Vasile Negruţi - biograful familiei Neuschotz

Vasile Negruţi a scris „Viaţa lui Iacob de Neuschotz” imediat după moartea bancherului în anul 1888 pe care a publica-o la începutul lui 1889. Biografia i-a fost comandată de văduva bancherului, baroneasa Adelaida de Neuschotz şi cuprinde, sub forma unei naraţiuni literare, date din viaţa marelui filantrop şi a familiei sale. Vasile Negruţi era la acea vreme un cunoscut şi apreciat literat, colaborator la „Perdaful”, foaie umoristică ieşeană ce-şi spunea şi „jurnalu` Guvernamentului care rade cu sopon” din al cărui comitet de redacţie făcea parte. În acest săptămânal umoristic Negruţi a publicat diverse satire, piese de teatru sau poezie umoristică. A tipărit mai multe cărţi cuprinzând aceste genuri de literatură sub titlurile: „Satire umoristice”, 1888, „Grefierul - Dramă în 4 acte”, 1912, „Patru dialoguri în versuri”, 1913, „Frigurile alegerilor în ţara lui Hubsch - Comedie de moravuri în trei acte”, 1914, „Cum e lumea în judeţu”, ş.a.Cu toate acestea Vasile Negruţi a excelat în cu totul alt domeniu decât cel al literaturii. Profesorul Vasile Negruţi este considerat întemeietorul învăţământului de educaţie fizică şi de gimnastică din Iaşi fiind cunoscut şi ca unul din pionierii gimnasticii artistice din România. În anul 1884, Vasile Negruţi înfiinţează o „şcoală pentru pregătirea maeştrilor de gimnastică” care va funcţiona până în anul 1924. Şcoala dura doi ani şi a fiinţat la început ca o iniţiativă particulară care, o dată cu crearea „Societăţii de Gimnastică şi Muzică” din Iaşi, în anul 1902, trece pe lângă aceasta şi apoi avea să fie recunoscută şi de Ministerul Instrucţiunii, în anul 1904.Pentru meritele sale în acest domeniu a primit, din partea Regelui Carol, „proprio manu” medalia „Coroana României” în grad de cavaler.

Vasile Negruţi

V. Negruţi a funcţionat ca maestru de gimnastică la Şcoala Militară şi la Liceul Naţional, Gimnaziul Alexandru cel Bun precum şi la mai multe şcoli secundare de băieţi şi fete din Iaşi. Era de părere că educaţia fizică şi gimnastica predată în

şcoli copiilor va face din aceştia „cetăţeni deprinşi să-şi iubească Neamul şi Patria” De asemenea profesorul Vasile Negruţi era adeptul influenţei benefice a gimnasticii asupra fizicului: „Vă închipuiţi uşor că atunci când mişcarea fizică e însoţită de cântec, plămânii se dezvoltă, funcţiunile respiratorii se îndeplinesc în condiţii mai prielnice şi viaţa animală e normală. Iată dar viaţa fizică normală în strânsă legătură cu estetica, aşa că adagiul cunoscut latin ar putea fi transformat: „mens sana in corpore... belo.”

Vasile Negruţi este autorul primului manual de gimnastică din România apărut în 1882, reeditat în anul 1908 sub titlul: „Manual de Gimnastică raţională, executată cu cântece naţionale şi patriotice pentru uzul şcolilor secundare, primare de ambele sexe, şcoli militare şi pentru armată, ediţia a IV-a, Iaşi.”

Note:[V. Negruţi, Gimnastica în „Arta Română”, Iaşi, nr. 4, aprilie 1908, p. 84-86 ]

Vasile Negrutzi profesor de gimnastica şi arme din Iaşi, dorind să dea o producţie şcolară la Circul Sidoli, roagă Primaria să-i dea “cuvenita autorizaţie”.DJAN Iaşi, Fond Primarie 41/1985

Vasile Negruţi professor la Liceul Militar din Iaşi numit la 1 octombrie 1886 ca “maistru de gimnastică”.DJAN Iaşi Fond Liceul Militar 126, 241/1881

V. Negruţi numit professor la Gimnaziul Alexandru cel Bun din Iaşi, de la 1 mai 1877- iunie 1901 (când iese la pensie). Din iunie 1901 – 12 oct. 1904 completare de ore. DJAN Iaşi Fond Gimnaziul Alex cel Bun 129/1915

