UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”ALBA IULIAUNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: MASTERAT CONSILIERE PASTORALĂ /SPECIALIZAREA: MASTERAT CONSILIERE PASTORALĂ /

MEDIERE INTERCULTURALĂ ŞI INTERRELIGIOASĂMEDIERE INTERCULTURALĂ ŞI INTERRELIGIOASĂ

BISERICA ŞI STATUL ÎNBISERICA ŞI STATUL ÎN

MENTALITATEA BIZANTINĂMENTALITATEA BIZANTINĂ

ALBA IULIAALBA IULIA

20142014

INTRODUCERE

Relaţiile dintre Biserică şi puterea politică în Imperiul Roman, şi mai

târziu în Imperiul Bizantin, în primele secole creştine, au făcut obiectul unor

cercetări istorice şi se bucură astăzi de o interesantă bibliografie1. Aceste relaţii

au fost diferite în funcţie de epocă, de-a lungul veacurilor existând, de

asemenea, deosebiri între Răsăritul şi Apusul creştin. O bună cunoaştere a

acestor relaţii este îngreunată de obiectivitatea sau subiectivitatea de care au dat

întotdeauna dovadă izvoarele istorice. Raporturile dintre Biserică şi putere

conţin conflicte de conştiinţă, uneori latente, alteori manifeste.

Cercetările privind relaţiile dintre Biserică şi Stat pun în valoare o serie

de factori care au determinat evoluţia vieţii bisericeşti. Este nevoie să se

aprecieze just care au fost forţele multiple care existau în spatele relaţiilor dintre

Biserică şi Stat, componentele lor, contribuţiile lor reale. În acelaşi timp nu

trebuie ocolite mentalităţile şi interesele umane, în care un rol important l-a

jucat oportunismul.

Pentru credincioşi, Biserica reprezintă comunitatea şi comuniunea

oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, Fiul Întrupat, în Duhul Sfânt, precum şi

forma văzută a unei asocieri suprafireşti cu Iisus Hristos, Cuvântul lui

Dumnezeu întrupat, întrucât credincioşii alcătuiesc un singur trup al cărui Cap

este Hristos, într-o nouă viaţă, tainică, la care se fac cu adevărat părtaşi.

Tot aşa cum Iisus Hristos este persoană istorică, şi Biserica Sa este

istorică. Această Biserică, ieşită din mâinile lui Dumnezeu (Una, Sfântă,

Sobornicească şi Apostolească), încorporează toţi oamenii prin Botez, făcându-i

părtaşi la viaţa adevărată prin Sfânta Euharistie, curăţindu-i prin pocăinţă,

păstorindu-i prin ierarhie.

Biserica depăşeşte toate societăţile umane, dar ea îl consideră pe om nu

doar ca pe o creatură raţională pur şi simplu, supusă unor necesităţi şi unor

1 A se vedea Bibliografia selectivă de la finalul cursului

2

interese strict temporale, ci în perspectiva scopului său suprafiresc, către care

trebuie să conveargă întreaga sa existenţă individuală şi socială. Biserica se

luptă pentru îndumnezeirea omului. Primii creştini alcătuiau o lume aparte,

neconsiderând cele pământeşti nici ca pe o finalitate, nici ca pe un bun. Lumea

profană le era străină şi chiar ostilă. Comunitatea creştină putea fi considerată ca

un stat în stat, chiar dacă nu urmărea nici un fel de separare politică şi nu

intenţiona, nici măcar în perspectivă, să constituie o unitate politică distinctă.

Împotriva unei teologii politice care crea premiza zeificării suveranului,

creştinii nu au încetat a reaminti că împăratul nu este decât un om, a cărui putere

vine de la Dumnezeu. Lăsând în acelaşi timp o oarecare libertate Bisericii,

Statul nu va renunţa a interveni în evoluţia acesteia. Intervenţiile autorităţii

politice se justificau fie prin protecţia ordinii publice, fie prin garanţia

drepturilor comunităţilor religioase.

În toate epocile, puterea seculară a avut tendinţa să exercite o acţiune

directă în materie de religie, pentru a-şi afirma mai bine dominaţia. Prin putere,

se înţeleg forţele care conduc lumea, iar pentru epoca respectivă, forţele care

conduceau Imperiul Roman, instituţiile reprezentate de împărat, de Senat, de

guvernatorii provinciilor, un Stat esenţialmente păgân, care, de la Deciu (249-

253) la Diocleţian (284-305), a dat dovadă de un păgânism agresiv.

Pentru Biserica primară, Statul rămâne un instrument secular considerat

ca fiind necesar vieţii sociale, în virtutea păcatului originar. Deci, ca principiu,

Statul, recunoscut ca o instituţie voită, cerută de structura Bisericii, care nu se

poate lipsi de protecţia acestuia, şi Biserica, dorind să-şi păstreze autonomia,

poziţia, şi fiind, prin originea şi prin scopurile sale, superioară Statului.

Nu este uşor de găsit o definiţie a Statului2, ba este chiar greu de găsit una

cu care să fie toată lumea de acord. Din punct de vedere creştin, legitimitatea

Statului se întemeiază pe o conformare la voia Dumnezeului Unic, izvor al

2 Definiţiile statului sunt nenumărate. Această multiplicitate ţine de diversitatea punctelor de vedere la care se plasează autorii.

3

oricărei puteri în vederea binelui comun, menirea Statului fiind de a promova

binele general şi de a reprima răul (Rom. 13). Acceptarea de către creştini a

societăţii politice a Imperiului Roman, în virtutea faptului că aceasta era voia lui

Dumnezeu, constituie o atitudine pozitivă. Imperiul Roman era cadrul secular în

care Dumnezeu a binevoit să se reveleze şi în care Fiul Său s-a întrupat după

cum afirma Origen: „Este sigur că Iisus S-a născut pe vremea împăratului

Augustus, care, prin puterea lui, a adunat laolaltă, ca să zicem aşa, sub o

singură stăpânire, pe cei mai mulţi din oamenii pământului. Dacă ar fi fost pe

atunci mai multe împărăţii ar fi fost o piedică în calea răspândirii învăţăturii

lui Iisus peste tot pământul ... Căci cum altfel ar fi putut birui această

învăţătură paşnică, potrivit căreia nu se îngăduia să te răzbuni nici măcar pe

duşmani ? Iar starea lumii cum s-ar mai fi schimbat deodată cu naşterea

Mântuitorului peste tot pământul într-o stare mai blândă ?” (Contra lui Celsus,

II, 30, în PSB, vol. 9, Bucureşti, 1984, p. 126).

Statul nu este de esenţă divină, dar întrucât corespunde ordinii voite de

Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care impune supunere din partea

tuturor. Sfinţii Părinţi ne învaţă că funcţiile naturale ale Statului sunt cele care

privesc asigurarea ordinii, unirii şi păcii. Creştinul este convins că autoritatea

politică va voi şi va şti să dea satisfacţie aspiraţiilor legitime de libertate

religioasă ale supuşilor loiali şi de un civism ireproşabil. Exigenţele Statului,

dacă rămân în limitele stabilite, nu pot deci părea câtuşi de puţin excesive

creştinului. Statul există în planul unei pedagogii divine în scopul de a educa

oamenii în respectul legii şi al dreptăţii.

Principiile care reglementează relaţiile creştinilor cu puterea au fost

stabilite încă din perioada apostolică. Kerygma pune într-adevăr întrebarea şi

oferă şi răspunsul privitor la raporturile dintre credinţa creştină şi loialismul

politic faţă de autorităţile Statului. Aspectul profund înnoitor al credinţei

creştine se regăseşte pe deplin în afirmaţia Mântuitorului Iisus Hristos că cele

duhovniceşti sunt cu necesitate distincte de cele politice şi că trebuie dat

4

„Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt.

22, 21). Aceasta nu înseamnă o negare a statului de către creştini, nici un refuz

de a-i recunoaşte autoritatea.

În timpul primelor decenii ale existenţei sale, creştinismul nu a fost

perturbat de autoritatea romană. Comunităţile sale erau prea neînsemnate

numeric pentru a suscita atenţia cercurilor oficiale. Este demn de remarcat

faptul că înainte de anul 90, documentele creştine nu manifestă nici un fel de

opoziţie faţă de Statul roman. Sfântul Apostol Pavel întemeia existenţa şi

activitatea ordinii politice pe voia lui Dumnezeu, Creatorul neamului omenesc,

şi sublinia că autoritatea care se exercită în stat este subordonată binelui general:

„Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire ? Fă binele şi vei avea laudă de la

ea” (Rom. 13, 3). Sfântul Apostol Petru adresa şi el un apel comunităţilor din

Asia Mică, spunând: „Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu,

cinstiţi pe împărat” (I Pt. 2, 17). Era o poziţie deliberat optimistă, fondată pe

postulatul că Statul, care posedă propria sa legitimitate, lucrează în sensul

justiţiei şi păcii sociale. Cu toate acestea, amândoi au fost aduşi în faţa

împăraţilor şi a judecătorilor sub acuzaţia capitală de a fi duşmani ai Statului.

Creştinismul primelor veacuri a rămas credincios concepţiei pauline cu

privire la realităţile politice, chiar şi atunci când Statul (care întruchipează

întreaga putere) devine persecutor. Creştinii nu pun niciodată în discuţie ordinea

politică ca atare, nici regimul imperial care o reprezenta în acel moment.

În repetate rânduri Apologeţii au subliniat ideea Cezarului voit de

Dumnezeu. Tertulian afirma la cumpăna secolelor II-III că: „tocmai de aceea

împăratul este mare, pentru că este mai mic decât cerul, căci el însuşi este al

Celui în puterea căruia este şi cerul şi orice făptură. Prin El este împărat, prin

cel ce a fost şi om înainte de a fi împărat; de la El are putere, de la care a

primit şi sufletul” (Apologeticum, XXX, 3, în PSB, vol. 3, p. 84).

Părinţii Apostolici şi Apologeţii nu se opresc asupra problemelor

teoretice ale sprijinirii sau ale legitimităţii puterii politice, ci amintesc caracterul

5

relativ şi trecător al tuturor împărăţiilor acestei lumi, precum şi responsabilitatea

ce revine tuturor conducătorilor la Judecata lui Dumnezeu. În acelaşi ton, Sfinţii

Părinţi nu-şi făceau mari iluzii cu privire la eficacitatea legilor omeneşti, ţinând

seama cât de mare este viclenia oamenilor.

Originalitatea primului contact al Bisericii creştine care tocmai luase

naştere cu societatea politică reprezentată de Imperiul Roman ni se dezvăluie

prin faptul că persecuţiile nu au trezit nici o reacţie violentă, nici o revoltă, nici

o rezistenţă organizată din partea creştinilor. Modul lor de a rezista nu era, deci,

decât refugierea în catacombe sau mărturisirea de credinţă publică şi martiriul.

Faţă de Imperiu ca unitate politico-religioasă, activitatea creştinilor putea fi

considerată ca un fel de anarhism social. Violenţa Bisericii primare a fost de

natură verbală; ea se traducea prin proorociri şi nu prin comploturi.

Scrupuloşi în achitarea taxelor şi impozitelor, de care Statul avea nevoie

pentru a asigura serviciile publice, creştinii ar fi acceptat chiar să ia parte la

gestionarea treburilor publice, dacă acestea nu ar fi fost legate de obligaţii

cultice incompatibile cu credinţa lor. Dacă puterea politică ar consimţi să

renunţe la anumite exigenţe în materie de cult public, ea nu ar putea găsi

slujitori mai devotaţi decât în rândul creştinilor. Fidelitatea lor politică nu putea

merge însă până la a se închina zeilor protectori ai împăratului şi a accepta

cultul geniului imperial. Ei refuzau astfel, să se alăture forţelor de sacralizare a

puterii politice a Imperiului. Acest refuz de a diviniza puterea politică, pe care

creştinii nu o puteau accepta, constituie lespedea funerară a loialismului lor

politic.

Împotriva acestei teologii politice, care-l definea pe suveran ca pe o fiinţă

chemată la îndumnezeire, moştenitor al unui om zeificat, inspirat de zei,

creştinii afirmă stăruitor că împăratul nu este decât un om a cărui autoritate

vine de la Dumnezeu. Astfel, ei definesc un anumit egalitarism. Ceea ce conferă

măreţie împăratului, este faptul de a înţelege că Îi este inferior lui Dumnezeu şi

răspunzător de poporul său în faţa Acestuia.

6

Biserica nu a opus niciodată Statului un refuz categoric, izvorât dintr-o

orientare mistică spre lumea de dincolo. Ba dimpotrivă, Biserica primară, dând

dovadă de un instinct politic foarte sigur şi călăuzită de lumina dumnezeiască, a

ştiut să găsească da-ul şi nu-ul potrivite; astfel, a putut să spună nu Statului

absolutist al Cezarilor despotici. Sfântul Ipolit ajunge chiar să considere Statul

roman, cu impresionanta sa unitate, drept o contrafacere diabolică a unităţii

Bisericii, a poporului de stăpâni pe care îl alcătuiesc creştinii.

Imperiul Roman s-a slujit de cultul Romei şi de împărat ca de un puternic

mijloc de guvernare, care-şi extindea eficacitatea până în cele mai îndepărtate

provincii şi menţinea astfel coeziunea între diferitele popoare. Chiar dacă a lăsat

Bisericii o anumită libertate, Statul nu a renunţat să intervină în evoluţia

acesteia. Intervenţia autorităţii politice era justificată fie prin apărarea ordinei

publice, fie prin garantarea drepturilor comunităţilor religioase.

Ajunsă în secolul al IV-lea, având în urma sa aproape trei secole de

istorie, Biserica a avut timpul necesar să-şi dezvolte organizarea, cu excepţia

monahismului, care se afla abia la început. Toate instituţiile sale fundamentale

au început să funcţioneze şi au ajuns aproape la maturitate. Biserica

sobornicească, catolică, Biserica universală, este constituită dintr-o serie de

comunităţi locale supuse autorităţii unui episcop: Biserica episcopală, iată

unitatea de bază a acestui ansamblu de credincioşi şi a clerului însuşi, cu o

organizare foarte ierarhizată – episcopi, preoţi, diaconi, ipodiaconi.

De acum două sisteme de organizare socială coexistă în acelaşi teritoriu

şi, ceea ce este şi mai important, sunt alcătuite din aceiaşi oameni. Ele se

recunosc una pe cealaltă şi încep să se şi ajute reciproc. Dar fiecare doreşte să-

şi păstreze prerogativele şi uneori priveşte prea de aproape domeniul învecinat.

De aproape un veac, creştinismul începuse să pătrundă adânc în societatea

romană, cucerind noi pături sociale, extinzându-se în ţinuturi noi şi astfel

subminând Imperiul din interior. Creştinismul devenise o forţă morală şi

socială. Imperiul nu reuşise nici să-l ţină în frâu, nici să-l elimine. Creştini se

7

întâlneau în aproape toate provinciile, în aproape toate clasele sociale şi în

aproape toate profesiile. Biserica avea o organizare caracteristică: legi liturgice,

autorităţi recunoscute, tribunale speciale, locuri de întrunire şi de cult, cimitire,

proprietăţi, precum şi o disciplină interioară. Toată această organizare

asociativă, creată în penumbra catacombelor, fie în timpul persecuţiilor, fie în

perioada de toleranţă, cuprindea nucleul unei forme sociale mai ample care se

dezvolta în interiorul Imperiului.

Ideea unui Imperiu unic, Patria romana, pentru întreaga creştinătate a

fost o concepţie teoretică şi practică care a căutat să îmbine universalitatea

Bisericii cu pretinsa universalitate a puterii politice. Pentru bizantini, problema

nu se punea în principiu ca o chestiune de raporturi între două „puteri” sau

două „ordini” juridice, ci ca un raport între oameni. Factorul uman era un

element personal, care făcea balanţa să se încline într-o parte sau în cealaltă.

Creştinismul nu a distrus lumea antică, ci a înlocuit-o. În faţa unei

societăţi senile, Biserica poseda vitalitatea întreprinzătoare a tinereţii. În faţa

unei civilizaţii erodate de propriile tare, ea era un tezaur de virtuţi. În faţa unei

conştiinţe frământate, care se îndoia de scop şi de mijloace, ea ştia unde se află

„Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Raporturile dintre Biserică şi Stat nu puteau fi marcate de docilitatea pe

care ar fi dorit-o oamenii politici. Astfel, două soluţii păreau a fi posibile:

absorbirea creştinismului sau respingerea lui, şi ambele aveau să fie încercate în

cursul secolului al IV-lea.

Începutul secolului al IV-lea avea să aducă una din cele mai importante

revoluţii pe care istoria Bisericii le-a cunoscut vreodată: ignorată sau

persecutată în perioada anterioară, ea îşi dobândeşte dintr-odată deplina libertate

şi în curând avea să beneficieze de favorurile stăpânirii, care-i va acorda cele

mai largi privilegii.

8

În afara Imperiului, creştinismul a cucerit ansamblul popoarelor

germanice, cu excepţia francilor şi a unei părţi a lombarzilor şi a vizigoţilor.

Creştinismul era deja recunoscut în Armenia.

La începutul secolului al IV-lea două instituţii coexistau pe acelaşi

teritoriu, de această dată formate din aceeaşi oameni. Ele se recunosc şi în

acelaşi timp îşi acordă un ajutor reciproc. Creştinismul pătrunde profund în

societatea română, câştigă noi clase sociale şi Imperiul se simte ameninţat din

interior. În realitate, această convertire rapidă este şi superficială şi va crea

multe probleme în privinţa vieţii morale şi a modalităţii de a interpreta doctrina

Bisericii. Oportunismul pătrunde în Biserică. Două soluţii păreau atunci

posibile: a absorbi creştinismul sau a-l respinge, soluţii care vor fi încercate

deopotrivă în acest secol.

După ani grei de persecuţii o nouă politică religioasă începe cu Maxenţiu.

Uzurpatorul care domnea la Roma între 28 oct. 306 şi 28 oct. 312 ar fi avut

meritul de a fi înaintemergătorul lui Constantin în privinţa acordării libertăţii

creştinismului. El ar fi fost primul binefăcător al creştinismului şi ar fi acordat

primul act de toleranţă. Intervenţia directă a lui Maxenţiu în comunitatea

creştină a Romei, măcinată de problema reintegrării apostaţilor, a pus capăt

conflictului. De asemenea, a fost primul împărat care a convocat un sinod

(Elvira, 309). Galeriu îi urmează cu un edict de toleranţă, din 30 aprilie 311.

Anii 311-313 au marcat o turnantă în politica imperială în privinţa

Bisericii, sfârşitul unei politici care a eşuat, nereuşindu-se lichidarea

creştinismului. Viziunea de la Pons Milvius, la 28 octombrie 312, creează

premizele unor discuţii la Milan, în februarie 313, pentru acordarea libertăţii

creştinismului. Constantin devine împăratul investit de Providenţă cu o înaltă

misiune, simţindu-se responsabil de mântuirea lumii, ca reprezentant al lui

Dumnezeu pe pământ.

Problema raporturilor dintre Constantin şi Biserică este foarte complexă.

Ele se situează pe planuri diferite. Mai întâi, pe plan politic, ia măsuri absolut

9

noi. Aduce la curte pe Osius de Cordoba şi pe Lactanţiu, ca profesori pentru

copiii săi. El intervine în problemele interne ale Bisericii, în dezbateri, prin

hotărâri autoritare, convoacă sinoade, etc. Exilându-l pe Sfântul Atanasie cel

Mare, a provocat primul conflict dintre Sacerdoţiu şi Imperiu.

Dacă vom crede afirmaţiilor din Vita Constantini, împăratul s-ar fi

considerat el însuşi ca un episcop, episcop al celor

din afară sau - episcop comun. În spiritul marelui pontificat

păgân, Constantin conducea cele două mari religii. Ne întrebăm dacă prin

expresiile episcop al celor din afară şi episcop comun Constantin sau Eusebiu

n-ar fi avut în vedere calitatea împăratului de Pontifex Maximus. Ca Pontifex

Maximus, Constantin s-a erijat, nu în teolog, ci în judecător al credinţei, apărând

doctrina creştină de orice schismă şi dorind realizarea unităţii Bisericii.

Împăratul îşi manifestă rolul de episcop al celor din afară convocând

sinoade şi ratificând hotărârile lor, stabilind cadrul legal al vieţii bisericeşti şi

asigurând misiunea Bisericii dincolo de graniţele Imperiului. El rămâne

apărătorul respectării hotărârilor sinodale, judecătorul suprem al respectării

acestora. Se ocupă de problema fixării datei Sfintelor Paşti şi aceasta, ca o

responsabilitate a calităţii sale de Pontifex Maximus de a fixa calendarul civil şi

religios şi a determina zilele de sărbătoare.

Teologia imperială a luat o nouă turnură odată cu episcopul de Cezareea

Palestinei, Eusebiu. În lucrările sale apologetice şi în diversele panegirice pe

care le pronunţă în prezenţa împăratului, el dezvoltă ideea unei evoluţii

providenţiale a umanităţii. Cultura elenistică şi subordinaţianismul său îl ajută

fără îndoială să elaboreze o teologie politică. El dezvoltă ideea unei unificări

politice a lumii mediteraneene ce va genera edificarea unităţii religioase a unui

imperiu devenit creştin. Această teorie este calificată drept cezaropapism şi

susţine un sistem politico-religios în care puterea politică şi cea religioasă sunt

reunite sub o singură autoritate, aceea a împăratului.

10

I. BISERICA ŞI STATUL ÎN PERIOADA PERSECUŢIILOR (SEC. I-III)

Preliminarii

Relaţiile dintre Biserică şi puterea politică în Imperiul Roman, şi mai

târziu în Imperiul Bizantin, în primele secole creştine, au făcut obiectul unor

cercetări istorice şi se bucură astăzi de o interesantă bibliografie. Aceste relaţii

au fost diferite în funcţie de epocă, de-a lungul veacurilor existând, de

asemenea, deosebiri între Răsăritul şi Apusul creştin. O bună cunoaştere a

acestor relaţii este îngreunată de obiectivitatea sau subiectivitatea de care au dat

întotdeauna dovadă izvoarele istorice. Raporturile dintre Biserică şi putere

conţin conflicte de conştiinţă, uneori latente, alteori manifeste.

Acest gen de conflict a avut după caz, fie o formă juridică, fie una

politică, dar în fond avem întotdeauna de a face cu un conflict de conştiinţă,

pentru că ceea ce se află în joc este personalitatea umană. În definitiv,

problemele omeneşti şi problemele de idei, sunt strâns legate, căci ideea nu

poate fi despărţită de evenimentul care o provoacă.

Pentru credincioşi, Biserica reprezintă comunitatea şi comuniunea

oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, Fiul Întrupat, în Duhul Sfânt, precum şi

forma văzută a unei asocieri suprafireşti cu Iisus Hristos, Cuvântul lui

Dumnezeu întrupat, deoarece credincioşii alcătuiesc un singur trup al cărui Cap

este Hristos, într-o nouă viaţă, tainică, la care se fac cu adevărat părtaşi.

Tot aşa cum Iisus Hristos este persoană istorică, şi Biserica Sa este

istorică. Această Biserică, ieşită din mâinile lui Dumnezeu (Una, Sfântă,

Sobornicească şi Apostolească), încorporează toţi oamenii prin Botez, făcându-i

părtaşi la viaţa adevărată prin Sfânta Euharistie, curăţindu-i prin pocăinţă,

păstorindu-i prin ierarhie.

Pe de altă parte, Biserica depăşeşte toate societăţile umane, pentru că ea îl

consideră pe om nu doar ca pe o creatură raţională pur şi simplu, supusă unor

necesităţi şi unor interese strict temporale, ci în perspectiva scopului său

11

suprafiresc, către care trebuie să conveargă întreaga sa existenţă individuală şi

socială. Biserica se luptă pentru îndumnezeirea omului. De aceea, primii creştini

alcătuiau o lume aparte, neconsiderând cele pământeşti nici ca pe o finalitate,

nici ca pe un bun. Lumea profană le era străină şi chiar ostilă. Comunitatea

creştină putea fi considerată ca un stat în stat, chiar dacă nu urmărea nici un fel

de separare politică şi nu intenţiona, nici măcar în perspectivă, să constituie o

unitate politică distinctă.

Împotriva unei teologii politice care crea premiza zeificării suveranului,

creştinii nu au încetat a reaminti că împăratul nu este decât un om, a cărui putere

vine de la Dumnezeu. Lăsând în acelaşi timp o oarecare libertate Bisericii,

Statul nu va renunţa a interveni în evoluţia acesteia. Intervenţiile autorităţii

politice se justificau fie prin protecţia ordinii publice, fie prin garanţia

drepturilor comunităţilor religioase.

În toate epocile, puterea seculară a avut tendinţa să exercite o acţiune

directă în materie de religie, pentru a-şi afirma mai bine dominaţia. Prin putere,

se înţeleg forţele care conduceau Imperiul Roman, împăratul, Senatul,

guvernatorii provinciilor, în fapt un Stat esenţialmente păgân, care, de la Nero

(51-64) la Diocleţian (284-305), a dat dovadă de un păgânism agresiv.

Pentru Biserica primară, Statul rămâne un instrument secular considerat

ca fiind necesar vieţii sociale, în virtutea păcatului originar. Deci, avem, pe de o

parte, Statul, recunoscut ca o instituţie voită, cerută de structura Bisericii, care

nu se poate lipsi de protecţia acestuia, şi, pe de alta, Biserica, dorind să-şi

păstreze autonomia, poziţia, şi fiind, prin originea şi prin scopurile sale,

superioară Statului.

Nu este uşor de găsit o definiţie a Statului, ba este chiar greu de găsit una

cu care să fie toată lumea de acord. Definiţiile statului sunt nenumărate şi,

oricum, ele ţin de diversitatea punctelor de vedere la care se plasează autorii.

Din punct de vedere creştin, legitimitatea Statului se întemeiază pe o

conformare la voia Dumnezeului Unic, izvor al oricărei puteri în vederea binelui

12

comun, menirea Statului fiind de a promova binele general şi de a reprima răul

(Rom. 13). Acceptarea de către creştini a societăţii politice a Imperiului Roman,

se bazează pe faptul că aceasta era voia lui Dumnezeu. Imperiul Roman era

cadrul secular în care Dumnezeu a binevoit să se reveleze şi în care Fiul Său s-a

întrupat

Statul nu este de esenţă divină, dar întrucât corespunde ordinii voite de

Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care impune supunere din partea

tuturor. Sfinţii Părinţi ne învaţă că funcţiile naturale ale Statului sunt cele care

privesc asigurarea ordinii, unirii şi păcii. Creştinul este convins că autoritatea

politică va voi şi va şti să dea satisfacţie aspiraţiilor legitime de libertate

religioasă ale supuşilor loiali şi de un civism ireproşabil. Exigenţele Statului,

dacă rămân în limitele stabilite, nu pot deci părea câtuşi de puţin excesive

creştinului. Statul există în planul unei pedagogii divine în scopul de a educa

oamenii în respectul legii şi al dreptăţii.

I. 1. Epoca persecuţiilor

În timpul primelor decenii ale existenţei sale, creştinismul nu a fost

perturbat de autoritatea romană. Comunităţile sale erau prea neînsemnate

numeric pentru a suscita atenţia cercurilor oficiale. Este demn de remarcat

faptul că înainte de anul 90, documentele creştine nu manifestă nici un fel de

opoziţie faţă de Statul roman.

Sfântul Apostol Pavel întemeia existenţa şi activitatea ordinii politice pe

voia lui Dumnezeu, Creatorul neamului omenesc, şi sublinia că autoritatea care

se exercită în Stat este subordonată binelui general: „Voieşti, deci, să nu-ţi fie

frică de stăpânire ? Fă binele şi vei avea laudă de la ea” (Rom. 13, 3). Sfântul

Apostol Petru adresa şi el un apel comunităţilor din Asia Mică, spunând: „Daţi

tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat” (I Pt. 2,

17). Era o poziţie deliberat optimistă, fondată pe postulatul că Statul, care

posedă propria sa legitimitate, lucrează în sensul justiţiei şi păcii sociale. Cu

13

toate acestea, amândoi au fost aduşi în faţa împăraţilor şi a judecătorilor sub

acuzaţia capitală de a fi duşmani ai Statului.

Creştinismul primelor veacuri a rămas credincios concepţiei pauline cu

privire la realităţile politice, chiar şi atunci când Statul a devenit persecutor. În

orice caz, creştinii nu au pus niciodată în discuţie ordinea politică ca atare, nici

regimul imperial care o reprezenta în acel moment.

Este evident că în această perioadă problema nu se poate pune sub toate

aspectele, dat fiind faptul că ea a devenit de stringentă actualitate odată cu

libertatea acordată creştinismului (313), atunci când Biserica a trebuit să se

apere nu de ameninţarea împăraţilor persecutori, ci de protecţia imperială

atotstăpânitoare.

În perioada persecuţiilor (Nero-Diocleţian), creştinii au spus de cele mai

multe ori un NU categoric Statului roman persecutor, bazându-se pe faptul că

realitatea pe care ei o trăiesc şi în care cred – creştinismul – este o „ împărăţie

care nu este din lume aceasta”. (In. 18, 36) Apoi, ei ştiau bine că nu se poate da

Cezarului ceea ce I se cuvine doar lui Dumnezeu.

Persecuţiile au produs în creştini un sentiment general de neîncredere faţă

de Statul persecutor, văzut ca o încarnare a fiarei din cartea profetului Daniel (a

patra fiară, care are gheare de fier şi dinţi de bronz). Acest refuz al lor i-a

determinat pe păgâni, prieteni ai Statului, să-i considere pe creştini ca pe nişte

incapabili ai societăţii: „Voi ne consideraţi ca pe o turmă umană separară de

oameni”. (cf. Tertulian, Apologia 31, 3)

Un motiv mai profund de refuz îl găsim însă în politica Statului de

subordonarea a puterii religioase. Bazat pe moştenirea vechilor italici şi pe cea a

grecilor, Statul în frunte cu împăratul credea că îi este proprie şi absolut normală

putere de a dirija şi decide mersul vieţii religioase. În anul 12 î. Hr. împăratul

Octavian Augustus şi-a asumat titlul de pontifex maximus. De acum înainte

succesorii săi vor fi şi preoţi supremi ai religiei oficiale romane. Şi chiar dacă

acest titlul va fi mai târziu pur onorific, atitudinea creştină va rămâne

14

neschimbată, ei având un unic şi suprem Preot, ale cărui funcţii se actualizează

doar în clerul care-i conduce.

Într-un viitor apropiat, la prerogativele împăratului ca preot suprem se vor

adăuga cele venite din Orientul elenizat, prerogative cuprinse în ceea ce numim

cultul împăratului, cult prin care acesta era adorat ca sfânt şi salvator al

supuşilor săi. Acum el reprezenta puterea lui Dumnezeu pe pământ, fiind

identificat cu chiar cu zii înşişi. Identificarea lui Diocleţian cu zeul Jupiter a fost

ultima aberaţie a perioadei imperiale păgâne, în care religia avea un simplu rol

politic. Poziţia religioasă a creştinilor o putem rezuma în cuvintele: „Noi nu ne

rugăm împăratului ca unui dumnezeu; noi nu jurăm pe geniul (genius)

împăratului. Pentru că zeii sunt demoni, opere ale unui spirit contrar lui

Dumnezeu, cu care împărăţia lui Hristos este în luptă de la început, iar geniul

lui Cezar este un demon, un nimic în faţa puterii divine a lui Hristos, un nimic

însă periculos”. (Martiriul Sf. Policarp, VIII)

Părinţii Apostolici şi Apologeţii nu se opresc asupra problemelor

teoretice ale sprijinirii sau ale legitimităţii puterii politice (acest loialism politic

se exprimă, în particular, prin rugăciunea liturgică pentru Împărat şi lucrarea

publică), ci amintesc caracterul relativ şi trecător al tuturor împărăţiilor acestei

lumi, precum şi responsabilitatea ce revine tuturor conducătorilor la Judecata lui

Dumnezeu. Sfinţii Părinţi nu-şi făceau mari iluzii cu privire la eficacitatea

legilor omeneşti, ţinând seama cât de mare este viclenia oamenilor.

Clement Romanul şi Tertulian au scris pagini severe asupra acestui

subiect. Avocatul din Cartagina se întreba, cu indignare, la sfârşitul secolului al

II-lea: „ce poate însemna această autoritate a legilor omeneşti, dacă omul poate

să le ocolească, şi de cele mai multe ori, chiar să treacă nebăgată în seamă

vina, iar uneori să le înfrunte din îndrăzneală sau din necesitate ? … Noi însă,

care ne aflăm sub ochii lui Dumnezeu Care ştie toate şi ştim mai dinainte că

pedeapsa Lui este veşnică, suntem singurii care cu adevărat păzim nevinovăţia,

15

şi din convingere adâncă, şi din neputinţa de a ne ascunde …, noi ne temem de

Dumnezeu, iar nu de proconsul” (Apologeticum, LXV, 5-7).

Această atitudine de principiu n-o arată însă apologetul grec Iustin

Martirul şi Filosoful care, pe anul 150 a alcătuit o Apologie a creştinismului,

adresată împăratului Antoninus Pius şi fiului său, Marcus Aurelius, în care

apare pentru prima dată îndemnul clar al Mântuitorului: „Daţi Cezarului cele ce

sunt al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, după care se

precizează: „De aceea noi adorăm un singur Dumnezeu, dar pentru toate

celelalte vă slujim cu bucurie, recunoscându-vă împărat şi autoritate peste

oameni şi ne rugăm ca să se găsească în voi, în afară de puterea regală, un

discernământ înţelept”. (Apologia I, 17)

Secolul al III-lea ne prezintă aspecte noi, semnificative în privinţa

raporturilor dintre Statul păgân şi Biserica creştină. Comunităţile creştine erau

acum conştiente de creşterea forţei lor interioare, ca şi de caracterul universal

care le caracteriza. Biserica deşi se găsea încă în perioada persecuţiilor, începea

deja să-şi măsoare forţele cu Imperiul. Această creştere internă şi externă nu a

trecut neobservată în ochii statului păgân, care acum şi-a dat seama de faptul că

trebuie să ţină seama de aceste comunităţi şi şi-a revizuit poziţia faţă de ele.

Noua situaţie în care se găsea Biserica este foarte bine exprimată de Sfântul

Ciprian al Cartaginei, conform căruia împăratul Decius (249-251) ar fi primit

mai liniştit vestea că un uzurpator vrea să îi ia tronul, decât că a fost ales un nou

episcop la Roma. Aceste cuvinte evidenţiază un fapt, anume acela că împăratul

se temea de episcopul Romei.

După moartea lui Decius, sub împăratul Valerian (253-260) în serviciul

palatului imperial au intrat foarte mulţi creştini iar câţiva ani mai târziu

împăratul Galienus (260-268) a abrogat printr-un rescript toate decretele prin

care Decius confiscase bunurile Bisericii. Acest rescript a fost prima scrisoare

pe care un împărat păgân a scris-o unui episcop creştin.

16

La începutul acestui secol doar o singură voce a refuzat în mod radical

Statul roman, văzând în spatele acestuia puterea diavolului care-l susţine. Este

vorba despre Sf. Ipolit Romanul, pentru care Imperiul nu era altceva decât o

falsificare diabolică a poporului dreptcredincios, popor pe care Domnul îl adună

din orice limbă şi naţiune.

Cu totul alta era atitudinea teologilor alexandrini. Spre exemplu Clement

Alexandrinul era loial faţă de Statul păgân atunci când era vorba de plata

impozitelor, de serviciul militar sau atunci când recunoştea validitatea dreptului

roman. Iar dacă Statul persecută Biserica, aici trebuie văzută mâna Providenţei.

Ceea ce nu admitea Clement era cultul împăratului şi cultul idolatric promovat

de către Stat.

