1

Cuprins

Introducere

1: Copilul rămas fără îngrijire părintească-abordări conceptuale

1.1: Statutul şi problematica copilului rămas fără îngrijire părintească

1.2: Caracteristicele personalităţii copilului rămas fără îngrijire părintească

1.3: Factorii de risc care afectează situaţia copiilor rămaşi fără îngrijire părintească (în

municipiul Chişinău)

1.4: Metode şi tehnici utilizate de echipa multidisciplinară în lucrul cu copilul rămas fără

îngrijire părintească

2: Noţiunea şi esenţa protecţiei sociale a copilului rămas fără îngrijire

părintească;

2.1: Esenţa protecţiei sociale a copiilor rămaşi fără îngrijire părintească

2.2: Cadrul instituţional în domeniul protecţiei sociale a copilului rămas fără îngrijire

părintească

2.3: Caracteristica prestaţiilor sociale acordate copilului rămas fără îngrijire părintească

2.4: Structura organizatorică a Centrului de plasament

3: Metodologia cercetării. Obiectivele cercetării

3.1:Obiectivele şi ipoteza cercetării

3.2: Metode şi instrumente de lucru folosite în cadrul activităţii de cercetare

3.2.1.Lotul de subiecţi

3.3: Interpretare grafică

3.4: .Studii de caz

Concluziile cercetării

Concluzii

Recomandări

Bibliografie

Anexe

2

Introducere

Actualitatea temei: Din 1990, R. Moldova a intrat într-un proces de tranziţie la

economia de piaţă, cu consecinţe pentru întreaga societate: stagnarea economică,

inegalitatea veniturilor, reducerea alocaţiilor de stat pentru sectorul social,

deteriorarea condiţiilor de viaţă a familiilor şi copiilor. Conform datelor din 2009,

30,2% din populaţie trăieşte sub nivelul sărăciei absolute (estimat la 70 euro per adult

pe lună), coşul minim de existenţă fiind de 1 128 lei. Nivelul sărăciei este în

continuare foarte înalt, chiar dacă a scăzut pe parcursul ultimilor ani.

Sărăcia a provocat o criză în instituţia familiei, care s-a soldat cu apariţia unui

număr sporit de copii şi tineri vulnerabili. Conform datelor oficiale, numărul copiilor

care necesită protecţie socială este în creştere. Pe lîngă problemele tradiţionale ale

celor în situaţii de risc sau în dificultate, se vorbeşte tot mai mult despre categorii noi,

cum ar fi “orfani sociali”, copii rămaşi fără îngrijire părintească şi supraveghere,

copii ai străzii; copii în conflict cu legea; copii care nu frecventează şcoala; copii

victime ale violenţei, abuzului, neglijării, exploatării, traficului de fiinţe umane.

Aceste fenomene necesită modalităţi noi de abordare, revizuirea şi completarea

cadrului legal şi instituţional.

Pe parcursul ultimului deceniu, eforturile depuse de stat întru protecţia socială a

copilului şi familiei au fost dispersate. Criza economică continuă a avut drept rezultat

finanţarea insuficientă a sectorului social, ceea ce a determinat o reducere a calităţii

serviciilor sociale (educaţionale, medicale etc.) oferite copiilor şi familiilor. Lipsa

susţinerii copilului de către familie este însoţită de ineficienţa politicilor sociale şi, în

majoritatea domeniilor, de lipsa sprijinului oferit de către societatea civilă.

Fragmentarea responsabilităţilor, instituţiilor şi resurselor în sfera protecţiei copilului

la nivel naţional şi local este o altă problemă. Reforma administrativă din 2003 a

agravat criza, delegînd responsabilităţi fără a aloca mijloace, în special noilor unităţi

administrative. Ca rezultat, în satele izolate nu există instituţii şi resurse umane

responsabile pentru protecţia copilului.

3

Totuşi, în ultimii ani finanţatorii internaţionali şi organizaţiile neguvernamentale

au oferit sprijin semnificativ Guvernului în elaborarea programelor de asistenţă

socială şi de servicii specializate bazate pe comunitate şi pe familii în vederea

protejării celor mai săraci şi mai vulnerabili membri ai societăţii. În cele mai multe

cazuri, plasarea în instituţiile de tip internat rămîne a fi principala formă de protecţie

a copiilor în situaţie de risc sau în dificultate. Peste 12.000 de copii cresc în

instituţiile de îngrijire rezidenţială, 87% din ei fiind aşa-numiţii “orfani sociali”, care

au părinţi, dar au fost plasaţi în aceste instituţii din cauza condiţiilor sociale şi

economice precare ale familiei sau din cauza plecării părinţilor peste hotare.

Cu părere de rău, în prezent nici statul, nici organizaţiile neguver-namentale,

nici societatea nu consideră problema deja existentă de secole-problema copiilor

orfani şi a celor rămaşi fără ingrijire părintească, fenomenul copiilor orfani sociali, a

fi o problemă strigentă, căreia ar trebui să i se acorde mai multă atenţie. Nici

diminuarea, nici prevenirea acestui feneomen nu reprezintă un punct de pornire

pentru nici unul dintre agenţii socializanţi: statul, şcoala, biserica, mass-media,

organizaţiil neguvernamentale, familia, dar şi societatea civilă.

Însă atît guvernamîntul, cît şi societatea contemporană consideră că au alte

probleme, în afara celui de abandon al copiilor, de dezicere totală de la copii, iar

aceeaşi slujitori ai bisericii care înainte aveau tendinţa cît de cît de a diminua acest

fenomen, acum au altă „povară”- cea a banului.

Deci „boala” copiilor rămaşi fără părinţi rămîne a fi tratată de societăţile

neguver-namentale, în comun acord cu mass-media. Numai că acestea sunt doar la

nivel de cuvinte nu şi de acţiuni. Tradiţia adînc înrădăcinată a instituţionalizării

alături de numărul mare de copii instituţionalizaţi şi cu disabilităţi a dus la creşterea

numărului de copii lipsiţi de mediu familial. În acelaşi timp aceste instituţii menite să

protejeze drepturile copilului, de fapt, limitează drepturile fundamentale ale copiilor

declarate în Convenţia cu privire la Drepturile Copilului ONU 1989, anume prin

faptul că instituţionalizarea punesub semnul întrebării supraveţuirea, dezvoltarea şi

integrarea socială a acestora. De asemenea nivelurile de finanţare de bază ale acestor

4

instituţii sunt atît de mizere, încît ele nu acoperă nici minimul necesar pentru

existenţă ce include alimentaţia, instruirea, dezvoltarea fizică, afectivă şi socială.

Copii orfani sunt victime ale unor probleme grave de sănătate şi de dezvoltare,

precum şi de integrare socio-emoţională din cauza anilor petrecuţi în casele de copii

speciale, dar şi în şcolile intenat şi cele de meserii în condiţiile „uitării” sociale.

În contextul celor expuse, ţinem să menţionăm că pe parcursul anului 2009 în

municipiul Chişinău au fost depistaţi 514 copii aflaţi în dificultate, faţă de 610 copii

depistaţi în 2008. Din numărul total al copiilor depistaţi, 221 au fost plasaţi temporar

în instituţii de stat, 196 au fost protejaţi prin tutelă şi adopţie, 2 copii au fost plasdaţi

în familiile asistenţilor parentali profesionişti, 95- în instituţii de alternativă. Cu

părere de rău aceste date la nivel de Republica nu sunt la fel de bune. În decursul

anului 2009 numărul copiilor rămaşi fără îngrijirea părintească a constituit 3101

copii, din care 1147 copii au fost plasaţi în servicii de tip rezidenţial şi 1954 copii

plasaţi în servicii de tip familie. În republică funcţionează 81 case de copii de tip

familial, în care sînt plasaţi 307 copii. De către cetăţenii Republicii Moldova au fost

adoptaţi pe parcursul anului 182 copii, iar de cei străini - 30 copii

[www.statistica.md / Situaţia copilului pentru anul 2009].

Chiar dacă indicele este în descreştere, totuşi problema copiilor rămaşi fără

îngrijire părintească, precum şi a celor care riscă de a fi abandonaţi în mun. Chişinău

devine o chestiune socială de anvergură şi de o actualitate incontestabilă.

O societate care îşi doreşte o prosperitate pe plan social, trebuie să găsească

modalităţi optime de integrare a copilului în societate, deoarece el sau mai bine zis ei

reprezintă viitorul nostru. Copilul are dreptul deplin la o familie şi la un mediu de

dezvoltare.

Gradul de investigare al problemei:

Explicarea procesului de creştere, ingrijire şi educare a copiilor ocupă un rol

central în preocupările asistenţilor sociali, sociologilor, psihologilor, pedagogilor, etc.

Integrată în contextul analizei politicilor sociale, problema în cauză a fost abordată în

lucrările autorilor occidentali: J. Canavan, P. Dolan, R. Gilligan, T. Narries, D.

5

Howe, E.Kez. Această temă îşi găseşte refelctarea în lucrările savanţilor români: E.

Zamfir, C.Zamfir, D. Balahur, V. Miftode, ş.a.

Priorităţile politicilor sociale, asigurarea posibilităţilor şi şanselor egale,

formarea şi perfecţionarea culturii morale, autoafirmarea, problemele de educaţie şi

adaptare la mediul social, etc au constituit obiectul de investigaţie ştiinţifică a

cercetătorilor moldoveni: A.Timuş, , M.Bulgaru, M.Dilion, V.Blajco, T.Fornea,

L.Mărgineanu, etc. Cu toate cercetarea conceptuală a politicilor sociale este un

domeniu relativ nou de investigaţie pentru Moldova.

Drept completare şi detalizare a acestor investigaţii pot servi studiile efectuate

de organizaţiile internaţionale cum ar fi Banca Mondială în „Evaluarea sărăciei în

Republica Moldova” (1997), „Studiul copiilor instituţionalizaţi” (2001), „Abandonul

copiilor în Republica Moldova” (UNICEF, 2005), „Raportul Primarului General al

Municipiului Chişinău”, (2009), „Raportul de activitate al Direcţiei Municipale

pentru Protecţia Drepturilor Copilului ”(2008-2009), Teza de doctor „Reglementări

juridice privind asistenţa socială a copilului şi a familiei cu copii în Republica

Moldova”, autor Chisari Aliona (2006) .

Scopul şi obiectivele lucrării

Scopul: Scopul lucrării constă în elucidarea specificului problemei copiilor

rămaşi fără îngrijire părintească din mun. Chişinău prin identificarea mecanismelor

alternative de funcţionarea a lor. Pentru realizarea scopului propus, precum şi

pentru atingerea finalităţilor acestuia ne-am propus următoarele obiective:

Analiza documentară

Analiza conceptelor de „copil rămas fără îngrijire părintească”, „copil orfan

social”, „reintegrare şi resocializare”, „consiliere”,”managementul de

caz”,”socioterapie,;

Elaborarea unui plan de intervenţie întru resocializarea şi reintegrarea în

societate a copiilor rămaşi fără îngrijire părintească;

Analiza cadrului legislativ care se referă la protecţia copilului rămas fără

îngrijire părintească;

6

Analiza studiilor şi cercetărilor efectuate în domeniul asistenţei sociale a copiilor

orfani în sistemul de protecţie socială;

Schiţarea profilului psiho-social al copilui rămas fără îngrijire părintească;

Elucidarea metodelor şi tehnicilor de reintegrare şi resocializare a copiilor

rămaşi fără îngrijire părintească atît în societate, cît şi în familie;

Baza teoretico-metodologică

Drept bază teoretică a lucrării au servit teoriile de referinţă: Teoria

ataşamentului, Teoria participării, Teoria identităţii, precum şi Teoria Conflictului şi

Sistemelor. Aceste teoriii îşi au originea în lucrările filosofice a lui D. Howe, M.

Davies, D. Jackson, H. Spencer, Th. Hobbes.

Teoria Ataşamentului are menirea să deschidă calea înţelegerii corecte a

procesului de dezvoltare normală psiho-socială a personalităţii oamenilor, în general,

şi a copiilor, în special, ataşament înseamnă în esenţă apropierea preferenţială,

dezinteresată şi aproape inconştientă a unei persoanei faţă de altă persoană. Ipoteza

cea mai importantă a Teoriei Identităţii este că problema apare în strînsă legătură cu

aspectele şi, mai ales, cu efectele împărţirii responsabilităţilor privind creşterea şi

educarea unui copil între mai multe familii. Teoria Participării în asistenţa socială are

sens de participare şi paternitate care reprezintă 2 modalităţi contrare în care

asistentul social se implică în relaţia cu clientul. Studierea problemelor protecţiei

sociale a copilului orfan, analiza sistemului actual de îngrijire şi a practicilor obţinute

în acest domeniu, a fost realizată în baza unei metodologii complexe de studiu, care a

permis obţinerea datelor relevante atît de natură cantitativă, cît şi calitativă, sprijinind

interpretarea fenomenului în cauză.

Întru realizarea respectivului studiu am utilizat următoarele metode:

- Analiza documentară, studierea legislaţiei în vigoare, a hotărîrilor de guvern,

rapoartelor anuale ale ministerelor de resort, ale donatorilor şi ONG-urilor

- Metoda testelor psihologice

- Studiul de caz

7

- Genograma, utilizată pentru înţelegerea dinamicii familiilor şi caracteristica ei,

care constă în descrierea relaţiilor intergeneraţionale într-o familie;

- ghidul de interviu, utilizat pentru a scoate în evidenţă părerea experţilor vizavi

de problema copiilor rămaşi fără îngrijire părintească.

Ipoteza cercetării experimentale:

1. Copiii rămaşi fără îngrijire părintească au o imagine de sine negativă, mai

accentuată comparativ cu copiii proveniţi din medii familiale.

2. Copiii rămaşi fără îngrijire părintească au o stimă de sine mai scăzută, în acord

cu natura negativă a imaginii de sine, comparativ cu cei proveniţi din medii

familiale.

Ipotezele de lucru (operaţionale) care ne-au orientat in analiza cantitativă a

răspunsurilor participanţilor au fost:

1. Copiii rămaşi fără îngrijire părintească vor obţine, în medie, scoruri semnificativ

mai mari la chestionarul destinat evaluării imaginii de sine, comparativ cu copiii

proveniţi din medii familiale

2. Lotul adolescenţilor instituţionalizaţi va obţine o medie a scorurilor la stima de

sine semnificativ mai scăzută, comparativ cu lotul de adolescenţi neinstituţionalizaţi.

Inovaţia ştiinţifică a lucrării rezidă în:

- analiza conceptelor de copil orfan, copil orfan social, copil rămas rămas fără

îngrijire părintească şi distincţia dintre ele;

- determinarea principiilor metodologice de studiu a sistemului de protecţie socială

a copilului rămas fără îngrijire părintească în condiţiile unui oraş mare şi suburbiile

lui la etapa de transformare a societăţii;

- sistematizarea factorilor de risc ce caracterizează situaţia actuală a copilului

rămas fără îngrijire părintească în mun. Chişinău, precum şi a sistemului existent de

protecţie destinat acestora

- analiza cadrului legislativ ce priveşte protecţia socială a copilului rămas fără

îngrijire părintească;

8

- schiţarea unui portret psiho-social în baza observaţiei realizate în Centrul

„Vatra”.

Structura lucrării

Lucrarea cuprinde introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări,

bibliografie şi anexe.

În Introducere autorul argumentează actualitatea şi necesitatea studierii temei “

Protecţia socială a copiilor rămaşi fără ocrotirea părintească: reglementări juridice şi

metode asistenţiale” autorul elucidează gradul de investigare a temei, scopul şi

obiectivele, baza teoretico-metodologică; inovaţia ştiinţifică a lucrării.

Capitolul 1 include în sine delimitarea conceptuală privind copilul rămas fără

îngrijire părintească. Factorii de risc ce duc la apariţia fenomenului de copil rămas

fără îngrijire părintească, desigur şi metodele asistenţiale utilizate în lucrul cu

respectiva categorie de beneficiari.

Capitolul 2 include o analiză noţiunilor de protecţie socială, asistenţa socială şi

asigurări socială, distincţia dintre ele. Analiza cadrului instituţional ce oferă servicii

de resocializare şi reintegrare a copiilor rămaşi fără îngrijire părintească.

Caracteristica prestaţiilor sociale de care beneficază categoria copiilor rămaşi fără

îngrijire părintească.

În capitolul 3 am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia utilizată, precum şi

rezultatele unei cercetări, prin care am comparat imaginea şi stima de sine, evaluate

pe un lot de 25 de copii rămaşi fărăr îngrijre părintească cu imaginea şi stima de sine,

evaluate pe un lot de 25 de copii crescuţi benefic în mediul său familial. Datele

obţinute au confirmat ambele ipoteze generale de la care am pornit, indicînd faptul că

copii rămaşi fără îngrijire părintească manifestă tendinţa de a prezenta o discrepanţă

mai accentuată între autopercepţiile cu privire la Eu-l actual şi expectanţele cu privire

la Eu-l ideal.

9

1: Copilul rămas fără îngrijire părintească-abordări conceptuale;

1.1: Statutul şi problematica copilului rămas fără îngrijire părintească

Conform art. 112 din Codul familiei al Republicii Moldova, copilul se consideră

rămas fără ocrotire părintească în cazul decesului părinţilor, decăderii lor din

drepturile părinteşti, declarării părinţilor ca fiind incapabili, în caz de boală sau

absenţă îndelungată, în caz de eschivare de la educaţia copiilor, de la apărarea

drepturilor şi intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinţilor de a-şi lua

copiii din instituţiile educative, curative sau din alte instituţii în care se află aceştia,

precum şi în alte cazuri de lipsă a grijii părinteşti [Codul familiei al Republicii

Moldova]. Astfel, copilul se va considera rămas fără ocrotire părintească şi in cazul

in care va fi luat de la părinţi fără decăderea din drepturile părinteşti. Pentru a scoate

copilul din familie este necesar unicul temei: aflarea acestuia impreună cu părinţii

prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui. Autorul Valentina Cebotari susţine că,

de regulă, acestea sint cazurile cînd părinţii sau unicul părinte care educă copilul se

imbolnăveşte psihic şi, respectiv, nu poate creşte şi educa copilul. Desigur, pot fi şi

alte motive, dar legislaţia nu le enumeră [Cebotari Valentina. Dreptul familiei. –

Chişinău, p. 134]. Conform art. 71 din Codul familiei al Republicii Moldova, copilul

poate fi luat de la părinţi la cererea autorităţii tutelare în baza hotărîrii judecătoreşti,

iar în cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent pentru viaţa şi sănătatea

copilului, autoritatea tutelară poate decide de sine stătător asupra acestui fapt, fiind

obligată să anunţe procurorul in termen de 24 de ore, iar in termen de 7 zile să

pornească o acţiune în instanţa de judecată privind decăderea din drepturile părinteşti

sau luarea copilului de la părinţi fără decăderea lor din drepturi [Codul familiei al

Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 1316-XIV din

26.10.2000].

10

Conform art. 67, 68 din Codul familiei al Republicii Moldova, decăderea din

drepturile părinteşti are loc numai pe cale judecătorească dacă părinţii sau unul dintre

ei se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de

întreţinere; refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă,

educativă, dintr-o instituţie de asistenţă socială sau alta similară; fac abuz de

drepturile părinteşti; se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicind violenţa fizică sau

psihică; atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului; prin comportare amorală,

influenţează negativ asupra copilului; suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;

au săvirşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului,

precum şi în alte cazuri cînd aceasta o cer interesele copilului [Codul familiei al

Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 1316-XIV din

26.10.2000]. Alte cazuri pot fi şi atunci cînd sînt încălcate drepturile şi interesele

legitime ale copilului, dar aceste încălcări nu pot fi integrate în motivele enumerate

mai sus. Spre deosebire de legislaţia altor state (art. 109 Codul familiei al României,

art. 63 Codul familiei al Federaţiei Ruse, art. 378 Codul civil al Franţei), în legislaţia

Republicii Moldova motivele pentru decăderea din drepturile părinteşti nu sînt

limitative, iar textul nu este de strictă interpretare.

Ţinînd cont de cele enunţate mai sus, conchidem că noţiunea de „copil rămas fără

ocrotire părintească” o include atît pe cea de „copil orfan biologic” (ai cărui părinţi au

decedat), cît şi pe cea de „copil orfan social” ( ai cărui părinţi (părinte) sînt în viaţă) şi

considerăm inoportun utilizarea în acest caz a noţiunii de „copil orfan sau rămas fără

ingrijire părintească”, lucru întîlnit în literatura de specialitate şi în unele acte

normative [teza de doctor Aliona Chisari- Reglementări juridice privind asistenţa

socială a copilului şi a familiei cu copii în Republica Moldova, Chişinău, 2006 ]. De

exemplu, în Regulamentul de funcţionare a instituţiei de învăţămint de cultură

generală (gimnaziului) de tip internat şi a instituţiei de învăţămint (gimnaziului) de

tip internat pentru copii orfani şi copii rămaşi fără ocrotire părintească, pus în aplicare

prin ordinul Ministrului Invăţămintului, Tineretului şi Sportului al Republicii

Moldova se utilizează anume această sintagmă [Ordinul Ministrului Invăţămintului,

Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova nr. 521 din 28.11.1997 cu privire la

11

punerea în aplicare a Regulamentului de funcţionare a instituţiei de invăţămint de

cultură generală (gimnaziului) de tip internat şi instituţiei de invăţămint

(gimnaziului) de tip internat pentru copii orfani şi copii rămaşi fără ocrotire

părintească // Buletinul Invăţămintului,1998, nr. 1, p. 8-22]. Avînd în vedere

aspectele respective, propunem utilizarea în legislaţia Republicii Moldova a noţiunii

de copil rămas fără ocrotire părintească. Evidenţa copiilor rămaşi fără ocrotire

părintească se ţine de către autoritatea tutelară care în fiecare caz aparte, in funcţie de

circumstanţele concrete, in urma cărora copiii au rămas fără ocrotire părintească, aleg

forma de plasament a copiilor în scopul protecţiei lor, asigurînd controlul sistematic

asupra condiţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire a acestora. Persoanele cu funcţii

de răspundere din instituţiile de instruire, curative, de asistenţă socială şi din altele

similare, precum şi alte persoane care deţin informaţii despre copiii rămaşi fără

ocrotire părintească sînt obligate să le comunice, în termen de 3 zile, autorităţii

tutelare de la locul aflării copiilor. Autoritatea tutelară care a fost informată despre

copilul rămas fără ocrotire părintească este obligată, în termen de 3 zile, să efectueze

un control al condiţiilor de trai ale copilului şi, dacă se confirmă lipsa îngrijirii din

partea părinţilor, să ia copilul la evidenţă, asigurînd apărarea drepturilor şi intereselor

lui legitime printr-un plasament provizoriu, admis de lege, pină la stabilirea formei de

protecţie adecvate. În termen de 10 zile din momentul luării la evidenţă a copilului

rămas fără ocrotire părintească, autoritatea tutelară este obligată să comunice

informaţia respectivă autorităţii centrale pentru protecţia copilului.

În scopul protecţiei copilului rămas fără ocrotire părintească, legislaţia

Republicii Moldova stabileşte diferite prestaţii şi servicii sociale. Astfel, pe lingă

prestaţiile băneşti ce se acordă acestor categorii de copii, conform art. 115 din Codul

familiei al Republicii Moldova, copiii rămaşi fără ocrotire părintească pot fi plasaţi

pentru ingrijire şi educaţie adoptatorului sau soţilor adoptatori, sub tutelă sau curatelă,

in casele de copii de tip familial, in instituţiile de stat pentru copii, dacă nu există alte

posibilităţi [Codul familiei al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii

Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000]. Totodată, graţie susţinerii financiare a

Organizaţiei Internaţionale neguvernamentale „EveryChild” filiala din Moldova, din

12

anul 2000 in Republica Moldova este implementat Proiectul-pilot cu privire la

asistenţa parentală profesionistă (familia Foster). Aceasta presupune plasarea copiilor

rămaşi fără ocrotire părintească, pe o anumită perioadă de timp, la o familie sau la o

persoană care are calitatea de asistent parental profesionist. Se intreprind de

asemenea măsuri in scopul dezvoltării centrelor de plasament temporar al copilului, a

centrelor de zi, acestea avind drept scop prevenirea instituţionalizării copilului.

Astfel, concluzionăm că, deşi în Republica Moldova predomină plasamentul

instituţional, în ultima perioadă se încearcă instituirea unor noi servicii, menite să

acorde asistenţă socială copiilor rămaşi fără ocrotire părintească.

Din punctul de vedere al situaţiei juridice, copiii rămaşi fără îngrijire părintească

sînt clasificaţi în următoarele categorii:

Figura 1: Categoriile copiilor rămaşi fără îngrijire părintească.

Conform datelor statistice expuse de Ministerul Educaţiei din Republica

Moldova din numărul total de copii aflaţi în aceste instituţiile speciale de învăţămînt

circa 35% sînt copii orfani şi rămaşi fără îngrijirea părinţilor, inclusiv 292 de copii

sînt orfani de ambii părinţi, 595 sînt abandonaţi de părinţi, ceilalţi sînt luaţi prin

judecată de la părinţi ori ai părinţilor lipsiţi de drepturile părinteşti, copii ai părinţilor

copiii rămaşi fără îngrijire

părintească

copii orfani

copii părăsiţi prin abandon

neformalizat

copii refuzaţi de părinţi

copii aflaţi în

plasament

mporar

Copii orfani biologici în urma decesului părinţilor

Copii orfani sociali cu părinţii în viaţă

13

lipsiţi de libertate şi copii ai părinţilor bolnavi psihic ori inapţi de a-şi îndeplini

funcţia de părinte.