V. Negruţi - Cerere de paşaport pentru o călătorie în Europa cu un grup de elevi pentru demonstraţii de gimnastică. DJAN Iaşi Fond Prefectura Iaşi

Din broşura scrisă de profesorul Vasile Negruţi “Viaţa lui Jacob de Neuschotz ce cuprinde „pe lângă portretul defunctului şi o detailată descriere a înmormăntării, parte din discursurile rostite şi parte din dispoziţiunile testamentare” şi publicată în 1888 reţinem cuvântul către cititori dar şi “portretul” făcut de biograf nobilului bancher filantrop ieşean:

“Cătră cititoriM-am împovărat cu o sarcină cam grea; căci a descrie frumoasa viaţă a lui Jacques de Neuschotz, nu este uşor şi iată pentru ce:Din modestia care-l caracteriza pe Neuschotz, acte de înaltă filantropie îndeplinite în viaţă, de dânsul, au rămas numai în memoria acelora, care s-au adăpat la izvorul dulce şi nesecat al filantropiei sale.Sunt însă suficiente, binefacerile de notorietate publică; dar o descriere a vieţii sale, cere negreşit să pomenim de mai toate actele savârşite, dacă nu este posibil să le menţionam pe toate chiar.Şi aici am întâmpinat dificultăţi, astfel că cu greu am putut să aflu însemnate acte filantropice săvârşite de decedatul.Cititorii dar, vor găsi desvelită aici viaţa lui Neuschotz, nu însă cu măiestria pe care mareţele lui fapte o reclamă. A.

Viaţa lui Iacob de Neuschotz „Omul numai după moarte poate fi judecat” Solon

Viaţa omului este definită de filosoful Leibniz în chipul următor: “Este un joc, viaţa omului, fericit însă este acel ce cunoaşte bine acest joc”…Unul dintre puţinii, care patrunse acest joc al vieţii, fu şi Neuschotz. A ştiut omul a-şi aduna avere, dar nu mai puţin adevărat e, că iarăşi a ştiut s-o şi întrebuinţeze cu calcul. Deviza lui era: ”că nu banul face pe om, ci omul face banul” şi călăuzit de acest salutar adevăr, Neuschotz, se lupta bărbăteşte cu valurile vieţii, învingând, rând pe rând, toate nenorocirile de care a fost lovit.

*Să trecem la biografia sa.În târguşorul Herţa, din judeţul Dorohoi, trăia cu 80 ani în urma, familia Neuschotz, nascută din părinţi născuţi şi crescuţi în ţara aceasta. Şeful acestei familii era un bogat agricultor, având pământuri şi păduri întinse. El era de o exemplară onestitate. Nenorocirea însă-l lovi într-un proces bşnesc foarte complicat şi astfel îşi pierduse întreaga avere. Îmbolnavindu-se de supărarea ce