Origen a fost primul care a încercat să dea o fundamentare teoretică

raporturilor dintre Biserică şi Statul păgân. Bazându-se pe textul de la Rom. 13,

1 ş. u., el afirmă că puterea Imperiului Roman vine de la Dumnezeu, care i-a

încredinţat acestuia mai ales puterea juridică. Marele scriitor bisericesc afirma

că: „există două legi: una este legea firii, pe care a aşezat-o Dumnezeu,

cealaltă este legea scrisă pentru Stat. Este bine ca legea scrisă să nu se

contrazică cu Legea lui Dumnezeu, dar şi mai bine este ca cetăţenii să nu fie

tulburaţi de legi străine. Când legea firii, adică a lui Dumnezeu, pomeneşte,

altceva decât cea scrisă, să bagi de seamă dacă nu cumva îţi dictează raţiunea

să zici adio legilor scrise şi intenţiilor legiuitorilor şi să te predai lui Dumnezeu

ca legiuitor, să alegi a trăi după legea Cuvântului Său, chiar dacă ar trebui să

faci acest lucru cu preţul multor primejdii, a nesfârşite suferinţe, poate chiar a

morţii şi a dispreţului altora. Când lui Dumnezeu îi place altceva decât ceea ce

place unora din legile statelor – şi este cu putinţă să placă şi lui Dumnezeu şi

celor care preferă astfel de legi – nu are nici un rost să dispreţuieşti acele fapte

prin care omul se face plăcut Făcătorului tuturor şi să alegi pe acelea prin care

nu eşti plăcut lui Dumnezeu, dar eşti plăcut legilor, care de fapt nici nu sunt

legi, precum şi prietenilor acelor legi” (Contra lui Cels, V, 37) şi „Deci, noi

17

creştinii, care ştim că acea lege care din fire împărăţeşte peste toţi nu este

decât legea lui Dumnezeu, încercăm să trăim după ea, luându-ne adio de la

legile care nu sunt legi” (Contra lui Cels, V, 40). La întrebarea cum este posibil

ca o putere statală care provine de la Dumnezeu să combată credinţa şi religia

creştinilor, Origen era de părere că este vorba despre o folosire în sens rău a

darurilor divine iar cei ce deţin puterea vor trebui să dea socoteală în faţa lui

Dumnezeu pentru acest lucru. Providenţa permite persecuţiile iar apoi totul se

sfârşeşte cu un timp de pace. În general, creştinii se arătau loiali faţă de Stat,

respectând toate legile dar până la punctul la care acestea veneau în contradicţie

cu exigenţele creştine (cum ar fi de ex. cultul împăratului).

Autorul nostru vedea totuşi, în Imperiul Roman o putere investită cu o

misiune providenţială cu totul specială: unitatea care domnea în lumea civilă de

atunci şi pax romana au pregătit prin voinţa lui Dumnezeu, calea creştinismului.

În concluzie, Imperiul Roman păgân era în serviciul creştinismului, aşa cum şi

creştinii prin rugăciunile şi comportamentul lor civic ajută la conservarea şi

dăinuirea Statului roman.

La sfârşitul lucrării sale „Contra Celsum”, într-un limbaj care aminteşte

de lucrarea Fericitului Augustin „De civitate Dei”, Origen schiţează un portret

al cetăţii lui Dumnezeu de pe pământ şi din ceruri: „Creştinii aduc patriei lor un

serviciu mai mare decât ceilalţi oameni. Ei reprezintă un exemplu educativ şi

pentru ceilalţi cetăţeni, întrucât îi învaţă să fie fideli lui Dumnezeu, care este

deasupra Statului. Astfel, ei atrag pe concetăţenii lor spre o cetate cerească,

divină şi misterioasă, dacă au dus în această mică cetate pământească o viaţă

morală bună. S-ar putea spune acestor creştini: Curaj, tu ai fost fidel în micul

Stat, intră acum în marele Stat”. (VIII, 74)

Apologetul latin Tertulian era convins că Statul roman se află sub puterea

lui Dumnezeu iar împăratul este cu adevărat mare atunci când se subordonează

Lui. El afirma la cumpăna secolelor II-III că: „tocmai de aceea împăratul este

mare, pentru că este mai mic decât cerul, căci el însuşi este al Celui în puterea

18

căruia este şi cerul şi orice făptură. Prin El este împărat, prin cel ce a fost şi

om înainte de a fi împărat; de la El are putere, de la care a primit şi sufletul”

(Apologeticum, XXX, 3). Dat fiind faptul că Dumnezeul creştinilor este

Dumnezeu şi pentru împărat, creştinii trebuie să se roage pentru el şi chiar mai

mult trebuie să se roage pentru ca puterea Romei să nu slăbească.

Este interesant şi faptul că persecuţiile nu au trezit nici o reacţie violentă,

nici o revoltă, nici o rezistenţă organizată din partea creştinilor. Modul lor de a

rezista nu era, deci, decât refugierea în catacombe sau mărturisirea de credinţă

publică şi martiriul. Faţă de Imperiu ca unitate politico-religioasă, activitatea

creştinilor putea fi considerată ca un fel de anarhism social. Violenţa Bisericii

primare a fost de natură verbală; ea se traducea prin proorociri şi nu prin

comploturi.

Toate acestea demonstrează faptul că cu timpul a început să se contureze

o recunoaştere din ambele părţi o recunoaştere a existenţei şi activităţii Bisericii

şi a Statului. Trebuie menţionat totuşi că Biserica a rămas fermă pe poziţie în a

nu accepta anumit principii şi realităţi ale Imperiului: cultul împăratului şi

jertfele sângeroase din templele păgâne.

19

II. CULTUL ÎMPĂRATULUI

Cea mai gravă acuzaţie adusă creştinilor a fost provocată de refuzul

participării la cultul imperial. Devenind în scurt timp un stat multinaţional,

Imperiul roman făcea cu greu faţă tendinţelor centrifuge din provincii. Limba

latină, adusă prin intermediul administraţiei, prin negustori şi coloni nu putea urma

ritmul cuceririlor. Romanizarea era un proces lent şi adesea anevoios din cauza

refuzului multor popoare cucerite de a adopta limba şi obiceiul imperialilor.

Romanii nu se puteau impune doar prin cultură, deoarece nu aveau şanse într-un

orient capabil să dezvolte civilizaţii înfloritoare în Grecia, Asia Mică, Palestina sau

Egipt. Italicii aveau nevoie de un numitor comun, de o instituţie care alături de

armată, să fie prezentă şi respectată în toate provinciile. Cultul împăratului a

devenit soluţia salvatoare, care să ofere o minimă coeziune, un avanpost al

romanizării şi o dovadă de loialitate faţă de Statul roman. Această armă era

destinată în special Orientului, deoarece avea mari şanse de reuşită într-o lume în

care originea divină a conducătorului avea deja o tradiţie multimilenară. Romanii

erau însă reticenţi faţă de o asemenea practică şi cultul imperial a fost introdus

foarte greu în peninsulă. într-o primă fază aici a fost cinstit doar genius-ul

împăratului, distinct de persoana acestuia. Exista deja o veche tradiţie a cinstirii

unui genius în fiecare familie şi noul cult a reprezentat de fapt o extindere la nivel

imperial a acestei tradiţii.

Cultul împăratului a fost organizat treptat, ţinându-se cont de sensibilităţile şi

de mentalităţile diverselor popoare. Încă din perioada Republicii, în Răsărit,

reprezentanţii romani s-au bucurat de onoruri divine şi chiar Senatul a fost

divinizat sub numele de zeul Senat (theos synkletos). Deşi Iulius Caesar a fost

considerat divin, cel care a impus cu adevărat cultul imperial a fost Octavian

Augustus (31 î. Hr. - 14 d. Hr.), căruia i s-au ridicat chiar temple în Pergam,

Nicomidia, Efes şi Niceea. Sub influenţă orientală, împăratul a adoptat titlul de

20

pontifex maximus, considerându-se reprezentant al lui Jovis, fiind numit şi Zeus

Eleutherios Sebastos.

Această tradiţie a fost păstrată şi dezvoltată în mod diferit de cei care au

urmat la conducerea Statului, din calcule politice sau sub influenţa bolilor psihice.

Începând cu domnia lui Tiberiu (14-37) a fost introdusă şi practica apoteozei, a

divinizării împăratului după moarte. Octavian Augustus, Claudius (41-54),

Vespasian (69-79) şi Titus (79-81) au devenit zei post-mortem, practica

generalizându-se după apoteoza lui Nerva (96-98). Nero (54-68) era salutat în Egipt

ca un faraon, iar la Roma era asociat cu Apollo, Helios, Hercule sau Jupiter.

Domiţian (81-96), la rândul său, se considera dominus et deus. Traian (98-117) şi-a

divinizat familia încercând să introducă un cult dinastic şi a fost asociat zeului

soarelui, devenind un Helios Kosmokrator şi un mundus deorum. La Ancyra se

organizau ritualuri mistice, închinate lui Dionysos şi lui Hadrian (117-138). Familia

imperială a Severilor a fost considerată o casă divină - domus divina. Septimius

Severus (193-211) era asociat cu zeul Serapis, Claudius al II-lea Gothicus (268-270)

era reprezentat pe monede ţinând în mână fulgerul lui Jupiter, iar straniul împărat-

preot Heliogabal (218-222) se considera egal cu zeii. La rândul său, Aurelian (270-

275) era numit în documentele oficiale şi pe monede deus et dominus natus. Mai

târziu, în cadrul tetrarhiei, conducătorii deveneau divini chiar la investitură, ziua fiind

considerată o nouă naştere şi aniversată ca dies natalis.

În timp, cultul împăratului a fost riguros organizat, având propriile temple şi o

ierarhie a flaminilor bine structurată. Ceremoniile erau conduse de ierarhi, numiţi

sacerdos în Apus şi archierevs în Răsărit. Erau cinstiţi împăraţii apoteozaţi, iar în

provinciile estice chiar şi cei în viaţă, care primeau titluri caracteristice divinităţilor:

evergetes, benefactor, invictus sau soter. Aceste denumiri fuseseră, de fapt,

conferite şi conducătorilor preromani, trecerea fiind astfel naturală şi uşor

acceptată de popoarele cucerite. Diferenţele sunt evidente şi în plan lingvistic: în

timp ce în limba latină diferenţele dintre divus şi divinus erau evidente, în limba

greacă, folosită în Răsăritul elenizat, Qe“j era în mod obişnuit întrebuinţat atât

21

pentru zeii tradiţionali cât şi pentru împăraţii divinizaţi. Echivalentul lui divus,

Qeãoj, este foarte rar consemnat.

Întreaga populaţie a Imperiului s-a conformat acestui nou cult, de altfel

destul de formalist, mai puţin evreii, care se bucuraseră de un tratament special. Ei

constituiau însă un popor aparte, cu tradiţii speciale, în timp ce creştinii,

reprezentând diverse naţionalităţi ca şi structuri sociale, prin refuzul lor au

devenit o grupare anarhică, suspectă de crimen laesae majestatis. Ei nu acceptau

această condiţie considerată minimă, de loialitate faţă de Imperiu şi încăpăţânarea

lor era stranie chiar şi pentru Statul roman, cunoscut prin toleranţa şi sincretismul

său. Creştinii erau răspândiţi în special în provinciile din Răsărit şi refuzau să se

închine împăratului tocmai în această regiune, în care restul locuitorilor acceptau

cultul imperial cu mare uşurinţă. Mai mult, ei propovăduiau o nouă împărăţie

veşnică, ce urma să desfiinţeze toate celelalte State.

Conflictul era evident şi pedepsele nu au întârziat să apară. Scrierile primelor

trei secole surprind tensiunea dintre reprezentanţii Statului şi creştini, refuzul

categoric al acestora şi tentativele lor de justificare. Creştinii erau aduşi în temple

sau în faţa reprezentanţilor oficiali şi li se cerea să jure pe geniul împăratului, să se

închine sau să jertfească pentru acesta. Aceste practici sunt consemnate în mai

multe acte martirice. Proconsulul Asiei îi cere Sfântului Policarp: „Jură pe

soarta împăratului”. (Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, IX) iar

prefectul Romei, Rusticus, îi spunea Sfântului Iustin: „Mai întâi crede în zei şi

supune-te evlavioşilor împăraţi”. (Martiriul Sfinţilor mucenici, Iustin, Hariton,

Haris, Evelpist, Hierax Peon şi Liberian, II, 1) Prefectul Perennis îl sfătuia pe

Sfântul Apollonius: „Căieşte-te şi ascultă-mă, Apollonius şi jură pe soarta

domnului nostru, împăratul Comod”, (Martiriul Sfântului şi prea lăudatului

Apostol Apollonius, cel numit şi Sakkeas) iar Polemon, paznicul templului din

Smirna îl soma pe Sfântul Pioniu, zicându-i: „Jertfeşte, deci, cel puţin pentru

împărat”. (Martiriul Sfântului Pioniu, preotul, şi al celor dimpreună cu el, VIII,

4) Aceste formule pun în evidenţă faptul că jertfa dedicată împăratului

22

reprezenta o condiţie minimă dar obligatorie. Gravitatea refuzului era

accentuată şi de noile semnificaţii ale legăturii directe dintre împărat şi

popoarele credincioase. Adorarea conducătorului divin devenea echivalentă cu

respectul şi supunerea faţă de Roma.

Creştinii au încercat să evite conflictul cu autorităţile romane prin

înlocuirea cultului imperial cu rugăciunea creştină pentru conducători. În acelaşi

fel, evreii fuseseră scutiţi de jertfe de către Iulius Caesar şi aveau doar datoria

de a se ruga Dumnezeului lor pentru împăratul roman. Deşi relaţiile dintre

romani şi evrei erau tensionate în urma răscoalelor din anii 66-70 şi 132-135,

iudeii şi-au păstrat acest drept, confirmat şi de edictul împăratului Decius din

anul 249. Creştinii au încercat să obţină aceeaşi derogare şi se rugau pentru

împărat, rămânând astfel fideli şi învăţăturilor Noului Testament (Mt. 22, 21;

Rom. 13, 1, 7; I Tim 2, 1-2; Tit 3, 1; I Pt. 13, 17). Sfântul Clement Romanul

consemnează această practică în Epistola către Corinteni. El subliniază totodată

legitimitatea puterii romane, care este îngăduită de Dumnezeu: „Dă-ne

înţelegere şi pace [...] ca să ne supunem atotputernicului şi preasfântului Tău

nume, conducătorilor şi stăpânitorilor noştri de pe pământ. Tu, Stăpâne, le-ai

dat lor stăpânirea împărăţiei prin puterea Ta cea mare şi nespusă, pentru ca

noi, cunoscând slava şi cinstea dată lor de Tine, să ne supunem lor, întru nimic

împotrivindu-ne voinţei Tale. Dă-le lor Doamne, sănătate, pace, înţelegere,

bună rânduială ca să conducă fără piedică stăpânirea dată lor de Tine. Tu,

stăpâne, cerescule împărat al veacurilor, Cel Ce dai fiilor oamenilor slavă,

cinste şi stăpânire peste cele ce sunt pe pământ, Tu, Doamne, îndreptează

gândul lor spre ce este bun şi bineplăcut înaintea Ta, ca ei, conducând în pace

şi blândeţe şi cu cuvioşie stăpânirea dată lor de tine, să aibă parte de îndurarea

Ta”. (cap. LX, 4-LXI, 1-2) Se poate remarca totuşi contrastul dintre stăpânirea

efemeră a „conducătorilor de pe pământ” şi adevărata stăpânire a „Împăratului

veacurilor”, sursa adevărată a oricărei autorităţi. Deşi bine intenţionată, această

23

rugăciune nu putea fi agreată de conducătorii romani, care se considerau stăpânii

divini ai lumii.

Rugăciunile creştinilor pentru conducătorii păgâni sunt amintite şi de

actele martirice. Astfel, Sfântul Apollonius îi răspundea prefectului Perennis: „De

aceea, în fiecare zi, ne rugăm lui Dumnezeu Care locuieşte în ceruri după porunca

cea dreaptă, pentru Comod, cel ce împărăţeşte în lumea aceasta, bine ştiind că

nu de la vreun oarecare altul domneşte pe pământ, ci, cum am spus, numai din

voinţa nebiruitului Dumnezeu, Care cuprinde toate”. (Martiriul Sfântului şi prea

lăudatului Apostol Appolonius, cel numit şi Sakkeas) Textul cuprinde însă aceeaşi

imagine antitetică a unui împărat roman efemer, care depinde în mod direct de un

conducător net superior. Această atitudine nu putea fi tolerată de Imperiu într-o

perioadă în care Commodus (180-192) considera că are o origine divină, adoptând

epitetul mithraic, „invictus”. Mai mult, Apollonius atacă practica apoteozei şi

accentuează ideea morţii împăraţilor consideraţi divini: „Vreau să ştii, Perennis, că

Dumnezeu a rânduit o moarte pentru împăraţi şi senatori, pentru cei cu multă

putere, pentru bogaţi şi săraci”. (Ibidem) Actul martiric pune în evidenţă şi

diferenţa dintre „cinstirea” datorată împăratului şi „adorarea” cuvenită doar lui

Dumnezeu: „Pe lângă acestea (ne-a învăţat) să ne supunem legii date de El, să

cinstim pe împărat; să adorăm numai pe Dumnezeul Cel nemuritor”. (Ibidem)

Esenţială pentru creştini, această diferenţă era greu percepută în lumea păgână şi

poziţia martirilor, motivată exclusiv religios, a primit inevitabil valenţe politice.

Apologeţii consemnează, de asemenea, modul în care adepţii noii religii

justificau respingerea cultului imperial. Astfel, Sfântul Iustin Martirul condamna în

prima sa apologie apoteoza împăraţilor: „Şi ce vom mai spune despre împăraţii

care mor la voi şi pe care pretindeţi să-i faceţi nemuritori, aducând de faţă pe

cineva, care să spună sub stare de jurământ, că a văzut pe cezarul, care ardea pe

rug, ridicându-se din foc la cer ?” (Apologia întâi în favoarea creştinilor, către

Antoninus Pius, cap. XXI)

24

Ideea este întărită şi prin înscrierea împăraţilor în ritmul firesc al legilor

naturale. Moartea lor este comună de fapt tuturor celorlalţi oameni, care nu sunt

divinizaţi: „Priviţi la săvârşirea din viaţă a fiecăruia dintre împăraţii care au

fost: ei au murit prin moartea care este comună tuturor”. (Ibidem, XVIII)

Apoteoza era asociată cu idolatria, pentru creştini fiind imposibil să se închine

unor statui obişnuite, ridicate în cinstea unor împăraţi incineraţi: „Şi atunci

când împăraţii voştri mor, voi le aşezaţi chipurile pe un astfel de soclu şi prin

inscripţii îi numiţi zei”. (Ibidem, LVI)

Sfântul Iustin a încercat să explice totuşi atitudinea creştinilor şi

apartenenţa lor la o altă împărăţie: „Iar voi, auzind că noi aşteptăm o împărăţie,

aţi înţeles că noi vorbim ... despre o împărăţie omenească, în timp ce noi

vorbim despre o împărăţie împreună cu Dumnezeu. Se întâmplă ca şi atunci

când, cercetaţi fiind de către voi, noi mărturisim că suntem creştini, deşi

cunoaştem că pedeapsa celui ce mărturiseşte aceasta este moartea. Dacă noi

am aştepta o împărăţie omenească, am tăgădui, ca să nu fim ucişi şi am încerca

să ne ascundem, ca să obţinem cele aşteptate”. (Ibidem, XI) Era greu de crezut

însă, că o asemenea justificare putea fi înţeleasă de un roman. Creştinii erau

acuzaţi tocmai pentru întâlnirile lor secrete şi nocturne, iar ideea unei împărăţii

dumnezeieşti nu avea rezonanţă într-o lume păgână. Sfântul Iustin adresa

apologia împăratului Antoninus Pius (138-161) într-o perioadă în care pax

romana era serios ameninţată de evenimente ce prevesteau instabilitatea care a

urmat domniei lui Marcus Aurelius (161-180). În lumea barbară aveau loc

masive mişcări de populaţii, care se concentrau în apropierea limes-ului roman,

în timp ce răscoalele zguduiau Britannia, Mauretania şi Palestina. În această

perioadă, o religie care îşi izola adepţii de restul societăţii, respingând

autoritatea imperială, nu putea fi binevenită.

Sfântul Iustin încearcă, de asemenea, să justifice respingerea cultului

imperial prin substituirea lui cu rugăciunea creştină pentru conducători: „Pentru

aceasta noi ne închinăm numai lui Dumnezeu, iar vouă, pe lângă toate

25

celelalte, bucurându-ne slujim, mărturisind că voi sunteţi împăraţii şi

conducătorii oamenilor şi ne rugăm ca, dimpreună cu puterea împărătească,

să arătaţi că aveţi o judecată înţeleaptă”. (Apologia I, XVII) Autorul încearcă

să facă astfel o distincţie între „închinare” (prosk⁄nhsij) şi „slujire”

(ÿphröthsij), distincţie greu perceptibilă într-un Stat în care împăratul se

numea „dominus et deus”.

Aceeaşi distincţie între închinarea adusă lui Dumnezeu şi cinstirea

împăratului este făcută şi de Teofil al Antiohiei: „Nu mă închin lui [împăratului],

pentru că Dumnezeu n-a rânduit ca oamenii să se închine împăratului, ci să-l

cinstească cu cinstea legiuită. Împăratul nu este Dumnezeu, ci om, rânduit de

Dumnezeu nu pentru a i se închina lui oamenii, ci pentru a judeca cu dreptate.

După cum lui i s-a încredinţat de Dumnezeu demnitatea de împărat, iar împăratul

nu vrea ca cei care sunt sub stăpânirea lui să se numească împăraţi, fiindcă

numele de împărat este al lui şi nu-i îngăduit altuia să-l poarte, tot aşa nu este

îngăduit să te închini altuia decât numai lui Dumnezeu”. (Trei cărţi către Autolic,

I, XI) Putem remarca în acest caz recunoaşterea creştină a autorităţii imperiale:

deşi păgân, împăratul roman era „rânduit de Dumnezeu”. Teofil subliniază astfel o

idee prezentă şi în Noul Testament, idee care va sta mai târziu la baza simfoniei

bizantine. Împăratul nu era considerat o întruchipare a forţelor răului, puterea sa

fiind acceptată de Dumnezeu, însă rolul său era bine determinat: trebuie să „judece

cu dreptate”. Poziţia lui Teofil este tranşantă: deşi are dreptul să conducă, împăratul

rămâne un om şi poartă un titlu care de drept se cuvine doar lui Dumnezeu. Această

„desconsiderare” a conducătorului divin putea fi considerată însă periculoasă într-o

perioadă în care invaziile barbare străpunseseră limesul până la sud de Alpi şi

parţii atacau Orientul. Deşi legitimează stăpânirea romană, afirmaţia lui Teofil nu

putea fi acceptată într-un imperiu în care cultul împăratului era considerat simbol

al loialităţii. Autorul celor „Trei cărţi către Autolic” a încercat să sugereze, de

asemenea, ideea înlocuirii acestui cult cu rugăciunea creştină pentru conducători:

„Voi cinsti, deci, mai mult pe împărat, nu când mă închin lui, ci când mă rog

26

pentru el. Mă închin lui Dumnezeu, Dumnezeului care este de fapt şi cu

adevărat Dumnezeu, ştiind că împăratul de Dumnezeu a fost rânduit”. (Ibidem)

În „Solie în favoarea creştinilor”, Atenagora a încercat să pună în evidenţă

loialitatea adepţilor noii religii. Putem remarca tonul protocolar şi respectul pe care

creştinul Atenagora îl acordă împăraţilor romani chiar prin formula de adresare,

care cuprinde titlurile acordate lui Marcus Aurelius şi lui Comodus: „Către

împăraţii Marcus Aurelius Antoninul şi Lucius Verus Commodus, biruitori ai

armenilor şi ai sarmaţilor, dar care mai presus de toate sunt filosofi”. (cap. I)

Potrivit lui Atenagora, creştinii îl cinstesc pe împărat respingând însă un

cult inutil, îndeplinit formal de alţi locuitori ai Imperiului. Autorul „Soliei” consideră

că rugăciunile creştinilor ar fi de folos Imperiului într-o perioadă de criză, fiind mai

importante decât sacrificiile săvârşite din obligaţie de alţi supuşi: „Şi atunci,

spuneţi voi înşivă, ce alţi supuşi merită mai mult să fie ascultaţi decât noi, care

înălţăm rugăciuni pentru stăpânirea voastră, pentru ca din tată în fiu să vă facă

părtaşi, pe bună dreptate, de puterea conducerii şi ca această putere să crească şi

să se întindă tot mai mult asupra multora ? Căci ar fi în avantajul vostru dacă şi

noi, creştinii, am petrece viaţă senină şi paşnică şi dacă am ajunge să ne împlinim

liber îndatoririle noastre”. (Ibidem, XXXVII) Putem remarca aceeaşi idee a

legitimităţii conducerii imperiale şi mai mult, justificarea conducerii dinastiei

Antoninilor. De asemenea, ideea legăturii dintre prosperitatea Imperiului şi

rugăciunile creştine, prezentă în scrierea lui Atenagora, va deveni element

constitutiv al simfoniei constantiniene.

Ca şi ceilalţi apologeţi, Tertulian a încercat să explice respingerea jertfelor

dedicate împăratului, prin absenţa jertfelor din viaţa de zi cu zi a creştinilor. În

timp ce păgânii aduceau jertfe în mod regulat, public, în cadrul diverselor

evenimente sociale, dar şi în familie, creştinii respingeau aceste tradiţii. Ei nu

refuzau doar jertfele cultului imperial, ci şi jertfele care potrivit cultului păgân le-ar

fi fost de folos în viaţa privată. Nu era vorba de un refuz îndreptat împotriva

împăratului, ci contra idolatriei: „Nu vă închinaţi la zei, ziceţi voi şi nu aduceţi

27

înaintea împăratului sacrificii. Ca urmare, noi nu aducem sacrificii pentru alţii

pentru motivul că nu sacrificăm nici pentru noi înşine, pentru că nu ne închinăm

la zei. De aceea suntem învinuiţi de sacrilegiu şi de lezarea majestăţii

imperiale”. (Apologeticum, X, 1)

Apologetul latin susţine că prin respingerea jertfelor inutile, creştinii îşi

respectă împăraţii mai mult decât păgânii, care îi consideră dependenţi de statuile

neînsufleţite ale zeilor. De asemenea, numindu-i pe împăraţi zei, creştinii şi-ar

desconsidera de fapt conducătorii deoarece păgânii participă la cultul imperial din

interes sau de teamă fără să fie convinşi de divinitatea hilară a cezarilor. În această

situaţie, sinceritatea creştină ar trebui, de fapt, apreciată şi nu persecutată.

Tertulian subliniază totodată incompatibilitatea celor două calităţi asumate de

conducătorii romani, imperiul şi divinitatea: „Deci nu voi numi pe împărat

Dumnezeu, fiindcă nu ştiu să mint, fiindcă nu îndrăznesc să râd de el şi fiindcă el

însuşi nu vrea să fie numit Dumnezeu. Dacă este om, este în interesul lui ca om să

fie mai prejos de Dumnezeu. Să-i fie destul că este numit împărat; căci mare este şi

acest nume ca unul care îi este dat de Dumnezeu. Cel care spune că este Dumnezeu,

de fapt spune că nu este împărat; căci nu poate fi împărat fără să fie om”.

(Ibidem, XXXIII, 3) Recunoscând autoritatea pământească a împăraţilor,

apologetul pune însă în evidenţă faptul că ei rămân totuşi oameni, care nu îşi pot

depăşi condiţia şi nu pot domina lumea spirituală: „În sfârşit, să încerce

împăratul a birui cerul în luptă şi învins să-1 târască în triumful său, să încerce

a trimite gărzi în cer şi a-l impune la impozite: nu poate. Tocmai de aceea

împăratul este mare, pentru că este mai mic decât cerul, căci el însuşi este al

Celui în puterea căruia este şi cerul şi orice făptură. Prin el este împărat, prin

cel ce a fost şi om înainte de a fi fost împărat; de la El are putere de la care a

primit şi sufletul”. (Ibidem, XXX, 3)

Dacă potrivit lui Teofil creştinii se puteau ruga pentru sănătatea

împăratului, iar potrivit lui Atenagora ei puteau sprijini prin rugăciuni

stăpânirea romană şi dăinuirea dinastiei Antoninilor, Tertulian identifică mai

28

multe avantaje pe care împăratul le putea obţine prin rugăciunea celor

persecutaţi: „Totdeauna ne rugăm pentru împăraţii noştri să aibă viaţă lungă,

domnie statornică, siguranţă în palat, armată puternică, senat credincios,

popor cinstit, supuşi liniştiţi, tot ce poate dori un om ca şi un împărat”. (Ibidem,

XXX, 4)

Într-adevăr, împăraţii romani nu se bucurau de aceste elemente de

siguranţă. Tertulian a trăit într-o perioadă de criză profundă a Imperiului,

zguduit de revolte, războaie civile şi domnii de scurtă durată, în ultima jumătate

a secolului al III-lea. În această perioadă, senatorii erau adesea implicaţi în

asasinarea împăraţilor şi în promovarea contracandidaţilor, Imperiul era zguduit

de revolte sociale şi barbarii făceau presiuni asupra limes-ului.

În acest context, Tertulian susţinea că rugăciunea creştină reprezintă adevărata

soluţie pentru rezolvarea crizei şi doar Dumnezeul creştinilor putea să-i ajute cu

adevărat pe împăraţi. În timp ce păgânii credeau că zeii pedepsesc Imperiul

datorită „ateismului” creştin, în „Apologeticum”, rugăciunea creştină este

considerată adevăratul antidot al problemelor romane.

Cultul împăratului constituia, de fapt, cauza nenorocirilor abătute peste

Imperiu deoarece divinizarea unui om reprezintă o ofensă adusă adevăratului

Dumnezeu: „Cu atât mai mult împăratul nu trebuie numit zeu, căci se poate cădea

într-o închinare nu numai foarte ruşinoasă, ci chiar primejdioasă. Dacă având

împărat numeşti aşa pe un altul, oare nu-ţi atragi mânia, puternică şi

neînduplecată celui care îţi este împărat, mânia de care trebuie să se teamă chiar

şi cel numit de tine împărat ? Fii credincios faţă de Dumnezeu, dacă vrei ca şi El

să fie binevoitor faţă de împărat. Încetează de a crede că mai poate exista un alt

zeu şi nu mai socoti zeu pe unul care are el însuşi nevoie de ajutorul lui

Dumnezeu”. (Ibidem XXXIV, 3)

Potrivit lui Tertulian, creştinii se numără printre puţinii supuşi care sunt

sinceri în relaţia cu împăratul roman. În timp ce păgânii îşi venerează împăratul

dar îl ucid când sunt nemulţumiţi, creştinii au o atitudine constantă: „Dar atunci de

29

unde au ieşit un Cassius,3 un Niger,4 un Albinus5 ? De unde aceia care îşi omoară

împăratul între doi lauri ? De unde cei ce fac exerciţii în palestre pentru a-l strânge

de gât ? De unde cei ce năvălesc în palate cu armele în mâini ? … Aceştia dacă nu

mă înşel au fost dintre romani, nu dintre creştini”. (XXXV, 9)

Garanţia cea mai bună pentru loialitatea creştinilor este comportamentul lor

moral şi atitudinea pe care o au faţă de toţi oamenii, indiferent de categoria

socială sau politică din care fac parte. Adepţii noii religii pot fi de fapt cetăţenii de

încredere ai împăratului deoarece se supun nu din teamă sau din interes ci pentru a

respecta o poruncă divină: „De bună seamă, iubirea, veneraţia şi credinţa faţă de

împăraţi nu constau în astfel de manifestaţii, prin care şi duşmănia îşi poate mai

bine ascunde trădarea, ci mai degrabă în acea conduită pe care divinitatea ne-o

porunceşte s-o avem faţă de împărat ca şi faţă de toată lumea cealaltă ... Suntem

aceiaşi faţă de împăraţi, ca şi faţă de aproapele nostru. Căci a voi răul, a-1 face, a

vorbi de rău, a gândi rău de cineva ne este deopotrivă oprit”. (XXXVI, 2, 4)

Participând la un complot împotriva împăratului, creştinii ar nesocoti providenţa

divină, care a încredinţat Imperiul unei persoane alese: „Noi respectăm în împăraţi

judecata lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ei în fruntea neamurilor. Ştim că în ei

există ceea ce a voit Dumnezeu să fie şi tocmai de aceea vrem să fie şi în bunăstare

ceea ce a voit Dumnezeu şi ţinem aceasta drept un mare jurământ”. (XXXII, 2,

3)

Contemporan cu Tertulian, Minucius Felix a fost martor la evenimentele

tragice ce au zguduit Imperiul. El a adoptat o atitudine critică faţă de împăraţii

romani, care, deşi au fost divinizaţi au rămas la fel de slabi şi de imorali, fiind

înlăturaţi din cauza ambiţiilor lor pământeşti şi chiar ucişi: „Ce vă înşeală pe voi este

faptul că cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu dobândesc bogăţii, onoruri şi putere. 3 TERTULIAN se referea, probabil, la unul din asasinii lui Iulius CEZAR, pretorul Gaius CASSIUS. Acesta a fost învins în anul 42 î. Hr. de trupele conduse de Octavian şi Marcus ANTONIUS, după care s-a sinucis. 4 Gaius Iustus Pescennius NIGER a fost contracandidatul lui Septimius SEVERUS la conducerea Imperiului. El a fost susţinut de legiunile din Siria, de parţi şi de armeni. Înfrânt la Cyzic, Niceea şi Issos, a fost capturat şi decapitat, cf. Eugen CIZEK, op. cit., p. 417.5 Clodius ALBINUS, un alt contracandidat al lui Septimius SEVERUS, susţinut de trupele din Britannia, Hispania şi Gallia, a primit titlul de Caesar, dar a fost înfrânt şi ucis în anul 197 de către Severus, la Lugdunum, cf. Eugen CIZEK, op. cit., p. 418.

30

Păcătoşii, cu cât se ridică mai sus, cu atât vor cădea mai la fund. Aceştia se îngraşă

pentru judecata din urmă aşa cum se îngraşă şi se încoronează animalele pentru

jertfă. Unii se ridică la conducerea statelor numai ca să abuzeze de puterea fără

margini asupra oamenilor decăzuţi [...] Eşti rege ? Eşti tot atât de temător, pe cât

de temut şi cu toate că însoţit mereu de mare suită, în primejdie rămâi totuşi

singur ... Te făleşti cu fasciile şi purpura ? A străluci în purpură şi a fi

întunecat la minte e o rătăcire deşartă a omului şi un cult zadarnic al

divinităţii”. (Dialogul cu Octavius, XXXVII, 7, 9, 10)

Ideea este susţinută şi de Sfântul Ciprian, care pune în evidenţă

contradicţia dintre divinitatea împăraţilor şi slăbiciunile lor omeneşti: „Sau crezi

că le este asigurată lipsa de griji a celor care având ca temei al puterii

panglicile onorurilor şi vaste bogăţii, strălucesc în splendoarea palatului

imperial, înconjuraţi de gărzi care veghează înarmate ? Dar teama aici e mai

mare decât în altă parte. Cel ce este temut la fel trebuie să se şi teamă. Nici

puterea supremă nu e lipsită de primejdii, chiar dacă este înconjurată de o

ceată numeroasă de slujitori şi caută să fie pusă în siguranţă din toate părţile”.