Potrivit datelor prezentate în Raportul de activitat al DMPDC numărul copiilor

rîmaşi fără îngrijire părinteacsă în municipiul Chişinău este descreştere, ceea ce ne

relatează figura de mai jos:

Figura 2: Numărul copiilor rămaşi fără îngrijre părintească de la naştere (lăsaţi

în instituţiile medicale din municipiu)

O categorie distinctă de copii rămaşi fără ocrotire părintească pot fi consideraţi

copiii ai căror părinţi sint plecaţi peste hotare în căutarea unui loc de muncă. În

prezent nu avem date statistice exacte, conform datelor prezentate de Unicef, circa 1

copil din 10 are părinţii plecaţi peste hotare.[www. Unicef.md/ CIFRE ŞI DATE DESPRE

COPIII DIN MOLDOVA]

Suntem nevoiţi să constatăm că ultimii ani au adus în vizorul nostru o problemă

relativ nouă-creşterea considerabilă a numărului de copii lipsiţi de mediul familial pe

motivul plecării părinţilor la muncă în străinătate.

Astfel în evidenţa pedagogilor sociali de la Centre Comunitare pentru copii şi

tineri din municipiul Chişinău stau 3599 copii care au unul sau ambii părinţi peste

hotare.

14

Figura 3: Evoluţia cifrică a fenomenului de copil rămas fără îngrijire

părintească

În cele mai des cazuri, aceşti copii sunt de vîrstă şcolară-adolescenţi şi tineri din

gimnazii şi licee. Unii părinţi consideră că în această perioadă copii pot fi de sine

stătători şi deseori sunt lăsaţi fără un supreveghetor adult.

Conform Programului–pilot „Copiii orfani”, aprobat de către Guvernul

Republicii Moldova, se preconizează dezvoltarea serviciilor noi de îngrijire şi

instruire a copilului rămas fără ocrotire părintească, axate pe model familial, crearea

centrelor de reabilitare socială pentru astfel de copii în perioada postinstituţională,

dezvoltarea serviciilor comunitare pentru socializarea acestora [Hotărîrea

Guvernului Republicii Moldova nr.1321 din 09.10.2002 despre

aprobarea Programului-pilot „Copiii orfani” // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2002, nr.142-143.].

Unul dintre cuvintele cu cea mai mare rezonanţă, indiferent de limba în care

este exprimat, este cel care denumeşte abandonul, căci anume acesta duce la apariţia

fenomenului de copil rămas fără îngrijre părintească.

În limbajul juridic, se declară copilul rămas fără îngrijire părintească, copilul

care, în condiţiile legii, se află în grija unei instituţii, cu acreditare socială sau

medicală, de stat sau privată sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că

părinţii, în mod vădit s-au dezinteresat de el, pe o perioadă mai mare de şase luni

[Dumitrana, 1998]. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror

legături între părinţi şi copil, legături care să dovedească existenţa unor raporturi

afective normale.

15

Precum se observă, definiţia abandonului se situează într-un dublu registru – cel

al psihologiei şi cel al socialului. Adesea, însă, se manifestă o a treia implicare: aceea

a psihiatriei, din perspectiva căreia abandonul este definit ca fiind absenţa, slăbirea

sau ruperea unei legături afective de susţinere care antrenează lipsa obligaţiilor

morale sau naturale care sunt legate de aceasta şi creează condiţii favorabile apariţiei,

la victimă, a unor tulburări nevrotice sau psihotice de tip reactiv [Dumitrana, 1998].

Aria abandonului este divizată in două mari sectoare: cel al situaţiei efective de

abandon şi cel al sentimentului de abandon, al trăirii stării de părăsire. Atît copilul

aflat într-o situaţie concretă de abandon, cît şi cel care se simte trăind această stare

fără ca ea să aibă o realitate fizică, trec, fără îndoială, prin stări emoţionale la fel de

intense, iar consecinţele pot fi, în cele din urmă, similare.

Consecinţa imediată a actului de abandon este, pentru cei mai mulţi dintre

copii, intrarea în leagănul sau casa de copii. Mult timp, aceasta a fost considerată

soluţia cea mai convenabilă, atat pentru copii, cît şi pentru comunitate, chiar dacă

evidenţele o înfirmau. Numai în momentul cînd ,,produsul“ nesatisfăcător al acestor

instituţii a fost adus în atenţia conştiinţei publice, abia atunci s-a înregistrat o creştere

a interesului pentru factorii care determină supraaglomerarea caselor de copii.

Pentru unele familii în dificultate, leagănul constituie o soluţie salvatoare. Deşi

provizorie, instituţionalizarea afectează dezvoltarea armonioasă a copilului, chiar în

condiţiile în care familia păstrează legătura cu copilul.

Separarea copilului de familie este o situaţie stresantă, generatoare de frustrare

afectivă, cu consecinţe negative asupra adaptării şi integrării copilului în regimul de

viaţă al instituţiei de ocrotire şi asupra maturizării lui psihosociale. Tutela de instituţie

a copilului abandonat prin leagăn şi casa de copii se realizează de la naştere pînă la

încadrarea socio-profesională şi dobandirea autonomiei materiale. Aceste instituţii

soluţionează suplinirea familiei, devenind ,,familie substitut“, prin preluarea

obligaţiilor familiei de provenienţă, a obligaţiilor de ocrotire şi educaţie a copilului.

O. Pop (1998) consideră că separarea copiilor de familie, în primii ani de viaţă,

constituie una dintre cauzele retardului de dezvoltare bio-psihică, retard recuperabil

în timp. Transferul dintr-o instituţie în alta creează fondul crizelor de adaptare care,

16

de asemenea, prejudiciază dezvoltarea şi maturizarea copilului. Cele mai mari

probleme educative, sub aspectul integrării in regimul vieţii casei de copii şi al

performanţelor învăţării, sunt ridicate de copiii proveniţi din familii dezorganizate şi

din relaţii de concubinaj. Pentru cei care sesizează şi, mai tîrziu, conştientizează că

aparţin familiei, absenţa condiţiilor materiale fiind pretextul abandonării în fapt,

raportarea la o familie determină structura complexelor de provenienţă şi de

instituţionalizare, cu efecte negative asupra echilibrului bio-psihic general al

maturizării bio-psiho-sociale.

Întreruperea sau abandonarea relaţiilor copil-părinte, în condiţiile dezertismului

familial, devine o situaţie frustrantă/stresantă, generatoare de dezechilibre biologice şi

psihice, cu consecinţe severe asupra dezvoltării copilului. Separarea copilului de

familie, în condiţiile abandonului real sau simulat şi internarea în instituţiile de

ocrotire generează fenomenene de frustrare, prin privarea acestora de satisfacerea, în

familie, a trebuinţelor primare (de îngrijire, securitate afectivă) şi a trebuinţelor

psihosociale (de apartenenţă, identificare, comunicare).

Frustrarea copilului de intimitatea relaţiilor familiale determină dezechilibre

biologice şi psihice care se vor compnesa în climatul socio-educaţional al leagănului

şi al casei de copii. Cu cît vîrsta este mai mică, cu atît consecinţele frustrării, pe plan

psiho-comportamental, sunt mai severe.

Cercetările desfăşurate în cîmpul efectelor instituţionalizării asupra psihicului

uman în dezvoltare, în pofida criticilor, au dus la stabilirea cîtorva fapte a căror

realitate este incontestabilă, deşi mecanismele şi condiţiile de producere a lor nu sunt

pe deplin evaluate. Studii importante relevă faptul că întreaga evoluţie fizică şi

psihică a copilului dintr-o instituţie este profund dependentă de distorsiunile

introduse de această condiţie fundamentală a vieţii sale, aceea de a fi privat de

afectivitatea adultului, de a fi complet lipsit de posibilitatea de a-şi îndeplini

trebuinţele de bază ale vieţii sale psihosociale, trebuinţe de dependenţă şi nevoia de

afiliaţie.

La copiii rămaşi fără îngrijire părintească, se observă o întîrziere clară în

dezvoltarea fizică şi motorie, existenţa fenomenului de ,,piticism de deprivare“

17

(deprivation dwarfism), caracterizat prin: statură extrem de mică şi, adesea, foame

exagerată, o întîrziere accentuată a maturizării scheletului şi a sexualităţii şi controlul

sfincterelor instalat tîrziu, caracteristic pentru copil fiind enurezis-ul [Dumitrana,

1998].

Copiii rămaşi fără îngrijire părintească mai prezintă tulburări în

comportamentul social, ca urmare a inabilităţiii acestora de a forma şi păstra relaţii

cu ceilalţi, a incapacităţii de a respecta reguli, a lipsei sentimentului de vinovăţie şi o

tulburare emoţională profundă care stă, în fapt, la baza celorlalte distorsiuni.

Prezenţa, manifestarea şi gravitatea acestor fenomene negative nu se înregistrează la

toţi copiii în mod uniform. Foarte probabil, ele nu sunt integral efecte ale separării

copilului de părinţii săi.

Factorii ereditari, precum şi cei socioculturali pot afecta, în mod fundamental,

tabloul. De asemenea, aspecte care ţin de fiecare copil în parte, cum ar fi experienţa

lui de viaţă, provenienţa (ajung în casa de copii din leagăn sau din familie), prezenţa

în instituţie a fraţilor şi surorilor, existenţa sau absenţa unui adult din familie care să

viziteze regulat copilul, toate aceste aspecte pot constitui, în funcţie de copil,

determinări importante.

Izolarea socială a copilului şi absenţa legăturii afective primare cu mama sau

cu un înlocuitor al acesteia au fost trăsături depistate de timpuriu ca fiind responsabile

pentru problemele copiilor din instituţie. În această privinţă, Provence şi Lipton

(1962) vin cu o descriere condensată a realităţilor vieţii instituţionale, constatînd că

copii au nevoie de a fi îngrijiţi în principal de o singură persoană, pentru a-şi asigura

dezvoltarea mintală şi emoţională adecvată [apud Dumitrana, 1998].

Numărul mare al persoanelor care lucrează în instituţii duce la o fragmentare a

îngrijirii şi la o lipsă a continuităţii care fac mai dificilă dezvoltarea, la copil, a

conştiinţei despre sine însuşi şi despre mediu. Acest fapt marchează puternic

capacitatea de învăţare, în sens larg. De asemenea, este nevoie de o anumită cantitate

de timp acordat fiecărui copil în parte, fără de care dezvoltarea acestuia poate suferi şi

se ştie că cei mai mulţi copii din instituţii nu primesc destulă îngrijire de tip matern.

18

Cele două autoare consideră că lipsa unei îngrijiri personalizate este un alt deficit

important.

Aici, ele au în vedere două lucruri.

Primul este interesul şi implicarea emoţională a persoanei care îngrijeşte de

copil în instituţie, îngrijire care, extrem de rar, se poate compara cu cea a mamei

pentru propriul său copil. Comunicarea dintre mamă şi copil – care oferă unul

dintre cele mai importante elemente în dezvoltarea lui – este redusă la minimum.

Al doilea element se referă la faptul că ingrijirea copilului instituţionalizat este

rutinizată la maximum şi, doar ocazional, este legată de nevoile specifice ale unui

anumit copil la un moment dat. Copilul are foarte puţine experienţe în care adultul

răspunde necesităţilor sale atunci cand le exprimă (de exemplu, a-i da de mîncare

atunci cînd îi este foame şi nu după orare fixe) şi, astfel, prilejurile în care copilul

poate învăţa efectiv ce anume ori cine anume îi aduce comfort sau plăcere sunt rare şi

sărace în conţinut.

Legată de celelalte absenţe, apare şi lipsa relaţiilor personale şi de dragoste.

Această trebuinţă neîmplinită pentru o relaţie stabilă cu o persoană ori un număr mic

de persoane care să rămană în contact permanent cu copilul pe care el poate îndrăzni

să le iubească şi de care poate depinde, este una dintre cele mai serioase deficienţe ale

vieţii instituţionale [Provence şi Lipton, 1962 apud Dumitrana, 1998].

1.2:Caracteristicile personalităţii copiilor rămaşi fără îngrijire părintească

Unul dintre factorii care intră în structura personalităţii, influenţand-o în

dezvoltarea sa ulterioară este afectivitatea. Avînd în vedere faptul că există o relaţie

strînsă între aceasta şi dezvoltarea generală a personalităţii copilului, lipsa dragostei

materne aduce perturbări ale normalităţii structurilor fizice şi psihice, prin acţiunea

corozivă a blocajului afectiv. Lipsa de afectivitate şi de maturitate afectivă

contribuie la apariţia unor dificultăţi adaptative şi a unor devieri de comportament,

ca reacţii de protest împotriva acestor lipsuri.

19

În copilărie, rolul afectivităţii, în procesul general al formării personalităţii,

creşte, aceasta fiind considerată una dintre cele ,,şase mari forţe“ care determină

cursul dezvoltării şi reglează comportamentul, celelalte cinci fiind:

o factorii fizici,

o familia,

o şcoala,

o condiţia socială

o inteligenţa.

La copii rămaşi fără îngrijire părintească de gen femenin, această nevoie se

amplifică, iar nesatisfacerea lor lasă urme adînci în viaţă, influenţînd, în mod direct,

nu numai conduita, ci şi dezvoltarea intelectuală, ceea ce face ca adolescenţa să mai

fie numită şi ,,vîrsta afectivă“[ Florescu şi Frăţiman, 2000]. Numeroase cercetări au

evidenţiat relaţia strînsă care există între dezvoltarea afectivă şi dezvoltarea generală

a personalităţii copilului, începînd cu latura biologică şi terminînd cu cea psihologică,

relaţie concretizată în următoarele aspecte:

Frustrările afective duc, prin anumite mecanisme fiziologice, la modificări

somatice, scoaterea copilului din mediul necorespunzător din punct de vedere afectiv

sau corectarea – în bine – a acestui mediu duc la încetarea tulburărilor. Influenţa

negativă a lipsei de afectivitate operează în următoarele direcţii: copilul devine tot

mai închis şi mai resemnat, izolandu-se, apare mai agresiv şi chiar violent,

persormanţele intelectuale nu depăşesc mediocritatea şi întregul comportament este

perturbat.

Este de necontestat faptul că fenomenul de carenţă afectivă determină

sentimentul de frustrare, datorat, în parte, unei interferenţe cu relaţiile de ataşament

şi, pe de altă parte, efectelor unui mediu înconjurător nou, străin şi rece. Retardarea

intelectuală pare a fi datorată unei experienţe neplăcute şi traumatizante, tulburările

apărand datorită perturbării relaţiilor interepersonale. Aceasta accentuează importanţa

specială a afectivităţii în primii ani de viaţă, în formarea relaţiilor interumane, în

dezvoltarea personalităţii şi dezvoltarea socială. Distrugerea relaţiilor de ataşament,

20

prin separarea sau incompatibilitatea ataşamentului, poate determina anxietăţi grave

care joacă un rol cheie in unele depresii ale copilului.

J. Bowlby (1952) a observat că, dintr-un număr de copii instituţionalizaţi, o

parte au manifestări vizibile ale deprivării afective – cu alte cuvinte, au un

comportament labil, dictat de nevoile emoţionale, în timp ce cealaltă parte, fie a ajuns

la o stare de neutralitate în acest domeniu, fie posedă un obiect al iubirii o persoană

din familie sau din afara ei care îl vizitează, fie, ceea ce este mai plauzibil, copiii au

un comportament interiorizat ori depresiv, cu abandonarea speranţei de a cîştiga

afecţiunea cuiva[apud Dumitrana, 1998].

La comportamentul manifest de deprivare afectivă, se adaugă alte manifestări

care atestă tulburarea echilibrului emoţional: fugă şi anxietate, hiperactivitate,

incapacitatea de concentrare, rezultatele şcolare slabe.

Levy (1937) stabileşte cateva trăsături tipice ale copiilor instituţionalizaţi, şi

anume [apud Dumitrana, 1998]:

relaţii superficiale, nici un sentiment real – o anumită incapacitate de a simpatiza

oamenii ori de a-şi face prieteni adevăraţi, o inaccesibilitate care exasperează pe cei

care încearcă să-i ajute, nici un răspuns emoţional în situaţii în care acesta ar fi

normal să apară, o nepăsare stranie, prefăcătorie şi încercare de evaziune (adesea, fără

rost), lipsă de concentrare la şcoală.

Aceleaşi rezultate le obţine şi L. Bender (1947), formulînd chiar trăsăturile

caracteristice ale unui sindrom pe care îl denumeşte tulburare comportamentală

psihopatică, sindrom specific copilului abandonat în instituţie şi pe care îl descrie

astfel:

,,Există o incapacitate de a iubi, ori de a se simţi vinovat. Nu există conştiinţă.

Nu există capacitate de a conceptualiza şi, mai ales, ceea ce este semnificativ, în ceea

ce priveşte timpul, nu există un concept al timpului. Această absenţă a conceptului de

timp este o caracteristică izbitoare a structurii personalităţii“.

E. Macavei (1989) găseşte, în cadrul investigaţiilor sale, o serie de caracteristici,

precum sărăcia repertoriului socio-afectiv, stări afective preponderent negative cu

manifestări stridente şi constată că trebuinţele afective ale copiilor (depăşind

21

posibilităţile de satisfacere a lor), restrictiiţe vieţii in colectiv, pe fondul unei

vulnerabilităţi biopsihice, declanşează stări de nervozitate colectivă, marcate de crize

de afect (plîns şi furie, agresivitate şi autoagresivitate), atitudini revendicative

(gelozie, posesivitate), regresii comportamentale – suptul degetului, legănatul.

Aceste manifestări sunt consecinţe ale nevrozei de abandon, datorată carenţei

afective materne şi neglijării copilului de către adultul/substitutul matern.

Legate strîns de problemele afective, foarte de timpuriu apar şi tulburările în

comportamentul social. Întregul comportament al copilului rămas fără îngrijire

părintească instituţionalizat exprimă apatie, trieteţe, neîncredere şi dezorientare.

Bowlby (1952) observă că există un grad scăzut de adaptare socială la cei care şi-au

petrecut anii copilăriei în instituţii, faţă de cei care, în aceeaşi perioadă de timp, au

fost crescuţi în propriile familii, chiar dacă acestea nu ofereau cele mai propice

condiţii.

O trebuinţă socială fundamentală este nevoia de afiliere, exprimată prin

preocuparea de a stabili şi menţine relaţii afective pozitive cu alte persoane, precum

şi prin dorinţa de a fi plăcut şi acceptat. Studiile efectuate au demonstrat existenţa, la

copiii rămaşi fără îngrijire părintească instituţionalizaţi, a unei puternice tendinţe de

afiliere care apare din teama de respingere – expresie a repetatelor experienţe de

interacţiune interpersonală eşuate [Dumitrana, 1998].

Concluziile par a stipula faptul că deprivarea socială determinată de

instituţionalizare conduce la creşterea nevoii de afiliere, precum şi la scăderea

sentimentului propriei valori, ambele trăiri fiind originate într-un punct de puternică

anxietate.

În cazul copiilor şi al adolescenţilor instituţionalizaţi, viciile în formarea

autonomiei şi a responsabilităţii, deficienţele in educaţia pentru viaţă, lipsa modelelor

şi lipsa de comunicare cu anturajul de tineri şi adulţi, preum şi neîmplicarea

adolescenţilor în luarea deciziilor importante în propria lor viaţă au repercursiuni

negative asupra integrării lor sociale ulterioare.

1.3: Factorii de risc care afectează situaţia copiilor rămaşi fără îngrijire

părintească (în municipiul Chişinău)

22

Există anumiţi factori de risc, care reuşesc să „scoată” copilul din mediul

familial şi să-l împingă către mediul rezidenţial. Astfel de factori includ o slabă

unitate familială- mamă solitară, divorţul părinţilor, sarcină nedorită, sănătate slabă a

unuia dintre membrii familiei, consum abuziv de alcool, situaţie economică precară,

consecinţele unei infidelităţi, ş.a. La toate acestea se adaugă şi faptul că

instituţionalizarea a fost întipărită cultural pentru mai multe decenii, reprezentînd şi

în prezent o formă principală de protecţie a copilului aflat în dificultate, atunci cînd o

familie nu este în stare să-şi crească propria odraslă acasă, în propriul mediu.

Astfel, un model conceptual care fundamentează dinamica fenomenului

abandonului, dar şi a apariţiei copiilor orfani în societate este reprezentat în figura 1.

Anume această figură indică căile pe care le poate urma un copil, denumit de noi

generic copil orfan social. Situaţia ideală, cea a reintegrării lui în familia biologică,

este completată de transferul acestuia în inima sistemului. Practic copilul este mutat

dintr-o instituţie în alta, conform categoriei de vîrstă, fără a se lua în consideraţie

dezvoltarea sa psiho-emoţională, nemaivorbind de dorinţa lui. De altfel, sunt

frecvente situaţiile cînd copilul „iese” dintr-o formă de protecţie pentru a fi cuprins de

alta.Fiecare dintre factorii enumeraţi mai sus reprezintă forţe, care pot „scoate „ dintr-

o familie copilul. Politica de protecţie a copilului aflat în didficultate în care statul îşi

asumă responsabilitatea părinţilor, lipsa serviciilor pentru mame şi copii, accesul

limitat la metode de contracepţie şi planificare familială moderne, mai ales la

comunităţile mici şi izolate, sunt doar cîţiva factori care permit agravarea

fenomenului abandonului.

Cea mai ieftină şi mai eficace armă de luptă a acestui fenomen este desigur că

prevenirea abandonului, cu cele mai spectaculoase efecte în ceea ce priveşte

dezvoltarea copilului atît pe termen lung, cît şi pe termen scurt, iar acordarea de

servicii, care să dezvolte capacităţile parentale ale familiei şi să întărească rolul

părinţilor în a-şi creşte odrasla în mod adecvat, s-a dovedit a fi cea mai bună soluţie.

23

Figura 4: dinamica abandonului copilului.

Factori de risc în abandonul copiilor

La nivelul politicilor:

Legislaţia şi mecanisme de finanţare care încurajează instituţionalizarea ca formă principală de protecţie

Viziune fragmentată asupra copilului

Dispersarea responsabilităţilor cu privire la copil între mai multe ministere/departamente

Slaba colaborare interinstituţională

Lipsa unui sistem de servicii alternative la ocrotirea de tip rezidenţial

Număr scăzut de servicii organizate la nivl de comunitate, lipsa de servicii alternative instituţionalizării: servicii de consiliere, centre de zi,

servicii de suport pentru părinţii cu risc de abandon, centre maternale, centre de plasament pentru copiii şi tinerii orfani, ş.a.

Număr foarte mic de specialişti care să lucreze în domeniul prevenirii abandonului

La nivel de societate:

Întipărirea culturală a abandonuilui şi instituţionalizării copilului

Stigmatizarea copiilor care sunt/au fost instituţionalizaţi

Statul substituie rolul familiei în creşterea şi educaţia copilului

La nivel de familie:

Statut socio-economic precară al familiei

Mamă divorţată sau solitară

Mamă minoră

Naştere nedorită

Stare de sănătate precară a membrilor familiei

Stare de sănătate precară a copilului

Familie cu mulţi copii

Fig.1 Dinamica abandonului

Copilul este crescut în familia naturală

Copilul este abandonat într-o instituţie

Copilul părăseşte mediul rezidenţial prin: Reintegrarea în familia naturală; Integrarea în familia lărgită Tutelă Adopţie Asistent parental profesionist Casă de copii de tip familial

Transfer în interiorul sistemului rezidenţial:

Altă secţie de spital/alt spital

Centre de plasament Casă de copii Şcoli-internat

24

1.4: Metode şi tehnici utilizate de echipa multidisciplinară în lucrul cu copilul

rămas fără îngrijire părintească

Asistenţa socială reprezintă un ansamblu de măsuri de natură socială,

psihologică şi pedagocică în vederea depistării, diagnosticării, recuperării, educării,

instruirii, profesionalizării, adaptării şi integrării sociale a persoanelor aflate în

situaţie de risc datorită mediului în care trăiesc, prezenţa unor boli cronice sau

fenomene degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau

psihologică. În acest scop sunt utilizate metodele şi tehnicile aplicate cu desăvîrşire

întru soluţionarea acestor fenomene şi boli prin schimbarea sistemului de protecţie

socială care le generează, prin aprecierea, înţelegerea şi amplificarea experienţelor

pozitive. Ancheta socială, intervenţia şi managementul de caz sînt metode destinate

unor servicii de calitate în asistenţa socială şi constituie repere în dezvoltarea viitoare.

Managementul de caz: în anul 1865 apare în limba engleză verbul „to manage”

care poate fi tradus cu, „a dirija” sau „a conduce”, iar prin derivaţie a apărut şi

noţiunea de manager care a fost tradus cu „cel care conduce”.

În anul 1921 apare în limba engleză termenul de management care semnifică

ştiinţa tehnicii de a conduce şi gestiona.

Principiile managementului economic au fost transferate sau extinse treptat şi în

sfera „socialului”, în instituţii şi servicii în ansamblul organizării societăţii

constituindu-se ceea ce am putea numi managementul social sau ştiinţa gestionării

resurselor umane şi materiale.

Pentru a putea explica modul în care sunt gestionate şi soluţionate problemele

care apar la nivelul unui serviciu cu profil social, vom folosi de la început un limbaj

generalizat ce cuprinde noţiuni cum ar fi: instituţie, grup, tipuri de probleme.

