Upload
cora01
View
12
Download
2
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Sociologie
Citation preview
1
CAPITOLUL I. CONSTITUIREA GÂNDIRII SOCIALE
1.Mari filozofi ai antichit ăţii, precursori ai gândirii sociale .
Cu milenii în urmă filozofii, juriştii, istoricii, din marile civilizaţii ale antichităţii s-au
străduit să cunoască, să înţeleagă, să îmbunătăţească realitatea lor socială. Au apărut
întrebări privind organizarea socială şi modalităţii de integrare în societate.
În acest sens se înscriu încercările făcute prin codul de lege al lui Hammurabi din
Babilon; legile lui Manu din India; codul moral din Vechiul Testament; recensămintele
egiptene şi concluziile lor. Se urmărea asigurarea unei ordini sociale minimale prin care să
se evite inegalitatea oamenilor în faţa legii. De aceea, de exemplu, cele 280 de legi ale lui
Hammurabi includ prevederi vizând reglementarea comerţului, educarea copiilor, relaţiile
inter~ şi intra-familiale, toate acestea tinzând să realizeze organizarea armonioasă a
societăţii.
Dintre marii filozofi ai antichităţii, precursori ai gândirii sociale, trebuie menţionaţi
Socrate, Platon, Aristotel.
Gândirea lui Socrate nu ne-a parvenit prin opere scrise, ci o cunoaştem parţial prin
lucrările numite dialoguri ale discipolului său Platon. Acesta din urmă dezvoltă în dialogul
„Republica” ideea unei societăţi perfecte, un model ideal, utopic, care se bazează pe
existenţa a „3 caste”:
- a meşteşugarilor şi agricultorilor pentru prosperitate economică;
- a militarilor care trebuie să asigure ordinea internă şi independenţa;
- a filozofilor care asigură conducerea societăţii.
Într-un alt dialog „legile”, Platon este printre primii care enunţă într-o formă primară
„legea diviziunii muncii” şi se verifică rolul factorului demografic şi al condiţiilor geografice
în general în dezvoltarea oricărei societăţi.
O parte din ideile lui Platon sunt ulterior preluate şi dezvoltate de către Aristotel.
Aristotel consideră omul ca fiind un „zoon politikon”(fiinţă socială). Omul este ceea ce
datorită vieţii sale în cetate şi acţiunile sale în societate. O societate nu poate exista decât
în măsura în care ea răspunde unor scopuri comune tuturor membrilor săi. Aristotel a
studiat constituţia societăţii greceşti din vremea sa, găsind elemente comune de natură
socială, economică, politică, morală ale organizaţiilor statale contemporane lui.
În lucrarea „Politica” Aristotel analiza diferitele forme ale schimbului, precum şi
condiţia trecerii de la economia naturală la economia monetară. În lucrarea „Etica
2
nicomahică” Aristotel schiţează o interesantă teorie a valorii sesizând pentru prima dată
apariţia „plus valoare” sau valoare adăugată.
2. Importan ţa sociologic ă a sistemelor medievale ale „filozofiei istoriei”
Preocupările privind viaţa socială au existat şi în evul mediu în deosebi din partea
unor reprezentanţi ai docmatismului religios şi ai unor exegeţi ai gândirii religioase.
Creştinismul a lansat o concepţie istorică referitoare la fiinţa umană. Docmele
mântuirii şi a judecăţii de apoi implică noţiunea unei rezoluţii inversibile a umanităţii,
concepţie opusă ideilor timpurilor ciclice şi a eternei reîntoarceri promovată de gânditorii
antici. În lucrarea „Cetatea lui Dumnezeu” Sf. Augustin demonstrează în urma unor
ample cercetării istorice şi politice că nu creştinismul este vinovat de prăbuşirea Imperiului
Roman de Apus ci cauzele sunt altele cum ar fi slăbirea monedei, menţinerea artificială a
marilor latifundii într-o perioadă de ascensiune a colonatului, pierderea coloniilor ce
asigură potenţialul economic al Imperiului, destrămarea relaţiilor sociale, pierderea
încrederii în guvernanţi şi instituţia imperială şi mai ales atacurile în valuri ale populaţiilor
migratoare.
Tomas d’Aquino - în principala sa lucrare „Suma theologial” prezintă societatea
drept mijloc natural prin care omul îşi realiza scopurile, cetatea fiind comunitatea perfectă
orientată spre binele comun.
Ibn Khaldoun - este considerat creatorul istoric ca, ştiinţă, a fost mai întâi politician
apoi diplomat, mai târziu considerându-se redactorul lucrării „Prolegomeno”. El ajunge la
concluzia că există raporturi strânse între organizarea producţiei, structuri sociale, formele
vieţii politice, regimurile juridice, psihologia socială şi concepţii ideologice din societate,
atribuind evoluţiei economice un rol preponderent în raport cu elementul vieţii politice şi
intelectuale.
3. Formarea gândirii sociale în epoca modern ă
Marii gânditori ai omenirii din această epocă au formulat idei şi ipoteze referitoare la
ansamblul problematicii sociale şi umane:
a) Nicolo Machiavialli - consideră că politica separată de religie trebuie să se
consacre propriului său obiectiv. Astfel vom considera că în politică dictează interesele şi
forţa, nu considerentele morale fapt ce a dus în epocă la despărţirea politicii de morală şi
de teologie. Principalele lucrării: „Principele”, „Istoriile Florentine ”
3
b) Tomas Morus - autorul lucrării „Utopia” descrie o societate ideală bazată pe
propietatea comună şi capabilă să asigure o dezvoltare armonioasă membrilor săi.
c) Toams Hobbes - prin lucrarea „Leviathan” devine primul teoretician modern al
contractului social. El a plecat de la ipoteza conform căreia starea naturală a societăţii
anterioară statului este marcată de anarhie concurenţă, agresiune şi individualism şi ca
acţiune a omului îşi află izvorul în dorinţa de putere. Relaţiile fireşti ale unui individ cu
semenii săi sunt cele de competiţie, de neîncredere şi de luptă pentru afirmare.
d) Gianbattista Vico - care în lucrarea „Principii ale unei ştiinţe noi” consideră
istoria ca fiind un rezultat al acţiunii oamenilor şi descoperă legile care guvernează
dezvoltarea istorică.
Ca fondator al teoriei „ciclului istoric” Vico a argumentat evoluţia naturală (fără
intervenţia divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în conformitate cu care toate
popoarele trec prin trei stadii de dezvoltare:
1. vârsta zeilor în care puterea o deţin preoţii, se manifestă concret în mentalul colectiv
de tip religios. Acestei vârste îi corespunde o organizare prestatată-teocratică.
2. vârsta eroilor este caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional
ca urmare a instituţionalizării unor proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele
aristocraţiei, stat de tip aristocratic.
3. vârsta oamenilor - defineşte stadiul maturităţii civice caracteristice statului democratic
care deschide era raţiunii. După parcurgerea integrală a acestor stadii urmează o fază de
decadenţă la capătul căreia se reia ciclul.
e) Montesquieu - a fost filozof, jurist, se pronunţa pentru separarea puterilor în stat
intuind legitatea obiectivă a problemelor sociale şi definind legile ca fiind rapoarte
necesare care derivă din natura lucrurilor în lucrarea „Spiritul legilor”. (Scrisori persane -
Montesquieu). El consideră că instituţiile sociale au la bază raporturile constante între
natură, mediu şi om, producând astfel mentalităţi sociale. El distinge trei tipuri sociale:
- Republica
- Monarhia
- Guvernarea despotică
Afirmă că în ordinea socială şi politică ca şi în ordinea naturală există legi care se
află în relaţii cu climatul, natura terenului; spiritul general al naţiunii; comerţul; folosirea
monedei; numărul locuitorilor; religia ţării.
Există indicaţii scurte asupra condiţiilor vieţii sociale, precum şi indicatori şi variabile
privind populaţia, economia, mediul înconjurător şi mentalităţile care au fost mai apoi
4
preluate şi valorificate în cadrul tehnicilor şi metodelor sociologice de investigaţie în teren
Montesquieu a convins că forţa motrice care a dezvoltat societatea este legislaţia.
Pentru aceasta el a propus separarea puterilor în stat ca premisă pentru
raţionalizarea relaţiilor sociale prin asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.
Ca instrumente ale guvernării legile exprimă raporturile necesare care derivă din
natura lucrurilor. Ca manifestări practice ale unor necesităţi obiective din viaţa comunitară
legile reprezintă tendinţe generale, nu se limitează la situaţii particulare dar le asigură
acestora protecţia normativă corespunzătoare.
f) Jean-Jacques Rousseau - întreprinde o reconstituire istorică şi logică a originii
societăţilor în lucrările sale „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţilor între
oameni” şi „Contractul societăţii” acestea fiind nu o descriere a originilor societăţii ci o
adevărată operă de filozofie politică.
Idealizând starea naturală a omului pe care societatea şi civilizaţia îl corup
Rousseau condamnă despotismul şi inegalităţile social-economice şi politice. O puternică
influenţă în epocă şi în perioada următoare a avut concepţia sa despre legitimitatea puterii
de stat întemeiată numai pe contractul social, pe înţelegerea dintre indivizi în virtutea
căruia îi cedează o parte din drepturile lor naturale comunităţii sociale promovându-se
ideea deplinei suveranităţi a poporului care avea să devină platforma democraţiei radicale
iacobine în timpul revoluţiei franceze.
Rousseau afirmă că omul se naşte inocent şi bun, liber şi egal, pentru starea lui de
corupţie, de purtările lui vicioase şi de conflictele pe care le generează, responsabilă este
numai societatea. El a considerat că eliminând metodele artificiale de educaţie pot fi
dezvoltate într-o manieră delicată tandreţea şi puterile înnăscute ale copilului fapt ce va
avea drept consecinţă la maturitatea acestuia respectarea deplină a drepturilor şi libertăţii
altora.
După opinia sa statul este o organizaţie politică bazată pe un contract social în care
cetăţenii au intrat în virtutea drepturilor lor inalienabile de libertate şi egalitate precum şi a
puterii lor de autodeterminare. Omul se naşte liber dar pretutindeni trăieşte în lanţuri,
responsabilă pentru această stare este civilizaţia, de aceea omul trebuie să se reîntoarcă
la starea de simplitate a naturii pentru a determina cea mai naturală formă de stare. El îşi
dorea un stat democratic în care să prevaleze voinţa generală, în cadrul acestui stat
puterea suverană trebuie să se bazeze pe oameni, pe posesorii unei voinţe inalienabile. În
cadrul unei democraţii reprezentative oamenii pot să delege pe un timp limitat puterea lor
unei oficialităţi alese dar niciodată nu-şi vor ceda dreptul lor suveran.
5
Originalitatea lui Rousseau faţă de predecesori constă în înlocuirea atât a statului
despotic, cât şi a statului constituţional sau juridic prin voinţa generală, care păstrează
suveranitatea absolută a maselor de asociaţi, în fond a societăţii ca realitate distinctă de
stat.
Capitolul II. Introducere în problematica socio logiei
1. Defini ţia şi obiectul de studiu al sociologiei
Există mai multe ştiinţe care studiază sociologia, dar numai una singură sociologia
a fost definită etimologic fapt ce vizează atât obiectul de studiu cât şi sarcinile ei specifice.
Definirea sociologiei este complexă având mai ales în vedere diversitatea ştiinţelor
sociale şi a sistemelor ştiinţifice menţionate pe de o parte, iar pe de altă parte dinamica
socială şi particularităţile obiectului de analiză. Sociologia vizează totalitatea domeniilor
aspectelor şi laturilor vieţii sociale într-o sinteză centrată pe semnele socialului.
Studiază toate elementele componente ale structurilor sociale de bază economice,
suprastructurale punând accentul pe oameni ca obiect specific de studiu al sociologiei.
Astfel sociologia este o ştiinţă de sinteză, interdisciplinară despre om şi societate în
centru punându-se conceptul totalităţii sociale derivat din conceptul faptului social total .
Se impune de asemenea caracterul sistemic al sociologiei din care decurg principii
metodologice esenţiale în primul rând cel al conexiunii şi interdependenţei dintre faptele şi
fenomenele sociale.