(Către Donatus, XIII)

Origen a atacat la rândul său practica divinizării împăraţilor. Asemenea

celorlalţi scriitori, el face distincţia între „închinare” (proskunöw) şi

„adorare” (latre⁄w) şi consideră că păgânii respectă cultul imperial din

constrângere şi nu din convingere: „Una este să te închini cuiva şi altceva este

să îl adori. Te poţi închina prin constrângere, ca unii curteni care se prefac că

se prosternează ca în faţa idolilor, când văd că regele este mândru, cu toate că

n-au nici o afecţiune pentru el în inima lor, dar ca să arate că-1 slujesc, îl

înconjoară cu o mare afecţiune şi cu atenţie. Cuvântul divin interzice şi una şi

alta: el nu trebuie să fie servit cu devoţiune, dar nici să fie adorat prin gest”.

(Omilii la cartea Ieşirii, omilia a VIII-a, cap. IV) Origen este conştient însă şi de

riscurile la care se expun creştinii refuzând condiţiile impuse de Statul roman:

„Să ştim totuşi că hotărârea de a observa această poruncă, de a respinge pe toţi

31

ceilalţi dumnezei şi domni, pentru a nu recunoaşte decât pe unicul Dumnezeu şi

Domn, înseamnă să declari război [...] tuturor celorlalţi”.

Scriitorul alexandrin surprinde însă şi un aspect pozitiv al stăpânirii

romane: întinderea Imperiului şi căile de comunicaţie sigure facilitau

răspândirea creştinismului. Împăratul contribuia indirect la transmiterea

mesajului lui Hristos în întreaga lume „civilizată”: „E sigur că Iisus S-a născut

pe vremea împăratului August, care, prin puterea lui, a adunat [...] sub o

singură stăpânire pe cei mai mulţi din oamenii pământului. Dacă ar fi fost pe

atunci mai multe împărăţii ar fi fost o piedică în calea răspândirii învăţăturii

lui Iisus peste tot pământul”. Ritmul cuceririlor romane consona astfel cu

aspiraţia de universalitate a Bisericii Creştine. Origen sugera indirect acceptarea

Statului roman şi scriitorii veacului al IV-lea au reluat această idee, prezentând

avantajele răspândirii creştinismului într-un Stat capabil să ofere un cadru stabil

vieţii religioase. Totodată, Origen considera că adepţii noii religii pot fi cetăţeni

loiali Statului şi împăratului dacă sunt lăsaţi să trăiască potrivit învăţăturilor şi

tradiţiilor proprii. Dacă însă poruncile şi legile conducătorilor politici intră în

contradicţie cu mesajul Evangheliei, creştinii devin nesupuşi.

Asemenea celorlalţi scriitori creştini contemporani, Origen nu se fereşte

însă să exprime şi sentimentele mesianice care animau comunităţile creştine,

deşi ideea unei noi împărăţii irita administraţia imperială: „În acelaşi timp,

împărăţia lui Dumnezeu, pe care noi o propovăduim mereu în cuvântările

noastre şi în scrierile noastre, noi o dorim şi vrem să fie în aşa fel încât să avem

ca rege numai pe Dumnezeu şi să ne împărtăşim toţi de împărăţia lui Dumnezeu”.

În relaţia cu puterea imperială, scriitorul alexandrin recomandă evitarea

extremelor: atât servilismul cât şi dorinţa unor creştini de a deveni cu orice preţ

martiri: „Desigur că de favorul şi bunăvoinţa oamenilor şi chiar a regilor, noi

creştinii nu ne prea sinchisim, nu numai pentru că acestea au fost dobândite prin

ucideri, desfrânări şi cruzimi, ci şi pentru că ele au fost câştigate cu preţul unei

nelegiuiri faţă de Dumnezeul Cel Atotputernic [...] Cu toate acestea, noi nu ne

32

împotrivim cu nimic legii şi Cuvântului lui Dumnezeu, căci «nu suntem atât de

nebuni să aţâţăm împotriva noastră mânia împăratului şi a prinţului, provocând şi

atrăgând asupra noastră bătăi, chinuri şi chiar moartea»”.

Autorul explică şi refuzul creştinilor de a jura pe destinul împăratului,

asociind acest gest cu idolatria. Creştinii acceptă stăpânirea romană şi reprezentantul

ei legitim, dar consideră inutile şi ineficiente ceremoniile cultului imperial:

„Totuşi, noi, creştinii, nu jurăm pe destinul împăratului, nici pe al altei fiinţe

socotite zeu, căci, într-adevăr [...] fericirea, soarta ori destinul nu sunt decât nişte

expresii pentru desfăşurarea nesigură a evenimentelor. De aceea, noi nu jurăm pe

ceva ce nu există şi nu are putere efectivă, căci nu vrem să folosim puterea

jurământului în scopuri interzise. Potrivit cugetării unor autori, a jura pe norocul

împăratului Romei însemnează să juri pe demonul lui, ceea ce înseamnă că ceea

ce numim fericirea împăratului nu este altceva decât un demon. [...] Noi mai curând

murim decât să jurăm pe un demon necurat şi nelegiuit”. În acest caz, Origen atacă

în mod direct tradiţiile romane legate de cinstirea geniului familiei şi, prin extensie,

a geniului imperial. După cum am precizat, împăraţii au recurs la această variantă a

cultului imperial în special în partea vestică a Imperiului, reticentă la divinizarea

conducătorilor. Deşi jurământul sau cinstirea geniului imperial reprezenta un

compromis mai puţin vinovat decât divinizarea propriu zisă de tip oriental, practica

rămânea totuşi inacceptabilă din punct de vedere creştin.

Deşi creştinii erau acuzaţi pentru nenorocirile abătute asupra Imperiului,

Origen susţine asemenea scriitorilor creştini contemporani, că eşecurile politicii

romane se datorează de fapt idolatriei. Împăratul nu poate fi ocrotit de zei, ci doar de

adevăratul Dumnezeu şi de fapt, doar creştinismul poate salva lumea romană.

Pentru a-şi susţine afirmaţiile, autorul face o referire şi la moartea tragică a unui

împărat persecutor: în anul 251, împăratul Decius, cel care a lansat prima

persecuţie generală, era ucis la Abrittus de goţii conduşi de Kniva. Evenimentul

a avut un impact deosebit asupra contemporanilor, deoarece pentru prima oară

în istorie, un împărat roman era ucis de barbari. „ … nu-i cu putinţă ca un

33

împărat să ne pedepsească dacă spunem că nu fiul lui Hronos cel viclean este

cel care l-a ocrotit să domnească, ci Cel care întronează şi detronează pe

împăraţi [...] Dacă ar asculta acest lucru, atunci regele n-ar mai ajunge pe

mâinile celor mai sălbatici şi mai fioroşi barbari.”

III. BISERICA ŞI STATUL ÎN EPOCA CONSTANTINIANĂ

34

A existat o modă generală printre istorici de a-l descrie pe Constantin

drept un politician viclean, care a înţeles că o alianţă cu creştinii ar fi în

beneficiul cauzei imperiale. În orice caz, această problemă se bazează pe

convingerile religioase ale celor în cauză.

Imperiul Roman avea, cu siguranţă, o mulţime de probleme, politice,

sociale, militare, economice, toate create de lipsa de speranţă şi de frică.

Împăraţii, au căutat de multă vreme o forţă morală, care să-i unească şi să-i

inspire pe supuşii lor şi în acest sens cea mai bună soluţie s-a dovedit a fi

creştinismul.

În anul 313 când creştinismul a dobândit un statut legal, creştinii numărau

1/7 din populaţia Imperiului, în plus ei erau foarte slab reprezentaţi în armată,

care era principala sursă de putere a împăratului.

Constantin şi-a închipuit, pentru un timp, că credinţa sa în zeul Soare ar

putea fi combinată cu creştinismul, deoarece creştinii au folosit soarele ca un

simbol al luminii eterne venită de la Dumnezeu.

Creştinii deşi erau bine organizaţi comparativ cu celelalte culte sau religii,

dar erau divizaţi de schime, erezii şi dispute de orgolii. Era foarte greu să

controlezi o părere opusă (erezie), dacă nu exista o uniformitate teologică, o

învăţătură de credinţă clar exprimată. La fel, era greu să controlezi schisma dacă

nu existau sancţiuni legale în acest sens decât, excomunicarea.

Principalele scaune episcopale: - Roma (Sf. Petru)

-Antiohia (Sf. Petru)

- Alexandria (Sf. Marcu)

- Cartagina (Africa de Nord), care căuta

să-şi menţină independenţa faţă de Roma

Imediat ce a dat liberate de cult creştinilor, Constantin s-a şi văzut

implicat în disputele lor. Primele controverse au apărut în Africa şi în Egipt:

35

Apoi, după persecuţia lui Decius, un preot roman Novaţian s-a pus în

fruntea unei grupări care refuza comuniunea cu cei reveniţi la creştinism după

ce au apostaziat, chiar dacă aceştia îşi recunoscuseră greşeala. Ei nu au dispărut

(schima novaţiană)

În timpul persecuţiei lui Diocleţian a izbucnit o ceartă între episcopii

egipteni Petru al Alexandriei şi Meletie de Lycopolis, în momentul în care cel

dintâi a propus pedepse uşoare pentru creştinii care au acceptat să aducă jertfe

în templele (fiind ameninţaţi cu moartea, torturaţi sau aruncaţi în închisoare).

Acest fapt a întâmpinat opoziţie lui Meletie care nu a acceptat acest fapt iar

după moartea martirică a lui Petru (312), meletienii nu au vrut să-l recunoască

pe urmaşul acestuia, Alexandru (schisma meletiană). Meletienii se aflau doar în

Egipt şi, se pare, au trecut câţiva ani buni până să afle împăratul de ei.

În Africa de Nord, autorităţile păgâne au cerut creştinilor să le fie predate

cărţile sfinte ale acestora; unii episcopi s-au supus pentru a-şi salva comunităţile

(traditores), dar a apărut totuşi, o grupare extremistă, rigoristă, care a căutat să

iasă din comuniunea cu aceştia. Când în anul 311, Caecilian a fost ales episcop

al Cartaginei, aceşti extremişti, susţinuţi de o femeie bogată pe nume Lucilla,

care personal nu-l simpatiza pe Caecilian, au ridicat obiecţii cu privire la

alegerea acestuia, deoarece fusese hirotonit de Felix de Aptunga, episcop acare

fusese unul dintre traditores. Ei au ales pe un anume Majorinus, care a murit

câteva luni mai târziu, fiind succedat de Donatus, de la care şi numele grupării.

Constantin se afla de câteva luni la Roma, după victoria asupra lui

Maxenţiu iar despre disputa donatistă i-a adus la cunoştinţă episcopul Miltiade

al Romei, un african, care era foarte preocupat de schismă, la fel ca şi episcopul

Osiu de Cordoba.

Osiu i-a recomandat lui Constantin să-l sprijine pe Caecilian, dar, la scurt

timp, donatiştii au făcut apel la împărat, fără a şti că el era deja simpatizant al

creştinilor. Astfel, practic, Constantin a fost invitat să medieze disputa şi a

răspuns prompt invitaţiei. I-a scris episcopului Miltiade o scrisoare în care îşi

36

exprima îngrijorarea asupra faptului că populaţia unei provincii (Cartagina) pe

care o păstorea era divizată în două tabere. Îl îndemna pe episcopul roman să

prezideze o comisie formată din trei episcopi din Galia (solicitaţi de donatişti,

pe motiv că ar fi imparţiali). Comisia trebuia să audieze câte 10 episcopi

africani de fiecare parte. Aceasta era metoda civilă de gestionare a unor astfel de

conflicte. Cu o deosebită abilitate, Miltiade a transformat acea audiere într-un

sinod bisericesc, adăugând încă 14 episcopi italieni. Constantin a fost de acord.

Deoarece deciziile acestui sinod au fost defavorabile donatiştilor, ei au

refuzat să le accepte. Atunci, Constantin a convocat un sinod la Arles, în anul

314, un sinod al tuturor episcopilor apuseni, pentru a dezbate cazul. Sinodul a

respins din nou pretenţiile donatiştilor iar aceştia au refuzat să-i accepte

hotărârile. Înainte de a părăsit Arles, Constantin le-a transmis sinodalilor

indignarea sa şi şi-a sumat în nume propriu pedepsirea schismaticilor.

După numai doi ani, în anul 316, Constantin a dat verdictul în favoarea

lui Caecilian.

Legat de donatişti, ceea ce deranja pe împărat nu era problema dogmatică

discutată: ineficienta harului unui episcop căzut din credinţă şi apoi revenit la

ea, ci separarea care a rezultat din aceasta (schisma). A fost, totodată, şi un

moment de reflecţie al lui Constantin care şi-a dat seama, totuşi, că puterea

Statului asupra Bisericii avea unele limite, dat fiind faptul că donatiştii nu au

renunţat la credinţa lor, refuzând să se supună chiar şi deciziilor unui sinod.

Ceea ce l-a determinat pe Constantin să se amestece uneori neinspirat în

treburile Bisericii a fost şi sentimentul său religios amestecat cu superstiţii

moştenit din fosta sa apartenenţă la cultul zeului Soare (Sol invictus). De aici el

a primit ideea că „Providenţa” l-a desemnat în chip minunat să-i fie vestitor şi

făptuitor, adică este îndreptăţit să se amestece în chestiunile de credinţă.

La scurt timp după ce a rămas singur stăpân asupra Imperiului,

învingându-l pe Licinius (324), Constantin, stabilit la Nicomidia, s-a confruntat

cu o nouă ruptură în cadrul Bisericii Răsăritene: arianismul.

37

Nu este aici locul pentru a face o prezentare detaliată a desfăşurării

primului Sinod Ecumenic. Doctrina lui Arie nu era o învăţătură cu totul nouă; ea

îşi avea rădăcinile în ideea neoplatonică despre monadă (Dumnezeu este

indivizibil) ca şi într-o formă de subordinaţianism moderat (împărtăşit de unii

Părinţi ai Bisericii ca Iustin Martirul şi Filosoful, Irineu al Lyonului, Clement al

Alexandriei şi, mai explicit, de Origen). Chiar şi Lucian al Antiohiei, martir

creştin şi învăţător al lui Arie pare să fi susţinut în mod deschis această doctrină

iar Arie, pur şi simplu, i-a dat o formă mai precisă şi mai uşor de înţeles.

Din acest motiv a fost excomunicat de un sinod al episcopilor egipteni,

convocat de episcopul Alexandriei, Alexandru. Dar Arie şi-a găsit numeroşi

susţinători atât în Egipt cât şi în Asia Mică (episcopul Eusebiu al Nicomidiei, a

aprobat învăţătura lui Arie, în cadrul unui sinod ţinut în Bithinia) şi chiar

Palestina (episcopul Eusebiu al Cezareei tot în cadrul unui sinod i-a aprobat

învăţătura, dar l-a îndemnat să caute împăcarea cu episcopul Alexandru).

A urmat un şir de acuzaţii reciproce de erezie, ceea ce a făcut ca

Constantin să-l mandateze pe venerabilul episcop Osiu de Cordoba să meargă

cu scrisori în Egipt, adresate lui Alexandru şi lui Arie, ca să-i îndemne să se

împace: Nici unul nu s-a arătat, însă, dispus să cedeze.

Atunci, Constantin a decis că era momentul să convoace un sinod

ecumenic – Niceea (325).

Nu se ştie cât de des a participat la şedinţele sinodului, Constantin şi cât

de extinse erau atribuţiile lui Osiu de Cordoba, reprezentantul său. Este sigur că,

Eusebiu de Cezareea, la cererea împăratului, care-l considera un moderat, a

propus să fie adoptat Crezul Bisericii din Cezareea Palestinei. Acesta era pur

ortodox şi, mai ales, s-a considerat că nu ofensa cu nimic pe arieni. La,

recomandarea lui Osiu din Cordoba, Constantin a propus introducere termenului

homoousios (deofiinţă), în acest Crez, pentru a descrie relaţia Fiului cu Tatăl.

Trebuie precizat că acest termen fusese condamnat de un sinod ţinut în Răsărit,

(268), dar Roma îl considera ortodox. Nici una din părţi nu îl agrea, dar timorate

38

de prezenţa împăratului, l-au acceptat în cele din urmă, dar cu câteva formule

explicative adăugate la cererea ortodocşilor. Doar doi episcopi l-au respins, şi

aceştia avea să fie exilaţi, alături de Arie.

Bucuria adusă lui Constantin de rezultatele sinodului, avea să fie însă

scurt, deoarece Arie, nu s-a liniştit iar pe scaunul episcopal din Alexandria avea

să urce diaconul Atanasie (328), o fire mai dură, mai intransigentă, care nu era

dispus să accepte nici un compromis cu arienii.

Se pare că după moartea lui Osiu al Cordobei, împăratul Constantin a

intrat sub influenţa episcopului Eusebiu al Cezareei, ca principal sfetnic în

probleme religioase iar acesta l-a convins pe împărat să accepte, măcar parţial,

subordinaţianismul arian. Prin aceasta, el a intrat în conflict cu noul episcop

Atanasie al Alexandriei, care nu dorea sub nici o formă să se împace cu Arie.

O serie de episcopi ortodocşi au avut de suferit de pe urma intransigenţei

lor: Eustaţiu al Antiohiei (acuzat de imoralitate după ce începuse să

răspândească informaţii calomnioase despre tinereţea mamei lui Constantin,

Elena, îndeosebi după ce aceasta, simpatizantă a lui Lucian de Antiohia, i-a

ridicat chiar o biserică în oraşul Helenopolis); Marcel al Ancirei, scos din scaun

după ce s-ar fi făcut de ruşine într-o dispută cu Eusebiu de Cezareea şi Eusebiu

de Nicomidia; chiar şi Atanasie al Alexandriei a fost scos din scaun şi trimis în

primul său exil.

Din păcate, deşi Constantin a plănuit să aducă unitatea Bisericii, ea a

rămas divizată în continuare.

Ideea unui suveran care să aibă orice drept asupra vieţii religioase nu era tocmai

străină creştinilor: ea exista încă din Vechiul Testament, prin figura lui

Melchisedec, regele-preot iar, mai târziu, Moise a fost cel care a condus poporul

ales la ieşirea din robia egipteană spre Pământul Făgăduinţei, chiar dacă, oficial,

fratele său, Aaron era marele-preot.

Dar ideea monarhului de origine divină a apărut în Imperiul persan. Aici

regele era posesorul unei hvarena, adică a slavei copleşitoare conferită de zeul

39

luminii. Ea era simbolizată de diadema strălucitoare (coroana) de pe cap şi de

hainele fastuoase pe care regele trebuia să le poarte.

Ideea a fost prezentă şi la egipteni, dar autoritatea monarhului egiptean

era ţinută sub control de cea a preoţilor, mult mai influenţă şi cu o putere

efectivă mai mare.

Aceste concepte persane şi egiptene au intrat şi în filosofia greacă, după

cum şi în regatele elenistice monarhii se considerau pe ei înşişi fiinţe divine. O

serie de texte ale unor filosofi antici (sec. III şi II î. Hr.) considerau că regii sunt

reprezentanţii divinităţii pe pământ iar statele peste care domneau imitau

ordinea şi armonia universului, astfel, regele era un zeu printre oameni.

Cel care avea să statornicească această concepţie (o teologie politică

imperială) în lumea bizantină a fost Eusebiu de Cezareea. El susţinea că

Imperiul Roman (Bizantin) este imaginea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ

iar împăratul (basileul) este reprezentantul (locotenentul) lui Dumnezeu.

Ordinea, pacea şi iconomia divină (pax romana, pax byzantina) trebuiau

instaurate şi păstrate pe pământ, prin toate mijloacele.

Această concepţie lăsa, însă, multe întrebări fără răspuns. Potrivit legilor

romane, puterea împăratului deriva din aşa-numita lex de imperio, potrivit

căreia poporul roman îi încredinţa împăratului (Augustus) drepturile sale

suverane. Acesta era ales de armată, Senat şi popor; dacă era incompetent sau

devenea impopular, putea fi detronat fie printr-o revoltă armatei, fie printr-o

intrigă pornită din interiorul aparatului administrativ, fie printr-o răscoală

populară. Întrebarea care se punea era dacă locotenentul lui Dumnezeu, chiar şi

cu aceste defecte putea fi astfel tratat de către supuşii săi.

Din păcate, chiar şi după ce imperiul a devenit creştin, vechiul obicei a

continuat să existe. Pe de altă parte, deşi împăratul devenise izvorul legii (era

legea întrupată), totuşi, legea era mai mare decât el (nu putea aboli sfinţenia

legii înseşi).

40

Cu toate aceste imperfecţiuni, concepţia eusebiană a supravieţuit în

Bizanţ de-a lungul secolelor, fără a fi neapărat legiferată în scris. Ea a existat în

paralel cu tradiţiile romane, pe care şi împăraţii au trebuit să respecte. Ele

aminteau împăratului că deşi îl reprezenta pe Dumnezeu în faţa poporului, era

de datoria sa să reprezint şi el poporul în faţa lui Dumnezeu.

Un prim conflict între Stat şi Biserică a început pe acest fundal, printr-o

neînţelegere a lui Constantin legată de evenimentele ariene. El a izbucnit pe

fondul neînţelegerilor apărute între Sf. Atanasie şi Constantin, din cauza

refuzului celui dintâi de al reprimi pe Arie în Biserică, considerând că împăratul

nu mai era garantul Ortodoxiei.

În urma sinodului de la Tyr (335), organizat de adversarii Sf. Atanasie,

Constantin cel Mare a aprobat exilarea Sfântului Atanasie la Treveri (Gallia).

Constantin le scrie episcopilor, ameninţându-i: „Dacă vreunul dintre voi – ceea

ce nu vreau să cred – ar încerca să se opună şi de această dată poruncilor

noastre, voi trimite de îndată pe cineva cu ordin imperial să-l alunge şi să-l

înveţe că este necuviincios să te opui ordonanţelor pe care Suveranul le emite

în favoarea adevărului” (Vita Constantini, carte a IV-a, 42).

Se schimbase ceva. Biserica şi episcopii şi-au dat seama că tutela

imperială căreia i se supuseseră nu dădea dovadă de nici o înţelegere faţă de

valorile adevăratei credinţei creştine şi că era încurajată de unii episcopi de la

Curte, favorabili arianismului (Eusebiu de Cezareea, Eusebiu de Nicomidia).

Din acest moment a început elaborarea a ceea ce s-ar putea numi o

contra-teologie imperială, nu foarte sistematizată, care se regăseşte atât în

lucrările cât şi în lupta pornită împotriva arianismului, dar o teologie care refuză

sacralizarea puterii şi divinizarea suveranului. Primul ei exponent a fost chiar

Sfântul Atanasie cel Mare, dar el a avut discernământul şi diplomaţia să nu se

manifeste în acest sens în timpul vieţii lui Constantin cel Mare. El a împărtăşit

teoria lui Eusebiu de Cezareea, cel puţin până în anul 337.

41

În ceea ce priveşte atitudinea Sfântului Atanasie faţă de Statul roman nu

dispunem decât de aluzii ocazionale, presărate în scrierile sale. Nu întâlnim în

paginile sale nici o critică şi nici un elogiu concret la adresa Statului roman.

Abia în timpul urmaşilor lui Constantin, mai ales a lui Constanţiu şi a lui

Valens, ambii cu vederi ariene, ea va fi mai pregnantă. Opoziţia constantă a lui

Atanasie la politica lui Constanţiu şi a lui Valens a avut în cele din urmă câştig

de cauză. Mulţumită lui, Biserica şi-a păstrat autonomia spirituală şi s-a putut

dezvolta în aceeaşi direcţie cu organizarea imperială bizantină.

După moartea lui Constantin cel Mare, potrivit dorinţei sale, Imperiul a

fost împărţit între cei trei fii ai săi:

- Constantin II (Gallia, Britania, Spania)

- Constans (Italia, Africa, Illyricum)

- Constantius (întregul Orient)

Din rivalitatea şi luptele dintre cei trei fraţi a rămas unic conducător al

Imperiului Constanţiu (353-361), din păcate câştigat de partea arienilor.

Considerat un conducător competent şi onest, el s-a dovedit totuşi prea tolerant

cu ereticii şi păgânii.

Din acest motiv a fost privit foarte critic de către Sfântul Atanasie. În anii

356-357, Sf. Atanasie a scris o „Apologie către Constanţiu”, în care el se arată

respectuos faţă de „Augustul prea iubit de Dumnezeu”, cu toate că la două

sinoade consecutive, de la Arles (353) şi de la Milan (355), Constanţiu a smuls

de la unii episcopi complezenţi o condamnare a Sf. Atanasie. Constanţiu este

considerat urmaşul spiritual al lui David şi al lui Solomon. Sfântul Atanasie

încheie „Apologia către Constanţiu” implorându-l pe împărat, căruia i se

adresează în termeni foarte măgulitori, să redea ţinuturilor lor şi bisericilor lor

pe episcopii şi pe clericii caterisiţi.

Interesant este că într-o altă lucrare a sa „Istoria arienilor”, destinată însă

unui cerc restrâns, el îl compara pe Constanţiu cu Ahab, Baltazar şi cu faraonii.

Este un paricid, un înaintemergător al lui Antihrist. Aceasta ne demonstrează cu

42

nu mai era dispus să accepte un locotenent al lui Dumnezeu care trădase

Biserica cea adevărată.

Împăratul nu trebuia să aibă nici o jurisdicţie asupra treburilor Bisericii.

Sfântul Atanasie citează aprobator cuvintele lui Osiu de Cordoba către

Constanţiu: „Nu te amesteca în treburile Bisericii şi nu ne da ordine în acest

subiect. Dumnezeu a pus Împărăţia în mâinile tale, iar nouă ne-a încredinţat

treburile Bisericii Sale; şi tot aşa cum cel care v-ar răpi imperiul s-ar împotrivi

poruncii lui Dumnezeu, tot astfel teme-te că atribuindu-ţi conducerea Bisericii

te faci vinovat de o gravă greşeală”.

Începând de la acea dată, Sfântul Atanasie proclama dreptul Bisericii de a

se conduce singură fără nici o intervenţie imperială. El îşi pune întrebarea:

„Unde este canonul care să stipuleze că un episcop trebuie numit de Curte ?

Unde se află canonul care să îngăduie soldaţilor să invadeze bisericile ? Ce

tradiţie acordă comiţilor şi eunucilor ignoranţi vreo autoritate în chestiuni

ecleziastice şi dreptul de a face cunoscute prin edicte deciziile celor care poartă

numele de episcopi ? ... Au fost numeroase sinoade şi Biserica a cunoscut

nenumărate judecăţi, dar Părinţii nu au solicitat niciodată consimţământul

împăratului în aceste privinţe şi nici împăratul nu s-a ocupat vreodată de

treburile Bisericii ... în timp ce împăratul, care este apărătorul ereziei şi doreşte

să pervertească adevărul tot aşa cum Ahab a vrut să preschimbe via lui Nabot

în livadă, primeşte toate cererile ereticilor, căci sugestiile acestora răspund

propriilor sale dorinţe”.

Sfântul Atanasie îşi dădea seama că împăratul era pe cale de a mina

libertatea Bisericii, susţinând că episcopii aveau libertatea să decidă asupra

treburilor Bisericii în propriile lor adunări, iar împăratul având dreptul de a

veghea la pacea Bisericii şi de a-i apăra credinţa.

În ciuda apelurilor venite de la mai mulţi membri marcanţi ai Bisericii,

între care şi episcopii Osiu de Cordoba sau Lucifer de Cagliari, Constanţiu a

43

rămas ferm pe poziţie şi a continuat să se considere drept legea vie în Biserică:

„ceea ce voiesc trebuie considerat drept lege în Biserică”.

Din păcate urmaşul lui Constanţiu a fost un împărat care, la un moment

dat, nu a mai fost creştin, ci păgân. Neopăgânismul lui Iulian, cu a sa toleranţă

dispreţuitoare faţă de creştinism, a dus în cele din urmă la o persecutare a

creştinismului.

Ultimul reprezentant al dinastiei constantiniene Iulian (361-363) a

încercat o restaurare masivă, completă a păgânismului. Motivele au fost diverse:

asasinarea tatălui şi a fratelui său, Gallus, din ordinul fiilor lui Constantin cel

Mare, formarea sa religioasă incompletă, care l-a dus la o criză interioară,

religiile şi cultele păgâne spre care era înclinat, toate aceste l-au determinat să se

angajeze într-o acţiune de restaurare a păgânismului, o iniţiativă anacronică şi

total contrară celei a predecesorilor săi. De menţionat doar Legea

învăţământului promulgată de Iulian, care a fost în aşa fel elaborată încât să-i

excludă pe creştini şi să-i determine să treacă la păgânism.

Din fericire, domnia lui a fost prea scurtă pentru a-şi pune în aplicare

planul.

Urmaşul său, Iovian (363-364) domnit prea puţin pentru a fi menţionată

vreo realizare

În Răsărit a urmat Valens (364- 378), care a fost câştigat de arieni. În

timpul său a continuat politica începută sub Constanţiu. Avându-l de partea sa

pe episcopul capitalei, Eudoxiu, Valens a făcut tot posibilul să impună credinţa

ariană în întreg Orientul. Nu a ezitat nici chiar să recurgă la arestări, deportări

sau constrângeri de tot felul pentru a-şi impune voinţa faţă de cei care i se

opuneau. Chiar şi omiousienii (arienii moderaţi) au fost persecutaţi, mulţi fiind

trimişi în exil.

O cruntă persecuţie împotriva celor care nu acceptau erezia ariană a

izbucnit la Constantinopol, în anul 370, în momentul alegerii noului episcop

arian Demofil. Persecuţia s-a întins nu doar asupra opozanţilor din capitală, ci şi

44

asupra celor din celelalte provincii din Orient. Toţi episcopii au fost obligaţi să

semneze formulele ariene de la sinoadele din Rimini şi Seleucia iar cei care s-au

împotrivit au luat cale exilului sau au fost torturaţi. Doar Egiptul a fost oarecum

ferit de persecuţii datorită prestigiului Sfântul Atanasie, dar după moartea

acestuia, (mai 373), persecuţia s-a extins şi acolo.

În cele din urmă împăratul Valens a fost ucis de goţi în bătălia de la

Adrianopol (9 august 378). Colegul său din Apus, Graţian, l-a înscăunat în

Răsărit pe generalul de origine spaniolă, Teodosie.

Acesta a fost hotărât să restaureze unitatea religioasă. Aflat la Tesalonic,

el a dat un decret la 28 februarie 380 în care le poruncea locuitorilor din Imperiu

să urmeze Crezul niceean. A fost pentru prima dată când conducătorul

Imperiului obliga pe supuşii săi să adere la o credinţă.

Ajuns la Constantinopol, Teodosie a dat al doilea edict în favoarea

credinţei niceene (381) şi, în acelaşi an, a convocat Sinodul al II-lea Ecumenic,

la Constantinopol.

A fost pusă în discuţie o nouă erezie, care a apărut la jumătatea secolului

al IV-lea şi care punea în discuţie dumnezeirea Duhului Sfânt şi egalitatea şi

consubstanţialitatea Duhului cu Tatăl şi cu Fiul. Aceştia considerau pe Duhul

Sfânt ca un intermediar între Dumnezeu şi creaturi. Ei s-au numit

pnevmatomahi sau macedoneni (după numele episcopului semiarian

Macedoniu, depus din scaunul de episcop al Constantinopolului în anul 360) sau

maratonieni (după numele episcopului Maratoniu al Nicomidiei, devenit

conducătorul lor).

Erezia a apărut, după cum se poate constata, ca o nouă formă de arianism,

căci negarea divinităţii lui Iisus Hristos, punea în discuţie şi Dumnezeirea

Duhului Sfânt. Erezia s-a răspândit în Tracia, Bithinia, Helespont şi în

împrejurimi.

Ereticii pnevmatomahi au fost combătuţi de câţiva Părinţi ai Bisericii,

între care Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea „Despre Duhul Sfânt”, compus

45

între anii 374-375, apoi Sfântul Grigorie de Nazianz, în „Cuvântarea a V-a

teologică” şi Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea „Despre Sfântul Duh contra

pnevmatomahilor macedonieni”, la fel şi Didim cel Orb cu un tratat asemănător.

Două sinoade au încercat să rezolve problema: unul ţinut în anul 376 la

Cyzic, unde pnevmatomahii au adoptat o formulă de credinţă, în care Duhul

Sfânt era trecut în rândul creaturilor iar altul la Sirmium (378), unde a fost

condamnată erezia.

La Sinodul Ecumenic din Constantinopol au participat circa 150 de

episcopi, între care şi Gerontius sau Terentius, episcopul Tomisului. Iniţial,

preşedinţia Sinodului a avut-o Meletie al Antiohiei, apoi după moartea acestuia,

Sfântul Grigorie de Nazianz iar după retragerea sa, Nectarie, fost senator,

originar din Tars.

Formula dogmatică a sinodului nu s-a păstrat dar o cunoaştem din

rezumatul prezentat într-o scrisoare datând din anul 382 a Sinodului din

Constantinopol către episcopul Romei, Damasus şi ceilalţi episcopi apuseni.

În ea era combătută erezia pnevmatomahă şi reafirmată

consubstanţialitatea şi egalitate Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul. A fost

completat Crezul niceean cu încă 5 articole de credinţă, rezultând ceea ce astăzi

se numeşte Simbolul de credinţă sau Simbolul niceo-constantinopolitan.

Au fost date şi 7 canoane, între care mai important este canonul 3 care

hotăra ca episcopul din Constantinopol să aibă întâietate de onoarea după

episcopul Romei, deoarece este scaunul din Roma cea Nouă. Acest canon nu a

fost acceptat de episcopul Romei, Damasus, şi a fost contestat de episcopul

Alexandriei.

Astfel a început să se contureze o nouă ierarhie bisericească. Episcopii

din Roma, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia, au primit, în secolul

următor, titlul de patriarhi, însă episcopul Romei a preferat să se autointituleze

papă, în timp ce episcopul Alexandriei s-a autointitulat patriarh şi papă.

46

De asemenea, s-a adăugat patriarhiilor şi cea a Ierusalimului, mai degrabă

datorită sfinţeniei decât a importanţei sale reale.

În iulie 381, Teodosie I a emis un edict care stabilea că adevărat credinţă

era confirmată de comuniunea cu scaunele episcopale din Constantinopol şi

Antiohia şi cu principalele scaune ale Orientului, care sunt enumerate şi par să

fi fost alese datorită vredniciei personale a titularilor lor.

Se poate observa că Teodosie I a scos în evidenţă noua poziţie a

Constantinopolului iar anumite scaune episcopale cu o anumită vechime, cum

au fost cele din Efes şi Nicomidia, au fost trecute cu vederea, fără îndoială,

pentru a sublinia inferioritatea lor în raport cu Constantinopolul.

Eforturile lui Teodosie de a rezolva problemele bisericeşti au fost, în

general, încununate de succes, dar amestecul său prea mare în treburile

bisericeşti l-a nemulţumit pe episcopul Ambrozie al Milanului. Trebuie însă

subliniat faptul că ierarhul milanez a avut o relaţie foarte bună cu împăratul din

Apus, Graţian, colegul lui Teodosie I. Atunci când succesorul său Valentinian al

II-lea a încercat să dea o biserică arienilor, Ambrozie a intervenit mustrându-l:

„Să nu te gândeşti că ai vreun drept imperial asupra lucrurilor care sunt

dumnezeieşti”.

Mai târziu a izbucnit un conflict între Teodosie şi Ambrozie, deoarece

împăratul Teodosie I era partizanul ascendenţei Statului asupra Bisericii,

episcopul Ambrozie socotea că problemele Bisericii nu sunt de competenţa

puterii laice.

Conflictul a fost provocat din cauza măcelului de la Tesalonic, ordonat de

împărat împotriva populaţiei oraşului care ucisese pe Botheric, magister

militum, de origine gotică, dar aflat în slujba Imperiului.

Împăratul a poruncit ca a populaţia oraşului să fie adunată în circ şi acolo

timp de 7 ore au fost masacraţi cca. 3.000 de oameni. Desigur, acest lucru

provocat o mare indignare în întreg Imperiul. Ordinul fusese revocat de

Teodosie I dar el nu a mai ajuns la timp pentru a fi pus în practică.