Instituţia o vom reprezenta în cazul de faţă ca fiind spaţiul social de manifestare

şi locul de afirmare a trăsăturilor de natură psihologică a omului în calitate sa de

specialist şi nu în ultima instanţă a omului în calitatea sa de asistat social.

25

O altă determinare a instituţiei o reprezintă definirea acesteia ca sistem social în

care specialiştii deşi sunt membrii unui grup formal ei se regrupează de cele mai

multe ori pentru soluţionarea mai eficientă a cazurilor în subgrupuri informale.

Dimensiunea psiho-socială a instituţiei este cel mai bine reprezentată de nucleul

central al acestuia care ste echipa de specialişti. În domeniul socio-uman problema

poate fi definită ca fiind orice dificultate care trebuie solvată pentru a obţine un

rezultat.

Tipurile de beneficiari care solicită ajutorul Centrului de zi de plasament

temporar al copiilor orfani în perioada postinstituţională „Vatra”, pot fi grupate

astfel:

A-tinere mame solitare orfane, fost victime ale traficului de fiinţe umane;

B-copii şi tineri orfani care s-au reîntors la baştină, în perioada

postinstituţională, care necesită reintegrare şi resocializare în societate şi în familia

biologică şi care nu au un loc stabil de trai;

C-copii şi tineri orfani în conflict cu legea

Activitatea asistentului social nu poate fi privită ca acte izolate rupte din context,

ci ca operaţii într-o continuitate logică, coerentă, de acţiuni ce vizează atingerea unui

obiectiv unic.

Etapele parcurse în rezolvarea unui caz de la problema intervenţiei pînă la

soluţionarea acestuia sunt următoarele:

I. Problema intervenţiei fiind elementul declanşator al sistemului de activităţi ce

urmează a fi realizate pînă la soluţionare. Problema intervenţiei are ca origine

solicitarea sau îndreptarea care poate proveni din următoarele surse: Direcţia

Municipală pentru Protecţia Drepturilor Copilului (DMPDC), Organizaţia

Internaţională de Migraţie din Republica Moldova (OIM), Institutul de Reforme

Penale (IRP).

La o analiză primară a problemei se încearcă soluţionarea acesteia înainte ca

viitorul beneficiar să fi admis în Centrul vizat prin evaluarea globală a situaţiei

sociale, familiale, profesionale, de relaţionare a clientului, cu scopul de aconduce

26

cazul spre reolvarea situaţiei de criză doar prin servicii lucru la dosarul beneficiarului

(ceea ce include în sine analiza documentelor anexate la acesta) şi de consiliere. Dacă

în urma evaluării primare a situaţiei nu se întrevede nici o posibilitate de reintegrare,

cu clientul respectiv se încheie un contract între administraţia Centrului şi un acord de

parteneriat, care includ şi un regulament cu drepturi şi obligaţii ale fiecărui

beneficiar.

Fiecărui beneficiar admis i se întocmeşte un dosar în care se ataşează toate

informaţiile cu privire la client, care vor conduce la o analizare cît mai corectă a

problemei în vederea elaborării evaluării finale şi implicit soluţionării cazului.

II. Ancheta socială, care insumează date despre client adunate de pe o fişă

personală (numele, vîrsta, ocupaţia, etc.)şi apoi informaţii despre trecutul familiei,

experienţe din copilărie, succese şcolare, probleme legate de statutul social. Ea se

realizează nu numai în interesul persoanei care solicită sprijin, dar şi persoanelor

apropiate acestuia. Se redactează şi se semnează de către asistentul social care

rîăspunde pentru cele consemnate. Pe baza anchetei sociale se ia decizia de acordare

sau neacordare a sprijinului solicitat.

Ancheta socială cuprinde mai multe capitole:

1. Motivul/cauza anchetei sociale:

Ex: Sesizare/îndreptare de la una dintre autorităţile de stat., unde se prezintă o

problemă legată de situaţia copilului.

2. Scopul anchetei sociale:

-referire la legislaţia în rigoare (.. „în baza articolului x din legea x cu privire

la .. xxx..”, etc) unde se stipulează obligaţia autorităţii de a asigura copiilor în

necesitate protecţie şi suport. Prin ancheta socială se va căuta să se acumuleze

suficinte informaţii pentru a putea stabili problematica;

-rezolvarea problemei şi găsirea de soluţii

3. Date identificative:

27

Numele, prenumele,data şi locul naşterii, acte identificative (Certificat de

naştere, buletin de identitate), data deplasării, locul deplasării

4. Istoricul familiei:

- Contacte cu autorităţile

- Schimbări de domiciliu

- Boli cronice în familie

- Criminalitate

- Crize şi traume în familie

- Divorţuri anterioare

- Abuz: alcool, droguri, violenţă

5. Situaţia actuală a familiei:

- Familia: părinţi, divorţ, concubinaj

- Fraţi (ex. Al doilea copil din patru fraţi)

- Locuinţa: proprietate sau chirie, casă, număr de camere, cartier/împrejurimi

- Venitul familiei

- Munca, loc de muncă, calificare, angajare permanentă, şomaj

- Integrare socială, marginalizare

- Reţeaua socială

- opinia familiei referitor la situaţia actuală

6. Situaţia actuală a copilului şi nevoi:

(descriere bazată pe datele informative căpătate în urma interviurilor şi

certificatelor profesioniştilor)

- Sănătate

- Condiţii de viaţă

- Şcoală

- Descrierea copilului: talent, maturitate, calităţi şi lipsuri, aptitudini,

idependenţa, identitatea personală

- Dezvoltarea afectiv-emoţională şi comportamentală

28

- Certificate medicale, psihologice

- Opinia persoanlă a copilului asupra situaţiei sale

7. Evaluarea asistentului social asupra problematicii

- Bazate pe experienţa personală şi adapatera la realitatea respectivă

- Consecinţe, riscuri şi probleme, rezultate şi realizări scontate

- Plan de lucru

- Propuneri de rezolvări, aporturi din partea autorităţilor

- Concluzii şi decizii

Ancheta socială se realizează atît prin vizite de intervenţie la domiciliul

membrilor familiei biologice/lărgite, cît şi prin confruntarea datelor existente cu cele

primite de la Departamentul de Tehnologii Informaţionale din Republica Moldova,

Organul Teritorial Cadastral, Oficiile Stării Civile municipale, ş.a.

III. Planul de intervenţie se referă la tipul de problemă a clientului şi stabileşte

scopuri clare, concret şi realizabile pentru soluţionarea cazului. Fiecărui beneficiar i

se elaborează un plan personmalizat de intervenţie, în care se specifică obiectivele

acţiunii, componentele prin care se realizează obiectivele propuse şi momentele de

evaluare.

Planul personalizat de intervenţie este principalul instrument de lucru al

Centrului „Vatra” şi va ţine cont de următoarele elemente:

- Evaluarea asistentului social şi a psihologului din cadrul Centrului vizat;

- Observaţiile pertinente ale asistentului social cheie;

- Tipul relaţiei cu familia biologică/lărgită a copilului

- Potenţialitatea de reintegrare în familia biologică/lărgită sau în comunitate.

Intervenţia este complexă şi presupune implicarea unei echipe interdiciplinare,

precum şi colaborarea cu specialiştii atît din sistemul de Servicii ale DMPDC, cît şi

cu alte structuri şi organizaţii din comunitate.

În cadrul planului de intervenţie foarte des este utilizată Consilierea.

29

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: centrată pe rezolvarea de

proble şi centrată pe client. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere non-

directivă, aceasta înseamnă în bună parte că nu consilierul, ci copilul decide ce se va

discuta şi în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja

discuţia. De cele mai multe ori, aceasta se concentreazţă asupra lumii moţionale a

clientului, şi nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor

tulburări emoţionale ale copilului. Consilierul trebuie să fie împreună cu beneficiarul

încă de la începutul procesului. Aceasta semnifică că atitudinea consilierului este una

deschisă, autentică, astfel încît clintul va renunţa la mecanismele de apărare. Empatia

este fundamentul procesului de consiliere.

Abordarea centrată pe persoană accentuează în principal capacităţile şi punctele

tari ale copilului. Ce se realizează prin prezenţa a patru procedee:

Ascultarea activă;

Clarificarea;

Parafrazarea;

Reflectarea sentimentelor

Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri sunt empatia, „căldura”

nonposesivă, acceptarea şi autenticitate.

Empatia se poate defini ca „intrate” în lumea interioară a unei alte persoane, cu

scopul de a înţelege gîndurile, sentimentele, comportamentele şi semnificaţiile pe

care copilul le atribui unor evenimente. În acelaşi timp, consilierul rămîne însă el

însuşi, empatia nepresupunînd identificarea. Nivelul de empatie este strîns corelat cu

gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze lumea interioară.

„Căldura” nonposesivă se exprimă în general prin: limbajul trupului, cuvinte şi

vorbire, congruenţa acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul non-verbal

creează confuzii. Căldura şi apropierea trebuie utilizate cu maximă atenţie.

Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în cadrul relaţiei

cu clientul. Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp şi o precondiţie

30

a empatiei care încurajează beneficiarul să se exploreze şi să fie, la rîndul lui, sincer

şi deschis.

Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea conţine imlicit o alta, şi

anume cea a recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar

schimbării şi uneori acţionează ca „dizolvant” al dispreţului şi resentimentelor.

Trebuie, totuşi, să recunoaştem că acceptarea nu este un fenomen de genul „totul sau

nimic”, ca un tot perfect. Consilierii au, în general, grade diferite de acceptare care

pot varia de la zi la zi sau de la client la client.

Des utilizată în cadrul planului de intervenţie este şi interviul motivaţional, care,

de fapt, este o continuarea a consilierii nondirective şi are ca scop identificarea şi

dezvoltarea motivaţiei pentru schimbare. Metoda s-a dovedit eficientă în special cu

persoanele care nu doresc schimbarea sau care au sentimentul ambivalent cu privire

la aceasta. Caracteristicele metodei pot fi sintetizate după cum urmează:

Este o strategie mai mult de convingere, de cît de coerciţie;

Presune mai mult suport şi sprijin de cît argumentaţie;

Îl ajută pe copil să recunoască şi să facă ceva pentru a-şi rezolva problema;

Este o metodă care vizează motivaţia intrisecă a copilului;

Copilul este acela care găseşte argumente prin schimbarea, şi nu asistentul

social.

Interviul motivaţional crează atmosfera proprie pentru schimbare şi se adresează

în exclusivitate motivaţiei, şi nu modului cum se va produce schimbarea. În

consecinţă tehnicile de provenienţă cognitiv-comportamentale vor fi utilizate

complementar numai după construirea unei motivaţii puternice de schimbare. Deşi

este o metodă derivată din consilierea nondirectivă, interviul motivaţional are scopuri

precise şi strategii proprii de atingere a acestora. Feed-back-ul şi sfatul sunt utilizate

de către asistentul social, precum şi empatia selectivă pentru întărirea unor aspecte

dezirabile.

Cele cinci principii generale: Exprimarea empatiei; dezvoltarea discrepaţelor,

evitarea disensiunilor, depăşirea rezistenţelor, dezvoltarea încrederii în sine.

31

O altă metodă utilizată întru soluţionarea problemelor copiilor şi orfani plasaţi în

Centrul „Vatra” este Lucrul în Grup, în funcţie de scopurile lor grupurile pot fi

clasificate în grupuri de remediu, de întîlnire, grupuri de scop social. Kolb consideră

că stilurile de învăţare pot fi clasificate în patru categorii:

1.Activismul

2.Reflexivul

3.Teoreticianul

4.Pragmaticul

Avantaje ale lucrului în grup sunt următoarele: grupul oferă mutual copiilor cu

nevoi şi experienţe asemănătoare, individul are sentimentul că nu este singur în acea

situaţie; oferă fiecărui copil posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere şi să-şi

exerseze abilităţile de comunicare; copii învaţă să ofere feed-back pozitiv; fiecare

membru al grupului învaţă despre sine şi despre ceilalţi; se crează cadrul schimbării

atitudionale prin intermediu schimbului de idei şi opinii, s-a conctat că, de obicei,

schimbarea atitudinelor se produce în sensul valorilor şi atitudinilor majorate şi al

celor care sunt încurajate de lider.

Se mai poate menţiona că grupul are o dinamică ce poate încuraja sau facilita

schimbarea comportamentală, prin observarea, asimsilarea şi exersarea unor noi

comportamente; grupul contribuie la creşterea stimei de sine a participaţilor în grup,

fiecare membru este un potenţial terapeut; grupul poate oferi un sentiment de

apartenenţă şi poate constitui o reţea socială de suport; estecea mai eficientă metodă

de a lucra pentru dezvoltare de probleme.

Lucrul în grup este o metodă eficientă în atingerea unor obiective de terapie

comportamentală în măsura în care în interiorul grupului funcţionează optim o serie

de mecanisme:

Acceptarea-sentiment al apartenenţei;

Ventilarea-eliberarea emoţională a copiilor de tensiuni nervoase conştiente

sau incoştiente;

32

Testarea realităţii-recapitularea experienţei de interacţiune în familie sau

situaţii conflictuale solvate greşit;

Transferul-ataşament puternic dintre copil şi terapeut;

Intelectualizarea-membrii grupului conştientizează o serie de conflicte sau

rezistenţe prin reevaluarea simptomelor sau interpretare;

Interacţiunea-participaţii interacţionează unii cu ceilalţi sau cu liderul

grupului;

Universalizarea-conştientizează că nu sunt singuri într-o anumită situaţie;

Altruismul-exprim posibilitatea ca fiecare participant să fie terapeut şi să-i

ajute pe ceilalţi fie şi numai cu un sfat;

Terapia spectacolului-reprezintă modalitatea de participare pasivă a

clientului la experienţa celorlaţi;

Stilul liderului-modalitatea prin care liderul abordează relaţia cu

participanţii la grup.

III. Negocierea planului de intervenţie necesar doar în momentul în care în

derularea planului realizat apar situaţii tensionate în care cei implicaţi nu sunt de

acord cu acesta. Această etapă în soluţionarea problemelor copilului orfan este

precedată de Aplicarea planului negociat care la rîndul ei se realizează pe două

planuri: primul va fi cel în care va participa şi beneficiarul, iar al doilea va fi cel în

care se vor realiza intervenţii în mediul de provenienţă a clientului.

IV. Evaluarea finală a efectelor obţinute prin raportarea aşteptărilor la

rezultatele reale, evoluţia cazului pe perioada plasamentului, cît şi a demersurilor

realizate de beneficiar întru reintegrarea acetuia în societate, dar şi în familia

biologică/lărgită.

V. Monitorizarea cazului timp de trei luni de la data soluţionării cazului.

Este important de menţionat faptul că managementul de caz presupune

colaborarea cu toţi membrii echipe de lucru, adunarea tutror datelor relevante pentru

cazul respectiv, pe toată perioada plasamentului şi asumarea deciziilor luate cu

privire la soluţionarea cazului.

33

Socioterapia

Socioterapia a apărut la mijlocul anilor 1970 ca o formă de terapie practicată în

centre de socioterapie, şcoli, centre de zi pentru persoane în dificultate, clinici, spitale

şi organizaţii de servicii sociale. Ca metodă de educare şi învăţare socio-emoţională,

socioterapia a avut un impact important asupra educaţiei, inclusiv asupra educaţiei

practicate în afara şcolii.

Acest tip terapie este o respingere în practică a postulatelor (ideilor de bază ale)

psihologiei sec. 20 cu privire la persoane, terapie, cură, tratament, dezvoltare şi

învăţare. Viziunea dominantă asupra lumii şi oamenilor este condiţionată de o cultură

“psihologizantă”. Or socioterapia porneşte de la premisa că cauzele majorităţii

suferinţelor omeneşti sînt de natură socială şi că deci “tratamentul” acestora ar trebui

să poarte de asemenea aspectul unei acţiuni sociale, de grup.

Oamenii sînt actori şi interpreţi

Terapia socială operează adesea cu un limbaj darmatic (de teatrtu) pentru a

desemna capacitatea şi necesitatea oamenilor de a crea legături sociale, de a forma

grupuri şi a participa la viaţa lor, creînd scenarii, jucînd şi improvîzînd. Esenţa vieţii

oamenilor este de a fi puşi mereu în situaţii în care ei trebuie să-şi manifeste noi şi noi

aptitudini, adică de a fi “alţii” decît sînt (sau decît au fost pînă atunci). Capacitatea de

a fi noi înşine şi “alţii” în acelaşi timp este una vitală pentru viaţa noastră emoţională,

socială, intelectuală. Dificultăţile apar atunci cînd oamenii nu mai sînt stare să facă

faţă acestor provocări, răspunzînd la ele jucînd şi imporovizînd în mod creativ.

Socioterapia pune accentul pe activitatea grupurilor de a crea “performanţe”

(jocuri) şi, prin aceasta, diferă de de abordările psihanalizei, psihodramei şi dinamicii

grupurilor. Ea îi ajută pe oameni să fii ei înşişi şi “alţii” decît ei înşişi, încurajînd o

aptitudine naturală umană în acest sens, cea de a interacţiona cu ceilalţi în mod

creativ.

Oamenii improvizează

A improviza înseamnă să te manifeşti în mod spontan în situaţii neaşteptate,

încălcînd regulile stabilite sau aşteptate (de sociabilitate, comunicare,

relaţionare). Toată lumea improvizează în anumite situaţii. Socioterapia îi ajută pe

34

oameni să improvizeze creativ în scenele vieţii lor de zi cu zi, făcînd faţă noilor

dificultăţi şi provocări.

Capitolul 2: Noţiunea şi esenţa protecţiei sociale a copilului rămas fără

îngrijire părintească

2.1: Protecţia socială a copilului rămas fără îngrijire părintească: definiţii şi

caracteristici:

„Asistenţa socială a ieşit din făgaşul sentimentalismului generos şi al simplelor bune

intenţii pentru a păşi în domeniul unei acţiuni sociale şi etice şi ordonate temeinic

motivate,

cu scopul exclusiv de a servi societatea nu prin cărţi şi teorie,

35

ci prin găsirea adevărului social în mijlocul grelelor conflicte ale vieţii”

Dumitru Gusti

Trăim astăzi într-o societate controversată caracterizată de o mulţime de procese

sociale şi avansări pe treptele dezvoltării socio-umane în diverse domenii, unde

satbilitatea şi siguranţa reprezintă aşteptările de bază a cetăţenilor unuia sau altuia

stat. Actualul stat este alcătuit din mai multe sisteme orientate spre asigurarea ordinii

publice, a integrităţii fizice a cetăţenilor şi, desigur a bunăstării sociale.

De regulă, atunci cînd se vorbeşte despre activităţile de asigurare a bunăstării sociale,

îmbunătăţire a situaţiei categoriilor defavorizate şi atenuarea inegalităţilor se

utilizează diferite sintagme ca: protecţia socială, asistenţă socială, prestaţii sociale şi

servicii sociale. Acestea trimit la realităţi distincte, la sisteme autonome de gestionare

a „bunăstării”[ Suport de curs pentru instruirea iniţială a asitenţilor sociali comunitari,

Chişinău 2009].

Protecţia socială reprezintă un ansamblu de politici, măsuri, instituţii, organisme

care asigură sprijinul persoanelor şi grupurilor aflate în dificultate şi care nu pot să

realizeze prin efort propriu condiţiile normale, minime de viaţă [Cătălin Zamfir,

Lazăr Vlăsceanu (cord.) Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1998]. Deci, prin

protecţie socială se înţelege ansamblul instituţiilor, structurilor sociale şi reţelelor de

servicii, al acţiunilor destinate creaării unor condiţii normale de viaţă pentru toţi

membrii unei societaţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacitpăţi reduse de

autorealizare.

Prin sistemul de protecţie socială se caută posibilităţi de redistribuire a

resurselor materiale şi umane ale colectivităţii către acele persoane şi grupuri aflate în

dificultate în vederea eliminării decalajelor mari dintre aceştia şi populaţia majoritară.

Protecţia socială are ca obiectiv nu crearea unei stări de dependenţă a acelor în

nevoie, în cazul nostru a copiilor rămaşi fără îngrijire părintească, ci (re)integrarea lor

în viaţa normală prin stimularea forţelor active, a creşterii capacităţilor lor de a face

faţă problemelor de zi cu zi, a scăderii perioadelor de tranziţie prin mobilizarea

eforturilor proprii. În sens general, protecţia socială reprezintă un set de măsuri

36

orientat spre asigurarea unui anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru

întreaga societate, în general, şi pentru categoriile aflate în dificultate, în special.

Sistemul de protecţie socială este compus din două componente: asigurări

sociale şi asistenţă socială.

În cele ce urmează voi face o mică caracteristică a acestor două componente, şi

anume:

Asigurări sociale reprezintă un sistem de beneficii contributive, un sistem de

indemnizaţii băneşti, care permit compensarea principalelor tipuri de pierderi a

capacităţii de muncă şi, în consecinţă, a venitului din motive obiective (boală, şomaj,

vîrstă înaintată, naşterea copilului, accidente). Asigurările sociale se bazează pe

contribuţii personale ale asiguraţilor. Este vorba de asigurări de bătrîneţe, boală,

traume de producţie, asigurări de naştere, de şomaj.

Asistenţa socială reprezintă o activitate prin care se urmăreşte ajutorarea

sistemelor şi subsistemelor sociale în disfuncţie pentru a răspunde adecvat cerinţelor

sociale şi a elimina dificultăţile ce apar în raporturile acestora cu societatea,

beneficarii unor astfel de servicii sociale, urmînd să ajungă să-şi folosească la

maximum capacităţile, disponibilităţile pentru a obţine bunăstarea personală.

În sens larg, asistenţa socială reprezintă o activitate de ajutorare a oamenilor

(prin susţinere şi protecţie, corecţie şi reabilitare) să-şi învingă greutăţile, să-şi

dezvolte capacităţile de a soluţiona de sine stătător problemele. În sens mai restrîns,

asistenţa socială poate fi prvită ca o activitate orientată spre rezolvarea problemelor

sociale ale unor persoane aparte sau ale unor grupuri de persoane, în primul rînd ale

celor care nu mai dispun de resurse materiale, sociale şi morale, care nu mai sunt în

stare să-şi asigure prin propriile eforturi un trai decent.

În Legea Asistenţei Sociale (nr.547-XV din 25.12.2003) asistenţa socială este

definită ca „componentă a sitemului naţional de protecţie socială, în cadrul căruia

statul şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele

temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care

pot genera marginalizarea sau excluderea socială a persoanelor şi familiilor aflate în

dificultate”.

37

Asistenţa socială nu poate fi înţeleasă, însă doar ca o simplă activitate practică

de ajutorare. Putem spune cu siguranţă că ea este de asemenea o ştiinţă, o totalitate de

cunoştinţe despre anumite legităţi ale fenomenelor sociale cu care se confruntă şi s-a

confruntat societatea. În calitate de ştiinţă, asistenţa socială se află în proces de

devenire, constituind un domeniu al activităţii umane preocupat de elaborarea şi

sistematizarea teoretică a cunoştinţelor despre o realitate socială bine determinată şi

despre activitatea instituţiilor de stat, obşteşti şi particulare, a specialiştilor şi

activiştilor, orientate spre rezolvarea problemelor inşilor, familiilor şi grupurilor de

oameni din societatea respectivă. Una dintre cele mai importante priorităţi ale

asistenţei sociale ca ştiinţă este de a analiza formele şi metodele de lucru cu

beneficiarii, de a elabora tehnici eficiente de rezolvare a problemelor.

Orice sistem este axat pe un anumit sistem de valori şi principii care îi nuanţează

misiunea socială şi direcţionează activitatea persoanelor parte a acestuia. Acestea pot

fi definite ca un şir de idei directorii ale teorii şi reguli fundamentale ale activităţii

empirice. În calitate de lement structural principiile îndeplinesc un rol important: ele

îmbină organic toate categoriile şi legile într-un sitem logic unit, pe baza căruia e

posibilă interpretarea justă a proceselor din sistem.

Conform Legii Asistenţei sociale (nr.547-XV din 25.1.2003), principiile

asistenţei sociale sunt:

Recunoaşterea independenţei şi autonomiei personalităţii, respectarea

demnităţii umane;

Universalitatea dreptului la asistenţă socială, garantarea accesabilităţii acesteia;

Solidaritatea socială;

Flexibilitatea măsurilor de asistenţă socială, aducerea lor în concordanţă cu

necesităţile reale ale persoanei sau ale familiei aflate în dificultate;

Parteneriatul social ca mijloc de realizare şi evaluare a măsurilor de asistenţă

socială;

Responsabilitatea personală a beneficiarului de asistenţă socială.

38

Fundamentale pentru asistenţa socială sunt două valori care pot fi considerate

principii de asistare a persoanelor aflate în dificulate:

Recunoaşterea unicităţii şi demnitaţii fiecărei fiinţe umane, persoane asistate;

Recunoaşterea dreptului persoanei asistate la autodeterminare.

Asistenţa socială a ţinut mereu seama de situaţia specială a copilului, mai ales a

celui fără îngrijire părintească sau a celui orfan, determinată de vulnerabilitatea şi

nevoia sa de ocrotire. În trecut, regimul legal al minorităţii avea ca fundament

concepţia potrivit căreia copiii trebuie „supuşi” protecţiei exercitate de reprezentanţii

lor legali, iar pentru copii orfani atît de cei biologici, cît şi statali. În mod tradiţional,

în dreptul privat, această protecţie a fost reglemenatată, în principal, sub două aspecte

fundamentale: incapacitatea minorului şi ocrotirea părintească. Ambele aspecte erau

asigurate de sistemul de ocrotire a copilului care este definit drept un ansamblu de

servicii prin care li se asigură copiilor suport material, asistenţă medicală, educaţie şi

locuinţă, chiar dacă părinţii acestora nu sunt capabili să le ofere aceste bunuri.