Obiectul sociologiei s-a reflectat în primul rând în definiţii diferite elaborate de-a
lungul istoriei acestei ştiinţe, definiţii care ilustrează diversitatea dimensiunilor, a
domeniilor sau a perspectivelor prin care poate fi investigată totalitatea societăţii şi care
pun în lumină constituirea şi evoluţia problematicii sociologiei.
Plasând sociologia în vârful ierarhiei ştiinţelor sociale Auguste Conute o defineşte
drept studiul pozitiv al ansamblului legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale.
Herbert Spencer introduce în rândul elementelor principale ale obiectului sociologiei
instituţiile sociale, controlurile sociale şi structurile sociale.
Cea mai importantă definiţie prin semnificaţia ei în sociologia clasică a fost
formulată de către Emil Durkhein în trei variante:
� sociologia este ştiinţa faptelor sociale, fapte înţelese ca lucruri (de sine stătătoare)
şi care nu pot fi explicate decât prin alte fapte sociale aparţinând reprezentanţelor
colective obiective;
6
� sociologia este ştiinţa instituţiilor sociale pe care le consideră ansamblul de acte şi
idei instituite pe care indivizii le găsesc în faţa lor şi care li se impun;
� sociologia este ştiinţa care studiază diferite grade de cristalizare a vieţii sociale,
ale căror baze se găsesc în stările conştiinţei colective, ireductibile şi opace
pentru conştiinţele individuale, stări care se manifestă în constrângeri, institutiţii,
simboluri observabile, etc.
Controverse, critici dar şi un mare interes au provocat definiţiile date sociologiei de
către sociologii germani:
a. Georg Simmel - consideră sociologia ca fiind ştiinţa formelor vieţii sociale, a
sistemelor şi subsistemelor formate în autonomia lor faţă de conţinuturile reale concrete şi
actuale. Cel mai cunoscut sociolog german Max Weber a încercat să demonstreze că
sociologia este ştiinţa cunoaşterii sociale prin înţelegerea semnificaţiilor atribuite de ceilalţi,
acţiunilor şi conduitelor umane orientate şi raportate în acest sens. Una din definiţiile
sintetice cu mare influenţă în sociologia contemporană a fost formulată de către Georges.
b. Gurwitch - sociologia este ştiinţa fenomenului social total a societăţii globale,
complexe şi pluraliste este ştiinţa fenomenelor sociale luate în totalitatea aspectelor şi
mişcărilor lor.
c. Traian Herseni - defineşte sociologia ca fiind ştiinţa societăţilor omeneşti. O
disciplină ştiinţifică ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al formelor de comunitate umană
şi de convieţuire socială.
d. Petre Andrei - consideră că sociologia realizează studiul integrativ structural şi
dinamic al societăţii abordată în unitatea şi diversitatea componentelor sale unitare. El
precizează că sociologia studiază în mod obiectiv în primul rând existenţa societăţii şi
aspectul ei static structural şi apoi aspectul dinamic funcţional al acesteia arătând fazele şi
tipurile sociale realizate.
Ca ştiinţă a realităţii sociale sociologia are drept obiect propriu de studiu societatea
în totalitatea ei, natura şi esenţa, structurile şi funcţiile ei, modul în care acestea
evoluează. Astfel sociologia dobândeşte o identitate în rândul celorlalte ştiinţe sociale fiind
tratată ca ştiinţă de sine stătătoare, distinctă prin obiectul său propriu şi prin maniera sa de
abordare.
1. Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor
interumane în cadrul acestei colectivităţi precum şi studiul comportamentului uman în
cadrul societăţii, propriu grupurilor şi comunităţilor de diferite tipuri.
2. Funcţiile sociologiei.
7
Considerând studiul sociologic un act de cultură putem atribui sociologiei funcţiile
culturii:
a) funcţia cognitivă - de cunoaştere
b) funcţia asciologică - de valorizare
c) funcţia prasciologică - de acţiune eficientă.
Dacă primele două funcţii au o importanţă mai ales teoretică funcţia prasciologică
defineşte orice altă ramură sau disciplină aplicativă.
Sociologia are şi funcţii specifice:
1. funcţia expozitivă - de prezentare şi descriere a realităţii sociale.
2. funcţia explicativă şi interpretativă - descifrează cauzele mecanismele şi modalităţi
de desfăşurare a fenomenelor sociale.
3. funcţia critică - care aparţine întregii sociologii, nu numai aşa numitelor sociologii
radicale sau contestatare. Este cea mai importantă funcţie sociologică.
4. funcţia de diagnoză socială - orice studiu sociologic urmăreşte între altele să pună
un diagnostic realităţii investigate fără de care nu pot fi formulate orientările,
concluziile li propunerile practice.
5. funcţia prognostică - dacă se au în vedere perioade mici de timp; funcţia
prognostică- prospectivă pentru perioade mari de generaţii.
6. funcţia aplicativă - reprezintă finalitatea socială a oricărui studiu sociologic vizând
favorizarea fenomenului pozitiv şi dezamorsarea fenomenelor negative.
7. funcţia ideologică - a cărei existenţă este negată de o parte dintre sociologii
contemporani dar care apare în subtext în orice studiu sociologic.
Cunoaşterea realităţilor sociale este necesară dar nu şi suficientă pentru realizarea
sarcinilor esenţiale ale sociologiei. Participarea acestora la transformarea societăţii, la
ameliorarea şi optimizarea funcţionării mecanismului social, a desfăşurării fenomenelor şi
proceselor sociale, presupune un pronunţat caracter aplicativ al concluziilor obţinute şi
formularea unor propuneri adecvate de intervenţie pentru factorii de decizie ai societăţii. În
atingerea acestui obiectiv constă funcţia principală a ştiinţei sociologice, funcţia
prasciologică.
Emil Durkhein - sociologia trebuie să identifice mai întâi cauzele şi după aceea
funcţiile unui anumit fenomen, trebuie să fie în măsură să diagnosticheze fenomenele şi
procesele sociale.
8
I. Problematica societ ăţii şi structura sociologiei
Ca teorie generală a sistemului social global, sociologia studiază, societatea ca pe
un sistem structural complex, dinamic, compus din elemente aflate în raporturi dialectice,
variabile şi căruia îi sunt proprii organizarea pe niveluri, istoricitatea determinată de acţiuni
practice şi mecanisme legice obiective.
Problematica sociologiei este alcătuită corespunzător structurilor sociale pe care
aceasta le studiază:
1) structurile fundamentale ale societăţii concrete şi dinamica acestora.
- nivelele de organizare structurală macro, mediu şi micro social.
- geneza structurilor şi proceselor sociale, continuitatea şi discontinuitatea
cadrelor sociale precum şi raporturile complexe de cauzalitate şi
interdeterminare.
Sub aceste aspecte problematica societăţii este abordată de sociologia generală.
2) condiţiile mediului natural şi social care alcătuiesc morfologia socială. Studiul
acesta a condus la constituirea unor ramuri ale sociologiei, iar prin abordarea multi
şi interdisciplinare s-au format ştiinţele graniţă, ecologia socială, demografia,
societatea mediului.
3) ansamblul structural care condiţionează activităţile materiale diverse. Prin studiul
relaţiilor între sociologie şi economie s-au constituit domenii ca: sociologia muncii,
sociologia industriei sociologia urbană, sociologia economică, sociologia pieţei.
4) ansamblul instituţiilor sociale ideologice şi simbolice, studiul acesta este realizat de
sociologia juridică, a moralei, a artei, a limbajului, sociologia politică.
5) ansamblul structurilor psihosociale, studiat prin contribuţia corelată a psihologiei,
sociologia, psihologiei sociale şi vizează:
a) raportul structurii sociale globale cu fenomene psihosociale se studiază
opinia publică, mentalităţile, conduita morală şi rolul şi efectele acestora în
plan economic, social, politic.
b) psihosociologia relaţiilor interpersonale şi intergrupale
c) psihosociologia grupurilor, claselor, comunităţilor
d) psihosociologia liderilor, a personalităţilor
e) psihosociologia relaţiilor interumane, interetnice, interrasiale.
6) ansamblul structurilor al tipurilor de civilizaţie şi cultură integrarea acestora în
structurii sociale contemporane. Problemele sunt abordate corelat de sociologia,
9
istorie, antropologie, circumscriind domenii şi ramuri ca sociologia istoriei,
antropologie istorică.
II. Raporturile sociologiei cu ştiin ţele sociale
Sociologia şi celelalte ştiinţe sociale au în mare acelaşi obiect de studiu omul şi
societatea. Modalitatea de abordare a obiectului de studiu este diferenţiator.
Sociologia are rol de sinteză a cunoştinţelor dobândite de celelalte ştiinţe sociale
prin decupare anumitor domenii, structuri, fenomene şi procese sociale parţiale, dar şi de
orientare a acestor cunoştinţe în funcţie de problemele fundamentale ale societăţii. În
general se consideră că există 4 probleme:
a) raportul dintre natură şi societate
b) stadiul de dezvoltare şi direcţia pe care se înscrie societatea umană concretă
c) care este factorul fundamental al vieţii sociale
d) problema legilor sociale.
Parţial la aceste probleme răspund şi alte ştiinţe sociale care în stadiul actual sunt
considerate mai mult sau mai puţin maturizate: antropologia, etnologia, etnografia,
psihosociologia, geografia umană, demografia.
Raporturile între sociologie şi antropologie
Antropologia - ştiinţa normelor socio-culturale specifice comunităţilor sau societăţii
închise, studiind evoluţia formelor sociale de viaţă ale oamenilor începând cu formele
elementare de organizare socială, apoi la nivelul colectivităţilor relativ simple şi omogene
şi ajunse la stadiul de colectivităţi umane complexe diferenţiate şi neomogene.
În prima fază de dezvoltare aceasta se ocupă de descrierea societăţii arhaice
considerate a fi primitive, studierea acesteia realizate în colaborare cu etnologia şi
etnografia. În faza a II-a a realizării sintezei parţiale ale populaţiilor evidenţiind definiţii
specifice.
În etapa contemporană concepe societatea ca pe un sistem total şi trebuie
menţionat că în antropologie s-a formulat pentru prima oară termenul preluat de sociologie
în care a devenit concept fundamental, cel de fapt social total.
Antropologia s-a diversificat, structura în antropologie biologică, socială, culturală,
politică.
10
Împreună cu antropologia, sociologia abordează problemele curente ale societăţii şi
istoriei acesteia cum sunt tipurile de societăţi istorice şi modalităţile de dezvoltare ale
acestora
Raporturile dintre sociologie şi istorie
În măsura în care istoria şi mai ales istoriografia se detaşează de modelele
abstracte şi se orientează spre analiza completă sistematică şi cronologică a societăţii sub
diferite aspecte şi în diferite faze de dezvoltare ele pot furniza un material faptic valoros
pentru analiză de tip sociologic.
La rândul ei sociologia descifrează tendinţele, geneza faptelor şi proceselor sociale,
temeiurile obiective, legice, ritmurile istorice şi mai ales efectele acţiunii sociale de grup şi
individuale şi repetabilitatea, irepetabilitatea în istorie.
Istoria este o ştiinţă care se îndreaptă spre trecut, probabilitatea constă în
descifrarea şi interpretarea documentelor, a surselor istoriografiei, iar principala calitate a
istoricului este erudiţia.
Istoria nu poate opera cu scenarii şi nu poate face previziuni deoarece nu poate
opera cu raţionamente de implicaţii.
Sociologia contribuie la descifrarea unor pete albe ale istoriei la demontarea unor
falsuri sau erori istorice, dar şi la analiza unor tendinţe şi mecanisme care vor permite
previziunea.
Raporturile sociologiei cu geografia
Analiza sociologică globală care ia în considerarea complexul de factori naturali
geografici ce contribuie la determinarea vieţii sociale, consideră că natura nu este ceva
exterior vieţii sociale, ci o componentă a sistemului socio-economic şi cultural. Geografia
studiază carul natural umanizat, efectele activităţii umane tehnice şi tehnologice asupra
naturii precum şi consecinţele schimbărilor ecologice asupra vieţii sociale.