i-a cauzat pierderea unei însemnate averi agonisită după o muncă îndelungată şi cinstită, muri.În urma sa lasa, o soţie, o fiica şi un fiu de zece ani, Iacob, eroul acestei biografii.Văduva şi orfanii, din momentul morţii bătrânului, se văzură nevoiţi a părăsi Herţa, de care orăşel erau legate atâtea amintiri scumpe lor, pentru ca să-şi caute un trai cât de modest, într-un oraş. Se stabliră la Iaşi. După un scurt timp mama lui Iacob, se mărita din nou, iar el se devota comerţului, intrând la un comerciant de mărfuri. Nu trecură nici zece ani şi Iacob, deveni un mic negustor. Cu câştigul său modest, văzând că împreună cu dânsul ar putea să trăiască tot atât de bine şi o altă persoană,- se hotarî a se însura şi lua de soţie pe Fanny Neuschotz, cea dintâia sa soţie şi care în urmă se distinsese până la moarte, prin mari acte de filantropie. Şi astfel trăi în fericire, cu soţia sa, care a dat naştere în timpul căsniciei lor, la patru copii. Din nenorocire copii au murit toţi, tineri fiind încă.Devenind şeful unei familii, Iacob Neuschotz, începu deja a se îngriji şi de viitorul ei. Ajutat fiind de darurile naturii, spiritul şi activitatea, care le poseda, într-un foarte scurt timp, ajunse a fi un comerciant cu vază. Şi în lumea comercială era privit ca un om care va deveni avut. Prăvălia sa o avea într-o stradă principală.După doi ani însă o criza îl lovi din care n-a putut scăpa decât cu o mică particică din averea ce şi-o agonisise cu sudoarea frunţii sale. În urma acestei nenorociri, atât de simţitoare pentru familia sa, se hotărî a intra ca contabil la un mare comerciant cu un salariu de mai multe ruble pe săptămână, mulţumit fiind pe deplin de această ocupaţiune, care-i aducea un folos suficient faţă de cerinţele sale familiale. El desfăşură o activitate nemarginită în acest post şi prin economie şi escedente, reuşi a-şi forma un capital de aproape 1.000 de galbeni, când îşi deschise o casă de schimb ăn piaţă, şi cu încetul deveni un mic bancher, dar cu oarece însemnătate, căci Vodă Mihail Sturza când părăsi Moldova, împrumutase de la el 6.000 galbeni. O dată cu acest împrumut, Vodă Mihail Sturza, înceta de a mai avea afaceri cu alţi bancheri şi se mărgini în daraverile sale bănesti cu Iacob Neuschotz. Nimeni altul, este de notat, nu îndrăznise în acele timpuri să împrumute lui Vodă Sturza, mai cu seamă când avea de gând să treacă fruntariile ţării. Şi din acest moment Neuschotz, întreprinse afaceri din ce în ce mai mari şi devenise cunoscut prin onestitatea şi încrederea de care se bucura. Nu trecu mult apoi şi Neuschotz îşi cumpară casele lui Micule, care le-a locuit până când moartea-l răpi.La 1878, un an după moartea soţiei sale Fany Neuschotz, el se însura cu dra Adelaide Jolles, din Dresda, dintr-o familie nobilă şi veche, cu care convieţui în fericire şi în belşug. În timpul acestei căsnicii, soţia născuse două fete, cea dintâi astăzi în vârstă de 8 ani, cea de-a doua de 5 ani.În 1879, Neuschotz mărita, o fiica (Minna) a fiului său cel mai mare, pe care el o crescu cu multă iubire încă din copilărie, cu dl. Dr. phil. Rosenberg, din

Heidelberg. După un an însă, ea muri, după ce născuse un băiat, într-o localitate din Elveţia, de unde corpul ei fu adus şi înmormântat pe vechiul cimitir din Iaşi.

*Din citirea rândurilor de mai sus este firesc lucru să se nască în mintea cititorilor nedumeriri, cum şi prin ce minuni, omul neînsemnat de odinioara, din Herţa, s-a transformat după o mică durată - în bancher? Oare la ce focar de cultură adapâtu-s-a Neuschotz ăn târguşorul Herţa? Şi de unde, mă rog, cunoştinţele şi priceperile în contabilitate şi în urmă în diriguirea chiar a unui mic comptuar? Întrebări serioase, la care uşor găseşti răspunsul. Iacob de Neuschotz, în tinereţea sa şi la bătrâneţe era foarte inteligent şi înzestrat de un spirit comercial, care treptat, treptat, s-a dezvoltat. Caracterul său ferm şi perfecta sa onestitate, toate aceste calităţi erau personificate în Iacob Neuschotz şi aceasta, numai aceasta a contribuit la evoluţia socială graduate prin care el trecu. Şi că Neuschotz avea mari aplicaţiuni şi respect pentru cultură, avem o stralucită dovadă. Cu toate că nu mai era în floarea tinereţii, când mai ales dorinţa arzătoare pentru cultură se manifestează, totuşi în vârsta sa de 40 până la 50 de ani, el sacrifică ore îndelungate pentru studierea mai multor limbi şi în puţin timp Neuschotz a căpătat serioase cunoştinţe practice şi teoretice în limbile română, franceză şi germană.Înzestrat, precum am mai spus şi de o rară inteligenţă, Neuschotz, fu îmbrăţişat de orice societate distinsă. Relaţiunile cele mai prieteneşti, au început a exista între Neuschotz şi bărbaţi de Stat, atât în ţară cât şi din străinătate. Iar din călătoriile sale prin ţările mai înaintate în civilizaţie, el iarăşi tragea foloase culturale.Iată dar, cum Iacob Neuschotz, singur el, printr-o muncă pe cât de activă, pe atât de onestă, s-a înălţat dintr-un unghiu întunecos al târguşorului Herţa, într-un palat splendid din Iasi! Şi nimeni, nu va putea tăgădui, că nu este un merit, un mare merit al lui, când mai cu seamă, în calea care a străbătut-o a întâlnit obstacole şi nenorociri, care le-a ştiut însă, una câte una, să le înfrângă. Da, fără îndoială, este un mare merit al acestui bărbat.De la anul 1863, Neuschotz începu a se înfăţişa lumii cu acte de filantropie. Şi pe acele vremuri nu fără curaj şi simţăminte umane, trebuia să fie omul care nu se arăta indiferent la geamătul celui suferind. Erau oameni, cu colosale avuţii, cunoscuţi însă numai prin aceea că erau avuţi, nu însă prin generozitatea lor. Asupra lui Neuschotz însă nu avu nici o înrâurire indiferenţa clasei avute, faţă cu aceea săracă. Nimeni şi nimic nu putea să puie piedici, generozităţii sale.Cel dintâi act al său, de mare însemnătate, a fost zidirea unui Templu. Scopul lui Neuschotz, este demn de toată lauda. Prin clădirea unui templu după cerinţele moderne, Neuschotz, vroia să înlăture fanatismul nesuferit, care era atunci încă în toată floarea, în genere la israeliţi, vroia să rupă odată cu obiceiurile urâte ale havrei şi reuşi întru câtva.