Protecţia copilului orfan are să pună în aplicare realizarea drepturilor copiilor şi să

satisfacă toate nevoile lor, fiind bazate pe multiple teorii psiho-sociale.

Asistenţa socială, în special, a copilului şi famiiei, este însoţită sau

particularizată într-o serie de „teorii specifice”, cu o acţiune mult mai restrînsă, dar cu

obiective precise. Soluţionarea problemelor copiilor, fie cu părinţi, fie abandonaţi,

refuzaţi sau orfani, necesită să fie antrenate în proces atît „teoria generală” a

domeniului de activitate, cît şi tipurile sau formele concrete de manifestare a acesteia

(cum ar fi teoriile specifice asistenţei sociale: teoria ingrijirii, teoria ataşamentului,

teoria pierderii, participării, teoria identităţii, ş.a.)

Teoria îngrijirii ocupă locul principal, prin proximitate sa de obiectivul

fundamental al sistemului de asistenţă socială a copilului şi familiei. În sensul

acceptat şi practicat în asistenţa socială, ingrijirea persoanei cu nevoi nu presupune în

mod imperativ schimbarea personalităţii acestuia. În acest sens, Martin Devies

menţiona: Dacă schimbarea are loc, aceasta se datorează mai curînd destinului

clientului, şi nu efectivului magic al muncii sale. A vorbi numai de terapie înseamnă

a exagera puterea asistentului social şi a risca denigrarea adevăratelor funcţii de

39

ingrijire care caracterizează natura profesiei”. Conţinutul principal al ingrijirii îl

constituie acţiunea practică la confruntare cu nevoile, fricile şi cu ansamblul stării de

vulnerabilitate în care se află beneficia-rul, pasivitatea şi neglijarea fiind cei mai mari

duşmani în acest sens.

Teoria îngrijirii analizează atît individul în situaţie de risc şi familia din care

face parte, cît şi mediul social degradat sau în curs de degradare, grupul-ţintă

problemă, comunitatea sau colectivitatea umană marginalizată. Obiectivul

fundamental al ingrijirii îl constituie asigurarea pe termen lung a independenţei

persoanelor aflate în dificultate. Nu poate fi vorba despre o reală protecţie sau

ingrijire umană acolo unde nu se manifestă apărarea demnităţii clientului, iar acestea

nu se realizează decît în condiţiile independenţei materiale şi afective faţă de ceilalţi.

O altă teorie importantă pentru asistenţa socială şi protecţia copilului orfan este

teoria ataşamentului care are menirea să deschidă calea înţelegerii corecte a

procesului de dezvoltare normală psiho-socială a personalităţii oamenilor, în general,

şi a copiilor, în special. Starea de ataşament vizează, de fapt, toate vîrstele, dar

manifestările cele mai clare şi definitorii ale acesteia se observă din timpul copilăriei.

Ataşamentul semnifică, în esenţă, apropierea preferenţială, dezinteresată şi aproape

inconştientă a unei persoane faţă de o altă persoană. Astfel, de „semne” ale

ataşamentului se întîlnesc în forma lor naturală numai la copii, mai ales la copii care

de mici nu au avut un exemplu clar al unuia dintre părinţi deoarece au fost izolaţi,

lipsiţi de grija şi dragostea lor. Ataşamentul are un caracter dinamic, adică apare, se

formează, se „maturizează”, atinge apogeul în anumite momente ale copilăriei, se

poate deteriora sub influenţa unor factori. Relaţiile de ataşament au misiunea de a

proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenţii exogeni sau

endogeni. D. Howe afirmă că părinţii şi copii sînt programaţi biologic să se ataşeze

unul de celălalt, ajutîndu-i pe aceştia din urmă să atingă întregul său potenţial, să

gîndească logic, să dezvolte o conştiinţă, să dezvolte interesul de cooperare cu ceilalţi

oameni, să devină încrezător în sine, să facă faţă stresului şi frustrării, să

învingăteama şi neliniştea, să dezvolte relaţii durabile, să reducă gelozia, să-şi creeze

o individualitate proprie şi o personalitate bine pusă pe picioare. Dar, ce se întîmplă

40

cu copiii orfani şi abandonaţi, cînd nu au nici un suport şi nici un exemplu demn de

urmat, în afara cîtorva profesori şi asistenţi sociali profesionişti în unele cazuri, în

cele mai bune cazuri. Dar cum rămîne cu cei care au fost crescuţi şi educaţi în spitale

de psihiatrie, într-o secţie pentru copii refuzaţi şi abandonaţi. Cu cît ataşamentul este

mai puternic, cu atît baza afectivă est emai sigură, curajul copilului mai mare,

„libertatea de mişcare” şi spaţiul social în care îndrăzneşte să rişte, să se deplaseze

sînt mai importante. În condiţiile existenţei unui ataşament puiternic se formează

oameni stabili din punct de vedere psiho-emoţional, puternici în faţa „încercărilor”,

competenţi în obligaţiile profesionale şi nu copiii şi tinerii de astăzi care nu-şi pot

găsi un loc stabil de muncă doar din cauza unui astfel ataşament în copilărie, a unui

model.

Din teoria ataşamentului îşi porneşte rădăcinele teoria pierderii, care ste înrudită

cu teoria anxietăţii. Nu există om care să nu piardăde-a lungul vieţii sale ceva sau pe

cineva drag, foarte apropiat, foarte apropiat spiritual, pierdere, care să-i provoace

dureri şi „stări afective” foarte puternice prin următoarele „stadii de evoluţie”

emotivă: şoc, neîncredere atît în fapt ca atare, cît şi în propriile forţe; derutare,

negarea pierderii; dorinţa puternică de căutare şi regăsirea a „obiectului pierdut”;

mînie, resentiment, vină, disperare, deprimare, retragere în sine; acceptarea situaţiei;

reorganizarea interioară a vieţii. Fiecare pierdere provoacă o problemă specifică care

impune tratament, de asemenea, specific.

O altă teorie des utilizată în asistenţa socială a copilului este teoria identităţii.

Problema identităţii a apărut în strînsă legătură cu aspectele şi, mai ales, cu efectele

adopţiei sau ale împărţirii responsabilităţilor privind creşterea şi educarea unor copii

între mai multe familii (familii de asistenţi parentali profesionişti, familii adoptive,

etc), chiar şi aceeaşi educare a copiilor orfani şi lipsiţi de ocrotirea părinţilor de

persoane complet străine. Indiferent de situaţie copilul are dreptul la identitate, şi încă

la o identitate sigură, permanentă, adecvată, oferită de părinţii biologici, şi nu de

surori medicale responsabile de copiii abandonaţi în spitale. Chiar şi în cazul copiilor

internaţi în instituţii sociale, identitatea se poate asigura cu uşurinţă dacă copii au

relaţii directe cu părinţii biologici, dacă li se explică situaţia în care se află şi cauzele

41

pentru care i-au îndepărtat de familie şi trăiesc separaţi, sau dacă în dosarul personal

al copilului orfan este anexată Forma nr 03 (Anexa 2). Abandonarea copilului chiar

în spitalele de maternitate, dacă are loc imediat după naştere, ridică probleme grave,

adesea dramatice, legate de identitatea copilului abandonat ajuns la maturitate.

De o importanţă majoră în asistenţa socială este teoria participării: Participarea

pune accentul pe drepturile beneficiarului, în lucrarea respectivă copilulul orfan, care

este încurajat să-şi definească problemele, să devină activ în soluţionarea lor. D.

Howe identifică două tipuri de participare: participare politică, care se bazează pe

noţiunea de justiţie socială şi participarea terapeutică, care se bazează pe procesele

de psihologie interpersonale şi de dezvoltare. Participarea terapeutică şi cea politică

reprezintă democratizarea ajutorului. Cu toate că acestea îşi au originile în tradiţii

filosofice diferite, tendinţa este ca ele să fie văzute ca un întreg.

Noţiunile de participarea, de raporturi şi colaborare produc idei, schimbări şi

practici interesante în domeniul protecţiei copilului. Astfel, ca efect al schimbării

concepţiei cu privire la drepturile omului, copilului încetează de a mai fi „obiect” de

protecţie şi devine participant la viaţa socială, inclusiv cea juridică. Copilul este

titular al drepturilor fundamentale ale omului în aceeaşi măsura ca şi adultul. Însă,

acesta nu are încă gradul de maturitate necesar pentru a participa la viaţa juridică pe

poziţie egală cu majorii. Bineînţeles acest fapt nu semnifică excluderea copilului, ci

sprijinirea şi asistarea lui pentru exercitarea drepturilor fundamentale care îi aparţin.

Astfel, situaţia copilului a fost prezentată în atenţia comunităţii internaţionale încă de

la începutul secolului al XX-lea. Declaraţii ale Drepturilor Copilului au fost adoptate

atît de Liga Naţiunilor (1924), cît şi de Organizaţia Naţiiunilor Unite (1959).

Declaraţia Drepturilor Copilului promulgată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite

la 20 noiembrie 1959, în vigoare şi astăzi, a stat la baza elaborării Convenţiei. Tema

esenţială în jurul căreia gravitează aceste declaraţii a fost cea a nevoii copilului pentru

grijă şi asistenţă speciale. Declaraţia din 1959 este centrată pe protecţia şi bunăstarea

copilului. În această Declaraţie, cum observă M. Freeman, copilulul rămîne mai

degrabă un obiect de preocuparea decît o persoană care beneficiază de

autodeterminare.

42

Toate sistemele de protecţie socială a copilului trebuie să se conducă după un şir

de principii. În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai mult şi mai argumentat

ideea că sistemul de protecţie socială a copilului trebuie să lucreze într-o relaţie de

parteneriat cu părinţii nu în detrimentul acestora: asistentul social şi părintele să aibă

o „agendă ” comună, cu scopuri convenite împreună şi clar formulate, în vedera

rezolvării problemelor familiei, dar şi a copilului, în special. Rezultatele muncii

comune se vor exprima în acţiuni concrete, ale căror consecinţe vor viza copilul:

interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei. Baza valorică pe care s-a

întemeiat protecţia copilului în ultimul deceniu, în lumea întreagă, a fost Convenţia

ONU cu privire la Drepturile Copilului (ratificată de Parlamentul Republicii Moldova

în anul 1993).

Specificul oricărei acţiuni de protecţie a copilului constă în primordialitatea

interesului copilului faţă de cel al tuturor celorlalţi actori sociali. În convenţia

internaţională privind drepturile copilului se specifică „în toate acţiunile care îi

privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială,

fie de către tribunale, autorităţile administrative sau organe legislative, interesele

superioare ale copilului trebuie sî fie luate în considerare cu prioritate” (articolul 3).

Modul în care o societate pune în aplicare acest principiu demonstrează importanţă

reală acordată viitoarei generaţii.

Aceasta presupune, totodată, principiul înţelegerii copilului ca o personalitate

unitară, cu un ansamblu de nevoi interrelaţionale. Din prima clipă a existenţei sale,

copilulu este o fiinţă umană integră, avînd simultan toate nevoile unei fiinţe umane;

în orice situaţie specială s-ar afla copilulul, el este în mod continuu o fiinţă umană

integră, avînd nevoie de un mediu de viaţă integral, adecvat nevoilor sale complexe.

Tratarea globală, holistică a copilului, interpretîndu-l ca avînd nevoie, simultan, de

toate condiţiile unei vieţi umane normale, reprezintă un standard elementar pentru

orice formă de organizare a grijii pentru copil, chiar şi aceeaşi instituţie: casa de

copii, casa municipală a copilului, şcolile internat, ş.a. În nici un moment al vieţii

sale, copilul nu poate fi tratat doar prin prisma unui singur tip de nevoi, chiar dacă

acestea pot, în anumite condiţii, să fie cruciale.

43

Aflat într-un proces rapid de dezvoltare, în care orice pauză semnifică întîrziere

greu de recuperat, copilul are nevoie, în fiece moment al vieţii sale, de un mediu

complet uman, natural, şi nu străin. Situţiile în care copilul este scos din mediul de tip

familial — îmbolnăviri grave, abandon sau mediu natural impropriu-trebuie redus,

practic la zero. Chiar şi în aceste situaţii trebuie să i se asigure un mediu uman cît mai

complet. Desigur, este cazul spitalelor care oferă o atmosferă cît mai apropiată de cea

familială, încurajînd, totodată, mamele să stea împreună cu copii săi, şi nu în odăi

separate.

Ignorarea oricărei nevoi a copilului, ca cea de apartenenţă la un mediu familial,

de suport psiho-emoţional, de dezvoltare cognitivă, motrică, emoţională, de armonie

şi de participare, în numele satisfacerii unor nevoi urgente (ca acelea medicale) sau în

numele imposibilităţii asigurării lor (instituţionalizare) reprezintă o încălcare a celui

mai fundamental drept al copilului: acela de a fi o fiinţă integră. Satisfacerea acestor

nevoi depinde de persoanele semnificative din mediul copilului şi de serviciile

medicale, educative şi sociale create de societate.

Un alt principiu admis în Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului este

principiul intergralităţii sociale a copilului care se referă la înţelegerea dezvoltării

umane în cadrul contextual propriu, punîndu-se în evidenţă relaţia dintre copil,

familia din care face parte, comunitate şi, mai larg, societate. Pentru a avea o viaţă

normală, copilul are nevoie de o familie care să-i ofere un mediu pozitiv, decent de

viaţă, de o comunitate echilibrată, dezvoltată şi stăpînită de spiritul susţinerii, de o

societate armonioasă, liberă şi orientată spre bunăstarea individuală şi colectivă a

membrilor săi. Nu poate fi sprijinit copilul, ignorîndu-se familia acestuia şi nici

comunitatea din care face parte. Deşi orice suport acordat copilului, prin intermediul

familiei, trebuie asigurat să ajungă la copil, ar fi ireal să se spere că se poate trage o

linie netă de demarcaţie între copil şi familie, ceea ce se încearcă a face în cazul

copiilor orfani şi a celor lipsiţi de grija părinţilor. A sprijini copilul fără a sprijini

familia este, practic, imposibil.

Un rol important în respectarea drepturilor copilului îl joacă comunitatea. Grija

comunităţii trebuie să se exercite în egală măsură asuprea tuturor copiilor, fără nici o

44

discriminare de sex, rasă/etnie, apartenenţă religioasă atît a părinţilor, cît şi a copiilor.

Grija comunităţii ar trebui să fie acordată în egală măsură atît copiilor în situaţie

normală, cît şi copiilor orfani. Această grijă pentru copii nu poate avea un caracter

focalizat pe zonele cele mai sărace sau mai puţin favorabile. Orice copil are dreptul la

un suport special din partea comunităţii, ca simbol al solidarităţii dintre generaţia

matură şi cea tînără. Nu poţi crea atitudini pozitive faţă de copil, în general,

concentrînd atenţia doar sectorial pe copilul aflat în dificultate. Atenţia trebuie

acordată tuturor categoriilor de copii în egală măsură, fără nici un dezechilibru de

interes public.

Următorul principiu promulgat de Convenţia este cel al integralităţii pentru

copii. Nu există probleme specifice ale copilului care pot fi soluţionate complet prin

soluţii strict sectoriale. Existenţa copilului reprezintă un complex de nevoi şi condiţii

de viaţă direct proporţionale. Sistemul de protecţie socială a copilului nu poate fi

fragmentată nici conceptual şi nici instituţional. Activităţile, chiar distincte, trebuie să

fie asociate cu mecanisme specifice integrative. Şcoala, asistenţa sanitară, grija în

condiţii excepţionale (îmbolnăvire, abandon, tratament inadecvat în familie, refuz sau

decesul părinţilor), chiar dacă sunt separate din punct de vedere al tehnicilor de

intervenţie şi al instituţiilor care intervin (în cazul mun. Chişinău: Direcţia

Municipală pentru Protecţia Drepturilor Copilului, ONG-uri în colaborare cu această

instituţie ), trebuie să prezinte o integralitate profundă de abordare şi să se sprijine

reciproc, asigurînd astfel împreună mediul de suport necesar.

Un alt principiu este principiul liberei opţiuni/alegeri. Cultura autoritară a

societăţilor tradiţional socialiste au folosit principiul imaturităţii copilului ca o scuză

de a-i nega acestuia dreptul elementar de alegere liberă şi de participare la deciziile

care îl afectează sau îl vor afecta în viitor. Capacităţile pe care copilul le are efectiv la

diferite vîrste sunt superioare spaţiului de aleger liberă care i se acordă. Copilul

trebuie format de mic să-şi asume responsabilitatea faţă de faptele sale, să aibă

capacitatea de a judeca independent, de a-şi formula propriile sale drepturi, inclusiv

spaţiul responsabilităţii şi al deciziei libere. Cu părere de rău acest principiu nu numai

că a fost ignorat în trecut, dar şi în prezent vedem consecinţele acestuia la copiii care

45

s-au aflat în internate sau în case de copii, care pînă azi nu au ştiut că au nici drepturi,

nici responsabilităţi.

Deci pentru ca un sistem de protecţie socială a copilului să funcţioneze normal,

trebuie respectate drepturile fundamentale ale copilului: dreptul la viaţă, dreptul de a

lua parte la deciziile cu privire la propria sa viaţă, dreptul de a avea un cuvînt de spus

asupra societăţii în care trăieşte. Contrar unor opinii destul de răspîndite, viaţa

copilului nu se construieşte numai pe dimensiunea prezentului, dar şi perspectiva

viitorului este o dimensiune esenţială a calităţii vieţii copilului. O viaţă prosperă, cu

oportunităţi de învăţare, de formare profesională, de dezvoltare într-un adult eficient

integrat reprezintă o nevoie fundamentală a copilului, şi nu o joacă. Dreptul de a

învăţa este unul dintre principalele drepturi ale copilului care îl ajută la formarea unei

personalităţi puternice şi bine stabilite. Dar ce facem atunci cînd acest drept este pe

îndelete încălcat prin oferirea unor studii false, nemaivorbind de atestate şi certificate

false. În urma observaţiei active realizate în Centrul de zi de plasament temporar al

copiilor orfani în perioada postinstituţională „Vatra” am observat că copiii din

internate şi casele de copii, actualii beneficiari ai Centrului, nu primesc o instruire

completă şi adecvată, deoarece sunt trataţi ca nişte fiinţe care nu pot înţelege nimic,

decît lucrul cu „sapa”. Pentru dezvoltarea sa, copilul are nevoie de oportunităţi, de

condiţii, de drepturi scrise, dar şi respectate. De multe ori aceste condiţii de viaţă ale

copilului, este cazul copiilor lipsiţi de grija părinţilor, îi diminuează şansele unei

dezvoltări normale, putîndu-i condamna la o viaţă matură de victimă a traficului de

fiinţe umane, de prostituată sau criminal, deviind de la normalitatea socială.

Responsabilitatea pentru oferirea condiţiilor necesare de viaţă copilului în acest caz îi

revine comunităţii, statului, dar şi familiei biologice lărgite.

Prevederile Convenţiei referitoare la autonomia copilului sunt considerate printre cele

mai slabe şi mai controversate reglementări din acest act. Ele au avut de întîmpinat

rezistenţa mentalităţilor conservatoare referitoare la „autoritatea şi puterea

părinţilor” asupra copilului. Practica acestui principiu şi drepturilor ce conchid din

el – sublinia un autor canadian – necesită mutaţii importante în atitudini şi

mentalităţi, la toate naţiunile.[ Toope S. The Convention on the Rights of the Child:

46

Implications for Canada in M. Freeman (ED)”Children’s Rights. A comparative

Perspective”. – Darmouth, 1996., p.41-42] M.Minow observă, în acest sens, faptul că

„drepturile copilului creează un disconfort adulţilor, deoarece ele reprezintă idei

inovatoare, sau idei vechi în forme noi şi semnalează faptul că adulţii şi

practicile... trebuiau să schimbe”.[ Minow. M. Interpreting Rights: an Essay for

Robert Cover, Yale Law Journal, 1987, no.96.]

În Republica Moldova, în domeniul protecţiei sociale a copilului se utilizează

des noţiunea de „copil aflat în dificultate”. Această noţiune cuprinde orice fiinţă

umană care nu a atins vîrsta de 18 ani, nu are capacitate de exerciţiu, temporar sau

definitiv este lipsit de mediul familial sau, în propriul său interes suprem, nu poate fi

lăsat în acest mediu şi necesită protecţie şi ajutor special. După cum s-a observat

această noţiune cuprinde un număr mare de categorii de copii care au nevoie de

asistenţă şi protecţie socială specială din partea autorităţilor, printre care se includ şi

copiii orfani şi cei lipsiţi de grija părinţilor. La nivelul politicii de stat, problema

acestei categorii de copii este vizată în următoarele acte legislative şi normative:

Legea cu privire la drepturile copilului (nr. 338-XIII din 15.12.1994), Concepţia

Naţională Privind Protecţia Copilului şi Familiei (HG nr. 727, 16.06.2003),

Proiectul Legii Copilului Aflat în Dificultate (HG nr. 1732, 31.12.2002, proiectul

se află la proces de examinare în Parlament).

După cum s-a menţionat una din legile de o importanţă majoră care a stabilit

statutul juridic al copilului ca subiect independent şi prevede asigurarea sănătăţii lui

fizice şi spiritiuale a fost Legea privind Drepturile Copilului adoptată de

Parlamentul Republicii Moldova în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 13

art.127 din 02.03.1995. Legea acordă atenţie specială protecţiei sociale a copiilor care

sînt lipsiţi de familie sau se află în circumsatnţe deosebit de dificile (Capitolul 5, art.

22). Cu toate acestea, nu au fost formulate mecanismele de aplicare a legii şi un plan

de acţiuni viabil, care să aibă acoperire financiară corespunzătoare.

Odată cu aprobarea legii sus menţionate a fost iniţiat şi Programul de Stat

privind Asigurarea Drepturilor Copilului, publicat în Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.679 din 06.10.1995 nr 71-72/586 din 21.12.1995. Planul se

47

axează pe desfăşurarea unor activităţi de o oportunitate incontestabilă, cum ar fi:

monitorizarea drepturilor copilului, inclusiv a muncii copiilor; dezvoltarea unui

sistem de învăţămînt în limba ,maternă pentru copiii care aparţin minorităţilor etnice

existente în acest stat; o nouă politică privind învăţămîntul; servicii medicale şi

sociale mai bune copiii aflaţi în situaţie nefavorabilă de viaţă. Programul a fost

implementat însă doar parţial, întrucît situaţia economică, politică şi legislativă nu

este corespunzătoare pentru asigurarea condiţiilor necesare pentru implementarea lui.

Astfel, în acest context a fost elaborată Strategia Naţională privind Protecţia

Copilului şi Familiei, care a prevăzut determinarea unui sistem de principii, criterii,

mecanisme şi măsuri de optimizare a relaţiilor stat-comunitate-familie-copil, în

vederea asigurării condiţiilor sociale, economice, morale favorabile pentru

dezvoltarea multilaterală a familiei, dar şi a fiecărui copil.

O contribuţie esenţială la perfecţionarea cadrului legislativ a fost elaborarea şi

aprobarea Legii Asistenţei Sociale nr. 547-XV din 25.12.2003, ale cărei elemente

forte erau: satbilirea unor raporturi juridice în cadrul sistemului de protecţie socială,

integrarea socială prin diversificarea şi dezvoltarea reţelei de servicii sociale destinate

categoriilor de persoane aflate în dificultate, inclusiv copiii cu statut de copil orfan

biologic şi orfan social. De o importanţă majoră pentru dezvoltarea serviciilor

alternative bazate pe comunitate este şi Proiectul legii privind copilul aflat în

dificultate aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1732 din

31.12.2002, care prevede mecanisme de consolidare a mediului familial necesar

pentru dezvoltarea fiecărui copil, scăderea numărului copiilor instituţionalizaţi,

restructurarea serviciilor rezidenţiale conform stipulărilor Convenţiei ONU cu privire

la Drepturile Copilului, elaborarea şi implementarea standardelor de calitate pentru

serviciile sociale destinate copilului, precum şi dezvoltarea serviciilor comunitare-

alternative la instituţionalizarea copilului. La momentul actual legea respectivă este în

proces de examinare în Parlamentul Republicii Moldova.

Codul Familiei adoptat prin Legea nr.1316-XIV din 26.10.2000 pune accent pe

stabilitatea prioritară a formelor de protecţie de tip familial sau similare acestora

pentru copii rămaşi fără îngrijire părintească, astfel, încît autoritatea tutelară trebuie

48

să asigure menţinerea sau reintegrarea copilului rămas fără îngrijire părintească în

familia biologică sau dacă acest lucru nu este posibil- în familia extinsă.

În cazul imposibilităţii de aplicare a măsurilor sus-menţionate, copilul rămas

fără îngrijire părintească va beneficia de următoarele forme de protecţie, acordîndu-se

prioritate formelor de protecţie de tip familial faţă de cele rezidenţiale:

Adopţia;

Tutela(curatela);

Asistenţa parentală profesionistă;

Plasamentul în casa de copii de tip familial;

Plasamentul în instituţie rezidenţială de orice tip;

Alte forme de protecţie, în condiţiile legii.