Împreună cu sociologia, geografia studiază o serie de aspecte care conturează
ramuri şi domenii de graniţă. Geografia urbană şi rurală, sociologia mediului, geografia
economică şi sociologia economică, ecologia şi sociologia ecologică, incluzând aspecte
ale evoluţiei comunităţii umane în contextul unor factori, economici, politici, culturali.
Raporturile sociologiei cu demografia
Demografia studiază starea şi mişcarea populaţiei vizând o serie de indicatori:
mărimea, densitatea, natalitatea, mortalitatea, sporul natural, durata medie de viaţă,
11
migraţii interne şi externe. Ca urmare a dezvoltării informaţiilor despre societate
demografia se ocupă acum şi de indicatori culturali, educaţionale de sănătate, indicatori
numiţi demo-socio-economici.
În afara indicatorilor studiaţi de demografie, sociologia abordează o serie de alţi
indicatori: populaţia aptă de muncă; populaţia aptă de muncă ocupată; populaţia aptă de
muncă ocupată în ramuri de economia naţională; gradul de dependenţă a persoanelor
care nu dispun de venituri de persoanele ocupate aducătoare de venituri.
Relaţiile sociologiei cu economia politică şi ştiinţele economice
Economia politică şi sociologia studiază nivelurile macro, mediu, micro social,
subiecţii sociali, comportamentele economice, multiple variante economice ale activităţii
sociale, factori care acţionează şi în final rezultatele activităţii economice nu depind numai
de fenomene, fapte, procese pur economice.
În producţia materială, schimb, repartiţie, consum, intervin şi factori culturali, grad
de instrucţie, pregătire profesionalistă, sisteme de organizare a activităţii, sisteme de relaţii
formale, relaţii interpersonale, reacţia psihică a indivizilor precum şi percepţia socială a
fenomenelor şi proceselor economice, politice, morale şi juridice.
Economia politică, ştiinţele economice studiază faptele economice ca fapte sociale
parţiale în raport cu cele totale studiate de sociologie. Faptele economice sunt prin natura
lor fapte sociale deoarece conţin o componentă socială evidentă sub 3 aspecte:
a) determinarea faptelor economice are un puternic conţinut social.
b) dezvoltarea faptelor şi proceselor economice are loc într-un context social,
complex cuprinzând numeroase componente juridice, politice, sociale,
morale, psihice.
c) rezultatele activităţii economice cu numeroase fapte şi fenomene sociale
generale şi parţiale.
La confluenţa dintre economie şi societate se întâlnesc sociologia şi ştiinţele
economice fapt ce permite aprofundarea cunoaşterii soc şi sporirea capacităţii de influenţă
a activităţii economice.
Raporturile sociologiei cu ştiinţele politice şi politologia
Aceste relaţii comportă mai multe aspect care conduc la înţelegerea sociologiei ca
sistem global. Fenomenele politice caracterizează sistemului politic şi stabilesc locul şi
funcţiile ca subsistem al sistemului social global.
12
Omul trebuie să-şi asigure cele 4 trebuinţe fundamentale: de schimb, de apărare,
de reproducere, de comunicare. Acest lucru presupune realizarea diagnozelor şi
prognozelor sociale care să fundamenteze deciziile şi acţiunile politice ale indivizilor şi ale
grupurilor.
Sociologia se ocupă de geneza, funcţiile şi evoluţia instituţiilor politice, de structurile
politice caracteristice, diferite tipuri de societăţi, precum şi de structura opiniei publice
politice. Ea studiază raporturile dintre ierarhiile şi instituţiile sociale, tipuri de evenimente
politice, formele acţiunilor politice, comportamente politice şi culturale ale indivizilor, în
urma acestor studii elaborând diagnozele şi prognozele.
Sociologia evidenţiază influenţa fenomenelor şi proceselor economice, juridice,
morale, culturale asupra reacţiilor politice, dar şi reciproc influenţele partidelor, a
organizaţiilor şi alianţelor politice asupra populaţiei.
Se studiază rolul şi capacitatea liderilor politici de a fi formatori de opinie sau de a
realiza gradele de presiune precum şi consecinţele companiilor de presă.
Se pune problema raporturilor dintre politică şi sociologie sub aspectul asumării
răspunderii, domeniul politicii, omul politic, elaborează decizii şi exercită control social
putând avea trei poziţii faţă de rezultatele cunoaşterii sociale.
a) să cunoască şi să aplice prin decizii informaţionale, date, concluzii, propunerile
sociologiei şi ale altor elemente de cunoaştere a sociologiei
b) neluarea în seamă a rezultatelor cunoaşteri sociale care duce la erori de decizie
politică şi la ineficienţa actului de guvernare
c) folosirea cunoştinţelor sociale în direcţii contrare intereselor reale ale populaţiei în
favoarea unor persoane sau grupuri apropiate actului de guvernare.
Astfel se ajunge la demagogia politicii şi la anarhie socială.
În cazul în care puterea politică optează pentru ultimele două poziţii răspândirea nu
revine sociologia, ci exclusiv factorilor politici.
Structuri sociale fundamentale
Pentru înţelegerea specificului sociologiei ca ştiinţă socială sunt relevante:
1. natura societăţii
2. geneza fenomenelor sociale
3. structurile sociale
4. funcţiile societăţii şi ale subsistemelor sale
13
5. raporturile socialului cu existenţa naturii prin definirea omului ca fiinţă bio-psiho-
socio-culturală.
Problema centrală a sociologiei şi implicit aspectele la cele menţionate constă în
descifrarea şi definirea socialului. În această privinţă s-au conturat:
a) originată în operele lui E. Durkhein, această poziţie găseşte specificului socialului
în modelul de grupare în felurile în care un număr de indivizi se constituie într-un grup cu
scopul realizării unor trebuinţe comune.
În procesul producţiei materiale oamenii intră în interrelaţii multiple începând de la
cele de proprietate, iar pe această bază se instituie o uriaşă suprastructură politică şi
juridiciară caracterizată prin rapoarte sociale de clasă toate reflectându-se pe plan
spiritual.
În lucrarea lui Durkhein „Diviziunea socială a muncii” acest proces apare ca
generator şi explicativ pentru definiţia societăţi în plan cognosciabil. Conform acestei
viziuni prin diviziunea muncii se formează sentimentul de solidaritate care se manifestă ca
fapt social total.
b) a II-a poziţie îşi are originea în concepţia lui Talcott Parssons societatea este
rezultatul raportului de imitaţie între 2 sau mai multe conştiinţe rezultând că faptul social
aşa cum scria Gabriel Tarde este de natură psihică constând din imitaţie şi contagiune.
Prin difuzarea comportamentelor imitate de la o persoană la alta până la răspândirea în
toată societatea.
Definirea faptului social presupune şi precizarea unui criteriu al acestuia, al unui
semn observabil şi măsurabil.
Pentru prima poziţie menţionată criteriu faptului social este constrângerea, el se
recunoaşte şi se manifestă prin sancţiuni care pot fi pozitive - premiale; negative -
represive.
Pentru a II-a poziţie criteriul este imitaţia care apare atunci când ceva trece la alţi
indivizi prin contagiune şi reprezintă o manifestare socială ca semn al faptului social.
O altă condiţie în definiţia faptului social o reprezintă forma exterioară observabilă -
semnele socialului. Prin acesta se înţelege acele indicaţii sociale care permit
recunoaşterea faptului social şi care ne conving că există o realitate socială distinctă şi
evidentă care permite investigarea concretă de către ştiinţele sociale.
Sub acest aspect se consideră că sunt 2 semne ale socialului generate de raportul
dintre individ şi societate - puterea şi valoarea.
Semnificaţia acestor semne decurge din modul în care este considerată relaţia
dintre individ şi societate. Această relaţie este contradictorie:
14
- individul se contopeşte cu societatea, se identifică cu aceasta şi nu se poate
realiza în afara ei
- individul respinge societatea, o înfruntă deoarece faptul integrării în societate îl
obligă pe individ la limitarea, renunţarea, anularea anumitor manifestări, libertăţi
şi drepturi.
În ipostaza opoziţiei dintre individ şi societate puterea ca semn al socialului se
manifestă într-o varietate de forme începând de la puterea nou născutului asupra părinţilor
apoi puterea unui soţ asupra celuilalt din cuplu, puterea instituţiilor ajungându-se până la
puterea modei.
Elementele componente ale puterii
a) influenţa - capacitatea unui individ, grup, instituţie, sau fapt social de a orienta
manifestările altora, de a le prescrie şi de a le impune prin constrângere.
b) autoritatea - acceptarea de individ, grup sau fapt social, a influenţei, a puterii
exercitate asupra lor.
c) legitimitatea - apare când individul deţine influenţă şi autoritatea şi poate fi dată de
tradiţie, religie, naştere, alegri.
O societate fără legitimitate este o societate anonic, în ipostaza concordanţei dintre
individ şi societate, a identificării individului cu societatea, semnul social îl reprezintă
valoarea ideilor, a cunoştinţelor şi a modalităţilor de acţiune concrete şi eficiente în
vederea realizării trebuinţelor, intereselor şi a scopurilor comune.
Între putere şi valoare nu există nici echivalenţă, nici ruptură după cum nu există
nici între individ şi societate. Puterea nu se poate legitima în absenţa valorii, iar valoarea
nu este generatoare de putere. În societatea concretă poate fi vorba doar de o
preponderenţă a unui sau a altuia dintre semne în anumit moment fie la nivel societal
general, fie exercită influenţe la nivelul unor fapte şi fenomene sociale specifice.
Puterea politicii se bazează pe valorile economice, sociale, ştiinţifice, artistice,
morale şi religioase, iar valoarea în toate aceste domenii. Nu poate exista putere fără
influenţă.
Palierele socialului
Înţelegerea esenţei socialului este legată de studierea în profunzime a societăţii de
analiza diferitelor fapte sociale şi a rapoartelor dintre acestea, de cercetarea instituţiilor,
mentalităţilor şi a conduitelor colective.
Totalitatea rapoartelor sociale se structurează pe paliere corespunzând
subsistemelor sociale. Sunt considerate paliere ale societăţii:
15
1. infrastructura - baza morfologică a societăţii alcătuită din mediul natural şi trebuie în
dependenţă de activităţile umane.
2. structura economică a societăţii - relaţiile care se stabilesc între oameni, grupuri,
instituţii, în legătură cu şi în procesul de producere a bunurilor a celor materiale.
3. structura socială - cuprinzând relaţiile dintre grupuri, categorii profesionale, între
straturi şi diviziuni sociale de împărţirea socio-ocupaţională între clasele sociale
precum şi relaţiile comunitare.
4. suprastructura instituţională - suprastructura organizată a instituţiilor, organizaţii,
conduite ce exercită constrângeri.
5. modele sociale - care pot fi culturale, tehnice, juridice, religioase, morale, precum şi
atitudini colective corespunzătoare.
6. lumea ideilor, a idealurilor colective care deşi analizate şi prezentate nu pot exista
în cadrul celorlalte paliere ale societăţii nefiind independente de acestea.
7. concretizarea psiho-socială a relaţiilor şi valoarea sociale în reprezentanţele
sociale, sentimente, voinţe, atitudini denumite stări psihice colective.
Concepte fundamentale şi metode în sociologie
Ca ştiinţă autonomă sociologia trebuie să îndeplinească următoarele:
- trebuie să aibă un obiect de studiu diferit de obiectul critic, obiectul critic îl
constituie realul, existentul, societatea aşa cum este ea; obiectul de studiu -
sistemul de explicaţii, de concepte coerente despre obiectul critic.
- trebuie să dispună de un aparat categorial, de un limbaj specializat prin care să
se exprime obiectul de studiu.
Aceste concepte sunt: grup social, fapt social, fenomen social, clasă socială, relaţii
sociale, instituţii sociale, mobilitate socială, naţiune social globală.
- trebuie să dispună de o metodă proprie prin care subiectul cunoscător se
aproprie de obiect şi îl însuşeşte ideatic.