47

Un alt motiv al disensiunilor dintre Teodosie şi Ambrozie a fost

distrugerea sinagogii din oraşul Callinicum (Mesopotamia) de către populaţia

creştină incitată de călugări şi porunca refacerii ei, din ordinul împăratului, pe

socoteala Bisericii de acolo. La reproşul lui Ambrozie, Teodosie I a răspuns că

monahii şi creştinii au săvârşit o crimă. Argumentul nu a fost valabil pentru

Ambrozie, el justificând fapta prin opoziţia existentă atunci între Biserică şi

sinagogă.

Ameninţat cu excomunicarea, Teodosie I a cedat şi i-a amnistiat pe

răsculaţi. Episcopul Ambrozie a arătat, astfel, că cele două puteri, laică şi

religioasă, sunt, în fapt, separate şi opuse, transmiţându-i împăratului că: „În

treburile financiare, tu consultă contabilii, iar în problemele religioase,

adresează-te preoţilor”.

Ambrozie i-a fixat împăratului o perioadă de penitenţă şi numai după

aceea l-a reprimit în Biserică la Sfânta Împărtăşanie, ierarhul milanez

considerând că una din marile calităţi ale unui împărat trebuia să fie umilinţa.

Tot sub influenţa lui Ambrozie, împăratul Teodosie I a început

suprimarea păgânismului. A interzis mai întâi sacrificiile păgâne, apoi

principalele temple păgâne au fost închise.

După revolta păgânului Arbogastes din anul 393, el a introdus măsuri şi

mai aspre: toate oracolele şi sărbătorile păgâne au fost interzise iar păgânii

trebuiau să îşi desfăşoare activităţile cultice pe ascuns.

Teodosie I a murit în ianuarie 395, la Milan. Pe tron, în partea de

Răsărit ,a urcat fiul său cel mare Arcadius (primul împărat care ave să locuiască

aproape exclusiv în capitala imperială şi între zidurile palatului imperial). Soţia

lui Eudoxia a fost prima împărăteasă a cărei încoronare a fost consemnată.

În anul 398, la propunerea atotputernicului său ministru Rufinus,

Arcadius l-a numit pe scaunul episcopal din Constantinopol, pe un distins şi

elocvent predicator, Ioan, cel care avea să fie supranumit Hrisostom („cel cu

Gură de Aur”). El a fost succesorul lui Nectarie († 397).

48

Născut pe la jumătatea veacului al IV-lea la Antiohia dintr-o familie

creştină şi însemnată (tatăl fusese ofiţer superior în armatele prefecturii

Orientului), Ioan a fost crescut şi educat de mama sa Anthusa. Văduvă la o

vârstă foarte tânără, ea nu s-a mai recăsătorit şi s-a dedicat cu toată puterea

creşterii copiilor ei.

Ioan avea calităţi înnăscute intelectuale şi spirituale, pe care le-a

desăvârşit în şcolile timpului. El a beneficiat pentru pregătirea oratorică de

îndrumarea unuia dintre cei mai vestiţi profesori ai timpului, anume de a lui

Libanius. Acesta l-a apreciat şi iubit atât de mult pe Ioan, încât atunci când a

fost întrebat de prieteni, pe patul de moarte, pe cine ar dori să lase în locul lui la

conducerea şcolii el a răspuns: „pe Ioan, dacă creştini nu l-ar fi smuls”.

Ioan a îmbrăţişat pentru o scurtă perioadă de timp cariera de avocat pe

care a părăsit-o pentru a se dedica Bisericii. Episcopul Meletie i-a dat funcţia de

lector (citeţ) al Bisericii din Antiohia şi în scurtă vreme şi-a dobândit o reputaţie

foarte mare, încât i s-a propus episcopatul. Conştient de responsabilitatea acestei

misiuni şi socotindu-se încă nevrednic de a o primi, s-a retras în singurătăţile

din jurul oraşului Antiohia, unde a petrecut în studiu şi rugăciune câţiva ani.

Aici a scris celebru tratat „Despre preoţie”.

Ioan a ajuns diacon şi apoi preot al Bisericii din Antiohia, unde predica

lui i-a adus o popularitate foarte mare. Eunucul Eutropius, omul cu atâta

influenţă la Curtea imperiala, l-a auzit o dată vorbind la Antiohia şi a putut

constatat de câtă popularitate se bucura el în oraş. Socotind că alegerea ca

patriarh de Constantinopol ar fi potrivită şi ar curma neînţelegerile ivite după

moartea lui Nectarie, a poruncit guvernatorului Siriei să-l aducă pe Ioan la

Constantinopol dar în ascuns, fiindcă şi-a dat seama că ar fi fost împiedicat de

populaţia din Antiohiei, care-l iubea aşa de mult.

Sinodul episcopilor a hotărât alegerea sa ca patriarh şi aşa şi-a început el

activitatea în capitală. Deşi scurtă, perioada în care a păstorit, a fost plină de

mari realizări. Ioan Hrisostom, aşa cum este el cunoscut, s-a dovedit nu numai

49

un mare orator, dar şi un om cu o viaţă exemplară, o persoană la care principiile

erau în acord cu practica.

Ca patriarh a atacat imoralitatea, avariţia, tendinţa de îmbogăţire, luxul

exagerat, viciile de orice fel. A fost neîndurător cu păcatul, dar iertător faţă de

păcătoşi.

Din acest motiv a venit, curând, în conflict majoritatea persoanelor

influente de la Curtea lui Arcadius, în special cu împărăteasa Eudoxia şi cu o

serie de doamne din înalta societate a vremii.

Ioan avea şi o concepţie în care vedea femeia ca exercitând o influenţă

nefavorabilă, nesănătoasă asupra bărbaţilor. Probabil avea şi exemplul din

familia imperială. Mai întâi a acuzat-o pe împărăteasă ca şi-a însuşit în mod

abuziv o proprietate a unei văduve sărace.

Dar cei doi s-au împăcat repede.

Apoi, Ioan s-a simţit jignit deoarece Eudoxia a apelat la episcopul

Epifanie al Ciprului, aflat pe patul de moarte pentru a primi o binecuvântare,

având şi bănuiala că aceasta l-ar fi instigat pe ierarhul cipriot împotriva sa.

Atunci, în cadrul unei predici Ioan a avut o atitudine foarte critică la adresa

femeilor cu trimiteri la Isabela şi Irodiada, fixând-o, în acelaşi timp, cu privirea

pe împărăteasă care era prezentă în biserică.

Un aspect mai puţin plăcut a fost şi conflictul cu patriarhul Teofil al

Alexandriei, care dorea să-şi extindă hegemonia asupra întregului Orient.

Duşmăniile de la Palatul imperial şi din înalta societate împotriva lui Ioan, la

care se adăugau disensiunile cu Teofil al Alexandriei, au făcut ca în anul 403 să

fie convocat la un sinod, desfăşurat în palatul Dryas (din localitatea Stejar, lângă

Calcedon), dincolo de Bosfor, la care Ioan Hrisostom a fost condamnat, în lipsă,

la exil în Bithinia. La scurt timp, din cauza unui cutremur şi a protestelor

populaţiei, el a fost readus în scaun. Lucrurile păreau să intre în normal.

Dar autorităţile capitalei au decis să înalţe o statuie din argint a

împărătesei Eudoxia pe o columnă aflată chiar în apropierea bisericii Sfânta

50

Sofia. Ceremoniile de inaugurare, organizate după vechea tradiţie păgână au

deranjat slujba din biserică. Acest lucru l-a nemulţumit pe Ioan care în duminica

următoare a ţinut o predică în care a denunţat acţiunea împărătesei.

Ca urmare, în anul 404, el a fost din nou condamnat şi exilat la Kukusos,

un orăşel la graniţa Capadociei cu Armenia, „locul cel mai pustiu din tot

imperiul”, cum îl numea Ioan, iar de acolo a fost transferat la Pityus, la poalele

Caucazului pe ţărmul Pontului Euxin. În drum către această localitate, Ioan

Hrisostom a murit, în ziua de 14 septembrie 407.

După moartea lui Arcadius în anul 408, în secolul al V-lea au izbucnit în

Răsărit dispute cu privire la natura exactă a persoanei lui Hristos. Acest dispute

au fost afectate şi de rivalităţile dintre marile scaune episcopale.

Biserica din Alexandria, după respingerea ereziei lui Arie, avea tendinţa

de a scoate în evidenţă divinitatea lui Hristos, în timp ce Biserica şi Antiohia

tindea să evidenţieze umanitatea Sa. Rivalitatea dintre cele două scaune

episcopale şi divergenţe opinii avea să degenereze curând.

În anul 428, Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius l-a numit în scaunul de

Constantinopol pe călugărul antiohian Nestorie, care a început să predice ca

Fecioara Maria nu trebuie numită Maica Domnului. Acest fapt l-a scandalizat pe

Chiril, episcopul Alexandriei care nu a ezitat să-l condamne pe colegul său din

Constantinopol, ca eretic. Cearta aceasta privind umanitatea lui Hristos s-a

răspândit curând în toate Bisericile din Răsărit.

Este semnificativ însă faptul că atât Nestorie cât şi Sfântul Chiril au cerut

ajutor împăratului, nu ca să se pronunţe în chestiuni de dogmă, ci ca să

convoace un sinod în cadrul căruia să se pronunţe adevărata învăţătură.

Nestorie îi scria împăratului: Dă-mi pământul curăţat de eretici şi-ţi voi da

cerul drept răsplată, în timp ce Sfântul Chiril, mai puţin scrupulos, dar mai plin

de tact, îi scria împăratului pentru a-i aduce la cunoştinţă faptul că apăruse o

erezie cu privire la Maica Domnului.

51

Împăratul Teodosie al II-lea era o fire slabă, fără personalitate, incapabil

de a lua decizii. El oscila: îl plăcea mai mult pe Nestorie, dar nu dintr-o simpatie

anume, ci pentru că sora lui mai mare Pulcheria îl sprijinea pe Sfântul Chiril. O

făcea doar ca să arată că poate avea o altă opinie decât sora sa. Era supărat pe

Sfântul Chiril care, fără să-l consulte, apelase la episcopul Romei, cerându-i să

ţină un sinod la Roma, care să-l condamne pe Nestorie (să-l declare depus din

treaptă).

Neputând accepta aşa ceva, în asociere cu împăratul din Apus,

Valentinian al III-lea, Teodosie al II-lea a convocat un Sinod Ecumenic, în anul

431, la Efes, cunoscut drept al treilea.

Nu a participat personal la el, ci a fost reprezentat de comitele Candidian,

care nu a fost în stare să controleze desfăşurarea sinodului. Sfântul Chiril a sosit

primul, împreună cu aproape 200 de episcopi în suită. Episcopul Ioan al

Antiohiei şi grupul său au întârziat iar Nestorie şi adepţii săi au refuzat să se

implice în discuţii, în lipsa acestora.

Sf. Chiril a insistat ca sinodul să fie deschis doar în prezenţa susţinătorilor

săi, în ciuda protestelor lui Candidian. Acesta a dovedit ca nu avea nici o

autoritate asupra sinodalilor. Nestorie a fost declarat eretic şi a fost depus din

treaptă.

Când a sosit Ioan al Antiohiei, acesta împreună cu susţinătorii lui

Nestorie au ţinut un sinod separat într-o biserică din apropiere, pe care l-a

prezidat Candidian. Acest sinod l-a declarat depus din treaptă pe Sfântul Chiril.

Candidian a încercat să-i aducă la aceeaşi masă pe membrii celor două

grupuri, dar în zadar. Depăşit de situaţie i-a adus la cunoştinţă lui Teodosie

situaţia la care se ajunsese.

Acesta a căutat să tărăgăneze lucrurile, a recunoscut ambele sinoade şi i-a

declarat depuşi din treaptă atât pe Nestorie, cât şi pe Chiril. Nestorie s-a retras la

o mănăstire, după care a fost trimis în exil, în timp ce Chiril, după ce a primit

52

sprijin din partea monahilor influenţi din capitală, s-a întors în scaunul său,

având şi sprijinul Scaunului roman.

Aceeaşi incapacitate a dovedit-o Teodosie al II-lea, şi câţiva ani mai

târziu, când a reizbucnit controversa. Chiril a murit în anul 444.

La scurt timp un stareţ bătrân din Constantinopol, Eutihie, adept al lui

Chiril a început să propovăduiască o doctrină potrivit căreia în persoana lui Iisus

Hristos ar exista o singură fire, cea dumnezeiască care a absorbit firea umană.

Flavian, episcopul Constantinopolului a considerat eretică această învăţătură şi a

convocat un sinod care a condamnat şi el învăţătura lui Eutihie.

Dar episcopul Dioscor al Alexandriei, succesorul lui Chiril, a intervenit

pentru a-l sprijini pe Eutihie. Ambele tabere au cerut sprijinul Romei, al cărei

episcop, Leon I l-a condamnat pe Eutihie. Episcopul roman, care nu ar fi fost

împotriva unui sinod ţinut în Apus, a redactat o expunere a credinţei pe care el o

considera corectă, un tomos (Tomos Leonis). Aceasta considera el că ar fi trebuit

să rezolve problema.

Împăratul a crezut însă altfel, considerând că trebuie convocat un sinod ,

dar care să fie ţinut în Răsărit. A permis ca sinodul să se ţină, din nou la Efes, şi

l-a delegat pe Dioscor să-l conducă. Acesta a venit însoţit de o gardă personală

formată din monahi orientali, care erau pregătiţi să-i pună la punct pe cei care

s-ar fi opus doctrinei alexandrine. Reprezentanţii împăratului nu au făcut nimic

pentru a-i împiedica. Delegaţii romani nu au fost primiţi, la fel nici cei ai

patriarhului din Constantinopol, Flavian.

Învăţătura lui Eutihie a fost declarată ortodoxă iar unul dintre susţinătorii

săi, Anatolie a fost impus ca patriarh al capitalei. Împăratul a încuviinţat

hotărârile sinodului. Leon I l-a numit sinodul tâlhăresc. Se părea că autoritatea

imperială asupra Bisericii fusese pierdută. Teodosie al II-lea nu a avut urmaşi pe

linie bărbătească. Văduva acestuia Athenais-Evdochia se afla retrasă la

Ierusalim, datorită unui conflict cu cumnata sa, Pulcheria. Aici ea a început să-i

sprijine pe monofiziţi.

53

Dar lucrurile au luat o altă întorsătură datorită Pulcheriei, sora lui

Teodosie al II-lea. Aceasta, deşi făcuse un jurământ de castitate, a acceptat să se

căsătorească cu un general mai în vârstă, Marcian, care a devenit urmaşul lui

Teodosie al II-lea.

Marcian şi Pulcheria, ignorând protestele papei Leon I, au convocat un

sinod la Niceea, dar pe care l-au mutat la Calcedon, unde le era mai uşor să-l

supravegheze. Pentru a-l aduce pe Leon I la sentiment mai bune i s-a oferit

primul loc la sinod şi folosirea Tomos-ului drept bază pentru discuţii. Deoarece

expunerea lui Leon I era în limba latină simplă,a ceata nu surprindea acele

nuanţe ale discuţiilor care aveau loc la Calcedon. Astfel, i s-au adăugat câteva

expresii ale Sf. Chiril: s-a hotărât că în persoana lui Iisus Hristos sunt două firi,

neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite.

Canonul 28 a trezit protestele papei, deşi se admitea întâietatea Romei.

Se pare ca la sinod a participat şi familia imperială (şedinţa a VI-a),

Pulcheria fiind prima femeia prezentă la un sinod ecumenic; în orice caz,

implicarea funcţionarilor imperiali, ghidaţi de împărăteasă, a condus de aşa

natură lucrurile încât s-a ajuns la formula cunoscută.

Această formulă de la Calcedon nu a dus însă pacea în Biserică: episcopii

din Armenia au ajuns târziu la sinod şi au refuzat să accepte hotărârile luate, la

fel şi mulţi episcopi din Egipt şi Siria, care au declinat participarea la sinod.

Proterius, succesorul lui Dioscor a putut fi instalat doar prin forţa armelor, dar

imediat după moartea lui Marcian, Proterius a fost ucis de monofiziţii

alexandrini şi înlocuit cu Timotei Aelurus. Şi Juvenal, episcopul Ierusalimului,

abia întors de la sinod a trebuit să fugă din oraş pentru a-şi salva viaţa.

Problema monofizită a rămas în suspensie, nerezolvată. De acum înainte

împăraţii vor prelua iniţiativa: Leon I, succesorul lui Marcian a trimis o

scrisoare-circulară adresată principalelor Biserici din Imperiu pentru a le afla

părerile. Toate i-au răspuns, lăudându-l pe noul împărat pentru atitudinea pioasă

54

faţă de Biserică, comparându-l cu regele David, Sf. Pavel sau chiar cu Sf. Petru.

Dar aceste răspunsuri nu au fost de prea mare ajutor.

Împăratul Zenon a încercat să-i împace pe ortodocşi cu monofiziţii din

Egipt şi Siria. La sugestia patriarhului Acaciu, în anul 482, sub forma unei

scrisori către Biserica Egiptului a emis un document numit „Henotikon” care

declara că sunt suficiente hotărârile primelor trei Sinoade Ecumenice şi că era

anatematizat pe oricine propovăduia doctrine diferite de la Calcedon sau de

aiurea.

Pacea instalată, timp de 30 de ani, a fost una precară. Populaţia

Constantinopolului era tulburată iar episcopul Romei era furios. Papa Felix l-a

somat pe împărat să nu se mai amestece în chestiuni de credinţă, fapt clar

prevăzut în Tomos Leonis. Împăratul i-a răspuns că autorul moral al

„Henotikon”-ului era patriarhul Acacius, care a fost excomunicat de papă, ceea

ce a dus la instaurarea unei schisme între Răsărit şi Apus, schisma acaciană

(484-518).

Alegerea unui funcţionar imperial mai în vârstă, Anastasios I, la sugestia

Ariadnei, văduva lui Zenon, nu a rezolvat problema monofiziţilor. Patriarhul

Eufimie, suspicios cu privire la credinţa lui Anastasios I, a refuzat să-l

încoroneze, dacă nu semnează a mărturisire de credinţă, pe care patriarhul să o

poată accepta ca ortodoxă. Anastasios I a semnat imediat documentul şi a primit

consacrarea Bisericii. Dar el nu a respectat condiţiile menţionate în mărturisire

şi i-a favorizat pe monofiziţi, menţinând „Henotikon”-ul ca bază oficială a

doctrinei religioase. S-a ajuns la două revolte în capitală, au fost înlocuiţi

Eufimie şi apoi urmaşul său, Macedonie, dar Anastasios I a reuşit să rămână pe

tron 27 de ani, murind la adânci bătrâneţe.

Politica sa religioasă a nemulţumit şi pe episcopii Romei. După

excomunicarea lui Acacius, pontifii romani au refuzat să mai recunoască pe

oricare dintre succesorii săi.

55

La alegerea lui Ghelasie I ca papă în anul 492, acesta a refuzat să ceară

confirmarea împăratului. Când împăratul Anastasios I a protestat, Ghelasie a

replicat printr-o scrisoare, devenită documentul de bază al teoriei papale privind

separaţia puterilor: lumea este guvernată de două lucruri, de autoritatea

pontifilor şi de puterea împăratului, dar puterea sacerdotală este mai mare,

deoarece preoţii răspund în faţa lui Dumnezeu şi pentru suverani. Preoţii trebuie

să se supună legilor civile în chestiuni lumeşti, dar împăratul trebuie, la rândul

său, să asculte de cei care administrează Sfintele Taine. Cu alte cuvinte,

împăratul nu trebuie să se amestece în chestiuni de credinţă, dar poate convoca

sinoade bisericeşti atunci când este solicitat de ierarhie să facă aceasta.

Această doctrină (ghelasiană) a separaţiei puterilor, avea să fie

abandonată în timpul lui Iustinian, dar va fi reluată de papalitate în momentul în

care armatele imperiale vor trebui să se retragă din Apus.

Următorul împărat, ţăranul ilirian Iustin, presat de nepotul şi moştenitorul

său, Iustinian I a pus capăt schismei cu Roma, abandonând „Henotikon”-ul şi

acceptând primatul special al Romei în Biserică. Aceasta deoarece Iustinian I

dorea să restabilească autoritatea imperială în Apus şi a înţeles că pentru aceasta

avea nevoie de bunăvoinţa Romei.

Regimul lui Iustinian I este considerat pe bună dreptate apogeul

dominaţiei imperiale asupra Bisericii. El făcea distincţie între sacerdotium şi

imperium şi considera prima demnitate mai înaltă, afirmând că armonia lor este

esenţială pentru bunăstarea lumii.

Autoritatea împăratului se exercita şi asupra sacerdoţiului. De aceea

considera că era de datoria lui să asigure şi să supravegheze această armonie.

Astfel, autoritatea ultimă era, pentru el, împăratul. Aceasta l-a făcut să

legifereze chestiuni de natură religioasă iar atitudine sa faţă de înalta ierarhie a

fost cel puţin despotică.

Din păcate despotismul lui Iustinian era dublat de indecizia sa.

56

Aşa-zisa împăcare cu papalitatea a dus la răcirea relaţiilor cu monofiziţii,

majoritari în Egipt şi Siria, sprijiniţi de împărăteasa Teodora, care urmărea să

ducă o politică separată. Ea avea şi o puternică influenţă asupra lui Iustinian.

Iustinian a încercat diferite variante de compromis cu monofiziţii: prima a

fost acceptarea formulei theopashite (unul din Sfânta Treime a suferit în trup),

adusă în discuţie de patru călugări sciţi. Monofiziţii au considerat-o fără sens;

papa Ioan al II-lea a aprobat-o dar fără a fi pe deplin convins de justeţea ei; a

fost puternic contestată de monahii supranumiţi neadormiţi de la mănăstirea

constantinopolitană Sosthenion (numiţi aşa deoarece slujbele lor durau fără

încetare, zi şi noapte).

În anul 535, Iustinian I i-a permis Teodorei să-l numească patriarh al

Constantinopolului pe Antim, care s-a dovedit că avea simpatii monofizite. El

s-a asociat cu patriarhii monofiziţi ai Alexandriei şi Ierusalimului, fapt care l-a

scandalizat pe papa Agapet. Acesta a mers la Constantinopol şi l-a convins pe

Iustinian să-l depună şi să-l exileze pe Antim şi pe colegul său din Alexandria.

Dar, la scurt timp aceştia au dispărut pur şi simplu. Iustinian avea să afle, cu

stupoare, după moartea Teodorei că aceştia şi-au găsit adăpost în apartamentele

soţiei sale.

Nici succesorul papei Agapet, Silverius, nu a dorit să-l recunoască pe

patriarhul Antim, fiind arestat şi exilat din ordinul Teodorei, în locul său fiind

ales Vigilius, care a arătat aceeaşi intransigenţă

A doua încercarea de compromis a fost convingerea lui Iustinian cum că

condamnarea operelor lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr şi Ibas din

Edessa (cele trei Capitole), adversari ai Sf. Chiril al Alexandriei şi care au fost

reabilitaţi tacit la Calcedon, i-ar aduce la sentimente mai bune pe monofiziţi,

fapt care dus la condamnarea papei Vigilius (adus la Constantinopol şi supus la

presiuni pentru a accepta condamnarea celor trei Capitole ).

57

În anul 546 Iustinian a emis un edict care condamna cele trei Capitole

obţinând şi consimţământul papei Vigilius, care a cerut însă sancţionarea lui în

cadrul unui Sinod Ecumenic, la care a refuzat, apoi, să participe.

În anul 553 a avut loc la Constantinopol cel de-al V-lea Sinod Ecumenic,

care a condamnat cele trei Capitole. Papa Vigilius a acceptat hotărârile

Sinodului şi abia în acel moment i s-a permis să se întoarcă acasă. A murit însă

pe drum.

În sfârşit, încercarea de a impune aftartodochetismul lui Iulian de

Halicarnas (trupul lui Hristos a fost incoruptibil din momentul în care Logosul a

pătruns în el). Doctrina a fost denunţată de patriarhul Eutihie, care a fost trimis

în exil, la fel au protestat şi ceilalţi patriarhi, dar Iustinian n-a mai apucat să o

impună deoarece a murit, la scurt timp (noiembrie 565).

După moartea Teodorei, în anul 548, monofiziţii, deşi descurajaţi de

pierderea principalei lor susţinătoare s-au fost reorganizat: cei sirieni într-o

Biserică separată de către Iacob Baradai, episcop eretic de Edessa, iar cei din

Egipt au creat Biserica Coptă.

Din păcate deşi Iustinian I a crezut cu sinceritate că era de datoria lui să

aducă unitatea în Biserică, eforturile sale au fost sortite eşecului.

Succesorii lui Iustinian I au moştenit problemele şi metodele sale.

Nepotul său Iustin al II-lea deşi ortodox, a sperat şi el că poate să-i câştige pe

monofiziţi. A convocat un sinod la Callinicum, lângă graniţa siriană, dar fără

nici un rezultat. În anul 571 a emis o Programma, numită uneori al doilea

Henotikon, un document formulat complicat, în principiu ortodox şi care nu

făcea nici menţiune despre Sinodul de la Calcedon. Puţini monofiziţi l-au

acceptat însă. Furios, împăratul, încurajat de patriarhul ortodox Ioan al III-lea

Scolasticul (de Simiris) a oprit de la săvârşirea celor sfinte pe preoţii monofiziţi,

a închis mănăstirile suspectate de simpatii monofizite şi a trimis la închisoare pe

toţi înalţii funcţionari de credinţă monofizită.

58

Urmaşul său, Tiberiu al II-lea Constantin a arăta puţin interes faţă de

religie, dar a instaurat o persecuţie întâmplătoare asupra monofiziţilor.

Ginerele său, Mauricius a fost preocupat să recâştige bunăvoinţa

monofiziţilor şi arăta o toleranţă faţă de ei. El l-a încurajat pe patriarhul Ioan

Postitorul să-i asume oficial titlul de ecumenic (trebuie precizat că în greaca

bizantină termenul însemna întreg imperiul, în timp ce literal însemna pământul

locuit). Ceilalţi patriarhi nu au fost încântaţi de această iniţiativa, dar cel mai

vehement a fost papa Grigorie cel Mare, care s-a arătat consternat, considerând

că titlul i se cuvenea doar lui. I-a trimis împăratului un protest fulminant,

cerându-i să-l determine de patriarh să renunţe la acest titlu. A scris chiar şi

împărătesei Constantina. Totuşi, Mauricius a rămas impasibil şi, pe deasupra, el

a emis şi o lege care interzicea funcţionarilor civili să intre în mănăstire înainte

de vârsta pensionării (o ofensă adusă papei care funcţionar civil fiind şi-a

abandonat slujba pentru a se călugări).

Urmaşul lui Mauricius, uzurpatorul Phocas a fost preocupat de înaintarea

şi cuceririle persane. Când aceştia au ocupat cea mai mare parte a Siriei, el a

reînviat persecuţia împotriva monofiziţilor, forţând chiar şi comunităţile iudaice

din Siria să treacă la creştinism. Fireşte aceasta a provocat revolte, perşii fiind

salutaţi ca salvatori. Între timp, slavii făceau dese incursiuni în Balcani,

traversând Dunărea, fiind împinşi de la spate de avari.

59

IV. HERACLIZII

Cel care avea să salveze Imperiul a fost un tânăr general de origine

armeană, fiul guvernatorului Africii, Heraclius. El a reuşit să-l detroneze pe

Phocas, în anul 610.

În această perioadă perşii au reuşit să cucerească Egiptul, Siria şi

Palestina, beneficiind şi de sprijinul populaţiei autohtone majoritar monofizite.

O vie emoţie a produs însă, în întreaga creştinătate, căderea Ierusalimului

în mâinile perşilor şi luarea Sfintei Cruci din biserica ei din Oraşul Sfânt şi

transportarea ei în capitala persană Ctesiphon (614).

Prin sprijinul material generos oferit de Biserică, prin grija patriarhului

Serghie (vistieria era goală datorită cheltuielilor exagerate ale lui Phocas şi a

pierderii Egiptului şi Siriei) împăratul Heraclius I a reuşit să echipeze o mare

armată care a pornit o campanie militară, în urma căreia a reuşit să recupereze

lemnul Sfintei Cruci şi să-l readucă în Ierusalim (629).

Patriarhul Serghie a fost cel care l-a convins pe Heraclius să nu mute

capitala Imperiului la Cartagina, fiind de acord ca locuitorii capitalei să nu mai

primească ajutorul gratuit de pâine pe care fiecare cetăţean îl primea din timpul

lui Constantin cel Mare (332).

Problema monofizită a rămas însă rezolvată.

Patriarhul Serghie i-a propus lui Heraclius I o formulă de compromis cu

monofiziţii, şi anume că Iisus Hristos a avut două firi, dar o singură energie sau

lucrare, cea divină. Iniţial patriarhii Alexandriei şi Antiohiei, Atanasie şi Cyr

s-au arăta dispuşi să o accepte, însă patriarhul Ierusalimului, Sofronie a respins-

o categoric. El a devenit liderul calcedonienilor care nu au subscris la această

formulă, considerând-o eretică.

Atunci, patriarhul Serghie a apelat la papa Honorius I care a acceptat-o şi

el.

60

În momentul în care s-a văzut clar că ortodocşii respingeau doctrina unei

singure energii iar monofiziţii nu mai erau interesaţi de acest compromis,

patriarhul Serghie a redactat o mărturisire de credinţă – Ecthesis – care

interzicea orice discuţie cu privire la energii, dar menţiona că Hristos avea o

singură voinţă (expresie folosită de papa Honorius în răspunsul său către

Serghie).

Actul a fost semnat de Heraclius I în anul 638, dar nici această învăţătură

nu a fost agreată de calcedonieni.

În plan politic a avut loc un eveniment grav: invazia arabă (634-642), în

timpul căreia Imperiul a pierdut provinciile orientale: Palestina, Siria,

Mesopotamia, Egiptul. Arabii cuceresc şi desfiinţează imperiul persan.

Monofiziţii, care acceptaseră pasivi dominaţia persană, au primit acum cu

bucurie pe noii cuceritori, preferând noua stare de lucruri, unii fiind chiar

dispuşi să treacă la islamism.

Pierderea provinciilor orientale a avut repercusiuni şi asupra situaţiei

religioase din Imperiu, întrucât patriarhul de Constantinopol a rămas singurul

care mai trăia într-un stat creştin.

Ceilalţi patriarhi au devenit figuri obscure şi inferioare şi nu mia puteau fi

folosiţi pentru a contrabalansa influenţa confratelui lor din Răsărit. Mai rămânea

doar episcopul Romei, dar amestecul acestuia în chestiunile din Răsărit nu a fost

niciodată binevenit.

Nepotul lui Heraclius I, Constans II, a ieşit victorios, în anul 642, în

disputele cu rivalii din interiorul familiei. El a păstrat doctrina monotelită, cu

toate că prin pierderea provinciilor preponderent monofizite, a dispărut şi scopul

noii erezii.

În momentul în care papa Teodor I a protestat faţă de politica religioasă a

noului împărat, acesta a emis un edict – Typos (648) - prin care a interzis orice

discuţii privitoare la voinţele din persoana lui Iisus Hristos.

61

În această perioadă au activat două personalităţi marcante, care s-au

remarcat în lupta împotriva monotelismului: papa Martin I şi Sfântul Maxim

Maxim Mărturisitorul

Cel dintâi îl ofensase deja pe împărat prin faptul de a nu fi cerut

confirmarea acestuia. A fost adus cu forţa la Constantinopol, tratat cu

brutalitate, fiind acuzat de secesiune şi împotrivire faţă de împărat, a fost

condamnat la moarte. Mişcat de tratamentul deosebit de brutal aplicat papei,

patriarhul Pavel al Constantinopolului a intervenit pentru el şi i s-a suspendat

sentinţa, fiind exilat la Chersones, în Crimeea, unde a şi murit în anul 658.

A urmat apoi anchetarea Sf. Maxim Mărturisitorul, care a fost mutilat,

tăindu-i-se limba şi mâna dreaptă pentru a nu mai propovădui şi scrie împotriva

ereziei monotelite. Sf. Maxim a murit în anul 662.

După moartea lui Constans al II-lea (668), fiul şi succesorul său,

Constantin al IV-lea Pogonatul a înţeles că monotelismul nu mai avea nici o

importanţă politică.

A scris papei Agaton cerându-i cooperarea în vederea convocării unui

sinod general care să se ţină la Constantinopol. Papa a acceptat şi a trimis

delegaţi care au luat parte la ceea ce s-a numit al VI-lea Sinod Ecumenic –

Constantinopol (noiembrie 680-septembrie 681). Se pare că însuşi împăratul a

prezidat mai multe şedinţe. Monotelismul a fost condamnat ca erezie iar pacea a

fost instaurată în Biserică.

În timpul domniei lui Iustinian al II-lea, fiul lui Constantin al IV-lea, în

anul 692, a avut loc în sala boltită a palatului imperial un sinod cunoscut sub

numele de Quinisext sau Trullan, care a încercat să definitiveze o serie de

probleme discutate la Sinoadele V şi VI.

Deşi delegaţii apuseni erau deja plecaţi, sinodalii rămaşi au condamnat

anumite practici apusene (postul de sâmbăta şi celibatul preoţilor).

Papa Serghie I a refuzat recunoaşterea acestor decizii ca şi unele canoane

emise de acest sinod. Încercarea de a fi adus sub escortă militară la

62

Constantinopol pentru a fi judecat a eşuat şi, astfel, între Roma şi

Constantinopol a existat o ruptură până în anul 710, când papa Constantin I a

acceptat, curajos, să facă o vizită la Constantinopol. Împăratul i-a explicat papei

că trebuie respectate şi în Apus deciziile sinodului trullan.

Din păcat domnia lui Iustinian al II-lea s-a încheiat în anarhie, în anul

711, succesorul său fiind un general armean, Bardanes Philippicus, un monotelit

de modă veche, care a ars în public procesele verbale ale Sinodului al VI-lea

Ecumenic şi a încercat să-i înlocuiască pe ierarhii ortodocşi cu unii monoteliţi.

A fost detronat şi orbit în anul 713, fiind succedat de Anastasie al II-lea şi

de Teodosie.

63

V. ICONOCLASMUL

Leon al III-lea Isaurul

După ce a obţinut o mare victorie în faţa arabilor care au asediat

Constantinopolul (717-718), Leon a procedat la reorganizarea Imperiului,

organizând aşa-numitele theme, a promovat un nou cod de legi Ecloga şi a

publicat ediţii îmbunătăţite ale codului maritim (Nomos nautikos) şi a celui

agricol (Nomos georgikos).

Om evlavios, Leon s-a gândit că era momentul să introducă şi unele

reforme de ordin bisericesc şi teologic. În primul articol al Eclogăi se preciza

că legea este definită ca descoperire a lui Dumnezeu. Apoi, în cel de-al doilea se

afirma, între altele, că datoria împăratului era de a păstra toate lucrurile

transmise prin Scripturi, prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi prin legile

Romei.

De altfel, în acest cod de legi au fost legiferate o serie de principii

creştine, cum ar fi, de ex. egalitatea de drepturi a mamelor cu taţii în privinţa

copiilor.

Patriarhul a dobândit cea mai înaltă poziţie în stat, imediat după împărat.

Cei doi era consideraţi drept parte a aceluiaşi întreg, de a căror conlucrare

depinde bunăstarea Imperiului. Se stipula că era de datoria patriarhului de a se

ocupa de binele spiritual al Imperiului. Însă doar împăratul era acela care putea

dădea recomandărilor patriarhului caracter de lege. Împăratul avea ultimul

cuvânt atât în probleme de religie, cât şi în probleme civile. El era locotenentul

lui Dumnezeu pe pământ.