Pentru zidirea acestui lăcaş, se întâmpinară însă mari dificultăţi din partea comunei [primariei], care în virtutea unei legi, se opunea la autorizaţiunea de a se zidi templul israelit pe locul din apropierea unei biserici creştine (peste drum de biserica Sf. Dumitru Balş). Pentru înlăturarea acestei dificultăţi se delegă o persoană care să obţină prin stăruinţi autorizaţiunea de la minister. Ministerul făgăduind că va supune Camerei revizuirea articolului pe care comuna se bază, însă până atunci va intervene ca în ogradă, dnul Neuschotz să-şi poată zidi un paraclis, la ceea ce comuna nu se opusese.Şi astfel templul care avea să fie zidit cu faţada spre stradă, s-a înălţat în ogradă, unde se află şi astăzi. Odată templul înălţat, Neuschotz aduse din străinătate un cantor, care organiză un frumos cor, precum şi un predicator şi astfel introduce cu vremea reforme simţitoare în săvârşirea serviciilor religioase.Templul “Beth-Iacob” peste vreo câţiva ani are a-şi serba a 25-a aniversare de la fondarea sa. Neuschotz era decis să facă o strălucită serbare, dar nenorocirea lovi acest lăcaş, prin moartea fondatorului.Un alt act de adevărată flantropie şi pentru care Neuschotz va fi pomenit în veci, este fondarea unei case de orfani “Orfaneum Iacob şi Fanny Neuschotz”. Instituţiunea aceasta e unică în ţară la noi. Averea orfelinatului constă astăzi dintr-un fond de vreo 200.000 lei, rezultate din nenumăratele sale donaţiuni.Numărul orfanilor care au fost crescuţi în această instituţiune este mare. În permanenţă 18 orfani îşi găsesc traiul lor în această filantropică instituţiune şi propgresul lor în şcoală este foarte satisfăcător şi înaintează uşor în şcolile publice primare cât şi secundare. Acei dintre orfani care au părăsit adăpostul lor, astăzi sunt vrednici de a se susţine singuri. Mulţi dintre dânşii, cei mai eminenţi, au fost chiar trimişi în străinătate şi s-au întors cu studii întinse. Toată lumea este recunoascătoare lui Neuschotz pentru întreţinerea şi asigurarea unui viitor la atâţia sărmani orfani.Dar ei nu erau orfani pe câtă vreme Neuschotz vieţuia. Căci el era adevăratul şi iubitul lor părinte. Dulce şi afabil în manierele sale, el adresa de atîtea ori orfanilor cuvinte de mângâiere şi lacrimile-l înăbuşeau când îi auzea pe toţi, într-un glas, rostind rugăciuni în templu, pentru sufletele părinţilor lor şi al Fanei Neuschotz. Dar inima-i creştea de bucurie, când admira opera sa filantropică, prin care a scăpat atâţia tineri de o neagră mizerie, sau chiar de moarte! Sărmanii orfani, astăzi cu toţii vor plânge amar pierderea părintelui lor, căci durerea ce lasă în inimile lor, nu îngăduie altă elocinţă, afară de aceia a lacrimilor.La 1867, când holera bântuia fără cruţare ţara, Neuschotz, întreţinu pe propria sa cheltuială, un lagăr de aproape cinci mii de oameni timp de zece zile. Astfel el scăpă viaţa a mii de oameni de acest îngrozitor flagel.La 1867, o foamete mare era în ţară. Pe atunci, Neuschotz a fost proprietarul moşiei Şerbăneşti din districtul Tecuci. El cheltui peste 1.000 galbeni, cumpărând popuşoi şi împărţind pe la locuitorii de pe moşia sa, care erau ameninţaţi de foame, pe când alţi proprietari jupeau ţăranii, mai mult decât oricând. Actul acesta, care a uşurat nevoile ţăranilor de pe moşie, i-a hotărât să

