- dizabilităţi specifice, tulburări gnozice sau praxice.

De multe ori deficitul mintal apare ca un deficit funcţional: apar dezechilibre între diferitele sectoare neuro-fiziologice ale deciziei, ale transmisiei, execuţiei, creşterii sau reglării. Din toate acestea rezultă o lipsă de activitate, de dezvoltare, de adaptare, deci un deficit. Acest deficit de limită nu este numai organic, ci de multe ori este, mai ales, funcţional. Aceşti copii întâmpină importante dificultăţi în însuşirea citit-scrisului şi calculului. În felul acesta se structurează un eşec şcolar. Această categorie apare deci în contextul exigenţelor şcolare şi ea nu poate fi investigată şi tratată decât strâns legat de contextul care a evidenţiat-o. Copilul liminar rezolvă sarcinile şcolare doar până la un anumit nivel de complexitate şi abstractizare. Peste acest nivel el prezintă în mod sistematic insuccese şcolare. Astfel, există un prag al adaptabilităţii şcolare, dincolo de care conduitele intelectuale ale acestor elevi devin dezadaptare. Copilul liminar întâmpină dificultăţi chiar din clasa I, prezentând de regulă conduite operatorii inferioare copiilor normali. Structurarea perceptiv-motrică a spaţiului este tulburată; nu respectă forma, mărimea, proporţia, orientarea , lipseşte coordonarea vizual-motrică mai ales la sarcinile de grafomotricitate. Acestor simptome li se asociază frecvent o imaturitate social-afectivă, manifestată în dificultăţi de colaborare, de stabilire a relaţiilor interpersonale şi în infantilism afectiv. Factorul verbal prezintă unele particularităţi. Ei întâmpină dificultăţi în realizarea activităţilor de analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, clasificare etc. cu conţinut semantic şi simbolic. La nivelul verbal-abstract operaţiile mintale devin imprecise, nesigure şi inerte (rigiditatea structurii). Factorul de integrare (capacitatea de a corela pe plan mintal mai multe condiţii necesare reuşitei în situaţii problematice) şi cel de organizare a structurii cognitiv-operaţionale sunt slab reprezentaţi. Lipsa de stăpânire, autocontrolul-autoreglarea nesigură şi insuficientă sunt trăsături specifice copiilor cu dezvoltare de limită. Trebuie amintită particularitatea atitudinii acestor copii faţă de sarcina intelectuală. Ei se antrenează mai greu decât debilii mintali în rezolvarea problemelor. Chiar atunci când se antrenează, la pragul de transformare a sarcinii, abandonează în mod brusc activitatea. Prevăzând insuccesul sau simţind anxietatea, liminarul greu îşi poate organiza energiile emoţionale necesare realizării cu succes a activităţii şcolare. Anxietatea, urmată de nesiguranţa afectivă influenţează negativ, provocând frecvent inhibiţia şcolară. Nivel de aspiraţie scăzut, teamă de insucces, neîncredere în sine, toate aceste elemente construiesc o atitudine “constant” negativă mai mult sau mai puţin selectivă, faţă de activităţile şcolare. Liminarii îşi trăiesc rolul de elevi fără plăcere, ceea ce duce la nedezvoltarea sau chiar lipsa intereselor cognitive, la vârsta la care interesul pentru o experienţă nouă şi de activitate sunt considerabile. Urmarea firească a acestei situaţii de fapt poate fi absenteismul şi evadarea copilului în lumea jocurilor şi a aventurilor. De aici şi până la tulburările de comportament nu mai este decât un singur pas. Aceste simptome generale permit diferenţierea teoretică şi practică a copiilor cu intelect de limită ca o formă aparte a deficienţei mintale, distinctă atât faţă de starea normală cât şi de debilitatea mintală. Argumentul hotărâtor în determinarea apartenenţei unui copil la această formă sau la cea a debilităţii mintale uşoare îl constituie capacitatea lui de învăţare şi de adaptare la cerinţele colectivităţii normale.