Sirian de origine, provenind din oraşul Germaniceea (astăzi Marash, în

Siria) el făcea parte dintr-o regiune în care închinarea la chipuri cioplite era o

regulă strictă. Deşi cultul icoanelor era larg răspândit în întreaga creştinătate, au

exista şi excepţii. Mulţi dintre Părinţii timpurii ai Bisericii s-au opus dezvoltării

lui, considerând că intră sub incidenţa poruncii a doua a Decalogului. Spre ex.

episcopul Eusebiu al Cezareei a certat-o cu asprime pe sora lui Constantin cel

64

Mare, Constantia, atunci când aceasta l-a rugat să-i trimită din Palestina o

icoană a lui Hristos, iar despre Sf. Epifanie al Ciprului se spune că ar fi distrus o

dveră dintr-o biserică de sat.

În jurul anului 724/725, episcopul Constantin de Nacoleea (Frigia) a fost

chemat la Constantinopol pentru a fi cercetat de patriarhul Gherman I, sub

acuzaţia de a fi distrus icoane. El s-a întors acasă, prefăcându-se că a fost

convins de patriarh să renunţe la acţiune sa de distrugere a icoanelor. Dar se

pare că, în timpul şederii în capitală, ar fi avut o întrevedere cu împăratul, care îi

împărtăşea ideile.

Se pare că, în jurul anului 725 Leon era deja convins că icoanele nu au ce

căuta în cultul creştin. În plus era şi superstiţios. Erupţia violentă a unul vulcan

din insula Santorini (aflată între insulele Thera şi Therasia) l-a convins că

Dumnezeu era supărat pe el că îşi amână lucrarea.

Marea majoritate a populaţiei, ai cărei strămoşi, cu câteva generaţii în

urmă, se închinase la zei şi zeiţe, acum acorda o cinstire asemănătoare icoanelor

lui Hristos şi ale sfinţilor, atribuindu-le şi puterea de a face minuni. Capitala,

Constantinopol era considerată ca fiind protejată de Maica Domnului (asediul

avaro-slav din anul 626, cel arab din anul 677 şi chiar cel din anii 717-718)

Biserica a aprobat în mod oficial icoanele, prin canonul 82 al Sinodului

Quinisext (691-692) care prevedea ca Mântuitorul să nu mai fie reprezentat în

mod simbolic ca miel, ci ca persoană, pentru a scoate în evidenţă natura Sa

umană.

Deşi ştia că patriarhul şi înaltele autorităţi bisericeşti nu-i împărtăşesc

vederile, totuşi, Leon al III-lea a considerat că în calitate de împărat avea

dreptul puterea şi datoria de a trece peste ei. În anul 726 a ţinut o serie de

cuvântări şi predici cu caracter iconoclast, dar fără nici un efect. Atunci, la

începutul anului 727 a poruncit distrugerea icoanei lui Hristos aflată deasupra

porţii Palatului imperial, ceea ce a dus la izbucnirea unei revolte populare iar

funcţionarul care a dus la îndeplinire ordinul a fost ucis de un grup de femei

65

revoltate. Răsculaţii au fost pedepsiţi cu severitate, prin biciuire, mutilare sau

exilare.

În acelaşi an, o flotă navală, formată în majoritate din marinari iconofili a

pornit spre capitală, cu intenţia de a-l detrona pe Leon însă a fost distrusă cu

ajutorul focului grecesc iar capii revoltei au fost executaţi.

Potrivit mărturiilor cronicarului Theophanes, reluat de Georgios

Monachos şi de Zonaras, Leon al III-lea ar fi închis şi Universitatea din

Constantinopol, pentru că s-ar fi opus politicii iconoclaste.

Nici chiar Scaunul roman nu a sprijinit politica imperială iconoclastă, deşi

Leon al III-lea i-a trimis papei Grigorie al II-lea o serie de tratate despre

caracterul impropriu al icoanelor şi l-a ameninţat cu înlăturarea din scaun. Papa

i-a răspuns printr-o serie de tratate în favoarea icoanelor şi se pare că i-a ignorat

politica religioasă, care provocase deja proteste în Italia.

Zădărnicit în încercările de a convinge, împăratul Leon al III-lea a

convocat în ianuarie 730 un silentium, adică o adunare de înalţi demnitari

imperiali, aleşi de el însuşi, care a avut loc la Palat, în Triclinium-ul celor

Nouăsprezece Divane. Această adunare a aprobat un document redactat de

împărat prin care se interzicea cultul şi prezenţa icoanelor în biserici.

Patriarhului German I i s-a poruncit să subscrie, dar a refuzat şi atunci a

preferat să se retragă, fiind înlocuit cu sincelul său Anastasie. Acesta a trimis o

scrisoare sinodală către ceilalţi colegi patriarhi, în care îşi făcea cunoscută

adeziunea la doctrina împăratului.

Patriarhii orientali au dezaprobat acest lucru, dar nu au putut schimba

nimic. Papa Grigorie al III-lea a convocat în anul 731 un sinod al Bisericii

italiene care i-a excomunicat pe distrugătorii de icoane. Leon al III-lea a ripostat

trimiţând o flotă care să-l aducă la ascultare pe papă şi pe ceilalţi episcopi

italieni, dar aceasta a fost împrăştiată de o furtună. El a fost nevoit să se

mulţumească cu reţinerea veniturilor pe care papa trebuia să le primească din

66

Sicilia şi Calabria şi a transferat provincia Illyricum de sub autoritatea Romei

sub cea a Constantinopolului.

În timpul ultimilor 10 ani de domnie ai lui Leon al III-lea avut loc o

distrugere constantă a icoanelor îndeosebi în Constantinopol şi, într-o mai mică

măsură, în celelalte provincii. Au fost date pedepse aspre tuturor celor care s-au

împotrivit politicii de stat. Se pare că nimeni nu a fost însă ucis.

Fiul şi succesorul lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea, asociat la tron

deja de 20 de ani, s-a arătat hotărât să continue politica tatălui său. A trebuit

însă să facă faţă, chiar la începutul domniei sale la o revoltă a cumnatului său

Artabasdos, care a domnit la Constantinopol, circa un an de zile.

După ce şi-a reluat tronul, Constantin al V-lea a avut de făcut faţă

ameninţării arabe, în Răsărit, celei bulgare în Balcani, precum şi celei lombarde

în Italia. Aceasta din urmă l-a determinat să aibă relaţii bune cu papa.

Fiind o perioadă confuză din punct de vedere politic, Constantin al V-lea

nu luat nici o măsură împotriva cultului icoanelor, deşi oficial apăra

iconoclasmul.

După ce şi-a consolidat tronul, dobândind o mare popularitate în rândul

armatei şi al funcţionarilor din administraţie, a devenit convins că a sosit

momentul să legitimeze iconoclasmul printr-un sinod al Bisericii. Dacă

părintele său, în calitate de pontifex maximus, s-a folosit de o adunare de laici

pentru a promulga o lege religioasă şi reorganizase provincii bisericeşti fără a

implica un sinod, fiul a căutat să obţină adeziunea Bisericii pentru politica sa de

stat.

În anii 752-753 a ţinut mai multe adunări (silentia) în toate provinciile în

cadrul cărora, funcţionarii săi au explicat doctrina sa şi au purtat aprinse discuţii

cu iconofilii.

Un an mai târziu, a convocat la Hieria, lângă Calcedon un sinod care s-a

dorit ecumenic, dar care nu a putut pretinde să fie aşa, deoarece nici papa şi nici

unul dintre patriarhii răsăriteni nu au fost reprezentaţi. Au fost prezenţi 332 de

67

episcopi, preşedinte fiind mitropolitul Teodor al Efesului, un adept al

iconoclasmului.

Sinodul a durat circa 6 luni şi au avut loc lungi discuţii până s-a putut

emite o hotărâre doctrinară care să fie acceptată. Până la urmă, sub influenţa

împăratului s-a considerată că icoanele sunt eretice şi oricine făcea o icoană, se

închină la una sau deţine una într-o biserică sau casă privată, dacă era cleric

avea să fie caterisit iar dacă era monah sau mirean, afurisit, toţi urmând să fie

pedepsiţi conform legilor Imperiului.

Constantin a sperat că toţi supuşii săi vor accepta această doctrină emisă

de un sinod al Bisericii. Decizia sinodului a fost susţinută de majoritatea

funcţionarilor civili ca şi de soldaţii din provinciile orientale, dar în provinciile

europene şi în Anatolia occidentală majoritatea populaţiei a rămas fidelă

cultului icoanelor. Chiar şi în capitală, în ciuda prezenţei împăratului şi a

supravegherii severe a respectării deciziilor sinodului de la Hieria, închinarea la

icoane nu a putut fi eliminată integral.

Opoziţia şi rezistenţa avea să vină din rândul monahilor. În anul 761,

Constantin al V-lea a pornit o aprigă persecuţie împotriva iconodulilor,

îndeosebi a monahilor: au fost dărâmate mai multe mănăstiri, monahilor din ele

li s-a cerut să se căsătorească, sub ameninţarea exilului, în anul 765 un număr de

monahi îndărătnici au fost puşi să defileze în hipodrom fiecare de mână cu o

prostituată iar apoi cel puţin 6 dintre ei au fost executaţi.

Mirenii care nu se conformau politicii iconoclaste erau încarceraţi şi

torturaţi sau exilaţi.

Cea mi severă persecuţie a fost în capitală şi în regiunile învecinate. Unii

guvernatori de provincii, cum a fost, spre exemplu, Mihail Lachanodragon au

fost lăudaţi pentru zelul şi severitatea în aplicarea politicii iconoclaste. În Viaţa

Sf. Ştefan cel Tânăr se vorbeşte chiar despre 38 de monahi din mănăstirea

Pelekete din Constantinopol, care au fost ucişi, după ce au fost arestaţi chiar în

timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare de Mihail Lachanodragon.

68

După 5 ani, însă, persecuţia s-a mai domolit. Împăratul şi-a dat seama că

martirizarea monahilor nu poate înfrânge opoziţia poporului majoritar iconodul

şi, fiind ocupat cu un nou războii împotriva bulgarilor, a devenit mai îngăduitor.

Un motiv în plus a fost şi acuzaţia de înaltă trădare adusă patriarhului

Constantinopolului, Constantin al II-lea, cel care fusese de acord cu persecuţiile.

Succesorul său, Nichita I, slav de origine, a fost adeptul unei politici mai

moderate.

Din păcate una din consecinţele politicii iconoclaste a fost pierderea

Italiei în mâinile longobarzilor. Papalitate, deşi încă supusă împăratului nu a

subscris politicii imperiale, ceea cea a dus la acest deznodământ.

Fiul lui Constantin al II-lea, Leon al IV-lea Chazarul, sub influenţa

patriarhului Nichita I şi a împărătesei Irina, de origine ateniană, a adoptat iniţial

o politică moderată. Acesta a numit numeroşi monahi în scaunele episcopale,

încercând să obţină încrederea acestora, dar după moartea lui Nichita, în anul

780, a urmat pe scaunul patriarhal un iconoclast mai rigid, Pavel al IV-lea.

O serie de funcţionari civili, suspectaţi de a fi iconoduli au fost eliberaţi

din funcţii şi torturaţi, un adevărat semnal dat celor care îşi închipuiau că ar

putea fi schimbată politica oficială iconoclastă.

În septembrie 780 a murit şi împăratul Leon, lăsând tronul fiului său

Constantin, în vârstă de 9 ani şi a mamei sale Irina. Ea s-a ocupat de restaurarea

cultului icoanelor, însă doar pentru scurtă durată. Controversa iconoclastă avea

să tulbure Imperiul încă o jumătate de secol. S-a dovedit însă că împăratul oricât

de înaltă era poziţia sa nu putea impune poporului o politică religioasă pe care

acesta o detesta.

Împărăteasa Irina, o femeie evlavioasă şi iconodulă, deşi era recunoscută

ca deţinătoare a puterii imperiale şi regentă a fiului ei, totuşi nu putea acţiona şi

în probleme de teologie, asemenea unui bărbat aflat pe tronul imperial. De

aceea, ca să schimbe politica religioasă a Imperiului, ea putea să facă acest lucru

doar prin intermediul Bisericii.

69

A procedat la schimbarea funcţionarilor iconoclaşti cu alţii iconoduli, dar

cea mai mare problemă a fost să convingă armata că iconoclasmul trebuia

abandonat. Încercările Irinei de a înlocui comandanţii militari iconoclaşti cu alţii

iconoduli nu au fost întotdeauna pe placul trupelor, astfel că ea nu a reuşit să

câştige pe deplin încrederea armatei.

Îmbolnăvindu-se grav, patriarhul Pavel a fost convins să se retragă, în

locul său fiind numit un mirean, Tarasie, şeful cancelariei imperiale. Iniţial acest

a refuzat numirea, dar fiind ales de sinodul episcopilor din capitală a acceptat,

trecând repede prin toate treptele preoţiei, până la cea mai înaltă. Unii monahi

nu au văzut cu ochi buni această practică, dar ea avea să se repete de câteva ori

în anii care au urmat.

Imediat, noul patriarh a scris papei şi patriarhilor răsăriteni, invitându-i la

un sinod la Constantinopol care să rezolve problema cultului icoanelor. Papa

Adrian a fost rugat să fixeze data, însă acesta a îndrăznit să pună în discuţie şi

canonicitatea alegerii lui Tarasie, un laic dar şi fost soldat. S-a convenit în cele

din urmă ca sinodul să se desfăşoare în vara anului 786.

Sinodul a fost închis datorită intervenţiei trupelor iconoclaste din capitală,

dar la solicitarea Irinei, acestea au fost trimise într-o misiune la frontiera

orientală. În locul lor au fost aduse trupe iconodule din provinciile europene.

În mai 787 a fost convocat din nou un sinod, iar în septembrie acelaşi an a

au început lucrările, la Niceea, o localitate mai ferită de pericolul revoltelor.

Preşedinţia sinodului a avut-o patriarhul Tarasie, ultima şedinţă având loc în

palatul Magnaura din Constantinopol. Împărăteasa Irina şi fiul ei au semnat

actele sinodului, care acum putea fi considerat ecumenic. Din păcate papalitatea

nu a subscris la canoanele sale din cauza refuzului Curţii carolingiene, care a

primit o traducere greşită a lor.

A fost restaurat cultul icoanelor, făcându-se distincţie între adorare care

putea fi acordată doar lui Dumnezeu şi venerare care putea fi acordată icoanelor

70

lui Hristos şi sfinţilor. Se făcea distincţie, de asemenea, între persoana

reprezentată în icoană şi original.

Împărăteasa şi patriarhul s-au purtat cu îngăduinţă, singurii care au avut

de suferit fiind episcopii iconoclaşti care nu au renunţat la învăţătura lor greşită.

Ei au fost doar scoşi din scaune şi câţiva au fost suspendaţi temporar. Celorlalţi

iconoclaşti li s-a refuzat promovarea în funcţii înalte.

Faţă de această atitudine de clemenţă venită din partea Curţii şi a

Patriarhiei constantinopolitane au protestat monahii de la mănăstirea Sakkudion,

conduşi de stareţul Platon şi nepotul acestuia, Teodor. Ei nu erau de acord cu

episcopii penitenţi care nu au fost depuşi din scaunele lor.

Din păcate, Irina a fost o iubitoare de putere. Curând, între mamă şi fiu au

apărut neînţelegeri datorită supravegherii stricte la care Irina l-a supus pe

Constantin care manifesta îngrijorătoare tendinţe iconoclaste. În acest sens ea a

fost ajutată de principalul ei ministru, eunucul Staurakios.

Când fiul a ajuns la maturitate, Irina a rupt logodna pe care acesta o avea

din fragedă pruncie cu fiica lui Carol cel Mare şi l-a obligat să se căsătorească cu

o persoană obscură ca origine dar ataşată cultului icoanelor, Maria de Armenia.

Ajuns la un moment dat singur împărat, Constantin al VI-lea a dispus

închiderea lui Staurakios şi trimiterea în exil a Irinei, dar, mai târziu, o serie de

greşeli făcute în cursul domnie, îndeosebi divorţul de Maria de Armenia şi

căsătoria cu amanta sa, Teodota, a stârnit proteste generale, mai ales în lumea

monahală, exprimate îndeosebi prin persoana lui Platon, egumenul de la

mănăstirea Studion. Teodota a primit, de asemenea, şi titlul de augusta care nu

i-a fost acordat şi Mariei. Platon a declarat această relaţie adulteră (în gr.

moichos) şi deoarece patriarhul Tarasie acceptase ca stareţul mănăstirii Kathara,

Iosif, să săvârşească cununia celor doi şi nu l-a excomunicat nici pe el nici pe

împărat, a rupt comuniunea cu patriarhul şi l-a considerat excomunicat (schisma

miheană).

71

Lipsit de susţinerea politică şi religioasă, trădat chiar de propriile trupe în

cursul unei campanii în Orient, Constantin al VI-lea a fost prins, adus la

Constantinopol şi orbit, probabil chiar la ordinul Irinei, mama sa Irina devenea

astfel singura stăpână a Imperiului, domnind apoi încă cinci ani (797-802).

Regimul Irinei a fost marcat de o dispută între cei doi favoriţi ai ei eunucii

Staurakios şi Aetios, fiecare dorind să-şi impună candidatul la tron ca succesor al

Irinei; pentru a deveni populară împărăteasa a anulat unele impozite urbane,

ruinând finanţele statului.

În lupta contra iconoclaştilor a slăbit armata din themele orientale, slăbind

astfel frontul împotriva arabilor. Prin aceasta ea nu a reuşit să câştige încrederea

armatei care mai păstra încă tradiţia iconoclastă şi nu vedea cu ochi buni prezenţa

unei femei la conducerea statului.

În urma invaziei arabe în Asia Mică, Irina a trebuit să încheie un tratat de

pace pe 4 ani cu califul Harun al-Rashid, fiind nevoită să plătească un greu tribut

arabilor.

Absenţa unui împărat pe tronul Bizanţului l-a făcut pe papa Leon al III-lea

să se considere îndreptăţit să acorde coroana regelui francilor Carol cel Mare la

25 decembrie 800, Acesta a ajuns să revendice titlul imperial, fiind nerăbdător să

se legitimeze în ochii Constantinopolului. Oricum acţiunea papală a iritat peste

măsură şi nu a fost iertată niciodată. Ca soluţie Carol cel Mare a sugerat ca el şi

Irina să se căsătorească.

rinei nu i-ar fi displăcut ideea, dar în octombrie 802, înainte ca să se ajungă

la discuţii serioase pe această temă, datorită guvernării dezastruoase, ea a fost

arestată şi exilată în insula Prinţilor, unde avea să şi moară un an mai târziu.

A fost încoronat chiar conducătorul complotului care a dus la îndepărtarea

Irinei, ministrul de finanţe, Nichifor I Genikos, încoronat de patriarhul Tarasie,

în ciuda ostilităţii poporului din capitală, rămas fidel Irinei.

72

El a încercat să refacă situaţia economică, printr-un amplu program de

reforme menit să consolideze statul bizantin, dar s-a confrunta şi cu câteva

revolte interne.

Pe plan extern a avut mai multe insuccese, în luptele cu arabii, bulgarii şi

longobarzii.

Pe plan religios, după moartea patriarhului Tarasie şi aducerea pe scaunul

patriarhal a unui funcţionar imperial şi cronicar, Nichifor, la 25 februarie 806,

care a păstorit sub numele de Nichifor I (806-815), a reaprins schisma din sânul

Bisericii bizantine, între studiţi şi conducerea Bisericii, partizană a unei politici

moderate.

Bun teolog, reprezentant al partidei moderaţilor, noul patriarh s-a

remarcat nu doar prin lucrările sale istorice, ci şi prin numeroase scrieri care

apărau cultul icoanelor. Totuşi, numirea unui laic pe scaunul patriarhal a

suscitat o vie nemulţumire în rândul aripii radicale a clerului, care dorea

alegerea lui Teodor Studitul în această funcţie.

În urma unui sinod local a fost recunoscută căsătoria lui Constantin al VI-

lea cu Teodora, pe baza faptului că împăratul putea beneficia de dispensă de la

legile Bisericii. Cronicarul Teofan Mărturisitorul îl acuză chiar că ia-r fi

favorizat pe eretici (heterodoxie).

Această decizie a provocat o nouă ruptură cu călugării studiţi, motiv

pentru care, în anul 809, conducătorii grupării studite: Platon, Teodor şi

episcopul Iosif al Tesalonicului, împreună cu 700 de călugări studiţi au fost

închişi, maltrataţi şi exilaţi.

În anul 811, în urma unei ample campanii militare împotriva bulgarilor

hanului Krum, după ce a ocupat şi distrus capitala acestuia Pliska, armata

bizantină a fost surprinsă de într-o ambuscadă în defileurile Balcanilor, în urma

căreia a suferit o grea înfrângere, însuşi împăratul fiind ucis.

După o scurtă domnia fiului lui Nichifor I, Staurakios, a urmat pe tron

ginerele lui Nichifor I, Mihail I Rhangabe.

73

Acesta a încercat să pună capăt schismei miheiene, dintre Teodor Studitul,

conducătorul partidei monahale şi patriarhul Nichifor I, un moderat, ca şi

înaintaşul său, Tarasie.

În momentul în care hanul Krum a oferit pacea cu condiţia ca prizonierii

bulgari şi bizantini să fie extrădaţi pentru a fi pedepsiţi, împăratul şi patriarhul

au fost de acord, în timp ce Teodor Studitul a declarat că a-i trimit înapoi pe

refugiaţii bulgari, mulţi dintre ei convertiţi la creştinism, echivala cu

condamnarea lor la moarte sigură.

Teodor Studitul a avut câştig de cauză, dar această decizie a dus la

reluarea războiului cu bulgarii, Mihail I fiind înfrânt în bătălia de la Versinikia,

în primăvara anului 813.

Proclamat împărat de către armatele din themele asiatice, Leon al V-lea

Armeanul era un iconoclast.

A aşteptat până când în anul 814, odată cu moartea hanului Krum,

ameninţarea bulgară a fost îndepărtată. Apoi a numit o comisie mixtă formată

din oameni ai Bisericii şi cărturari civili care îi împărtăşeau vederile iconoclaste,

cel mai proeminent fiind un tânăr filosof armean, Ioan Grammatikos. Această

comisie a fost însărcinată cu strângerea de argumente şi texte în sprijinul

iconoclasmului. Membrii ei au realizat un florilegium (colecţie) de texte şi

argumente pe care împăratul le-a înmânat patriarhului, în intenţia sa de a relua

politica iconoclastă.

Acesta a refuzat argumentele şi a preferat să abdice, retrăgându-se la o

mănăstire, undea scris câteva tratate contra iconoclaştilor, fiind înlocuit cu

Teodot Melissenos, un funcţionar de la Curte devotat politicii imperiale.

Teodor Studitul a fost exilat şi el şi s-a dedicat scrisului împotriva

iconoclasmului dar şi împotriva amestecului împăratului în chestiunile

bisericeşti.

în aprilie 815 un sinod convocat la Constantinopol a repus în vigoare

hotărârile sinodului de la Hieria (754), fiind reluată politica iconoclastă, dar fără

74

vigoarea din prima fază. Datorită opoziţiei înverşunate a monahilor studiţi faţă

de politica iconoclastă, Leon al V-lea a trimis la închisoare sau în exil mai mulţi

monahi între care şi pe Teodor şi cronicarul Theophanes († 818).

Persecuţia a durat încă 5 ani până când, la Crăciunul anului 820,

împăratul Leon al V-lea a fost ucis, chiar în biserică, de adepţii unui fost

camarad de arme, Mihail de Amorion, aflat în închisoare pentru complot

împotriva basileului.

Mihail al II-lea Traulos („Pelticul” sau „Gângavul”), fondatorul unei noi

dinastii, cea amoriană, a avut simpatii iconoclaste, dar s-a arătat tolerant faţă de

orice credinţă, în principal din cauza lipsei de interes pentru religie.

În plus el s-a confruntat timp de doi ani cu o revoltă internă, condusă de

fostul său tovarăş de arme, Toma Slavul. Mihail al II-lea şi-a dat seama că

pentru a-şi păstra tronul nu avea nevoie de vrajbă între supuşii săi, ci de calm şi

unitate.

Ca urmare i-a chemat înapoi pe monahii exilaţi şi a permis prezenţa

icoanelor în biserici, mai puţin în cele din Constantinopol.

Singurul iconofil care a avut de suferit în timpul domniei sale a fost

călugărul Metodie, care se refugiase la Roma în timpul domniei lui Leon al V-

lea şi care s-a întors la Constantinopol, în anul 821, cu o scrisoare din partea

papei Pascal I, care-i cerea împăratului să restaureze credinţa cea adevărată.

Împăratul Mihail a fost deranjat de tonul scrisorii şi a poruncit ca Metodie să fie

biciuit şi închis ca trădător.

Mihail al II-lea a încercat să refacă legăturile cu Biserica Apuseană,

negociind cu împăratul Ludovic cel Pios, care l-a obligat pe papa Pascal I să

accepte hotărârile unui sinod ţinut la Lutetia (azi, Paris, în Franţa), la care s-a

hotărât că icoanele pot fi prezente în biserici, dar nu trebuie să li se acorde

cinstire. Curând, însă, totul a fost dat uitării, hotărârile acestui sinod nefiind

puse niciodată în aplicare.

75

Totuşi, Mihail al II-lea a încălcat canoanele, căsătorindu-se a doua oară

cu o călugăriţă, Eufrosina, o căsătorie din interese politice, deoarece mireasa era

unica fiică în viaţă a lui Constantin al VI-lea. Curios a fost faptul că patriarhul

Antonie I, un iconoclast fervent, i-a acordat dispensa necesară. Dar, după

moartea lui Mihail al II-lea, Eufrosina s-a întors în mănăstire.

A urmat pe tron fiul lui Mihail al II-lea, Teofil, adept al iconoclasmului,

dar care s-a arătat la fel de tolerant ca şi tatăl său. Soţia sa, Teodora, căreia îi era

foarte devotat, era o iconofilă notorie, care nu a ezitat să se manifeste ca atare.

În orice caz, iconoclasmul din timpul lui Teofil era mult schimbat,

întrucât împăratul ca şi patriarhul Ioan Grammatikos erau nişte intelectuali cu

gust pentru antichitatea clasică şi pentru arte, aversiunea lor pentru icoane fiind

mai mult de natură filosofică şi dintr-o adversitate faţă de partidul monahilor

intransigenţi.

Împăratul Teofil a fost un bun conducător, a dus o politică economică

înţeleaptă, care a avut ca efect refacerea finanţelor statului, încurajarea şi

dezvoltarea învăţământului şi a culturii, precum şi ridicarea unor noi edificii

publice.

Persecuţiile împotriva iconoclaştilor au fost mai evidente după ce pe

scaunul patriarhal a urcat marele savant Ioan Grammatikos (837).

La îndemnul acestuia, Teofil a convocat un sinod la Constantinopol, în

anul 832, în care au fost reînnoite hotărârile sinodului iconoclast din anul 754.

Riposta celorlalţi patriarhi răsăriteni a rămas fără nici un rezultat.

A fost interzisă pictura religioasă, bisericile fiind decorate cu imagini de

animale, păsări, peşti sau flori, dar este consemnat faptul că artiştii vremii nu au

fost împiedicaţi să realizeze icoane dacă şi-au dorit acest lucru. La fel, nu au

fost interzise lecturile din Părinţii Bisericii care erau favorabili cultului

icoanelor, aşa cum au fost Capadocienii. Aşa se face că, indirect, cercurile de

intelectuali ai vremii, sub impulsul revigorării culturii clasice, au ajuns să

renunţe la iconoclasm.

76

Înfrângerea iconoclasmului a reprezentat sfârşitul marilor dispute

doctrinare în Bizanţ, precum şi eşuarea tentativei Statului, reprezentat de

împărat, de a subordona necondiţionat Biserica. O colaborare strânsă între Stat

şi Biserică va exista şi de acum înainte, dar pe alte baze, Statul exercitând un fel

de tutelă asupra Bisericii.

Când a murit împăratul Teofil, lăsând ca succesor pe fiul său de 6 ani,

Mihail al III-lea, regenţa a trecut în mâinile Teodorei, văduva împăratului şi a

Teclei, sora mai mare a lui Mihail.

Asemenea Irinei, Teodora a fost hotărâtă să restaureze cultul icoanelor,

dar, la fel ca Irina, a înţeles să acţioneze cu prudenţă. În această acţiune a fost

ajutată de fraţii săi Bardas şi Petronas, magistrul Sergius Niketiates, probabil

unchiul ei şi, mai ales de logothetul dromului Theoktistos.

În martie 843 a convocat un sinod la Constantinopol, în Palatul imperial,

ale cărui acte nu s-au păstrat, dar din alte izvoare ştim conţinutul lor:

- au fost confirmate hotărârile şi canoanele Sinodului al VII-lea

Ecumenic (787) şi s-a hotărât restabilirea cultului icoanelor în întreg Imperiul.

- au fost confirmate hotărârile celorlalte Sinoade Ecumenice

anterioare şi s-au rostit anateme împotriva tuturor iconoclaştilor şi ereticilor.

- episcopii iconoclaşti au fost depuşi din treaptă şi înlocuiţi cu alţii

iconofili, însuşi patriarhul Ioan Grammatikos, fiind depus din treaptă. În locul

său a fost ales Metodie, monahul care îl ofensase cu 20 de ani în urmă pe

împăratul Mihail al II-lea şi care de atunci devenise prieten apropiat al lui

Teofil.

Hotărârile sinodului, bazate pe dogmele Bisericii au fost înscrise într-un

Sinodikon (decizie sinodală), care a fost citit în toate bisericile în prima

duminică din Postul Mare, care a căzut atunci la 11 martie 843, devenind

Duminica Ortodoxiei.

La fel ca şi patriarhul Tarasie, cu o jumătate de secol în urmă, Metodie a

dat dovadă de multă moderaţie. Singurii episcopi care şi-au pierdut scaunele au

77

fost cei care au refuzat orice formă de compromis. Nu a existat nici o formă de

persecuţie împotriva iconoclaştilor sau vreo anatemă asupra iconoclaştilor

renumiţi.

Pacea a fost reinstaurată în Biserică spre satisfacţia tuturor, cu excepţia

unor monahi extremişti (zeloţi) de la mănăstirea Studion care considerau că

iconoclaştii nu fuseseră propriu-zis pedepsiţi.

78

VI. DISPUTA DINTRE PATRIARHII IGNATIE ŞI FOTIE

Protestele lor neîncetate ale studiţilor faţă de atitudinea moderată a

patriarhului, l-au determinat pe Metodie să exileze o parte din aceştia. Dar

curând aveau să se tulbure din nou relaţiile dintre patriarh şi împărat. După

moartea lui Metodie, în anul 847, Teodora a numit ca succesor al acestuia pe

Ignatie, fiul fostului împărat iconoclast Mihail I Rhangabe, care fusese castrat în

momentul în care tatăl său a pierdut tronul, s-a călugărit şi, mai târziu a devenit

stareţul mănăstirii din insula Prinkipo (insula Prinţilor). Împărăteasa spera că

prin educaţia lui distinsă, va avea o viziune mai moderată, dar s-a înşelat

întrucât acesta era ataşat de partidul monahal extremist. Această mutare poate fi

considerată şi ca o concesie făcută partidei zeloţilor.

Problemele au apărut chiar de la întronizarea lui Ignatie, atunci când

acesta i-a refuzat participarea arhiepiscopului de Siracuza, Grigorie Asbestas,

acuzându-l de comportament necanonic. Acesta din urmă fusese prieten cu

predecesorul lui Ignatie şi, se pare că organizase o opoziţie faţă de numirea

noului patriarh. Arhiepiscopul l-a informat pe papa Leon al IV-lea, care a trimis

legaţi la Constantinopol pentru a cere explicaţii, dar nu a primit nici una, la fel

şi succesorul său Benedict al III-lea. S-a ajuns la o răcire a relaţiilor dintre

Roma şi Constantinopol.

În anul 856, Bardas a îndepărtat-o pe Teodora de la conducerea regenţei

şi a preluat conducerea Statului, purtând titlul de cezar. A fost un conducător

strălucit, a revitalizat armata şi flota militară, a reînfiinţat Universitatea din

Constantinopol, a iniţiat misiunea de convertire la creştinism a slavilor şi

bulgarilor.

Dar avea şi inamici, parte din funcţionarii civili care nu vedeau cu ochi

buni felul în care risipea rezervele financiare ale Statului pe care le acumulase

sora lui, dar şi oameni ai Bisericii, în special monahi care dezaprobau viaţa sa

privată, imorală. Era acuzat de relaţii adultere cu nora sa şi că îşi încuraja

79

nepotul, însuşi împăratul Mihail al III-lea supranumit „Beţivul”, la un

comportament imoral.

Patriarhul Ignatie a intrat în conflict cu cezarul Bardas, refuzând să o

trimită la mănăstire pe Teodora, împotriva dorinţei acesteia şi apoi prin faptul că

a demascat şi criticat comportamentul imoral al lui Bardas.

La scurt timp acesta a ticluit o acuzaţie de trădare împotriva Teodorei şi a

lui Ignatie, prima fiind, de data aceasta, obligată să plece într-o mănăstire iar cel

de-al doilea a fost depus din scaun şi exilat în insula Prinkipo.

Bardas s-a gândit să-l înlocuiască pe Ignatie cu cel mai renumit cărturar al

timpului, un laic, Fotie, nepot al lui Tarasie. Descendent dintr-o familie nobilă şi

bogată, părinţii săi au avut, totuşi, de suferit în timpul perioadei iconoclaste. A

făcut parte din cercul ucenicilor lui Leon Matematicul. A îndeplinit mai multe

funcţii publice, între anii 843-845; în anul 855 a fost trimis într-o misiune la

arabi iar mai târziu a devenit şeful cancelarie imperiale şi din această postură a

fost chemat să devină patriarh. A fost trecut în şase zile prin toate treptele

ierarhice şi a fost întronizat în ziua de Crăciun a anului 858.

Odată cu venirea lui Fotie pe scaunul patriarhal s-a instaurat o perioadă

plină de frământări în Biserica Răsăriteană, dar şi în raporturile cu Roma. La

Constantinopol, monahii extremişti (zeloţi), susţinători ai lui Ignatie l-au

considerat ales necanonic pe Fotie şi s-au constituit într-o partidă opusă, luptând

pentru readucerea lui Ignatie. S-a organizat însă şi o partidă favorabilă lui Fotie.

Astfel au apărut două tabere în sânul Bisericii din secolul al IX-lea: una

tradiţionalistă, puţin dispusă schimbărilor, formată din clerul de jos şi de

monahi, în jurul lui Ignatie, şi alte liberală, apărată de intelectualitatea şi clerul

de elită, în jurul lui Fotie.

Neînţelegerile au fost şi mai mari în raporturile cu Roma, deşi Fotie, chiar

de la începutul alegerii sale a căutat să câştige bunăvoinţa papei Nicolae I

pentru a-l recunoaşte ca patriarh legitim.

80

În ciuda relaţiilor neprietenoase ale lui Ignatie cu Roma, partida monahală

rigoristă (a zeloţilor) a făcut apel la papă, contestând numirea lui Fotie.

În anul 861, împăratul Mihail al III-lea şi patriarhul Fotie au organizat un

sinod la Constantinopol, în biserica Sfinţii Apostoli, cu scopul de a da o nouă

formulare învăţăturii despre cinstirea icoanelor. Papa şi-a trimis legaţii săi care,

însă, încă de la început, au cerut explicaţii asupra depunerii lui Ignatie şi a

alegerii necanonice a lui Fotie. În plus, ei au cerut retrocedarea diocezelor

romane din Sicilia, Calabria şi Illyricum, care fuseseră trecute abuziv sub

jurisdicţia Constantinopolului de către împăratul Leon al III-lea Isaurul, la

începutul crizei iconoclaste. S-a ridicat, de asemenea, problema bulgară, adică a

apartenenţei jurisdicţionale a poporului bulgar în vederea creştinării sale.