facă prin publicitate o mulţumire proprietarului moşiei. Foaia “Moldova” a publicat mulţumirea adresată lui Neuschotz de către locuitori şi care era acoperită de un număr foarte însemnat de iscălituri, iar pe de altă parte, ministerul îi mulţumi prin “Monitorul Oficial”.Pe cât Neuschotz se îngrijea de starea materială a coreligionarilor, pe atâta ţinea seamă şi la starea morală, cu totul decăzută. Pentru îndreptarea acestui mare rău, a luptat şi el ca mulţi alti bărbaţi iluştri, însă lupta a rămas infructuoasă. Avea de gând, sunt mulţi ani de atunci, de a înfiinţa în Iaşi un seminariu, căci zicea el, adevărata cauză a decadenţei morale a israeliţilor este - fiindcă sunt lipsiţi de popovăduitori ai bisericei, însă culţi si adăpaţi la izvorul studiilor moderne. În vederea acestui scop, el trimise pe propria sa cheltuială la Berlin, doi tineri cu cunoştinţe talmudice pentru a-şi completa studiile lor la o facultate teologică de acolo. Întorcându-se în ţară, după terminarea studiilor ce ei aveau de făcut, proiectă înfiinţarea unui seminariu israelit, cu care Neuschotz cheltui peste 10.000 lei. Prin acest fapt el câştigă simpatia şi respectful profesorului Lazarus din Berlin, care a primit însărcinarea de a patrona această instituţiune.Toate ostenelele erau însă zadarnice. Elevii nu aveau nici o dispoziţiune pentru aceste studii şi apucau cu totul alt drum. Neuschotz văzând că nu reuşeşte în realizyarea planului său, renunţă la el şi destină un fond însemnat pentru trimiterea la Viena a mai multor tineri fără deosebire de confesiune, unde să studieze ştiinţele comerciale, căci pe atunci încă nu se înfiinţară şcoalele comerciale la noi în ţară. Acest fond există şi astăzi sub privegherea ministerului de instrucţiune din Viena, şi mulţi tineri, săraci îşi formează cariera lor. Sunt în Iaşi tineri eminenţi care ocupă funcţiuni însemnate la Stat şi bine retribuite şi aceştia datoresc recunoştinţă numai lui Neuschotz care le-au dat mijloacele pentru studiile şi existenţa lor, pe când erau lipsiţi de totul. Mai sunt şi doctori în drept şi medicină care au fost întreţinuţi în Paris şi Viena, tot din acest fond.Când Neuschotz, cumpără moşia Boian din Bucovina, locuită de mulţi români, era deja bine cunoscut prin numeroasele sale acte de binefaceri. Locuitorii din Boian, erau fericiţi de venirea noului proprietar, de care au auzit povestindu-se că e un mare om de bine. Şi Neuschotz cum se puse în stăpânirea moşiei, ţinu să dovedească, că orişiunde este acelaşi. Orăşelul Boian il găsi sărac. Copiii care urmau şcoala nu aveau îmbrăcăminte, care să le conserve bine corpul. Neuschotz le făcu la toţi [daruri] fără deosebire de confesiune, destinând un anume fond. Spitalului din sat, aflându-se într-o stare rea, el donă o sumă însemnată pentru îmbunătăţirea şi întreţinerea lui. Asemenea a făcut donaţiuni atât şcoalei israelite cât şi bisericii, în sume egale. Pe lângă toate aceste îmbunătăţiri care le-a făcut pe proprietatea sa, cu ocaziunea vizitelor ce făcea, mai împărţi sume însemnate la săracii de pe moşie.De un asemenea “stăpân” pe moşie, ţăranii au nevoie şi locuitorii din Boian, vor plânge pierderea lui.Defuncta lui soţie, din întâia căsătorie, era şi ea un suflet caritabil. În viaţă fiind, a săvârşit mai multe acte mari de filantropie; murind a lăsat legate însemnate la