- trebuie să formuleze legi, mecanisme de producere a fenomenelor şi
evenimentelor sociale pe baza cărora să poată face predicţii.
Ca ştiinţă a cunoaşterii concrete a societăţii, sociologia deşi operează cu noţiuni
generale trebuie să-şi operaţionalizeze conceptele pentru a utiliza metode de investigare.
Acest proces presupune trecerea lor printr-o serie de nivele: conceptele generale trebuie,
transformate din dimensiuni sociale, variabile, indici, indicatori ajungând la stadiul de item
care nu apare sub forma întrebării din chestionar.
16
Metodele sociologiei
Există metode generale utilizate şi de alte ştiinţe sociale, metoda analizei istorice;
metoda singularizantă; metoda statistică; metoda tipologică.
Sociologia dispune de metode specifice proprii care pot fi împărţite în:
I. metode, tehnici, proceduri de culegere a datelor; observaţia sociologică, ancheta,
chestionarul, interviul, sondajul de opinie, tehnica documentară.
II. metode, tehnici şi proceduri de interpretare a datelor şi informaţiilor; analiza
cantitativă şi calitativă; metoda comparativă; tipologică; istorico-genetică; şi
structural funcţională.
III. metode, tehnici, proceduri de prelucrare a datelor; metode statistice; analiză
matematică.
În corelaţie cu aceste trei metode sociologia mai utilizează:
1) tehnici de eşantionare pentru utilizarea cărora trebuie să cunoaştem populaţia şi
eşantionul reprezentativ. Populaţia sociologică diferă de populaţia demografică.
Populaţia sociologică - totalitatea persoanelor unite de cercetare şi organizare care
prezintă atributul investigat pentru realizarea unei investigaţii eficiente se apelează la
utilizarea eşantionului care este ales în funcţie de talie şi structură.
Există trei proceduri de eşantionare:
I. tehnica aleatorie - simplă sau dirijată
II. eşantionul stratificat
III. eşantionarea multistadială
2) tehnica pasul - a coşului - eşantion fix care poate fi schimbat la intervale de timp, se
utilizează pentru studiul schimbării, al factorilor de schimbare şi a rezistenţei la schimbare.
3) studiul de caz - presupune o analiză determinată şi complexă a unui singur factor
investigat.
4) tehnici de scalare - se folosesc proceduri ale scării de intensitate a unui fapt,
fenomen, opinie.
5) experimentul social natural sau de laborator.
6) testele de cunoştinţă, de atitudini, de intenţii, de motivaţii.
17
Problematica sociologiei economice
Sociologia economică este o disciplină tematică care abordează unul dintre
domeniile în care se constituie, acţionează şi se manifestă structurile relaţionale şi
grupurile sociale care reprezintă obiectul de studiu al sociologiei.
Din conjugarea poziţiilor sociologice şi a celor economice rezultă faptul că
abordarea socială, analiza şi explicarea faptelor sociale iau în considerare: faptele
economice sunt prin natura lor fapte sociale şi faptele sociale pot avea o componentă
preponderentă (economia, morala).
Un fapt economic are în structura sa atât o componentă economică care poate fi
desprinsă şi analizată de economia politică şi ştiinţele economice, dar şi o componentă
socială care priveşte cauzele, contextul, consecinţele sociale. În aceste condiţii sociologia
economică îşi propune studierea condiţiilor istorice şi sociale în care funcţionează legile
economice. Evidenţierea aspectelor sociale ale faptelor economice presupune că acestea
se structurează corespunzător structurii sociale. Se disting astfel:
- sociologia produc ţiei - studiază comportamentele, relaţiile şi organizaţii formate în
legătură cu activităţi productive;
- sociologia schimbului - se ocupă cu studiul comportamentelor şi valorilor
orientative ale repartiţiei, schimbului, şi ale circulaţiei rezultatelor activităţii productive;
- sociologia consumului - are ca obiect studierea comportamentelor şi aspiraţiei de
consum de bunuri şi servicii.
Studiul sociologic al faptelor şi fenomenelor economice în cele trei domenii se
dezvoltă pe trei niveluri:
- la nivel macro social - se vizează raportul dintre tipul de societate, structurile sociale,
subsistemele economice;
- la nivel mediu social - se studiază relaţiile dintre diferitele componente ale societăţii,
instituţiile sociale: grupuri şi organizaţii şi elementele corespondente ale activităţilor
economice;
- la nivel micro social - se studiază comportamentele şi valorile după care se ghidează
membrul unei societăţi în raport cu sistemele economice, vizându-se prin aceasta
comportamentele de consum, non consum, capitalizare, raţionalizare a muncii
individuale, locul şi rolul consumului, aspiraţii politice ale individului, familiei.
18
Valoarea sociologiei economice constă în faptul că permite specialistului în
economie sesizarea complexului de aspecte ale domeniului de specializare, integrarea
acestui domeniu în sistemul social existent şi ca implicaţii creşterea gradului de socializare
a activităţii economice precum şi a gradului de eficienţă nu numai economică dar şi socială
a acestei activităţi.
Sociologia tranzi ţiei: Aspecte sociale ale tranzi ţiei de pia ţă în România
Contrar unor păreri unilaterale se impune observaţia că sub aspectul sistemului
economic procesul de instituire ale unei economii naţionale este opera nu doar a agenţilor
economici ci a tuturor agenţilor sociali care acţionează în funcţie de concepţiile, interesele,
opiniile şi stările de spirit caracteristice.
Adoptarea unui sistem economic, renunţarea la alte tipuri de economii se produce
printr-un proces care în mod nuanţat este considerat de a fi natural şi fără forme
coercitive. În fapt istoria nu arată că în asemenea proces se împletesc elementele fireşti şi
consecinţele naturale cu fenomenele şi mişcări de natură politică şi de presiune socială
care exercită influenţe multiple asupra proceselor economice.
În ţările dezvoltate de astăzi procesul de constituire a economiei de piaţă de tip
capitalist liberal s-a realizat într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat prin lupte şi
conflicte sociale, economice şi politice, între forţe cu interese şi mentalităţi diferite. Un rol
important la avut deciziile politice şi mai recent analiza, interpretările şi concluziile
provenite din investigaţii sociale şi ale altor ştiinţe sociale.
Există patru concluzii vizând regularităţi ale proceselor socio-economice:
1. Economia de piaţă nu aduce automat succesul economic.
2. Succesul economic nu atrage imediat bunăstarea economică.
3. Economia de piaţă, succesul economic şi bunăstarea economică nu aduc
nemijlocit la satisfacţie socială.
4. Toate aceste elemente conjugate nu evoluează în mod spontan prin simplul joc
al forţelor proprii.
Numeroase ţări care au adoptat această formă de organizare a economiei cunosc
astăzi o situaţie nefavorabilă, au o economie nedezvoltată, necompetitivă, dependentă de
factori interni şi internaţionali. Unor perioade de avânt economic le-a urmat perioade de
declin care au împins economiile şi ţările respective în zona neajunsurilor economice
colorându-le în ierarhia indicatorilor semnificativi ai nivelului de dezvoltare economică
recunoscuţi de mecanisme internaţionale.
19
O dificultate importantă a procesului de tranziţie în România provine din cerinţa
formulată de factorii mondiali de a se accelera ritmul tranziţiei. Una dintre consecinţe a fost
aceea că în cadrul procesului de tranziţie care cuprinde două procese diferite uneori
contrarii a apărut tendinţa ca unul dintre ele să devină preponderent, astfel s-a ajuns ca
paralel cu procesul de restructurare, privatizare, de creştere parţială a unor indicatori ai
activităţii economice să apară şi o criză în domeniul producţiei, dar mai ales în domeniul
repartiţiei, circulaţiei, consumului. Dacă în dezvoltarea îndelungată a unor societăţi şi a
economiilor lor după perioadele dificile au putu urma perioade lungi de refacere implicând
stabilizarea, menţinerea nivelului de trai ridicat în cazul tranziţiilor economice post
socialiste timpul se comprimă, iar componenta de criză a procesului complex de
transformare poate deveni formă dominantă.
Una din cauze este ignorarea experienţei statelor dezvoltate. Acestea când au
început şi realizarea procesului de constituire a economiei de piaţă au fost lipsite de
experienţă şi s-au confruntat cu propriile erori, scăderi şi neajunsuri. Societăţile post
socialiste nu mai au această scuză ele având posibilitatea să studieze experienţa SUA,
Japonia, etc. Este important ca în cadrul acestui proces complex, dificil şi îndelungat să se
accentueze capacitatea specialiştilor nu numai din domeniul economic, dar şi din alte
domenii juridic, politologic, cultural, sociopsihologic, etc.
Economia de piaţă şi succesul economic nu determină automat creşterea bunăstării
populaţiei, astfel nivelul economic în special cel de consum nu concordă întotdeauna cu
nivelul producţiei şi cu eficienţa activităţii economice, iar distribuţia rezultatelor activităţii
economice productive se face după criterii şi principii ale fiecărei societăţi şi guvernări în
parte.
Un aspect esenţial este cel al legături dintre economia de piaţă, succesul economic
şi democraţie. Raportul dintre economia de piaţă şi statul de drept nu este nici simplu nici
univoc. Dacă o economie de piaţă găseşte condiţii favorabile într-un stat democratic,
democraţia nu decurge implicit din sistemul economic de piaţă.
Economia de pia ţă succesul şi bun ăstarea economic ă
nu duc nemijlocit la satisfac ţia social ă
Dacă din interiorul sociologiei acceptăm că societatea este făcută pentru oameni şi
nu invers, că în societate individul trebuie să găsească condiţiile propice pentru afirmarea
capacităţii sale şi satisfacerea cerinţelor naturale atunci trebuie să acceptăm că aria
mijloacelor şi formelor de dobândire a satisfacţiei socio-culturale individuale şi colective nu
20
se reduce doar la trebuinţele elementare şi la dobândirea doar a rezultatelor activităţii
economice. Astfel nivelul de trai nu indică doar modul de viaţă al oamenilor.
Indicatorii nivelului de trai nu sunt suficient de relevanţi pentru aprecierea calităţii
vieţii nu reflectă suficient nivelul şi profunzimea satisfacţiei sociale la nivelul indivizilor şi a
grupurilor sociale.
Satisfacţia socială nu înseamnă doar consum de produse fizice ci şi de valori non
materiale şi post materiale a celor din sfera spiritului culturii a relaţiilor sociale interumane
înseamnă de asemenea: un anumit grad de securitate economică socială, biologică şi
morală în faţa diverselor agresiuni, o anumită stare de confort psihic, moral, raţional şi
estetic.
Toate aceste probleme trebuie cu necesitate urmărite şi generate în toate straturile
populaţiei cu anumite diferenţieri justificate sub aspect uman.
Satisfacţia socială se realizează prin înglobarea creatoare a unor concepte politic în
cultură, învăţământ, sănătate, educaţie şi morală.
Aceasta dacă înţelegem corespunzător că activitatea economică este doar un
mijloc de înfăptuire a aspiraţiilor sociale ale oamenilor şi nu scopul nici suprem nici
exclusiv al vieţii şi organizării sociale.
Economia de pia ţă, succesul economic, bun ăstarea economic ă şi satisfac ţia social ă
nu evolueaz ă în mod spontan prin simplul joc al for ţelor proprii.
Acceptarea de către economişti a legilor economice şi obiective ridică o întrebare
fundamentală: care sunt factorii ce influenţează domeniul economic şi pe cel social astfel
încât tendinţele să întrunească acele condiţii necesare pentru realizarea lor.
Răspunsul la această întrebare vizează în principal rolul statului în structura
socială. Dacă statul centralizat, unic gestionar al avuţiei naţionale şi administrator al
activităţii economice este considerat ineficace.
Concepţiile liberale consideră că statul nu trebuie să îndeplinească nici o atribuţie în
viaţa economică a societăţii. Confruntările în această privinţă ocolesc de multe ori
problemele foarte importante rezultă raportul dintre apărarea ţării şi economia naţională
sau sursele bugetului de stat pentru asigurările sociale şi pentru asistenţa şi protecţia
socială. Aceste poziţii extreme în raport cu rolul statului în viaţa economică nu răspund la
problema ridicată de privatizarea societăţii inclusiv a unor instituţii strategice ale statului.