La alegerea formei de protecţie se va lua în considerare cu prioritate interesul

superior al copilului, de asemenea, se va ţine cont în mod obligatoriu de provenienţa

etnică, de apartenenţa la o anumită cultură, de religia, limba, starea de sănătate şi

dezvoltarea copilului în vederea creării unor condiţii de viaţă care să asigure

continuitatea în educaţia lui.

În acelaşi timp, este evident că adoptarea documentelor cu privire la drepturile

copilului depăşeşete capacitatea societăţii de a asigura condiţiile realizării acestor

drepturi. Drepturi care nu sînt scrise numai pe o coală de hîrtie, dar sunt şi respecate,

drepturi care includ toate categoriile de copii care se află în situaţie de risc, şi nu

numai cele mai bine sponsorizate de agenţiile internaţionale, dar şi de Organizaţiile

Neguvernamentale existente în Republică. Cel mai des este acordată o atenţie

deosebită copiilor abuzaţi, celor în conflict cu legea sau celor infectaţi cu HIV/SIDA,

ş.a., nu şi celor care au fost privaţi de dragostea părinţilor, de suport psiho-emoţional

de calitate şi de o copilărie pe care o avem noi acei cu părinţi. Se uită faptul că anume

categoria copiilor cu statut de orfani biologici şi orfani sociali sunt cei mai expuşi

riscului de a deveni aceleaşi victime ale traficului de fiinţe umane sau să fie incadraţi

printre rîndurile de copii aflaţi în conflict cu legea. Astfel pentru a se termina aceste

fărădelegi ar trebui să se sensibilizaze opinia publică cu privire la situaţia acestor

49

copii, să se adopte o Lege cu privire la Drepturile şi Obligaţiile Copiilor Orfani.

Situaţia descrisă anterior este valabilă pentru toate ţările, chiar şi pentru cele

dezvoltate, cu atît mail mult pentru Moldova, care se află într-o transformare

îndelungată şi dureroasă. Nu este vorba doar de manifestările mentalităţii (acceptarea

copilului ca un subiect direct al drepturilor sale umane), dar şi de disponibililitatea

mijloacelor financiare şi umane necesare.

Astfel ajungem la concluzia că copii orfani reprezintă o categorie marginalizată

şi dezavantajată din cadrul societăţii contemporane, care nu beneficiază nici de o

educaţie conform nevoilor de creştere şi dezvoltare a personalităţii umane, dar nici de

respectare şi cunoaştere a drepturilor şi obligaţiior, care sunt doar scrise.

2.2.Cadrul instituţional în domeniul protecţiei sociale a copilului rămas fără

îngrijire părintească

Societatea contemporană este caracterizată de o mulţime de procese sociale şi

avansări pe treptele dezvoltării socio-umane în diverse domenii, unde stabilitatea şi

siguranţa reprezintă aşteptările de bază a cetăţenilor unuia sau altui stat. Statul este

alcătuit din mai multe sisteme orientate spre asigurarea ordinii publice, a integrităţii

fizice a cetăţenilor şi, desigur a bunăstării sociale.

De regulă, cînd se vorbeşte despre activităţile de asigurare sociale, îmbunătăţirea

situaţiei categoriilor defavorizate şi atenuarea inegalităţilor se utilizează diferite

sintagme precum: protecţia socială, asistenţă socială, prestaţii sociale şi servicii

sociale. Acestea trimit la sisteme autonome de gestionare a „bunăstării.”

În cele ce urmează ne vom referi anume la cadrul instituţional din domeniul

protecţiei sociale care se referă anume la categoria de beneficiari: copii rămaşi fără

îngrijire părintească.

Organizarea sistemului naţional de asistenţă socială:

Coordonarea centrală a sistemului de protecţie socială în Republică Moldova se

află în competenţa exclusivă a Guvernului, prin intermediul Ministerului Muncii,

50

Protecţiei Sociale şi Familiei.

Sistemul instituţional de protecţie socială are un caracter relativ fragmentar, dat

fiind că în Republica Moldova nu există o structură executivă unică preocupată de

protecţia socială, responsabilă de promovarea politicilor în domeniu, dar şi de

leaborarea standardelor de calitate.

De diverse aspecte ale protecţiei sociale sunt preocupate mai multe structuri de

stat, responsabilităţile pentru aceeaşi problemă fiind divizată.

Organizarea sistemului de protecţie socială la nivel central:

Ministerul Muncii, Protecţie Sociale şi a Familiei reprezintă cea mai

importantă instituţie activă în domeniul politicilor de protecţie şi asistenţă socială.

Misiunea ministerului este de realiza prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi

ale Guvernului privind elaborarea, promovarea şi implementarea politicii statului în

domeniul protecţiei sociale, familiei şi copilului, în scopul asigurării securităţii

sociale şi sporirii nivelului de trai al populaţiei.[ Hotărîrea Guvernului nr.283 din

14.03.2007 pentru aprobarea structurii, efectivului limită şi Regulamentului privind

organizarea şi funcţionarea Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului.]

Pentru realizarea misiunii sale în domeniul protecţiei sociale, Ministerul Muncii,

Protecţie Sociale şi a Familiei urmăreşte realizarea următoarelor funcţii:

Elaborarea şi promovarea politicii de stat şi strategiilor naţionale în domeniul

asigurărilor sociale, asistenţei sociale, protecţie familiei şi a drepturilor copilului,

inclusiv în domeniul adopţiei, egalităţii de şanse, prevenirii şi combaterii violenţei în

familieşi traficului de fiinţe umane;

Elaborarea cadrului legislativ şi normativ necesar pentru realizarea obiectivelor

strategice în domeniile sale de activitate şi asigură compatibilitatea prevederilor

legislaţiei naţionale în domeniu cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova

este parte;

Determină direcţiile prioritare şi elaborează strategii de dezvoltare durabilă a

protecţiei sociale, precum şi mecanisme economice de impulsionare a procesului de

51

reformare a sferei sociale, asigurînd astfle sporirea nivelului calitativ al serviciilor

sociale prestate şi a protecţiei sociale în general;

Monitorizează tendinţele de dezvoltare social-economice şi sociale din ţară şi

evaluează impactul lor asupra situţiei din domeniu;

Elaborează metodologia de acreditare şi criteriile de evaluare (standarde,

metode, proceduri, hiduri de bune practici) a instituţiilor publice şi private, a

asociaţiilor obşteşti care activează în domeniile de competenţă ale MMSPF;

Promovează integrarea activă a perspectivei egalităţii de şanse la nivelul tuturor

politicilor şi programelor naţionale;

Stabileşte realţii de colaborare cu organele guvernamentale şi cu organismele

neguvernamentale internaţionale privind soluţionarea problemelor ce ţin de protecţia

socială;

Organizează şi coordonează implementarea politicilor în domeniul asigurărilor

sociale, asistenţei sociale, protecţiei familiei şi a drepturilor copilului, inclusiv în

domeniul adopţiei, egalităţii de şanse, prevenirii şi combaterii violenţei în familie şi

traficului de fiinţe umane, asigurînd aplicarea uniformă a legislaţiei naţionale în

domeniile vizate.

Astfel, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei este instituţia cheie în

procesul elaborării, implementării şi evaluării politicilor sociale din Republica

Moldova. Identificăm următoarele domenii prioritare de activitate ale ministerului:

1. Domeniul asigurărilor sociale;

2. Domeniul asistenţei sociale;

3. Domeniul protecţiei familiei şi copilului;

4. Domeniul asigurării egalităţii de şanse, prevenirii şi combaterii violenţei în

famiilie şi a traficului de fiinţe umane;

5. Domeniul adopţiei.

Indiferent de domeniul de activitate, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi

Familiei deşine responsabilitatea deplină în ceea ce priveşte aspectul metodologic şi

de expertiză.

52

O altă instituţie activă în domeniul protecţiei sociale este Casa

Naţională de Asigurări Sociale (CNAS). CNAS administrează şi gestionează

sistemul public de asigurări sociale şi a fost înfiinţat în anul 2001 în baza Legii

privind sistemul public de asigurări sociale de stat din 08.07.1999. CNAS – este

organul puterii executive, care realizează politica statului în domeniul asigurărilor

sociale. Prin intermediul sistemului public de asigurări sociale şi al activităţii CNAS,

statul garantează cetăţenilor dreptul la protecţie socială în cazurile de bătrîneţe,

şomaj, boală, invaliditate, de pierdere a întreţinătorului prin plăţi sociale- a pensiilor,

indemnizaţiilor, compensaţiilor nominative şi alte prestaţii de asigurări sociale.

De asemenea, la nivel central un rol deosebit în stabilitatea protecţiei sociale o

au următoarele instituţii:

Minsiterul Educaţiei [În conformitate cu Hotărirea Guvernului Republicii Moldova

nr. 756 din 04.06.2006 privind reorganizarea]. Activitatea acestui minister în

domeniul asistenţei sociale a copilului şi a familiei cu copii rezidă în coordonarea

activităţii instituţiilor rezidenţiale în cadrul cărora sînt plasaţi copiii rămaşi fără

ocrotire părintească, copiii cu disabilităţi, cei din familii socialmente vulnerabile,

precum şi în promovarea reformei în acest domeniu în scopul creării diferitelor

servicii alternative instituţionalizării. Conform Regulamentului Ministerului

Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova aprobat de către Guvern, acesta

promovează politica de stat privind ocrotirea drepturilor copilului, coordonează

activitatea de tutelă şi curatelă şi de ocrotire a drepturilor copiilor rămaşi fără ocrotire

părintească, elaborează şi realizează programe de informare şi prevenire privind

pericolul traficului de fiinţe umane pentru toate categoriile de tineri, în special pentru

cei aflaţi în afara sistemului de învăţămînt şi cei din categoriile sociale marginalizate

etc.[ Hotărirea Guvernului Republicii Moldova nr.1033 din 04.10.2005 cu privire la

aprobarea Regulamentului Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Sportului //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.135-138.] În vederea realizării

acestor scopuri, în cadrul ministerului activează Secţia învăţămînt special şi protecţia

drepturilor copilului şi Direcţia programe pentru tineret[Hotărirea Guvernului

Republicii Moldova nr.555 din 09.06.2005 cu privire la aprobarea structurii

53

Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Sportului // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 2005, nr.83-85].

Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului: a fost creat în

baza Deciziei nr. 1 din 14 septembrie 1999 a Consiliului naţional pentru protecţia

drepturilor copilului, avînd calitatea de organ consultativ şi de coordonare ce urmează

să asigure respectarea drepturilor copilului în teritoriu. Însă, ţinînd cont de faptul că

responsabilitatea pentru protecţia copilului este fragmentată între mai multe structuri,

aceste consilii se confruntă cu probleme de interese şi atitudine concurenţială în

acţiuni.

Faptul că de protecţia copiilor şi a familiei cu copii se ocupă persoane dispersate

prin diverse structuri locale şi republicane, fiecare dintre care tratează doar un

segment îngust al problemei, face ca o bună parte din timp, eforturi şi resurse să se

irosească în procesul stabilirii contractelor

interdepartamentale. În scopul înlăturării acestor lacune, în baza Proiectului TACIS

“Consolidarea capacităţilor în reforma politicii sociale”, în trei localităţi-pilot (Cahul,

Orhei şi Ungheni) au fost create Comisii raionale pentru protecţia copilului aflat în

dificultate. Conform pct. 2 din Regulamentul cu privire la organizarea şi metodologia

de funcţionare a Comisiei raionale pentru protecţia copilului aflat în dificultate din

cadrul Consiliului raional Cahul, această comisie are ca obiective: garantarea şi

promovarea bunăstării copilului, a dreptului lui de a creşte într-un mediu familial,

ţinînd seama cu prioritate de interesul superior al copilului; asigurarea unei dezvoltări

armonioase din punct de vedere emoţional, intelectual şi fizic; asigurarea alegerii

formei optimale de ingrijire a fiecărui copil aflat în dificultate cu accent pe serviciile

de tip familial; plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial ca ultimă măsură de

protecţie aplicată [Decizia Consiliului raional Cahul nr. 03/09-1 din 28.04.2005 cu

privire la implementarea în teritoriul raionului Cahul a proiectului TACIS,

Consolidarea capacităţilor în reforma politicii sociale.]. Pentru realizarea acestor

obiective Comisia monitorizează respectarea prevederilor actelor normative în cazul

recomandării plasamentului copilului în cadrul unui sau altui serviciu, aprobă

asistenţii parentali profesionişti, informează Consiliul raional despre necesitatea

54

dezvoltării serviciilor noi de protecţie a copilului sau extinderea celor existente,

monitorizează şi inspectează serviciile prestate copiilor aflaţi in dificultate, ţine

evidenţa, într-un registru special, a organizaţiilor neguvernamentale care prestează

copilului şi familiei cu copii servicii sociale, recepţionează plîngeri ce ţin de protecţia

copilului în diferite tipuri de servicii şi le readresează pentru examinare autorităţii

tutelare (specialistului principal în protecţia drepturilor copilului) şi monitorizează

modul de examinare a acestora.

O altă instituţie care întruneşte o serie de responsabiliăţi financiare în cadreul

sitemului de protecţie socială este Fondul Republican de Susţinere Socială a

Populaţiei a fost creat pentru acordarea de ajutor material păturilor socialmente

vulnerabile ale populaţiei. Fondul Republican de Susţinere Populaţiei subordonează

Fondurile Locale de Susţinere Socială a Populaţiei care activează la nivel de raion. La

nivel general, misiunea fondului este completarea eforturilor financiare ale CNAS în

domeniul sprijinului categoriilor de persoane defavorizate. Sistemul public de

Asistenţă socială fiind „utilizatorul” principal al resurselor fondului. Mijloacele

Fondului Republican şi ale fondurilor locale se utilizează pentru acordarea de ajutor

material persoanlor socialmente vulnerabile din rîndul pensionarilor (prioritar

persoane cu disabilităţi, persoane solitare), altor persoane inapte de muncă, familiilor

cu copii, familiilor care au suferit în urma calamităţilor sau evenimentelor

excepţionale. Dreptul la obţinerea ajutorului material îl au şi alte persoane

socialemente vulnerabile în cazurile de îmbolnăvire gravă sau aflate în situaţii

excepţionale (calamităţi naturale,dezastre, avarii, conflicte armate, catastrofe

ecologice, incemndii, epidemiii, accidente, etc), pe care nu le pot depăşi de sine

stător. Ajutorul material este acordat de către organele Fondului republican de

susţinere socială a populaţiei în baza legislaţiei în vigoare. Pentru a obţine ajutorul

material, titularul acestui drept se adresează către direcţia executivă a fondului de

susţinere socială a populaţiei de la locul său de trai, prezentînd acte şi documente

justificative.

Organizarea sistemului de protecţie socială la nivel raional:

55

La nivel raional, organizarea sistemului de protecţie socială se bazează pe

următoarele instituţii:

Direcţia/Secţia Asistenţă socialăşi Protecţie a Familiei

Direcţia Generală Învăţămînt, Tineret şi Sport;

Casa Teritorială de Asigurări Sociale;

Secţia Minori şi Moravuri, Comisariatul Raional de Poliţie.

La nivel teritorial activează Direcţia/ Secţia de asistenţă socială şi protecţie a

familiei. Aceasta este instituţia cheie în domeniul asitenţei sociale şi are următoarele

competenţe:

Identifică problemele sociale în raza administrativ-teritorială şi elaborează

sstrategii de dezvoltare şi prestare a asistenţei sociale în conformitate cu politica socială

promovată de Ministerul Muncii, Protecţiei sociale şi Familie;

Organizează şi acordă asistenţă socială în funcţie de necesităţile identificate;

Generalizează şi sistematizează informaţia privnd asistenţa socială şi

analizează eficienţa acesteia;

Susţine autorităţile publice locale de nivelul I şi reprezentanţii societăţii

civile în elaborarea şi implementarea programelor locale de dezvoltare a asistenţei

sociale, precum şi monitorizarea realizării acestora;

Asigură alocarea şi gestionarea resurselor financiare şi umane pentru dezvoltarea şi

prestarea asitenţei sociale în teritoriul administrat;

Susţine activitatea unităţilor de asistenţă socială din primăriile aflate în raza

unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul II şi înaintează propuneri în vederea

optimizării lucrului acestora;

Completează sistemul informaţional în domeniul asistenţei sociale la nivel de

raion;

Informează populaţia despre situaţia în domeniul asistenţei sociale, despre modul

de acordare a prestaţiilor şi a serviciilor sociale;

Asigură prestarea asistenţei sociale populaţiei aflate în dificultate.

56

În vedera consolidării capacităţilor structurilor teritoriale de asistenţă socială, a

fost creat Serviciul de asistenţă comunitară. Acesta are drept scop primordial

prestarea asistenţei sociale la nivel de comunitate pentru prevenirea şi depăşirea

problemelor sociale.

Obiectivele serviciului de asistenţă socială comunitară constau în:

1. Susţinerea şi mobilizarea comunităţii în vederea prevenirii şi soluţionării

problemelor sociale;

2. Prestarea serviciilor sociale persoanelor şi grupurilor aflate în dificultate

din comunitate;

3. Facilitarea accesului persoanelor aflate în dificultate din comunitate la

prestaţiile sociale.

Direcţia Generală Învăţămînt, Tineret şi Sport: este subdiviziunea consiliului

raional responsabilă de implementare şi monitorizare politicilor educaţionale. Pe

lîngă misiunea de a spori accesul copiilor şi tinerilor la servicii calitative de educaţie,

această direcţie este responsabilă de gestionarea instituţiilor de învăţămînt special de

ocrotire. De asemenea în cadrul acestei direcţii activează şi specialistul în lucrul cu

tinerii, responsabil de iniţierea activităţilor în domeniul tinerilor şi implementarea

politicilor de tineret.

Celelate instituţii, sunt reprezentate în sistemul de protecţie social la nivel

raional în calitate de parteneri al asistenţei sociale. Or, asistenţii sociali, specialiştii în

domeniul protecţiei familiei interacţionează atît cu comisariatul de poliţie, cît şi cu

secţia raională de asistenţă socială.

Sistemul de protecţie socială la nivel comunitar:

La nivel local, instituţia responsabilă de protecţia socială este administraţia

publică locală la nivelul I. Legea Republicii Moldova privind admonistraţia publică

locală nr 436-XIV din 28.1.2.2006 prevede competenţa organelor administraţiei

publice locale în asisteţa socială, protecţia socială a populaţiei afectate de şomj,

organizarea activităţii de asistenţă socială a copiilor, a bătrînilor, invalizilor,

familiilor cu mulţi copii, a grupurilor şi persoanelor defavorizate, sprijină

57

organizaţiile neguvernamentale care au ca obiect de activitate protecţia socială şi

funcţionează în raza satului (comunei), oraşului (municipiului); asigură elaborarea şi

realizarea măsurilor privind combaterea şomajului, crearea locurilor noi de muncă,

organizarea lucrărilor publice remunerate, supraveghează realizarea măsurilor de

asistenţă socială şi ajutor social.

Una dintre organizaţiile care se subordonează direct Primăriei municipiului

Chişinău şi municipiului Bălţi este Direcţia municipală pentru Protecţia Drepturilor

Copilului, care are în subordinea sa Direcţii sectoriale.

Direcţia Municipală pentru Protecţia Drepturilor Copilului: Direcţia

municipală pentru protecţia drepturilor copilului (DMPDC) este o structură a

Consiliului Municipal, creată prin decizia Primăriei nr. 19 din 16.07 1997 şi activează

în conformitate cu legislaţia în vigoare (Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la

drepturile copilului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile

Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova, Legea privind administraţia publică

locală, Legea privind statutul municipiului Chişinău, deciziile Consiliului municipal

şi dispoziţiile primarului general) şi în baza Regulamentului aprobat de Consiliul

Municipal. Direcţia este persoană juridică, dispune de ştampilă cu denumirea deplină

a instituţiei, ştampilă pentru lucrările de secretariat, blanchete, cont bancar deschis la

Trezoreria teritorială Chişinău.

Funcţiile şi atribuţiile principale ale Direcţiei

În calitatea sa de organ executiv al autorităţii tutelare în municipiul

Chişinău, Direcţia îndeplineşte următoarele atribuţii:

monitorizarea şi controlul respectării principiilor şi normelor stabilite

prin Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Hotărârea

Parlamentului nr. 408-XII din 12.12.1990, precum şi prin celelalte convenţii

internaţionale;

monitorizarea şi controlul respectării standardelor minime pentru

organizarea şi funcţionarea sistemului de servicii şi instituţii din municipiu care

asigură promovarea şi respectarea drepturilor copilului, îngrijirea copiilor aflaţi în

58

dificultate şi a celor cu handicap, verificarea modului în care sunt respectate

drepturile copilului aflat în dificultate în familia naturală, extinsă sau adoptivă;

formularea de propuneri către autorităţile competente privind

suspendarea sau încetarea activităţilor care pun în pericol sănătatea, dezvoltarea fizică

ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice

responsabile;

identificarea copiilor aflaţi în dificultate de pe teritoriul municipiului,

elaborarea şi aprobarea măsurilor de protecţie a acestora, acceptând forma optimală

de plasare a copilului în familie (naturală, extinsă, de plasament etc.);

coordonarea activităţii serviciilor municipale, întreprinderilor,

instituţiilor, organizaţiilor obşteşti etc. în ce priveşte lucrul cu familiile şi copiii,

protecţia drepturilor copilului şi intereselor lor.

În exercitarea funcţiei de strategie, Direcţia îndeplineşte următoarele

atribuţii:

elaborarea proiectelor referitoare la strategii, programelor anuale pe

termen mediu şi termen lung referitoare la restructurarea, organizarea şi dezvoltarea

sistemului municipal de protecţie a copilului aflat în dificultate şi asigură

implementarea acestora;

susţinerea formării iniţiale şi permanente a personalului, care activează

în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului;

Pentru exercitarea funcţiei de reglementare, Direcţia îndeplineşte

următoarele atribuţii:

elaborarea regulamentelor, regulilor interne şi ghidurilor metodice

privind organizarea şi funcţionarea tuturor serviciilor şi instituţiilor care asigură

îngrijirea şi protecţia drepturilor copilului;

avizarea proiectelor de dispoziţii, decizii privind reglementarea

activităţii protecţiei copilului;

În exercitarea funcţiei de administrare, Direcţia are următoarele atribuţii:

utilizarea bazei de date municipale privind protecţia copilului;

59

proiectarea unui sistem de monitorizare a fondurilor necesare pentru

finanţarea serviciilor şi instituţiilor subordonate Direcţiei;

gestionarea fondurilor bugetare şi extrabugetare alocate pentru

finanţarea activităţii Direcţiei şi subdiviziunilor ei;

exercitarea controlului asupra activităţii subdiviziunilor Direcţiei,

asigurându-le cu material didactic, asistenţă tehnică etc.

În exercitarea funcţiei de reprezentare, Direcţia are următoarele atribuţii:

negocierea şi încheierea acordurilor de colaborare în domeniu cu

organisme interne şi internaţionale;

reprezentarea Consiliului municipal Chişinău în raporturile cu instituţiile

publice, organizaţiile internaţionale, neguvernamentale, precum şi în relaţiile cu alte

persoane juridice sau fizice;

desfăşurarea şi dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu organisme private

autorizate, care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului aflat în

dificultate, cu organizaţii neguvernamentale specializate sau cu agenţi economici;

colaborarea cu serviciile publice specializate din alte localităţi în vederea

îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin.

Asistentul comunitar: Asistentul social comunitar este un actor important în

comunitate, specialist în domeniul asistenţei sociale, care ia legătura cu persoanele în

dificultate, evaluează nevoile lor şi asigură accesul lor la prestaţii sociale şi servicii

sociale existente la nivel de comunitate sau de raion. El oferă sprijin persoanei şi

familiei în soluţionarea problemelor de ordin financiar, social, emoţional în scopul

susţinerii independenţei, asigurării integrităţii familiei, menţinerii copiilor,

vârstnicilor şi persoanelor cu disabilităţi în cadrul familiei şi în comunitate. Asistentul

social contribuie la crearea condiţiilor pentru o viaţă decentă şi activă.

Asistentul social comunitar este specialistul care oferă ajutorul necesar

persoanelor şi grupurilor în dificultate, şi în caz de necesitate referă cazurile

complexe spre alţi specialişti, servicii şi instituţii care prestează servicii sociale

60

specializate pentru a depăşi perioada dificilă, a rezolva problema sau a obţine un

sprijin adecvat.

Asistentul social comunitar este prestator de servicii sociale primare la nivel de comunitate,

integrând într-o echipă locală lucrătorii sociali, reprezentanţii primăriei, specialiştii care activează în

comunitate (poliţistul de sector, pedagogii, lucrătorul medical, biserica, etc.), şi mobilizând

resursele din comunitate pentru rezolvarea problemelor sociale ale beneficiarilor şi grupurilor de

persoane aflate în dificultate.