Remarcabila diplomaţie a lui Fotie a făcut în aşa fel încât să-i determine

pe legaţii papali să fie de acord cu depunerea lui Ignatie şi să confirme drept

canonică alegerea sa.

Nemulţumit de hotărârile sinodului şi de comportarea legaţilor săi, papa

Nicolae I a convocat un sinod în palatul Lateran din Roma, în anul 863, în care

s-a dezis de trimişii săi, l-a reabilitat pe Ignatie şi l-a declarat depus pe Fotie,

arătându-se, totodată, nemulţumit de modul în care evolua problema bulgară.

De altfel, creştinarea popoarelor slave de către Bizanţ, ca urmare a

politicii misionare geniale inspirate de Fotie, va adânci şi mai mult disensiunile

dintre Constantinopol şi Roma.

Important de menţionat este faptul că Fotie şi-a putut realiza planurile

sale, atâta timp cât a beneficiat de sprijin imperial, îndeosebi din partea

protectorului său cezarul Bardas. Când acesta a fost ucis, în aprilie 866 de către

noul favorit al împăratului Mihail al III-lea, fostul şef al grajdurilor imperiale,

Vasile Macedoneanul, el a pierdut orice sprijin intern. Mai mult, după uciderea

de către acelaşi Vasile, a împăratului Mihail al III-lea, în septembrie 867, noul

împărat Vasile I Macedoneanul l-a depus pe Fotie şi l-a reînscăunat pe Ignatie,

81

sperând în felul acesta să pună capăt tensiunilor cu Roma şi să readucă pacea

internă, dând satisfacţia partidei ignatiene.

Papalitatea a jubilat la aflarea veştii că Fotie fusese depus, dar după un

timp şi-a dat seama că şi Ignatie, sub influenţa lui Vasile I, era la fel de ostil ca

şi Fotie în a permite amestecul străin în problemele interne ale Bisericii

bizantine sau ale celei bulgare.

Între timp după o scurtă perioadă de exil, Fotie a făcut tot posibilul să

câştige bunăvoinţa lui Vasile I. A devenit conducătorul Universităţii din

Constantinopol şi tutore al moştenitorului tronului, Leon. Astfel, când a murit

Ignatie, în anul 877, Fotie s-a întors complet reabilitat pe tronul patriarhal.

În al doilea mandat, Fotie s-a implicat în munca de reformare a Şcolii

patriarhale. Dar ambiţia sa era tot mai mare. În momentul în care Vasile I a

început să sufere de crize de nebunie, în anul 881, Fotie a început să ţese intrigi

împotriva fiului acestuia Leon, punând efectiv mâna pe puterea politică. Când

Vasile I a pus în circulaţie un nou cod de legi, Epanagoga, Fotie i-a scris

prefaţa. În această lucrare se aduc importante precizări cu privire la raporturile

dintre Stat şi Biserică, dintre Împărat şi Patriarh. Statul şi Biserica sunt privite

ca o unitate indisolubilă, compuse din mai mulţi membri, în fruntea cărora se

află Împăratul şi Patriarhul ca doi conducători ai lumii. Lucrarea nu acordă nici

o întâietate puterii imperiale şi îl situează pe patriarh la acelaşi nivel cu

împăratul. Rolul celor două puteri se manifestă în paralel: împăratul este

responsabil pentru binele material al oamenilor în timp ce patriarhul pentru

binele spiritual.

Imediat după ce Leon al VI-lea Filosoful a luat locul tatălui său, în anul

886, l-a acuzat pe Fotie de trădare şi, după o anchetă de câteva luni, l-a depus şi

l-a exilat în Armenia. A fost numit patriarh, fratele mai mic al lui Leon, Ştefan

în vârstă de 19 ani. Toată lumea era mulţumită de această alegere, însă Ştefan

s-a epuizat prin viaţa sa ascetică şi a murit la 23 de ani, în anul 893.

82

În locul său Leon a numit un cleric respectabil şi moderat Antonie al II-

lea Culeas, care la ordinele sale a convocat un sinod, la care au participat şi

delegaţi ai Romei şi la care a fost ridicată schisma dintre patriarhii Ignatie şi

Fotie, nefiind condamnaţi nici unul dintre protagonişti.

83

VII. DISPUTA TETRAGAMICĂ

Când patriarhul Antonie a murit (901), a fost ales ca succesor, secretarul

imperial Nicolae, fiu al unei sclave de origine italiană, care lucrase în casa

familiei lui Fotie, cel care, se pare, s-a şi ocupat de educaţia lui Nicolae.

Beneficiind de încrederea lui Leon, Nicolae supranumit Misticul, fost coleg de

studii, un om ambiţios şi încăpăţânat, s-a arătat, totuşi, dispus să lucreze cu

împăratul. Dar nu avea să fie aşa !

În anul 870 a fost dată o lege (Novella 90) în numele lui Vasile I şi al

fiilor săi Constantin ( † 879) şi Leon, care permitea a treia căsătorie doar printr-

o dispensă specială şi interzicea cu desăvârşire a patra căsătorie, descendenţii

rezultaţi din aceasta din urmă fiind consideraţi nelegitimi.

Tatăl lui Leon, Vasile I l-a căsătorit de tânăr pe fiul său cu o femeie

cucernică, dar neatrăgătoare, pe nume Teofana, pe care Leon nu o plăcea.

Căsătoria a durat 11 ani, rezultând o fiică, Evdochia (născută în anul 892) care a

murit, însă, în anul 896.

Între timp Leon avea o amantă pe Zoe, fiica lui Stylianos Zautzes, pe care

dorea să o ia de soţie, motivând necesitatea de a continua dinastia printr-o

căsătorie nouă, care să-i dea un fiu. A încercat să-l câştige pentru această idee şi

pe duhovnicul său, Eftimie, dar acum acesta s-a opus a trebui să aştepte până

când soţia sa legitimă, a trecut le cele veşnice (897).

Zoe i-a dăruit lui Leon o fiică Ana, (care, în disperare de cauză, avea să

fie încoronată ca Augustă şi ar fi urmat să fie căsătorită cu un prinţ apusean, ca

să-i succeadă la tron tatălui ei, dar a murit între timp). La puţin timp după

moartea Teofanei, Leon s-a căsătorit cu Zoe, legitimând astfel copilul, căsătoria

fiind oficiată de un preot de la palat. Aceasta în ciuda opoziţiei călugărului

Eftimie şi a ezitării patriarhului Antonie II Culeas. Zoe a murit spre sfârşitul

anului 898, fără a mai duce pe lume alţi urmaşi.

84

A fost nevoie de a treia căsătorie (dispensa a fost obţinută în anul 900) cu

Evdochia Baiana, originară din Bithinia (sau, după alţii, din Frigia), care a murit

după un an de zile, chiar în ziua de Paşti a anului 901 (12 aprilie), după ce a

născut un fiu care a trăit doar câteva zile.

Această a treia căsătorie a provocat un mare scandal în Biserică şi în

societatea bizantină.

Ştiind că a nu avea o împărăteasă era un inconvenient, Leon dorea cu

orice preţ să se căsătorească şi să aibă un fiu pentru continuarea dinastiei. Pentru

aceasta a adus la palat o concubină, Zoe, numită Carbonopsina (cea cu ochii

negri), cu intenţia ca, dacă îi va naşte un fiu să o ia de soţie. În anul 903 sau

904, Zoe a născut o fată, care a murit şi ea de mică, iar apoi în anul 905 a născut

un fiu, pe Constantin, supranumit „Porfirogenetul”, fiind că a fost născut în

camera de purpură rezervată pentru copii de origine imperială. Dar, în ciuda

locului unde s-a născut, conform legii date de tatăl lui Leon al VI-lea, el era un

bastard.

Patriarhul Nicolae I Misticul a fost de acord să boteze copilul, dar numai

cu condiţia ca Zoe să fie alungată de la Curte. Pentru Leon botezul pruncului nu

era de ajuns. Ca să legitimeze copilul, el trebuia să se căsătorească cu mama lui.

Botezul a avut loc cu mare fast la 6 ianuarie 906, dar după numai trei zile Zoe a

fost dusă la palat şi la sfârşitul lunii aprilie acelaşi an căsătoria celor doi a fost

săvârşită de un preot binevoitor, pe nume Toma, fără înştiinţarea patriarhului,

Zoe fiind încoronată, în acelaşi timp, împărăteasă.

Conflictul cu Biserica era la culme. Patriarhul a declarat nulă căsătoria şi

a oprit participarea împăratului la Sfânta Liturghie, cu toate că în sinea lui ar fi

fost favorabil să-i acorde o dispensă împăratului însă doar pentru a legitima

copilul. Avea însă în interiorul partidului fotian un rival puternic, pe Aretas

arhiepiscop de Cezareea, un om de o mare erudiţie şi lipsit de scrupule, care mai

mult din adversitate faţă de Nicolae, decât din convingere, s-a aliat cu partida

zeloţilor şi agita opinia publică împotriva acordării oricărei dispense.

85

Împăratul Leon a trecut peste decizia patriarhului şi a venit împreună cu

suita în ziua de Crăciun a anului 906 la Sfânta Sofa, dar a fost oprit de patriarh

să intre în biserică.

Căsătoria lui Leon cu Zoe a fost, totuşi, recunoscută de papa Sergiu al III-

lea şi de ceilalţi patriarhi răsăriteni care s-au arătat binevoitori faţă de

ambasadele trimise de împărat. Împăratul ştia că în Apus nu exista o limită

pentru recăsătorie iar patriarhii răsăriteni erau dornici de a primi subsidii şi

ajutoare din partea suveranului. Astfel, el a primit dispensa pentru a patra

căsătorie şi acceptarea în cadrul Bisericii ca penitent.

Bazat pe acest sprijin, Leon al VI-lea l-a depus pe Nicolae I Misticul (1

februarie 907), acesta păstrându-şi demnitatea de episcop, şi l-a pus în locul său

pe călugărul Eftimie. Noul patriarh l-a primit pe Leon în Biserică dar nu a făcut

acelaşi lucru cu soţia sa, refuzând să o pomenească la slujbe. Singura concesie a

fost să-l încoroneze pe Constantin ca basileu în iunie 911.

Această acceptare tacită a celei de-a patra căsătorii a lui Leon de către

noul patriarh a creat haos în rândul partidului zelot. Mulţi monahi s-au declarat

loiali fostului patriarh Nicolae I, în timp ce Aretas de Cezarea şi mulţi alţi

clerici de la Curte au devenit susţinători ai lui Eftimie şi ai celei de-a patra

căsătorii.

Pe patul de moarte Leon l-a iertat pe Nicolae I, condamnând cea de-a

patra căsătorie, recomandând să nu mai fie admisă niciodată, aceasta fiind o

recunoaştere a greşelii pe care a săvârşit-o. Probabil, această greşeală de care

Leon a fost conştient şi penitenţa care i-a fost recomandată, stau la baza

tabloului votiv de la intrarea în biserica Sfânta Sofia, în care basileul îi cere

iertare Mântuitorului în genunchi, într-o postură de umilinţă nemaiîntâlnită vreo

dată.

În mai 912, Leon a murit iar puterea a fost preluată pentru scurt timp de

fratele său Alexandru, care fusese co-împărat şi apoi de fiul lui Leon al VI-lea,

86

Constantin, în vârstă de 7 ani, sub regenţa patriarhului Nicolae I Misticul.

Acesta a fost reinstaurat ca patriarh de Alexandru, fratele lui Leon al VI-lea.

Ajuns conducătorul regenţei, Nicolae I Misticul a încercat să recâştige

controlul asupra Bisericii, eliminându-i pe toţi episcopii hirotoniţi de

predecesorul său, Eftimie ca şi pe ceilalţi susţinători ai acestuia. Mulţi dintre ei,

avându-l în frunte pe episcopul Aretas al Cezareei au refuzat.

S-a creat astfel o dezordine, accentuată şi mai mult de ruperea relaţiilor cu

Roma. Patriarhul Nicolae I, în calitate conducător al regenţei, a acţionat şi în

plan politic: - a înăbuşit o revoltă internă, pe care iniţial, a fost suspectat că ar fi

încurajat-o;

- a iniţiat negocieri cu hanul bulgar Simeon, ajungând să-l

încoroneze ca împărat al grecilor şi bulgarilor, promiţându-i că tânărul

Constantin se va căsători cu el.

Prin aceste măsuri Nicolae I a devenit extrem de nepopular, mulţi

neacceptând ca un cleric să conducă destinele Imperiului.

În anul 914 un complot l-a îndepărtat de la putere pe Nicolae I şi

conducerea regenţei a trecut în mâinile celei de-a patra soţii a lui Leon al VI-lea,

Zoe Carbonopsina.

Ea ar fi dorit să-l readucă pe scaunul patriarhal pe Eftimie, dar acesta a

refuzat, astfel că a fost nevoită să-l păstreze pe Nicolae I, dar cu condiţia ca

acesta să se limiteze la treburile bisericeşti.

Din cauza insucceselor îndeosebi în plan extern, marele amiral al flotei

Roman Lecapenos (920-944) a preluat puterea şi l-a căsătorit pe tânărul

Constantin cu fiica sa, s-a autointitulat pe sine basileopator („tatăl

împăratului”), apoi caesar şi în cele din urmă împărat.

Noul împărat l-a ţinut sub un control strict pe patriarhul Nicolae I şi, în

iulie 920 a convocat un sinod de unire a Bisericii bizantine, în cadrul căruia s-a

urmărit împăcarea dintre patriarhul Nicolae I şi adepţii fostului patriarh Eftimie.

87

Hotărârile sale au fost publicate într-un Tomus Unionis, care a redat

Bisericii controlul asupra legilor matrimoniale, au condamnat cea de-a patra

căsătorie a lui Leon al VI-lea, chiar şi cea de-a treia căsătorie a fost pusă sub

semnul întrebării. S-a folosit, totuşi, iconomia pentru a recunoaşte poziţia de

împărat legitim a lui Constantin al VII-lea.

Evenimentul celei de-a patra căsătorii a lui Leon al VI-lea (tetragamia) a

creat o disensiune majoră între puterea laică şi cea bisericească. Drept urmare

s-a produs o uşoară limitare a autorităţii imperiale asupra Bisericii. Leon al VI-

lea greşise din punct de vedere moral şi legal, încălcându-şi propria lege.

Tomus Unionis a stabilit că împăratul nu putea trece peste o lege de natură

bisericească, cu atât mai mult cu cât ea fusese asumată chiar de el însuşi. La

rândul ei, Biserica a putut uza de dreptul ei de a da împăratului o dispensă

(iconomie).

În orice caz Leon şi-a atins scopul şi anume asigurarea viitorului

dinastiei, fiului său născut din a patra căsătorie, nefiindu-i contestată

legitimitatea la tron, căci aşa cum am văzut, nici chiar uzurpatorul Roman

Lecapenos nu a îndrăznit să-i conteste dreptul absolut la domnie.

Ca şi Leon al VI-lea, Roman I Lecapenos a numit ca patriarh pe fiul său

cel mic Teofilact, la o vârstă totuşi foarte fragedă, nici 15 ani (931). Cu toate

aceste, nimeni nu a protestat, chiar papa Ioan al XI-lea a trimis o scrisoare de

felicitare. Ca patriarh a fost inofensiv şi nu a pus nici o problemă († 956).

În momentul în care a rămas singur împărat, fiul lui Leon al VI-lea,

Constantin al VII-lea Porphyrogenetul (945), l-a numit pe scaunul patriarhal

pe Polyeuct, un om cu un temperament ascetic şi rigid, care a avut mereu ceva

de obiectat la adresa măsurilor luate de împărat (a criticat măsurile şi lipsa de

moralitate a miniştrilor lui Constantin al VII-lea, a protestat la adresa termenilor

folosiţi în Tomus Unionis, etc.)

Acestea nu au fost singurele momente când patriarhul a avut ceva de

obiectat: după moartea lui Roman al II-lea, fiul lui Constantin al VII-lea (†

88

963) acesta a hotărât ca cei doi fii ai săi minori (Vasile al II-lea şi Constantin al

VIII-lea) să-i succeadă la tron, sub regenţa mamei lor Theofano.

Atunci când văduva lui Roman al II-lea, Theofano a dorit să se

recăsătorească cu generalul Nichifor Phocas, pentru a-i da legitimitatea necesară

încoronării ca împărat, patriarhul Polyeuct a protestat, spunând că cei doi sunt

înrudiţi spiritual. Până la urmă cei doi s-au căsătorit.

A protestat în momentul în care, în mod exagerat, noul împărat Nichifor

al II-lea Phocas (963-969) a intenţionat să-i declare ca martiri pe toţi soldaţii

căzuţi în luptele cu arabii.

În anul 964, acesta dat o Novellă imperială, prin care interzicea înfiinţarea

unor noi mănăstiri şi dobândirea de către Biserică a unor noi proprietăţi. A fost

interzisă şi intrarea în mănăstire a cetăţenilor valizi, considerând aceasta o

practică ce afecta economia şi armata.

Atunci când, în anul 969, nepotul lui Nichifor, Ioan I Tzimiskes (969-

976), în complicitate cu Theofano, l-a ucis pe împărat, Polyeuct a refuzat să-l

încoroneze pe Ioan până când acesta nu accepta să renunţe la Theofano, care ar

fi vrut să-i devină soţie, până când nu anula legislaţia lui Nichifor împotriva

mănăstirilor şi până ce nu recunoştea pe patriarh drept autoritate supremă în

toate chestiunile bisericeşti.

Având o situaţie nesigură, fiind un uzurpator şi criminal, Ioan Tzimiskes

a acceptat cerinţele lui Polyeuct, triumful Bisericii fiind de scurtă durată.

După moartea lui Polyeuct, Ioan I l-a numit în scaun pe un monah cu o

viaţă ascetică de la Muntele Olimp, Vasile I Scaramandrenus şi, timp de 70 de

ani, nici un patriarh nu a mai încercat să pună probleme autorităţii imperiale.

În timpul ultimului împărat al dinastiei macedonene, Vasile al II-lea

„Bulgaroctonul” (976-1025), doar doi patriarhi au mai făcut câteva timide

încercări dea obţine favoruri pentru Biserică, dar cererile lor au fost ignorate de

suveran.

89

Cu anul 1025 s-a încheiat epoca de mare putere mondială a Statului

bizantin. Între anii 1025-1081 Imperiul a intrat într-o criză profundă.

90

VIII. SCHISMA CEA MARE

În perioada de criză care a urmat morţii lui Vasile al II-lea la un moment

dat a urcat pe tronul Bizanţului împăratul Constantin al IX-lea Monomahul

(1042-1055), devenit al treilea soţ al Zoei, nepoata ultimului împărat

macedonean (Vasile al II-lea „Bulgaroctonul”), a fost ales ca patriarh al

Constantinopolului pe Mihail Cerularie (1043-1058), un savant-diplomat

(cărturar), care se călugărise pentru a evita pedeapsa în urma implicării sale într-

un complot împotriva fostului împărat Mihail al IV-lea Calafatul (1034-1041).

Noul patriarh era un om ambiţios iar slăbiciunea de caracter a lui Constantin i-a

oferit şansa vieţii sale.

În Biserica de Apus era în plină desfăşurare un amplu proces de reforme

(inovaţii) care îi dădeau papei un control riguros şi de necontestat asupra

tuturor lucrurilor, profitând şi de slăbiciunile suveranilor apuseni, fapt care a

dus la excluderea oricărui control din partea puterii seculare asupra celei

bisericeşti.

Mihail Cerularie era conştient de această evoluţie a vieţii religioase din

Apus şi dorea să realizeze acelaşi lucru în Răsărit. Astfel, dacă Patriarhia din

Constantinopol trebuia să devină echivalentul papalităţii, era necesar ca să fie

total independentă de papalitate ca şi de puterea imperială.

O acţiune împotriva pretenţiilor romane de supremaţie ar fi avut acceptul

Constantinopolului, dar exista o problemă cu provinciile bizantine din sudul

Italiei ameninţate de invazia normandă. În faţa acestei ameninţări, împăratul

bizantin şi papa erau solidari. De aceea, politica împăratului era îndreptată spre

o colaborare cu papalitatea, care s-ar fi putut folosi de autoritate ei în Apus

pentru a-i opri pe normanzi.

Totuşi Mihail Cerularie a făcut tot posibilul să evite o astfel de politică.

Astfel, în anul 1052, cu de la sine putere, patriarhul a poruncit închiderea tuturor

bisericilor latine din Bizanţ, inclusiv a celor din Italia bizantină. L-a îndemnat

91

pe mitropolitului Leon al Ohridei să-i scrie o scrisoare episcopului de Trani,

principala autoritate ortodoxă din sudul Italiei, acuzând folosirea aici a unor

practici ale Bisericii romane (de ex. folosirea pâinii nedospite la Sfânta

Euharistie, ş. a.).

Situaţia politică din Italia era deosebit de tensionată, papa Leon al IX-lea

tocmai fusese luat prizonier de către normanzi şi îşi negocia eliberarea.

Împăratul Constantin al IX-lea s-a grăbit să-i scrie papei o scrisoare

prietenească, propunându-i consultări, la fel a procedat şi patriarhul Mihail care

a acceptat să discute problemele bisericeşti apărute.

Papa Leon al IX-lea a trimis legaţi la Constantinopol pentru a negocia atât

problemele politice cât şi cele religioase. Împăratul i-a primit cu cinste.

Din păcate conducătorul delegaţiei papale, era cardinalul Humbert de

Silva Candida, un om conflictual, care scrisese chiar un tratat despre „erorile”

greceşti. El nu era dispus să poarte discuţii amicale cu patriarhul, care, la rândul

său, era hotărât să fie intransigent şi a cărui propagandă la Constantinopol era

foarte eficientă.

În aceste condiţii misiunea papală la Constantinopol a fost percepută

drept o încercare a unor străini neciopliţi de a le dicta bizantinilor în privinţa

credinţei şi a liturghiei lor.

În această atmosferă încordată, eforturile împăratului de a calma spiritele

au fost inutile. În final, după insulte reciproce, cardinalul Humbert, care, de fapt,

îşi pierduse calitatea de legat papal, – Leon al IX-lea murise în aprilie 1054 –

s-a furişat în biserica Sfânta Sofia în după-amiaza zilei de 16 iulie 1054 şi a pus

pe altar o bulă de excomunicare împotriva patriarhului, un document prolix,

ofensiv şi incorect, care l-a şocat chiar şi pe împărat. Replica lui Mihail

Cerularie a fost excomunicarea lui Humbert.

Astfel, schisma a fost o excomunicare reciprocă a celor doi înalţi ierarhi,

din Roma şi Constantinopol.

92

Dincolo de aspectele religioase şi de consecinţele ei, schisma a

demonstrat că şi implicarea Bisericii în treburi politice poate fi la fel de

neproductivă, ducând la apariţia unor probleme majore.

La fel ca şi patriarhul Nicolae I Misticul şi Mihail Cerularie a putut

constata că implicarea sa în chestiuni de natură pur politică duce inevitabil la

pierderea sprijinului popular.

93

IX. REFORMA MONAHILOR STUDIŢI

Mănăstirea Studion sau mănăstirea Studiţilor este situată în partea sudică

a capitalei bizantine, fiind multă vreme cea mai importantă din Imperiu. În

general, rânduielile şi cultul acesteia au fost luate drept model de către monahii

din Sfântul Munte Athos, precum şi de multe alte mănăstiri ortodoxe din lume.

Mare mărturisitor al Ortodoxiei în timpul persecuţiilor iconoclaste de la

începutul veacului al IX-lea, Sfântul Teodor Studitul a rămas în amintirea

Bisericii Răsăritene în primul rând ca reorganizatorul prin excelenţă al vieţii

monahale din Imperiul Bizantin.

Ca ascet şi om de acţiune doctrinară, fiind mai mult activ decât

contemplativ, Sfântul Teodor Studitul a creat o teologie ascetică complexă, în

care găsim aplicată chintesenţa doctrinară a unor mari personalităţi

ale spiritualităţii răsăritene, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Scărarul

sau Sfântul Maxim Mărturisitorul.

A fost întemeiată în anul 462 de către consulul Studios (în limba latina

Studius), un patrician roman originar din Italia, dar aşezat în Constantinopol.

Biserica ridicată în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui cap fusese

descoperit la Emessa, în anul 453, intenţiona să adăpostească nepreţuitele lui

moaşte. Nereuşind acest lucru, consulul Studios a strămutat aici pe monahii

numiţi achimiţi.

Mănăstirea a fost construită între anii 454 şi 463 iar primii călugări veniţi

aici, au fost cei de la mănăstirea Acoemetae (de unde şi numele de akoimati sau

achimiţi, adică cei lipsiţi de somn, cei ce priveghează neîncetat).

Monahii studiţi şi-au arătat, pentru prima dată, ataşamentul faţă

de credinţa ortodoxă cu ocazia schismei acaciene (484-519). Ei au rămas drept-

slăvitori şi în perioada de tristă amintire a iconoclasmului, din secolele VIII-IX.

Fidelă dreptei credinţe în timpul persecuţiilor iconoclaste, obştea studită a

fost risipită de către împăratul eretic Constantin al V-lea Copronimul (741-

94

775). De altfel, între anii 754-775, mănăstirea Studion a fost închisă. Monahii

studiţi au fost daţi afară din mănăstire şi din oraş.

Viaţa monahală a reînviat la Studion după anul 775 (moartea lui

Constantin al V-lea), cunoscând o perioadă de maximă înflorire spre sfârşitul

secolul al VIII-lea şi în prima jumătate a secolul al IX-lea, în timpul egumenilor

Sava (participant la lucrările Sinodului al VII-lea Ecumenic, 787), Teodor

Studitul, Navcratios şi Nicolae Studitul.

În anul 798, călugărul Teodor, împreună cu unchiul său Platon, ambii din

mănăstirea Sakkudion din Bithinia, au fost rugaţi de împărăteasa Irina să vină la

mănăstirea Studion, din Constantinopol. Aici, la scurt timp, după moartea

unchiului său, Teodor avea să fie numit stareţ, fiind cunoscut sub numele de

Sfântul Teodor Studitul.

Prin întreaga sa activitate de aici, el a ajutat mănăstirea să crească, din

toate punctele de vedere. În timpul stăreţiei lui Teodor Studitul, călugării au fost

exilaţi din mănăstire de mai multe ori, o parte dintre ei fiind chiar omorâţi de

necredincioşi.

Cu timpul, practic în toate mănăstirile mai mari din Imperiu se vor

constitui grupuri de monahi înrădăcinaţi în tradiţia studită, care au rămas în

contact unii cu alţii, precum şi cu Studionul. Se poate spune că astfel s-a

constituit un adevărat partid monahal bine conturat.

Acest partid a purtat mereu marca personalităţii lui Teodor.

Se ştie că monahii, în general, ca pătură socială distinctă şi cu deosebire

studiţii, respingeau orice control din partea puterii imperiale şi a ierarhiei

bisericeşti. Este adevărat că nu i-au negat împăratului dreptul de a-şi exercita

anumite drepturi administrative (de ex. decizia finală de numire a patriarhului).

În acelaşi timp ei erau foarte hotărâţi să nu permită niciodată împăratului să-şi

impună punctul de vedere în chestiunile de credinţă, aşa cum procedaseră

împăraţii iconoclaşti. Împăratul trebuie să respecte canoanele Bisericii şi nu era

îndreptăţit să obţină vreo dispensăm de la acestea.

95

În acelaşi timp, ei dispreţuiau şi pe patriarhii care susţineau politica

imperială sau râvneau la puterea lumească (fie chiar şi exercitând vremelnic

activităţi politice, ca de ex. Nicolae I Misticul sau Mihail Cerularie).

Călugării studiţi nu i-au iertat nici pe patriarhii Tarasie, Nichifor I şi

Metodie pentru refuzul lor de a-i condamna pe iconoclaştii pocăiţi şi astfel au

întreţinut schisma mihiană, multă vreme. O anumită adversitate a existat şi faţă

de cultura clasică întreţinută la Curtea imperială de către împăraţii ultimei

perioade iconoclaste. Acest aspect s-a accentuat în timpul disputei dintre

patriarhii Ignatie şi Fotie, îndeosebi datorită faptului că cel din urmă avea o

înaltă cultură clasică.

După moartea lui Teodor Studitul monahii studiţi au abandonat multe din

concepţiile acestuia, dar au rămas la fel de intransigenţi.

Au abandonat inclusiv obiceiul de a apela la episcopul Romei, considerat

ca singurul înalt ierarh care nu putea fi supus presiunilor din partea împăratului,

aşa cum era patriarhul din capitală. De altfel nici ceilalţi patriarhi din Orient

care erau acum sub stăpânire musulmană, nu îşi permiteau să se certe cu

împăratul, fiindcă acesta era singurul care îl putea îndupleca pe calif să fie mai

înţelegător cu ei.

Aşa s-a întâmplat atunci când s-a pus problema legalităţii alegerii lui

Fotie. Iniţial papa a contestat alegerea lui Fotie, dar şi-a schimbat mai târziu

opinia, contestând şi alegerea lui Ignatie, cel care devenise, la un moment dat,

conducătorul lor.

La fel papa a găsit o scuză pentru cea de-a patra căsătorie a lui Leon al

VI-lea în momentul în care acesta, disperat, a cerut ajutorul Apusului, fapt care

i-a scandalizat pe studiţi, care considerau gestul lui Leon drept o preacurvie. A

devenit foarte clar că spre sfârşitul secolului al X-lea monahii studiţi au devenit

ostili Romei.

Oricum manevra împăratului Leon al VI-lea în chestiunea tetragamică a

slăbit mult partidul monahal studit şi, în mod deosebit, atunci când patriarhul

96

Eftimie, ajuns liderul lor, a trecut de partea împăratului iar Nicolae I Misticul,

inamicul lor de odinioară a devenit un susţinător al lor. Acesta a încercat însă

doar să-şi câştige o mai mare popularitate pe seama lor.

Urmaşul acestuia, Polieuct, care a protestat vehement la multe din

acţiunile împăraţilor din timpul său, s-a bucurat de sprijinul acestora; la fel a

procedat şi Mihail I Cerularie care i-a câştigat de partea lui în cursul atacurilor

împotriva Romei. Totuşi, el a pierdut sprijinul lor atunci când a început să aibă

ambiţii lumeşti.

Deşi în timpul împăraţilor dinastiei macedonene asistăm la o creşterea a

marilor proprietăţi funciare, acest fapt a dus la conflicte între autorităţile

centrale (împărat) şi călugării şi mănăstirile din Imperiu. Averile şi pământurile

mănăstirilor (multe din ele lăsate prin testament sau obţinut din donaţii) erau

inalienabile şi cultivarea lor se făcea adesea ineficient, fiind atribuite de multe

ori unui arendaş (mare proprietar de pământuri). Astfel, veniturile acestor

mănăstiri reveneau exclusiv monahilor.

Acest fapt a făcut ca împăratul Nichifor al II-lea Phocas, de altfel un om

cunoscut pentru evlavia sa, să emită în anul 964 o lege care interzicea

întemeierea de noi mănăstiri, azile de bătrâni, cămine pentru săraci administrate

de călugări, precum şi daniile sau testamentele în favoarea Bisericii. Un al

doilea edict stabilea că toate numirile în scaunele episcopale trebuie să fie

supuse aprobării împăratului.

Urmaşul său, Ioan I Tzimiskes, fiind un uzurpator, a fost obligat de

patriarhul Polieuct să abroge legislaţia lui Nichifor al II-lea, dar victoria

monahilor a fost de scurtă durată.

Împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul a introdus, în anii 1003-1004 o

taxă pe care trebuiau să o plătească toţi proprietarii de pământuri, ea fiind

aplicată şi mănăstirilor deţineau proprietăţi funciare. Această măsură a afectat

foarte mult veniturile mănăstirilor, deoarece ele depindeau de aceste pământuri.

97

Multe mănăstiri au fost nevoite să vândă Statului o parte însemnată din averea

lor.

Spre sfârşitul secolului al X-lea a avut loc o revigorare a monahismului

sub influenţa Sfântul Simeon Noul Teolog, care a impus neimplicarea

monahilor în chestiunile de politică dar şi amestecul Statului în treburile

Bisericii. Monahii şi-au rezervat dreptul de a critica moravurile Curţii,

manifestând o amplă suspiciune asupra cercurilor intelectuale ale Curţii şi o

antipatie crescută faţă de scaunul Romei.

Din acest moment asistăm la o separare a mănăstirilor din capitală şia

celor din jur de cele din provincie. Acestea din urmă vor avea de acum înainte

de suferit din cauza pierderilor teritoriale, mulţi monahi preferând să le

părăsească din cauza nesiguranţei, refugiindu-se în regiunile mai sigure (pe

coasta Mării Egee, pe muntele Latmos sau pe insulele greceşti - Muntele

Athos). Mănăstirile din aceste zone au putut cu greu face faţă afluxului de

monahi, producându-se foarte multă dezordine în cadrul vieţii monahale.

Au apărut chiar şi unele scandaluri legate de presupuse acte imorale ale

unor călugări de la Muntele Athos, fapt ce a dus la constituirea unor comisii de

cercetare de către împăraţii Constantin al IX-lea Monomahul (1052) şi Alexios I

Comnenul. A avut loc o înăsprire a rânduielilor de monahale de aici.

În general împăraţii din dinastia Comnenilor au ţinut sub control Biserica,

aceasta chiar dacă monahii din Constantinopol şi-au impus punctul de vedere în

momentul în care Alexios I Comnenul, la îndemnul mamei sale, ar fi dorit să

renunţe la soţia sa Irina Ducaina şi să se căsătorească cu Maria de Alania, fosta

soţie a împăraţilor Mihail al VII-lea Ducas (trimis al mănăstire) şi a

uzurpatorului Nichifor Botaneiates, ambii încă în viaţă. Cel care s-a opus a fost

patriarhul Cosma care a refuzat să aprobe divorţul, având şi sprijinul monahilor

intransigenţi dar fiind şi un apropiat al familiei Ducas. Din fericire, Alexios a

înţeles că trebuie să renunţe la dorinţa sa.

98

Odată cu introducerea sistemului feudal al charistikion-ului, prin care un

mirean putea primi de al împărat spre administrare averea unei mănăstiri sau

chiar a unei proprietăţi private, o parte a monahilor nu au văzut cu ochi buni

aceasta. Totuşi, mulţi oameni ai Bisericii au salutat această practică, văzând în

ea o modalitate prin care preocupările monahilor nu mai erau îndreptate spre

cele lumeşti, ci spre o viaţă spirituală mai curată.

În ciuda problemelor cu care se confrunta Imperiul, numărul monahilor

era destul de mare, fapt care l-a îndreptăţit pe împăratul Manuel I Comnenul să

emită un ordin prin care se interzicea întemeierea de noi aşezăminte monahale

iar cele care fuseseră proaspăt întemeiate până atunci nu mai aveau voie să fie

înzestrate cu pământ, ci doar să primească un venit impozabil, în funcţie de

averea ctitorului şi a moştenitorilor săi. Legea, însă, nu a mai fost aplicată după

moartea lui Manuel.

Monahii au putut însă să-şi facă cunoscute intenţiile ori de câte ori

împăraţii Comneni au încercat să îmbunătăţească legăturile cu Roma. Ei au

sprijinit pe toţi patriarhii care s-au opus acestor iniţiative, având de partea lor şi

majoritatea populaţiei.

Expediţiile cruciate deşi iniţial păreau a avea o importanţă pentru

Imperiu, cu timpul datorită abuzurilor, jafurilor şi a imaginii proaste pe care şi-

au făcut-o cruciaţii în momentul trecerii prin Imperiu, au dus la o neîncredere şi

antipatie faţă de Apus.

Astfel toate încercările lui Manuel I de a ajunge la o mai bună înţelegere

cu Roma au fost zădărnicite atât de refuzul Bisericii, cât şi de cel al poporului

de a coopera cu el.