21
Rolul statului în viaţa economică a societăţii în perioadele de criză sau de mari
schimbări, nu poate să scadă semnificativ fără a duce la anarhie instabilitate degradarea
vieţii politice şi implicit a celei economice sociale.
Sintagma utilizată de politicieni referitoare la voinţa politică nu trebuie redusă
simplist la jocul politiceanist.
Deoarece expresia concentrată a voinţei politice o constituie politicile statului
bineînţeles în condiţiile separării puterilor în stat cu un accent deosebit pus pe politicile
economice.
Protec ţia social ă şi implica ţiile sociale ale tranzi ţiei
Procesul de tranziţie nu poate fi realist în absenţa unor resurse materiale naturale,
ştiinţifice, tehnologice şi financiare, dar mai ales în absenţa resurselor umane.
Semnificaţia factorului uman reiese din faptul că la nivelul populaţiei se realizează şi
se manifestă ceea ce sociologia numeşte percepţia socială a situaţiei.
Este de subliniat faptul că sociologia consideră ca obiect al său atât faptele cât şi
fenomenele reale obiective cât şi cele subiective.
Ideile, mentalităţile, prejudecăţile, convingerile credinţă, atitudinile, opiniile şi stările
de spirit ale indivizilor, grupurilor sociale, categoriilor şi claselor ale diferitelor segmente de
populaţie sunt fenomene sociale au cauze specifice de producere, acţionează în viaţa
socială şi creează consecinţe.
Tot ceea ce intră în componenţa percepţiei sociale capătă valoare de factor
motivaţional al comportamentelor şi al acţiunilor individuale şi de grup.
Se pune o problemă cu două aspecte:
1. cum se reflectă în percepţia socială realităţile şi procesele specifice societăţii
româneşti în perioada de tranziţie.
Variantele de răspuns nu pot fi decât două, şi anume:
- fie o percepţie corectă, obiectivă bazată pe informaţii şi judecăţi (de primă mână)
- fie o percepţie neconformă, incorectă, deformată, amendată de subiectivism, de
informaţii eronate, parţiale sau de lipsa de informaţii.
Semnificativ ambele situaţii au aceeaşi valoare în acţiunea indivizilor şi grupurilor.
Tot sub acest aspect percepţia socială poate fi spontană la nivelul indivizilor
comuni, a categoriilor mai puţin specializate, mai puţin capabile de analiză ori poate fi
elaborată la nivelul structurilor sociale al instituţiilor (partid organizaţii) sau la nivel de elite.
22
O mare importanţă în acest proces de percepţie o are comunicarea socială
reciprocă sub două aspecte:
- cunoaşterea prin mijloace ştiinţifice: informaţii, studii, etc
- sau transmiterea şi informarea corectă a populaţiei în primul rând prin mass-media în
scopul educării şi formării unei percepţii sociale corecte.
2. Influenţa percepţiei sociale asupra procesului de tranziţie.
Această influenţă poate fi negativă caz în care indivizii, grupuri şi categorii sociale
se opun prin forme democratice electorale sau prin alte tipuri de acţiuni practice unor
tendinţe ale tranziţiei pe care le traduc în semnificaţii negative, sau pozitivă prin crearea
unei motivaţii sau a unei angajări în conformitate cu cerinţele efective ale schimbărilor
sociale.
Aceste aspecte sunt studiate în sociologie în cadrul problematicii de dinamică a
grupurilor care vizează schimbarea şi rezistenţa la schimbare căutând soluţii pentru
favorizarea factorilor optimi pentru înfăptuirea obiectivelor politice, economice, sociale şi
culturale considerate dezirabile.
Cercetările sociologice realizate în România în ultimii ani au scos în evidenţă faptul
că procesul de tranziţie este perceput diferit în diverse segmente ale populaţiei. Este vorba
în deosebi de modelul simbol al economiei de piaţă model raportat la imaginea populaţiei
despre societăţile capitaliste dezvoltate.
La ora actuală în percepţia socială se confruntă două poziţii:
1. Imaginea pesimistă asupra societăţii capitaliste indusă în conştiinţa publică de
propagandă şi educaţia generaţiilor înainte de 1990.
Această imagine descria capitalismul sub aspect sălbatic al marilor inegalităţi şi
discordanţă socială, al încălcării drepturilor fundamentale ale omului.
2. Imaginea optimistă care uneori tinde să devină idilică, triumfalistă a unei bogate
societăţi de consum a libertăţilor nelimitate, a şanselor pentru fiecare imagine constituită
fie prin propaganda occidentală, fie prin contact direct cu realităţile de acolo, fie ca formă
compensatorie a crizelor şi dificultăţilor vieţii în perioada socialistă.
Aspecte ale tranzi ţiei percepute negativ
Confruntarea dintre idealul preconizat fie constituit spontan de către populaţie fie
indus de forţele politice şi realul perceput de indivizi şi grupurile sociale reprezintă
modalitatea firească de valorizare de care trebuie să se ţină seama în acţiunea de
valorizare de care trebuie să se ţină seama în acţiunea agenţilor sociali ai schimbării.
23
Segmentele de populaţie investigate au perceput ca surse de insatisfacţii şi
neîmplinire diverse ale tranzacţiei cum sunt:
1. Diversificarea extremă a orientărilor politice, apariţia a numeroase partide,
amplificarea luptei pentru putere.
Această achiziţie democratică a societăţilor româneşti de după ani 1990 este
înţeleasă uneori ca o fărâmiţare a forţelor naţionale cu influenţe negative asupra efortului
comun pentru refacerea potenţialului naţional.
2. Sistemul legislativ considerat incoerent, uneori prea îngăduitor alteori prea
aspru, abundenţa actelor normative care în unele cazuri se abrogă unele pe altele,
incoerenţa actului de guvernare au accentuat divizarea socială lipsa de autoritate şi
crearea unor structuri, grupuri de interese, grupuri de presiuni sau ilegale care îşi
promovează propriile legi şi norme în conformitate cu interesele lor.
3. Neglijarea proceselor de muncă şi de producţie în special manifestate în
principal în percepţia populaţiei prin schimb ordinii proceselor economice în care circulaţia
(comerţul trece înaintea producţiei) dar şi prin răsturnarea scalei de valori a ierarhiei
sociale în care de multe ori muncile calificate şi chiar înalt calificate sunt prost
recompensate de către societate iar activităţi la limita legii cu abateri de la etică socială
devin afaceri profitabile care îmbogăţesc o anumită pătură socială.
Efecte pozitive ale procesului de tranzi ţie percepute favorabil
Procesul de tranziţie spre economia de piaţă şi instituirea statului de drept
reprezintă achiziţii pozitive pentru societatea românească prin începutul afirmării
diversităţii umane, cultivarea originalităţii personalităţii oamenilor, constituirea unei noi
realităţi, a unei solidarităţi şi comuniuni sociale, extinderea şi amplificarea unor drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti precum şi generalizarea drepturilor omului.
Acest proces este îndelungat şi necesită nu numai constituirea premizelor politice,
sociale, juridice şi morale ci şi crearea unor structuri, organizaţii şi instituţii sociale.
O primă schimbare pozitivă de ordin valorizator este reconstituirea formelor de
proprietate.
Acest proces este perceput favorabil de către populaţie însă această achiziţie
pozitivă trebuie integrată formelor şi tipurilor de proprietate ce se instituie pe baza relaţiilor
sociale diverse şi nici un caz prin excluderea unora dintre acestea.
Proprietatea poate fi personală, particulară, colectivă, publică şi privată.
Proprietate personală este alcătuită din bunuri deţinute de orice individ.
24
Proprietate particulară apare atunci când obiectul deţinut poate fi transmis unei alte
persoane contra cost.
Proprietate privată apare atunci când obiectul deţinut devine un mijloc de a aduce
profit proprietarului său.
Proprietate colectivă este atunci când cel puţin două persoane sunt proprietare ale
aceluiaşi obiect.
Proprietatea şi forma sa juridică reprezintă o relaţie socială între indivizi, grupuri şi
clase sociale care are la bază obiectul proprietăţii.
De aici rezultă nevoia unei reflecţii pe plan mental şi atitudinal corespunzând
formelor de proprietate existente precum şi făurirea unui sentiment de proprietate optim şi
eficient.
O altă achiziţie favorabilă, pozitivă a procesului de tranzacţie o reprezintă
posibilitatea asocierii libere în toate domeniile socialului concretizată în dreptul de asociere
politică, economică, sindicală, culturală, religioasă, asociere în vederea petrecerii timpului
liber.
Se realizează în prezent o stratificare socială între diferitele categorii de indivizi.
Această stratificare porneşte implicit de la dreptul de asociere şi apărare împotriva unui
risc real sau închipuit.
De aceea fenomenul de liberă asociere trebuie însoţit de noi reglementări juridice
administrative precum şi de apariţia unor noi mentalităţi, convingeri şi atitudini care trebuie
să corespundă cerinţelor grupului de asociere.
O altă achiziţie pozitivă o reprezintă noua motivaţie a muncii apărută în sectoarele
private sub condiţia respectării normelor legale în vigoare şi a altor norme şi reglementări
sociale.
Trecerea de la egalitarismul din perioada socialistă la promovarea performanţelor
individuale constituie un factor stimulativ. În orice colectiv de muncă rezultatele muncii
trebuie împărţite echitabil nu egal între membrii grupului respectiv.
Costuri economice şi costuri ale tranzi ţiei spre economia de pia ţă
Raporturile dintre economie şi societate impune analiza complexă nu numai a
determinaţiilor economice-sociale ale proceselor de tranziţie ci şi a consecinţelor
economice şi sociale pe termen scurt, mediu şi lung atât la nivel macro cât şi micro-social.
Costurile economice ale restructurării şi retehnologizării economiei româneşti se
răsfrâng în fapt asupra întregii societăţi sub forma costurilor sociale.
25
Atât costurile economice cât şi cele sociale sunt suportate sub orice unghi am face
analiza de către populaţie care susţine costurile economice şi care pe termen scurt
favorizează creşterea economică în beneficiul agenţilor economici atât cei rentabili cât şi
cei nerentabili.
Populaţia suportă de asemenea şi costurile sociale. În mecanismul social, aceste
costuri, considerate sub aspectul structurii şi repartiţiei lor constituie o problemă a
protecţiei sociale care depinde de nivelul economic de stadiul şi caracteristicile statului, de
politicile practicate, dar şi de echilibrul mai mult sau mai puţin stabil realizat între
principalele forţe politice ale ţării.
Ca structură costurile sociale pot fi:
1. Costuri sociale obiectiv necesare proprii procesului de tranziţie şi care nu pot fi
evitate.
2. Costuri sociale produse de erorile de politică economică sau de nepriceperea
factorilor de decizie politici.
3. Costuri sociale provenite dintr-o repartiţie inechitabilă a sarcinilor şi costurilor
economice în interiorul societăţii costuri care duc inevitabil la o polarizare în
interiorul societăţii.
În determinarea acestor costuri a nivelului lor şi a repartiţiei sociale intervin atât
factorii interni cu o anumită viziune politică regăsită în legi, instrucţiuni etc, cât şi factori
externi care acţionează în contextul regionalizării, continentalizării sistemelor economice-
politice spre care tinde şi România.
Din punct de vedere la cele trei categorii mai sus amintite România poate adăuga o
a patra şi anume costurile sociale ce exprimă condiţiile şi cerinţele necesare aderării la
structurile europene euroatlantice şi mondiale, costuri în componenţa cărora se regăsesc
şi componente aparţinând primelor trei categorii.
Populaţia în general sau numai anumite straturi ale acesteia are o percepţie diferită
asupra acestor costuri în funcţie de mai mulţi factori:
- în primul rând suportabilitatea costurilor din punct de vedere economic, social,
juridic, politic şi moral sau sub aspectul intereselor diferiţilor agenţi sau grupuri de
presiune.