Atribuţiile asistentului social comunitar

asigură implementarea cadrului normativ privind asistenţa socială;

identifică şi evaluează situaţia beneficiarului şi a familiei lui,

deplasîndu-se în teren în cadrul vizitelor la domiciliu;

formulează problemele cu care se confruntă beneficiarul într-o

anumită perioadă de timp, în anumite circumstanţe socio-economice şi

stabileşte modalităţile de suport;

elaborează şi implementează planuri individualizate de asistenţă cu

participarea beneficiarului şi familiei lui;

identifică şi evaluează necesităţile grupurilor de beneficiari din

comunitate şi propune soluţii de depăşire a problemelor sociale;

facilitează activitatea grupurilor de suport reciproc;

prestează servicii sociale primare;

propune şi pregăteşte cazul pentru referire spre serviciile sociale

specializate;

evaluează necesităţile comunităţii şi contribuie la dezvoltarea

serviciilor sociale comunitare existente şi/sau iniţiază crearea de servicii

sociale noi;

mobilizează comunitatea şi stabileşte parteneriate în scopul

soluţionării problemelor beneficiarilor;

completează cu regularitate documentaţia de care este responsabil:

registrul de evidenţă a persoanelor care solicită audienţă, registrul de

61

evidenţă a grupurilor de beneficiari, dosarele beneficiarilor;

realizează rapoarte de activitate, în conformitate cu cerinţele stabilite,

şi le prezintă şefului Serviciului de asistenţă socială comunitară;

contribuie la examinarea şi soluţionarea propunerilor, cererilor,

petiţiilor şi reclamaţiilor parvenite din partea membrilor comunităţii;

stabileşte prioritatea sarcinilor, planifică şi organizează activitatea sa

cu respectarea termenelor limită stabiliţi;

facilitează accesul beneficiarilor la prestaţii sociale;

execută alte sarcini specifice desemnate.

2.3. Caracteristica prestaţiilor sociale acordate copilului rămas fără îngrijire

părintească

Asistenţa socială este compusă din două elemente importante:

Serviciile sociale

Prestaţiile sociale

Astfel în cele ce urmează ne vom referi anume la prestaţiile sociale în

general, şi la prestaţiile sociale acordate copiilor rămaşi fără îngrijire părintească în

particular.

Prestaţiile sociale din sistemul de protecţie socială al Republicii Moldova, sunt

instrumente de realizare a unor obiective socială de natură redistributivă care îşi

propun, într-o formă sau alta, creşterea bunăstării sociale.

Prestaţiile sociale reprezintă transferuri financiare care pot fi acordate pe o

perioadă determinată şi cuprind: indemnizaţii, alocaţii sociale, compensaţii.

Conform art. 9 din Legea asistenţei sociale a Republicii Moldova, prestaţiile de

asistenţă socială se pot exprima în bani şi în natură, indicîndu-se totodată că asistenţa

socială poate fi acordată şi indirect, sub formă de gratuităţi sau reduceri la procurarea

62

unor bunuri sau la plata unor servicii curente ce ţin de locuinţă, sub formă de scutiri

sau reduceri de impozite [Legea asistenţei sociale a Republicii Moldova nr. 547-XV

din 25.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr. 42-44.].

Prestaţiile sociale au diferite denumiri, în cele ce urmează vom încerca să facem

o mică caracteristică a fiecărei noţiuni în baza legislaţiei în vigoare.

Alocaţia socială, potrivit art. 1 al Legii Republicii Moldova privind alocaţiile sociale

de stat pentru unele categorii de cetăţeni, reprezintă o sumă de bani achitată lunar sau

o singură dată din bugetul de stat persoanelor care nu îndeplinesc condiţiile pentru

obţinerea dreptului la pensie conform Legii Republicii Moldova privind pensiile de

asigurări sociale de stat [Legea Republicii Moldova nr. 499-XIV din 14.07.99 privind

alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 1999, nr. 106-108.].

Compensaţia nominativă, potrivit art.1 al iar Legea Republicii Moldova cu

privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie.[ Legea Republicii

Moldova nr. 933-XIV din 14.04.2000 cu privire la protecţia socială specială a unor

categorii de populaţie // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.70-72]

Alocaţiile sociale de stat se achită din bugetul de stat, prin intermediul bugetului

de asigurări sociale de stat. În prezent cuantumurile alocaţiilor sociale de stat se

stabilesc în raport cu pensia minimă pentru limita de vîrstă astfel încît să nu

depăşească valoarea minimă a pensiei de asigurări sociale stabilite pentru fiecare

categorie în parte. Ca şi prestaţiile de asigurări sociale de stat, sunt supuse indexării

cu unele excepţii.

Potrivit Hotărîrii Guvernului nr. 1478 din 15.11.2002 cu privire la

indemnizaţiile adresate familiilor cu copii în Republicii Moldova, familiile cu copii

domiciliate în Republica Moldova beneficiază de următoarele tipuri de indemnizaţii:

o indemnizaţia unică la naşterea copilului,

o indemnizaţia lunară pentru creşterea/ingrijirea copilului pînă la vîrsta de 1,5 ani,

o indemnizaţia lunară pentru intreţinerea copilului de la 1,5 pînă la 16 ani, inclusiv

a copiilor aflaţi sub tutelă sau curatelă,

63

Elevii (studenţii) orfani (rămaşi fără îngrijire părintească) care îşi fac studiile la

învăţămîntul secundar, mediu de specialitate (colegii) şi superior, beneficiază de

dreptul la indemnizaţii şi ajutoare materiale, în temeiul Fotărîrii Guvernului nr.870

din 28.07.2004 „Despre aprobarea Normelor provizorii de cheltuieli în bani pentru

elevii(studenţii) orfani şi cei aflaţi sub tutelă şi curatelă din şcolile profesonale şi de

meserii, instituţiile de învăţămînt medu de specialitate şi superior de învăţămînt,

şcolile de tip internat şi casele de copii”.

-Ajutor material pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi inventar moale la

începutul anului de studiu (anual 3000,00 lei);

- Indemnizaţia pentru materiale didactice, inventar gospodăresc, obiecte de

igienă personală şi medeicamente pentru elevii(studenţii) orfani (lunar 250,00 lei)

- Ajutor material la sfîrşitul anului de studii (anual 1000,00 lei)

- cheltuieli pentru alimentaţie (pentru o zi pe parcursul anului calendaristic 35,0

lei);

- Indemnizaţia la absolvire : (unică): şcolii de tip internat sau a casei de copii;

(5000,00 lei), şcolii profesionale şi de meserii, a instituţiei de specialitate sau a

instituţiei de învăţămînt superior (10000,00 lei);

- Indemnizaţia pentru elevii, studenţii care nu primesc burse de studii (lunar cu

excepţia vacanţei de vară -300,00 lei);

- Indemnizaţia pentru realizarea cercetărilor şi editarea tezelor de licenţă în

ultimul an de studii (unică-500,00 lei);

- Indemnizaţia pentru achitarea taxei de obţinere a buletinului de identitate

(unică-130,00 lei);

- Indemnizaţia pentru perfectarea paşaportului pentru elevii (studenţii) delegaţi

la studii peste hotarele republicii de către Ministerul Educaţiei (Unică-250,00 lei ).

Odată cu instituirea tutelei/curatelei sau odată cu încuviinţarea adopţiei, familiei

în care se află copilul i se stabileşte indemnizaţia lunară în conformitate cu Hotărîrea

Guvernului nr.581 din 25.05.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la

condiţiile de stabilire şi plată a indemnizaţiilor pentru copii adoptaţi şi cei aflaţi sub

64

tutelă/curatelă. Indemnizaţia respectivă se stabileşte fără luarea în consideraţie a

pensiilor şi altor indemnizaţii pe care le primeşte minorul. Conform Hotărîrii

Guvernului nr. 198 din 16.04.1993 cu privire la protecţia copiilor şi familiiilor

socialmente vulnerabile, cuantumul indemnzaţiilor pentru copii adoptaţi şi cei aflaţi

sub tutelă/curatelă constituie 500,00 lei.

În scopul susţinerii activităţii caselor de copii de tip familial sunt aprobate

norme de asigurare materială a copiilor orfani şi a celor rămaşi fără îngrijire

părintească din casele de copii de tip familial, stabilite confrom Hotărîrii Guvernului

nr, 1733 din 31.12.2002 cu privire la normele de asigurare materială a copiilor orfani

şi celor rămaşi fără îngrijire părintească din casele de copii de tip familial. Astfel:

- alocaţii anuale prevăzute pentru asigurarea funcţionării caselor de copii de tip

familial cuantumul căruia constiuie 3000,00 lei;

- alocaţia lunară pentru întreţinerea unui copil de vîrstă preşcolară şi de vîrstă

şcolară-450,00 lei

2.4. Structura organizatorică a Centrului de plasament

Conceptual structura unei organizaţii reprezintă formalizarea repartizării

funcţiilor şi activităţilor între diferitele componente definite cu această ocazie,

precum şi a legăturilor stabilite între aceste componente.

Ţinînd cont de principiile menţionate în paragraful anterior, propunem o

structură a unuia dintre centrele de plasament din municipiul Chişinău care să

permită aplicarea unui nou mod de protecţie a copilului orfan prin:

stabilirea funcţiilor centrului de plasament şi a componentelor care

răspund de realizarea acestora;

gruparea copiilor pentru a permite o îngrijire personalizată şi

individualizată a fiecăruia dintre ei;

organizarea spaţiului fizic potrivit aceloraşi considerente;

organizarea eficientă a resurselor umane pentru a asigura funcţionarea

centrului conform funcţiilor stabilite.

Elementele principale din structura organizatorică a centrului de plasament

sunt:

65

Subunitatea;

Modulul.

Pe lîngă subunităţi, centrul de plasament cuprinde servicii şi componente

absolut obligatorii pentru funcţionarea întregii instituţii, respectiv:

serviciul de preparare şi servire a hranei;

serviciul de întreţinere şi pază;

componenta coordonare – secretariat – administraţie.

Centrele de plasament (unităţile) beneficiază de sprijinul celorlalte servicii

destinate protecţiei copilului în regim rezidenţial:

Serviciul de asistenţă şi consiliere a copilului, cu următoarele componente:

- Serviciul medical (educaţie pentru sănătate, igienă, îngrijire medicală şi

profilaxie);

- Serviciul de evaluare, asistenţă şi consiliere pedagogică şi formare

profesională;

- Serviciul de asistenţă şi consiliere pentru activităţi cultural-artistice şi

sportive.

Centru/serviciu de asistenţă şi sprijin a (re)integrării copilului în familie;

Centru/serviciu de consiliere şi sprijin pentru părinţi;

Serviciu de asistenţă şi sprijin al copilului în exercitarea dreptului la exprimare

liberă a opiniei;

Alte servicii, în funcţie de specificul contextului local.

Este important de subliniat faptul că, în funcţie de caracteristicile locale, aceste

servicii complementare pot deservi una sau mai multe unităţi (centre de plasament).

Să descriem, pe scurt, caracteristicile şi funcţiile elementelor de structură:

1. UNITATE (Centrul de Plasament)

numărul total de copii;

organizată în subunităţi, pe criteriul vîrstei: 0-2 ani şi 3-18 ani,

datorită numărului mare de copii la nivelul unităţii, nevoile diferite

ale copiilor, care implică moduri diferite de îngrijire şi educare,

precum şi scheme de personal adaptate;

66

la nivelul unitaţii se asigură dezvoltarea programelor de socializare,

în principal prin stimularea copiilor din unitate la activităţi în cadrul

comunităţii (această funcţie presupune dezvoltarea relaţiilor de

colaborare între centrul de plasament şi şcoli, cluburi ale copiilor,

case de cultură etc.);

este coordonată de şeful centrului de plasament.

Unitatea cuprinde, pe lîngă subunităţi, modulele menţionate ca fiind

indispensabile pentru buna funcţionare a centrului, respectiv pentru a oferi serviciile

de securitate, îngrijire şi educarea a copiilor, posibilităţi de relaţionare a copilului cu

familia şi cu comunitatea. Aceste module sunt comune subunităţilor.

2. SUBUNITATE

La nivel de subunitate se poate organiza intervenţia cotidiană în echipă

pluridisciplinară: educatorii de la module vor lucra împreună cu specialiştii celorlalte

servicii complementare pentru întocmirea şi aplicarea proiectelor individuale de

protecţie a copiilor.

Echipa subunităţii va solicita celelalte categorii profesionale din cadrul

complexului de servicii şi din comunitate pentru a participa la aceste proiecte.

De aceea este necesar ca subunitatea să dispună de un spaţiu fizic necesar

activităţii echipei (pentru dezbateri, (auto)formare, pentru păstrarea documentelor de

evidenţă şi de evaluare periodică, precum şi a proiectelor copiilor¹).

3. MODULUL

este elementul de bază al structurii centrului de plasament, deoarece la nivelul

modulului se desfăşoară proiectul de îngrijire, educarea şi socializarea a

copilului, printr-o abordare individualizată, care să răspundă nevoilor

psihoafective ale copilului, într-un mediu cît mai apropiat de modelul de

îngrijire de tip familial;

numărul de copii dintr-un modul variază între 2-4 la copiii de la 0-2 ani şi

respectiv 6-10 la copiii de 3-18 ani;

organizarea spaţiului diferă în funcţie de grupa de vîrstă a copiilor.

67

La repartizarea copiilor pe module se poate ţine cont de: preferinţele copiilor,

opiniile personalului de specialitate din cadrul complexului de servicii (psiholog,

asistenţi sociali, educatori).

Ar fi de dorit ca modulele să fie organizate pe verticală (copii de vîrste diferite în

cadrul aceluiasi modul), dar aceasta nu este întotdeauna cea mai uşoară soluţie.

Grupele pe verticală se formează cu succes la vîrstele mici şi mai puţin la

adolescenţă.

De exemplu, cînd avem şcolari din ciclul primar şi gimnazial se pot constitui

grupe pe verticală fără probleme.

Este dificil de realizat, însă, gruparea în acelaşi modul (cu excepţia cazurilor de

fraţi) a adolescenţilor de 16-18 ani cu şcolari mici sau cu preşcolari. În acest caz

personalul va avea o sarcină complexă în organizarea activităţilor la nivel de modul şi

la nivel individual.

Este important de subliniat însă că organizarea modulelor pe verticală

reprezintă soluţia optimă în cazul centrelor de plasament care funcţionează în căsuţe

de tip familial.

Principalele funcţii care se realizează la nivel de modul sunt:

Funcţia educativă, de socializare şi dezvoltare afectivă;

Funcţia de îngrijire;

Funcţia de monitorizare-evaluare.

Aceste funcţii se realizează prin activităţi individuale şi de grup. Este esenţial

ca fiecare copil să aibă educatorul său de referinţă, care să răspundă de aplicarea

proiectului personalizat, de protecţia copilului.

4. SERVICIUL DE PREPARARE ŞI SERVIRE A HRANEI

Este un serviciu de bază al oricărei instituţii de tip rezidenţial, care asigură

prepararea, păstrarea şi servirea hranei copiilor, astfel încît să fie îndeplinite

exigenţele din punct de vedere nutritiv (o hrană sănătoasă, adecvată vîrstei copilului)

şi igienic (condiţii adecvate de preparare, o verificare atentă a materiilor prime

folosite, igiena servirii mesei).

5. SERVICIUL ÎNTREŢINERE ŞI PAZĂ.

68

Asigurarea siguranţei copiilor din centrul de plasament este prioritară, pentru a

le respecta integritatea fizică şi psihică. Paza centrului de plasament trebuie asigurată

24 de ore din 24, iar intrările şi ieşirile din unitate trebuie stabilite foarte clar prin

regulamentul de funcţionare, aduse la cunoştinţa copiilor şi personalului şi afişate

corespunzător.

Nu trebuie minimalizate consecinţele intrării în unitate a unor persoane care

pot crea mari dificultăţi, şi nici riscurile generate de o prea mare „ libertate” acordată

copiilor. Aceste aspecte se stabilesc în fiecare centru, în funcţie de o multitudine de

factori, printre care: vîrstele copiilor, locul unde este situată unitatea şi trebuie

explicitate în regulamentul intern de funcţionare.

De asemenea sunt necesare:

asigurarea condiţiilor generale de locuit (încălzire, curăţenie, iluminat);

întreţinerea instalaţiilor, mobilierului şi echipamentelor din dotare;î

protecţia împotriva incendiilor şi a altor accidente casnice.

6. COMPONENTA COORDONARE-SECRETARIAT-ADMINISTRATIV.

Funcţia de coordonare este esenţială pentru orice organizaţie; în cazul centrului

de plasament, ea este realizată de o echipă managerială coordonată de către Direcţia

Municipală pentru Protecţia Copilului (DMPC).

Managementul centrului de plasament poate fi realizat de un Consiliu de

coordonare, format din:

Reprezentant al DMPC nominalizat de către şeful DMPC,

Managerul centrului,

Psiholog sau psihopedagog,

Asistent social (coordonator al serviciului (re)integrare familială),

Pedagog organizator.

7. SERVICIUL DE ASISTENŢĂ ŞI CONSILIERE A COPILULUI.

7.1 Serviciul medical (educaţie pentru sănătate, igienă, îngrijire medicală

şi profilaxie).

Are următoarele funcţii:

69

funcţia profilactică (evaluarea permanentă a condiţiilor de igienă,

controlul medical periodic al copiilor, legătura cu dispensarul sau cu

medicul de familie pentru vaccinări sau consultaţii, cu policlinica, cu

spitalul);

supervizarea îngrijirii copiilor bolnavi;

asistenţa nutriţională (stabilirea meniurilor zilnice, verificarea

alimentelor);

prim-ajutor şi tratament în situaţii de urgenţă;

educaţie pentru sănătate (programe de educaţie pentru o viaţă sănătoasa,

de educaţie sexuală şi contraceptivă).

Este preferabil ca structura de personal a serviciului medical să cuprindă: 1

consilier – medic specialist pediatru, 1-2 referenţi asistenţi medicali.

Fiecare copil trebuie să fie în evidenţa unui medic de familie, ca şi copiii din

familii.

Cazurile care nu necesită spitalizare, dar care au nevoie de asistenţă

permanentă vor fi izolate în cadrul modulelor, pentru evitarea unor epidemii.

Personalul acestui serviciu are un rol imporatnt în pregătirea celorlalte

categorii profesionale (educatori, infirmiere, ingrujitoare, personal de la bucătărie şi

cantină) pentru păstrarea igienei şi educarea sănătoasă a copiilor.

7.2 Serviciul de asistenţă şi consiliere psihopedagogică şi formare

profesională.

Deoarece copiii ocrotiţi de centrele de plasament sunt de cele mai multe ori

copii care au trăit drama rupturii familiale sau copii care au fost catalogaţi în propriile

familii ca fiind „cei care fac probleme”, este necesar ca instituţia să asigure şi funcţia

de asistenţă şi consiliere psihopedagogică.

Copilul trebuie ajutat să depăşească drama sa personală şi să se dezvolte ca un

individ normal, ca un membru al societăţii; e nevoie de (re)insturarea încrederii în

ceilalţi, în societate.

Funcţia de asistenţă şi consiliere psihopedagogică se adresează:

copiilor protejaţi în cetrul de plasament,

70

familiilor copiilor rezidenţi,

personalului centrului de plasament.

Este deci necesară existenţa unui asemenea serviciu care să intervină pentru

mai buna cunoaştere şi înţelegere a copililui şi a familiei sale, pentru stabilirea

proiectului personalizat al copilului, pentru terapia problemelor (serviciul asigură şi

funcţia psihoterapeutică).

Principalele tipuri de activităţi individuale şi de grup sunt:

Acordarea de consultanţă psihologică pentru copii;

Evaluare psihologică (copii şi personal);

Orientarea şcolară şi profesională, precum şi asistenţă de specialitate

pentru problemele specifice pregatirii şcolare;

Consilierea personaluli în legătură cu proiectele personalşizate ale

copiilor incluzînd relaţia cu familia;

Pregătirea profesională a adolescenţilor care urmează să părăsească

instituţia după împlinirea vîrstei de 18 ani (pregătirea se poate face chiar

în centru, în ateliere deja existente, fie în colaborare cu parteneri din

comunitate: unităţi de stat şi private care au nevoie de forţă de muncă).

Această activitate presupune existenţa atelierelor de pregătire

profesională (care pot desfăşura şi activităţi de microproducţie, în urma

cărora pot rezulta mici fonduri pentru bugetul centrului).

Pentru îndeplinirea unei misiuni atît de complexe şi de responsabile este nevoie

de specialişti cu pregătire teoretică serioasă şi cu o experienţă practică

corespunzătoare (psiholog, psihopedagog).

Desigur că şi celelalte categorii profesionale contribuie la asistenţa şi

consilierea psihopedagogică (asistentul social, educatorul, animatorul etc.), dar

aceasta se face (sau ar trebui făcută) numai sub coordonarea specialistului.

7.3. Serviciul de asistenţă şi consiliere pentru activităţi cultural-artistice şi

sportive.

Funcţiile acestei componente sunt:

71

Animarea timpului liber al copiilor prin programe culturale, sportive,

distractive, turistice;

Stimularea talentelor copiilor pentru muzică, arte plastice.

Din punct de vedere al spaţiului fizic, acest serviciu presupune existenţa unor

săli de club, a unei săli pentru spectacole, a bazei sportive şi a terenurilor de joacă.

Marea majoritate a acestor spaţii există deja în instituţii; ele pot fi reamenajate

sau/şi li se poate conferi o nouă funcţionalitate.

Există de asemenea centre de plasament în care se realizează reviste ale

copiilor, unde funcţionează staţii de radio-amplificare cu programe realizate de copii.

Sunt iniţiative care merită continuate şi dezvoltate, aceste programe contribuind la

promovarea dreptului copilului la exprimare liberă, la stimularea creativităţii, la un

bun proces de comunicare în interiorul unităţii.

8. SERVICIUL DE (RE)INTEGRARE FAMILIALĂ.

Aşa cum s-a menţionat anterior, (re)integrarea familială a copilului este o

misiune esenţială a centrului de plasament. Activităţile în acest sens trebuie să

înceapă chir din prima zi a intrării în instituţie. Proiectul individualizat de protecţie a

copilului va include aspecte legate de familie, relaţia cu familia (naturală sau

substitutivă), demersurile concrete de (re)integrare. Educatorul de referinţă al

copilului şi asistentul social al serviciului vor lucra în echipă pentru aplicarea

proiectului.

Serviciul asigură menţinerea legăturii directe şi nemijlocite între părinţi şi copil

sau, după caz, potrivirea copilului cu familia substututivă şi pregătirea integrării

acestuia în noua familie (informare, vizite, supraveghere şi evaluarea integrării

treptate etc.).

Concret, aceasta presupune existenţa unui spaţiu fizic destinat vizitelor

membrilor familiei sau a familiior care urmează să ia copii în plasament, încredinţare

sau în adopţie, precum şi programe la nivel de unitate (de exmplu invitarea părinţilor

sau a altor membri ai familiei la sărbătoarea de Crăciun etc.)

9. CENTRU/SERVICIU DE CONSILIERE ŞI SPRIJIN PENTRU PĂRINŢI.

Are următoarea funcţie:

72

- oferă consiliere de specialitate şi sprijin (material sau financiar) părinţilor copilului,

familie lărgite sau, după caz, familiilor substitutuve, pentru a-i pregăti pe aceştia în

vederea asumării responsabilităţilor care le revin cu privire la copil.

10. SERVICIUL DE ASISTENŢĂ ŞI SPRIJIN AL COPILULUI ÎN

EXERCITAREA DREPTULUI LA EXPRIMAREA LIBERĂ A OPINIEI

SALE.

Este un serviciu de asistenţă juridică şi psiho-socială, prin care se asigură

sprijin copiilor cu capacitatea de discernămînt în exercitarea dreptului la exprimare

liberă a opiniei, precum şi luarea în considerare a acestei opinii în orice decizie care îl

priveşte pe copil.

Desfăşoară următoarele activităţi:

Aducerea la cunoştinţa copilului a oricărei informaţii pertinente

referitoare la proiectul individualizat de protecţie a acestuia, precum şi a

modalităţilor de aplicare a proiectului propus;

Determinarea opiniei copilului (reacţia psihoafectivă, verbală etc.)

referitore la informaţiile menţionate la activitatea anterioară;

Furnizarea de explicaţii copilului, referitoare la consecinţele eventuale

ale punerii în aplicare a opiniei sale, precum şi ale aplicării proiectului

propus;

Participarea la procesul decizional referitor la proiectul individualizat de

protecţie a copilului, avînd în vedere concluziile trase în urma

activităţilor menţionate la punctele anterioare.

Se recomandă ca în componenţa serviciului să intre un jurist, un psiholog şi un

asistent social, de aceea în continuare voi vorbi despre rolul asistentului social în

procedura plasamentului familial.

Plasamentele se pot întemeia pe anxietate crescîndă, confuzie, oboseală,

frustrare şi uneori de-a dreptul panică, pentru că asistenţii sociali nu sunt în apropiere.

Plasamentul familial pune asistentul social în faţa unor probleme deosebite de

cele pe care le întîlnesc de obicei în ajutorarea persoanelor care nu fac faţă cerinţelor

vieţii cotidiene. Cum lucrăm cu potenţialii părinţi substitutivi şi ce anume încercăm

73

să obţinem? Sunt ei asemenea altor grupuri de clienţi şi, dacă nu, în ce fel sunt ei

diferiţi de ceilalţi? Ce fel de informaţie trebuie să le oferim? Ce probleme pot apărea

în urma plasamentului şi cum reacţionează copilul la despărţirea de mediul sau

familial? Acceptă plasamentul? Care sunt reacţiile părinţilor biologici?

Aceastea sunt doar o parte din întrebările pe care trebuie să-l preocupe pe

asistentul social. Deci, în acest context de idei, participarea asistentului social în

plasament are o importanţă deosebită prin complexitatea problemelor pe care le

implică plasamentul, iar asistentul social trebuie să dea dovadă de multă

responsabilitate şi dăruire de sine. În procedura plasamentului asistentul social trebuie

să-şi orienteze intervenţia în trei direcţii:

să lucreze direct cu copilul care este afectat de separarea de părinţii

biologici;

să lucreze cu familia naturală pentru a rezolva problemele care au dus la

plasament;

să pregăteasca noii părinţi pentru dezvoltarea abilităţilor de părinte.