diferite instituţii de binefacere. Şcoala israelito-română de fete din strada Banu, este fondată de defuncta Fanny Neuschotz. Astăzi această şcoală este căutată de un mare număr de copile şi face frumoase progrese.Dar ne-ar trebui un volum destul de gros, pentru ca să putem înşira actele de binefacere săvârşite de Neuschotz. Şi ar fi apoi imposibil să înşiri atâtea văduve, familii sărace, care erau sprijinite ani îndelungaţi de Neuschotz. Asemenea, trecem fără a menţiona nenumăratele ofrande făcute cu orice ocaziune nenorocită, precum incendiu, secetă sau ierni grele. Câte sume însemnate n-a subscris Neuschotz, pentru incendiaţi sau inundaţi? Câte sume pentru cei loviţi de secetă? Câte mii de stânjeni de lemne, n-a dat în timp de iarnă? La câte familii care şi-au pierdut şefii lor în rezbelul de la 1877, Neuschotz nu le veni în ajutor? Era oare bal, sau oricare altă petrecere în casa lui Neuschotz fără ca sute de săraci să nu primească ajutoare şi multe societăţi să-şi sporească fondurile? Şi câte petreceri publice luă sub patronajul său, în scop de binefacere?Întrebări la care mii de oameni ar putea răspunde mulţumind, pentru alinătorul suferinţelor lor. Şi zeci de mii de oameni, s-ar constitui martori oculari ai nemărginitei sale filantropii.Aceste mari acte ale lui Neuschotz hotărâră o mulţime de societăţi de binefacere să-l pue în fruntea lor ca preşedinte de onoare şi cu drept cuvânt merita aceste distincţiuni, fără nici o discuţiune. El era preşedintele de onaoare al mai multor societăţi de binefacere.În călătoriile sale ce le făcu prin străinătate, Neuschotz obţinu audienţe pe la Suverani, şi la distinşi bărbaţi politici. Şi cunoscut fiind chiar în afară din ţară prin faptele sale,i se conferiră mai multe semne de distincţiune. Împăratul Wilhelm al Germaniei îi acordă titlul “von”; Împăratul Frany-Iosef al Austro-Ungariei, îi conferi titlul de cavaler al ordinului “Franz Iosef”; Regele Carol I al României îi oferi ordinal “Coroana României” şi urmă îl numi cavaler al ordinului “Steaua României”; Regele Milan al Serbiei îi conferi ordinul “Takova” iar din partea a nenumărate mari societăţi de binefacere din ţară şi din afară, precum am arătat el era numit preşedinte onorific la unele şi membru onorific la altele. După ce-şi formase o reputaţiune atât de frumoasă, după ce se distinsese cu diferite ocaziuni, prin acte de adevărat patriotism, după ce se făcuse cunoscut ţării ca unul ce nu distinge omul prin religiune, se hotărî a cere Parlamentului român, să-l recunoască de cetăţean român, căci în ţară era născut, din părinţi născuţi în ţară şi pentru ţară a dovedit că lucra.Nimeni într-adevăr nu ar fi crezut că în Parlamentul ţării s-ar fi găsit o voce, care să tăgăduiască meritele lui Neuschotz. Şi cu atât mai sigur erau cu toţii că va fi recunoscut de cetăţean român, dacă nu în unanimitate, cel puţin cu mare majoritate, cu cât s-au prezentat deja parlamentului alţi israieliţi cu merite inferioare şi chiar fără merite, care totuşi au obţinut cetăţenia.La 26 Februarie 1882 Senatul român în urma raportului dlui raportor general Cernat, a votat cu majoritate de 18 voturi, contra 7, împământenirea lui Neuschotz. Nu însă tot astfel crezu de cuviinţă Camera să facă. În şedinţa de la 4