Mai mult decât atât Manuel I a ajuns să susţină o doctrină cunoscută sub

numele de holosfirism care urmărea să înlesnească musulmanilor acceptarea

creştinismului. Ea a fost însă respinsă ca erezie la un sinod.

99

Ultimul împărat al dinastiei comnene Andronic I a fost un uzurpator, un

om fără Dumnezeu şi însetat de sânge, care nu a fost preocupat de problemele

religioase.

100

X. PERIOADA EXILULUI DE LA NICEEA (1204-1261)

Perioada de după stingerea dinastiei macedonene a dus la accentuarea

problemelor politice şi sociale, coroborată cu iresponsabilitatea unor împăraţi şi

a sfetnicilor acestora, care au permis turcilor să pătrundă în Europa după ce au

cucerit aproape întreaga Asie Mică. Concomitent, normanzii atacau Imperiul

din vest.

Astfel, restaurarea care s-a produs în timpul Comnenilor a fost

remarcabilă, dar destul de firavă, fiind obţinută mai mult prin mijloace

diplomatice, cu largul sprijin al negustorilor din Veneţia, care au primit, în

schimb, largi privilegii comerciale.

În aceste condiţii strădania de a juca, în continuare, rolul unei mari puteri

era prea mult pentru Imperiul Bizantin.

În ultimele decenii ale secolului al XII-lea statul bizantin a intrat într-un

declin rapid pentru ca la începutul celui următor să intre într-o criză accentuată,

odată cu catastrofa din anul 1204, când armata cruciată pornită în cea de-a patra

Cruciadă a deviat de la traseul iniţial şi a cucerit Constantinopolul. S-a întemeiat

un astfel un aşa-zis „Imperiu latin”, condus de un împărat franc care împărţea

puterea cu un vicerege veneţian.

Cruciaţii nu au reuşit să ocupe întreg teritoriul bizantin iar acesta s-a

împărţit în trei părţi mai mari: în Orient, o ramură a familiei Comnenilor (Marii

Comneni) s-a stabilit la Trapezunt, în Apus, o ramură a familiei Anghelilor s-a

stabilit la Epir iar la Niceea s-a stabilit ginerele ultimului împărat Alexios al V-

lea Murtzuflos, Teodor I Lascaris. Între aceste trei state greceşti s-a pus

problema care este adevăratul continuator al vechiului Imperiu Bizantin.

Disputa s-a dat între Despotatul Epirului şi Imperiul de la Niceea. Epirul, deşi a

luat în stăpânire Tesalonicul, în anul 1233, avea dezavantajul că se afla într-o

poziţie geografică dificilă şi îi lipsea avantajul constituţional de care se bucura

Teodor Lascaris, prezenţa la Niceea a patriarhului.

101

În momentul căderii Constantinopolului (1204), patriarhul Ioan al X-lea

Camateros a fugit la Didymotichon, în Tracia, fără însă să abdice. Dar a refuzat

invitaţia lui Teodor I Lascaris de a veni la Niceea.

Între timp cruciaţii au ales un patriarh latin, pe veneţianul Toma

Morosini, care împreună cu alţi episcopi latini au făcut presiuni asupra grecilor,

încercând să latinizeze Biserica bizantină.

După moartea lui Ioan al X-lea, clerul ortodox a cerut papei Inocenţiu al

III-lea să le permită alegerea unui patriarh grec care să fie sub ascultarea papei,

dar să conducă Biserica potrivit liniei tradiţionale ortodoxe. Cererea grecilor nu

a primit nici un răspuns, deşi papa nu agrea numirea unui veneţian pe scaunul

patriarhal din Constantinopol. Pe de altă parte nici împăratul latin, Henric de

Flandra, deşi a făcut tot posibilul de se face popular în rândul grecilor nu îl

putea influenţa pe papă. O prezumptivă alegere a unui patriarh grec la

Constantinopol ar fi pus în faţa faptului împlinit pe toţi şi ar fi creat un fel de

legitimitate a regimului de acolo.

Sesizând pericolul, Teodor I Lascaris a trimis invitaţii către toţi episcopii

greci pentru a veni la Niceea ca să aleagă un patriarh. Conducătorii din Epir şi

Trapezunt au interzis episcopilor din subordine să meargă la Niceea.

Sinodul întrunit la Niceea în martie 1208 l-a ales ca patriarh pe Mihail

Autoreianos, cel care de altfel conducea deja de 3 ani pe toţi credincioşii din

statul niceean. Acesta l-a încoronat ca împărat pe Teodor I Lascaris, acordându-

i prin acest act rolul de succesor legitim al vechilor basilei bizantini.

Cu toate acestea au existat discuţii asupra canonicităţii alegerii acestuia,

Marii Comneni de la Trapezunt şi înalţii ierarhi din acest teritoriu refuzând până

în anul 1260 să recunoască existenţa patriarhului de la Niceea. Pe aceeaşi

poziţie s-au situat şi despoţii Epirului. Abia în anul 1261, odată cu recucerirea

Constantinopolului de către greci, toţi credincioşii au acceptat autoritatea

patriarhului revenit în capitală.

102

Faptul că la Niceea exista un patriarh, recunoscut de cei mai mulţi dintre

credincioşii ortodocşi, a conferit acestui stat o autoritate pe care ceilalţi nu au

avut-o,a nume aceea de continuator al Imperiului Bizantin.

În această perioadă de criză profundă, împăratul şi patriarhul au înţeles că

trebuie să conlucreze, nici Statul şi nici Biserica neîngăduindu-şi să se angajeze

într-o dispută. Toată lumea recunoştea drepturile de întâietate ale împăratului,

atât în domeniul civil cât şi în cel religios. Astfel, marele canonist Teodor

Balsamon scria în anul 1180 că împăratul se situa deasupra legii, atât a celei

seculare, cât şi a celei religioase şi că doar el putea emite atât legi civile cât şi

legi religioase. Singurul lucru dincolo de puterea sa era decizia în materie de

credinţă.

Astfel, cu toate marile probleme şi pericole care ameninţau statul niceean,

acesta era bine guvernat şi prosper, împăraţii având o toată cooperare din partea

ierarhiei, poate mai puţin faţă de politica imperială de a menţine negocierile cu

Roma privind unirea Bisericilor. Din acest punct de vedere, Biserica a privit cu

oarecare rezerve intenţia împăraţilor lascarizi de a încheia unele alianţe

matrimoniale, prin contractarea unor căsătorii cu prinţese din Apus.

103

XI. BISERICA ŞI STATUL ÎN EPOCA PALEOLOGILOR

Se poate spune că împăraţii lascarizi au dus o politică înţeleaptă,

asigurând supravieţuirea grecilor şi apoi recucerirea fostei capitale,

Constantinopol. Ei au reuşit şi să ţină sub control şi Biserica, impunându-i să

conlucreze la bunul mers al treburilor Statului. Au reiterat mereu faptul că rolul

împăratului era de a veghea la bunăstarea spirituală şi morală a supuşilor săi,

dar, la rândul lor au trebuit să respecte o anumită conduită morală.

Încălcarea acestui principiu a dus la următorul conflict între Stat şi

Biserică. Ultimul împărat lascarid a murit în anul 1258, lăsându-l ca moştenitor

pe fiul său în vârstă de 8 ani Ioan al IV-lea Lascaris, sub regenţa primului-

ministru Gheorghe Muzalon şi a patriarhului Arsenie Autoreianos. Primul, însă,

era dispreţuit de armată şi de marile familii aristocratice, în timp ce patriarhul

deşi s-a dovedit un ascet, adept al disciplinei severe, era dispreţuit de episcopii

săi.

Chiar în ziua parastasului, de 9 zile, al lui Teodor al II-lea Lascaris,

Gheorghe Muzalos a fost asasinat la ieşirea din biserică iar conducătorul

trupelor de mercenari din capitală, Mihail Paleologul, care, se pare, nu ar fi fost

cu totul străin de acest asasinat a fost numit mega duce şi regent al minorului

Ioan al IV-lea. Apoi, cu consimţământul patriarhului, şi-a luat titlul de despot şi,

în luna decembrie pe cel de împărat, dar patriarhul a insistat să fie încoronat cu

el şi tânărul Ioan.

Mihail Paleologul a fost obligat să depună un jurământ solemn, cum că nu

va întreprinde nimic împotriva intereselor sau a persoanei colegului său, ceea

cea acesta a şi făcut. Dar în secret, l-a trimis pe Ioan al IV-lea la închisoare şi l-a

orbit.

Începutul domniei sale a fost unul strălucitor. În anul 1259 a repurtat o

mare victorie la Pelagonia împotriva unei coaliţii din care făceau parte

104

împăratul francilor, regele Siciliei şi despotul Epirului. Mihail a obţinut un

teritoriu în Peloponez, pe care succesorii săi l-au mărit constant.

Apoi în iulie 1261, armata bizantină a reuşit, miraculos, să intre în

Constantinopol, punând astfel capăt Imperiului latin. Chiar şi patriarhul Arsenie

a acceptat să se întoarcă în scaun, pe care-l părăsise cu un an înainte din cauza

suspiciunilor cu privire la adevăratele intenţii ale lui Mihail, şi l-a încoronat

pentru a doua oară, în biserica Sfânta Sofia. Totuşi, de data aceasta nu a mai

participat şi tânărul Ioan al IV-lea

La scurt timp însă, patriarhul avea să afle ceea ce făcuse Mihail

Paleologul cu tânărul împărat Ioan al IV-lea Ca urmare, patriarhul Arsenie l-a

excomunicat pe împăratul Mihail şi i-a interzis intrarea în biserica Sfânta Sofia.

Faţă de actul abominabil al uzurpatorului Mihail părerile erau împărţite;

împăratul săvârşise un act de cruzime asupra unui copil, lăsat în grija sa, care

era urmaşul legitim la tron şi, pe deasupra, călcase şi un jurământ. Poporul avea

toate motivele să fie oripilat, resentimentul fiind deosebit de puternic în

provinciile asiatice, unde exista o afecţiune deosebită faţă de fosta dinastie. Aici

au avut loc două răscoale, înăbuşite în sânge.

În ciuda resentimentelor şi a condamnării actului lui Mihail al VIII-lea,

succesele obţinute de el la începutul domniei au trecut în umbră gestul său.

Mulţi dintre cei de la Curte considerau că el a făcut deja destul de mult pentru

Biserică şi căutau să-i găsească circumstanţe atenuante. Călugării, conduşi chiar

de patriarhul Arsenie, erau neîngăduitori faţă de acest act şi refuzau să-l ierte

până când împăratul nu accepta să facă penitenţă.

Datorită acestui fapt, împăratul Mihail l-a depus din scaun pe patriarh, pe

motiv de complot îndreptat împotriva sa. Desigur era doar o înscenare a lui

Mihail al VIII-lea. Ea a declanşat ceea ce s-a numit schisma arsenită, adepţii

fostului patriarh nerecunoscând nici unul din succesorii lui Arsenie. A fost

înscăunat, în locul său, Gherman al III-lea, un om nesăbuit, lipsit de demnitate,

obligat, la rândul său, să abdice.

105

Abia spre sfârşitul anului 1266 a fost înscăunat călugărul Iosif,

duhovnicul lui Mihai al VIII-lea care după câteva luni de dezbateri, a acceptat

să-i acorde iertarea de păcatul greu al uciderii. La 2 februarie 1267, împăratul a

primit dezlegare de păcatul săvârşit şi i-a fost ridicată anatema Bisericii.

Faptul în sine a fost considerat un triumf al Bisericii, în calitatea ei de

păzitoare a moralităţii. Împăratul a trebuit să accepte că a păcătuit ca om.

Totuşi, arseniţii, adică adepţii fostului patriarh Arsenie, care trăia în exil

în condiţii mizere, au fost mai puţin indulgenţi. A urmat o opoziţie faţă de

Biserica oficială, ca şi faţă de împărat, arseniţii câştigându-şi simpatizanţi în

întreg Imperiul.

Din păcate nici politica externă nu l-a mai ajutat pe împărat să-şi menţină

prestigiul în faţa supuşilor dar mai ales a susţinătorilor săi.

Mihail al VIII-lea s-a confruntat cu intenţia şi pregătirile Apusului de a

recuceri Constantinopolul, toate fiind întreprinse de regele Siciliei, Carol de

Anjou. Mihail al VIII-lea şi-a dat seama că singurul mod prin care putea

contracara acest lucru era acceptarea unirii cu Biserica Apuseană. Dar Carol de

Anjou a beneficiat şi de ajutorul mai multor papi care au fost convinşi că

Biserica Răsăriteană poate fi adusă la ascultare doar prin cucerire. Abia papa

Grigorie al X-lea s-a arătat mai conciliant.

În anul 1274, Mihail a trebuit să trimită delegaţi la Conciliul unionist de

la Lyon, la care s-a semnat unirea Bisericii Răsăritene cu Roma, fapt care i-a

scandalizat pe majoritatea supuşilor săi. În general, susţinătorii unirii au fost

puţini, fiind interesaţi mai mult de factorul politic decât de cel religios.

Patriarhul Iosif nu a fost de acord cu ideea de a participa la sinod. Aşa se

facă că au fost trimişi, fostul patriarh Gherman al III-lea, mitropolitul Teofan al

Niceei şi secretarul împăratului Gheorghios Akropolites. Interesant este faptul

că delegaţia, îmbarcată pe două corăbii, a ajuns la destinaţie după cea trecut

printr-o furtună puternică, în timpul cărei una dintre corăbii în care se găseau

printre altele şi darurile destinate papei a fost distrusă.

106

Unirea de la Lyon, s-a semnat în iulie 1274, obţinându-se scopul scontat

de Mihail: Carol de Anjou a fost împiedicat pentru moment să atace

Constantinopolul, dar ameninţarea nu a dispărut în totalitate, decât în anul 1282,

când în urma unui complot organizat în mare măsură la Constantinopol, trupele

lui Carol de Anjou au fost măcelărite în cursul unei revolte cunoscute sub

numele de Vecerniile Siciliene.

În urma opoziţiei patriarhului Iosif şi a episcopilor săi, faţă de unirea cu

Roma, a fost depus şi înlocuit, în anul 1275, cu unionistul Ioan Bekkos. Adepţii

lui Iosif nu au putut fi toţi înlocuiţi din cauza lipsei de candidaţi dispuşi să

accepte politica imperială. Unii dintre ei l-au părăsit pe Iosif, care nu s-a arătat

suficient de categoric în denunţarea unirii şi s-au alăturat arseniţilor. Aceştia

erau categoric împotriva unirii şi s-au bucurat de primirea noilor adepţi.

În cercurile laice unirea era, în general, detestată iar opoziţia era condusă

de sora împăratului Evloghia. Pentru prima dată după perioada iconoclastă, unii

creştini au fost torturaţi şi chiar întemniţaţi pentru refuzul de a accepta politica

sa.

La moarte sa din decembrie 1282, Mihail a fost detestat de cea mai mare

parte a supuşilor săi, deoarece semnase unirea cu Roma, dar fusese excomunicat

şi de papă pentru că nu a reuşit să impună cu adevărat unirea Bisericilor în

Imperiu.

Perioada domniei lui Andronic al II-lea, fiul şi succesorul lui Mihail al

VIII-lea a fost una importantă din punct de vedere religios, stabilindu-se un

anumit model de relaţie între Biserică şi Stat. Fire foarte evlavioasă, copil fiind,

a fost obligat de tatăl său să subscrie unirii cu Roma, ceea ce l-a afectat profund.

Deşi personal îl admira pe patriarhul Ioan Bekkos, odată ce a ajuns pe tron, l-a

depus din scaun şi l-a reinstalat pe Iosif.

Ajutat şi de reputaţia sa de om evlavios, Andronic al II-lea a putut astfel

să păstreze un control strict asupra Bisericii.

107

Liberat pe toţi cei care au fost închişi în timpul lui Mihail al VIII-lea iar

în ianuarie 1283 a convocat un sinod care a dispus arderea tuturor documentelor

legate de unire.

În ciuda tuturor eforturilor de împăcare cu arseniţii (ţinerea unui nou

sinod de condamnare a unioniştilor, aducerea rămăşiţelor pământeşti ale fostului

patriarh Arsenie şi înmormântarea lor cu onoruri patriarhale, vizite la împăratul

orb Ioan al IV-lea Lascaris, ş. a.), făcute de împăratul Andronic al II-lea aceştia

au rămas inflexibili.

După moartea patriarhului Iosif, deşi arseniţii sperau că va fi numit unul

din reprezentanţii lor, Andronic al II-lea l-a numit pe savantul şi omul de

cultură, Gheorghe din Cipru, care a păstorit sub numele de Grigorie al II-lea

până în anul 1289, când a fost înlăturat deoarece a emis un tomos prin care

urmărea împăcarea cu unioniştii.

Următorii patriarhi Atanasie I şi Ioan al XII-lea au reuşit să se facă

extrem de impopulari, amestecându-se în chestiuni de politică socială şi

economică, astfel încât nu au rămas multă vreme în scaun. Nici chiar arseniţii

nu i-au simpatizat.

Aducerea lui Nifon, episcop de Cyzic pe scaunul patriarhal s-a dovedit o

alegere foarte bună. Bun administrator, el şi-a demonstrat şi abilităţile de

negociator, reuşind să refacă legăturile cu arseniţii. Astfel o enciclică din

septembrie 1310 menţiona întoarcerea lor în Biserică. Termenii de soluţionare a

conflictului au fost fixaţi de un ministru al împăratului, Nichifor Chumnos şi

stipulaţi într-un hrisobul imperial.

Arseniţii au recunoscut pe noul patriarh şi întreaga ierarhie bisericească

din acel moment, cerând în schimb ştergerea din listele patriarhale a lui Iosif,

motivându-se că acesta şi-ar fi dorit o funcţie publică.

Asistăm la o instabilitate a scaunului patriarhal, patriarhul Nifon fiind

înlăturat în anul 1314, pentru simonie, urmaşul său Ioan al XIII-lea Glykas s-a

retras, în anul 1319, din motive de sănătate; a urmat apoi călugărul Gherasim I

108

care a murit în anul 1321, după care scaunul patriarhal a rămas vacant timp de

doi ani până la numirea lui Isaia.

Problema cu care s-a confruntat Imperiul dar şi biserica a fost pierderea

rapidă de teritorii, în faţa turcilor. Unele au căzut definitiv în mâinile

duşmanului, altele au rămas izolate. Într-o primă etapă, Andronic a sporit

numărul episcopilor, preocupat, probabil, ca aceste teritorii să nu rămână fără

păstori spirituali, dar mai târziu, numărul lor a scăzut.

În teritoriile căzute sub stăpânire turcească, după retragerea administraţiei

civile, doar episcopul trebuia să rămână şi să aibă grijă de creştinii rămaşi

captivi acolo. El trebuia să se ocupe de păstrarea bisericilor şi a aşezămintelor

bisericeşti şi tot el era răspunzător de comportamentul creştinilor din acel

teritoriu şi de plata taxelor de către aceştia către noii stăpâni.

Astfel, a devenit important pentru împărat să controleze numirile de

episcopi şi să verifice ca aceştia să nu-şi părăsească scaunele atunci când

teritoriul lor de jurisdicţie era cucerit de duşmani.

În acelaşi timp, Andronic al II-lea a întărit privilegiile Patriarhiei

constantinopolitane, acordându-i controlul asupra unor mănăstiri care au depins

până atunci de împărat, inclusiv cele de la Muntele Athos.

Spre sfârşitul domniei, pe fondul accentuării incompetenţei administraţiei

sale, Andronic a reluat politica tatălui său de negociere cu Roma, ceea ce i-a

scăzut din popularitate; în acelaşi timp a procedat la creşterea taxelor, ceea ce a

creat o indignare profundă.

Când fiul său cel mare, asociat la domnie, Mihail al IX-lea a murit în anul

1320, fiul acestuia, Andronic a provocat moartea fratelui său mai mare, în

cursul unei încăierări scandaloase.

Pentru acest motiv, bătrânul Andronic a hotărât să-l dezmoştenească, ceea

ce a dus la revolta acestuia şi la izbucnirea unui adevărat război civil care a

durat, cu unele intermitenţe, şapte ani (1321-1328) şi s-a încheiat cu victoria

tânărului Andronic. În general, opinia publică era în favoarea nepotului, fapt

109

care s-a putut observa în momentul în când Andronic al II-lea i-a cerut

patriarhului Isaia să-l excomunice pe nepotul său, acesta a refuzat, fiind

întemniţat.

Andronic al III-lea a fost un conducător destul de competent, fiind ajutat

de prietenul său ajuns prim-ministru, Ioan Cantacuzino.

Când a murit în anul 1341, Andronic al III-lea, a rămas moştenitor fiul

său de numai 6 ani, Ioan al V-lea, regenţa fiind încredinţată lui Ioan

Cantacuzino. Din păcate i s-au opus doi înalţi demnitari: Alexios Apocaucos şi

patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas, ultimul ierarh constantinopolitan care a avut

ambiţii politice (a ocupat de două ori funcţia de prefect al capitalei, în timpul

unor campanii militare duse de Andronic al II-lea şi se bucura de încrederea

văduvei lui Andronic al II-lea, Ana de Savoya).

Deoarece nu putea să conducă singur regenţa, Ioan al XIV-lea l-a chemat

alături de el şi pe Alexios.

La sfârşitul anului 1341, când Ioan Cantacuzino se afla plecat într-o

campanie militară au profitat de ocazie şi l-au îndepărtat de la conducerea

regenţei şi, cu consimţământul împărătesei Ana de Savoya au preluat puterea.

A izbucnit, din nou un război civil devastator care a durat 6 ani, şi a

divizat societatea bizantină atât cea civilă, cât şi cea bisericească. În general,

clerul şi credincioşii din capitală şi din împrejurimi erau favorabili împăratului

legitim şi celor care guvernau în numele lui, în timp ce cei din provincii şi, mai

ales, din zonele rurale erau de partea lui Ioan Cantacuzino. De asemenea,

intelectualii erau şi ei de partea lui Ioan Cantacuzino.

În timpul acestui război civil s-a declanşat şi controversa isihastă, care i-a

avut ca protagonişti pe călugărul Grigorie Palama şi pe adversarii săi călugărul

Varlaam din Calabria şi pe Grigorie Achindin. Adepţii lui Grigorie Palama

susţineau că prin concentrare şi practicarea regulată a rugăciunii inimii, cel în

cauză poate vedea pe Dumnezeu dar nu în fiinţa Sa, ci în lucrările Sale.

110

Ioan Cantacuzino l-a susţinut pe Grigorie Palama, ca şi Alexios

Apocaucos şi împărăteasa Ana de Savoya, dar patriarhul Ioan al XIV-lea s-a

opus vehement acestei doctrine. Şi intelectualii vremii s-au împărţit datorită

acestei doctrine. Roma a considerat-o învăţătură eretică.

A fost nevoie de mai multe sinoade pentru clarificarea situaţiei. Un sinod

din anul 1341, prezidat chiar de Andronic al III-lea şi altul ţinut două luni mai

târziu, sub preşedinţia lui Ioan Cantacuzino ca regent au aprobat Palamismul.

Mai târziu, un sinod din anul 1344, convocat de patriarhul Ioan al XIV-

lea, cu acordul împărătesei Ana de Savoya a declarat palamismul erezie şi a

dispus arestarea lui Grigorie Palama, dar împărăteasa Ana de Savoya, după o

ceartă cu patriarhul, a convocat un sinod, în februarie 1347, care a schimbat

decizia celui anterior. Mai târziu, în acelaşi an, după ce s-a încheiat războiul

civil şi Ioan Cantacuzino a intrat triumfător în capitală, un nou sinod, convocat

de acesta, a proclamat doctrina despre energiile divine ca ortodoxă.

O problemă a apărut şi în timpul mişcării social-politice a aşa-numiţilor

zeloţi din oraşul Tesalonic. Aceştia proveneau din pătura săracă a oraşului şi au

reuşit să preia controlul asupra acestuia timp de 7 ani, iniţial în numele loialităţii

faţă de împăratul legitim, Ioan al V-lea, apoi ajungând să dispreţuiască orice

autoritate imperială. Zeloţii au jefuit întreaga aristocraţie şi comercianţii din

oraş, ajungând să ucidă pe mulţi care li s-au opus, confiscând chiar şi

proprietăţile mănăstireşti.

Principalul lor inamic era Ioan Cantacuzino, dar au refuzat să-l primească

şi pe Grigorie Palama, atunci când a fost numit arhiepiscop al oraşului. Atunci

când au pierdut puterea, doar Grigorie Palama a refuzat să accepte represaliile

împotriva lor, preferând să restaureze armonia în oraş.

După ce Ioan al VI-lea Cantacuzino a pierdut puterea, urmaşii săi, Ioan al

V-lea Paleologul, Andronic al IV-lea şi apoi Ioan al VII-lea au reluat discuţiile

cu Roma pentru a realiza unirea cu Roma.

111

În anul 1369, în urma unei călătorii în Italia, Ioan al V-lea a trecut în

nume personal la romano-catolicism, promiţând şi crezând că exemplul său îi va

mobiliza şi pe supuşi şi încercând să dea un semnal serios către papalitate legat

de unirea Bisericilor. Gestul său a rămas, însă, fără nici un efect.

Spre sfârşitul domniei a fost emis un document, în 9 puncte, care preciza

clar drepturile împăratului asupra Bisericii:

- împăratul putea să numească mitropoliţii prin alegerea unuia

dintre candidaţii propuşi;

- împăratul putea să reorganizeze scaunele episcopale;

- numirile în funcţiile administrative ale Bisericii trebuiau să

aibă aprobarea basileului;

- excomunicarea înalţilor funcţionari civili trebuia să aibă

confirmarea sa;

- fiecare episcop, în momentul numirii, trebuia să depună un

jurământ de loialitate faţă de împărat;

- episcopii trebuiau să respecte dispoziţiile cu privire la

venirea lor la Constantinopol sau întoarcerea în scaunele lor;

- ei trebuiau să aprobe hotărârile luate de un sinod;

- trebuiau să pună în aplicare aceste hotărâri şi să se opună

oricăror alte decizii împotriva politicii de stat.

Aceste prevederi aveau rolul de a întări controlul asupra episcopilor,

îndeosebi a celor rămaşi în teritoriul duşman, aceasta cu atât mai mult cu cât

teritoriul efectiv al Imperiului se micşora continuu, în timp ce teritoriul

jurisdicţional al Patriarhiei constantinopolitane se păstra aproximativ acelaşi.

Fiul lui Ioan al V-lea, Manuel al II-lea (1391-1425) s-a căsătorit cu fiica

unui principe slav din Macedonia. A avut cu ea şase copii, dintre care doi au

fost ultimii împăraţi ai Bizanţului.

Între anii 1399-1403 Manuel al II-lea Paleologul a făcut o lungă călătorie

în Occident pentru a cere ajutoare. În locul său, treburile Imperiului au fost

112

conduse de Ioan al VII-lea, nepotul său de frate. Împăratul a trecut pe la

Veneţia, Genova, Milano, apoi a ajuns în Franţa, la Paris, unde regele Carol al

VI-lea i-a promis 1.200 de soldaţi; de acolo a plecat la Londra, unde regele

Henric al IV-lea nu i-a acordat nici un ajutor. S-a reîntors, prin Paris, Genova şi

Veneţia, la Constantinopol

În anul 1402 Timur Lenk, marele conducător al mongolilor, a obţinut o

strălucită victorie asupra sultanului Baiazid, la Angora. Această victorie a slăbit

presiunea otomană asupra Constantinopolului, amânându-i căderea cu jumătate

de veac.

Din păcate bizantinii nu au ştiut să exploateze această şansă care li s-a

acordat şi au permis Imperiului Otoman să se refacă.

La 22 februarie 1424, împăratul Manuel al II-lea a trebuit să încheie un

tratat de pace cu sultanul Murad al II-lea, prin care pe lângă plata unui tribut

destul de consistent, Bizanţul a fost obligat să accepte statutul umilitor de vasal

al Imperiului Otoman.

În anul 1425 Manuel al II-lea a murit. Cu două zile înainte de a muri, a

fost tuns în monahism, cu numele Matei. În locul lui a urmat la tron fiul său

Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448). De fapt acesta a condus treburile

Imperiului şi în ultima parte a vieţii lui Manuel al II-lea.

Ioan al VIII-lea, constrâns de împrejurări a recurs din nou la tratative cu

Biserica Apuseană, în nădejdea că aceasta va ajuta Imperiul împotriva

ameninţării tot mai puternice a otomanilor.

Între anii 1438-1439 a avut loc cunoscutul sinod (conciliu) de unire de la

Ferrara-Florenţa. În mai 1437 a plecat spre Italia o delegaţie bizantină, formată

din aproximativ 700 de persoane, în frunte cu împăratul Ioan al VIII-lea şi

patriarhul Iosif al II-lea. Au participat reprezentanţi din Alexandria, Antiohia,

Rusia şi Moldova, la care se adăugau reprezentanţii Bisericii Apusene, în frunte

cu papa Eugeniu al IV-lea. Din aprilie 1438 au avut loc la Ferrara discuţii

neoficiale, deschiderea oficială fiind în luna octombrie.

113

La începutul anului 1439, sinodul a fost mutat la Florenţa, iar discuţiile

au durat până la 6 iulie 1439, când s-a semnat actul de unire între cele două

Biserici. S-au acceptat atunci cele patru puncte zise „florentine”:

1. Primatul papal.

2. Purgatoriul.

3. Filioque.

4. Sf. Împărtăşanie se face şi cu azimă.

Au semnat 115 participanţi, dintre care 33 ortodocşi.

Unii participanţi au fost sincer convinşi de argumentele apusenilor, alţii

le-au acceptat din considerente politice iar alţii au fost obligaţi de presiunile

venite din partea basileului. Un singur membru al delegaţiei s-a opus şi nu s-a

lăsat impresionat de presiunile venite din partea împăratului: mitropolitul Marcu

Eugenicul al Efesului, devenit conducătorul antiunioniştilor.

Efectele acestei uniri au fost nule în Bizanţ, întrucât marea majoritate a

populaţiei s-a opus implementării ei. Cei care şi-au pus semnătura pe actul de

unire au devenit extrem de impopulari şi chiar urâţi, credincioşii preferând să

părăsească acele comunităţi.

Unirea a avut urmări în Răsărit. În anul 1441 ea a fost denunţată de

Biserica Rusă iar în anul 1445 de celelalte Biserici Ortodoxe participante.

În anul 1450 s-a ţinut un sinod antiunionist la Constantinopol, când a fost

înlăturat din scaun şi patriarhul Grigorie al III-lea Mammas.

În iarna anului 1452, când armata otomană se pregătea pentru asaltul

final, unirea de la Ferrara-Florenţa a fost proclamată în mod formal în biserica

Sfânta Sofia, în prezenţa unui cardinal, care venise în capitală şi cu un mic grup

de soldaţi pentru a-i încuraja pe cetăţenii disperaţi.

Din acel moment credincioşii ortodocşi au evitat să mai participe la

slujbele din Marea Biserică ca şi din celelalte folosite de clerul unionist.

Abia în ultima seară din preziua atacului final, toţi credincioşii au venit să

participe la ultima Liturghie din biserica Sfânta Sofia, uitând de toate

114

neînţelegerile. O zi mai târziu, Constantinopolul a căzut sub turci, la 29 mai

1453.

115

XII. O ALTFEL DE RELAŢIE: STATUL MUSULMAN ŞI BISERICA

ORTODOXĂ ÎN FOSTUL IMPERIU BIZANTIN

După sinodul de la Ferrara-Florenţa societatea bizantină a cunoscut o

puternică criză internă. Ea se datora în bună parte divizării păturii conducătoare

dar şi a credincioşilor în două tabere ireconciliabile: adepţii unirii cu Biserica

latină şi adversarii acestei uniri. Întorşi acasă, unioniştii s-au găsit în faţa unei

opoziţii înverşunate. În frunte ei s-a aflat vestitul teolog Marcu Eugenicul

mitropolit de Efes până la 23 ianuarie 1444, când a survenit moartea sa şi când,

la recomandarea mitropolitului aflat pe patul de moarte, locul său a fost luat de

Gheorghios Scholarios. Personalitatea acestuia din urmă domină întreaga viaţă

bisericească din ultimul deceniu de existenţă al Imperiului.

G. Scholarios a făcut parte din rândul celor ce au părăsit Florenţa înainte

de încheierea lucrărilor sinodului pentru a nu fi nevoit să semneze actul de

unire. Pentru acest gest el a fost îndepărtat din toate funcţiile pe care le avea la

Palatul imperial.

S-a retras la mănăstirea Pantocrator apoi la Charsianit unde, la împlinirea

vârstei de 30 de ani a fost tuns în monahism luând numele de Ghenadie.

Momentul morţii lui Marcu Eugenicul a marcat, se pare, o radicalizare a

activităţii antiunioniştilor din Bizanţ. Din anul 1444, Ghenadios Scholarios a

devenit „conducătorul adunării ortodocşilor”, investit de Marcu Eugenicul pe

patul de moarte. Această „adunare” a fost deosebit de activă, redactând chiar o

scrisoare adresată papei în care se propunea reluarea discuţiilor într-un sinod

ecumenic mai cuprinzător. Se argumenta că la Florenţa reprezentarea Bisericii

latine n-a fost canonică deoarece, în paralel, ea îşi desfăşura un conciliu propriu

la Basel. De asemenea, mai mulţi patriarhi şi mitropoliţi orientali n-au

recunoscut valabilitatea semnăturilor puse pe actul unirii de către trimişii lor.

Papa n-a dat nici un răspuns acestei scrisori continuându-şi presiunile asupra

împăratului în vederea declarării oficiale a unirii şi la Constantinopol.

116

Pentru a grăbi acest act, în octombrie 1452, papa a trimis în capitala

Imperiului Bizantin pe Isidor, grec de origine, fost mitropolit de Kiev. El a venit

cu un ajutor militar de două sute de oameni care trebuiau să constituie un

argument în ceea ce priveşte intenţiile papei. Dar chiar şi aceşti soldaţi erau

angajaţi pe banii lui Isidor şi nu pe cei oferiţi de pontiful roman. Această misiune

a determinat o contrareacţie a antiunioniştilor care se temeau ca, pe scaunul

vacant al Patriarhiei, să nu fie numit acest trimis al papei. În noiembrie 1452,

Ghenadios Scholarios s-a adresat tuturor locuitorilor din Constantinopol printr-

un Manifest împotriva unirii cu latinii.

În ciuda acestei atitudini categorice a marii majorităţi a clerului bizantin, la

12 decembrie 1452, unirea a fost proclamată în biserica Sfânta Sofia. De acum

tulburările manifestate în dispute dogmatice s-au mutat în biserici, între slujitorii

altarului, afectând grav relaţiile cu credincioşii.

La 29 mai 1453, când Marea Cetate a lui Constantin a căzut în mâinile

turcilor („agarenilor”), Constantinopol avea să fie prădat şi jefuit timp de trei

zile, potrivit tradiţiei islamice turceşti, pentru motivul că locuitorii acesteia nu s-

au predat de bunăvoie, adică au opus rezistenţă. Spre surprinderea tuturor însă, a

doua zi după amiază, la 30 mai 1453, sultanul Mahomed al II-lea şi-a făcut

intrarea triumfală în Constantinopol, fapt care a însemnat că acţiunile de pradă

şi jaf trebuiau să înceteze. Râvnit chiar de la începutul domniei sale de către

renumitul sultan, oraşul a fost transformat în capitala statului otoman.

Majoritatea bisericilor din Constantinopol au fost transformate în moschei,

începând cu binecunoscuta catedrală patriarhală Sfânta Sofia, iar reşedinţa

patriarhală din apropierea Sfintei Sofia a fost şi aceasta confiscată de sultan

devenind, ulterior, monetăria Statului.