Pregătirea copilului pentru plasament şi transferul lui în noua familie.

Principiul fundamental care trebuie respectat în cazul plasamentului copilului

constă în preocuparea prioritară a asistentului social de a proteja copilul de orice

formă de abuz, de neglijenţă şi de a asigura securitatea şi bunăstarea necesare

dezvoltării normale. Acest principiu care se sprijină pe respectarea individualităţii şi

acceptarea diferenţelor garantează implicarea atît a părinţilor naturali, cît şi a celor

alternativi în asigurarea bunăstării copiilor daţi în plasament. Studiile au relevat

faptul că un număr mare de copii daţi în plasament provin din familii largi,

numeroase, cu o singură sursă de venit, cu sursă improprie şi cu un nivel de trai foaret

scăzut, sau din familii destrămate, precum şi din familii monoparentale. Înainte de a

adopta un plan de acţiune asistentul social trebuie să ţină cont de nevoile copilului.

În primul rînd, copilul are nevoie de dragoste şi securitate, probabil cea mai

importană în termenii formării bazelor pentru abilitatea de a intra în relaţii

recompensatoare cu un cerc din ce în ce mai larg de oameni. Dar este foarte greu a

defini şi a măsura aspectele calitative ale dragostei. Cu toate acestea, se pare că

74

dragostea este o preocupare de a întări bunăstarea altuia prin oferirea de schimbări şi

experienţe recompensatoare, afecţiune fizică, prin satisfacerea necesităţilor vitale

cumar fi căldura, hrana, somnul şi protecţia făţă de primejdii. Un sentiment de

securitate se obţine prin relaţii continue şi stabile cu alte persoane semnificative în

vreme ce predictivitatea şi rutina familială.

În al doilea rînd, copiii simt nevoia de a explora şi de a fi stimulaţi de

experienţe noi şi de o creştere a informaţiei pentru a-şi dezvolta inteligenţa,

încrederea în sine şi sentimente de control asupra lumii în care trăiesc. Cele mai

importante elemente în acest context sunt oportunităţile de interacţiune socială, joacă

şi de stăpînire a limbajului. Jocul facilitează căpătarea de cunoştinţe despre lume,

elaborarea de soluţii şi utilizarea fanteziei pentru a-şi lărgi experienţa şi înţelegerea.

Cel mai decisv factor pentru abilitatea intelictuală este calitatea „mediului lingvistic”.

Aceasta înseamnă nu numai cantitatea de conversaţie dar gradul şi bogăţia limbajului

folosit, conţinutul şi lărgimea schimbărilor lingvistice.

Ca rezultat, dezvoltarea limbajului depinde de procesul interacţiunii sociale, mai

întîi ca bază a învăţării reale a unui vocabular şi a regulilor de legarea a cuvintelor şi,

în al doilea rînd, ca mod în care copiii ajung să înţeleagă semnificaţia schimbărilor

sociale, interpretînd ce li se spune şi răspunzînd adecvat.

O altă nevoie a copilului este cea de laudă şi de recunoaştere, iar devenirea

unui copil ca adult socialmente capabil necesită o vastă cantitate de învăţare socială,

emoţională şi intelectuală care trebuie susţinută şi dezvoltată de-a lungul anilor. Pînă

la vîrsta la care copiii sunt destul de mari pentru a aprecia satisfacţia inerentă a unei

trebuie să existe stimulente care să-i ajute să treacă peste frustrarea, conflictul,

dezamăgirea şi, uneori, confuzia învăţării cum să fii social şi intelectul, competent.

Recunoaşterea, incurajarea şi lauda din partea persoanelor semnificative oferă

asemenea stimulente. Este important, de asemenea, să se noteze că aşteptările şi

răspunsurile ar trebui să depindă de cunoaşterea şi conştientizarea capacităţilor

individuale ale copilului. Nevoile copiilor nu pot fi satisfăcute adecvat în instituţiile

de ocrotire sau în instituţiile în care relaţiile dinre copii şi părinţi sau alţi îngrijitori

sunt continuu întrerupte prin separarea sau prin schimbarea celor care îi îngrijesc¹.

75

Ca rezultat al cunoaşterii acestor nevoi, munca cu copiii aflaţi în plasament acoperă

trei zone majore.

În primul rînd, copiii care au trăit o bună perioadă în instituţiile de ocrotire şi

care au trecut prin mai multe din ele pot fi confuzi în ce priveşte cronologia şi

conţinutul biografiilor. Pot exista goluri în memorie şi copiii, care au pierdut

contactul cu părinţii şi cu ceilalţi adulţi semnificativi pentru ei, pot avea un sentiment

diminuat al continuităţii şi o concepţie minimă sau fantezistă despre familiile de

origine. Mulţi dintre noi avem amintiri neclare, incomplete despre anii de copilărie,

dar, de obicei, avem acces al sursele de informaţie sau la obiectele care ne oferă

legături cu trecutul. Mulţi copii din instutuţiile de ocrotire nu dispun de aceste resurse

sau nu sunt sufucient de independenţi pentru a face propriile lor anchete sau pentru a

căuta informaţia relevantă. Sunt un şir de întrebări care îi preocupă pe copii, întrebări

legate de naştere, părinţi şi alţi membri ai familiei, de motivele pentru care au ajuns în

instituţiile de ocrotire, cei mai semnificativi îngrijitori, de ce şi cum au fost luate

deciziile. Este clar că orice copil aflat in plasament trebuie să-şi cunoască propria

biografie.

În al doilea rînd, copiii pot păstra sentimente despre separările din trecut sau

despre experienţile dureroase care ar putea fi distorsionate şi care pot influenţa

comporatmentul actual şi abilitatea de a accepta noi relaţii.

În al treilea rînd, nu ne putem aştepta de la copii să dezvolte relaţii cu noii

părinţi dacă sunt plasaţi în familii fără a înţelege motivul pentru care a fost izolat de

familia biologică şi cauza din care nu poate trăi cu părinţii săi biologici. Aceasta

înseamnă că trebuie nu doar să-i implicăm în planurile şi deciziile luate cu privire la

viitor, ci să lucrăm cu ei în direcţia plasamentului familial şi să-i ajutăm să înţeleagă

de ce părinţii lor nu vor sau nu pot să-i aibă acasă.

Unii asistenţi sociali evită implicarea copiilor în elaborarea planurilor de

plasament familial pentru că se tem că copii se vor simţi afectaţi şi respinşi în

continuare dacă nu va putea fi găsită o familie în care să fie plasaţi. Contracarînd

această poziţie, cercetătorul englez Curtis sugerează că „nu există nimic mai

înfricoşător pentru un copil decît să se simtă că cineva face planuri despre viitorul sau

76

asupra cărora el nu are nici un control. Aceasta produce un stres cu mult mai mare

copilului decît dezamăgirea de a nu-şi găsi o familie, în cazul în care, încă de la

început eşti total onest faţă de dificultăţile de a găsi părinţi pentru copii”.

Chiar dacă copilului i-a fost găsită o familie, el poate avea diferite reacţii la

separarea de mediul cunoscut. Această separare va depinde de: etapa lui de

dezvoltare, natura ataşamentului de primul/ultimul îngrijitor, experienţa

plasamentului anterior, modul în care el percepe motivele plasamentului,

circumstanţele plasamentului, pregătirea pentru plasament, temperamentul copilului

şi, nu în ultimul rînd, mediul din care copilul a fost mutat.

Copilul trebuie pregătit pentru plasament, astfel ca trauma ce o poate suferi să

fie cît mai mică. În acest scop asistentul social trebuie:

să pregătească copilul pentru transfer, deoarece plasarea imediată

dăunează mai mult decît cea planificată;

să-i explice (într-un mod sensibil) copilului ce se întîmplă – că fiecare

implicat în plasament este deschis şi onest cu copilul;

să atragă deosebită atenţie la reacţiile copilului la separare;

să ajute emoţional pe toţi cei implicaţi în proces;

să menţină relaţiile cu persoanele semnificative pentru copil;

să înţeleagă, că copilul se va întrista din cauza că pierde, fie şi temporar,

relaţiile cu persoanele apropiate.

Atunci cînd s-a decis plasarea copilului în familia de plasament, acest transfer

nu trebuie să se facă imediat. Copilul trebuie să fie vizitat de viitorii îngrijitori, pentru

ca copilul să se deprindă cu noua familie. Aceste vizite îi vor reduce teama şi

îngrijorarea faţă de o situaţie necunoscută lui. Pe lîngă aceste vizite copilului i se pot

spune poveşti terapeutice, care să-l facă să înţeleagă plasamentul.

În relaţia cu copilul, asistentul social are obligaţia de a-şi orienta activitatea

întru a facilita:

pregătirea copilului pentru plasament şi transferul lui în noua familie;

susţinerea copilului în timpul plasamentului;

reîntegrarea în familia biologică.

77

În cazul unui proiect de reintegrare, copilul va fi pregătit din timp să-şi

reîntîlneasca părinţii sau rudele, iar dacă este sufucient de mare, va trebui să-şi dea

consimţămîntul pentru aceasta. Dat fiind că majoritatea copiilor au ajuns în dificultate

datorită unei drame familiale sau unei maltratări în familie, pregătirea lui nu este

uşoară şi atinge un subiect dureros pentru copil. Prima întîlnire este cea mai dificilă.

De aceea, este necesară implicarea serviciului de asistenţă şi consiliere

psihopedagogică a copilului şi a profesionoştilor din cadrul complexului de servicii

complementare destinate protecţiei copilului în regim rezidenţial.

În cazul unui proiect de reîntegrare, copilului i se va oferi, intr-un mod

accesibil şi veridic, informaţii despre potenţiala sa familie. Copilul nu trebuie minţit,

supraevaluînd modul de viaţă în noua familie, ci informat corect despre membrii

familie şi despre drepturile şi responasabilităţile pe care le va avea.

A ajuta copilul să facă faţă pierderii şi experienţelor dureroase este o povoară

grea pentru asistentul social, dar anume el este persoana care trebuie să trecă reuşit

prin aceasta. Cînd lumea unui copil este destrămată, asistentul social eset acel care

trebuie să ofere continuitate, stabilitate, siguranţă şi control. Nimeni nu are dreptul să

înceapă procesul de plasament dacă nu poate garanta că este persoană de încredere.

Lucrul cu părinţii biologici în procedura de plasament.

O dată cu expansiunea fenomenului de sărăcie se poate constata şi o creştere a

numărului de părinţi care nu pot asigura o viaţă decentă copiilor lor. De aceea, unii

din ei îşi plasează copii în instituţii pentru un timp nelimitat sau chiar îi abondonează

încă de la naştere. În relaţia cu aceşti părinţi asistentul social trebuie să dea dovadă de

multă responsabilitate, înţelegere şi să fie pregătit pentru diferite reacţii.

Reacţiile părinţilor la informarea cu privire la plasament pot varia în mare

măsură. Părinţii pot nega posibilitatea unui asemenea plasament. Îi va chinui

sentimentul că nu-şi vor mai vedea copii, că s-au dezis de ei. Sau se vor simţi

vinovaţi de faptul că nu-şi pot îndeplini adecvat rolul de părinte. Alţii însă vor

accepta plasarea permanentă a copiilor în alte familii, considerînd-o în situaţie de

criză. Asistenţii sociali trebuie să fie gata să accepte orice comportament al părinţilor

78

biologici şi să lucreze cu ei indiferent de reacţiile de răspuns la plasament ale

acestora.

Munca cu aceşti părinţi trebuie considerată, ca avînd mai multe componente.

Mai întîi, asistenţii sociali trebuie să explice părinţilor ce este plasamentul. Părinţii

trebuie să inţeleagă că acesta este temporar şi va dura pînă cînd îşi vor rezolva

problemele. Plasamentul nu este separarea definitivă, ci o măsură de protecţie

temporară. Asistenţii socilai trebuie să-i informeze că o decizie de plasare temporară

a copiilor nu echivalează cu decizia de a-i lipsi de dreptirile părinteşti. Ei trebuie să

explice părinţilor că ei nu sunt înlăturaţi prin faptul că nu-şi pot îndeplini rolul de

părinte. Dimpotrivă, ei pot să-şi viziteze copiii, să discute cu ei, să le explice situaţia

dificilă în care s-au pomenit.

În lucrul cu familia de plasament, în primul rînd, este nevoie să fie transmis

mesajul că familia de plasament este un membru important al echipei de servicii

sociale pentru copil. Chiar dacă solicitantul are experienţă în educarea copiilor, copiii

care vor intra în familia lui sunt oarecum diferiţi. Majoritatea provin din instituţii sau

medii socialmente vulnerabile şi nivelul lor de dezvoltare este mai jos decît cel al

copiilor din familii normale. Astfel, aceşti copii au nevoie de atenţie deosebită din

partea familie de plasament. Familia de plasament va fi învăţată cum să se comporte

cu copii abuzaţi, neglijaţi, cu copiii care au diferite deficienţe fizice sau psihice.

Familia va primi informaţie despre etapele de dezvoltare a copilului şi despre diferite

tipuri de ataşament, care se pot manifesta în funcţie de interacţiunea părinte-copil. De

asemenea, ei trebuie să înţeleagă căî reacţia de tristeţe a copilului este normală şi că

nu trebuie înterpretetă ca semnal de alarmă.

Un alt moment important este tentativa familiei de plasament de a întreţine

legături cu familia biologocă. Asistenţii sociali trebuie să încurajeze aceste contacte,

să înţeleagă cît de importantă pentru copil este legătura cu familia lărgită, fiindcă

copilul nu poate să înţeleagă de ce nu-şi poate vedea mama, tata sau buneii. A fi de

acord de a lua în plasament un copil înseamnă a primi cu traiul un copil străin în casa

ta, deci acordul trebuie să fie al tuturor membrilor familiei de plasamnet. Viitorii

părinţi trebuie să înţeleagă că noul copil va schimba în multe viaţa lor personală.

79

Rolul asistentului social în relaţia cu familia de plasament este de a-i oferi tot

ajutorul de care ea are nevoie. Asistentul social trebuie să devină un prieten al acestei

familii, să fie alături de membrii ei la bine şi la greu.

În concluzie, cele analizate mai sus demonstrează că pregătirea copilului, a

părinţilor naturali, a familiei de plasament reprezintă o provocare la care părţile

implicate răspund într-un mod deosebit, specific situaţiei. De aceea, plasamentul

poate fi considerat un proces dinamic, interactiv, care implică elemente de

personaliate, de mediu, necesităţi speciale, abilităţi şi experienţe indivuduale sau de

familie.

Capitolul 3. Capitolul3: Metodologia cercetării. Obiectivele cercetării

Motto:

"Dintre lucrurile cele mai de preţ pe care le are omul,

acela de a fi capabil sã se introspecteze,

de a încerca sã-şi descifreze propria personalitate,

mi se pare a fi un lucru de o însemnatate excepţionalã."

Mulk Raj Anad

3.1:Obiectivele şi ipoteza cercetării

Cercetarea de faţă a avut un caracter constatativ-descriptiv.

Scopul a fost de a arăta cum se prezintă imaginea şi stima de sine în rîndul

adolescenţilor institutionalizaţi rămaşi fără îngrijire părintească, prin comparaţie cu

un lot de adolescenţi proveniţi din familii normale, care nu au cunoscut abandonul

parental sub o formă sau alta.

Aşa cum am văzut in partea teoretică a lucrării, literatura de specialitate a

subliniat în repetate rînduri importanţa legăturii afective primare între copil şi

părinţi (în special mamă), a cărei lipsă va avea mai tîrziu repercursiuni în

structurarea, maturizarea şi dezvoltarea personalităţii copilului, pe toate palierele ei.

80

Privarea copilului de nevoile afective îi va crea un handicap în plan emoţional

şi în planul structurării propriului Eu, în legătură cu care imaginea de sine reprezintă

o componentă principală.

O altă nevoie fundamentală a oricărui copil este dobîndirea autoaprecierii

realiste şi a respectului de sine. Copilul care creşte în instituţie va întîmpina

dificultăţi în structurarea unui Eu armonios şi capabil de adaptare la status-rolurile

cerute oricărui individ, întrucît mediul instituţional nu îl ajută în formarea unei

reprezentări de sine complete şi coerente (lipsesc reperele evaluative, asa cum se

întîmplă în cazul copiilor abandonaţi care nu beneficiază de o îngrijire

individualizată, ci doar de o normă de grup).

Ţinînd cont de observaţiile de mai sus, am pornit de la presupunerea că

adolescenţii institutionalizaţi vor prezenta o stima de sine deficitara, acest aspect

datorîndu-se în primul rînd lipsei satisfacerii unor nevoi fundamentale pentru

dezvoltarea ontogenetica a oricărui individ uman.

Obiectivele pe care le-am urmărit au fost:

a) identificarea unor instrumente psihologice valide, prin care să evaluăm imaginea şi

stima de sine;

b) administrarea instrumentelor pe două loturi de adolescenţi: instituţionalizaţi şi

adolescenţi proveniţi din familii normale (neinstituţionalizaţi);

c) cotarea răspunsurilor, conform instrucţiunilor autorilor instrumentelor, realizarea

unei baze de date şi analiza statistică a datelor obţinute, in vederea identificării

tendinţei, in randul adolescenţilor institutionalizaţi, precum şi a celor

neinstituţionalizaţi, în ceea ce priveşte natura imaginii de sine şi nivelul stimei de

sine;

d) pe baza observaţiilor din literatura de specialitate, precum şi a rezultatelor

cercetării, am urmărit proiectarea unui program de intervenţie, centrat pe

îmbunătăţirea imaginii de sine şi pe creşterea nivelului respectului de sine la

adolescenţii institutionalizaţi.

Ipotezele cercetării

Pornind de la observaţiile din literatura de specialitate, am presupus că:

81

1. Adolescenţii instituţionalizaţi au o imagine de sine negativă, mai accentuată

comparativ cu adolesceţii neinstituţionalizaţi.

2. Adolescenţii instiuţionalizaţi au o stimă de sine mai scăzută, în acord cu natura

negativă a imaginii de sine, comparativ cu cei neinstituţionalizaţi.

Ipotezele de lucru (operaţionale) care ne-au orientat in analiza cantitativă a

răspunsurilor participanţilor au fost:

1. Adolescenţii instituţionalizaţi vor obţine, în medie, scoruri semnificativ mai mari la

chestionarul destinat evaluării imaginii de sine, comparativ cu adolescenţii

neinstituţionalizaţi.

2. Lotul adolescenţilor instituţionalizaţi va obţine o medie a scorurilor la stima de

sine semnificativ mai scăzută, comparativ cu lotul de adolescenţi neinstituţionalizaţi.

3.2. Metode şi instrumente de lucru folosite în cadrul activităţii de

cercetare

3.2.1. Descrierea loturilor de adolescenţi investigaţi

În cercetarea noastră, am investigat două loturi de adolescenţi, dintre care 25 de copii

şi tineri rămaşi fără îngrijire părintească (Centrul de de zi de Plasament pentru copii

orfani în perioada postinstituţională „Vatra”, mun.Chişinău) şi 25 de adolescenţi

proveniţi din familii normale, deci neinstituţionalizaţi (aleşi din comunitate din

Chişinău).

În total, au fost investigaţi 50 adolescenţi (28 de băieţi şi 22 de fete), cu vîrste

cuprinse între 16 şi 22 de ani.

Dintre adolescenţii rămaşi fără îngrijire părintească, 10 au fost fete şi 15 – băieţi, cu

vîrste cuprinse între 16 şi 22 de ani. Motivele instituţionalizării acestora în Centrul de

plasament „Vatra” ţineau de: abandon, decesul ambilor părinţi, decăderea părintelui

din familia monoparentală din drepturi sau a ambilor părinţi, etc. Pe lîngă simptomele

specifice instituţionalizării, unii dintre adolescenţii instituţionalizaţi prezentau o serie

de tulburări de comportament specifice.

Dintre adolescenţii proveniţi din familii normale (neinstituţionalizaţi), 16 au fost

82

fete şi 9 – băieţi. Vîrstele acestora au variat între 15 şi 18 ani, fiind copii din

comunitate. Vîrsta medie a adolescenţilor neinstituţionalizaţi, proveniţi din familii

normale a fost de 18.5 ani.

Adolescenţii din lotul celor instituţionalizaţi au completat chestionarele şi testele

proiective care le-au fost administrate în grupuri mici (5-6 subiecţi), în mai multe zile

diferite, pe perioada a două săptămani. Am acordat o atenţie specială supravegherii

acestora, pentru a se evita situaţia contaminării răspunsurilor prin influenţă reciprocă.

Culegerea datelor a fost realizată în luna martie 2010.

3.2.2. Instrumentele utilizate pentru colectarea datelor

Pentru colectarea datelor referitoare la stima şi la imaginea de sine, am aplicat

următoarele metode:

Chestionarul de autoapreciere a imaginii de sine, inspirat de cercetările

asupra

imaginii de sine şi a rolului acesteia in psihoterapie, intreprinse de C. Rogers – acest

chestionar este prezentat intr-o traducere şi adaptare romanească de Ion Dafinoiu, in

lucrarea coordonată de Adrian Neculau, 26 de teste pentru cunoaşterea celuilalt

(Editura Polirom, Iaşi, 2003).

Test proiectiv de completare a frazelor neterminate Subiectului i se cere sa

completeze un numar de fraze incomplete. Se considera că modul în care sunt

completate frazele dezvăluie dorinţele, nevoile şi sentimentele subiectului. Deoarece

personalităţile prezintă diferenţe caracteristice de performanţă şi deoarece testul în

sine este simplu, de scurtă durată şi flexibil, este larg utilizat ca test de colaborare.

este al cãror scop este de a înregistra dinamica psihicã a unei persoane considerate ca

o totalitate în evoluţie şi ale cãrei elemente constitutive se aflã în acţiune.

Aceste teste se bazeazã pe analiza absolut calitativã a persoanei şi se sprijinã pe ideea

cã în situaţii puţin structurate intervin elemente deblocante ale structurilor psihice

blocate, conflictual-tensionate sau dorinţe neconştientizate, tendinţe ce caracterizeazã

prin ierarhia şi forţa lor structura personalitãţii. Metoda constã în a cere subiectului sã

structureze un material vag, ambiguu, incomplet, verbal sau nu: subiectul poate

83

proiecta astfel în exterior anumite structuri interne ale personalitãţii sale.

O mare libertate de percepţie şi de imaginaţie este lãsatã subiectului (nu existã

rãspuns bun prestabilit): o anchetã este condusã în jurul subiectului pentru a afla ce i-

a determinat rãspunsurile. Testatorul procedeazã la o dublã analizã cantitativã şi

calitativã a formei şi a continutului. Se bazeazã pe o teorie, dacã nu psihanaliticã, cel

puţin psihodinamicã.

Clasificare: Existã mai multe tipuri de teste proiective:

teste proiective de completare ( a unei fraze, a unei povestiri,

a unui desen) plecându-se de la un anumit cadru stimulativ- Subiectului i se cere sã

completeze un numãr de fraze incomplete. Se considerã cã modul în care sunt

completate frazele dezvãluie dorinţele, nevoile şi sentimentele subiectului. Deoarece

personalitãţile prezintã diferenţe caracteristice de performanţã şi deoarece testul în

sine este simplu, de scurtã duratã şi flexibil, este larg utilizat ca test de coroborare.

teste proiective de producţie, în care se cere subiectului sã

deseneze, picteze, modeleze, construiascã liber - punctul de stimulaţie fiind

materialul sau eventual tema: în cazul nostru s-a prezentat cîte o foaie albă –pe care

subiecţii ar trebui să deseneze oul, din care ar trebui să iasă un animal, lotului

experimental i s-a cerut să îl deseneze.

Chestionarul de autoapreciere a imaginii de sine integrează rezultatele şi observaţiile

din cercetările intreprinse de Carl Rogers asupra acestei dimensiuni a personalităţii,

pe care autorul citat a considerat-o ca avand o relevanţa deosebită în procesul

terapeutic.

Fundamentul teoretic include ideea potrivit căreia oamenii au competenţele necesare

pentru a se privi din exterior, cu alte cuvinte pentru a-şi analiza propria lor persoană.

Rogers a observat că multe dintre persoanele care se prezentau la psihoterapie aveau

o imagine de sine negativă, prezentau o discordanţă (discrepanţă) între ceea ce ar fi

dorit să fie şi ceea ce credeau că sunt, în momentul respectiv. Astfel de discrepanţe

între felul în care se vedeau persoanele respective şi ceea ce ar fi dorit să fie ele l-au

condus pe Rogers către elaborarea teoriei conflictului dintre Eul actual şi Eul ideal.

84

Acest conflict poate conduce la sentimente de frustrare, stres şi la o stimă de sine

scăzută.

Pentru unii dintre noi, conflictul între Eul actual şi cel ideal poate părea copleşitor şi

poate conduce chiar la depresie, in timp ce pentru alţii un astfel de conflict poate

constitui modalitatea prin care işi mobilizează resursele necesare atingerii idealurilor

propuse.

Chestionarul prezintă o listă de 32 de adjective (Anexa 2), reprezentînd atît

caracteristici personale pozitive (de exemplu: plin de umor, entuziast, demn de

încredere, politicos, sincer, puternic etc.), cît şi negative (de exemplu: emotiv, fragil,

interiorizat, cinic, invidios, impulsiv etc.). Chestionarul nu implică răspunsuri greşite

sau corecte, ,,bune” sau ,,rele”, ceea ce contează fiind felul în care subiectul se vede

şi se evaluează pe sine insuşi.

Subiecţii trebuie să citească cu atenţie lista şi să pună, în coloana Cum sunt în

prezent, cîte un ,,X” în dreptul fiecărui adjectiv, pe care îl consideră ca fiindu-i

caracteristic. Apoi, fără a privi semnele făcute în prima coloană, trebuie să recitească

lista de adjective şi să pună cîte un ,,0”, în coloana Cum aş dori să fiu, în dreptul

fiecărui adjectiv, pe care ar dori să-l caracterizeze.

Scorarea se face acordînd cîte un punct pentru fiecare adjectiv notat cu ,,X”, respectiv

cu ,,0” în cele două coloane, respectiv pentru fiecare dintre adjectivele care nu au

fost notate în nici una dintre cele două coloane. Apoi, se insumează punctele obţinute,

astfel obţinîndu-se o măsură aproximativă a discrepanţei dintre Eul actual, respectiv

cel ideal.

3.3. interpretarea grafică a rezultatelor.

Analiza ghidului de interiu aplicat experţilor în domeniul protecţiei drepturilor

copilului

Tabela nr. Lista experţilor intervievaţi

Nr.exp Vîrsta Specialitatea Experie

nţa de muncă

ex.1 59 ani Şef DMPDC 18 ani

ex.2. 59 ani Şef ajunct al DMPDC 20 ani

ex.3. 59 ani Şef al DPDC, Buiucani 17 ani

85

ex.4. 57 ani Specialist principal în tutelă şi

curatelă DMPDC

14 ani

ex.5. 49 ani Manager Centrul „Vatra” 10 ani

ex.6. 58 ani Şeful secţiei adopţie DMPDC 8 ani

ex.7. 58 ani Specialist în adopţia naţională şi

internaţională Ministerul Protecţiei

Sociale a Famliei şi Copilului

5 ani

Studiul a fost realizat în perioada de timp cuprinsă între luna ianuarie 2010-

martie 2010, ghidul de interviu este anexat la teză. (Anexa 1)

Reprezentanţii autorităţilor, participanţi la studiu au remarcat că vulnerabilitatea

familiilor se manifestă printr-un şir de factori interdependenţi. Ei au evidenţiat, în

special, două cauze mari care duc la apariţia problemelor ce provoacă situaţii de risc

vis-а-vis de copii şi familiile cu copii din mun. Chişinău. Acestea rezidă în situaţia

economică precară a ţării şi, evident, a numeroaselor familii, şi în mentalitatea

oamenilor, păstrată încă din timpurile sovietice şi constînd în convingerea că de

creşterea şi educarea copiilor trebuie să se ocupe nimeni altul decît statul. Statul,

aşadar, continuă să fie considerat, în măsură preponderentă, responsabil de formarea

viitoarei generaţiei, şi nu familia, căreia îi aparţine, de fapt, funcţia principală în

această activitate.

În cadrul interviurilor cu experţii incluşi în cercetare, situaţia economică grea a

republicii a fost înlocuită cu un alt termen, simplu şi care se referă la aceeaşi situaţie:

sărăcia. Această noţiune a fost cea mai des întîlnită la capitolul de unde provin cele

mai importante probleme ale societăţii.

Astfel în opinia experţilor:

„...Principala problemă a societăţii noastre este sărăcia. De aici încep o

sumedenie de probleme. În această situaţie primii care suferă sînt copiii”. (expertul

2)

„…Perioada de tranziţie a afectat multe categorii de populaţie. Problema de

bază o constituie starea financiară precară a familiei. Foarte multe familii nu

86

acoperă nicidecum necesităţile pentru îngrijirea şi întreţinerea copiilor”.( expertul

5)

Participanţii la studii, pornind de la aceste două cauze generatoare de probleme

mari pentru familiile din societatea noastră, şi-au expus părerea, relevînd că prima

cauză duce inevitabil la apariţia unor astfel de probleme ca: plecarea părinţilor peste

hotare, creşterea numărului copiilor lipsiţi de grija părinţilor; abandonul copiilor şi

plasarea lor în sistemul rezidenţial de îngrijire; sporirea numărului familiilor

vulnerabile cu mulţi copii şi a familiilor monoparentale în care, adeseori, copiii rămîn

cu mama, şi care mai greu poate să asigure viitorul copiilor şi chiar şi hrana de zi cu

zi. Astfel după relatările experţilor:

“... În mun. Chişinău, problema principală o constituie copii care au rămas

fără protecţia părinţilor. Fie că părinţii sînt plecaţi peste hotarele ţării, la cîştig, fie

că au decedat sau fac parte din categoria persoanelor cu comportări neadecvate”

(expertul 7 ).

“Cu regret constatăm că numărul copiilor orfani şi rămaşi fără îngrijire

părintească creşte considerabil şi, în primul rînd, din cauza plecării părinţilor peste

hotare, cînd copilul rămîne în îngrijirea vecinilor sau a altor rude apropiate. Vom

simţi consecinţele negative ale acestui fenomen mai mult peste ceva timp, cînd va

creşte următoarea generaţie, copii născuţi de la aceşti copii care au fost educaţi în

lipsa grijii şi atenţiei necesare la această vîrstă sunt ca nişte pui de cuc .”(expertul

4).

Generalizînd datele acumulate din punctul de vedere al bugetului familial în

cazul fiecărui beneficiar selectat pentru studiu, am conchis că marea lor majoritate au

fost abandonaţi ori din cauza că părinţii lor nu aveau nici un venit, ori acesta era

foarte mic - fiind constituit din plăţile sociale, banii acumulaţi în urma prestării unei

munci temporare sau ocazionale ori din susţinerea acordată de un membru al familiei.

Condiţiile de trai reprezintă unul din factorii cei mai importanţi în creşterea şi

educarea sănătoasă a copiilor. Constatăm că lipsa condiţiilor de trai adecvate a

familiilor constituie un factor depistat preponderent în oraşul Chişinău, în comparaţie

cu suburbiile lui şi chiar cu alte regiuni ale ţării.

87

Constatăm, că, deşi legislaţia în vigoare prevede susţinerea financiară a

familiilor cu venituri foarte mici, deseori, multe dintre acestea nu se încadrează în

sistemul existent de asistenţă socială. Specialiştii din sistemul de ocrotire a copilului

şi familiei consideră că această categorie de beneficiari, de multe ori, nu-şi cunoaşte

drepturile sau accesul lor la serviciile sociale prestate în comunitate este limitat.

Familiile vulnerabile au nevoi speciale, care diferă de la caz la caz şi care necesită de

a fi evaluate de către asistenţi sociali profesionişti, prin efectuarea vizitelor la

domiciliu, pentru a stabili tipul şi perioada de intervenţie necesară din partea

structurilor departamentale.

Susţinerea financiară acordată acestor familii ar trebui să fie mai limitată în

timp, dar mai consistentă pentru a aplana rapid criza din familie şi efectele ei asupra

dezvoltării copilului.Ca rezultat al crizei economice care persistă în familie, aceasta

nu mai dispune de puterea,flexibilitatea şi capacitatea necesară de a se adapta

nivelului actual al schimbărilor sociale, economice şi politice. Apare sentimentul de

disperare şi neputinţă faţă de factorii mediului care provoacă un exod al populaţiei în

căutarea unui loc de muncă în străinătate. În acelaşi timp, participanţii la studiu

consideră că impactul combinat al sărăciei şi al investiţiilor în sectorul social,

efectuate într-un mod neadecvat, au slăbit capacitatea familiilor de a-şi ocroti copiii,

cauzînd creşterea numărului de copii cu necesităţi speciale, în mod deosebit

abandonaţi, rămaşi fără protecţia părinţilor, fără adăpost, abuzaţi, neglijaţi, copii aflaţi

în conflict cu legea, dependenţi de droguri şi alcool. Multe familii sînt incapabile să

asigure un mediu familial favorabil copilului, nereuşind, uneori, sa menţină nici chiar

integritatea familiei.

Concentrarea datelor disponibile pentru mun. Chişinău a permis elucidarea

faptului că valoarea familiei, ca unitate socială, se deteriorează. Astfel, divorţialitatea

în mun. Chişinău este considerabil mai mare în comparaţie cu datele pe ţară. Acest

lucru este cauzat de criza valorilor familiale care se reliefează mai pronunţat în mun.

Chişinău. Divorţul părinţilor afectează în modul direct bunăstarea copiilor care,

deseori, ajung să fie abandonaţi şi plasaţi în instituţii rezidenţiale de ocrotire sau

88

rămîn în îngrijirea unui părinte, care îşi asumă toate responsabilităţile cu privire la

creşterea şi educarea copilului, deseori nereuşind s-o facă eficient.

Totodată, conform opiniilor experţilor, numărul familiilor în situaţie de risc,

înregistrate la DMPDC, nu reprezintă cifra reală, deoarece identificarea acestora este

dificilă, datorită numărului foarte mic de asistenţi sociali şi a nivelului redus de

informare a populaţiei despre existenţa acestei structuri. La momentul actual, este

foarte dificil de efectuat o analiză comparativă veridică a numărului familiilor

vulnerabile în mun. Chişinău şi alte regiuni ale ţării, din motivul că baza de date

naţionale este doar pe parcursul efectuării, dar şi din cauza unor criterii, general

acceptate, de definire a familiilor vulnerabile.

Statistica oficială arată că sărăcia afectează, în cele mai dese cazuri, familiile

mari sau monoparentale; familiile cu mai mult de doi copii sînt considerate a fi cele

mai expuse riscului de a trăi în sărăcie. Conform acestor date, nivelul probabilităţii

creşte odată cu dimensiunea familiei, sărăcia fiind o realitate pentru 40 la sută din

persoanele care fac parte din familii cu o componenţă de peste şapte membri şi,

practic, pentru toţi cei care fac parte din familii cu nouă membri.

O mare parte din familiile numeroase, deşi sunt sărace, au unele laturi forte care

previn destrămarea familiei şi instituţionalizarea copiilor (autosusţinerea familiei,

susţinerea din partea familiei extinse, credinţa şi alţi factori).

Astfel se confirmă tendinţa generală pentru Republica Moldova de acceptare

tradiţională a familiei de tip închis, considerînd ca ideală familia cu 2 copii, situaţie

care devine o problemă demografică pentru ţară. În mare măsură, această stare de

lucruri este dictată de situaţia precară a familiilor, de sărăcia în care s-a pomenit

majoritatea populaţiei.

Un alt factor relevant care duce la abandonul copiilor ţine de conştiinţa unor

întregi generaţii de cetăţeni ai acestui stat, generaţii care, aflîndu-se în căutarea şi

dobîndirea unei bucăţi de pîine, nu mai are timp sau nu-şi conştientizează rolul în

creşterea şi educarea copiilor. Conform opiniilor expuse de specialiştii organizaţiilor

care lucrează cu această categorie de copii, tocmai acest factor deţine o mare putere

în generarea de probleme în societate, fiind chiar mai semnificativă decît sărăcia.

89

Mentalitatea care persistă în societate (statul este responsabil de creşterea şi educarea

copiilor), comportă următoarele probleme: apariţia unor noi categorii de copii

vulnerabili (copii abandonaţi, copii ai străzii, copii neglijaţi şi abuzaţi, copii care se

alimentează sub orişicare nivel al normelor de nutriţie şi alimentare, copii bolnavi şi

neşcolarizaţi; abandonul în masă al copiilor şi plasarea lor în îngrijirea statului. După

cum relatează experţii incluşi în cercetare:“…Una din cauzele principale de aflare a

copiilor în această situaţie este iresponsabilitatea părinţilor. Unii părinţii nu vor să

muncească, nu îşi asumă responsabilitate pentru creşterea şi educarea copiilor lor.

Ei deleagă această responsabilitate statului. Doar în cazul în care fiecare familie îşi

va da seama că este datoare să aibă grijă de copiii lor şi apoi mai vine statul cu

ajutorul său, lucrurile vor merge mult mai bine”. (expertul 1)

În acest context se reliefează şi o corelaţie dintre nivelul de educaţie al

părinţilor, ocupaţia acestora şi atitudinea lor vis-а-vis de creşterea şi educarea

copiilor. Analizînd informaţia disponibilă din dosarele beneficiarilor care au trecut

prin Centrul „Vatra”, am stabilit că: majoritatea părinţilor care au abandonat copii săi

au studii medii generale şi medii specializate, acelaşi lucru îl denotă şi diagrama de

mai jos.

Figura:

90

. Cu referire la ocupaţia părinţilor copiilor plasaţi în Centrul de plasament

„Vatra”, mun. Chişinău, am constatat că:

Figura:

O remarcă este că din cele 17 % de părinţi casnici, proporţia cea mai mare o

constituie femeile – 73 %.

Vulnerabilitatea familiei din cauza sărăciei este confirmată şi de faptul că 87, 6

% din copii din instituţie provin din familia naturală, 48% din copii fiind plasaţi aici

chiar la insistenţa propriilor părinţi. Procentajul respectiv demonstrează frecvenţa

situaţiilor în care familiile alunecă spre luarea deciziilor dintre cele mai disperate şi

contradictorii, plasînd cu uşurinţă copilul într-o instituţie care îi va educa odraslă.

Aceasta, în opinia noastră, este rezultatul necunoaşterii de către părinţi şi specialişti a

efectelor pe care le are instituţia asupra dezvoltării copilului, pe de o parte, şi lipsei

modelelor eficiente de suport familial şi comunitar pentru a preveni acest fenomen,

pe de altă parte.

Cercetarea întreprinsă atestă, astfel, ca o concluzie generală, că fenomenul

copiilor rămaşi fără îngrijire părintească este rezultatul unui şir de factori

91

interdependenţi. Impactul combinat al sărăciei şi al investiţiilor în sectorul social,

efectuate într-un mod neadecvat, au redus capacitatea familiilor de a-şi ocroti copiii.

O consecinţă a acestei situaţii este, aşa cum atestă cercetarea, instalarea unei crize

acute a valorilor familiale în mun. Chişinău. Familia s-a detaşat în mare măsură de

grijile sănătăţii fizice, morale şi intelectuale ale propriilor copii, care anterior erau

preluate de stat. Mentalitatea care persistă în societate, axată pe convingerea că

îngrijirea şi ocrotirea copiilor este, în primul rînd, obligaţia statului, şi doar în al

doilea rînd - a părinţilor, situează mulţi copii şi familii în stare de dificultate.

Apare sentimentul de disperare şi neputinţă faţă de factorii mediului, ce

provoacă un grad şi mai mare de vulnerabilitate a familiilor, afectînd grav bunăstarea

copiilor.

3. 5. Concluzii

În rezumat, datele obţinute au confirmat prima ipoteză generală de la care am pornit

şi parţial pe cea de-a doua. Adolescenţii instituţionalizaţi au obţinut o medie

semnificativ mai mare a notelor la autoaprecierea imaginii de sine, comparativ cu cei

neinstituţionalizaţi, ceea ce semnifică o discrepanţă mai accentuată între percepţiile

cu privire la propriul Eu actual şi expectanţele legate de devenirea Eului (Eul ideal).

Cercetarea noastră a evidenţiat o discrepanţă între Eul actual, perceput de adolescenţii

instituţionalizaţi şi Eul ideal – ceea ce ar dori aceştia să ajungă. Această discrepanţă

este expresia unor dificultăţi, pe care adolescenţii instituţionalizaţi le întîmpină în

cunoaşterea de sine.

De aceea, considerăm că un program pentru cunoaşterea de sine şi imbunătăţirea

imaginii de sine îi poate ajuta pe adolescenţii instituţionalizaţi să se accepte cu

resursele pe care le deţin, să integreze problema familială în propria lor istorie de

viaţă, să dobîndească respectul de sine, necesar unei normale integrări psihice şi

dezvoltări din punct de vedere social şi profesional.

92

Concluzii

din categoria copiilor rămaşi fără îngrijire părintească procentul cel mai mare este ocupat de copiii

neglijaţi / abuzaţi în propriile medii familiale;

factorii de risc ce conduc la apariţia şi menţinerea stării de dificultate la copil sunt cu

precădere neîndeplinirea rolului de părinte şi neexercitarea responsabilităţilor parentale;

sărăcia este factor favorizant, care în corelaţie cu factorii de risc, poate conduce la plasarea

unui copil în stare de dificultate / situaţie de abandon;

în legislaţia în vigoare, termenul de abandon nu se mai întâlneşte; în practică întâlnim copiii

aflaţi în dificultate care trec prin diferite situaţii de abandon (abandonul fizic - prin lipsa din

familie temporar sau definitiv a părintelui/ părinţilor, abandonul emoţional - prin absenţa

implicării părintelui/ părinţilor în relaţia cu copilul şi trăirea sentimentului de abandon de

către copil), copilul părăsit (ai cărui părinţi sunt necunoscuţi) şi copilul adoptabil (ai cărui

părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti);

măsurile de protecţie frecvent utilizate pentru copiilor rămaşi fără îngrijire părintească e

sunt centrate pe familie, dar şi pe internarea în centre de plasament cu caracter temporar;

măsurile de protecţie cel mai frecvent utilizate de specialişti sunt considerate de aceştia ca

fiind, sau puţin eficiente (Chişinău);

măsurile de protecţie eficiente, dar puţin folosite sunt cele cu caracter permanent;

cadrul legislativ din domeniul protecţiei sociale a copiilor rămaşi fără îngrijire părintească

este modificat în mare măsură şi apreciat ca puţin eficient;

colaborarea în echipă interdisciplinară este întâlnită la serviciile care au un istoric comun,

iar uneori nu este percepută ca o normă, o obligaţie profesională;

lipseşte metodologia de monitorizare şi raportare pentru diferitele situaţii de copii aflaţi în

dificultate (ex. copiii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate);

serviciile de prevenire a situaţiei de copil aflat în dificultate sunt tot mai necesare;

Recomandări

Pentru o intervenţie eficientă schimbările ar trebui să re realizeze la mai multe niveluri la

nivelul politicilor sociale, la nivel comunitar, la nivel instituţional şi la nivelul lucrului pe caz.

Nivelul politicilor sociale

93

Realizarea unor programe coerente de prevenire a situaţiilor de abandon / a stării de

dificultate;

Promovarea importanţei copilăriei mici, a mediului familial pentru dezvoltarea copilului, cu

scopul de a preveni plasarea copilului în situaţii de dificultate;

Crearea unor mecanisme de prevenire a intrărilor în sistemul de protecţie socială şi/ sau

sistemul de tip rezidenţial;

Crearea unui sistem unic de evaluare şi monitorizare a copiilor aflaţi în sistemul de

protecţie / asistenţă socială;

Campanii de informare privind realizarea şi implementarea unor programe de educaţie

parentală şi consiliere / terapie familială;

Campanii de informare privind activitatea de asistenţă socială / activitatea din cadrul

serviciilor sociale;

Campanii de promovarea a principiului subsidiarităţii, a proximităţii serviciilor faţă de

client;

Campanii de sensibilizarea a opiniei publice cu privire la efectele pe termen scurt, mediu şi

lung resimţite de copil prin plasarea într-o stare de dificultate (neglijare, abandon,

instituţionalizare etc.) ;

Nivelul comunitar

Servicii de prevenire adaptate nevoilor comunităţii după o evaluare atentă a punctelor tari/

punctelor slabe, oportunităţilor şi ameninţărilor;

Dezvoltarea în mediul rural a serviciilor de intervenţie specializată;

Dezvoltare serviciilor sociale comunitare în proximitatea familiei;

Crearea unei baze de date unice cu beneficiarii serviciilor sociale pentru a preveni

„traseismul” instituţional şi formarea dependenţei de serviciile sociale;

Servicii de promovare a drepturilor copilului şi a importanţei mediului familial pentru el;

Sistem de monitorizare şi evaluare a cazurilor de copii aflaţi în dificultate din cadrul

comunităţii;

Servicii de susţinere/ sprijin oferit familiei în asumarea responsabilităţilor faţă de copil;

Nivelul instituţional

a) servicii

Servicii de prevenire adresate familiilor pentru a reduce/ limita numărul de copii aflaţi în

dificultate;

94

Dezvoltarea / înfiinţarea serviciilor de educaţie parentală / de dezvoltare a abilităţilor

parentale;

Dezvoltarea / înfiinţarea Centrelor de Consiliere familială/ Terapie familială;

Dezvoltarea/ înfiinţarea serviciilor alternative (asistenţă parentală profesională, consiliere a

gravidei şi a tinerei mame, Centre de Zi, Centre de Primite în Regim de Urgenţă);

Înfiinţarea unor servicii unice de preluare, evaluare şi referire a cazurilor;

b) colaborare

Crearea unei reţelei profesionale cu scopul de a preveni plasarea copilului în starea de

dificultate;

Creşterea eficienţei parteneriatelor de colaborare;

Delimitarea clară a atribuţiilor instituţiilor partenere pentru a se evita suprapunerile;

c) resurse umane

Motivarea personalului din domeniul social;

Educaţia şi formarea continuă a personalului angajat;

Reducerea numărului de cazuri şi implementarea unui sistem de evaluare a calităţii muncii

din domeniul copilului aflat în dificultate;

Nivelul lucrului pe caz

Planul de servicii să devină un instrument eficient în organizarea şi implementarea

serviciilor de prevenţie;

Realizarea unei metodologii de monitorizare şi raportare pentru diferitele situaţii de copii

aflaţi în dificultate;

Realizarea unor instrumente standardizate (scale de evaluare a riscului) utile în etapa de

evaluare detaliată;

Simplificarea procedurilor/ reducerea birocraţiei, mai ales pentru cazurile de urgenţă;

Extinderea planului individualizat de protecţie a copilului cu măsuri care să vizeze familia

lărgită/ biologică, reţeaua de suport comunitar/ grupurile de suport, consiliul de familie;

Planul de servicii va trebui să cuprindă şi măsuri imediate de susţinere a familiei până la

ieşirea din situaţia care a generat criza;

Planul individualizat de protecţie să aibă drept finalitate o soluţie cu caracter permanent (ex.

adopţia, reintegrarea).

95

Bibliografie

Anexa 1

Ghid de interviu

pentru experţii din sfera serviciilor sociale acordate copilului rămas fără

îngrijire părintească

A.Date identificative:

96

1. Funcţia?2. Perioada de activitate în organizaţia respectivă?3. Calificarea Dvs?4. Vîrsta?5. Experienţa de muncă?

B. Aspectul Problemei:

1. Care după părerea Dvs. Sunt cele mai importante probleme din sistemul de

ocrotire a statului?

2. După părerea Dvs., care este rolul actual al şcolilor auxiliare, de tp internat,

caselor de tip familial şi a altor servicii de dezvoltare a copilului?

3. Care ar fi caracteristicile de bază, care ar scoate în evidenţă statutul unui copil

din sistemul statal de ocrotire familială?

4. Ce părere aveţi de serviciile tradiţionale de protecţie a copilului orfan?

5. Care sunt factorii care determină fenomenul copiilor orfani în Republica

Moldova?

6. Ce ar trebui să întreprindă statul în aspectul ocrotirii copiilor orfani?

7. Care este rolul organizaţiilor neguvernamentale în soluţionarea problemelor

instituţionalizării?

8. Cunoaşteţi servicii alternative instituţionalizării, avantajoase pentru ţara

noastră?

9. Ce propuneri aveţi pentru perfecţionarea serviciilor sociale acordate copilului

orfan?

Vă mulţumesc pentru colaborare

Anexa 2Chestionarul pentru autoaprecierii imaginii de sine

Cuvintele de mai jos exprimă insuşiri variate pe care oamenii le pot avea in diferite grade. Citeşte cu atenţie fiecare cuvant şi pune cate un ,,X” in coloana intitulată ,,Cum sunt in prezent”, in dreptul fiecărui cuvant care, după părerea ta, exprimă o insuşire care te caracterizează. Apoi, fără a privi semnele pe care le-ai făcut inainte, reciteşte lista şi pune, de această dată, cate un ,,O” in coloana intitulată ,,Cum aş dori să fiu” in dreptul fiecărui cuvant care exprimă, după părerea ta, insuşirea pe care ai dori să o ai. Lucrează cu atenţie şi cat de repede poţi.Cum sunt in prezent (X) Cum aş dori să fiu (O)

Emotiv (ă) _________ ______

97

Impresionabil (ă) _________ ______Glumeţ (eaţă) _________ ______ Independent (ă) _________ ______Prietenos (oasă) _________ ______Ambiţios (oasă) _________ ______Interesant (ă) _________ _______Cinstit (ă) _________ _______Atrăgător (oare) _________ ______Rezervat (ă) _________ ______Entuziast (ă) _________ _______Obişnuit (ă) _________ _______Sensibil (ă) _________ _______Demn (ă) de incredere _________ _______ Inteligent (ă) _________ _______Comod (ă) _________ ______Vesel (ă) _________ ______Invidios (oasă) _________ _______Energic (ă) _________ ______Politicos (oasă) _________ _______Liniştit (ă) _________ _______Iscusit (ă) _________ _______Sigur (ă) pe sine _________ _______Flexibil (ă) _________ _______Ganditor (oare) _________ _______Fragil (ă) _________ _______Sincer (ă) _________ _______Relaxat (ă) _________ ______Puternic (ă) _________ _______Neascultător (oare) _________ _______Impulsiv (ă) _________ ________Apatic (ă) _________ _______