Decembrie 1882, veni în dezbatere împământenirea lui Neuschotz. Aproape o oră s-a dezbătut chestiunea. Dnul deputat Iacob Negruzzi, luă cuvântul contra indigenatului şi stărui cu pasiune de a fi respins. Distinsul nostru bărbat de Stat, dnul Mihail Cogălniceanu, deputat, replică atunci dlui deputat Negruzzi...... În urma acestor dezbateri, închizîndu-se discuţiunea, rezultatul scrutinului a fost respingerea cererii de împământenire a lui Neuschotz cu 37 voturi pentru şi 42 contra......Neuschotz cu toate că primise această lovitură nedreaptă nu se descurajă deloc. Până în cele din urmă momente ale sale, a dat dovezi netăgăduite de adevărat patriotism. Chiar prin testament el îşi exprimă această dorinţă, pe care o dăm textual:

„Născut în această ţară, pe care am iubit-o şi căreia i-am fost devotat, sunt supus român, prin urmare voi formula dispoziţiunile mele conform legilor române.”

*Neuschotz ştia ce vrea să zică a fi om. Ştia apoi, ceea ce puţini ştiu, că pentru a fi fericit, trebuie să lucrezi pentru binele altora. Era duşmanul neîmpăcat al falsului filantrop. Căci sunt oameni avuţi, care umblă val-vârtej după măriri, care vor sa facă zvon în jurul lor, care în fine văzând că nu pot reuşi în scopul lor egoist prin umilinţă, se hotărăsc a risca ceva sub forma de binefaceri. O fac aceasta, fiindcă egoismul lor o cere, o fac aceasta chiar în profitul personal şi o mai fac aceasta şi pentru că ştiu bine că mila faţă de cel sărac şi actele de binefacere în genere, ori şi unde şi ori şi când înalţă pe autorul lor şi dar de aceasta o fac.Dar Neuschotz era el oare omul din categoria aceastora? Sau era adevăratul filantrop, om caritabil, în strictul înţeles al cuvântului?Natura faptelor sale filantropice, constituie o dovadă despre sufletul mare, curat şi generos al acestui bărbat. Pe faţa lui se cunoştea omul cu simţămintele umane care se pătrunde de milă pentru cei nenorociţi, săraci şi orfani. Ochiul său pătrunzător privea şi urechea sa ageră asculta suspinul cerşetorului şi al orfanului. Era mai mare prin caracterul său virtuos, decât prin avuţia sa. Dulce şi afabil în manierele sale, înzestrat de simţăminte generoase de amiciţie, Neuschotz, pe cât de onorat era în palatul bogatului, pe atât era de iubit la coliba săracului.Şi fireşte că un asemenea om, nu poate să fie decât de o onestitate perfectă. Pe viaţa lui Neuschotz, nu este nici o pată de acelea, care să pue la îndoială exemplara sa onestitate în afacerile publice de comerţ.O dovadă despre aceasta? Dar oare dovada cea mai strălucită nu este creditul nemărginit de care se bucură faţă cu casele de comerţ în şi afară din ţară? Mai este însă o dovadă, cum acest om, s-a păzit în viaţa sa să nu-şi păteze onoarea:

În testamentul său insistă mult şi roagă atât pe amicii săi, cât şi pe iubita sa soţie, ca împreună consfătuindu-se să lichideze afacerile casei, cât se poate cu mai multă băgare de seamă, ca nu cumva firma să fie întru câtva atinsă în reputaţiunea ce şi-a dobândit-o cu atâtea sacrificii. Şi Neuschotz sfătuieşte mai departe, cum să se conducă mai bine afacerile.

„ Am muncit – zice el în testament începând aceste sfaturi – din copilărie, fără alt sprijin decât numai activitatea mea şi prin ştiinţă şi statornicie cu ajutorul lui Dumnezeu, am câştigat averea de care mă bucur.”

Iată omul, care astăzi e viu, prin măreţele sale fapte!El a dobândit în viaţă un lucru mare: fericirea. Şi este lucru greu, foarte greu, de a găsi fericirea în noi înşine şi cu neputinţă, zice moralistul Chamfort, de a o găsi aiurea.El a murit cu sufletul liniştit, cu deplina satisfacţie, că în viaţă a putut aduce partea sa la alinarea suferinţelor şi îndulcirea traiului al atâtor oameni.Mormântul lui Neuschotz, este adânc săpat în sufletul acelor care-i datoresc o veşnică recunoştinţă şi pomenirea de el, va fi eternă în memoria celor care l-au cunoscut!