Îndreptându-se cu mare alai către Sfânta Sofia, în faţa porţilor a

descălecat şi s-a aplecat să ia un pumn de pământ pe care şi l-a presărat peste

turban, în semn de smerenie faţă de Dumnezeul său. Intrând în biserică, după un

moment de reculegere, s-a îndreptat cu faţa spre Mecca şi a poruncit unui preot

117

musulman (imam) să rostească rugăciunea (namaz) de preaslăvire a lui Allah, în

numele profetului său Mahomed. Din acel moment, Marea Catedrală a

Ortodoxiei, ctitoria împăratului Iustinian I, capodoperă a arhitecturii şi artei

bizantine, a devenit moschee turcească, şi a rămas aşa până în anul 1934, când

guvernul turc, la îndemnul lui Mustafa-Kemal Atatürk († 1938), a declarat-o

monument istoric şi a devenit muzeu.

În acest context trebuie menţionat şi modul diferit de interpretare în

Răsărit şi Apus a catastrofei de la 29 mai 1453. Apusenii au considerat căderea

Constantinopolului drept o pedeapsă a lui Dumnezeu deoarece ortodocşii au

refuzat punerea în aplicare a decretului de unire cu Roma, semnat la Florenţa, la

6 iulie 1439. Pe de altă parte, bizantinii alături de celelalte popoare ortodoxe,

considerau căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, tot ca o pedeapsă a

lui Dumnezeu, ca urmare a gestului de trădare a Ortodoxiei, prin semnarea

documentului florentin din anul 1439 şi, mai ales, din cauza pomenirii papei la

serviciile divine din Sfânta Sofia începând cu ziua de 12 decembrie 1452.

Începând cu 29 mai 1453 Patriarhia Ecumenică şi întreaga Biserică

Ortodoxă din Imperiul Otoman a fost obligată să se acomodeze noii situaţii

pentru a supravieţui şi a salva ceea ce se mai putea ori ceea ce a mai rămas din

ea. A început practic un proces de reactivare sau cel puţin de menţinere în

funcţiune a vechilor instituţii bisericeşti şi a Bisericii Ortodoxe înseşi, în ciuda

tuturor obstacolelor, abuzurilor şi îngrădirilor puse la cale de noua stăpânire

păgână, a pericolului de islamizare ca şi a dezbinării creştinilor de către

autorităţile musulmane.

Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, s-a dovedit a fi un om

deschis spre cultura tuturor popoarelor, mai ales a celor învecinate. Devenit

suveranul unui imperiu multinaţional şi pluriconfesional, în care elementul

creştin reprezenta totuşi o majoritate, el s-a arăta foarte interesat să stabilească

un climat de coabitare paşnică între creştini şi musulmani, absolut necesar

pentru liniştea internă a marelui săi imperiu. El a înţeles că are între hotarele

118

statului un popor cu forţă spirituală pe care nu o putea trece cu vederea.

Desigur, aceasta nu excludea planul ca, în perspectivă, el şi urmaşii săi să nu

acţioneze pentru diminuarea şi chiar asimilarea ei. În acest sens, a urmărit cu

interes şi a sprijinit cu clarviziunea unui remarcabil politician reorganizarea

Patriarhiei Ecumenice, în limitele permise de Coran şi de statutul său de

conducător spiritual al islamului. Astfel, Mahomed al II-lea a încadrat întreaga

comunitate a creştinilor într-un milet (neam), aşa cum a procedat şi cu evreii şi

armenii. În interiorul acestei comunităţi, potrivit sistemului tradiţional de

organizare a statelor islamice din Orientul Mijlociu, membrii ei puteau să-şi

rezolve problemele conform legilor şi obiceiurilor proprii, având în frunte pe

conducătorul lor religios, subordonat puterii civile otomane.

Pornind de la faptul că într-un stat musulman autoritatea laică se

suprapune cu cea religioasă, sultanul se aştepta ca imediat după căderea

Constantinopolului, patriarhul grec să vină şi să-i prezinte onorurile cuvenite

unui nou şef de stat. Aflând că scaunul patriarhal era vacant, el a cerut grecilor

să-şi aleagă un conducător spiritual, de vreme ce ultimul Patriarh Ecumenic,

unionistul Grigorie al III-lea Mammas (1443-1450), fusese depus şi

excomunicat de un sinod local în anul 1450, refugiindu-se la Roma, unde a

murit în anul 1459. Atenţia sultanului s-a îndreptat spre persoana care se bucura

în acel moment de cea mai mare recunoaştere din partea credincioşilor

ortodocşi, un antiunionist convins: monahul Ghenadie Scholarios (Gheorghios

Kurthesios Scholarios, înainte de călugărire). Era evident că sultanul avea

nevoie de un patriarh antiunionist în Constantinopol pentru a evita organizarea

unei eventuale contraofensive a occidentalilor asupra oraşului.

Ca laic, Georgios Scholarios a fost ucenicul şi apoi fiul duhovnicesc al

lui Marcu Eugenicul viitorul mitropolit al Efesului, de la care a primit o

educaţie aleasă, iniţiindu-se apoi singur mai ales în domeniul filosofiei şi al

teologiei. Cunoaşterea limbii latine i-a asigurat o oarecare superioritate asupra

multora dintre contemporani, care se foloseau pentru studiile lor numai de limba

119

greacă. Tot prin intermediul limbii latine a Georgios Scholarios a intrat în

legătură cu teologia apuseană pe care a cunoscut-o foarte bine. Acest fapt,

precum şi legăturile sale cu mai mulţi „barbari din Occident”, cum erau numiţi

atunci apusenii de către grecii antiunionişti, i-au adus acuzaţia de „latinophron”,

adică simpatizant al latinilor. A fost nevoit de foarte multe ori să se apere de

această acuzaţie, care s-a dovedit a fi fără temei.

Datorită culturii şi renumelui său, Georgios Scholarios şi-a câştigat stima

şi preţuirea împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), care a iniţiat o

serie de contacte cu papalitatea în vederea unirii. A fost numit în marile

demnităţi de judecător general al romeilor şi prim-secretar imperial, pe care le

cumula, deşi era laic, cu cea de predicator oficial al Curţii imperiale.

În această calitate l-a însoţit pe împărat la Sinodul unionist de la Ferrara-

Florenţa (1438-1439) unde a susţinut unirea în folosul Imperiului.

Întors de la Florenţa, fără să fi semnat decretul de unire „Laetentur caeli”

(Cerurile să se veselească) din 6 iulie 1439, deoarece era laic, Georgios

Scholarios a păstrat o tăcere prudentă. În acest timp, el a putut consta că

ajutoarele promise de papă şi statele apusene au rămas la stadiul de simple

promisiuni, iar majoritatea populaţiei ortodoxe era ostilă unirii cu latinii. Sub

influenţa lui Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului, conducătorul partidei

antiunioniste († 23 ianuarie 1444), Georgios Scholarios şi-a schimbat radical

părerea şi a devenit cel mai aprig luptător împotriva unirii şi apărătorul dârz al

Ortodoxiei. O puternică impresie a produs şi înfrângerea catastrofală a ultimei

cruciade antiotomane, în lupta de la Varna, la 10 noiembrie 1444. Ea a dovedit

clar că ajutorul occidental era incapabil să asigure salvarea Constantinopolului

şi l-a determinat clar pe Georgios Scholarios să persevereze în atitudinea sa

antiunionistă. Datorită polemicii pe care a început-o cu teologii latini pe tema

unirii de la Ferrara-Florenţa, a intrat în dizgraţia împăratului şi, în jurul anilor

1444-1445, a părăsit toate funcţiile deţinute în administraţia imperială. Situaţia

120

lui nu s-a schimbat nici în timpul ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-

lea Paleologul (1448-1453).

Profund dezgustat de lume, dar mai ales de politica conducătorilor

statului bizantin, în frunte cu împăratul, care căutau cu orice preţ înţelegerea cu

latinii, trecând chiar peste respectul datorat credinţei ortodoxe, Georgios

Scholarios s-a retras, mai întâi, la mănăstire Pantocrator (devenit sub turci

Zeirek-Geami) din Constantinopol, de unde, încă laic fiind, a adresat

împăratului Constantin al XI-lea Paleologul o cuvântare de rămas bun. Aici nu a

rămas decât puţin timp, retrăgându-se la mănăstirea Charsianit, unde a îmbrăcat

haina monahală, împlinind o făgăduinţă pe care a făcut-o la împlinirea vârstei

de 30 de ani. Revenit la mănăstirea Pantocrator, acum monahul Ghenadie şi-a

intensificat activitatea antiunionistă, scriind mai multe memorii şi lucrări în care

îndemna la rezistenţă în faţa unirii cu Roma.

Cucerirea Constantinopolului l-a găsit pe Ghenadie în chilia sa, de unde a

fost luat ostatic şi a ajuns sclav al unui turc bogat din Adrianopol, care l-a tratat

cu omenie, şi datorită erudiţiei sale a câştigat preţuirea şi respectul stăpânului

său.

Pentru a demonstra grecilor că se consideră urmaşul basileilor bizantini,

el s-a informat asupra ceremoniei instalării patriarhului în timpul împăraţilor

bizantini şi a încercat să o păstreze în măsura în care ea nu contravenea

prescripţiilor Coranului.

Hirotonia a fost săvârşită de un sobor de ierarhi condus de mitropolitul

Heracleei Pontului, după ce, în prealabil, un sinod local alcătuit din episcopii

aflaţi întâmplător în capitală şi din alţi clerici şi laici, a îndeplinit procedura

canonică de alegere a patriarhului. Instalarea s-a făcut la 6 ianuarie 1454, în

biserica Sfinţii Apostoli, pe care sultanul a dăruit-o creştinilor ca nouă reşedinţă

patriarhală.

După ceremonia de hirotonie, sultanul l-a invitat pe patriarh să ia masa

împreună cu el şi au discutat foarte mult, asigurându-l că Biserica se va bucura

121

de deplină libertate. La plecare, sultanul i-a dăruit însemnele demnităţii

patriarhale: cârja şi crucea pectorală.

Ghenadie Scholarios a ocupat scaunul patriarhal în trei rânduri: 1454-

1456; 1462-1463; 1464-1465. Reşedinţa patriarhală stabilită la biserica Sfinţii

Apostoli a rămas puţin timp aici, din cauza unei provocări meschine a turcilor

care au introdus în biserică cadavrul unui turc, profanând-o. Temându-se de

repetarea unor astfel de gesturi, dar şi pentru că în împrejurimi se instalaseră

turci musulmani, care nu acceptau prezenţa în preajma lor a lăcaşurilor de cult

creştine, patriarhul a cerut sultanului o altă biserică şi reşedinţă patriarhală.

Acesta a acceptat cererea patriarhului şi i-a dăruit ca reşedinţă mănăstirea de

călugăriţe Pammakaristos (a Prea Fericitei Fecioare), unde erau mai mulţi greci.

Sediul Patriarhiei a rămas acolo până în anul 1587, când sultanul Murad al III-

lea (1574-1595) l-a obligat pe Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea (1587-

1595) să părăsească această reşedinţă. Astfel, Patriarhia Ecumenică a rămas fără

sediu şi fără catedrală. Timp de aproape zece ani ea şi-a desfăşurat activitatea la

Vlah Serai, palatul domnilor Ţării Româneşti sau al reprezentanţilor acestora pe

lângă Înalta Poartă. Serviciile religioase se făceau în puţinele biserici care au

mai rămas la dispoziţia creştinilor.

Din anii 1598-1599, timp de aproape trei ani, Patriarhia Ecumenică şi-a

avut sediul la biserica Sfântul Dumitru Xiloportas, iar apoi, în jurul anului 1601,

s-a mutat la biserica Sfântul Gheorghe, în cartierul Fanar, lângă Cornul de Aur,

unde se află şi astăzi.

Datorită aprecierii de care s-a bucurat Ghenadie Scholarios în faţa

sultanului Mahomed al II-lea, dar mai ales a neobositei sale stăruinţe şi a

demersurilor pe lângă conducătorii turci, Biserica Ortodoxă a dobândit o situaţie

legală în mijlocul celor de altă credinţă, reuşind cu mari eforturi să-şi păstreze

aproape toate tradiţiile sale. În urma a cel puţin trei întâlniri între patriarh şi

sultan au fost stabilite coordonatele unei convieţuiri paşnice între musulmani şi

creştini, care a fost fixat şi în scris.

122

Prin „Berat”- ul6 din ianuarie 1454 dat de sultan pentru confirmarea

alegerii noului Patriarh Ecumenic, s-au fixat şi drepturile şi obligaţiile

Patriarhiei Ecumenice, ale patriarhului şi ale creştinilor din Imperiul Otoman

sub forma unor „porunci scrise” numite şi „capitulaţii interne”, întărite prin

semnătura şi sigiliul conducătorului statului:

- Patriarhului Ecumenic i s-a recunoscut jurisdicţia supremă pe întreg

teritoriul Imperiului otoman, iar Bisericii Ortodoxe i s-a lăsat libertatea păstrării

dogmelor şi exercitarea liberă a cultului, în limitele canonice şi liturgice ale

Bisericii Răsăritului, cu dreptul de a convoca şi ţine sinoade.

- Patriarhul Ecumenic avea dreptul de jurisdicţie şi asupra creştinilor din

afara graniţelor Imperiului, în calitatea sa de căpetenie supremă a Bisericii

Ortodoxe.

- mitropoliţii şi episcopii ortodocşi din Imperiul Otoman aveau să-şi

păstreze drepturile lor canonice şi liturgice şi să dispună asupra veniturilor lor,

ca şi înainte de 29 mai 1453.

- Patriarhul Ecumenic a devenit şi „Etnarh” (eqnarchj) sau „Milet

Başa” (Paşă confesional) ceea ce înseamnă că era conducătorul religios şi

politic al „naţiunii creştinilor romei” (Rum Milet) din capitală şi din întreg

Imperiul Otoman (până în anul 1923). În scara onorurilor „cursus honorum”,

Patriarhul Ecumenic a fost pus pe aceeaşi treaptă cu cea de vizir al sultanului,

adică de paşă sau ministru pentru „naţiunea confesională creştină ortodoxă”. În

virtutea acesteia, Patriarhul Ecumenic dispunea şi de o gardă personală de

soldaţi turci (arnăuţi). Astfel, el a dobândit un rang mult mai mare decât pe

vremea împăraţilor bizantini.

- Patriarhul Ecumenic putea fi judecat în cele lumeşti numai de sultan, iar

în cele bisericeşti de sinod, cu aprobarea sultanului.

- mitropoliţii şi episcopii erau judecaţi de Sinodul patriarhal.6 „Berat”-ul sau Brevetul imperial era un act provenit de la cancelaria otomană, având un caracter administrativ sau economic. Din această categorie făceau parte actele de numire sau avansate în anumite posturi, acordarea decoraţiilor, etc. (cf. Mihail GUBOGLU, Paleografia şi diplomaţia turco-osmană, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1958, pp. 70-71).

123

- Patriarhul Ecumenic avea dreptul să pună taxe asupra clerului şi

credincioşilor şi să le încaseze.

- în calitate de vizir, Patriarhul Ecumenic avea oricând acces la Divan,

pentru a interveni în favoarea sau defavoarea supuşilor săi, clerici şi laici.

- Patriarhul avea nu numai dreptul de a judeca, ci şi pe acela de apel, atât

în probleme religioase cât şi în cele civile, pentru toţi supuşii săi ortodocşi din

Imperiu.

- el trebuia să garanteze în faţa sultanului loialitatea creştinilor ortodocşi,

motiv pentru care au existat şi situaţii când trebuia să fie sever, aspru,

colaboraţionist şi, poate, nedrept, pentru a nu periclita interesele Patriarhiei, ca

instituţie. Pentru greşelile creştinilor faţă de regimul otoman, răspundea tot

Patriarhul, în calitatea sa te Etnarh.

- nunţile, înmormântările precum şi sărbătorile liturgice puteau fi ţinute

în deplină libertate. De altfel, în cele trei zile de Paşti creştinii se bucurau de o

libertate de mişcare pe care nu o aveau în restul anului, porţile Fanarului

rămânând deschise şi noaptea pentru a permite creştinilor din întreg oraşul să

participe la slujbele divine specifice acestei sărbători.

- crucile de pe biserici, în exterior, precum şi de pe turnuri şi acoperiş

trebuiau să fie îndepărtate.

- trasul clopotelor a fost, în general, interzis sau redus la minimum, cu

excepţia bisericilor de pe insulele greceşti şi din Sfântul Munte Athos.

- clerul a fost scutit de bir, de la Patriarh şi până la ultimul slujitor şi s-a

recunoscut existenţa lăcaşurilor de cult creştine, dându-se asigurări, care nu s-au

respectat, că niciodată şi sub nici un motiv acestea nu vor fi transformate în

moschei. Dimpotrivă s-au săvârşit numeroase abuzuri după bunul plac al

musulmanilor.

- Patriarhul Ecumenic avea, în continuare, dreptul de a sfinţi Sfântul şi

Marele Mir, pentru toate bisericile de sub jurisdicţia sa, atât de pe cuprinsul

Imperiului otoman, cât şi în afara frontierelor acestuia.

124

- se interzicea „propaganda creştină”, adică toate formele misionarism

creştin, pe teritoriul Imperiului otoman, dar se încuraja convertirea la islamism.

Se interzicea, de asemenea, combaterea islamului, ca religie a Imperiului, şi

împiedicarea creştinilor de a trece la musulmani. Prozelitismul era astfel permis

şi încurajat numai dinspre creştinism spre islam, deci era unilateral. Trecerea de

la islam la creştinism sau criticarea Coranului se pedepseau cu moartea. La fel,

apostazia musulmanilor sau a noilor convertiţi la islam se pedepseau cu

moartea. Era interzisă, de asemenea, înfiinţarea de comunităţi noi sau

construirea de biserici. Foarte greu şi rar s-au obţinut aprobări pentru repararea

vechilor biserici, asta dacă nu au fost deja transformate în moschei.

Acestea au fost, în mare, punctele esenţiale din statutul juridic al Bisericii

Ortodoxe din Imperiul Otoman, fixate de sultanul Mahomed al II-lea cu ocazia

investirii lui Ghenadie Scholarios ca Patriarh Ecumenic. Totuşi, prevederile

acestui decret nu au fost întotdeauna şi întru totul respectate, şi chiar Mahomed

al II-lea şi mai ales urmaşii săi s-au dedat la acte de intoleranţă. Aşa se explică

cele două renunţări la scaunul patriarhal ale lui Ghenadie al II-lea şi apoi

retragerea definitivă datorită greutăţilor cu care s-a confruntat.

Prin drepturile acordate ierarhiei şi credincioşilor ortodocşi, Biserica

Ortodoxă a ajuns să înlocuiască fostul stat bizantin desfiinţat şi continua să

conducă şi să protejeze pe creştinii din întreaga lume. În acest sens, patriarhul

Ghenadie şi-a îndeplinit pe deplin misiunea sa de conducător spiritual al tuturor

ortodocşilor din Imperiu recunoscând autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, în

anul 1448, prin confirmarea mitropolitului Iona, a refăcut cu ajutorul monahilor

de la Muntele Athos, în anul 1460, mănăstirea bulgară „Sfântul Ioan” de la Rila,

şi a obţinut de la turcii mameluci din Egipt dreptul pentru Patriarhia

Ierusalimului de a proteja Locurile Sfinte.

Deşi Patriarhul Ecumenic a fost încărcat cu funcţii, titluri, privilegii şi

prerogative, ele au fost încălcate de sultani şi de administraţia otomană,

făcându-l, în calitate de Etnarh, dependent de regimul politic musulman şi

125

împiedicându-l să iniţieze acţiuni care să asigure o bună desfăşurare a activităţii

bisericeşti, pastorale şi administrative. Oficiul de „Etnarh” îl exercita ajutat de

un „sfat intim” compus din patru funcţionari patriarhali, care puteau fi şi mireni:

marele logofăt, care făcea legătura între Patriarhie şi Înalta Poartă, marele

econom, sachelarul şi sacheliul.

La început, sultanul n-a perceput nici o taxă la numirea patriarhilor. Nici

Patriarhul Ghenadie al II-lea şi nici primii săi urmaşi n-au plătit sultanului tribut

sau peşcheş pentru numire. După cucerirea Trapezuntului de către sultanul

Mahomed al II-lea, în anul 1460, au fost transferaţi la Constantinopol mai mulţi

greci din acel mic stat, situaţie care a dus la apariţia unor rivalităţi şi acţiuni

concurente între clerul grecesc „vechi” constantinopolitan şi grecii „venetici”

din Trapezunt. În contextul acestor rivalităţi, pe care sultanul a ştiut să le cultive

cu mult tact, Patriarhul Simion I de Trapezunt (1466-1467; 1471/1472-1474;

1482-1486) a cumpărat scaunul patriarhal, oferind sultanului, la prima investire,

un „dar” (plocon, peşcheş) de 500 (după alţii, 1000) de ducaţi de aur. Deoarece

la turci „darul” a devenit obligaţie, iar „obiceiul” lege, în curând s-a ajuns ca

suma să fie ridicată la 2.000 de ducaţi de aur. Înainte de a doua păstorire, tot

Simion I i-a oferit sultanului 3.000 de ducaţi de aur, iar apoi prin acumularea

unei mari datorii faţă de acesta şi mama lui pe care nu a putut-o plăti la timp, a

fost depus din scaun în anul 1474. La mijlocul secolului al XVI-lea suma oferită

de candidaţii la scaunul patriarhal a ajuns la 4.000 de ducaţi. La alegerea

patriarhului Ieremia I (1523-1545), s-a plătit sultanului Soliman al II-lea suma

de 4.600 de ducaţi de aur. Astfel, s-a ajuns ca scaunul patriarhal să fie practic

scos la licitaţie, turcii schimbând des patriarhii şi dându-l candidatului care

putea oferi mai mult. Durata medie de păstorire a unui patriarh era de doi sau

trei ani, excepţiile fiind foarte rare. Între anii 1454-1800, s-au succedat pe

scaunul patriarhal 70 de titulari de 125 de ori. Efectele acestui sistem au dus nu

numai la sărăcirea Patriarhiei Ecumenice, ci şi la abuzuri şi simonie în lanţ, de

sus în jos şi de jos în sus. De fapt, Patriarhul Ecumenic a devenit sclavul

126

propriilor ranguri, funcţii şi privilegii, fiind la discreţia fiscului otoman, a

sultanului şi, mai ales, a marelui vizir. Patriarhul şi ierarhii săi erau folosiţi

practic de către turci pentru strângerea dărilor impuse în special creştinilor, pe

care urmau apoi să le verse fiscului otoman. Ei erau înscăunaţi şi înlăturaţi după

bunul plac al sultanului şi vizirilor, la care îşi dădeau concursul şi iezuiţii

catolici susţinuţi de Franţa şi Austria precum şi reprezentanţii ambasadelor

statelor protestante, Anglia, Olanda şi Elveţia din Istanbul.

Ceilalţi Patriarhi apostolici de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim precum

şi Patriarhii vechi orientali, aflaţi sub stăpânirea otomană erau recunoscuţi

numai ca şi conducători religioşi ai comunităţii lor, fiind subordonaţi sub aspect

civil Etnarhului de la Constantinopol. Aceasta însemna că ei şi-au menţinut

titlul, dreptul canonic şi cutumiar, de jurisdicţie locală, deci toate prerogativele

anterioare, dar ca cetăţeni adică membri ai comunităţii ortodoxe, se aflau, ei şi

credincioşii lor, cu clerul acestora, sub controlul superiorului lor, Milet Başa,

Patriarhul Ecumenic din Constantinopol. Acest fapt a contribuit la pierderea

autonomiei celor trei Patriarhi ortodocşi de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim

faţă de confratele lor „egal” de la Constantinopol, prin dispariţia vechiului

echilibru al Pentarhiei, chiar în sânul Bisericii Ortodoxe. Efectul indirect al

acestei situaţii a fost eclipsarea şi mai accentuată a celorlalte scaune patriarhale

din partea Patriarhiei Ecumenice, cu abuzuri de tot felul, mai ales din partea

administraţiei civile turceşti şi a celei bisericeşti – greceşti din Constantinopol.

Cu toate acestea titularii celorlalte scaune patriarhale au ajuns să stea mai

mult la Constantinopol. Exista însă şi un mare avantaj pentru titularii lor, care

nefiind în postura de conducători politici şi spirituali, ci numai spirituali, la

alegerea lor nu trebuiau să ofere sume foarte mari de bani demnitarilor turci şi

nu erau schimbaţi aşa de des, având, în general, o păstorire mai lungă.

În ciuda dependenţei de Constantinopol, unii patriarhi orientali au reuşit

să se remarce ca mari personalităţi în domeniul gospodăresc, pastoral şi cultural.

Astfel, patriarhul Ioachim al Alexandriei (1487-1565), în calitate de „patriarh şi

127

papă al Alexandriei, judecător a toată lumea”, a reuşit să obţină unele privilegii

pentru credincioşii săi, din partea sultanului Selim I. Mai amintim şi pe

patriarhii: Silvestru (1569-1590), Meletie Pigas (1590-1601), Gherasim I (1620-

1636), Gherasim al II-lea (1688-1710) şi Samuil Kapasulis (1710-1723).

În Antiohia s-au remarcat: Ioachim al V-lea (1581-1592) şi Macarie al

III-lea Zaim (1647-1672), care a făcut şi o călătorie în Ţările române, Ucraina şi

Rusia, fiul său, arhidiaconul Pavel de Alep, oferind prin jurnalul său de

călătorie, scris în limba arabă, interesante şi importante informaţii privind viaţa

politică, socială, economică şi bisericească de la noi.

La Ierusalim, patriarhul Gherman al II-lea (1543-1549) a obţinut

recunoaşterea administrării Locurilor Sfinte (Sfântul Mormânt, Peştera Naşterii

din Betleem, Biserica Învierii, Dealul Golgotei, Grădina Ghetsimani, Muntele

Măslinilor, oraşul Nazaret, Muntele Tabor ş. a.) prin organizarea „Frăţiei

Sfântului Mormânt”, deşi latinii, pe baza unor drepturi câştigate în timpul

cruciadelor (când a fost instalat un patriarh latin la Ierusalim), revendicau mereu

aceste privilegii. S-au mai impus ca protectori ai Locurilor Sfinte şi apărători ai

dreptei credinţe în faţa propagandei iezuite catolice: Teofan al II-lea (1608-

1644), Nectarie (1661-1669), Dositei al II-lea Notara (1669-1707), autorul

mărturisirii de credinţă numită „Pavăza Ortodoxiei”, aprobată de Sinodul din

Ierusalim din anul 1672, şi Hrisant Notara (1707-1731), ales patriarh cu ajutorul

domnitorului martir român Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Creştinii aveau în Imperiu un statut de cetăţeni de categoria a doua, fiind

numiţi în derâdere „ghiauri” adică „necredincioşi”, iar pentru a-şi putea exercita

credinţa sau pentru a rămâne creştini trebuiau să plătească haraci sau tribut, bir,

dare în bani, în natură şi copii („darea sângelui”) adică fete pentru haremurile

turcilor şi băieţi pentru elita militară a ienicerilor (yeni ceri = trupă nouă).

La toate acestea se adăugau şi alte obligaţii cărora erau supuşi creştinii.

Dijmele în produse se ridicau până la a treia parte din recoltă. Răpirile de copii

şi tineri care erau apoi vânduţi pe pieţele Orientului erau frecvente. Cel mai

128

mult au avut de suferit popoarele din Balcani, patriarhii Ecumenici şi mitropoliţi

asistând neputincioşi la islamizările forţate din Bulgaria, Albania şi Bosnia.

Biserica a menţinut însă permanent aprinsă flacăra credinţei şi apartenenţei la

un anumit neam, ceea ce a făcut posibile mai târziu revoltele şi războaiele de

independenţă care au dus la eliberarea de sub dominaţia otomană, în secolul al

XIX-lea.

De asemenea, creştinii erau primiţi în slujbe publice, în administraţie,

armată, etc., numai dacă renunţau la credinţa lor, adică treceau la islam. În cazul

în care din motive practice sau prin relaţii, unii creştini ajungeau să fie angajaţi

secretari, traducători, medici sau agenţi fiscali, se loveau de ura şi fanatismul

turcesc, suferind batjocuri, umilinţe şi oprimări de tot felul. De asemenea,

creştinii nu aveau voie să poarte armă, nici să presteze jurământ sau să aducă

martori într-un proces cu un musulman. De aceea, unii creştini au preferat să

treacă la islamism.

Nici patriarhii nu au fost scutiţi de umilinţe, batjocuri sau chiar moarte.

Patriarhul Rafael (1474-1475), de neam sârb, a fost batjocorit pentru că nu a

putut să plătească haraciul. Legat cu un lanţ de gât, a fost purtat pe străzile

Constantinopolului şi silit să cerşească. Cu timpul nici ceremonia întronizării

patriarhului nu s-a mai făcut în prezenţa sultanului, ci a marelui vizir. Aceasta

începând cu anul 1657, când, din ordinul sultanului Mahomed al IV-lea (1648-

1687), a fost spânzurat Patriarhul Ecumenic Partenie al III-lea (1656-1657).

Instanţele de judecată bisericeşti au primit împuternicirea să cerceteze

toate diferendele dintre ortodocşi care aveau caracter religios. Între acestea au

fost incluse şi cele privitoare la căsătorie, divorţ, testament, tutela minorilor.

Patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a rânduit şi instanţe civile, care se

ocupau celelalte dispute între creştini. Doar în cazul crimelor sau dacă era

implicat şi un musulman în proces, cauza revenea instanţelor turceşti. În litigiile

dintre un creştin şi un musulman, cadiul utiliza dreptul musulman, dând, de cele

mai multe ori, dreptate părţii de religie islamică. Situaţia era cu totul alta în

129

partea europeană a Imperiului otoman, unde marea majoritate a populaţiei era

preponderent creştină, cu excepţia unor regiuni din Bosnia, nordul Albaniei,

sudul Bulgariei şi Rumelia sau împrejurimile Constantinopolului, unde au avut

loc convertiri în masă ale ortodocşilor la islam. În realitate, turcii nici nu prea

aveau interesul să facă islamizări în masă, printre creştini, deoarece în acest caz

pierdeau o serie de avantaje materiale şi financiare. Dimpotrivă, creştinii erau

cei care manifestau tendinţa de se islamiza, pentru a scăpa de toate taxele şi de

toate discriminările cetăţeneşti, militare şi religioase la care erau supuşi.

Chiar şi prin vestimentaţie, creştinii trebuiau să se deosebească de turci,

neavând voie să aibă îmbrăcăminte scumpă. Vestimentaţia creştinilor trebuia să

fie simplă, săracă şi să se deosebească în croială şi model de cea a turcilor. Doar

membrii clerului ortodox aveau voie să poarte barbă, în timp ce toţi musulmanii

se bucurau de acest drept. Dacă un creştin era călare, trebuia să coboare de pe

cal atunci când vorbea cu un musulman, ca un semn de respect faţă de acesta.

Deşi clerul ortodox era scutit de impozite şi alte dări către stat, membrii săi

puteau face contribuţii şi donaţii de bunăvoie statului turc, fiind chiar încurajaţi

la astfel de practici.

Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă din Imperiul Otoman a fost

reorganizată şi a putut să-şi desfăşoare activitatea chiar şi în condiţii total

neprielnice. S-a resimţit din plin şi lipsa organelor administrativ-bisericeşti

pentru prestarea diferitelor servicii, a celor pregătiţi ca să ajute potrivit legii la

activitatea administrativă a Bisericii, a celor care puteau ajuta la înlăturarea unor

scandaluri şi certuri în Biserică, fapt pentru care a îndurat multe neplăceri.

Astfel, Imperiul Bizantini a continuat să existe prin instituţia Patriarhiei

Ecumenice, chiar dacă numai simbolic. Patriarhul Ecumenic a reuşit să se

substituie basileilor bizantini, să salveze şi să continue tradiţiile bizantine şi nu

în ultimul rând să-şi refacă autoritatea în Răsăritul creştin, folosindu-se de

Imperiul Otoman. Pe măsură ce Imperiul Otoman includea sub stăpânirea sa tot

mai multe ţări ortodoxe, în aceeaşi măsură, creştea şi se lărgea sfera de

130

autoritate a Patriarhiei Ecumenice, încât Bisericile Ortodoxe aflate până atunci

într-o stare de semi-independenţă sau chiar independenţă totală, au intrat din

nou, un timp, sub influenţa Patriarhiei Constantinopolului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

131

1. *** Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa unită, volum

coordonat de Miruna Tătaru-CAZABAN, introducere de Mihail ŞORA,

Bucureşti, Editura Anastasia, 2004.

2. AHRWEILER, Hélène, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, traducere:

Cristian JINGA, postfaţă de Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Bucureşti, Editura

Corint, 2002.

3. ARIÈS, Philippe, DUBY, Georges, Istoria vieţii private, vol. I : De la

Imperiul Roman la anul o mie, traducere de Ion HERDAN, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1994.

4. CARPENTIER, Jean, LEBRUN, François (coord.), Istoria Europei, prefaţă de

René RÉMOND, traducere din franceză de A. SKULTÉTY şi S. SKULTÉTY,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.

5. CAVALLO, Guglielmo (coordonator), Omul bizantin, traducere de Ion

MIRCEA, Iaşi, Editura Polirom, 2000.

6. ESLIN, Jean-Claude, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident,

traducere de Tatiana PETRACHE şi Irina FLOREA, prefaţă de Tatiana

PETRACHE, Bucureşti, Editura Anastasia, 2001.

7. GABOR, Adrian, Biserica şi Statul în primele patru secole, Bucureşti,

Editura Sophia, 2003.

8. GABOR, Adrian, Biserică şi Stat în timpul lui Teodosie cel Mare (379-395),

Bucureşti, Editura Bizantină, f. a.

9. GIBBON, Edward, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, vol.

II, antologie, traducere, prefaţă de Dan HURMUZESCU, Bucureşti, Editura

Minerva, 1976.

10. ICĂ, Ioan I. jr., MARANI, Germano (Ed.), Gândirea socială a Bisericii.

Fundamente, documente, analize, perspective, Sibiu, Editura Deisis, 2002.

11. IORGA, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, traducere după originalul în limba

franceză de Liliana Iorga-PIPPIDI, postfaţă de Mihai BERZA, cu Addenda,

Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002.

132

12. MARROU, Henri-Iréné, Biserica în antichitatea târzie (303-604), traducere

de Roxana MAREŞ, Bucureşti, Editura Teora, 1999.

13. OLARIU, Cristian, Fascinaţia puterii. Uzurpări şi conspiraţii în Imperiul

roman, Bucureşti, Editura Scriptorum, 2005.

14. PREDA, Radu, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Bucureşti, Editura

Scripta, 1999.

15. RUNCIMAN, Steven, Teocraţia bizantină, traducere din limba engleză şi

studiu introductiv Vasile Adrian CARABĂ, Bucureşti, Editura Nemira, f. a.

(2012).

16. SCHMITT, Carl, Teologia politică, traducere şi note de Lavinia STAN şi

Lucian TURCESCU, postfaţă de Gh. VLĂDUŢESCU, Bucureşti, Editura

Universal Dalsi, 1996.

17. SNAGOV, Ion Dumitriu, Relaţiile Stat-Biserică, Bucureşti, Editura Gnosis,

1996.

18. SUTTNER, Ernst Christof, Bisericile Răsăritului şi Apusului de-a lungul

Istoriei bisericeşti, prefaţă de IPS Nicolae CORNEANU, traducere de Mihai

SĂSĂUJAN, Iaşi, Editura Ars Longa, 1998.

19. ŢEPELEA, Marius, Biserica şi Statul în primele trei secole, Deva, Editura

Emia, 2005.

20. VERNANT, Jean-Pierre (coordonator), Omul grec, traducere de Doina JELA,

Editura Polirom, Iaşi, 2001.

133