- al doilea factor posibilitatea justificării acestor costuri atât sub aspectul principiilor
şi valorilor statuate (dreptatea socială statuată), dar mai ales sub aspectul justiţiei
sociale în percepţia publică proprie diverselor categorii şi straturi sociale
(dreptatea socială efectivă).
26
Influenţarea efectivă a populaţiei prin costuri sociale se bazează pe principiul
autorităţii conducerii administrative a statului, autoritate care diferă de autoritarismul,
tiranic şi dictatură şi se bazează pe legitimitate care este temeiul pentru întregirea şi
definirea structurii puterii în stat.
Sociologia serviciilor şi a protec ţiei sociale
În sens larg serviciile sociale desemnează totalitatea ajutoarelor pe care o
comunitate le asigură total sau parţial pentru toţi membrii săi sau pentru segmente
particulare ce manifestă starea de nevoie pentru astfel de servicii.
Principalul domeniu în care se dezvoltă serviciile sociale cuprinde ocrotirea
sănătăţii, învăţământ, activităţi culturale artistice, educaţia fizică şi sportul, transportul în
comun, adică acele sectoare ale vieţii sociale aflate în strânsă legătură cu activităţile care
asigură socializarea indivizilor şi desfăşurarea normală a vieţii colective.
Prin serviciile sociale se distribuie o parte considerabilă a fondurilor de consum
social. Sfera şi importanţa serviciilor sociale diferă de la o societate la alta, de la o etapă
istorică la alta, iar gradul lor de dezvoltare este direct proporţional cu nivelul de dezvoltare
economică cu imaginea publică şi interpretarea politică a problemelor populaţiei şi a
reducerii inegalităţilor sociale.
Sociologia este interesată în primul rând de gradul de acces al diferitelor categorii
sociale la serviciile sociale, de calitatea generală şi specifică a acestor servicii, de
structurile instituţionalizate constituite în acest sens, de consecinţele sociale pozitive sau
negative, precum şi de dinamica nevoi de servicii sociale a populaţiei.
Principala modalitate de realizare a serviciilor sociale o constituie asistenţa socială.
Aceasta este definită sociologic ca fiind ansamblul de instituţii, programe, măsuri şi
activităţi profesionalizate cu scopul protejării unor persoane, grupuri şi comunităţi aflate
temporar în dificultate şi care datorită unor cauze personale sau sociale de natură
materială, economică, biologică, socio-culturală sau psihică nu au posibilitatea de a se
integra prin mijloace şi eforturi proprii, în colectivităţile şi activităţile cunoscute social, adică
de a-şi asigura un mod de viaţă relativ stabil conform unor indicatori recunoscuţi oficiali.
Asistenţa socială constituie modul operativ de punere în aplicare a programelor de
protecţie socială fiind totodată componenta esenţială a sistemului de protecţie socială.
Sursele protecţiei sociale provin din:
- resursele instituţiilor de stat
- resursele valutare alocate conform legii
27
- eforturile private ale comunităţii
Se vorbeşte în general despre existenţa unui aspect oficial al protecţiei sociale, dar
şi a unui aspect socio-uman, psiho-social, comunitar-civic al acesteia.
Sursele aspectului oficial depind de sistemul şi eficienţa economică, de buget şi de
resursele acestuia de eficienţa mecanismelor de prelevare la buget a diferitelor forme de
resurse, de construcţie socială a organizaţiilor economice, de eficienţa comerţului exterior,
etc.
Protecţia socială paralelă şi complementară are ca surse rezultatele acţiunilor unor
organizaţii, ligi şi comitete, donaţiile şi prelevarea de resurse în mod benevol de la
populaţie.
Toate acestea depind nu numai de starea materială pe categorii de populaţie ci şi
de existenţa unor motivaţii psihologice a unor sentimente de compasiune, atitudini morale
care influenţează nivelul, amploarea şi durabilitatea acţiunilor de protecţie socială.
Protec ţia social ă reprezintă ansamblul de politici, măsuri, instituţii şi organisme ce
asigură sprijinul necesar persoanelor şi grupurilor aflate în dificultate şi care nu pot să
realizeze prin propriile puteri condiţii normale de viaţă.
Pentru asigurarea protecţiei sociale sunt utilizate în general două modalităţi:
1. Sistemul asigurărilor sociale
2. Sistemul asistenţei sociale
Asigur ările sociale nu se adresează totalităţii categoriilor aflate în dificultate ci
doar acelor indivizi şi grupuri sociale care au contribuit sistematic la constituirea fondurilor
sociale. Aceste fonduri se redistribuire socială numai în cadrul categoriilor determinate.
Sursele asigurărilor sociale constituie din partea de venit alocată pentru pensii,
ajutor de şomaj, îngrijire medicală şi preluată prin impozitul pe salariu.
Acest lucru implică respectarea strictă a legii de către toţi agenţii economici,
instituţii, organizaţii, etc.
În acest context apar şi fenomene disfuncţionale, şi anume:
- existenţa pieţei subterane a muncii prin încălcarea legii contractelor de muncă
- evaziunea fiscală precum şi neplata datoriilor de orice fel către stat.
Toate aceste disfuncţionalităţi afectează în mod direct volumul bugetului asigurărilor
sociale.
Asisten ţa social ă nu beneficiază de resursele provenite din contribuţiile directe ale
posibililor beneficiari, de aceea asistenţa socială guvernează bugetul statului.
Nivelul asistenţei sociale este dependent de resursele disponibile la buget a căror
destinaţie nu este riguros reglementată. Politica de asistenţă socială reprezintă un factor
28
de stabilitate şi echilibru de preîntâmpinare până la eliminare a decalajelor dintre diverse
categorii sociale şi a conflictelor sociale.
În societăţile bazate pe economie de piaţă politicile de asistenţă socială nu mai
sunt nemijlocit instrumente în mâna statului deoarece acesta nu mai posedă toate
pârghiile prin care ar putea să acţioneze, iar în aceste condiţii optimismul social se poate
atinge şi prin contribuţiile unor organizaţii, asociaţii sau ligi care contribuie la echilibrul
societăţii.
Protecţia socială poate fi plasată la trei nivele distincte:
1. La nivelul întregii societăţi se realizează prin următoarele mijloace:
- protejarea veniturilor populaţiei de efectele inflaţiei
- asigurarea unui nivel minim de consum
- asigurarea unor venituri minime pe familie
- protecţia drepturilor asupra proprietăţii
- protecţia împotriva drogurilor de orice fel
- protecţia demnităţii a propriei imagini şi a dreptului la intimitate
2. La nivelul diferitelor categorii sociale se realizează în raport cu nevoile specifice
şi cu riscurile caracteristice (copiii, handicapaţi, vârstnici, şomeri şi alte
minorităţi). La acest nivel protecţia socială trebuie să fie coerentă şi
necontradictorie.
3. La nivel personal se realizează prin rezolvarea problemelor pe care le are
individul la un moment dat şi prin asigurarea securităţii sociale a persoanelor.
Modelul neoamerican
Atât în America cât şi în Europa, toate politicile de relansare a economiei prin
intermediul consumului – a lui Jacques Chirac, din 1975, a lui Helmut Schmidt, din 1978 –
au eşuat. Învăţămintele care au fost trase de pe urma acestor eşecuri contrazic păreri
odinioară puternic înrădăcinate: în perfectă contradicţie cu tot ce se pedrase, până atunci,
în universităţi, se dovedeşte că şomajul şi inflaţia pot să coexiste. Faimoasa curbă a lui
Philips, care susţinea exact contrariul, încetează să mai fie valabilă în cazul noii maladii
economice care poartă un nume barbar şi câştigă tot mai mult teren: stagflaţia.
Se formează, astfel ideea că un întreg curent de gândire este pe cale să cadă în
desuetudine. În locul şi împotriva lui încep să-şi facă apariţia curente noi – radicale – al
căror campion va deveni reaganismul. Teoreticienii ofertei şi monetariştii, în frunte cu
29
Milton Friedman, propun o politică care se ia în răspăr principiile keznesiste. Cuvintele lor
de ordine sunt: relaxări fiscale, control strict al monedei, dereglementare şi privatizare.
Sunt întreprinse, în mod concret, mai multe reforme spectaculoase. Vârful de lance
al acestei politici îl constituie ERA (Economic Reconvery Act). El cuprinde trei direcţii
principale. Prima dereglementarea în sectorul petrolier, în cel al telecomunicaţiilor, al
transporturilor aeriene, al băncilor şi al concurenţei. Cea de-a doua direcţie o constituie
sistemul fiscal. Se trece la punerea în practică a unei vaste reforme. Aceasta urmăreşte să
simplifice impozitul pe venit suprimând deducerile şi reducând impozitele, în special pe
cele mai ridicate. A treia direcţie: lupta împotriva inflaţiei printr-un control sever al masei
monetare.
Acest model a fost cel mai glorios pus în practică în Statele Unite ale Americii sub
administraţia lui Ronald Reagan. Capitalismul triumfător al lui Reagan continuă să-i
fascineze pe deţinătorii puterii şi pe intelectualii încremeniţi în datorie şi dirijism. Da la
Brazilia la Lagos, ideile reaganiene reprezintă, de la mijlocul anilor 1980, reuşita,
dinamismul, prosperitatea.
În ceea ce priveşte fostele ţări comuniste, la ora marii prăbuşiri din 1989-1990, ele
par a fi mitizat pe Ronald Reagan (şi pe Margaret Thatcher). La Budapesta, noile partide
politice ungare nu mai jură decât pe economia de piaţă în varianta ei pură şi dură. În
Polonia, „planul Balcerowicz” se inspiră pe faţă din modelul reaganian.
Chiar şi în Europa de Vest curentul de gândire reaganian continuă să fie dominant.
Dereglementare, diminuare arolului statului, reducerea fiscalităţii, exaltare a profitului
pentru profit, „challenge”, etc. – acestea sunt în continuare la modă.
Tot Reagan şi Margaret Thatcher sunt cei care triumfă şi în Europa celor
doisprezece. Doamna Thatcher a fost, desigur învinsă în interiorul propriului ei partid, în
realitate însă ideile ei sunt cele care au inspirat „viitoarea mare piaţă unică din 1992”.
În Statele Unite, sub administraţia lui Reagan, a avut loc o revigorare voluntaristă şi
lipsită de complexe a capitalismului american în varianta lui eroică. Echipa lui Reagan i-a
ridicat în slăvi pe întreprinzători, a denunţat risipa statului federal şi mai ales impozitul care
a descurajat iniţiativele şi a frânat energiile Americii. Adică ale acelui continent al visului şi
al riscului, unde fiecare poate ajunge un Rockefeller, cu condiţia ca legile sacrosante ale
liberei iniţiative să fie lăsate cu adevărat libere.
Reagan a reformat în special dereglementând, reducând adică rolul statului. Există
un singur domeniu în care dimpotrivă, el a întărit puterea federală, oferind Americii un
adevărat proiect prioritar pe termen lung: apărarea. În acest domeniu, succesul a întrecut
toate aşteptările, aşa cum a demonstrat războiul din Golf.
30
Forţa noului preşedinte sa datorat, în primul rând, talentului de mare profesionist cu
care le s-a folosit de impactul fantastic al mass-mediei pentru a-şi propaga mesajul. A fost
supranumit „marele maestru al comunicării”, iar America a putut, în cel mai scurt timp şi
fără nici o dificultate să-i exporte imaginea.
Însă Ronald Reagan mai era şi posesorul unei intuiţii de geniu care l-a făcut capabil
să profite de valul liberal din anii 1980, exploatând pesimismul social-democraţiei
europene. Era mai dotat decât oricine în a ascunde slăbiciunile şi zonele de penumbră. De
exemplu, deficitul bugetar nemaivăzut, care nu a încetat să crească an de an , fiind pe
punctul de a deveni cel mai mare din întreaga istorie americană.
În pofida punctelor slabe, noua Americă, readusă la viaţă de Ronald Reagan, a
atins foarte repede apogeul influenţei sale. Credo-ul liberal reaganian s-a răspândit, de
altfel, cu viteza fulgerului. Elevi buni, europenii s-au pus în mişcare, urmaţi, în cel mai scurt
timp, de ţările Lumii a Treia. Banca Internaţională pentru reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD) şi Fondul Monetar Internaţional (FMI) le-au încurajat mai mult ca niciodată pe
acestea din urmă să recurgă la mecanismele de piaţă, la concurenţă, la întreprinderea
privată. În ţările din Sud – ca şi în Europa – au avut loc privatizări masive. Iar politica
monetară a majorităţii ţărilor începe să se inspire din politica Rezervei Federale
americane; este vorba de eradicarea, cu ajutorul rigorii, a unei inflaţii care erodează
patrimoniile, diminuează veniturile şi multiplică inegalităţile.
În concluzie, la jumătatea anilor 1980, america lui Reagan străluceşte din nou. Din
nou respectată (sau chiar temută), din nou imitată, din nou invidiată, ea a preluat în mod
efectiv conducerea.
Dar, de fapt, fundamentele puterii Americii, avantajele cucerite, în primul rând, de
geniul poporului american , ca şi privilegiile acordate, în al doilea rând, de istorie, ar fi
continuat să existe şi fără Reagan. Iar acesta, ca şi reaganismul au fost cam în pripă
consideraţi a se afla la originea unor succese economice, care, de multe ori, se datorau
mai degrabă situaţiei Americii decât valorii conducătorilor ei ori pertinenţei politicii
acestora. Trăind din cuceririle lor trecute, cel mai adesea pe credit, profitând de pe urma
privilegiilor moştenite şi beneficiind de o supremaţie culturală deja stabilită, Statele Unite
au putut aborda fără prea mari dificultăţi „anii Reagan”, lăsând să se creadă că reveneau,
cu mari eforturi, la forma care la consacrase.
Iar o lume întreagă, năucită sau invidioasă, a aplaudat scamatoria, închipuindu-şi
că aveau de-a face cu o reţetă miraculoasă.
La zece ani de la revenire la gloria trecută, multe campioane au început să se
stingă în America. În spatele decorului se ascunde o cu totul altă realitate. Se poate afirma
31
chiar că „renaşterea reaganiană” aduce mai curând cu strălucirile de pe urmă ale unui
imperiu aflat în declin. Străluciri aplaudate frenetic de spectatorii din afară, amăgiţi de
iluzia puterii şi de puterea iluziei.
Căci acum ceea ce este frapant în America este degradarea, atât cea fizică, cât şi
cea socială. Dintre toate ţările dezvoltate, America se află pe primul loc în ceea ce priveşte
criminalitatea şi consumul de droguri şi pe ultimul loc în ceea ce priveşte vaccinările şi
participarea la alegeri.
Criminalitatea în America - în special în rândul negrilor - crescut vertiginos. Numai
în 1989 au fost înregistrate 21000 de crime în întreaga ţară (şi se prevedeau 23000 pentru
1990). În clipa de faţă peste un milion de cetăţeni americani se află în închisoare şi mai
mult de trei milioane, sub control judiciar.
În ceea ce-i priveşte pe acei golden boys ai perioadei Reagan, acei tineri
supradotaţi ai finanţelor, se află, în prezent, cu toţii la faliment.
Cel mai important rezultat al liberalismului neoamerican a fost, probabil,
accentuarea distanţei dintre bogaţi şi săraci. S-a pretins că acesta ar reprezenta „preţul”
pe care America ar trebui să-l „plătească” pentru „a-şi reface forţele”. Un preţ mult prea
ridicat pentru un rezultat economic mediocru. Însă, în ciuda relansării economice şi contrar
speranţelor teoreticienilor, în cursul ultimilor zece ani, numărul săracilor nu a scăzut. Ba
chiar s-a înregistrat o uşoară creştere, în timp ce numărul milionarilor în dolari s-a triplat. În
ceea ce priveşte veniturile celor 40 de milioane de americani foarte săraci, se apreciază că
ele au scăzut cu 10% în ultimii zece ani. Iar dacă definim drept săraci pe toţi cei ale căror
venituri reprezintă jumătate din media naţională, vom fi obligaţi să remarcăm că populaţia
americană număr în prezent 17% săraci în comparaţie cu 5%în Germania şi în ţările
scandinave, 8% în Elveţia şi 12% în Marea Britanie.
Participarea cetăţenilor americani la alegeri este cea mai scăzută dintre toate
democraţiile occidentale; indiferent de nivelul alegerilor, rata absenteismului este de ouă
treimi din electorat.
În materie de educaţie, situaţia este aproape neverosimilă. Unele anchete recente,
care urmăreau nivelul de cunoştinţe ştiinţifice al elevilor de 10, 13 şi 17 ani, au scos la
iveală faptul că America se situează, din acest punct de vedere, pe ultimul loc în rândul
ţărilor industrializate.
În ceea ce priveşte mortalitatea infantilă, Statele Unite, cu o rată de 10% (dublă
faţă de cea japoneză) se află pe locul al 22-lea din lume. Din punct de vedere al
vaccinărilor, nivelurile americane sunt, în medie, cu 40% inferioare celor ale altor ţări
industrializate şi chiar mai scăzute decât ale unor ţări în curs de dezvoltare.
32
Voind prea mult ca America să redevină „atletică”, o Americă a câştigurilor, echipa
Reagan nu a făcut decât să asvârle la groapa istoriei i Americă a „perdanţilor” sau, pur şi
simplu, pe cea a americanilor „de mijloc”.
Modelul renan
În economie, ca în orice alt domeniu, caricaturile se reţin mai uşor decât portretele
îndelung elaborate; exagerările forţează atenţia mai convingător decât nuanţele. Astfel
spus, paietele şi încăierările bursiere specifice economiei - cazino sunt mai cunoscute în
întreaga lume decât subtilele echilibre ale economiei sociale de piaţă.
Astfel, majoritatea locuitorilor din fostele ţări comuniste ar fi surprinşi să afle că
sistemul capitalist nu este „unul şi indivizibil”, că există mai multe modele ale economiei de
piaţă care coexistă şi că sistemul american este departe de a fi cel mai eficient dintre ele.
Se doreşte chiar realizarea unui „model” ideal, capabil să împace eficacitatea şi
prosperitatea presupuse ale capitalismului american cu securitatea socială (relativă) a
fostului regim comunist. Model în care, pentru a cita o glumă foarte răspândită în Varşovia,
„oamenii să poată trăi precum japonezii fără, însă, a munci mai mult decât polonezii”.
De fapt, Germania nu este foarte departe de această situaţie, cel puţin în ceea ce
priveşte durata muncii. Cu numai 1633 de ore de lucru efectiv pe an în industria uşoară,
fosta Republică Federală Germania a realizat pur şi simplu paradoxul de a „munci mai
puţin decât francezii fiind la fel de perfomanţi ca japonezii”. În industria metalurgică
germană, săptămâna de lucru de treizeci şi şase de ore este deja o realitate, iar cea de
treizeci şi cinci de ore, chiar dacă nu va fi generalizată, aşa cum fusese prevăzut în 1995,
nu va avea probabil mult de aşteptat. Dintre toate ţările industrializate, fosta RFG era
singura cu programele de lucru cele mai scurte şi cu salariile cele mai ridicate. Ceea ce nu
a împiedicat-o să înregistreze un enorm excedent în schimburile cu străinătatea.
Germania nu este, însă, decât unul dintre exemplele posibile, numai unul dintre
cazurile particulare ale acestui „alt capitalism” - modelul renan - atât de necunoscut şi de
neînţeles, care se întinde din nordul Europei până în Elveţia şi cu care se înrudeşte parţial
şi Japonia.
Este vorba de un model indiscutabil capitalist: economia de piaţă, proprietatea
privată şi libera iniţiativă constituie, în cadrul lui, regula. În ultimii zece-cincisprezece ani,
însă, modelul neoamerican s-a singularizat în câteva privinţe, dintre care cea mai frapantă
este aceea pe care sociologul Jean Padioleau o rezumă astfel: „speculatorul a trecut
33
înaintea întreprinzătorului industrial, câştigurile facile pe termen scurt au început să sape
bogăţiile colective ale investiţiilor pe termen lung”.
În ceea ce-l priveşte, modelul renan corespunde unei cu totul alte viziuni asupra
organizării economice, altor structuri financiare şi unui alt mod de reglare socială. Nici el
nu este, fireşte, cu totul lipsit de defecte. Însă trăsăturile care îl caracterizează îi conferă o
stabilitate, un dinamism şi o putere din ce în ce mai mari.
Despre el s-ar putea spune ceea ce se spune despre democraţie din punct de
vedere politic: că este cel mai rău dintre sistemele economice cu excepţia tuturor
celorlalte. Este cu totul surprinzător, de altfel, că modelul renan nu se bucură, în ochii
opiniei publice internaţionale, de o faimă comparabilă aceleia a modelului neoamerican,
însă lucrurile stau cu totul altfel când nu mai este vorba de marele public, ci de decidenţii
din domeniul economic.
În august 1988, SOFRES a efectuat o anchetă în rândul a 300 de şefi de
întreprinderi europene. Ori, deşi costurile salariale erau sensibil mai ridicate în fosta RFG,
preferinţa acestor şefi se îndrepta, în mod masiv şi spontan, dacă se punea problema să
colaboreze sau să cumpere ceva mai mult în străinătate, spre Germania (Franţa situându-
se pe locul al doilea, iar Beneluxul pe al treilea).
Modelul renan nu cunoaşte nici golden boys, nici speculaţii palpitante: frâiele
capitalismului se află, în cea mai mare parte, în mâinile băncilor, iar soarta lui nu se joacă
la bursă. Înlocuitori ai pieţelor, băncile germane sunt, înainte de toate, finanţatorii
întreprinderilor. Majoritatea acestora din urmă are, fiecare, „banca ei”, care se ocupă de
problemele ei financiare. În Japonia această integrare a atins un nivel mai avansat, căci,
de multe ori, grupurile industriale posedă propriile lor bănci, sau băncile (şi companiile de
asigurare) sunt cele care posedă propriile lor grupuri industriale.
Acest model cunoaşte, de asemenea, o structură a puterii şi o organizare a
managementului la fel de speciale ca şi cele ale capitalului. Împărţirea responsabilităţilor
este mai dezvoltată ca oriunde. La vârful întreprinderii există două instanţe-cheie:
directoratul, însărcinat cu gestionarea propriu-zisă şi consiliul de supraveghere, ales de
adunarea acţionarilor şi având misiunea de a superviza activitatea directoratului. Apoi, mai
există şi consiliul de întreprindere, care e consultat în privinţa tuturor problemelor sociale
(pregătire profesională, concedieri, ore de lucru, modalităţi de plată a salariilor,
organizarea muncii). Salariaţii germani mai dispun şi de un alt mijloc de exprimare şi
acţiune: consiliul de supraveghere (format din reprezentanţi aleşi din rândul lor). În aceste
condiţii, dialogul social e privit ca un imperativ în absenţa căruia întreprinderile nu pot
funcţiona.
34
În Japonia, o altă noţiune produce acelaşi rezultat: este vorba de sentimentul
aproape familial de apartenenţă la o comunitate.
În ceea ce priveşte structurile profesionale şi sistemul de promovare, modelul renan
acordă întâietate calificării şi vechimii. Pentru a avansa pe scara ierarhică, este preferabil
să joci cartea fidelităţii şi să-ţi ameliorezi continuu nivelul de pregătire, ceea ce este,
evident, în avantajul tuturor.
Cu toate acestea şi modelul renan are punctele lui slabe. Astfel, faimosul consens
social se vede şi el pus sub semnul întrebării în multe ţări aparţinând modelului renan
alături de primatul colectivului asupra intereselor individuale, puterea sindicală şi
asociativă şi de modul de gestionare al întreprinderilor.
Reculul sentimentului colectiv în faţa valului crescând de individualism este cât se
poate de evident în Suedia. Statul providenţial a început să fie tot mai puternic contestat.
Mult economişti, inclusiv este prea costisitoare pentru economie. Fluxul investiţiilor
Suediei în străinătate, a crescut, de altfel, enorm, urcând de la 6,9 miliarde franci, în 1982,
la 51,6 miliarde, în 1989.
Regresia spiritului civic face ca salariaţii să manifeste tendinţa de a abuza de
generozitatea sistemului social. După cum susţin suedezii, ţara lor deţine două recorduri:
al sănătăţii şi al concediilor medicale plătite. Acestea ajung, în medie, la 26 de zile anual,
pentru fiecare salariat. Absenteismul înregistrează şi el adevărate recorduri în
întreprinderi, atingând, de multe ori nivelul de 20%.
�i din punct de vedere demografic există probleme în modelul renan, căci toate
ţările aparţinând acestuia se confruntă cu o situaţie demografică îngrijorătoare. Astfel,
„rata de împrospătare” (2,1 copii pentru fiecare femeie) nu mai este asigurată. Consecinţe:
în Japonia şi în Germania populaţia activă se află în scădere, proporţia dintre persoanele
inactive şi cele active urmând să crească de 1,5 ori, ajungând astfel, să atingă aproape de
60%.
Această evoluţie este comparabilă cu aceea din toate ţările dezvoltate, dar în ţările
renane, ea este mult mai evidentă. În măsura în care fenomenele relative la populaţie pot
fi interpretate, continua scădere demografică traduce, probabil, în Japonia şi în Germania,
împuţinarea speranţelor în viitor, o dorinţă de a trăi mai comod şi o preferinţă tot mai
accentuată pentru individualism.
Urmările scăderilor demografice asupra vitalităţii unei economii au fost descrise
adesea: lipsa mâinii de lucru, creşterea numărului de persoane inactive şi, în consecinţă,
criza sistemului de pensii, scumpirea protecţiei sociale.
35
Un alt exemplu negativ îl constituie atitudinea pe care ţările renane încep să o aibă
faţă de muncă. În Germania, durata muncii este una din cele mai scăzute din OCDE. �i,
pe termen mediu, obiectivul sindicatelor continuă să-l reprezinte săptămâna de 35 de ore.
În Japonia, fenomenul este mai spectaculos pentru că este mai recent. În această ţară,
unde salariaţii obişnuiau să sacrifice totul pe altarul muncii şi al întreprinderii unde erau
angajaţi, începe să-şi facă apariţia o senzaţie de saturaţie.
În acest timp sunt criticate şi modurile de gestionare ale întreprinderilor. Structura
ierarhică deosebit de minuţios codificată, bazată pe vechime începe să fie considerată
prea greoaie, paralizantă chiar.
Aceleaşi contestaţii apar şi în ceea ce priveşte sistemul de remunerare. Ele
trădează influenţa directă sau indirectă a modelului neoamerican. Tinerii reclamă salarii
mai bune, într-un timp mai scurt şi un ritm al carierei mai accelerat. Contestarea modelului
tradiţional se face cel mai bine simţită în întreprinderile cu dezvoltare rapidă. Cadrele
tinere preferă în mod deschis un management vizând success stories după modelul
american, greoiului şi latentului „plan de carieră” german sau nipon.
Modelul renan este original. El încarnează o sinteză relativ izbutită între capitalism
şi social-democraţie. Impresia de echilibru pe care o transmite este seducătoare. Dar nici
eficacitatea lui nu este mai puţin.
În mod cu totul bizar, toate aceste realităţi sunt puţin cunoscute. Poate pentru că
popoarele fericite nu au istorie. Fericirea nu este o success story.
Compara ţie între modelul noeamerican şi modelul renan
Cele două modele de capitalism se deosebesc considerabil prin locul pe care
fiecare îl atribuie bunurilor comerciale, pe de o parte, şi bunurilor mixte pe de altă parte.
Aceasta este ceea ce încearcă să ilustreze, rezumativ, cele două figuri care urmează.
Locul pe care îl ocupă piaţa în modelul neoamerican
36
Locul pe care îl ocupă piaţa în modelul renan
37
Cele două figuri indică, în primul rând, că bunurile comerciale ocupă în cadrul
modelului neoamerican un loc mult mai important decât în modelul renan, în vreme ce
bunurile mixte (care depind atât de piaţă, cât şi de iniţiativele publice) sunt mai importante
în modelul renan.
În plus, cele două figuri se referă la opt tipuri de bunuri care sunt tratate în mod
diferit, în raport cu piaţa, în cele două modele.
1. Religiile. În modelul renan, religiile funcţionează ca instituţii necomerciale (în
Germania, preoţii sunt plătiţi ca nişte funcţionari, din bugetul public). În SUA, religiile - în
număr din ce în ce mai mare - sunt administrate ca instituţii mixte, prin tehnici de
mediatizare publicitară şi de marketing tot mai sofisticate.
2. Întreprinderea. În modelul neoamerican, întreprinderea nu e altceva decât un
bun comercial ca oricare altul, în vreme ce în modelul renan, ea este de natură mixtă.
3. Salariile. În modelul neoamerican acestea depind de condiţiile aleatorii de piaţă,
iar în modelul renan ele sunt stabilite în funcţie de factori străini de productivitatea
angajatului (diplomă, vechime, grile de salarizare stabilite prin convenţii colective la nivel
naţional).
4. Locuinţele sunt, în SUA, aproape în exclusivitate, un bun comercial. În ţările
renane, dimpotrivă, construcţia de locuinţe ţine cel mai adesea de iniţiativa publică, iar
chiriile sunt, de regulă, subvenţionate.
5. Transporturile urbane. Acestea au o situaţie asemănătoare în Statele Unite, cu
toate că, chiar şi acolo, acestea sunt supuse unor reglementări. Deficitele frecvente şi
crescânde pe care modelul renan le înregistrează în acest domeniu determină autorităţile
să încline spre privatizarea acestora.
6. Mijloacele de informare în masă. Acestea sunt, în ţările renane, tradiţional de
stat, cu tendinţe spre privatizare, în timp ce în SUA sunt toate comerciale, dar se observă
o tendinţă a dezvoltării unor televiziuni finanţate în mod asociativ prin cotizaţii libere.
7. Învăţământul se distribuie în ambele modele în toate cele trei categorii de
bunuri.
8. Sectorul sanitar ţine, ca şi cel al locuinţelor de toate cele trei categorii de bunuri.
Cele două modele pot fi de asemenea comparate şi din alte puncte de vedere, cum
ar fi din punct de vedere economic, social, al mediatizării, etc.
Începem cu economia propriu-zisă, căci ea este astăzi matricea şi marca
adevăratei puteri. Într-o lume în care capitalismul triumfă, puterea e de partea celor care
ştiu să profite în primul rând din punct de vedere economic.
38
America continuă să se bucure de un adevărat privilegiu monetar moştenit de la
vechea ei dominaţie. Dar, pe ansamblul rezervelor internaţionale, marca germană şi yenul
japonez reprezintă aproape 30% din activele în devize ale băncilor centrale. În douăzeci
de ani acest procent s-a triplat, chiar în condiţiile în care Bundesbank şi Banca Japoniei au
căutat în permanenţă să limiteze răspândirea internaţională a monedelor lor naţionale
pentru a le putea ţine sub control.
Industria ţărilor renane este - se ştie - cea mai bună din lume. Ponderea ei este
foarte mare, iar dinamismul ieşit din comun al acestor industrii se bazează pe trei factori
principali:
1. O atenţie cu totul specială acordată producţiei. Germanii, japonezii, elveţienii şi
suedezii caută în permanenţă să-şi amelioreze calitatea produselor şi să reducă costurile
mărind productivitatea.
2. Sistemul de învăţământ profesional care îmbină ucenicia cu pregătirea continuă.
Pregătirea este unul din factorii cheie ai dinamismului industrial al ţărilor renane.
3. Eforturile foarte mari pe care le fac întreprinderile în direcţia cercetării şi
dezvoltării.
Performanţele sociale ale unui model economic nu poate fi evaluat numai prin
curbe, statistici, indici şi procentaje. Orice apreciere cu privire la avantajele sociale ale
unei ţări presupune un puternic coeficient de subiectivitate. Se propun trei criterii care au,
cel puţin, meritul simplităţii şi pe acela al clarităţii.
1. Gradul de securitate pe care fiecare model îl of eră cetăţenilor s ăi.
Sistemul social al modelului neoamerican este total insuficient şi lacunar. Totodată,
în SUA, alocaţiile pentru şomaj sunt aproape necunoscute, în timp ce preavizul de
concediere este în medie de numai 2 zile. Nici alocaţiile familiare nu există.
În schimb, germanii sunt asiguraţi împotriva principalelor riscuri şi beneficiază de un
regim al pensiilor deosebit de avantajos. Această situaţie se întâlneşte şi în Suedia, iar
şomerii sunt ajutaţi de sisteme eficiente care includ programe de pregătire profesională şi
de reintegrare. În ceea ce priveşte Japonia, aceasta dispune de una dintre asigurările de
boală cele mai avantajoase.
2. Reducerea inegalit ăţilor sociale şi modul de a corecta discrimin ările
frapante.
Aşa cum s-a observat anterior, ţările renane sunt relativ egalitare. Pe un plan
general, se poate constata că, în aceste ţări, clasa de mijloc este mai importantă statistic
decât în SUA, care a fost ţara prin excelenţă a clasei de mijloc. Această clasă reprezintă
39
acum 50% din populaţia Americii, faţă de 75% în Germania, 80% în Elveţia şi Suedia şi
89% în Japonia.
În Statele Unite nu există nişte instituţii de nivel naţional însărcinate cu ceea ce
acolo poartă numele de „luptă împotriva sărăciei”.
3. Deschiderea, adic ă posibilitatea cet ăţeanului de a sui diferitele trepte
socio-economice.
Modelul renan este, într-o oarecare privinţă, mai rigid decât modelul neoamerican.
Mobilitatea socială este mai puţin rapidă, iar reuşita individuală este mai puţin
spectaculoasă. Îmbogăţirea individuală rapidă nu e în ţările renane la fel de uşoară ca în
lumea anglo-saxonă. Ţările modelului renan sunt mai puţin fluide din punct de vedere
social, iar societatea e mai puţin expusă schimbărilor brutale şi influenţelor din afară.
Din punct de vedere al mediatizării, modelul neoamerican este cel care iese
învingător.
Straniu contrast pentru o epocă care pune pe primul plan cultul economiei: modelul
neoamerican îşi confirmă simultan victoriile psihologice şi eşecurile economice, iar ceea
ce modelul renan câştigă în eficacitate pierde în atractivitate.
Este o evidenţă că, pentru opinia publică din întreaga lume, capitalismul renan -
onest, egalitar, prudent, discret - este lipsit de orice forţă de atracţie. Modelul renan este o
adevărată nulitate mediatică. Are totul pentru a fi eficient, dar nimic pentru a seduce.
În schimb, concurentul său american face totul pentru a intra în graţiile publicului,
împopoţonându-se romantic şi lăsându-se precedat de mii de legende.
V. BIBLIOGRAFIE MINIMAL Ă 1. M. Iovi ţu – Bazele politicii sociale; 2. M . Albert – Capitalism contra capitalism; 3. D. Sandu – Spaţiul social al tranziţiei 4. C. Zamfir – Dimensiuni ale sărăciei 5. C. Zamfir (coord.) – Politici sociale în România 6 .Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol I-II, Iaşi, 1999; 7. Jan Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, 1974;
8. Traian Herseni, Sociologie generală, Bucureşti, 1974; 9. A. Leroy-Gorhan, Gestul şi cuvântul, vol. I-II; 10. Claude Levy-Strauss, Antropologie culturală; 11. Petre Andrei, Sociologie generală., Iaşi, 1997; 12. James Fulcher, John Scott, Sociology, Oxford, 1999.
13. Jean Stoetzel – Sondajele de opinie publică;
14. C.A. Moser – Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale
15. Achim Mihu – ABC-ul investigaţieie sociologice;
16. Aculin Cazacu & Ilie Bădescu – Metode şi tehnici de cercetare sociologică;
17. Septimiu Chelcea – Chestionarul în investigaţia sociologică;
40
18. Petre Andrei – Sociologie generală
19. Vasile Miftode – Metodologie sociologică;
20. Ilie Bădescu – Istoria sociologiei;
21. Traian Rotariu & Petre Iluţ – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie.