1

INSTITUTUL DE ŞTIINŢE PENALE ŞI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

CATEDRA ŞTIINŢE JURIDICE ŞI SECURITATE CRIMINOLOGICĂ

APROBAT

la şedinţa Catedrei

2014

Şef catedră,

V. Guţuleac, dr., prof. univ.

NOTE DE CURS

CRIMINALISTICĂ

Autor:

Chirilă Mihail,

lector universitar

Chişinău 2014

2

Tema 1. Criminalistica - ştiinţa investigării ştiinţifice a infracţiunilor

Noţiunea şi obiectul de studiu al criminalisticii

Criminalistica este definită ca ştiinţa care elaborează şi foloseşte un ansamblu de

cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii,

cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor

antisociale.

Obiectul de studiu al criminalisticii reiese cu claritate din definiţie, anume studiul

mijloacelor tehnice şi metodelor tactice de investigare a faptelor prevăzute de legea penală.

Principiile criminalisticii

De relevat că fiind subordonată procesului penal şi contribuind la realizarea sarcinilor

acestuia, criminalistica se bazează pe principiile dreptului procesual penal. Prin urmare, sistemul

principiilor fundamentale ale criminalisticii include principii de drept procesual penal

interpretate în accepţiunea criminalistică, dar şi unele principii proprii acestei discipline, ca, spre

exeriiplu, principiul operativităţii, al planificării activităţilor criminalistice, al celui privind

aplicarea formei deductive şi inductive de cercetare a faptelor penale.

Principiul legalităţii – este prevăzut de art.2 al Codul penal şi art.2 al Codului de procedură

penală. Conform acestui principiu întreaga activitate de investigare a infracţiunilor se desfăşoară

cu stricta respectare a prevederilor legale.

Principiul aflării adevărului - este prevăzut de art. 3 al Coduli de procedură penală.

Concluziile desprinse de către organele judiciare prin intermeniul probelor trebuie să reflecte cu

exactitate realitatea obiectivă.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Orice persoană împotriva căreia a fost pornit un

proces penal este prezumată a fi nevinovată pe tot parcursul acestuia.

Principiul existenţei urmelor infracţiunii. Orice activitate ilicită a omului produce

transformări şi modificări produse la locul faptei sub forma urmelor.

Principiul identităţii. În centrul investigaţiilor criminalistice se află identificarea

persoanelor, obiectelor sau fenomenelor ce se află în legătură cauzală cu faptele incrimnate prin

legea penală.

Principiul operativităţii în efectuarea activităţii de urmărire penală - presupune constatarea

la timp şi în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, şi idetnificarea infractorilor.

Sarcinile criminalisticii

În prezent, atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic sunt confirmate următoarele

sarcini ale ştiinţei criminalistice:

- Studierea practicii infracţionale;

- Studierea legităţilor creării urmelor infracţiunilor şi elaborarea, în baza cunoaşterii acestor

legităţi, a mijloacelor şi metodelor adecvate de cercetare criminalistică;

- Studierea şi adaptarea la necesităţile practicii de investigare criminalistică a realizărilor

altor ştiinţe, cu preponderenţă a celor naturale - fizica, chimia, biologia, matematica, cibernetica

etc, metodele cărora reprezintă fundamentul ştiinţific a multor recomandări şi mijloace de

cercetare criminalistică;

- Analiza practicii de investigare a faptelor penale în vederea elaborării unor noi metode

tactice de organizare şi efectuare a acţiunilor procesuale, necesare stabilirii adevărului într-un

proces penal;

- Elaborarea mijloacelor tehnice şi a metodelor privind aplicarea lor în activitatea operativă

de prevenire şi curmare a infracţiunilor;

- Elaborarea mijloacelor tehnice şi a principiilor şi tehnologiilor efectuării expertizelor

criminalistice şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice;

- Comunicarea prin instruire şi publicitate a celor mai impresionante realizări ale

criminalisticii, precum şi a practicii înaintate în domeniul investigaţiei infracţiunilor.

3

Sistemul criminalisticii

Criminalistica este împărţită în trei mari părţi, fiecare cu specificul său, anume:

- Tehnica criminalistică;

- Tactica criminalistică;

- Metodologia (metodica) criminalistică.

Actualmente criminalistica se prezintă ca un sistem de metode tehnico-ştiinţifice, tactice şi

metodice, întrunite în compartimentele enunţate, anticipate de anumite elemente introductive şi

de metodologie criminalistică.

Tehnica criminalistică, după cum arată şi numele, studiază mijloacele tehnice folosite de

organele judiciare în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor, în analiza şi

interpretarea acestora la faţa locului sau în laborator.

Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de reguli, de metode tactice utilizate de

organele judiciare în efectuarea unor acte procedurale în vederea obţinerii maximului de rezultate –

în limitele legii – din efectuarea acestora. Astfel există reguli tactice pentru ascultarea persoanelor

participante în procesul penal (persoana vătămată, învinuitul / inculpatul, martorul), dar, în egală

măsură, pentru efectuarea altor acte procesual penale: prezentarea pentru recunoaştere,

confruntarea, cercetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea ş.a.

Metodologia criminalistică îşi propune ca, pe baza mijloacelor tehnice şi a regulilor

tactice generale, să surprindă specificul investigării diferitelor tipuri de infracţiuni contribuind la

specializarea organelor de cercetare penală în soluţionarea anumitor categorii de fapte. Astfel,

există o metodologie a investigării accidentelor de trafic rutier, există o metodologie a

investigării faptelor cauzatoare de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracţiunilor la

regimul bancar, vamal ş.a.

Metodele criminalisticii

Noţiunea de «metodă criminalistică» poate fi definită ca o totalitate de acţiuni, operaţii şi

mijloace, inerente însuşirii realităţii obiective, privind cercetarea infracţiunilor. La nivel practic,

metodele criminalistice se prezintă în forma unor măsuri, operaţii şi mijloace tehnico-ştiinţifice,

aplicarea cărora asigură eficienţa activităţii organelor judiciare în vederea investigării şi prevenirii

faptelor penale.

Savantul autohton, Igor Dolea, subliniază că în tot scenariul judiciar nucleul în jurul căruia

se realizează activitatea procesuală este demnitatea uman.1

De pe această poziâie trebuie

apreciată corectitudinea metodelor criminalistice. Nu pot fi admise ca fiind amorale şi deci

nelegitime metodele bazate pe violenţă inclusiv psihică, înşelăciune, ameninţare şi şantaj.

Unii autori clasifică metodele discutate în două-trei, alţii în şapte-opt categorii 2. Unul şi

acelaşi fenomen, de exemplu, studierea şi generalizarea experienţei judiciar-penale, e prezentat

diferit de către autori: fie ca obiect de aplicare a metodelor criminalisticii3, fie ca metodă

criminalistică de investigare4, fie ca sursă informativă.

5

Totodată, o asemenea analiză a opiniilor demonstrează, aceasta confirmându-se şi în

practica judiciară, că atât la nivel teoretic, cât şi la cel utilitar, se folosesc trei categorii de

metode: general ştiinţifice, particular ştiinţifice şi speciale.

Metodele general ştiinţifice sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite

cu prisosinţă in cercetările criminalistice. Acestea sunt:

1) Metoda observaţiei;

2) Metoda măsurării;

1 Ig.Dolea. Drepturile persoanei în probatoriul penal. Chişinău, 2009, p.45.

2 C. Suciu, Criminalistica, Bucureşti, 1972, p. 6-7; E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a Infracţiunilor, partea I,

Bucureşti, 1986, p. 17. 3 I. Anghelescu , I. Constantin şi L. Coman, Definiţia, obiectul şi metodele de studiu ale criminalisticii, în Tratat

practic de criminalistică, vol. I, Bucureşti, 1976, p. 16. 4 С. П. Митричев, Криминалистика, Мoscova, 1963, р. 16.

5 В. П. Колмаков, Введение в курс науки советской криминалистики, Одесса, 1973, р. 27.

4

3) Metoda experimentală;

4) Metoda modelării;

5) Metoda comparatiei;

6) Metoda descrierii.

Categoria a doua de metode, frecvent aplicate în criminalistică, constituie cele particular

ştiinţifice. Fiind în marea majoritate preluate în direct sau prin adaptare la specificul cercetărilor

criminalistice din diverse ramuri ale ştiinţelor naturale, metodele din această categorie sunt

atestate sub diverse denumiri, de exemplu «metode fizice»6, «metode de ramură»

7, «metode

adaptate la specificul criminalisticii»8, «metode ştiinţifice şi tehnice»

9. In toate cazurile însă se au în

vedere, în primul rând, metodele fizice sau fizico-chimice, matematice şi antropologice.

1. Metode fizice sau fizico-chimice. Dintre multiplele metode fizice şi fizico-chimice uzuale

în cercetările criminalistice menţionăm următoarele:

- Metoda optică;

- Metoda palpării;

- Metoda efectului de luminiscenţă;

- Metoda convertizării electrono-optice;

- Metoda difuzo-copiativă prin contact;

2. Metode matematice;

3. Metode antropologice.

Categoria a treia constituie, după cum anticipam, metode speciale criminalistice, denumite

de unii autori «metode de examinare proprii criminalisticii»10

, care pot fi încadrate în patru

subgrupuri, după cum urmează:

a) metodele tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării şi ridicării urmelor

materiale ale infracţiunii, desfăşurării evidenţei criminalistice şi măsurilor de protejare a

valorilor sociale de atentări criminale ca, spre exemplu, metodele fotografiei de fixare, aplicate în

cadrul cercetării la locul faptei sau în alte împrejurări, de relevare şi ridicare a urmelor invizibile

de mâini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele vizând

prevenirea furturilor , traficurilor de

stupefiante etc11

;

b) metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, trâseologice, balistice )şi a acitivităţii

specialiştilor abilitaţi să efectueze constatări tehnico-ştiinţifice.

c)metodele tactice de organizare şi desfăşurare a acţiunilor procesuale, a cercetării la faţa

locului percheziţiei etc. metodele de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni cunoscute şi sub

denumirea de metodici particulare de cercetare penală.

Metodele speciale criminalistice se subdivid în cele aplicate în cercetările ştiinţifice, cum ar

fi generalizarea practicii înaintate, studierea şi adaptarea realizărilor altor ştiinţe la specificul

activităţilor criminalistice, analiza şi evidenţa modalităţilor de săvârşire a actelor antisociale şi

cele destinate să deservească practica judiciară etc.

Locul criminalisticii în sistemul ştiinţelor juridice, judiciare, tehnice şi naturale

Ştiinţa criminalisticii are strânse legături atât cu ştiinţele juridice (penale) cât şi cu cele

nejuridice, fie că vorbim de ştiinţe exacte (matematică, fizică, chimie ş.a.) ori de ştiinţe umaniste

(psihologie, logică ş.a.).

Conexiunea criminalisticii cu dreptul penal;

Conexiunea criminalisticii cu dreptul procesual penal;

Conexiunea criminalisticii cu criminologia;

6 C. Suciu, Criminalistica, Bucureşti, 1972, p. 92.

7 А. Эйсман, Система методов исследования применяемых в криминалистике, în Вопросы

криминалистической методологии , тактики и методики расследования, Мoscova, 1973, р.11 8 Е. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor. Partea 1, Bucureşti, 1986, р. 17.

9 И. Пантелеев, Криминалистика, Мoscova, 1982, р. 29.

10 E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, partea I, Bucureşti, 1986, p. 19.

11 Р. Белкин. Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы. Мoscova, 1987, p.116.

5

Conexiunea criminalisticii cu medicină legală;

Conexiunea criminalisticii cu psihologia judiciară;

Conexiunea criminalisticii cu fizica;

Conexiunea criminalisticii cu chimia;

Conexiunea criminalisticii cu biologia şi anatomia.

Tema 2. Identificarea criminalistică

Noţiunea şi importanţa identificării criminalistice

Identificarea reprezintă activitatea de cercetare a obiectelor, fiinţelor sau fenomenelor

prin care se stabilesc însuşirile comune ale acestora dar şi deosebirile dintre ele, pe baza acestor

trăsături fiind împărţite în tipuri, grupe şi subgrupe, scopul fiind acela de a stabili pentru fiecare

entitate în parte elementele de specificitate.

Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice

În accepţie dialectică, identitatea constituie proprietatea fiinţelor şi obiectelor de a se

manifesta individual, de a-şi demonstra prin proprietăţile şi caracteristicile lor egalitatea cu ele

înseşi şi concomitent, deosebirea de tot ce le înconjoară. Aşa cum se subliniază în literatura

criminalistică, identitatea «concentrează în sine toate proprietăţile şi însuşirile unui obiect,

fenomen sau fiinţă şi prin aceasta le deosebeşte de orice alt obiect, fenomen sau fiinţă»12

.

Identitatea obiectelor materiale nu este contradictorie conceptului dialectic despre mişcarea

universală şi continuă a materiei, evoluţiei inerente a tuturor lucrurilor, fiinţelor sau a fenomenelor

reale. Dialectica afirmă sistemul universal de echilibru, potrivit căruia schimbările lente

cantitative nu afectează considerabil proprietăţile calitative ale obiectelor materiale, acestea,

păstrându-şi caracteristicile individuale, rămîn relativ stabile.

Principiile identificării criminalistice

Principiul identităţii. În stabilirea identităţii se va avea în vedere atât identitatea cu sine cât

şi deosebirea de orice este altul, stabilindu-se atât identitatea cât şi neidentitatea.

Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop şi obiecte mijloc

al identificării. Obiectul scop al identificării este un obiect material care se află în legătură

cauzală ci fapta ilicită. Obiectul mijloc de identificare îl reprezintă urmele obiectului scop,

precum şi modelele de comparaţie.

Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.Identitatea unei persoane sau

a unui obiect poate fi determinată în măsura în care urmele create în câmpul infracţional reflectă

caracteristicile sale esnţiale.

Principiul dinamicii caracteristicilor de identificare şi a interdependenţei cauzale.

Realitatea obiectivă este reprezentată de dinamicitatea sistemelor materiale care se află în

continuă interacţiune, schimbare şi tranformare.

Obiectele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică nu trebuie confundată cu studiul judiciar. Fiind subordonată

procesului de probaţiune, ea reprezintă un mijloc, o modalitate ştiinţifică a acestuia şi deci nu

poate fi extinsă asupra împrejurărilor de timp şi spaţiale, a altor elemente de fapt, a căror stabilire

reclamă alte forme de investigare decât cele ale identificării criminalistice.

După cum s-a menţionat, identificarea criminalistică constă în stabilirea identităţii unei

fiinţe sau a unui obiect material cauzal legate de acţiunea ilicită. Ea este posibilă numai atunci

când obiectul identificării posedă caracteristici ce îl deosebesc de celelalte, îl individualizează.

Rezultă deci că obiectele propriu-zise, pe de o parte, şi caracteristicile prin care acestea îşi

manifestă individualitatea, pe de altă parte, constituie elemente de bază ale identificării

criminalistice.

12

L. Ionescu, D. Sandu. Identificarea criminalistică, Bucureşti, 1990, p. 50.

6

De asemenea, nu sunt obiecte de identificare însuşirile şi stările obiectelor materiale.

Acestea reprezintă calitatea obiectelor şi îndeplinesc un rol deosebit în procesul de identificare -

individualizează obiectul şi, totodată, îl deosebeşte de altele.

Pornind de la cele menţionate şi ţinând cont de datele practicii judiciare, putem afirma că

obiectele identificării criminalistice sunt:

a) persoanele participante sau implicate în activitatea infracţională;

b) cadavrele şi resturile oaselor craniene ale acestora;

c) lucrurile, uneltele, utilajele şi mecanismele care contribuie la soluţionarea justă a cauzei;

d) obiectele şi substanţele folosite la săvârşirea actului penal;

e) animalele.

Cu excepţia cazurilor reconstituirii unui întreg după părţile componente, identificarea

criminalistică presupune întotdeauna prezenţa a patru categorii de obiecte: a celor ce urmează a fi

identificate, cunoscute sub denumirea de obiecte de identificat; a celor sub formă de reflectări ale

obiectului de identificat, nominalizate obiecte identificatoare; a celor suspecte ca fiind obiecte de

identificat, denumite de verificat; a celor cunoscute în criminalistică sub denumirea de modele de

comparaţie sau modele-tip de comparaţie.

Obiecte de identificat pot fi persoanele vii, cadavrele, animalele şi tot felul de obiecte

inanimate, caracteristicile cărora se examinează în vederea identificării lor. Deoarece

determinarea obiectelor menţionate constituie scopul cercetării, acestea se numesc şi obiecte-

scop.

Obiecte identificatoare sunt reflectările obiectelor de identificat sub forma reflectărilor

memoriale sau material-fixate (urme, înscrieri, imprimări, amprente etc), care reproduc

caracteristicile obiectului de identificat şi pe baza cărora se realizează identificarea. Având în

vedere rolul acestor obiecte de a servi la identificarea obiectelor de identificat, ele se numesc şi

obiecte-mijloc. Apariţia obiectelor identificatoare este, de regulă, legată cauzal de fapta săvârşită

şi deci ele se înscriu în cadrul obiectelor-probe materiale.

Obiecte de verificat sunt cele presupuse a fi creat reflectări materiale, printre care se află şi

obiectul de identificat. De exemplu, în cazul când la locul comiterii faptei au fost descoperite

urme de spargere, instrumentul care s-a folosit în acest scop va fi obiectul de identificat; urmele

depistate servesc la identificarea acestuia şi deci se vor manifesta ca obiecte identificatoare, iar

instrumentele ridicate prin percheziţie sau alte acţiuni procesuale fiind doar prezumate a fi

utilizate de făptuitor, constituie obiecte de verificat.

Dacă obiectele de verificat nu pot fi examinate nemijlocit din cauza imposibilităţii sau a

iraţionalităţii prezentării acestora, se apelează la modele de comparaţie (reflectări de obiecte

verificate) prelevate de organul judiciar în ordinea prevăzută de legislaţia în vigoare (art.154-156

Cod.proc.pen.), dar şi conform anumitor reguli tactice.

Genurile identificării criminalistice

După natura lor, reflectările cu semnificaţie de identificare criminalistică se împart în două

grupe: în formă de reflectări memoriale şi material-fixate. Aceste două tipuri de reflectări -

memorială şi material-fixată - determină două genuri de identificare criminalistică: identificarea

fiinţelor şi obiectelor materiale după reflectările senzoriale şi identificarea acestora pe baza

reflectărilor material-fixate.

Etapele identificării criminalistice

Identificarea este o activitate complexă care are drept scop stabilirea identităţii. Ea este

realizată de regulă de către expertul criminalist (într-o expertiză criminalistică) or de către

specialistul poliţiei judiciare (în cuprinsul unui Raport de constatare tehnică). Procesul de

identificare prin relevarea acelor trăsături generale şi particulare ale obiectului căutat (obiectul de

identificat) se face de la general la particular şi presupune în principal examinarea urmelor lăsate

de aceste obiecte.

Însuşi procesul de cercetare în vederea identificării criminalistice se realizează în patru

etape.

7

Etapa întâi este cea de examinare prealabilă a materialelor prezentate, fiind consacrată

însuşirii de către expert a problemelor ce necesită soluţionare prin intermediul expertizei,

verificării stării şi suficienţei materialelor propuse spre examinare, împrejurările cauzei cu

prilejul cercetării căreia s-a dispus expertiza. În acest scop, expertul ia cunoştinţă de ordonanţa

organului de urmărire penală sau de decizia instanţei judiciare privind dispunerea expertizei,

efectuează un studiu general al tuturor materialelor prezentate.

În toate celelalte cazuri el va determina necesităţile tehnice de examinare, urmând să procedeze

la următoarea etapă (a doua) examinarea intrinsecă sau separată a obiectelor identificării

criminalistice, care constă în studierea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparaţie în

scopul evidenţierii caracteristicilor identificatoare proprii fiecăruia. Metoda de bază folosită în

acest caz este analiza prin care se depistează şi descrie caracteristicile obiectului, începând cu

cele generale şi continuând cu cele individuale. Se iau în considerare, fireşte, caracteristicile

identificatoare, adică cele esenţiale, constante şi specifice ale obiectelor supuse studiului.

Examinarea comparativă constă în confruntarea obiectelor în litigiu, fie direct cu obiectele

de verificat, fie cu modelele acestora, în vederea stabilirii coincidenţei sau deosebirii

caracteristicilor evidenţiate.

Examinarea comparativă se realizează prin juxtapunere, când obiectele sau reflectările lor

fotografice se analizează fiind introduse într-un câmp vizual unic, sau prin suprapunerea

imaginilor fotografice a obiectelor comparate în vederea determinării concordanţei caracteristicilor

morfologice. în practica expertizei criminalistice se folosesc diverse varietăţi ale procedeelor

menţionate, cum ar fi: îmbinarea caracteristicilor liniare, proiectarea concomitentă pe acelaşi

ecran a imaginilor obiectelor comparate ş.a.

La etapa finală expertul apreciază rezultatele examinării comparative şi formulează

concluziile. Pentru a decide identitatea sau absenţa acesteia este obligatorie verificarea

elementelor caracteristice coincidente, de asemenea şi a celor care diferă.

Metodologia identificării presupune două etape obligatorii:

1. Etapa examinarii separate a obiectului purtător de urme;

2. Etapa examinarii comparative a urmelor.

În cadrul examinării separate specialistul va analiza obiectele purtătoare de urme în mod

individual, separat, încercând a afla cât mai multe detalii utile identificării. Astfel, din analiza

separată a proiectilului (glonţ) extras din corpul victimei se poate afla calibrul acestuia,

materialul din care este fabricat, dacă s-a folosit o armă cu ţeavă ghintuită, dacă este de producţie

internă sau externă ş.a.

În cadrul examinării comparative se vor analiza concomitent atât urma găsită la faţa

locului cât şi urma obţinută în condiţii de laborator de la obiectul suspectat a fi creat prima urmă,

scopul fiind acela de a stabili nu dacă urmele sunt identice, ci dacă obiectul care a creat acele

urme este unul şi acelaşi.

Examinarea comparativă cunoaşte trei modalităţi: procedeul confruntării, procedeul

juxtapunerii şi procedeul suprapunerii.

Stabilirea întregului după părţile componente - variantă a identificării criminalistice

Conţinutul raportului de expertiză

La finalul operaţiunii de identificare specialistul poate formula trei categorii de concluzii:

- concluzii de certitudine;

- concluzii de probabilitate;

- concluzii de imposibilitate.

Concluziile categorice pozitive confirmă identitatea, cum ar fi, de exemplu, «amprenta

digitală descoperită la faţa locului a fost lăsată de degetul mare al mâinii drepte a numitului C».

Concluziile categorice negative contestă, exclud identitatea. Ele pot fi formulate astfel:

«amprenta digitală descoperită la faţa locului a fost lăsată nu de numitul C, ci de o altă persoană»;

În situaţia în care stabilirea sau neafirmarea identităţii este imposibilă din cauza

informabilităţii scăzute a obiectelor identificatoare, precum şi din cauza inexistenţei metodelor

8

ştiinţifice adecvate, expertul recurge la formularea concluziilor privind imposibilitatea elucidării

problemei privind identitatea.

Concluzia de imposibilitate a soluţionării problemei explică faptul că din diferite

considerente nu se poate stabili identitatea. Atare concluzie nu trebuie confundată cu cea

categorică negativă, prin care identitatea se exclude.

Vizavi de concluziile categorice pozitive, negative şi de imposibilitate, în literatura de

specialitate sunt propagate amplu şi concluziile probabile sau de probabilitat.e.13

Tema 3. Tehnica criminalistică

Noţiunea şi importanţa tehnicii criminalistice

Actualmente tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat ştiinţific de mijloace

tehnice şi metode privind utilizarea lor de către organele cu funcţii de urmărire penală, precum şi

de către experţi, în vederea descoperirii, examinării şi administrării probelor necesare pentru

stabilirea adevărului în procesul judiciar, în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.14

Bazele ştiinţifice ale tehnicii criminalistice

Clasificarea tehnicii criminalistice

Mijloacele tehnico-ştiinţifice de care dispune practica criminalistică pot fi clasificate după

diferite criterii. Astfel, după provenienţa lor, deosebim mijloace şi metode fizice, chimice,

biologice; după natura lor - aparate, dispozitive, utilaje, instrumente, materiale; după destinaţia

funcţională - fotografice, acustice, mecanice, de modelare şi transferare a urmelor, de căutare a

obiectelor ascunse sau greu perceptibile; auxiliare - instrumente, rechizite pentru scris, pentru

desenul grafic, articole de ambalare etc.15

Fără a pune la îndoială însemnătatea clasificărilor menţionate considerăm că, practic, mai

rezonabilă este clasificarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice după scopul preconizat

prin folosirea lor16

. Potrivit acestui criteriu, mijloacele tehnico-ştiinţifice în discuţie se împart în

trei categorii: de prevenire a faptelor ilicite; folosite tn activitatea de urmărire penală în vederea

descoperirii, fixării şi ridicării probelor şi ale expertizei criminalistice.

Mijloacele tehnico-ştiinţifice menite organelor de urmărire penală sunt cuprinse în truse

criminalistice portative, complete speciale şi laboratoare criminalistice mobile.

Trusele portabile se împart în universale, destinate cercetării la faţa locului şi efectuării

altor acţiuni procesuale, în special, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere, experimentului

şi reconstituirea faptei; şi, specializate pentru efectuarea unor operaţii tehnico-ştiinţifice aparte.

Organele de urmărire penală sunt dotate cu truse cu destinaţie specială cum ar fi, spre

exemplu, cele destinate testării substanţelor narcotice sau în formă de anexe la trusele universale

propriu-zise. în atare formă se prezintă trusele fotografice, completul de substanţe necesare

relevării amprentelor digitale ş.a.

Aportul tehnicii criminalistice la elaborarea metodelor şi mijloacelor de descoperire şi

prevenire a infracţiunilor

Tehnica criminalisticâ de câmp

Trusele criminalistice specializate se clasifice în funcţie de destinaţia lor în:

Trusa pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactive ce permit

identificarea unor substanţe stupefiante, printre care haşiş, marijuană, LSD, substanţe din grupa

grupa opiaceelor, amfitaminelor etc.Testarea se ralizează prin introducera unei cantităţi din

13

Dicţionar de criminalistică, Bucureşti, 1984, p. 44; Lucian Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Bucureşti,

1990, p. 199; А.Винберг. Криминалистическая экспертиза в советском уголовном процессе, Мoscova, 1956, р.

129; В. Е. Колдин. Идентификация и ее роль в установлении истины по уголовным делам, Мoscova, 1969, р.

109; В. Ф. Орлова, Теория судебно-почерковедческой идентификации, Мoscova, 1973, р. 291. 14

A se vedea: А. Н. Селиванов. Советская криминалистика (система понятий), Мoscova, 1982, р.61; Dicţionar

de criminalistică, Bucureşti, 1984, р. 127. 15

В. И. Гончаренко. Научно-технические средства в следственной практике, Кiev, 1984, р.П. 16

I. Mircea. Criminalistica, Iaşi, 1992, р. 14.

9

substanţa suspectă într-un tub de cauciuc sau plastic ce conţine fiola cu reactiv. Prin presarea

pereţilor tubului se sparge fiola, reactivul intrând în reacţie cu substanţa de identificat. Tipul

stupefiantului se determină în funcţie de modul de colorare a reactivului.

Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanţe fluoriscente sau chimice, în scopul

prevenirii sau descoperirii unor infracţiuni. Frecvent sefoloseşte în descoperirea sustragerilor. De

asemenea poate fi folosită în surprinderea în flagrant şi în infracţiuni de genul luării de mită,

şantajului ş.a. Trusa mai conţine în afara flacoanelor cu substanţe de marcare (aflate sub formă

de prafuri, de lichide, sau unguente), şi instrumente, dintre care amintim pensulele, mojarul de

porţelan, pulverizatorul, cilindrul gradat, mănuşile chirurgicale, precum şi un detector cu radiaţii

ultraviolete.

Trusa pentru relevarea urmelor pepilare latente cu radiaţie de tip laser, portabilă şi astfel

concepută încât să asigure atât descoperirea urmelor, cât şi fixarea lor fotografică, ân condiţii de

mare acurateţe.

Alte categorii de truse cu destinaţie specială. În dotarea unităţilor Ministerului de Interne

se mai găsesc truse destinate cercetării accidentelor de circulaţie, cercetării exploziilor şi

incendiilor inclusiv truse pentru examinarea cadavrelor neidentificate, truse pentru cercetarea

falsurilor în înscrisuri etc.1

Laboratoarele criminalistice mobile au fost create din necesitatea majorării eficienţei

activităţilor de cercetare criminalistică pe baza aplicării operative pe teren a mijloacelor tehnico-

ştiinţifice.

Practica activităţii de cercetare criminalistică a confirmat că dotarea organelor de urmărire

penală cu asemenea laboratoare, exploatarea lor de către specialişti calificaţi, lărgeşte

considerabil sfera de aplicare pe teren a metodelor şi mijloacelor ştiinţifice criminalistice,

trecând de la operaţiile de descoperire, fixare şi ridicare, la cele de examinare în prealabil a

urmelor şi obiectelor – probe materiale.

Majoritatea laboratoarelor criminalistice mobile sunt instalate pe microbuse, autoturisme

sau remorci speciale2.

Laboratoarele moderne sunt dotate cu un şir de mijloace suplimentare de tehnică

criminalistică, sunt înzestrate cu mijloace de legătură radiotelefonică, ceea ce asigură

posibilitatea antrenării în activitatea de cercetare a anumitor forţe suplimentare, spre exemplu, a

inspectoratului de circulaţie rutieră, a serviciului sectoral de poliţie etc.

Tehnica criminalistică de examinare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă

Analiza spectrală prin emisie

Se realizează prin excitarea mostrei în flacără, în arc electric sau în scânteie, aceasta din

urmă asigurînd cea mai înaltă temperatură de excitaţie (cca. 10 000°C). Metoda este destinată

atât determinărilor calitative, cât şi celor cantitative. În funcţie de temperatura sursei şi de nivelul

de excitare, spectrele se pot manifesta în diverse domenii ale radiaţiei electromagnetice,

începând cu infraroşul şi terminând cu ultravioletul.

Analiza spectrală prin absorbţie este o metodă caracterizată printr-un înalt grad de

sensibilitate, deseori superior analizei spectrale prin emisie. Este indispensabilă în analiza

lichidelor (organice sau anorganice), a corpurilor amorfe, a cristalelor sau a unor probe ce conţin

peste trei elemente chimice care se manifestă în acelaşi domeniu al spectrului.

Spectrofotometria în radiaţii infraroşii, ea reprezentând o metodă cu posibilităţi largi de

investigare ştiinţifică şi, în prezent, aproape de neînlocuit în analiza aşa-numitelor urmematerie,

de tipul urmelor de produse petroliere sau lubrifianţi, a vopselelor şi substanţelor dizolvante,

cauciucurilor, produselor toxice, stupefiantelor etc.

Spectroscopia de absorbţie atomică, care îşi găseşte aplicaţie în expertiza urmelor de

vopsea, de metale, de textile şi de sol.

Spectroscopia în raze X, în care un loc particular îl deţine difracţia în radiaţii X. Este folosită

cu succes la identificarea şi studiul substanţelor cristaline sau ale unor combinaţii organice. Din

multitudinea de urme descoperite şi ridicate de la faţa locului, unele, cum sunt, de exemplu,

urmele de sol, de vopsea sau metale, pot fi supuse analizei Roentgen structurale.

10

Microanaliza spectrală cu excitaţie laser s-a impus recent în multe domenii ale ştiinţei

(medicină, biologie, metalurgie, mineralogie) datorită posibilităţilor oferite de emisia de tip laser

de a evapora părţi de câteva zeci de micrometri dintr-o probă, realizându-se astfel o analiză

spectrală de emisie. În criminalistică, metoda şi-a găsit o aplicare imediată în cercetarea urmelor

de metale.

Analiza prin luminescenţă. Examinarea prin luminescenţă se înscrie printre metodele

utilizate curent în cercetările criminalistice, uneori chiar la faţa locului, datorită simplităţii,

rapidităţii şi sensibilităţii sale. Utilitatea metodei rezidă şi în faptul că necesită cantităţi sau

concentraţii foarte mici de substanţă.

Tema 4. Fotografia judiciară

Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare

Fotografia judiciară reprezintă un complex de metode şi procedee de fotografiere, aplicate

în procesul cercetărilor criminalistice pentru descoperirea, fixarea şi examinarea probelor

materiale ale infracţiunii. în acest scop se folosesc mijloace fotografice aplicate în fotografia

generală, dar şi aparate şi utilaje specializate cercetărilor criminalistice.

Fotografia digitală – cu o dezvoltare fără precedent în ultimii ani - înlocuieşte într-o

măsură din ce în ce mai mare fotografia clasică, inclusiv în activitatea organelor de urmărire

penală, beneficiind de o serie de avantaje de necontestat:

- nu necesită laborator pentru developare, obţinerea imaginilor în format digital fiind

condiţionată doar de existenţa unui computer şi a unei imprimante color;

- posibilitatea de stocare este extrem de facilă, ocupând un loc de depozitare foarte mic

(înregistrarea pe CD-uri, pe DVD-uri);

- calitatea imaginii nu se degradează în timp;

- imaginile pot fi cu uşurinţă prelucrate.

Cu toate acestea, fotografia clasică rămâne, deocamdată, în uşor avantaj în privinţa

rezoluţiei imaginii, dar evoluţia rapidă a tehnologiei ne îndreptăţeşte a crede că în foarte scurt

timp aceste diferenţe vor dispărea.

Elemente de tehnica fotografică

F o t o g r a f i a ( f r . photographie, gr. phos - lumină, graphein - a scrie) constituie o

metodă tehnică de reproducere prin proiectare şi fixare pe materiale fotosensibile a imaginii

luminoase a fiinţelor, obiectelor, fenomenelor materiale. Ea se bazează pe proprietatea radiaţiilor

electromagnetice, prin descompunerea halogenilor de argint din emulsia materialelor fotografice,

de a genera imaginea latentă a obiectului de fotografiat. Prelucrarea materialelor fotografice cu

substanţe revelatoare duce la reducerea cristalelor de argint şi la crearea, în consecinţă, a

imaginii vizibile negative, adică invers de poziţia stânga — dreapta şi de alb-negru a obiectului

fotografiat. După fixarea, spălarea şi uscarea negativului, acesta se copiază rezultând fotografia

propriu-zisă.

Sistemul şi sarcinile fotografiei judiciare

Ansamblul metodelor şi procedeelor fotografiei judiciare se divizează în două categorii: a)

destinată fixării obiectelor de cercetare criminalistică aşa cum sunt percepute la cercetarea

locului faptei sau la efectuarea altor acte şi activităţi de urmărire penală, şi b) aplicată în condiţii

de laborator în vederea relevării urmelor imperceptibile ale infracţiunii, demonstrării exa-

minărilor în desfăşurare şi a rezultatelor expertizei. Demarând de la scopul utilizării fotografiei,

în criminalistică s-a conturat sistemul bipartit al fotografiei judiciare: fotografia judiciară

operativă şi fotografia de examinare, cunoscută şi sub denumirea de fotografie a expertizei

criminalistice.

Fotografia operativă se aplică, după cum se va vedea în continuare, în mod nemijlocit de

către organul de urmărire penală în activitatea sa de descoperire şi curmare a infracţiunilor.

Fotografia de examinare este întrebuinţată de către experţi şi specialişti criminalişti în legătură cu

efectuarea examinărilor experuale criminalistice şi a constatărilor tehnico - ştinnţifice.

11

Metodele fotografiei judiciare operative

Fotografia judiciară operativă reprezintă un ansamblu de metode şi procedee privind

aplicarea mijloacelor fotografice in procesul de cercetare la locul săvârşirii faptei şi de

efectuare a diverselor acte de urmărire penală pentru fixarea obiectelor examinate,

înregistrarea, redarea unor secvenţe şi a rezultatelor obţinute.

În corespundere cu aceste sarcini complexe, în criminalistică s-au formulat un şir de

metode şi procedee, destinate obţinerii imaginilor fotografice de calitate, apte să contribuie la

realizarea obiectivelor procesului penal. Acestea includ: metoda panoramică, metoda metrică,

metoda de reproducere, metoda signalitică sau de recunoaştere şi metoda stereoscopică.

Modalităţi de fotografiere a locului faptei

Locul faptei, spaţiul, în perimetrul căruia s-au desfăşurat acţiunile infracţionale sau unde

s-au manifestat consecinţele acestor acţiuni, conţine diverse materiale de probă, acestea

manifestându-se în formă de urme ale acţiunii - modificări materiale, produse cu prilejul comiterii

faptei cite. Descoperirea, fixarea şi ridicarea acestui material de probă se alizează in baza

cercetării directe de către organul judiciar a spaţiului menţionat.

Fotografia de orientare serveşte la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe puncte de

orientare. O atare fotografie trebuie să permită identificarea locului unde s-a săvârşit fapta ilicită.

La faţa locului organul de cercetare stabileşte parametrul locului faptei şi concomitent fixează

punctele de reper ale acestuia. Ele pot fi ansambluri de clădiri sau o singură clădire cunoscută ipă

destinaţie (şcoală, spital, gară etc.), diferite indicatoare de străzi, borne kilometrice, un lac, râu şi

chiar unele elemente de ordin topografic ale terenului deschis.

Fotografia-schiţă se aplică pentru înregistrarea fotografică a locului propriu-zis al faptei,

izolat de mediul înconjurător. Ca şi fotografia de orientare, se execută la faza iniţială de

cercetare, insistându-se atât asupratabloului în întregime al locului faptei, cât şi asupra tuturor

obiectelor din perimetrul acestuia.

Fotografia de nod se referă la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale,

datorită faptului implicării lor în activitatea infracţională, sau care reprezintă consecinţele

infracţiunii. Ca principale pot fi considerate cadavrul în cazul unui omor, mijloacele de transport

avariate în cazul unui accident de circulaţie, uşa forţată în urma unui furt, armele şi instrumentele

folosite in timpul săvârşirii infracţiunii ş.a. Fotografia de detaliu se aplică la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor

considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de o parte, de a fixa şi a demonstra prezenţa

la faţa locului a anumitor urme (de mâini, de picioare, de instrumente, ale mijloacelor de transport etc.)

sau a unor obiecte ( o armă, un tub de cartuş, un topor, un obiect de îmbrăcăminte etc.) într-un mod sau

altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane implicate, iar, pe de altă parte, de a reda caracteristicile

generale şi individuale ale urmelor şi obiectelor-corpuri delicte.

Fotografia semnalmentelor este utilizată în scopul identificării persoanelor pornind de la

principalele semnalmente ale acestora. După scopul urmărit distingem: fotografia de identificare

a persoanelor, fotografia de identificare a cadavrelor şi fotografia de urmărire.

Fotografia de fixare a rezultatelor unor activităţi de urmărire penală poate fi efectuată cu

prilejul a diferite activităţi: fotografia efectuată cu ocazia percheziţiei, a reconstituirii, a

prezentării pentru recunoaştere însoţind şi ilustrând cele consemnate în procesul verbal.

Fotografia judiciară poate fi înlocuită, în astfel de cazuri, de folosirea camerelor de filmat

(analoge sau digitale).

Metodele fotografiei judiciare de examinare

Fotografia judiciară de examinare presupune aparatură de înaltă tehnicitate şi se realizează

de specialişti, de regulă, în laborator, nefiind însă exclusă folosirea acesteia şi în teren.

Fotografia de examinare, în raport cu sursa de lumină utilizată şi de tehnica folosită, se

subclasifică în fotografia în radiaţii vizibile şi fotografia în radiaţii invizibile.

a) Fotografia în radiaţii vizibile utilizează lumina din spectrul vizibil ochiului uman,

putând fi:

- fotografie de ilustrare;

12

- fotografie de comparare (prin cele trei moduri anterior expuse: confruntare, juxtapunere

şi suprapunere);

- fotografia de umbre;

- fotografia de reflexe;

- fotografia de contraste;

- fotografia separatoare de culori.

b) Fotografia în radiaţii invizibile presupune utilizarea unei aparaturi speciale atât în ceea

ce priveşte sursa de lumină, cât şi aparatul receptor al imaginii şi se bazează pe proprietăţile unor

radiaţii invizibile de a fi reflectate sau de a străbate în mod diferit corpurile în funcţie de

proprietăţile lor fizice. Distingem astfel între:

- fotografia de examinare în radiaţii ultraviolete (U.V.) - de exemplu, pentru descoperirea

urmelor de mâini;

- fotografia de examinare în radiaţii infraroşii – pentru fotografii în condiţii de întuneric,

fum, ceaţă;

- fotografia de examinare în radiaţii X (sau radiaţii Roentgen - utilizate şi la efectuarea

radiografiilor medicale) - pentru fotografierea obiectelor înghiţite;

- fotografia de examinare în radiaţii Gamma – de exemplu pentru cercetarea interiorului

unei arme;

- fotografia de examinare în radiaţii beta - de exemplu, pentru examinarea densităţii şi

grosimii hârtiei;

- fotografia de examinare în radiaţii neutroni - pentru depistarea stupefiantelor sau a

explozivelor.

Microfotografia

În activitatea de laborator microfotografia constituie o metodă de bază a investigaţiilor

realizate in vederea efectuării expertizelor criminalistice. În cazurile expertizei traseologice,

balistice, tehnice a documentelor etc, examinările nu pot fi concepute fără executare de

microfotografii.

Constând în reproducerea fotografică mărită a obiectului de examinare criminalistică,

microfotografia preconizează depistarea şi examinarea caracteristicilor de detaliu imperceptibile

ochiului liber. Din moment ce prin intermediul ei se redau detalii care depăşesc limitele

sensibilităţii omului, atribuirea microfotografiei semnificaţiei de fotografie de examinare este pe

deplin justificată.

Tema 5. Traseologia criminalistică

Noţiunea şi sarcinile traseologiei

Traseologia reprezintă un domeniu bine determinat al criminalisticii destinat cunoaşterii

legităţilor formării urmelor materiale ale infracţiunii şi elaborării metodelor şi mijloacelor

tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii, fixării şi examinării acestora in vederea stabilirii faptei,

identificării făptuitorului şi determinarea tuturor împrejurărilor cauzei.

Din cele expuse am putea atribui traseologiei următoarele sarcini:

- studierea legităţilor formării diferitelor categorii de urme materiale ale infracţiunilor.

Cunoaşterea acestor legităţi creează posibilitatea elaborării mijloacelor tehnico-ştiinţifice

adecvate, aplicarea eficace a acestor mijloace la cercetarea faptelor penale concrete;

- elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii, fixării şi

ridicării urmelor infracţiunii. Eficienţa activităţii organelor de urmărire penală e în funcţie de

tehnicile cu care acestea sunt dotate. Elaborarea mijloacelor necesare perfecţionării acestei

activităţi constituie sarcina esenţială a traseologiei criminalistice;

- elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice. Expertiza traseologică este

etapa finală de cercetare criminalistică a urmelor. Ea are ca scop identificarea obiectului creator

de urme, precum şi rezolvarea multiplelor probleme cu caracter diagnostic (caracterizarea

13

obiectului creator de urmă, stabilirea succesiunii formării urmelor la faţa locului, aprecierea

interpoziţiei obiectului creator şi a celui primitor în momentul formării urmei)17

.

În vederea atingerii acestui scop, traseologia elaborează metodici de examinare specifice

naturii urmelor. în prezent, pe baza principiilor generale ale expertizei criminalistice, s-au

întocmit metodica expertizei dac-tiloscopice, a expertizei traseologice a urmelor de picioare, a

mijloacelor de transport, a instrumentelor de spargere etc.

- elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnice de protejare a valorilor

sociale de atentări infracţionale.

Noţiunea şi clasificarea urmelor infracţiunii

Urmă a infracţiunii poate fi considerată orice modificare produsă obiectelor din mediul

înconjurător prin acţiunile celor implicaţi în actul infracţional şi care datorită formei şi structurii

lor furnizează informaţii probante apte să contribuie la identificarea făptuitorului şi determinarea

împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea.

Ca urme ale infracţiunii sunt considerate toate elementele materiale a căror formare este

determinată de săvârşirea infracţiunii 18

. Întrucât, în principiu, orice modificare materială produsă

prin acţiuni infracţionale poate contribui la elucidarea împrejurărilor cauzei, tendinţa spre a lărgi

aria ce constituie conţinutul noţiunii de urme ale infracţiunii în înţeles larg corespunde cerinţelor

practice şi, prin urmare, este totalmente justificată.

Marea diversitate a urmelor create prin activitatea infracţională generează imposibilitatea

formulării unui criteriu unic care ar permite o clasificare integrală a lor. Aceasta se confirmă prin

analiza literaturii de specialitate, unde criteriile folosite în vederea clasificării urmelor diferă de

la un autor la altul, atât după conţinut, cât şi după număr19

.

În opinia noastră mai potrivită este concepţia conform căreia clasificarea urmelor se face în

baza a patru criterii mai importante, şi anume: natura urmelor, factorul creator de urme, nivelul de

modificare a suportului (obiectului primitor de urmă) şi modul de formare a urmelor.20

Dupâ n a t u r a lor, urmele infracţiunii se grupează în două categorii: ufme-formă, create

prin reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţă sau în volumul altuia şi urtne-

materie, ce pot apărea pe parcursul săvârşirii acţiunilor infracţionale în formă de fragmente de

obiecte, resturi de substanţe ca urmare a interacţiunii a două sau mai multe obiecte materiale.

Din categoria urmelor-formă le vom menţiona pe cele tradiţional numite traseologice, care

reproduc forma şi relieful suprafeţei de contact a obiectelor creatoare, ca, de pildă, a celor de

mâini, de picioare, de îmbrăcăminte, a mijloacelor de transport etc. Din categoria a doua, mai

frecvent utilizate In practica judiciară, pot fi amintite fragmentele de obiecte (resturi de alimente,

cioburi de sticlă, de veselă, elemente desprinse din obiectele vestimentare, inclusiv fibre din

produse textile) şi diferite substanţe pulverulente sau lichide (rumegătură metalică, lemnoasă,

s,au a materialelor de construcţie, pete de natură organică şi anorganică ş. a.). Atât urmele-formă,

cât şi cele materie se pot manifesta sub aspect macroscopic şi microscopic.

Conform f a c t o r i l o r c r e a t o r i , urmele frecvent întâlnite la faţa locului se împart în:

create de om (homeoscopice), şi create de obiecte materiale (mecanoscopice).

Urmele homeoscopice sunt de două categorii: a) create prin reproducerea construcţiei

exterioare a diferitelor părţi corporale şi a îmbrăcămintei (a mâinilor, picioarelor, dinţilor,

buzelor, obiectelor de îmbrăcăminte) pe suprafaţa sau în profunzimea obiectelor din mediul

înconjurător şi b) create sub diverse forme de substanţe biologice, aparţinând corpului uman (fire

de păr, pete de sânge, ţesuturi, depuneri de salivă, spermă, miros ş. a.).

17

M.Gheorghiţă, Diagnosticarea criminalistică ca premisă a identificării criminalistice în Metode şi tehnici de identificare Criminalistică.

Bucureşti, 2006, p.288 . 18

C. Suciu, Criminalistica, Bucureşti, 1972, p. 200. 19

În acest sens a vedea: И. Ф. Крылов, Следы на месте преступления, Leningrad, 1961, р. 106; Н. А. Селиванов

и др. Обнаружение невидимых и маловидимых следов, Мoscova, 1975, р. 3; В. И. Гончаренко, Научно-

технические средства в следственной практике, Киев, 1984, р. 119; 20

E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Bucureşti, 1986, p. 121. Б. Шевченко. Теоретические основы

трасеологической идентификации в криминалистике. Moscova, 1975, p.81 şi urm.

14

Urmele mecanoscopice reproduc construcţia exterioară a obiectelor-corpuri solide. În

criminalistică acestea sunt divizate în urme de instrumente (unelte) şi urmele mecanismelor

(mijloacelor de transport sau de producţie etc.).

P o t r i v i t n i v e l u l u i de m o d i f i c a r e a s u p o r t u l u i , urmele infracţiunii se împart

în: de adâncime, de suprafaţă şi periferice.

Urmele de adâncime se prezintă în formă de modificări esenţiale de profunzime a

obiectului primitor în locul unde acesta a venit în contact cu cel creator. Urmele de suprafaţă,

dimpotrivă, nu produc schimbări esenţiale, ale obiectului primitor de urmă. Ele se subdivizează în

urme: a) de stratificare, formate prin depuneri de substanţe de pe suprafaţa obiectului creator pe

suprafaţa celui primitor cum ar fi, spre exemplu, o amprentă digitală sudoripară sau de vopsea

pe o suprafaţă netedă şi b) de destratificare, formate prin preluare de substanţe de pe suprafaţa

obiectului primitor, ca în cazul deplasării pe un obiect curent vopsit.

Urmele periferice redau configuraţia, conturul unui obiect, poziţia căruia a fost schimbată în

urma săvârşirii faptei de pe locul unde acesta s-a găsit timp îndelungat. Aceste urme se întâlnesc

în cazul ridicării unui covor sau portret de pe perete, unei reviste de pe o suprafaţă prăfuită ş. a.

După modul de f o r m a r e , prin care se înţelege raportul de mişcare în care se află obiectul

creator şi cel primitor la momentul final de creare a urmelor, acestea sunt clasificate în urme

statice şi dinamice. Statice sunt urmele formate prin apăsare sau lovire. In momentul culminant

de creare a acestor urme, obiectele participante (creator şi primitor) se află în stare statică unul

faţă de altul. Datorită reproducerii directe a caracteristicilor exterioare ale obiectului care le-a

creat, urmele statice sunt de cea mai înaltă valoare identificatoare.

Urmele dinamice se creează în urma mişcării de alunecare a unui obiect participant la

formarea urmei pe suprafaţa celuilalt. Tipice în acest sens sunt urmele de tăiere, pilire, sfredelire,

de frânare a unui autovehicul etc. Elementele caracteristice ale suprafeţei obiectului creator se

reproduc în aceste urme sub formă de trase, fapt ce reduce substanţial capacităţile lor

identificatoare.

Urmele de mâini

Pentru identificarea, la faţa locului, a urmelor de mâini este necesar a se cunoaşte

topografia mâinii. Pentru cercetarea criminalistică nu interesează mâna în întregime, ci doar acea

parte cuprinsă între încheietura pumnului şi vârful degetelor. Aceasta are două feţe: faţa palmară

şi faţa dorsală.

Faţa palmară este cea care prezintă interes deosebit pentru cercetarea criminalistică prin

particularităţile pielii de pe această parte şi este alcătuită din trei zone distincte: zona digitală,

zona digito-palmară şi zona palmară.

1.Zona digitală cuprinde degetele mâinii, fiecare deget fiind alcătuit din trei fragmente

osoase (în afara degetului mare, alcătuit din doar 2 fragmente osoase), denumite, de la baza

degetului către vârf: falange, falangine şi falangete. De regulă, urmele de mâini lăsate la faţa

locului de către infractor reprezintă impresiuni ale desenului papilar existent pe falangete urmare

a faptului că această zonă reprezintă partea mâinii ce asigură contactul maxim cu obiectele pe

care le apucăm, le transportăm, de care ne sprijinim etc.

2. Zona digito-palmară este zona cuprinsă între baza degetelor şi şanţul flexoral format ca

urmare a diferenţei de lungime a degetelor pe faţa dorsală faţă de suprafaţa palmară.

3. Zona palmară este cuprinsă între şanţul flexoral şi încheietura pumnului şi cuprinde

două regiuni: regiunea tenară şi regiunea hipotenară, regiuni separate de un alt şanţ flexoral ce

străbate oblic palma, denumit popular „linia vieţii”.

La etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene papilare: în arc, în laţ şi în cerc.

Desenele papilare în arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care îşi iau

începutul de la o latură a falangetei şi, curbându-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă.

Desenele în arc sunt simple şi în şatră. Primele au curbura crestelor lină, uşor descrescând de la

vârful degetului spre baza falangetei. Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, având

în centru una sau mai multe creste în poziţie verticală.

15

Desenele papilare în laţ au o structură mai complicată. În ele se disting lesne trei curente de

creste papilare, formând zonele respective: centrală, periferică sau marginală şi bazală. Crestele

zonei centrale îşi iau începutul de la o latură a falangetei şi, atingând partea centrală a acesteia,

revin spre aceeaşi latură, formând o figură în formă de laţ. Crestele zonei periferice în formă de

arc cu braţele pe ambele părţi laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar

din partea de sus şi din cele două părţi laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate paralel

şanţului flexoral, închizând zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice şi cele

bazale se întersecteazâ pe partea opusă a direcţiei braţelor crestelor zonei centrale, formând o

figură triunghiulară, numită delta, după aspectul general asemănător literei greceşti delta.21

Desenele papilare în cerc ca şi cele în laţ sunt formate din trei curente de creste. Spre

deosebire de acestea, la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc,

spirală, oval. în acest tip de desene, crestele zonei periferice şi a celei bazale se intersectează pe

ambele părţilaterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene), formând

respectiv două delte.22

Identificarea criminalistică a persoanelor pornind de la urmele de mâini se bazează pe

proprietăţile tegumentului de la nivelul falangetelor. Astfel, la o analiză atentă a acestuia

observăm că pielea prezintă o serie de ridicături denumite papile, înşiruite de-a lungul unor

creste denumite creste papilare, separate prin şanţuri interpapilare.

Aceste detalii sunt următoarele:

- începutul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenului papilar;

- sfârşitul liniei papilare sau capătul liniei situat în partea stîngă sau dreaptă dreaptă a

desenului;

- ramificarea liniei papilare sau dedublarea vădită a liniei;

- contopirea liniei papilare sau asamblarea, contopirea a două sau mai multe linii;

- inelul papilar — element format prin dedublare de linie în formă de cerc;

- butoniera papilară — element format prin dedublare de linie în formă alungită;

- cârligul papilar — fragment mic de linie ataşat la linia mai mare;

- anastomoza papilară — fragment mic de linie care uneşte în formă de pod alte două linii;

- furcarea liniei papilare — despărţirea liniei papilare în două sau mai multe cu prelungire

mică (bifurcare, trifurcare);

- fragmentul liniei papilare — linie cu dimensiuni liniare mici.

În procesul examinărilor dactiloscopice pot avea valoare identificatoare şi alte elemente ale

reliefului suprafeţei palmare, inclusiv liniile flexorice, liniile albe, cicatricele, porii.

Aceste creste papilare descriu o serie de desene papilare utile în identificarea persoanei.

Stabilirea cu certitudine a identităţii persoanei care a creat o anume urmă , găsită la faţa

locului, este posibilă datorită trăsăturilor desenului papilar. Astfel, desenul papilar se bucură de

unicitate, fixitate, inalterabilitate şi longevitate.

Unicitatea - proprietatea desenului papilar de a fi, în principiu, unic, irepetabil. Caracterul

unic este dat de multitudinea formelor şi detaliilor crestelor papilare. Din punct de vedere

matematic şansele de a exista două amprente digitale cu aceleaşi trăsături este apropiat de zero,

astfel încât se poate spune cu 99,999% certitudine că o anume amprentă găsită la faţa locului nu

putea fi creată decât de o singură persoană.

Fixitatea - proprietatea desenului papilar de a rămâne fix, nemodificat de-a lungul vieţii,

din momentul formării sale (din aproximativ a VI-a lună de viaţă intrauterină) până la momentul

morţii. Această trăsătură permite, de exemplu, identificarea persoanei aflată la vârsta maturităţii

pornind de la o impresiune aflată într-o bază de date, impresiune obţinută în tinereţea persoanei,

tocmai datorită faptului că, odată cu creşterea şi înaintarea în vârstă, desenul papilar rămâne

nemodificat indiferent de evoluţiile tegumentului pe care acest desen este grefat (pielea creşte

21

И. Ф. Крылов, Криминалистическое учение о следах. Leningrad, 1976, р. 71. I. Mircea, Criminalistica, Iaşi, 1992, р. 98. 22

în literatura criminalistică desenele papilare in arc se mai numesc adeltice, cele în laţ — monodeltice, cele in cerc — bi- sau

polideltice. A se vedea: E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Bucureşti, 1986, p.13.

16

odată cu degetul, se lungeşte, se lăţeşte, se încreţeşte etc., dar crestele papilare nu îşi modifică

traiectul şi trăsăturile).

Inalterabilitatea - proprietatea desenului papilar de a nu putea fi modificat (alterat).

Desigur, vorbim despre posibilitatea de a altera desenul papilar în sensul de a da naştere unui alt

desen papilar ce nu seamănă cu cel iniţial şi care, în acest fel, nu poate fi atribuit acelei persoane.

Această precizare este necesară deoarece, în sens larg, alterarea sau modificarea ţesutului la

nivelul degetelor este posibilă – fiind un ţesut viu, degradabil – fie prin metode chimice (de

exemplu, prin folosirea acizilor) sau fizice (de exemplu, prin tăieturi sau prin ardere). Încercările

de modificare a desenului papilar în modalităţile mai sus amintite a avut două rezultate diferite,

dar în egală măsură dăunătoare pentru infractor:

- fie alterarea ţesutului este de suprafaţă astfel că acesta se reface integral în aceeaşi formă

iniţială (deci nu se modifică desenul papilar);

- fie alterarea afectează ţesuturile mai profunde ale pielii astfel încât nu are loc o refacere

integrală. În acest caz însă apar semne particulare - cicatrice - care, pe lângă faptul că nu

împiedică identificarea, mai mult, contribuie la o mai uşoară stabilire a identităţii persoanei.

Longevitatea - este proprietatea desenului papilar de a dăinui în timp, de la naştere până la

moarte şi chiar după moarte, până la descompunerea suportului desenului (tegumentul de la

nivelul degetelor), în raport de condiţiile de mediu în care se află cadavrul, proces de

descompunere care poate dura de la câteva luni până la zeci chiar sute de ani. Păstrarea desenului

papilar şi după moarte – o anumită perioadă de timp – face posibilă identificarea cadavrelor a

căror identitate este necunoscută.

Căutarea şi descoperirea urmelor de mâini se face pe suprafeţele netede, lucioase (sticlă,

porţelan, mobilă ş.a.) dar şi pe alte obiecte, ambalaje (celofan, staniol, hârtie velină ş.a.),

întotdeauna încercând a reconstitui mintal traseul parcurs de infractor la locul faptei şi obiectele

pe care acesta le-ar fi putut atinge. Se folosesc surse de lumină naturală, proiectate sub un unghi

de 45 grade, sau chiar lampa cu radiaţii ultraviolete.

Relevarea urmelor papilare are rolul de a evidenţia urmele latente, de a le face vizibile în

scopul fixării lor şi al ridicării. Relevarea amprentelor se poate realiza prin trei metode diferite:

fizice, chimice şi optice.

- metodele fizice au în vedere fie procedeul prăfuirii (cel mai des utilizat) – aplicarea unui

praf special, contrastant, aflat în trusa criminalistică, aplicare realizată cu ajutorul unei pensule;

procedeul afumării presupune introducerea obiectului purtător de urmă într-o incintă în care se

arde polistiren sau camfor, funinginea aderând la urma de deget; alte tehnici avansate permit

chiar relevarea urmelor aflate pe materiale textile prin marcarea cu izotopi radioactivi;

- metodele chimice presupun folosirea unor vapori de iod, acid fluorhidric sau reactivi

chimici, substanţele alese depinzând de suportul pe care se află urma, precum şi de vechimea

acesteia;

- metodele optice presupun utilizarea unei surse de lumină pentru relevarea urmelor, fie că

e lumină din spectrul vizibil (lumina albă), fie că se folosesc radiaţii invizibile (ultraviolete şi

infraroşii).

Fixarea urmelor se face prin fotografiere şi prin descrierea lor în procesul verbal.

Ridicarea urmelor se realizează, în funcţie de particularităţile acesteia, prin fotografiere,

prin transferarea pe o peliculă adezivă sau chiar prin ridicarea în întregime a obiectului purtător

de urmă - în condiţiile în care acesta este de mici dimensiuni şi este comod transportabil în

laborator. În cazul urmelor de adâncime se pot folosi mulajele.

Urmele de picioare

Pătrunderea infractorului în câmpul infracţiunii presupune – în majoritatea cazurilor –

lăsarea de către acesta de urme de picioare. Însă, nu întotdeauna aceste urme sunt bine imprimate

sau suficient de bine individualizate pentru a putea ajuta organul de cercetare în stabilirea

identităţii făptuitorului.

Urmele de picioare pot fi, în raport cu natura obiectului creator:

- urme de picior încălţat (de exemplu, urmele pantofilor);

17

- urme de picior semi-încălţat (cele create de piciorul încălţat cu şosetă sau ciorap);

- urme de picior descălţat (urmele plantei piciorului).

Ele pot fi urme de suprafaţă sau de adâncime, urme vizibile sau latente.

Căutarea şi descoperirea urmelor se realizează mai dificil decât în cazul urmelor de mâini.

Dacă urmele sunt latente – formate de piciorul descălţat – se vor aplica aceleaşi reguli ca în cazul

urmelor latente de mâini. Dacă piciorul este încălţat, urmele vor fi căutate cu precădere în

locurile de pătrundere şi, respectiv, de ieşiri din câmpul infracţiunii.

Fixarea urmelor se face prin fotografiere şi prin descrierea în procesul verbal.

Ridicarea urmelor se realizează, în raport cu natura urmei, prin fotografiere, prin

transferarea pe o peliculă adezivă sau prin realizarea de mulaje.

Pentru realizarea mulajelor se foloseşte de regulă, gipsul, ceara sau parafina.

În cazul gipsului, acesta se amestecă cu apă până se obţine o pastă subţire de consistenţa

smântânii (o pastă prea moale se întăreşte greu şi are tendinţa de a ieşi din formă, o pastă prea

consistentă riscă să distrugă detaliile de fineţe ale urmei sau să nu redea toate denivelările

acesteia). Gipsul se toarnă în 2-3 reprize iar în conturul urmei se aşează beţe sau sârme pentru a-i

asigura rigiditatea necesară ridicării şi transportului.

Urmele de picioare găsite la faţa locului pot fi urme disparate sau se pot găsi sub forma

cărării de urme. Pentru a avea o cărare de urme e nevoie să descoperim la faţa locului cel puţin

trei urme consecutive de picior (două de la un picior, cealaltă de la celălalt picior). Analiza

cărării de urme poate furniza informaţii suplimentare celor obţinute prin interpretarea unei urme

singulare. Pentru acest motiv în cărarea de urme găsită la faţa locului se vor măsura şi nota

(desena) următoarele elemente: direcţia de mişcare, linia mersului, lungimea pasului, lăţimea

pasului şi unghiul pasului.

Direcţia de mişcare a făptuitorului se află din examinarea generală a urmelor observând

poziţionarea degetelor şi a călcâiului (la piciorul descălţat) sau vârful şi tocul pantofilor (la

piciorul încălţat). În schiţa efectuată la faţa locului o însemnăm cu o linie continuă terminată cu o

săgeată indicând direcţia de deplasare.

Linia mersului este linia frântă ce uneşte aceleaşi repere ale fiecărei urme (de exemplu,

linia ce uneşte centrele exterioare ale călcâielor) fiind reprezentată în schiţă ca o linie frântă.

Linia mersului ajută la stabilirea unghiului pasului.

Lungimea pasului se măsoară ca distanţa dintre călcâiul (tocul) urmei unui picior la

călcâiul (tocul) urmei imediat următoare. În raport cu lungimea pasului se poate stabili dacă

persoana respectivă alerga sau mergea normal, dacă ducea o greutate, dacă este de statură mică

sau mare ş.a.

Lăţimea pasului se calculează ca distanţa între două linii punctate ce trec prin partea

interioară a călcâielor (piciorul stâng şi cel drept) şi sunt paralele cu direcţia mersului. Analizând

lăţimea pasului se pot trage o serie de concluzii privitoare la persoana ce a creat aceste urme,

cunoscându-se că:

- o persoană care duce o greutate sau o persoană în vârstă are tendinţa de a mări lăţimea

pasului (coborând astfel centrul de greutate);

- o persoană care aleargă micşorează lăţimea pasului;

- prin educaţie, persoanele de sex feminin merg având o lăţime foarte mică a pasului

Unghiul pasului se stabileşte prin intersecţia unei linii ce străbate median urma piciorului

(de la vârf la călcâi) cu linia mersului. Deschiderea unghiului pasului este direct proporţională cu

viteza de deplasare.

Alte urme homeoscopice

Urmele de dinţi se creează ca urmare a acţiunilor de muşcare întreprinse cu scopul

desprinderii unei bucăţi dintr-un întreg. Mai frecvent această categorie de urme o întâlnim pe

suprafaţa sau în adâncimea obiectelor de natură alimentară (ciocolată, brânzeturi, unt, fructe),

mai rar pe resturi de fumat, pe obiecte dure, cadavru şi pe corpul jertfei sau al agresorului.

18

Urmele de dinţi reflectă, şi aceasta s-a confirmat prin practică, elemente de structură a

aparatului dentar, inclusiv caracteristici privind construcţia exterioară a dinţilor care în ansamblu

asigură identificarea autorului urmelor.

Aparatul dentar prezintă varietăţi după forma, lungimea şi lăţimea dinţilor, după

interpoziţia lor (cu distanţieri, îngrămădiri sau încălecări), după fenomenele de uzură,

îmbolnăvire şi tratarea stomatologică (tocire, plombare). Separat fiecare dinte în condiţii

favorabile poate produce în urmă striaţii şi alte elemefite caracteristice individuale ale

microreliefului.

Din cele de mai sus rezultă, că, fiind cercetate minuţios, urmele de dinţi sunt în măsură să

furnizeze/informaţii semnificative, apte să contribuie la modelarea operativă a persoanei care a

lăsat urme şi la identificarea acesteia prin intermediul expertizei traseologice. Descoperirea

urmelor de dinţi, în majoritatea cazurilor vizibile, se obţine cu succes prin cercetarea tuturor

obiectelor apte să primească urme de dinţi aflate în câmpul infracţional. Fiind depistate, urmele

de dinţi se vor fixa prin descriere în procesul-verbal şi, fireşte, pe cale fotografică. Se vor

consemna neapărat obiectele purtătoare de urme în raport spaţial cu alte obiecte, forma, poziţia şi

dimensiunile urmelor, numărul dinţilor reflectaţi în urme. Fotografierea acestei categorii de urme

este rezonabilă, deoarece cu ajutorul fotografiei se pot reda demonstrativ şi adecvat obiectul

purtător, natura urmelor, detaliile caracteristice ale acestora, ceea ce nu întotdeauna este lesne

consemnat în procesul-verbal. Referindu-ne la procedeele de fixare fotografică a urmelor de dinţi,

considerăm important să semnalăm că fotografierea se execută la distanţe mici prin metoda

metrică. în cazul urmelor create în obiecte care inspiră vădit teamă în vederea posibilităţii

ridicării şi conservării lor, aplicarea fotografiei este indiscutabilă.

E de remarcat faptul că urmele de dinţi necesită a fi ridicate în comun cu obiectul purtător.

Dată fiind natura în fond deformabilă a acestor obiecte, ridicarea lor impune întreprinderea

măsurilor de precauţie şi protejare a urmelor23

.

Examinarea de către expert a urmelor de dinţi, în linii generale, constă în compararea

elementelor caracteristice relevate în urme cu cele din modelele de comparaţie prin

contrapunerea acestora pe cale vizuală sau microscopică.

Ea poate fi efectuată cu scopul identificării persoanei care a creat urme de dinţi, precum şi

în vederea stabilirii modului muşcăturii în cauză, particularităţilor aparatului dentar al autorului

muşcăturii, vârsta aproximativă a acestuia şi a altor date necesare.

Urmele de dinţi au o valoare importantă în identificarea persoanei, acestea pot fi întâlnite

în special în cazul infracţiunilor de violenţă, violuri, tâlhării (atât pe corpul victimei, cât şi al

agresorului), dar şi în cazul altor infracţiuni non violente când asemenea urme sunt lăsate la faţa

locului în diverse produse alimentare muşcate (brânzeturi, fructe – mere, pere ş.a) apte să

păstreze cu fineţe detaliile desenului dinţilor.

Urmele de buze. După cum se cunoaşte, atât în procesul muşcăturilor, cât şi al masticaţiilor,

concomitent cu dinţii activează şi alte părţi ale cavităţii bucale şi, în primul rând, buzele. Venind

în contact cu corpul sau îmbrăcămintea altei persoane, cu obiecte de fumat, cu diferite vase de

bucătărie, buzele, prin depuneri cosmetice, de salivă, alimentare, formează urme apte săiie

folosite in activitatea de urmărire penală. Cercetările ştiinţifice întreprinse de specialiştii în

materie demonstrează că urmele de buze pot reda elemente caracteristice de formă, mărime şi

relief (dispunerea papilelor, a şanţului vertical al buzei superioare, a gropiţei buzei inferioare),

care asigură identificarea autorului.

Expertul va trebui sa soluţioneze problema traseologică propriu-zisă, adică, dacă urmele de

buze au fost create de persoana suspectă, precum şi un şir de probleme cu caracter diagnostic

privind vârsta şi sexul persoanei care a creat urme, tipul ei antropologic, caracteristicile generale

23

Vorba e de păstrarea şi transportarea urmelor create în produse alimentare in condiţii de temperatura scăzuta, aplicarea

substanţelor conservante, folosirea materialelor de ambalare adecvate. A se vedea lucrarea: Осмотр места

происшествия (справочник следователя). Col. de autori. Moscova, 1982, р. 148.

19

ale buzelor, numărul de persoane participante la formarea urmelor, natura substanţei de

stratificare a lor, omogenitatea sau neomogenitatea acesteia cu substanţele cunoscute.

Urmele create de obiecte vestimentare. Datele privind abordarea problemei vizînd urmele

vestimentare în literatura de specialitate recentă probează cu certitudine despre un interes sporit

al specialiştilor în materie faţă de aceasta categorie de urme. Semnificative în acest sens sunt şi

exemplele din practica judiciară ce confirmă tendinţa spre o folosire vastă a urmelor menţionate

în cercetarea faptelor penale cu preponderenţă a celor cu caracter violent.

În criminalistică, urmele de îmbrăcăminte sunt definite ca modificări materiale produse pe

suprafaţa sau în adâncimea obiectelor din mediul înconjurător prin contactul cu îmbrăcămintea

purtată de făptuitor, victimă sau altă persoană implicată în câmpul infracţional.24

Urmele de îmbrăcăminte se prezintă sub trei aspecte distincte:

- ca amprente, urme-formă ale obiectelor de îmbrăcăminte sau ale unei părţi a acestora;

- ca fragmente de îmbrăcăminte sau de materiale accesorii sub formă de macropărţi ale

acestora;

- ca fibre de ţesături de mărimi minuscule, microscopice.

Urmele-amprente se formează prin contactul fizic direct al obiectelor de îmbrăcăminte cu

suprafeţe apte să reproducă elementele de structură ale acestora. Urmele de îmbrăcăminte se

creează când persoana a îngenuncheat, a căzut sau s-a aşezat pe sol argilos, praf etc. În condiţii

favorabile în urmele-formă ale obiectelor de îmbrăcăminte se pot imprima elemente structurale

ale ţesăturii care, fiind coraborate de caracteristici de uzură, stopări sau cârpituri, sunt în măsură

să conducă până la identificarea îmbrăcămintei în cauză.

Urmele-fragmente apar la faţa locului drept rezultat al acţiunilor violente asupra

îmbrăcămintei purtate de agresor, victimă sau alte persoane implicate în câmpul infracţional. Ele

se prezintă sub formă de părţi ale obiectelor de îmbrăcăminte desprinse prin smulgere, tăiere sau

rupere. La nivelul activităţii organelor de urmărire, urmele-fragmente pot furniza informaţii

privind genul obiectului de îmbrăcăminte de la care provin (palton, cămaşă ş. a.). În continuare

fragmentele de îmbrăcăminte se studiază în vederea stabilirii unităţii de îmbrăcăminte concrete

pe calea reconstituirii prin expertiză a întregului după părţile detaşate.

Fibrele de ţesături, denumite şi microurme de îmbrăcăminte, pot apărea pe îmbrăcămintea şi

corpul victimei şi a agresorului, pe uneltele utilizate, pe proeminentele ascuţite ale obiectelor-

obstacole depăşite de făptuitor, pe piesele şi agregatele mijloacelor de transport sau de producţie.

Metodele şi mijloacele tehnice moderne aplicate de criminalişti în condiţii de laborator

asigură stabilirea apartenenţei la grup a îmbrăcămintei, originea fibrelor în cauză, uneori chiar şi

provenienţa acestora de la îmbrăcămintea făptuitorului sau a jertfei.

Căutarea şi descoperirea urmelor de buze - urmele de buze pot fi găsite la faţa locului pe

diferite obiecte, în special pe cele care sunt, în mod obişnuit, duse la gură. - pe pahare, sticle,

linguri, instrumente stomatologice, dar în egală măsură pot fi descoperite şi pe lenjeria de corp,

pe corpul victimei.

Relevarea urmelor latente de buze se realizează prin pudrarea cu ajutorul pensulei a unor

pulberi de contrast sau prin afumare. Se pot folosi, de asemenea, şi metode optice de relevare a

urmelor latente de buze.

Fixarea urmelor de buze se realizează prin fotografierea lor şi prin descrierea în procesul

verbal.

Ridicarea urmelor de buze se realizează cu ajutorul peliculei adezive sau chiar se ridică

obiectul purtător de urme dacă acesta este comod transportabil.

Identificarea a persoanei după urmele de buze presupune analiza comparativă a urmei

găsită la faţa locului şi cea obţinută în condiţii de laborator de la persoana bănuită. Se vor analiza

atât trăsăturile generale ale buzei (forma, lungimea, grosimea) cât şi trăsăturile individuale ale

papilelor aflate la nivelul buzei (numite papile coriale), anume poziţia, formele, lungimea şi

grosimea papilelor., desenul pe care acestea îl descriu.

24

I. Cioc, Urmele obiectelor de îmbrăcăminte, în Tratat practic de criminalistică, vol. I, Bucureşti, 1976, p. 247.

20

Sub denumirea generică de „urme biologice de natură umană” sunt cercetate în

criminalistică acele urme formate din substanţe (lichide sau solide) produse de corpul uman şi

lăsate, voluntar sau involuntar, la locul comiterii unei infracţiuni. În această categorie se includ

firele de păr, sângele, saliva, sperma şi urina, dar şi alte substanţe produse de corpul uman

(sudoare, materii fecale ş.a.).

Urmele de sânge uman apar la faţa locului drept rezultat al unor leziuni corporale deschise.

Gravitatea leziunilor provocate, poziţia şi starea persoanei lezate determină forma sub care se

prezintă urmele de sânge. în cazul afectării unui vas sangvin arterial vor fi lăsate urme de sânge

pe un spaţiu mai mult ori mai puţin conturat sau chiar bălţi de sânge. Picăturile de sânge la faţa

locului confirmă deplasarea sau transportarea persoanei lezate. După forma petelor de sânge

create de picături, se poate aprecia direcţia deplasării, aceasta având importanţă pentru efectuarea

acţiunilor de urmărire operativă. Forma urmelor e în funcţie de înălţimea şi unghiul sub care cad

picăturile. In cazul contactului direct cu persoana lezată, se vor crea urme sub formă de mânjituri

de sânge.

Firele de păr se descoperă prin cercetarea vizuală a corpului persoanei suspecte purtătoare

de asemenea urme, a îmbrăcămintei agresorului şi a victimei, a uneltelor folosite de infractor, a

mijloacelor de transport. Fiind depistate, firele de păr se ambalează şi sigilează în plicuri de

hârtie după fixarea lor în prealabil prin descriere în procesul-verbal şi prin intermediul fotografiei.

Dacă de la expert se cere stabilirea de la cine provin — de la persoana bănuită sau nu — el

trebuie să dispună de materiale de comparaţie — fire de păr de pe diferite zone ale corpului

persoanei în cauză. Extragerea firelor de păr se realizează de către un specialist medical. Organul

cu funcţii de anchetă penală trebuie însă să orienteze efectuarea acestei acţiuni. Dacă, spre

exemplu, firul de păr ridicat de la faţa locului este suspect ca fiind din regiunea piloasă a capului,

această regiune se împarte în patru zone şi din fiecare se recoltează câte 3—5 fire de păr, care

urmează a fi ambalate în plicuri aparte.

Din categoria urmelor biologice umane se disting urmele de spermă lăsate pe diferite

obiecte (de îmbrăcăminte, lengerie de corp sau de pat) drept rezultat al actului sexual sau al unei

cauze fiziologice de natură patologică.

În teoria şi practica criminalistică de o atenţie deosebită se bucură urmele de miros, care

apar la faţa locului ca depuneri de molecule olfactive emise de corpul uman25

.

Prin cercetări speciale s-a confirmat că mirosul omului, datorită conţinutului său molecular

complicat, posedă proprietăţi necesare cercetărilor criminalistice, el fiind individual şi relativ

stabil26

. Totodată, mirosul corpului uman este invizibil şi volatil, ceea ce determină posibilităţile

utilizării urmelor lui în cercetările criminalistice.

Urmelor create de instrumente

Instrumentele de spargere există într-o mare varietate pornind de la cele mai simple, aflate

la îndemâna oricui (piatra, şurubelniţa, cuţitul), până la aparate complexe. Sunt considerate a fi

instrumente de spargere acele instrumente special concepute sau adaptate pentru a înfrânge

dispozitivele de închidere şi de protecţie a accesului în diferite locuri. În egală măsură infractorii

pot folosi – ca instrumente de spargere – şi orice corp contondent dur.

Din punct de vedere criminalistic instrumentele de spargere, în raport cu modalitatea în

care acţionează, sunt împărţite în cinci mari categorii: instrumente de tăiere, instrumente de

frecare, instrumente de apăsare, instrumente de lovire şi instrumente de ardere-topire, fiecare

dintre ele lăsând urme specifice.

(A) Instrumentele de tăiere sunt corpuri dure, ascuţite ce pot pătrunde în substanţa unui

obiect (purtător de urmă) de consistenţă mai moale. Direcţia tăieturilor poate indica existenţa

unui stângaci sau dreptaci.

25

Cele de provenienţă propriu-zisă de la corpul persoanei ca rezultat al activităţii de secreţie a diferitelor glande, precum şi celor de

natură profesională, de cosmetică ş.a. 26

В. Зубко, Служебная собака, Мoscova, 1970, р. 14; А. Тамбиев, Летучие вещества, запахи и их биологическое

значение, Мoscova, 1974, р. 6.

21

Există trei categorii de instrumente de tăiere – în raport de modalitatea de producere a

tăieturii, anume:

- cele care acţionează cu o singură lamă: cuţit, topor, daltă ş.a. Urmele create sunt urme

dinamice sub forma unor striaţii observabile cu microscopul electronic;

- cele ce acţionează cu două lame: foarfecele, cleştele. Pe lângă urmele dinamice sub forma

striaţiilor, cu ochiul liber se pot observa urme sub forma cozii de rândunică, urme create în

momentul fiecărei tăieturi;

- cele ce acţionează pătrund în material prin rotire: burghie, sfredele.

Instrumentele de frecare acţionează prin alunecarea obiectului creator de urmă pe suprafaţa

obiectului primitor de urmă şi îndepărtarea – la fiecare alunecare – a unui strat superficial de

substanţă de la exteriorul acestuia. În această categorie se includ: pilele, pânzele de bomfaier,

fierăstraiele ş.a.

Urmele dinamice create (striaţiile) au valoare redusă de identificare. Se va ridica, însă, cu

grijă, de la faţa locului, pilitura formată, aceasta, prin analiză de laborator, indicând natura şi

compoziţia instrumentului de frecare.

Instrumentele de apăsare acţionează asupra sistemelor de închidere prin crearea unui

sistem de pârghie. Sun folosite răngi, leviere, şurubelniţe ş.a., urmele formate prin înfundare

reproducând detaliile obiectului creator de urmă.

Instrumentele de lovire sunt, cel mai adesea, bolovanii, cărămida, orice alte corpuri dure

proiectate asupra gemurilor sau vitrinelor. Nu sunt create urme utile identificării, dar de cele mai

multe ori obiectul folosit – fără valoare – va fi abandonat la faţa locului. Poziţia acestuia şi locul

de proiectare a cioburilor poate furniza indicii cu privire la direcţia din care s-a acţionat.

Instrumentele de ardere-topire folosesc flacăra pentru topirea metalului sau pentru arderea

instrumentelor de protecţie. La cercetarea acestor urme se au în vedere transformările fizico-

chimice produse asupra metalului pentru a se stabili ce tip de aparat a fost folosit (având în

vedere că uneori e nevoie de aparatură specială care să dezvolte temperaturi foarte înalte în

vederea topirii, de exemplu, a dispozitivelor caselor de bani – cele cu plasmă, cu flacără

oxiacetilenică sau cu raze laser).

Urmele mijloacelor de transport

Criminalistica studiază un număr relativ redus de mijloace de transport, în special cele care

circulă pe drumurile publice, celelalte mijloace (aeriene, navale şi feroviare) fiind cercetate – în

cazul unor fapte penale – de specialişti din cadrul autorităţilor de reglementare din domeniile

respective.

În afara mijloacelor de transport autopropulsate sau cele trase de animale (circulând pe

drumurile publice) criminalistica abordează şi urmele create de unele mijloace de transport

acţionate de om – bicicleta, roaba, schiurile.

Principala clasificare a mijloacelor de transport se realizează în raport cu modalitatea de

propulsie a mijlocului respectiv: mijloace de transport auto şi mijloace de transport hipo.

Urmele create de mijloacele de transport auto se împart în 3 tipuri:

- urme de rulare (create de roţi);

- urme de impact;

- urme de substanţe provenite de la autovehicule.

Urmele de rulare sunt create de roţile autovehiculului şi pot fi urme statice şi urme

dinamice.

Urmele statice de rulare se creează printr-un singur contact între pneu şi sol în cazul

deplasării obişnuite a autovehiculului (fiecare porţiune a pneului ia contact cu o altă porţiune de

asfalt). Urmele statice de rulare pot fi urme de suprafaţă (de exemplu, urmele lăsate de pneurile

ude pe asfaltul uscat) sau urme de adâncime (de exemplu, urma pneului imprimata într-un sol

moale), iar cele de suprafaţă pot fi de stratificare (exemplul de mai sus) sau de destratificare.

Din analiza urmelor statice de rulare se pot desprinde concluzii privind:

- numărul osiilor autovehiculului (majoritatea având două osii – osia roţilor din faţă şi osia

roţilor din spate);

22

- ecartamentul – adică distanţa dintre roţile aflate pe aceeaşi osie;

- ampatamentul – adică distanţa dintre cele două osii. Atât ecartamentul cât şi

ampatamentul sunt date stabilite pentru fiecare tip / model de autovehicul şi figurează în cartea

de identitate a acestuia;

- detaliile desenului antiderapant al anvelopelor. Astfel, fiecare producător de anvelope are

un număr de modele pe care le comercializează, fiecare model având un desen antiderapant

aparte. Mai precizăm faptul că, de regulă, la faţa locului sunt găsite urmele lăsate de pneurile din

spate ale autovehiculelor deoarece pentru majoritatea maşinilor distanţa roţilor din faţă este egală

cu cea a roţilor din spate, ceea ce face ca urmele roţilor din spate să se suprapună peste celelalte.

- lăţimea benzii de rulare – este mai mare când se transportă încărcături mari ori când

viteza de deplasare este mică şi se îngustează pe măsură ce creşte viteza de deplasare;

- circumferinţa roţii – ce poate fi aflată măsurând distanţa între două semne particulare

consecutive aflate în urma creată, semne generate de intercalarea în desenul antiderapant

de pietricele, cioburi, cuie ş.a.

Urmele dinamice de rulare sunt create în momentul frânării – atunci când aceeaşi porţiune

a pneului alunecă de-a lungul solului în momentul blocării roţii.

Din analiza urmei de frânare se pot stabili date cu privire la:

- starea tehnică a autovehiculului – dacă sistemul de frânare era în stare bună de

funcţionare sau nu;

- viteza de deplasare a autovehiculului în momentul începerii frânării – cunoscând că

lungimea urmei de frânare este direct proporţională cu viteza de deplasare;

- compoziţia chimică a pneului – prin ridicarea de la faţa locului a particulelor de cauciuc

lăsate în urma frecării cu solul.

Urmele de impact – pot fi create în urma impactului unui autovehicul cu un obstacol fix

sau mobil (cu un alt autovehicul).

În cazul impactului cu un obstacol fix (zid, pom, stâlp ş.a.) are loc un schimb de substanţe

între cele două obiecte astfel că pe maşină vor rămâne urme formate din var, coajă de copac,

aşchii de lemn ş.a., în vreme ce pe obstacolul lovit se vor găsi particule din vopseaua maşinii,

particule metalice, resturi de sticlă şi plastic.

În situaţia impactului cu un autovehicul staţionat va rezulta o deplasare a unuia dintre cele

două vehicule (cel cu masa mai mică va fi deplasat în urma impactului) şi se va pune problema

stabilirii locului impactului şi a poziţiei autovehiculelor anterior. Locul de impact se determină

căutând particulele de metal, sticlă, plastic, urmele de pământ sau praf ce se desprind de pe

vehicule în momentul lovirii.

Impactul în depăşire este dovedit de prezenta pe ambele vehicule de striaţii laterale (în

dreapta autovehiculului depăşit şi în stânga celui ce a încercat depăşirea) şi de un transfer de

substanţe între acestea (atât particule metalice cât şi de vopsea).

În situaţia coliziunii frontale între două vehicule în mişcare ambele vor fi proiectate la

distanţe diferite de locul impactului, în raport de masa fiecăruia şi de viteza de deplasare.

Stabilirea locului impactului prezintă o importanţă deosebită în stabilirea modalităţii de

producere şi în stabilirea vinovăţiei persoanelor implicate în accident.

Urmele de substanţe provenite de la autovehicule sunt urme materie desprinse fie din

ansamblurile şi subansamblurile maşinii (de exemplu, picături sau bălţi de ulei de motor, de

benzină, motorină, lichid de frână, lichid de răcire ş.a.) fie substanţe transportate ocazional de

autovehiculul în cauză (de exemplu, camioane ce transportă făină, grâu, porumb ş.a.). Toate

aceste urme pot contribui la furnizarea de date necesare identificării autovehiculului.

Urmele mijloacelor de transport hipo. Mijloacele de transport hipo şi urmele create de

acestea sunt cercetate din punct de vedere criminalistic în special în situaţia producerii unor

accidente de trafic rutier sau în situaţia investigării unor furturi în care autorii s-au folosit de

asemenea mijloace pentru transportarea bunurilor sustrase.

Cel mai des sunt implicate căruţele şi săniile trase de cai, carele cu boi fiind din ce în ce

mai rare. În cazul căruţelor trase de cai se cercetează trei categorii de urme:

23

- urmele roţilor atelajului;

- urmele animalelor de tracţiune;

- urmele însoţitorilor.

Căruţele pot avea roţi tradiţionale din lemn (îmbrăcate cu şină metalică) sau pot folosi

pneuri de autoturisme (de regulă, pneuri uzate). Urmele create de roţi pot fi urme de adâncime

sau urme de suprafaţă, urme de stratificare sau de destratificare.

Din analiza urmelor create se poate măsura ecartamentul roţilor (distanţa dintre roţile

aflate pe aceeaşi osie), element ce permite deosebirea urmelor create de căruţa cu pneuri de cele

lăsate de un autoturism – cunoscându-se că ecartamentul autoturismului este o dimensiune

calculată cu precizie de mm, în vreme ce la căruţe, aceasta depinde de inspiraţia meşterului

creator.

O altă posibilitate de distingere între cele două mijloace de transport este dată de existenţa

jocului în osie la căruţe, ceea ce face ca urma pneului să fie uşor şerpuită (se spune că fulează

roata), lucru care nu se întâmpla la autoturisme.

Dacă roata este construită din lemn cu şină metalică se poate afla circumferinţa roţii

căutând în lungimea urmei semne particulare care se repetă regulat, mai precis distanţa dintre

asemenea două semne. Aceste semne particulare sunt create în mod cert în urmă datorită

existenţei unei porţiuni unde se îmbină cele două capete ale şinei metalice.

Animalele de tracţiune creează urme de copite sau urme de potcoave.

Din analiza urmelor create se stabileşte dacă atelajul folosea unul sau două animale de

tracţiune, dacă acestea erau potcovite, dacă potcoavele erau noi sau uzate (la cele uzate, forma şi

desenul potcoavei are detalii şterse şi pot fi însoţite de urme de sânge cauzate de rănirea

animalului de către potcoava foarte deteriorată).

De asemenea, se poate stabili din desenul copitei / potcoavei dacă au fost create de

monocopitate (cai) sau paricopitate (boi). Tot din urmele de potcoave se poate analiza numărul şi

dispunerea cuielor de prindere (caiele), detalii importante pentru identificarea meşterului fierar

care a potcovit animalul.

Însoţitorii mijloacelor de transport pot lăsa la faţa locului urme sub forma cărării de paşi.

Aceste urme sunt fie paralele cu urmele de roţi – spre axul şoselei (de regulă, căruţaşul ţinând

calul de căpăstru pentru a-l controla), fie urmele de picioare sunt intercalate între urmele de roţi –

dovedind astfel că însoţitorul mergea în spatele căruţei. De asemenea, lipsa urmelor însoţitorului

poate duce la concluzia că acesta se deplasa în căruţă.

Stabilirea poziţiei însoţitorului prezintă interes îndeosebi în cazul accidentelor rutiere în

urma cărora atelajul şi însoţitorul au fost proiectaţi de pe partea carosabilă.

Microurmele

Regulile generale privind descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii

Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor este faza iniţială, doar determinantă de cercetare

a lor, efectuată de către organul de urmărire penală la faţa locului sau în alte împrejurări similare.

Prin descoperirea urmelor în criminalistică se înţelege depistarea acestora de către organele

cu funcţii de urmărire penală prin efectuarea la faţa locului a activităţilor de căutare bazate pe

realizările tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice criminalistice.

Fixarea şi ridicarea urmelor constă în efectuarea de către organele menţionate a activităţilor

procedural-tehnice de certificare a existenţei şi stării urmelor infracţiunii la faţa locului, precum şi

retragerea şi conservarea lor în vederea folosirii ulterioare la stabilirea adevărului 27

.

La aplicarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor

infracţiunii se va ţine cont de categoria urmelor cercetate şi natura obiectelor purtătoare. Evident,

că tehnicile aplicate la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor de mâini diferă după conţinut de

cele aplicate în acelaşi scop privind urmele de picioare, ale mijloacelor de transport, ale

instrumentelor de spargere etc.

27

Dicţionar de criminalistică, Bucureşti, 1984, p.168.

24

Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit următoarelor

reguli generale:

1) Respectarea strictă a normelor dreptului procesual penal ce reglementează efectuarea

cercetării locului faptei, a percheziţiei, şi a ridicării de obiecte şi documente acestea fiind

prevăzute ca principalele acţiuni procesuale destinate descoperirii, fixării şi ridicării urmelor

infracţiunii.

2) Utilizarea în limite maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite să majoreze

capacitatea de percepţie şi deci eficienţa activităţilor de căutare a urmelor, inclusiv ale celor

latente.

3) Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor, în special în cazurile amânării

cercetării locului faptei sau desfăşurării acestei activităţi în condiţii nefavorabile.

4) Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor în procesul-verbal, acesta fiind

principalul, sub aspect procesual, mijloc de fixare. În formulări laconice, clare şi de înaltă

precizie, aici vor fi consemnate:

- caracteristicile generale ale obiectului purtător, ce denotă, unde se află, prin ce se

caracterizează suprafaţa purtătoare de urme;

- categoria şi tipul urmei, poziţia în raport cu suprafaţa obiectului-suport şi cu alte obiecte;

- caracteristicile fiecărei urme referitor la formă, mărime, culoare, cantitate;

- datele privind modul de descoperire, fixare şi ridicare a urmelor.

5) Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându-se la metoda

fotometrică. Pe lângă menirea de a demonstra şi certifica datele expuse în procesul-verbal,

fotografiile urmelor, redând cu claritate caracteristicile acestora, adesea devin obiecte ale

expertizei criminalistice.

6) Urmele descoperite sau relevate la faţa locului, de regulă, se ridică în comun cu obiectul

sau cu o parte separată (demontată) a acestuia.

7) Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, supravoluminos sau intransportabil şi, din

aceste ori alte motive, se exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedându-se:

- la mularea urmelor de adâncime cu soluţie de ghips, cu plastelină, materiale polimerice;

- la transferarea urmelor de suprafaţă pe pelicule dactiloscopice, foi de hârtie fotografică şi

alte materiale adezive;

- la recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu magnetul

etc.

Tema 6. Balistica judiciară

Noţiunea, obiectul şi sarcinile balisticii judiciare

Balistica judiciară constituie o ramură a criminalistica destinată investigării armelor de foc,

muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii, În vederea elaborării metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice

de cercetare a actelor penale privind fabricarea, păstrarea şi aplicară ilegală a armelor de foc.

Utilizarea datelor, a procedeelor şi tehnicii proprii altor discipline şi activităţi practice nu

influenţează asupra caracterului individual al balisticii judiciare, ea detaşându-se prin obiectivele

pe care şi le asumă, principalele fiind:

- elaborarea metodelor şi a mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării şi ridicării

armelor de foc, a muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii;

- argumentarea procedeelor de cercetare la faţa locului, în vederea determinării

împrejurărilor tragerii din arma de foc, în special, a direcţiei, distanţei, locului de unde s-a tras,

numărul şi succesiunea împuşcăturilor;

- aplicarea realizărilor ştiinţifico-tehnice şi argumentarea în baza lor a metodelor de

examinare a diverselor categorii de arme de foc, stabilirea condiţiilor tehnice în care s-a executat

o împuşcătură;

- formularea principiilor metodice privind identificarea armelor de foc după urmele acestora

pe tuburile şi proiectilele trase.

Armele de foc, noţiunea, criterii de clasificare

25

În accepţiune criminalistică, armele foc constituie un dispozitiv tehnic destinat nimicirii

sistemelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de energia gazelor formate ca urmare a

exploziei (arderii) pulberii (prafului) sau a unui substituent al acesteia.

Principalele elemente ale unei arme de foc sunt: ţeava, mecanismele de închidere şi de

tragere, patul sau mânerul care, în majoritatea cazurilor serveşte la ţinerea armei în mâini, dar şi

ca suport de asamblare a altor mecanisme componente ale ei.

Marea varietate a armelor de foc folosite la săvârşirea infracţiunilor a impus necesitatea

clasificării lor, aceasta contribuind la identificarea şi deci la funcţionarea armei de foc ca mijloc

de probă. Or, un obiect de natură să furnizeze date probante devine corp delict sub aspect

procesual doar prin determinarea lui la nivel individual.

În criminalistică, armele de foc sunt clasificate în mai multe categorii după următoarele

criterii: modul de fabricare, d es t i n a ţ i e , lungimea, c o n s t r u c ţ i a c a n a l u l u i şi

c a l i b r u l ţ ev i i .

După modul de fabricare deosebim:

1) arme de faricaţie industrială, produse conform tehnologiilor specifice anumitor sisteme şi

modele de arme;

2) arme atipice, acestea fiind de două tipuri: a) de fabricaţie industrială, ulterior modificate

prin retezarea ţevii sau a patului şi b) de construcţie proprie, asamblate din detalii în mod

improvizat, cunoscute şi sub denumirea de arme rudimentare (fig.36).

După d e s t i n a ţ i e se disting arme militare sau de luptă, arme de vânătoare şi arme

sportive.

Dintre armele de luptă, la săvârşirea infracţiunilor mai frecvent sunt folosite armele de

mână, care după lungimea ţ ev i i se împart în 3 grupuri: a) cu ţeava scurtă (revolvere, pistolete),

b) medie (pistoale-automate) şi c) lungă (carabine, puşti militare)28

.

După c o n s t r u c ţ i a c a n a l u l u i ţ e v i i armele de foc se împart în trei categorii: arme

cu ţeava ghintuită29

, arme cu ţeava lisă sau netedă şi arme de construcţie combinată a canalului

ţevii.

Toate armele de luptă şi cele sportive de calibru mic au ţeava ghintuită. Armele de

vânătoare sunt cu ţeava lisă sau combinată pentru tragere respectiv cu alice sau cu gloanţe.

După c a l i b r u armele de foc se împart în cele de calibru mic (până la 6,35 mm), de

calibru mijlociu (între 6,35 mm şi 9 mm) şi de calibru mare (peste 9 mm).

Calibrul armelor de luptă se determină prin măsurarea distanţei dintre două plinuri opuse

ale ghinturilor. La armele de vânătoare, calibrul se determină tradiţional după numărul de bile

egale cu diametrul ţevii, care se pot confecţiona dintr-o livră (funt) de plumb (433,9 gr.). Mai

răspândite sunt armele cu calibrul 12, 16, 20, 32 mm.

Muniţia ca obiect de studiu criminalistic

Cartuşul armei cu ţeavă ghintuită – arme în principal cu destinaţie militară - este alcătuită

din tub, pulbere, capsă şi glonţ.

Tubul este metalic, are o formă de trunchi de con (mai mare la bază, mai mic spre vârf).

Baza (numită rozetă) prezintă un şanţ pentru ca gheara extractoare să poată expulza tubul gol

după tragere (în măsura în care expulzarea nu are loc – prin construcţie – folosindu-se forţa

gazelor). În procesul de fabricaţie, în interiorul tubului se introduce pulberea explozivă.

Pulberea (praful de puşcă) este cea care prin explozie - generată de scânteia produsă la

baza tubului prin lovirea capsei detonatoare de către un ac percutor – dezvoltă gaze cu presiune

28

A se vedea: Legea privind controlul asupra armelor individuale din 18 mai 1994 in Monitorul oficial al Republicii

Moldova din 8 septembrie 1994. 29

Ghinturile ţevii armei de foc reprezintă canale sub formă de spirală, tăiate în peretele interior al ţevii, care au

menirea să imprime glonţului în timpul zborului o mişcare de rotaţie în jurul axei sale, aceasta contribuind la

mărirea distanţei de tragere, forţei de penetrare şi la precizia de lovire a ţintei. Faţa interioară a ghinturilor se

numeşte fundul ghinturilor, iar spaţiul dintre ghinturi — plinul ghinturilor. Ghinturile la diferite modele de arme

variază după număr, înclinaţie şi dimensiuni.

26

foarte mare ce pun glonţul în mişcare spre gura ţevi. Pulberile pentru armele militare sunt pulberi

colodiale (denumite pulberi fără fum).

Capsa detonatoare este plasată la baza tubului şi are rolul de a declanşa arderea explozivă

a prafului de puşcă.

Glonţul este proiectilul armei, cel care este împins cu forţă spre ţintă de forţa gazelor

rezultate în urma aprinderii prafului de puşcă. Glonţul este compus din metal şi alte componente

în funcţie de destinaţia acestuia (gloanţe perforante, gloanţe trasoare, incendiare ş.a.).

Cartuşul armei de vânătoare este alcătuit din tub, pulbere, capsă detonatoare, bura,

rondelă şi proiectil.

Tubul cartuşului armei de vânătoare este confecţionat din plastic sau din carton presat şi,

spre deosebire de armele militare, acesta poate fi reutilizat pentru mai multe trageri.

Pulberea este o pulbere cu fum - cu un randament de ardere mai scăzut decât în cazul

pulberii coloidale.

Capsa funcţionează în mod similar capsei de la cartuşele armei ghintuite. Datorită

posibilităţii de refolosire a tubului şi a înlocuiri capsei pentru fiecare nouă tragere, anchetatorul

poate stabili câte trageri s-au efectuat cu un anumit cartuş.

Bura este un perete despărţitor aşezat în tubul cartuşului pentru a separa pulberea de

proiectile (alice sau mitralii). Bura este din pâslă (la prima tragere), în cazul reutilizării tubului

trăgătorul înlocuind-o, de regulă, cu o bucăţică de hârtie de ziar.

Rondela este un mic capac de carton (hârtie) aflat la capătul tubului împiedicând

proiectilele să cadă accidental din tub. Pe acest carton sunt trecute, de regulă, date privitoare la

calibrul muniţiei folosite.

Proiectilele utilizate pentru muniţia armelor de vânătoare sunt alicele sau mitraliile.

Acestea sunt mici sfere metalice (de regulă din plumb) al căror număr şi diametru sunt diferite în

funcţie de calibrul muniţiei. Spre deosebire de arma militară, în cazul armei de vânătoare un

calibru mare înseamnă proiectile de diametru mai mic.

Pentru vânat de dimensiuni mai mari (de exemplu, pentru mistreţi) se folosesc şi cartuşe cu

glonţ, dar aceste gloanţe au o construcţie specială, diferită de cele folosite de armele militare.

După cum denotă exemplele selectate din practica criminalistică din ţară şi de peste hotare,

în scopuri criminale, în special, la săvârşirea actelor de teroare, tâlhărie şi banditism, se folosesc

explozive militare (grenade, mine, bombe), procurate pe diverse căi nelegitime sau furate, sau

dispozitive de construcţie proprie confecţionate din materiale explozive cu destinaţie industrială

(dinamită, trotilă, amonită etc).

Construcţiile proprii se asamblează în lăzi metalice, borcane din masă plastică sau sticlă, în

care, pe lângă componentele necesare la realizarea unei explozii, se pot introduce mitralii, bucăţi

de metal, sticlă, prundiş şi alte materiale de natură să majoreze efectul destructibil al

explozivului.

Urmele împuşcăturii: noţiunea, clasificarea, importanţa criminalistică

După caracterul, mecanismul de formare şi importanţa lor la determinarea împrejurărilor

unei împuşcături, urmele tragerii din armă de foc se divizează în trei mari categorii: a) create de

mecanismele armei pe muniţii drept rezultat al interacţiunii acestora în procesul tragerii; b) lăsate

de proiectil pe suprafaţa sau în profunzimea obiectelor cu care vine în contact în urma

împuşcăturii; c) formate de factorii suplimentari ai împuşcăturii.

Amintim în acest context că, după unii autori, urmele în discuţie se împart în principale şi

secundare30

, clasificare dubioasă, dacă ţinem cont de faptul că de ce natură ar fi o urmă a

împuşcăturii ea poate avea o importanţă primordială la determinarea împrejurărilor aplicării armei

de foc.

Urmele mecanismelor armei pe tubul cartuşului se creează succesiv pe parcursul a trei etape

inerente unei împuşcături: încărcării armei, tragerii, eliminării şi aruncării tubului ars.

30

V. Măcelaru, Urmele create prin folosirea armelor de foc, in Tratat practic de criminalistică. Bucureşti, 1976, p. 275.

27

La etapa încărcării armei se vor forma două urme ce interesează pe plan criminalistic: una

pe suprafaţa exterioară a tubului în forma unui fascicul de linii specifice scoaterii cartuşului din

încărcător, pentru a fi deplasat spre camera de detonare, alta pe fundul rozetei tubului sub formă

de striaţii ce redau relieful părţii, frontale a închizătorului venit în contact cu tubul în momentul

introducerii cartuşului în camera de detonare.

La etapa tragerii percutorul creează prin lovitură o urmă de adâncime, care reproduce

diverse elemente caracteristice privind forma, dimensiunile şi relieful lui. La tuburile cartuşelor

de vânătoare această urmă este sursa informativă de bază privind identificarea armei din care s-a

tras.

La etapa eliminării şi aruncării tubului ars se creează patru urme cu semnificaţie decisivă

privind identificarea armei, şi anume:

- urma ghearei extractoare sub forma unui şir de striaţii pe partea anterioară a gulerului

rozetei, care redau cu precizie relieful mecanismului menţionat al armei;

- urma ejectorului (pragului aruncător), în formă de striaţii, pe partea posterioară a

gulerului rozetei;

- urma marginii ferestruicii de aruncare sub forma unui fascicul de linii, ce se creează la un

nivel mai sus de mijlocul tubului. La armele de luptă automate şi semiautomate această urmă

prezintă o valoare identificatoare esenţială;

- urma sub formă de linii longitudinale pe suprafaţa tubului, create de iregularităţile

pereţilor camerei de detonare.

De o deosebită valoare criminalistică sunt urmele de pe glonţ, create la etapa tragerii de

plinurile ghinturilor. Glontele cartuşelor pentru armele ghintuite este prevăzut cu un diametru

majorat faţă de calibrul armei pentru care este destinat, aceasta fiind o condiţie tehnică

indispensabilă funcţionării armelor ghintuite31

. Datorită acestei diferenţe de diametru, glontele

înaintează pe ghinturi forţat, reproducând în mod dinamic relieful plinurilor ghinturilor

(câmpurilor dintre ghinturi).

A doua categorie de urme ale împuşcăturii sunt cele ale proiectilului pe suprafaţa sau în

profunzimea ţintei, a altor obiecte cu care proiectilul a venit în contact. Aceste urme se întâlnesc

sub trei forme: urme de perforare, create în urma penetrării proiectilului a obiectului în

întregime; urme de pătrundere (canale oarbe), create prin implantarea proiectilului în profun-

zimea obiectului împuşcat fără a-l traversa complet; urme de ricoşare, create prin atingerea unei

suprafeţe.

Urmele de perforare se manifestă prin orificiul de intrare, printr-un canal, în cazul unui

obiect relativ gros, şi prin orificiul de ieşire. La urmele de pătrundere - prin orificiul de intrare şi

printr-un canal numit orb din cauza lipsei orificiilor de ieşire.

Urmele de ricoşare se prezintă sub forma unor linii, zgârieturi ale suprafeţei obiectului

lovit de proiectil, forma şi adâncimea cărora sunt in funcţie de unghiul de lovire, rezistenţa

obiectului, distanţa de la care s-a tras, tipul şi calibrul armei, muniţiilor etc.

Ultima categorie de urme le constituie modificările produse de factorii suplimentari ai

împuşcăturii32

.

După natura lor, urmele date pot fi împărţite în două grupe: 1) rezultate din acţiunea directă

a factorilor suplimentari ai împuşcăturii asupra obiec telor în care s-a tras; 2) urme — materie ce

se prezintă ca resturi de substanţe degajate în momentul împuşcăturii. Din prima grupă fac parte:

a)mecanice sau dinamice – sub formă de rupturi ale marginilor orificiului de intrare,

provocate de acţiunea gazelor în cazul împuşcăturii de la distanţe extrem de mici (până la 3 cm).

Presiunea gazelor create ca urmare a arderii explozibile a pulberii este până la 3 mii atm. Scăzând

cu mult în urma aruncării proiectilului, ea continuă să acţioneze asupra obiectelor din apropierea

gurii ţevii, generând rupturi de diverse forme;

31

Această diferenţă este prevăzută pentru obţinerea nivelului necesar de presiune a gazelor. 32

Prin categoria de factori suplimentari ai împuşcăturii se au in vedere fenomenele termice, dinamice şi fizice ale

împuşcăturii, care produc modificări pe suprafaţa obiectului in care s-a tras, pe lângă cele cauzate de acţiunea directă a

proiectilului (A se vedea: V. Măcelaru, Balistica judiciară, Bucureşti, 1972, p.83).

28

b) termice, adică arsuri şi pârlituri ale suprafeţei din apropierea nemijlocită a orificiului de

intrare cauzate de flacăra de la gura ţevii, care de asemenea sunt caracteristice pentru

împuşcăturile de Ia distanţe minime. În urma arderii pulberii în ţeava armei temperatura gazelor

atinge valori maxime (până la 2000-2500°). Ieşind în afara ţevii, gazele izbucnesc în flacără,

provocând arsuri obiectelor din apropierea gurii ţevii;

c) inelul sau semiinelul de imprimare a conturului gurii ţevii («ştanţ-marke») provocat de

vârful ţevii înfierbântate în cazul împuşcăturii de la distanţă nulă, direct pe suprafaţa obiectului.

În situaţia în care la săvârşirea infracţiunii a fost folosit un exploziv (grenadă, mină sau

dispozitiv exploziv de construcţie proprie) la locul faptei se vor crea urme de explozie,

manifestându-se:

- prin leziunile corporale specifice pricinuite persoanelor din perimetrul exploziei;

- prin avarierile obiectelor de construcţie, mobilierului, mijloacelor tehnice de producţie şi

transport, precum şi sistemelor vegetale din apropierea locului faptei;

- prin resturile de materiale explozive ale mijloacelor de iniţiere şi puiiere în funcţie

(declanşare) a explozivului;

- prin obiectele de ambalare şi transportare a explozivului.

Descoperirea, fixarea şi ridicarea de la faţa locului a armelor de foc, a muniţiilor şi a

urmelor împuşcăturii

Locul unei fapte comise prin aplicarea armei de foc şi a explozivelor este spaţiul sau

încăperea în perimetru cărora s-a desfăşurat activitatea de punere în funcţie a acestora sau unde

s-au manifestat consecinţele lor. În majoritatea cazurilor el se prezintă prin urmele împuşcăturii

sau exploziei şi prin obiectele sau victima vătămată. Locul faptei poate fi de asemenea un spaţiu

locativ, un sediu sau o secţie de producţie, unde s-au confecţionat, păstrat şi realizat nelegitim

arme de foc, muniţii sau explozive. Cercetarea locului faptei, a muniţiei şi a urmelor împuşcăturii

poate conduce la determinarea tipului armei aplicate, la modelarea imaginii făptuitorului,

prognozarea direcţiei deplasării lui şi a locului de ascundere. În funcţie de modalitatea de

ascundere modelată şi locurile în care este posibilă aflarea armei, se vor folosi mijloace tehnice

de căutare: magneţi, detector metalic şi alte instrumente cu care sunt dotate trusele criminalistice.

Cercetarea armei va fi anticipată de o înregistrare fotografică sau videomagnetică prin care

se va insista, pe de o parte, la redarea poziţiei armei în raport cu alte obiecte din perimetrul

locului faptei, iar pe de altă parte, la fixarea caracteristicilor generale şi individuale.

Retragerea armei de la locul unde a fost descoperită este precedată de luarea măsurilor

respective de prevenire a unor eventuale accidente. Pentru a o feri de şocuri pe parcursul

transportării, arma se ambalează şi se plasează într-o cutie. Cartuşul scos din camera de detonare

şi încărcătorul se împachetează separat. La cutiile sigilate se vor ataşa etichete cu inscripţii

privind obiectele ambalate, data descoperirii şi ridicării lor.

Descoperirea tuburilor şi a proiectilelor cartuşului cu care s-a tras este una din sarcinile

principale ale organului care cercetează locul faptei. E de reţinut că urmele purtătoare de aceste

părţi componente ale cartuşului sunt unicele în baza cărora se realizează identificarea armei

folosite la săvârşirea infracţiunii.

Tuburile se caută- prin cercetarea succesivă şi minuţioasă a spaţiului şi obiectelor din

perimetrul locului faptei, începând de la corpul victimei sau de la obiectele vătămate prin

înmpuşcătură şi continuând în mod circular spre marginile acestui spaţiu. Căutarea tubului poate

fi facilitată de un şir de puncte de orientare privind direcţia şi locul de unde s-a tras. O atare

semnificaţie pot avea urmele făptuitorului, direcţia canalului creat de proiectil şi urmele factorilor

suplimentari ai împuşcăturii. În baza examinării lor, organul judiciar poate preciza, fie cu

aproximaţie, locul de unde s-a tras, direcţia împuşcăturii şi implicit zona de căutare, ţinându-se

cont de particularităţile sistemelor de aruncare proprii diferitelor tipuri de arme33

.

33

Majoritatea armelor de luptă cu sisteme automate aruncă tubul tras in partea dreaptă. Unghiul sub care zboară tubul

faţă de linia direcţiei tragerii diferă de la un sistem la altul, in acest sens a se vedea: Д. П. Рассейкин, Осмотр места

происшествия и трупа при расследовании убийств. Мoscova, 1967, р. 84; И. А. Дворянский, Автоматические

пистолеты., Мoscova, 1972, р.65 şi urm.

29

Despre distanţa unei împuşcături cu un proiectil de alice sau mitralii se poate judeca şi

după aria de dispersare a acestuia. în linii mari, valorile diametrelor de dispersare a alicelor

cartuşului tras dintr-o armă de vânătoare cu ţeava cilindru sunt date de specialiştii în materie în

funcţie de distanţa de tragere.34

În acest context atenţionăm că determinarea la faţa locului a direcţiei şi distanţei de la care

s-a tras este cu aproximaţie, ea fiind întreprinsă de organul jdiciar doar pentru a intensifica

activitatea de urmărire penală.Definitivarea acestor circumstanţe ţine de competenţa expertului

balistician.

Pentru stabilirea locului de unde s-a tras se apelează la metoda cunoscută în criminalistică

sub denumirea de vizarea directă a locului tragerii, care în marea majoritate a cazurilor se

desfăşoară cu ocazia cercetării locului faptei.

Dacă proiectilul a perforat un obiect cu o grosime relativ mare, vizarea directă a locului de

unde s-a tras se face cu ajutorul unui tub de hârtie, carton sau masă plastică introdusă în canalul

format de proiectil din partea orificiului de ieşire. Dacă proiectilul a perforat două obiecte

apropiate unul de altul, tubul trebuie să unească canalul ambelor obiecte în întregime. Privind

prin tubul astfel aranjat se va determina cu precizie locul amplasării armei din care s-a tras.

Deci, cunoscând arma după tubul fixat în perimetrul locului faptei, în baza indicatoarelor

sau cataloagelor privind caracteristicile tehnico-balistice ale acesteia, dar şi prin verificare

experimentală, organul judiciar poate calcula locul de unde s-a tras.

Dacă tubul a fost aruncat dintr-o armă cu repetiţie, calcularea locului de unde s-a tras va fi

doar aproximativă, deoarece atât unghiul, cât şi direcţia de aruncare a tubului sunt in funcţie de

forţa şi modul de acţiune a autorului tragerii.

Tema 7. Evidenţa criminalistică

Consideraţii generale privind evidenţa criminalistică

Evidenţa criminalistică, constituie actualmente o ramură distinctă a criminalisticii,

destinată elaborării metodelor şi mijloacelor tehnice de înregistrare, clasificare si sistematizare a

datelor caracteristice privind anumite categorii de persoane şi obiecte, având ca scop asigurarea

unei eventuale identificări ulterioare a acestora in cadrul cercetării actelor ilicite.

În baza datelor concentrate în cartotecile de evidenţă se pot stabili:

1. Identitatea autorilor unei infracţiuni după urmele lăsate la faţa locului.

Atunci când în procesul de cercetare a locului faptei s-au descoperit urme de mâini, acestea

vor fi expediate Centrului de Informaţie, solicitându-i compararea lor cu amprentele digitale şi

palmare din componenţa cartotecii dactiloscopice. Dacă vor fi prezentate mai multe urme,

aparţinând cel puţin la trei degete de la aceeaşi mână, verificarea se va realiza în baza deducerii

formulei dactiloscopice probabile a persoanei ce a activat la faţa locului. În situaţia unei singure

urme digitale, compararea în vederea identificării autorului se va încununa de succes doar în

cazul grupajului de fişe ale persoanelor suspecte indicat de organul judiciar sau de calculatorul

electronic.35

2. Comunitatea de autori ai unui grup de infracţiuni pe baza urmelor lăsate la locul faptei.

În cazul când n-au fost suspiciuni asupra persoanelor ce au creat la faţa locului urmele se

vor compara cu cele existente în cartoteca infracţiunilor cu autorii rămaşi neidentificaţi.

Stabilirea identităţii factorilor creatori de urme descoperite cu prilejul cercetării diferitelor

infracţiuni poate facilita lucrul de căutare şi, în consecinţă, de identificare a autorului comun al

mai multor infracţiuni.

3. Modelarea autorului faptei penale după modul de operare. Organul de urmărire , la fel

cel judiciar de urmărire la fel cel poate dispune compararea elementelor ce caracterizează modul

34

С. Д. Кустанович, Исследование повреждений одежды в судебно-медицинской практике, М., 1965, р. 138. 35

S-a dovedit a fi de o deosebită eficacitate sistemul de căutare în cartoteca a fişelor cu desene papilare de acelaşi tip cu

cele prezentate spre comparare, bazat pe computerizarea acestui proces.

30

de operare aplicat de autorul faptei nedescoperite, cu datele din cartoteca de evidenţă după modul

de operare.

4. Identitatea cadavrelor necunoscute prin compararea amprentelor digitale ale acestora cu

fişele dactiloscopice cuprinse în cartoteca, precum şi potrivit semnalmentelor exterioare şi a altor

date privind persoanele înregistrate ca dispărute fără veste sau declarate în căutare.

5. Identitatea obiectelor-corp delict prin compararea lor cu obiectele din fondul colecţiilor

criminalistice sau cu datele din cartotecile respective de evidenţă.

6. Identitatea persoanelor suspecte care se sustrag de la răspundere prin prezentarea de acte

false, furate sau contrafăcute.

7. Antecedentele penale ale celor condamnaţi potrivit datelor nominale cuprinse în

cartotecă. Datele privind antecedentele penale au o deosebită importanţă în vederea alegerii şi

aplicării pe întregul proces de desfăşurare a cercetărilor unor procedee tactice optime, dar şi in

stabilirea măsurii de pedeapsă adecvate periclitării sociale pe care o prezintă persoana dată.

În prezent funcţionează două feluri de evidenţă criminalistică, respectiv două sisteme de

cartoteci: primul — centralizat, desfăşurat de către o subdiviziune specială a Ministerului de

Interne, nominalizată Centru Informativ, al doilea local, efectuat în cadrul Direcţia de tehnică

Criminalistică, aparţinând aceluiaşi minister, şi de către substructurile criminalistice ale

comisariatelor de poliţie.

Sistemele menţionate se disting după obiectele şi metodele aplicate. Astfel, printre

obiectele evidenţei centralizate se înscriu infractorii, persoanele declarate în căutare, persoanele

suspecte ca fiind autori ai unor infracţiuni grave, persoanele dispărute fără veste, cadavrele cu

identitatea necunoscută, armele de luptă furate sau pierdute şi modul de operare la săvârşirea

infracţiunilor.

Datele privind înregistrarea acestor obiecte se vor clasa în patru cartoteci:

- de evidenţă a persoanelor delincvente sau a antecedentelor penale;

- de evidenţă antropometrică a persoanelor dispărute şi a cadavrelor neidentificate;

- de evidenţă a armelor de foc militare;

- de evidenţă după modul de operare.

Evidenţa locală cuprinde urmele infracţiunii şi obiectele-corp delict, aria cărora, după cum

vom remarca în continuare, este foarte vastă.

Evidenţa delincvenţilor

Evidenţa persoanelor supuse justiţiei penale se efectuează în două modalităţi: nominală sau

alfabetică şi dactiloscopicâ.

Evidenţa nominală constă in înregistrarea pe fişe standardizate a două categorii de date

identificatoare a delincvenţilor şi delincventelor. Prima - consemnarea persoanei (numele de

familie, prenumele, anul şi locul naşterii, domiciliul, starea familială, naţionalitatea, profesia şi

sfera socială în care activează). A doua - consemnarea faptei în legătură cu care persoana în

cauza se înscrie - când, de ”către care organ de cercetare şi în baza căror articole ale Codului

Penal este deferit justiţiei, datele când a fost supus învinuirii, arestării şi condamnării, măsurile

penale luate, precum şi datele privind executarea pedepsei. La fişele nominale se anexează

imaginea fotografică executată după regulile fotografiei operative de recunoaştere: bust - din faţă

şi din profilul drept, acestea putând fi folosite în activitatea de urmărire în cazul unei eventuale

evadări.

Fişele sunt clasate în ordinea alfabetică a numelor de familie şi a altor date de ordin

personal, de unde şi denumirea de înregistrare alfabetică. Atunci când persoana delincventă se

prezintă sub mai multe nume de familie, se vor întocmi fişe auxiliare, acestea fiind legate de cea

principală prin note de trimitere.

Înregistrarea dactiloscopică, după cum se afirmă pe bună dreptate în literatura de

specialitate, constituie o componentă de bază a sistemului de evidenţă centralizată a infractorilor,

care este menită să contribuie, precum s-a menţionat, la rezolvarea multiplelor probleme cu care

se confruntă justiţia, dintre care:

31

- stabilirea autorului unei infracţiuni prin compararea urmelor de mâini de la faţa locului cu

amprentele acestuia din cartotecă, în ipoteza în care el a mai săvârşit infracţiuni şi a fost supus

înregistrării dactiloscopice;

- stabilirea identităţii persoanei care nu prezintă acte de identitate ori care îşi camuflează

identitatea, folosindu-se de acte false sau furate;

- identificarea cadavrelor necunoscute, dacă, fireşte, cel decedat a fost anterior înregistrat ca

fiind autorul unei infracţiuni.

Înregistrarea dactiloscopică se face prin fixarea desenelor papilare de pe falangele celor 10

degete în fişa dactiloscopică, prevăzută cu rubrici pentru fiecare deget. Pe recto, fişa

dactiloscopică conţine datele nominale ale celui înregistrat.

Evidenţa antropometrică

Acest gen de evidenţă cuprinde trei categorii de persoane. Prima — autorii infracţiunilor

care se ascund în vederea sustragerii de la răspundere, fiind declaraţi în căutare, a doua categorie

— persoanele dispărute in urma evadării din penitenciare şi, în fine, a treia categorie —

persoanele dispărute de la domiciliu sau de la locul de muncă în împrejurări incerte cu suspiciuni

de a deveni victime ale unui omor, răpiri sau ale unui alt act violent.

Înregistrarea se face în baza datelor privind persoana dispărută, acumulate de către organul

de urmărire penală şi remise Centrului de informaţii al Ministerului de Interne, intr-o fişă tipizată

care cuprinde:

- date privind fapta şi circumstanţele dispariţiei (de loc, de mod, de timp);

- date nominale (numele de familie, prenumele, locul naşterii,domiciliul, vârsta, profesia,

locul de muncă) şi situaţia juridică (bănuit,învinuit, condamnat, antecedente penale) ale

persoanei dispărute;

- date privind legăturile (de rudenie, profesie şi în plan infracţional) şi cauza presupusă a

dispariţiei;

- date privind caracteristicile morfologice şi funcţionale ale persoanei dispărute, constituind

esenţa acestui gen de evidenţă, de unde denumirea de evidenţă antropometricâ.

Pentru obţinerea datelor menţionate organul respectiv va întreprinde diverse cercetări şi

acţiuni operative, care se vor extinde asupra diferitelor obiecte de la faţa locului sau frecvent

folosite de cel dispărut, dar în special asupra documentelor cu caracter medical, de evidenţă

militară a populaţiei, precum şi asupra actelor privind încadrarea în câmpul muncii sau

învăţământ.

Evidenţa după modul de operare

Modul de operare în accepţie criminalistică cuprinde un complex de operaţii, acţiuni şi

mijloace aplicate în cazul săvârşirii unui act infracţional.

Constituind unul din elementele caracteristice de bază ale unei infracţiuni săvârşite, modul

de operare are importanţă criminalistică sub următoarele aspecte. Pe de o parte, ca factor cu

influenţă determinantă asupra modalităţilor tehnice, tactice şi metodice de cercetare a faptelor

penale, atât la nivel ştiinţific, cât şi la cel practic. Modul de operare determină caracterul

modificărilor mediului în care se desfăşoară infracţiunea, al tuturor urmelor acesteia, fapt de care

trebuie să se ţină cont la aplicarea procedeelor tactice şi a mijloacelor tehnice de lucru la faţa

locului. Totodată, practica demonstrează cu prisosinţă că săvârşirea de infracţiuni omogene în

condiţii similare impune o anumită conduită, modalităţi tipice de operare, ceea ce contribuie la

ordonarea faptelor penale în anumite categorii, aceasta din urmă făcând posibilă elaborarea de

reguli tipice de cercetare a infracţiunilor.

Pe de altă parte, modul de operare este condiţionat de un şir de factori subiectivi

(temperament, volitivitate, deprinderi, abilitate), dar şi obiectivi, datorită cărora infractorii

recidivişti activează intr-o anumită formă specializată, folosind în mod relativ stabil unele şi

aceleaşi procedee şi mijloace la săvârşirea diferitelor infracţiuni.

Reiterarea (repetarea) modului de operare a generat crearea unui sistem de evidenţă

specifică a infractorilor, cunoscută sub denumirea de evidenţă după modul de operare (modus

operandi sistem).

32

La etapa actuală sistemul dat se realizează în baza fişelor de înregistrare a elementelor

caracteristice ale modului de operare a persoanelor cunoscute ca fiind autorii anumitor categorii

de infracţiuni (omor, viol, tâlhării, fur turi, excrocherie) şi a acelor de înregistrare a

caracteristicilor respective privind faptele penale cu autorii necunoscuţi. Fişa autorilor anumitor

infracţiuni (recidiviştilor) cuprinde o serie de date privind starea civilă şi de drept a persoanei

(numele de familie, prenumele, anul şi locul naşterii, domiciliul, profesia, studiile, ocupaţia,

antecedentele penale), succedate de descrierea elementelor caracteristice ale modului de operare

(timpul comiterii infracţiunii, procedeele şi instrumentele folosite, acţiunile prealabile, alte date

specifice). La fişa modului de operare se va anexa fişa dactiloscopică, fotografii, materiale video.

Alte categorii de evidenţă criminalistică

Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută. Constituind un subsistem al evidenţei

antropometrice, acest gen de evidenţă cuprinde atât cadavrele cauzate de omoruri, cât şi cele

apărute în urma diferitelor accidente sau calamităţi (inundaţii, incendii, cutremure de pământ ş.

a.).

Ca şi în cazul persoanelor dispărute, evidenţa constă în înregistrarea pe fişe standardizate a

unui grupaj de date referitoare la locul şi data depistării cadavrului, la obiectele vestimentare şi

altele atestate asupra cadavrului, la starea, vârsta, leziunile corporale şi cauza morţii, la sexul,

morfologia întregului corp (statura, constituţia fizică, rasa, culoarea pielii), la semnalmentele şi

semnele particulare ce constituie trăsăturile exterioare.

Semnalmentele exterioare se notează după metoda portretului vorbit, cu participarea

medicului legist.

Acest gen de evidenţa prevede obligatoriu efectuarea de fotografii după regulile fotografiei

operative de recunoaştere. Fotografia de identificare executată după tualetarea cadavrului şi

aranjarea respectivă a îmbrăcămintei, trebuie să cuprindă corpul in întregime (din faţă, două părţi

laterale şi din spate), vederea din faţă, profilul drept şi cel stâng (bust). Aparte se vor fotografia

detaliile urechilor şi ale semnelor particulare (deformări sau amputări ale unor organe, cicatrice,

pete, aluniţe, tatuaj etc).

Fişa cadavrelor neidentificate prevede, de asemenea, întocmirea odon-togramei care se va

realiza cu concursul unui specialist-stomatolog sau al medicului legist. La fişa antropometrică se

va anexa neapărat fişa dactiloscopică a cadavrului.

Evidenţa urmelor ridicate de la faţa locului. Forma de evidenţă în cauză cuprinde, în

primul rând, urmele papilare descoperite la locul faptelor comise de autori neidentificaţi, ea

efectuându-se de către Direcţia de Tehnică Criminalistică al Ministerului de Interne şi

subdiviziunile criminalistice ale comisariatelor de poliţie locale (municipale, raionale).

Evidenţa constă în sistematizarea urmelor descoperite drept rezultat al cercetărilor la faţa

locului după caracteristicile desenelor papilare (tip, sub-tip, varietate), întocmirea formulei

monodactilare şi crearea cartotecilor respective, ultimele oferind posibilitatea comparării:

- urmelor ridicate de la faţa locului cu cele existente în cartotecă în scopul identificării

autorului care a creat urme în câmpul infracţiunii şi stabilirii făptuitorului;

- urmelor ridicate de la faţa locului cu cele existente în cartotecă pentru stabilirea dacă două

sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de una şi aceeaşi persoană;

- urmelor ridicate de la faţa locului cu cele ale persoanelor cu antecedente penale (recidive)

cu scopul stabilirii eventualei participări a acestora la infracţiunea săvârşită.

Evidenţa balistică. Evidenţa balistică se realizează prin înregistrarea pe fişe standardizate a

datelor caracteristice ale armelor de foc militare furate, pierdute sau găsite şi organizarea in baza

lor a unei cartoteci de evidenţă centralizată, precum şi prin funcţionarea unor colecţii de tuburi şi

gloanţe ridicate in procesul cercetării faptelor comise prin aplicarea armelor de foc.

Fişele cuprind caracteristicile tehnico-balistice ale armei (tipul, sistemul, calibrul, lungimea

ţevii, sensul şi numărul ghinturilor, numărul de cartuşe în magazie ş. a.), precum şi unele date

privind împrejurările în care arma a fost furată, pierdută, găsită (de la cine, când a fost furată,

cine şi unde a pierdut arma etc).

33

Tuburile şi gloanţele se introduc în componenţa colecţiilor respective după caracteristicile

constructive (tip, model, fabricare, calibru, dimensiuni), dar şi după urmele create de mecanismele

armei (percutor, închizător, gheară extractoare, ghinturile din interiorul ţevii).

Evidenţa obiectelor sustrase. Acest gen de evidenţă cuprinde obiecte de valoare —

autovehicule, utilaje electronice, instrumente muzicale, aparate fotografice, de înregistrare sonoră

şi videomagnetică, bijuterii, blănuri şi obiecte de îmbrăcăminte cu caracteristici bine definite. 0

categorie aparte constituie obiectele de anticariat şi de cult, precum şi operele de artă.

Evidenţa obiectelor sustrase se desfăşoară în cadrul Centrului Criminalistic al Ministerului

de Interne, în secţiile de criminalistică din Comisariatele de Poliţie şi în alte subdiviziuni

aparţinând aceluiaşi minister. Autovehiculele sustrase, spre exemplu, se înregistrează şi în cadrul

Direcţiei principale a Poliţiei rutiere. Evidenţa obiectelor sustrase se efectuează în baza fişelor

standardizate, care prevăd descrierea fiecărui obiect după formă, culoare, dimensiuni, destinaţie şi

sfera de utilizare, serie, nr. de inventariere, model, măsură, materialul din care este confecţionat,

alte caracteristici particulare.

În baza ordonării fişelor după anumiţi indici, cartotecile de evidenţă a obiectelor sustrase

pot furniza date necesare urmăririi operative a acestora in gări, puncte vamale, spaţii comerciale,

camere de bagaj, în alte locuri suspecte.

Tema 8. Cercetarea criminalistică a documentelor

Noţiunea şi importanţa documentelor-mijloace de probă

Termenul de document, în sensul său larg, cuprinde diverse obiecte materiale confecţionate

şi destinate fixării şi perpetuării în timp şi spaţiu a ideilor, gândirii şi voinţei umane36

. În acest

context, este semnificativă atitudinea unor jurişti potrivit căreia sunt considerate documente

obiectele de genul fotografiilor, filmul, audio-videogramele şi alte tehnici de înregistrare, folosite

deosebit de frecvent în justiţie la fixarea materialelor probante37

.

În criminalistică, categoria de document se aplică asupra diverselor acte ce reprezintă date

probante exprimate prin scriere Într-un suport material (hârtie, carton, pânză, lemn etc).

Fotografiile, filmul, videofonogramele, date fiind deosebirile pe care le prezintă prin natura lor,

nu se referă la noţiunea în cauză. Ele, pe bună dreptate, constituie o categorie aparte de obiecte

informativ-probante, a căror examinare criminalistică impune aplicarea de metode şi mijloace de

altă natură decât cele privind examinarea actelor scrise.

Această accepţie a documentelor nu contravine semnificaţiei categoriei menţionate în

legislaţia procesual penală în vigoare. Astfel, potrivit art. 157 Cod proc.pen. al Republicii

Moldova, constituie documente actele scrise ce emană de la întreprinderi, instituţii, organizaţii

de stat şi obşteşti, de la persoane oficiale sau particulare, tn care se expun ori atestă fapte sau

împrejurări de natură să contribuie la soluţionarea justă a unei cauze penale.

Noţiunea de „înscris” este mai largă decât aceea de „act scris” cuprinzând tot ceea ce poate

păstra pe un suport urmele unui instrument scriptural (înscrisuri tipărite, dactilografiate, printate,

manuscrise, desene, schiţe ş.a.)

În legătură cu cercetarea criminalistică a înscrisurilor se utilizează noţiuni diferite:

grafologie, grafoscopie, expertiză grafică.

Grafologia studiază scrisul de mână pentru a evidenţia particularităţile ce denotă anumite

trăsături psihice ale scriptorului lucrând cu înscrisuri necontestate sub aspectul autenticităţii.

Grafoscopia (expertiza grafoscopică) analizează latura grafică a scrisului (maniera de

realizare a semnelor grafice), fără a lua în calcul analiza suportului pe care s-a scris (de exemplu,

compoziţia hârtiei) sau instrumentul scriptural folosit.

36

Большая Советская Энциклопедия, vol. 8, р. 403. 37

Н. Полевой, О некоторых методических проблемах экспертного исследования документов, in Вопросы теории

криминалистики и судебной экспертизы, Мoscova, 1969, р. 6.

34

În cadrul expertizei grafice de regulă se compară două sau mai multe înscrisuri evaluându-

se asemănările şi deosebirile dintre acestea, adesea fiind vorba de scrisuri intenţionat modificate

sau contrafăcute (copiate sau imitate).

Clasificarea documentelor-mijloace de probă

Conform practicii pozitive a organelor de urmărire, toate documentele constituind mijloace

de probă se subdivizează în procese-verbale şi alte documente. Procesele-verbale sunt înscrisurile

în care organele de urmăarire penală şi a justiţiei, în ordinea prevăzută de lege, consemnează

constatările şi relatările realizate în activitatea de anchetă şi judiciară.

Documentele - mijloace de probă scrise în procesul penal sunt acele înscrisuri care cuprind

relatări, menţiuni, descrieri de natură să confirme evidenţa unor raporturi juridice ori să ateste

stări, împrejurări şi elemente de fapt, referitoare la obiectul cauzei sau la persoana făptuitorului.

Acestea pot fi diverse acte oficiale (buletin de naştere ş. a.), înscrisuri cu caracter privat (contract

de muncă, factură, recipise), precum şi tot felul de însemnări şi scrisori personale.

Spre deosebire de documentele - probe scrise, documentele - probe materiale reprezintă

date probante prin structura lor materială. La ele se referă actele întocmite in mod eronat,

înscrisurile cu conţinut iniţial modificat, documentele care au constituit obiectul material al

infracţiunii sau care reprezintă produsul acesteia.

După modul de executare, deosebim documente manuscrise şi tipărite. Cele manuscrise

după semnele aplicate pot fi alfabetice şi cifrate (criptografice). După originalitate, deosebim

documente originale şi copii.

Cercetarea prealabilă a documentelor-probe materiale

Cercetarea documentelor-probe materiale de către organul cu funcţie de urmărire penală

este o condiţie indispensabilă a utilizării lor într-o cauză penală. Prin investigarea acestei

categorii de documente organul judiciar preconizează:

- Stabilirea aspectului de ansamblu al documentului în litigiu. In acest scop se va insista

asupra conţinutului textual al documentului, destinaţiei lui, naturii suportului şi a substanţelor cu

care s-a scris, avându-se în vedere şi alte date privind însuşirile de bază ale documentului.

Individualizarea documentului în litigiu, pe baza caracteristicilor generale, este o condiţie

obligatorie a utilizării acestuia în procesul de probaţiune;

- Stabilirea autenticităţii documentului. Stabilirea autenticităţii documentelor anexate la

dosarul cauzei reprezintă una din problemele complexe ce vizează obiectivele cercetării prealabile

a actelor scrise. În vederea realizării ei se vor avea în vedere:

a) respectarea cerinţelor prevăzute asupra formei categoriei respective de documente. Cu

excepţia scrisorilor anonime şi a înscrisurilor personale, documentele trebuie să fie datate,

semnate şi numerotate. În cazurile actelor emise de instituţii statale se vor verifica şi elementele

de autentificare, în special, a impresiunilor de ştampile şi sigilii, a fotografiei, precum şi a

formularului folosit;

b) termenii de valabilitate a documentului. Este cunoscut că unele documente sunt limitate la

anumite perioade de timp (legitimaţiile, procurele, unele documente bancare etc). în marea

majoritate a cazurilor, timpul în care documentul este valabil este specificat în conţinutul său;

- Stabilirea vechimii documentului. În justiţia penală, vechimea documentelor se cere a fi

clarificată, ori de câte ori actele scrise în litigiu nu sunt datate, precum şi în situaţia în care

asupra datei pe care o poartă un document există dubiu.

La analiza hârtiei şi a substanţelor de scris în vederea determinării vechimii documentelor,

se studiază aspectul exterior şi nivelul de decolorare a acesteia, gradul de alterare şi oxidare

raportate, fireşte, la condiţiile de păstrare a documentului.

- Depistarea de urme ale unei eventuale modificări a conţinutului iniţial al documentului. În

acest scop se va insista asupra semnelor de fals prin înlăturare sau adăugire de text (dispariţia

luciului şi subţierea hârtiei pe anumite sectoare, alterarea elementelor de poligrafie şi a celor de

protecţie, prezenţa unor pete, a unei amplasări neregulate a textului ş.a.);

- Obţinerea datelor privind persoanele participante la întocmirea actului scris sau

dactilografiat. în realizarea acestui obiectiv se vor examina conţinutul documentului, limbajul,

35

structura lexicală şi gramaticală, semnăturile, rezoluţiile, datele de adresare. În cazul

documentelor tipărite, cercetarea vizează de asemenea obţinerea datelor ce caracterizează

mijloacele tehnice utilizate la întocmirea lor.

La textele manuscrise, se va remarca gradul de evoluţie a deprinderilor de a scrie, pe baza

căruia organul judiciar limitează cercul celor suspecţi ca fiind autori ai documentului în litigiu.

Dacă, spre exemplu, scrisul în litigiu este de evoluţie superioară, persoanele a căror dexterităţi

grafice sunt inferioare, se vor exclude din cercul bănuiţilor.

Expertiza criminalistică a documentelor suspecte de fals

Stabilirea falsului intelectual reclamă efectuarea unei complexe activităţi de cercetare

criminalistică, nu de puţine ori bazată şi pe concursul specialiştilor în alte domenii (contabilităţii,

economiei şi comerţului, finanţelor şi activităţii bancare, tehnologiei de producţie industrială sau

agrară).

Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El

poate avea diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al

documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text şi contrafacerea rechizitelor în

documentele preexistente, în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de autentificare

(ştampilelor) şi schimbarea fotografiilor. După cum se va vedea în continuare, la falsificarea

documentelor se folosesc multiple procedee, materiale şi mijloace tehnice, ceea ce face dificilă

descoperirea falsului de către organul judiciar. În marea majoritate a cazurilor, cercetarea

prealabilă a documentelor-probe materiale duce doar la suspiciuni de fals, constatarea acestuia

realizându-se în cadrul expertizei tehnice criminalistice a documentelor.

Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin înlăturare, adăugire sau

refacere de text

Înlăturarea de text este una din modalităţile frecvent aplicate la falsificarea actelor scrise.

În funcţie de modul in care s-a operat, deosebim înlăturarea mecanică şi chimică. Înlăturarea

mecanică constă în ştergerea parţială sau totală a scrisului prin răzuire sau radiere cu diferite

obiecte (lamă, ac, radieră etc.)

Înlăturarea prin ştergere, deoarece este însoţită de acţiuni mecanice asupra suportului,

produce un şir de modificări fizice ale hârtiei, ele prezentând elemente caracteristice ale falsului,

urme ale ştergerii. Acestea sunt:

1) subţierea hârtiei în locul răzuirii sau radierii;

2) scămoşarea hârtiei, starea dislocată a particulelor de hârtie;

3) lipsa luciului în zona deteriorată prin ştergere;

4) vătămarea elementelor de protecţie şi ale celor tipografice, dacă documentul are atare

elemente;

5) afectarea elementelor grafice învecinate;

6) prezenţa unor resturi de coloranţi din textul înlăturat.

În cazul când pe suprafaţa afectată prin ştergere s-a depus un nou text, acestuia îi va fi

caracteristic: deosebirea coloranţilor folosiţi şi difuzia cer-nelurilor în părţile laterale ale scrisului,

dar şi în profunzimea hârtiei, până la pătrunderea pe partea opusă a documentului. Textul

executat din nou se va deosebi de asemenea după caracteristicile scrisului de mână, respectiv a

maşinii de scris în cazul documentelor dactilografiate, dacă, fireşte, falsul aparţine nu autorului,

ci altei persoane ce a executat textul iniţial.

Depistarea caracteristicilor menţionate, respectiv punerea în evidenţă a modificării

conţinutului iniţial al documentelor prin ştergere de text, în principiu, este lesne de realizat,

apelându-se la metode specializate ale acestui gen de expertiză şi, fireşte, la instrumentare cu

care sunt dotate instituţiile de expertiză la etapa actuală.

Falsul prin înlăturarea chimică de text se realizează prin corodarea sau decolorarea

scrisului cu substanţe chimice (acid citric, natricaustic, apă oxigenată, sulfit de sodiu, soluţie de

var etc).

36

Decolorând textul scris, substanţele chimice acţionează concomitent şi asupra suportului,

hârtia îşi pierde luciul, culoarea, elasticitatea. Pot fi deteriorate de asemenea elementele de

protecţie şi cele tipografice, precum şi unele semne grafice învecinate.

În criminalistică elementele caracteristice ale corodării de text sunt următoarele:

— zonele mate prezente pe suprafaţa documentului în locurile intervenţiei chimicalelor;

— fisurile de suprafaţă prezente pe sectoarele influenţate de chimicale;

— petele galbene prezente pe hârtia albă şi albicioase pe hârtia color;

— deteriorările elementelor de protecţie şi ale.celor litografice;

— decolorarea parţială a unor semne grafice învecinate;

— resturile textului înlăturat în cazul corodării incomplete a scrisului;

— urmele de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul înlăturat.

Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin contrafacerea

rechizitelor

Falsul prin contrafacerea rechizitelor, în special a semnăturilor, a im-presiunilor de

ştampile şi a fotografiilor face parte din categoria întâlnită foarte frecvent în practica judiciară.

Contrafacerea de semnături se realizează pe două căi: prin imitare (după memorie sau

închipuire) şi prin copiere. Descoperirea falsificării semnăturilor prin imitare aparţine de

competenţa expertizei scrisului, la care ne vom referi în compartimentul următor. Contrafacerea

semnăturilor prin copiere dispune de mai multe variante. Dintre cele mai răspândite sunt

copierea prin transparenţă, cea efectuată prin transfer cu ajutorul hârtiei de calc sau copiativă

(indigo) şi cea creată prin apăsare a semnăturii autentice şi trasarea ulterioară a acesteia cu un

material de scris (cerneală, tuş, pix, creion, etc.) 38

. Indiferent de modul de realizare, falsul

semnăturilor prin copiere este cognoscibil datorită caracteristicilor de plastografiere, dintre care

mai importante sunt: lipsa cursivităţii scrisului; întreruperi de traseu; tremurături; opriri

neîntemeiate ale instrumentului de scris; începutul şi sfârşitul punctat al semnăturii. În cazul

copierii cu hârtie copiativă sau prin apăsare, se vor crea respectiv urme ale indigoului, dublări de

trasee, urme de apăsare.

Descoperirea falsului impresiunilor de ştampilă se bazează pe elemente caracteristice

proprii fiecărei modalităţi de contrafacere. Astfel, pentru impresiunile create de ştampile

confecţionate în mod improvizat sunt specifice următoarele particularităţi, care în ansamblu

dovedesc falsul:

— Caracterul nestandardizat al literelor şi cifrelor. După cum este cunoscut, la

confecţionarea ştampilelor în atelierele litografice, la alcătuirea textului se folosesc semne

standardizate. în impresiunile ştampilelor false sunt semnalate forme de gravare evident

manuală.

— Lipsa uniformităţii grafismelor ce constituie textul. Deseori unele şi aceleaşi litere sau

cifre diferă după formă, dimensiuni, amplasare spaţială.

— Asimetria elementelor reprezentând conţinutul impresiunii ştampilei. Se remarcă

diferenţe ale distanţei între litere, cuvinte, rânduri.

— Deosebiri de poziţie a axelor longitudinale ale semnelor faţă de linia de bază a scrisului.

— Greşeli gramaticale, de denumiri, prescurtări şi înghesuiri nejustificate de text, erori în

conţinutul şi forma stemei, altor semne de structură a ştampilei.

Examinarea criminalistică a hârtiei şi a materialelor de scris

Examinarea criminalistică a materiallelor din care constau documentele, a hârtiei,

cernelurilor, pastelor şi minelor de creioane se rezumă la determinarea naturii lor după structură,

culoare, consistenţă şi alte elemente caracteristice.

Stabilirea specificului materialelor are o importanţă deosebită, deoarece contribuie la:

a) determinarea falsului prin înlăturare de text. După cum este cunoscut, cele mai frecvente

cazuri de înlăturare a textului sunt cele efectuate prin corodarea, spălarea sau acoperirea textului.

38

В. Литовский, Почерковедческое исследование подписей, исполненных с помощью технических средств, Кiev, 1975,

р. 28.

37

Examinarea acestei categorii de fals este de neconceput în afara unui studiu al materialelor din

care sunt create documentele;

b) fixarea falsului prin adăugire de text şi prin modificarea anumitor elemente de rechizite,

cum ar fi înlocuirea fotografiei autentice cu fotografia altei persoane într-un act de identitate.

Constatarea acestui gen de fals se bazează atât pe caracteristicile grafice, cât şi pe cele ale

materialelor de scris, vizând distincţia după culoare, consistenţă, alte indicii de structură;

c) reconstituirea unui act fragmentar după părţile componente. In criminalistică, refacerea

unui întreg după părţi se realizează cu mare precizie pe baza corespondenţei contururilor

marginale. în cadrul refacerii documentelor se apelează şi la similitudinea de componenţă,

culoare şi alte însuşiri depistate prin studierea materialelor folosite la întocmirea documentelor.

d) fundamentarea anumitor raţionamente privind timpul întocmirii documentelor.

Determinarea vechimii actelor scrise reprezintă, după cum am menţionat, una din problemele ce

se caracterizează printr-un înalt grad de complicare, cu carejjrganele judiciare se confruntă

permanent. în acest scop, criminaliştii folosesc datele pe care le furnizează un document prin

conţinutul său textual, precum şi caracteristicile de fabricaţie a hârtiei şi a substanţelor de scris, a

stării şi gradului de uzare a acestora.

Examinarea textelor dactilografiate.

În privinţa actelor dactilografiate, prin expertiza criminalistică se urmăreşte a se stabili

maşina cu care au scrise şi persoana care le-a scris. Pentru identificarea dactilografului este

esenţială stabilirea identităţii maşinii de scris utilizate la redactarea respectivului înscris.

Maşina de scris poate fi identificată în privinţa tipului (producătorului) şi modelului pe

baza unor caracteristici generale (având în vedere că vorbim despre produse de serie) - cele care

diferenţiază un model de altul, anume:

- pasul mecanismului principal;

- tipul caracterelor folosite (dimensiunea şi configuraţia lor);

- gradul de aliniere al semnelor, gradul de înclinare;

- complexitatea semnelor (numărul, prezenţa caracterelor speciale: %, #, @ ş.a.);

- mărimea intervalelor (distanţa dintre rânduri).

Caracteristicile generale permit anchetatorului identificarea generică a maşinii de scris

prin verificarea acestor date în bazele de date existente în plan intern (cartoteci) şi internaţional

(de exemplu, bazele de date de la Europol şi Interpol)

Caracteristicile individuale permit stabilirea identităţii maşinii de scris examinând scrisul

cercetat cu cel obţinut experimental de la maşina bănuită având în vedere uzura căpătată în timp,

imperfecţiuni de fabricaţie ş.a.

Dactilograful poate fi identificat cu mare dificultate şi, adesea, cu un anume grad de

aproximaţie. Se va urmări nivelul intelectual al redactării, capacitatea de a despărţi cuvântul în

silabe (la sfârşit de rând), complexitatea semnelor utilizate, greşelile comise – în felul acesta

putându-se concluziona cu privire la gradul de pregătire la dactilografului (respectându-se însă

regula cu caracter general „cine poate mai mult poate şi mai puţin, nu şi viceversa”), la

familiarizarea acestuia cu maşina de scris, aptitudinile sale (începător sau avansat) ş.a.

Tema 9. Introducere în tactica criminalistică

Noţiunea şi importanţa tacticii criminalistice

Termenul tactică, în accepţiune largă, este utilizat cu semnificaţia de metode şi procedee a

căror aplicare în condiţiile dificile ale activităţilor cu caracter conflictual asigură obţinerea

rezultatelor scontate. Domeniile ce se preocupă de elaborarea acestor metode şi procedee poartă

denumirea de ştiinţe tactice39

.

39

Noţiunea de tactică - parte a artei militare ce se ocupă cu studiul, pregătirea si desfăşurarea operaţiilor de luptă - este

frecvent utilizată în teoria şi practica diplomatică, politică, sportivă ş.a. A se vedea: А.Васильев, Следственная

тактика, М., 1976, р.ЗО.

38

Cercetarea faptelor penale se desfăşoară, după cum este cunoscut, în condiţii conflictuale,

date fiind interesele diferite, deseori diametral opuse, pe care le urmăresc cei doi factori ai

urmăririi penale: organul de urmărire penală ”tehnic şi plin de imaginaţie”40

, aspirând spre

stabilirea adevărului privind fapta şi împrejurările acesteia, şi infractorul, interesat în ascunderea

adevărului pentru a se sustrage sau a diminua răspunderea penală, în care scop apelează la cele

mai perfide acţiuni şi speculaţii - alterarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, disimularea

infracţiunilor real săvârşite şi înscenarea altor fapte, spre exemplu, a unui omor prin moarte în urma

unui accident sau prin suicid cu intenţia de a direcţiona activitatea de urmărire penală pe piste

false etc.

Ca parte integrantă a criminalisticii, tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de teze

ştiinţifice, metode şi procedee specifice destinate organizării şi guvernării anchetei penale,

pregătirii şi desfăşurării în condiţii optime a activităţilor de urmărire penală în vederea

constatării la timp şi cu certitudine a faptelor ce constituie infracţiuni, identificării făptuitorilor

şi determinării împrejurărilor în care s-a activat.

Sistemul şi sarcinile tacticii criminalistice

În cadrul tacticii criminalistice, după cum se susţine, pe bună dreptate, în literatura de

specialitate, se disting două părţi componente ale acesteia: generală şi specială 41

.

Partea generală cuprinde, pe de o parte, problemele ce vizează organizarea şi dirijarea

activităţii de urmărire penală, în special, în cazul în care ea se efectuează în echipă, iar pe de altă

parte, metodele şi principiile, care trebuie respectate pentru a realizaza planificarea urmăririi penale,

aceasta constituind o condiţie obligatorie pentru desfăşurarea perfectă a cercetării cauzelor penale

şi în consecinţă, justa soluţionare a acestora. În legătură cu organizarea şi conducerea urmăririi

penale, tactica criminalistică stipulează un şir de probleme tactice ce ţin de cercetarea infracţiunilor

efectuată în echipă, specifică formele şi principiile de conlucrare şi interacţiune a organului de urmărire

cu serviciile operative, orientându-le la folosirea judicioasă a întregului potenţial destinat combaterii

fenomenului infracţional.

În contextul acestui subiect general, tactica criminalistică oferă o serie de îndrumări tactice

organului de urmărire penală pentru obţinerea informaţiei necesare cu privire la persoanele

participante la proces, pune în evidenţă calităţile profesionale cerute organului de urmărire

penală, atacă problemele referitoare la elaborarea şi verificarea versiunilor de urmărire penală,

acestea reprezentând elementul de bază al planului de cercetare a unei fapte penale42

.

Partea specială a tacticii criminalistice este consacrată iniţierii şi argumentării procedeelor

tactice de pregătire şi efectuare a activităţilor de urmărire penală: cercetarea la faţa locului,

percheziţia, ascultarea martorilor şi a persoanelor aflate în culpă, prezentarea spre recunoaştere,

experimentarea unor împrejurări în care s-a acţionat ş.a.

Procedeele tactice destinate pregătirii şi realizării anumitor activităţi de urmărire penală

constituie tactica acestora. Tocmai în acest sens în criminalistică se folosesc formulele ”tactica

cercetării la faţa locului”, ”tactica reconstituirii şi a experimentului”, ”tactica audierii învinuitului

sau a martorilor”, ”tactica percheziţiei” ş.a.

Din definiţia enunţată rezultă două probleme esenţiale ale tacticii criminalistice: cea a

metodelor de organizare şi conducere a activităţii de urmărire penală şi cea a procedeelor de

pregătire şi desfăşurare a activităţilor procedurale de colectare şi utilizare a probelor necesare

dovedirii faptei penale şi vinovăţiei celor care au comis-o.

40

N.Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi, Psihologia judiciară, Bucureşti, 1992, p. 149. 41

В.Васильев, Следственная тактика (общие положения), în Криминалистика, Мoscova, ] 971, р.253;

И.Герасимов, Л .Драпкин, Общие вопросы криминалистической тактики, în Криминалистика, Мoscova,

1994, р. 223; C.Aioniţoae, E.Sandu, Tactica criminalistică - rolul ei in prevenirea şi combaterea infracţiunilor, în

Tratat de tactică criminalistică, Craiova, 1992, p. 10.

42 N .Bracaciu, Gh.Zăhărăchescu, Planificarea modului de efectuare a unei activităţi de urmărire penală, în Ghidul

procurorului criminalist, Timişoara, 1994, p.37.

39

Principiile tacticii criminalistice

Metodele şi procedeele ce constituie tactica criminalistică au la bază realizările ştiinţei

referitor la organizarea muncii, logica şi psihologia judiciară, reflectând, totodată, experienţa

pozitivă a organelor competente în materie. Astfel, datele cu privire la organizarea ştiinţifică a

muncii constituie reperul metodelor şi procedeelor de planificare şi conducere a activităţilor de

urmărire penală, mobilizare şi folosire raţională a forţelor şi mijloacelor necesare pentru

realizarea scopului urmăririi penale - de a descoperi la momentul oportun şi sub toate aspectele

infracţiunile săvârşite.

Principiile logice ale activităţii spirituale umane stau la baza procedeelor tactice privind

pregătirea şi efectuarea cercetării la faţa locului, percheziţiei, ridicării de obiecte şi înscrisuri, a

tuturor activităţilor şi actelor de cercetare, a căror firească desfăşurare reclamă un anumit nivel de

gândire, aplicarea raţionamentelor logice de analiză şi sinteză, modelare şi comparare, inducţie şi

deducţie. În baza mecanismelor psihologice implicate în comportarea umană, inclusiv a

persoanelor culpabile sau participante în procesul de cercetare, se stabilesc procedeele tactice de

audiere în cadrul interogatoriului, prezentării spre recunoaştere, confruntării etc.

Deosebit de importantă pentru tactica criminalistică este practica organelor de urmărire

penală. Generalizând experienţa pozitivă în acest domeniu, ea elaborează procedee privind

planificarea activităţii de urmărire penală,a altor activităţi de urmărire, stabileşte priorităţile şi

ordinea efectuării acestora.

Noţiunea şi clasificarea procedeelor tactice

Procedeele specifice destinate pregătirii şi efectuării actelor de urmărire penală se numesc

procedee tactice. Prevederile ştiinţifice privind alegerea şi modul de aplicare a lor în funcţie de

situaţiile cauzelor concrete avute în cercetare, de modul de comportare a persoanelor implicate în

proces, au fost calificate recomandări tactice.

Prin noţiunea de procedee tactice criminalistice se au în vedere anumite operaţii şi acţiuni

elaborate de tactica criminalistică conform legislaţiei procesual-penale în vigoare, prescrise a fi

aplicate în condiţii diverse în care se desfăşoară activităţile de urmărire penală, în vederea

obţinerii de rezultate optime cu eforturi neînsemnate şi cheltuieli minime de mijloace şi timp.

Marea diversitate de procedee tactice elaborate de tactica criminalistică, dar şi de practica

organelor competente în materie, comportă preocupări privind clasificarea acestora după anumite

criterii. Este unanim susţinută ideea eşalonării procedeelor tactice după domenii ştiinţifice, pe

realizările cărora acestea se bazează. Potrivit acestui criteriu, se disting procedee tactice axate: a)

pe logică (de cercetare la faţa locului şi în cadrul percheziţiei, de analiză criminalistică a

declaraţiilor martorilor şi a persoanelor culpabile); b) pe mecanisme psihologice (de creare a

contactului psihologic cu persoanele ascultate, de influenţa psihologică, de observarea

psihologică în cadrul percheziţiei); c) pe date ştiinţifice privind organizarea şi administrarea

muncii (de pregătire şi efectuare a activităţilor de urmărire penală, de organizare a conlucrării,

interacţiunii organului de urmărire penală cu alte persoane participante la proces ş.a.).

Un alt criteriu de clasificare îl constituie sfera de aplicare a procedeelor tactice, acestea

fiind divizate în generale, care pot fi întrebuinţate la efectuarea mai multor activităţi procedurale,

cum ar fi, de exemplu, cele ce asigură contactul psihologic, şi particulare sau speciale, a căror

aplicabilitate este pusă în legătură cu o singură activitate de urmărire penală - repetarea actelor

verificate în cadrul experimentului în procedura de urmărire penală, observarea comportării

persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei ş.a.

În fine, este stipulată pe larg clasificarea procedeelor tactice după structura acestora. După

acest criteriu, procedeele tactice se împart în: simple şi combinaţii tactice43

.

Procedeele tactice simple presupun o singură operaţie, acţiune, de exemplu, prezentarea

procesului-verbal al audierii martorului de rea-credinţă în care învinuitul recunoaşte comiterea

faptei.

43

И. Герасимов, Л.Драпкин, Понятие и классификация тактических приемов, în Криминалистика, М., 1994,

р.225; Р.Белкин, Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы, М., 1988, р. 137.

40

Combinaţiile tactice, noţiunea şi importanţa lor

Combinaţiile tactice reprezintă o îmbinare de procedee tactice determinate de scopul

comun preconizat în cadrul unei anumite activităţi de urmărire penală44

. Combinaţiile respective

se aplică frecvent la efectuarea experimentului, la ascultarea învinuitului şi a martorilor de rea-

credinţă, în cadrul prezentării spre recunoaştere, percheziţiei şi a altor activităţi procedurale. Ele

nu trebuie confundate cu operaţiile tactice.

Operaţiile tactice

Spre deosebire de combinaţiile tactice conţinutul cărora, după cum s-a menţionat, constă în

îmbinarea a două sau mai multor procedee tactice la efectuarea unei anumite activităţi de urmărire

penală, operaţiile tactice reprezintă elemente metodice de investigare penală bazate pe comasarea

şi realizarea în mod coordonat a unei suite de activităţi procedurale şi extraprocesuale în vederea

soluţionării anumitor sarcini nodale ale cercetării infracţiunilor.45

Un exemplu semnificativ de operaţie tactică îl constituie comunitatea de activităţi

organizatorice, procedurale, operative şi medico-legale efectuate, de regulă, la etapa iniţială de

cercetare a omuciderilor în scopul determinării identităţii cadavrului. La operaţii tactice se apelează,

de asemenea, şi în cazul urmăririi şi reţinerii autorilor infracţiunilor săvârşite clandestin, la căutarea

obiectelor furate ş.a.

Tezele generale ale tacticii realizării unor acţiuni de urmărire penală concrete

O regulă dominantă, impusă de necesităţile practice a activităţii de investigaţie o constituie

urgenţa cercetării. Principiul operativităţii este caracteristic întregii activităţi consacrate

rezolvării cauzelor penale, în direcţia constatării la timp şi în mod complet a faptelor prevăzute

de legea penală, precum şi la calrificarea altor împrejurări care au însoţit fapta.

Un alt principiu general-tactic este obiectivitatea cercetării, care presupune examinarea în

mod succesiv şi consecvent a spaţiului unde s-a comis fapta, a tuturor obiectelor existente la faţa

locului, cauzal legate de fapta cercetată, excluzându-se, în mod categoric, factorul subiectiv.

Organul de urmărire penală nu trebuie să subordoneze acţiunile de investigaţie unor explicaţii

subiective ale faptei, versiunilor ce se impun la prima vedere sau care au fost elaborate în baza

unor date neverificate.

Principiul conducerii unice a activităţii de cercetare se răsfrânge şi asupra cercetării

infracţiunilor şi constituie o condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului

procedural.

Nu poate fi trecut cu vederea principiul planificării acţiunilor investigative, care mai este

denumit „elementul de natură organizatorică şi creatoare a unui complicat proces de gândire a

ofiţerului de urmărire penală ”46

, proces care finalizează cu schiţarea unui plan de cercetare în

perspectivă.

Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice la cercetarea

faptelor ilicite, constituie unul din factorii ce înlesnesc esenţial eficacitatea acestei activităţi.

Utilizarea judicioasă a tehnicii din dotarea organelor de urmărire amplifică perceptibilitatea

urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă, asigurând, în consecinţă, aficienţa

activităţii de cercetare.

O regulă universală, care trebuie respectată în toate domeniile de activitate umană este

etica şi respectarea unor norme morale pe parcursul cercetării.

Respectarea unor norme etice şi morale de către persoanele din echipa de cercetare este

firească şi impune să manifeste bun simţ, să nu admită prezenţa persoanelor străine, să aibă o

comportare serioasă.47

44

În dicţionarele enciclopedice termenul combinaţie semnifică o intenţie complexă, sistemă de procedee necesare pentru

realizarea unei activităţi. A se vedea în acest sens С.Ожегов, Словарь русского языка. М., 1978, р. 263. 45

А.Дулов, Тактические операции при расследовании преступлений, Minsk, 1979, р. 44. 46

И. Пантелеев, Криминалистика, Москва, 1993, р. 84. 47

I. Mircea, Criminalistica, Bucureşti, 1999, p. 234.

41

Tema 10. Tactica efectuării cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului: noţiunea şi importanţa

Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală, al cărei conţinut îl constituie

examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei

încăperi, în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora s-au manifestat consecinţele ei, a

obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora, în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor

infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracţiunii,

identificării făptuitorului,a modului şi împrejurărilor în care s-a activat.

Formula ”faţa locului” semnifică locul în perimetrul căruia s-a desfăşurat activitatea

infracţională, precum şi cel în care s-au manifestat consecinţele acesteia. Or, locul săvârşirii

infracţiunii şi locul descoperirii urmărilor ei nu întotdeauna coincid. Astfel, în cazul unei

infracţiuni de omor, cadavrul poate fi descoperit cu totul în alt loc decât cel în care a fost

suprimată viaţa victimei. Anumite bunuri materiale pot fi sustrase dintr-un loc şi depozitate sau

abandonate în alt loc.

Locul faptei, respectiv locul de cercetat, diferă, de la caz la caz, în funcţie de natura faptei,

de modul şi împrejurările în care s-a activat, precum şi de scopul umiărit. În majoritatea cazurilor

el se prezintă sub una din următoarele variante:

- încăperea, sau porţiunea de teren în perimetail căreia s-au desfăşurat anumite acţiuni de

pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii (confecţionarea armei, a unui instrument de spargere,

întocmirea de acte false ş.a.);

- încăperea sau locul deschis unde s-a produs fapta (omuciderea, furtul, accidentul de

circulaţie, incendiul etc);

- împrejurimile locului faptei în cadrul cărora se pot afla urme sau obiecte purtătoare de

semne ale infracţiunii;

- încăperea sau porţiunea de teren deschis unde au fost tăinuite cadavrul, bunurile sustrase

ori unde se ascunde făptuitorul.

Sarcinile cercetarii la faţa locului În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată neîntârziat şi calitativ, organul

învestit cu efectuarea ei, în baza unui studiu consecvent şi cu raţiune a modificărilor parvenite în

urma actului ilicit, se va strădui să determine:

a) Natura juridică a faptei. Tabloul de ansamblu al locului cercetat, obiectele prezente sau

lipsă, urmele lăsate prin desfăşurarea activităţii infracţionale, starea obiectului material al

infracţiunii, pot conduce la stabilirea, uneori în mod categoric, a naturii faptei (moarte naturală,

omor, sinucidere, accident).

b) Locul şi timpul în care a fost comisă fapta. Precum s-a subliniat, locul cercetat nu

întotdeauna coincide cu cel în care s-a desfăşuratactivitatea infracţională. Cadavrul poate fi

descoperit şi cercetat cu totul în alt loc decât cel în care a fost suprimată viaţa victimei. Cu

situaţia respectivă organele de urmărire penală se confruntă ori de câte ori autorul infracţiunii

îndepărtează cadavrul de la locul unde s-a săvârşit actul de omor. Locul furtului şi cel în care au

fost descoperite bunurile sustrase se cercetează aparte.

c) Modul în care a fost comisă infracţiunea. Modul săvârşirii unei fapte penale cuprinde

mijloacele şi metodele de pregătire şi realizare a activităţii infracţionale sau de acoperire a

urmărilor acesteia. Alegerea de către făptuitor a unui anumit mod de operare din multitudinea de

modalităţi posibile este condiţionată, pe de o parte, de împrejurările şi situaţia în care se

activează, iar pe de altă parte, de deprinderile şi experienţa făptuitorului, inclusiv infracţională.

d) Autorul faptei, mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii. O sarcină deosebit de importantă

pe care trebuie să o rezolve cercetarea la faţa locului rezidă în obţinerea de informaţii de natură să

contribuie la limitarea cercului de persoane din rândul cărora să se recruteze subiectul

42

infracţiunii48

şi, în cele din urmă, să asigure identificarea acestuia.Valorificarea datelor obţinute

datorită cercetării la faţa locului poate conduce la delimitarea motivului şi scopului infracţional.

e) Identitatea şi calitatea victimei. Cunoaşterea victimei şi a calităţii acesteia are

importanţă, înainte de toate, pentru orientarea activităţii de cercetare, deoarece, în majoritatea

cazurilor, personalitatea ei, reprezintă punctul de plecare în activitatea logică de elaborare şi

verificare a versiunilor privind motivul şi eventualul scop urmărit de făptuitor. După relaţiile,

funcţiile şi îndeletnicirile victimei se pot delimita până la un cerc îngust persoanele suspectate de

comitere a infracţiunii, determina desfăşurarea activităţilor procesuale şi extraprocesuale

necesare reţinerii acestora.

f) Alte împrejurări în care s-a comis infracţiunea. În raport cu natura faptei, cercetarea la

faţa locului va urmări, de asemenea, stabilirea efectelor dăunătoare ale infracţiunii sau ale faptei,

al cărei caracter penal urmează a fi stabilit, şi a factorilor care au cauzat sau favorizat declanşarea

acestora, a altor împrejurări de fapt de natură să contribuie la realizarea în mod conştiincios a

măsurilor profilactice49

în conformitate cu cerinţele legislaţiei procesual-penale în vigoare (art. 96

Cod proc.pen.).

Din cele menţionate reiese că, în urma cercetării la faţa locului, organul învestit cu

efectuarea acestei acţiuni va căuta răspunsuri la întrebările care, dintotdeauna, constituie sarcini

ale activităţii de urmărire penală: ce, unde, când, cine, cum, asupra cui, cu ce scop.

Etapele şi fazele cercetării la faţa locului

Pregătirea cercetării la faţa locului. Cercetarea la faţa locului este o activitate

criminalistică ce trebuie desfăşurată cu deosebită urgenţă, eficienţa acesteia fiind determinată

atât de constituirea şi deplasarea urgentă la locul faptei a echipei specializate, cât şi de luarea

unor măsuri de conservare a locului de către primii colaboratori care ajung la faţa locului.

De cele mai multe ori săvârşirea unei infracţiuni este anunţată celui mai apropiat post de

poliţie de către persoana care descoperă urmele unei asemenea fapte (anunţare care are loc, în

majoritatea cazurilor, prin viu grai sau telefonic).

Din momentul anunţării comiterii unei infracţiuni, activitatea tactică criminalistică trebuie

să se desfăşoare pe două fronturi, în paralel:

- primul, este cel al anunţării şi formării echipei de anchetă ce are competenţa legală de a

efectua cercetarea penală;

- al doilea este cel al asigurării urgente la faţa locului, a primelor măsuri de conservare a

locului infracţiunii.

Primele organe ce sosesc la faţa locului trebuie să dispună primele măsuri de urgenţă,

anume:

- Luarea de măsuri de identificare şi salvare a victimelor infracţiunii. În acest scop, chiar

dacă prin pătrunderea în câmpul infracţiunii ar avea loc distrugeri sau modificări ale urmelor şi

mijloacelor materiale de probă, salvarea vieţii victimelor trebuie să aibă prioritate.

- Delimitarea locului infracţiunii (eventual prin folosirea benzilor speciale de delimitare) şi

împiedicarea pătrunderii în acest loc a persoanelor neautorizate (de regulă, a curioşilor).

- Identificarea şi prinderea suspectului (suspecţilor), identificarea martorilor. Astfel, e

posibil ca suspectul să fie în continuare în zona comiterii faptei, motiv pentru care se întreprind

primele măsuri de reţinere şi imobilizare a acestuia până la sosirea organelor de urmărire penală.

În privinţa martorilor, identificarea acestora (eventual reţinerea lor la locul faptei) permite

uşurarea sarcinii echipei operative – până la a cărei sosire la faţa locului martorii ar putea

dispărea.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei. Din perspectiva tacticii criminalistice, cercetarea

propriu-zisă a locului faptei se desfăşoară în două faze succesive: 1) de observare generală a locului

faptei; 2) de cercetare detaliată a ambianţei lui. Consecutivitatea respectivă a cercetării are la

48

A.Ciopraga, Criminalistica: tratat de tactică, Iaşi. 1996, p.40. 49

В.Колмаков, Следственный осмотр. Moscova, 1969, d.65; A.Ciopraga,

Criminalistica: tratat de tactică, Iaşi, 1996, p.36-40.

43

bază principiul logic al procesului de cunoaştere - de la general la particular. Nu susţinem punctul

de vedere exprimat în literatura de specialitate, potrivit căruia distanţarea dintre fazele menţionate

(numite de unii autori, respectiv, ”statică şi dinamică)” are un caracter convenţional, deoarece se

pot crea situaţii în care activităţile din prima fază se pot executa în cea de a doua şi invers.50

Observarea generală constă în efectuarea de către persoana învestită cu realizarea

cercetării a unui studiu preliminar al locului faptei, al obiectelor de acolo, urmelor şi al altor

materiale de probă, în vederea orientării, fixării şi reprezentării în ansamblu a tabloului iniţial.

Faza de observare generală debutează, de obicei, cu un sondaj vizual efectuat dintr-un

punct din preajma sau din interiorul spaţiului ce urmează a fi cercetat în scopul determinării dacă

împrejurările faptei impun implicarea altor persoane.

O sarcină specifică fazei de observare generală constituie fixarea ambianţei locului faptei la

momentul cercetării. Din locul de unde s-a realizat observarea generală se vor puncta

caracteristicile topografice ale spaţiului în cercetare, locurilor în care se află obiectele şi urmele

vizibile rezultate din activitatea infracţională, pentru ca în baza acestor însemnări provizorii

ulterior să se efectueze redactarea părţii respective a procesului-verbal şi întocmirea schiţei de

plan a locului faptei.

Etapa statică a cercetării la faţa locului se efectuează fără a se aduce vreo modificare

câmpului infracţiunii. În raport de particularităţile zonei supuse cercetării, echipa trebuie să

stabilească, de la început, punctul de începere, sensul şi direcţia de efectuare a cercetării.

În această etapă cercetarea se efectuează fără a se aduce vreo modificare câmpului

infracţiunii. În această fază se întreprind următoarele activităţi:

- se constată starea şi poziţia obiectelor, urmelor ş.a. găsite la locul cercetat;

- se procedează la măsurarea distanţelor dintre diferitele obiecte şi urme ce prezintă interes

pentru cercetare;

- se efectuează fotografiile de orientare, fotografiile schiţă şi fotografiile obiectelor

principale în vederea fixării cu cât mai mare acurateţe a schiţei locului infracţiunii aşa cum a fost

găsită de către anchetatori;

- se constată şi se notează eventualele modificări ce au avut loc în câmpul infracţiunii după

comiterea faptei şi până la sosirea organelor de anchetă penală.

Etapa dinamică este cea în care obiectele principale aflate în câmpul infracţiunii pot fi

atinse, analizate, mutate, ridicate. Folosindu-se tehnica din dotare, echipa de cercetare, rând pe

rând:

- va analiza obiectele principale din câmpul infracţiunii - corpul victimei, a obiectelor

presupus a fi folosite la comiterea faptei;

- va căuta, descoperi, evidenţia, fixa şi ridica urmele aflate la faţa locului;

- va efectua fotografiile de detaliu sau va folosi camera video pentru surprinderea

detaliilor;

- va lua primele declaraţii victimei şi martorilor;

- se vor clarifica eventualele împrejurări negative.

Procedeele tactice folosite la cercetarea locului faptei

Astfel, cercetarea poate avea loc:

- din centru spre margini atunci când urmele materiale sunt concentrate într-o zonă relativ

mică şi bine determinată (de exemplu un accident de circulaţie);

- de la periferie spre centru , deplasarea echipei făcându-se în mod spiralat spre centru;

- în cazul necesităţii cercetării unor zone extinse de teren, în scopul unei verificări

minuţioase, echipa de cercetare poate proceda la împărţirea terenului în sectoare şi verificarea,

rând pe rând, a fiecărui sector.

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

50

V.Bercheşan, C.Pletea, J.Sandu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat de tactică criminalistică, Craiova, 1992, p.43;

Д.Рассейкин, Осмотр места происшествия и трупа при расследовании убийств, Saratov, 1967, р.38.

44

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului constă în efectuarea de către organul de

urmărire penală a anumitor lucrări în vederea înregistrării şi reprezentării fidele şi integrale a

stării de lucruri, a poziţiei, stării şi a raportului de legătură ale obiectelor ce constituie ambianţa

acestuia, conservării şi retragerii urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă.51

Conţinutul lucrărilor de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului este în mod expres

specificat în legislaţia procesual-penală în vigoare. Astfel, potrivit prevederilor 124 ale Cod

proc.pen., după efectuarea cercetării la faţa locului se încheie un proces-verbal care reprezintă

mijlocul procesual de fixare a datelor probante. La necesitate, se subliniază în art. 118 al Cod

proc.pen., în legătură cu cercetarea la faţa locului se vor executa măsurări, fotografii, lucrări de

schiţare a locului faptei şi a obiectelor din perimetrul acestuia, precum şi de modelare pin

mulajare, desenare sau copiere a urmelor materiale ale infracţiunii.

Tema 11. Tactica efectuării percheziţiei

Noţiunea, sarcinile şi felurile percheziţiei

Percheziţia poate fi definită ca o activitate procedurală care constă în cercetarea prin

constrângere a unui loc deschis, încăpere sau a unei persoane în vederea depistării şi ridicării de

urme ale infracţiunii, a anumitor obiecte, valori şi documente ce constituie mijloace materiale de

probă, precum şi descoperirii persoanelor aflate în căutare şi a cadavrelor ascunse.

Făcând abstraţie de natura şi particularităţile infracţiunii, putem evidenţia următoarele

sarcini ale percheziţiei:

- imobilizarea făptuitorului, curmarea activităţii infracţionale şi de ascundere a urmelor

infracţiunii;

- descoperirea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a obiectelor şi documentelor ce conţin sau

poartă astfel de urme, ca, spre exemplu, urme de sânge pe obiecte de construcţie, diverse urme-

materie pe obiecte vestimentare, acte false ş.a.;

- identificarea şi ridicarea obiectelor ce constituie produse ale infracţiunii, cum ar fi

bunurile sustrase, valorile primite ca mită sau obţinute prin şantaj sau escrocherie;

- descoperirea persoanelor aflate în căutare, a cadavrelor ascunse sau a părţilor din

cadavre;

- depistarea şi ridicarea documentelor cu conţinut probatoriu şi a materialelor ce

caracterizează personalitatea, modul de viaţă şi legăturile bănuitului sau învinuitului: înscrisuri,

chitanţe, mandate poştale, bilete de transport, carnete cu adrese şi numere de telefoane, adrese ale

complicilor, fotografii, înregistrări audiovizuale, filme ş.a.;

- depistarea şi ridicarea mijloacelor şi instrumentelor folosite sau destinate săvârşirii

infracţiunii, precum şi a obiectelor a căror deţinere este interzisă: arme de foc, muniţii, substanţe

explozive, instrumente de spargere, utilaje de confecţionare a mărfurilor de larg consum

falsificate, stupefiante;

- fixarea printr-un act de sechestru, efectuat în conformitate cu art. 202-203 al Cod proc.pen.,

a bunurilor aflate în patrimoniul făptuitorului în vederea reparării prejudiciului cauzat prin

infracţiunea săvârşită, precum şi pentru garantarea executării pedepsei cu amendă. Practica

demonstrează că momentul percheziţiei creează condiţii dintre cele mai favorabile pentru

realizarea sechestrării averii;

- fixarea locurilor tainice, a ascunzătorilor zămislite în mod special pentru a tăinui obiecte,

bunuri, documente şi alte materiale ce pot interesa justiţia penală. Cu acest scop se vor folosi

mijloacele şi metodele fotografiei judiciare operative, în unele cazuri videoaparatura.

În conformitate cu prevederile legislaţiei procesual-penale şi ale tacticii criminalistice, în

literatura de specialitate s-au formulat trei criterii de clasificare a percheziţiilor: natura obiectului

de cercetat în cadrul percheziţiei; numărul percheziţiei întreprinse asupra aceleiaşi persoane;

51

Dicţionar de criminalistică, Bucureşti, 1984, p.77.

45

numărul persoanelor la care se efectuează. După natura obiectului de cercetat în cadrai

percheziţiei, deosebim percheziţia locurilor deschise, a încăperilor şi a persoanelor.

Percheziţiile se subdivid în primare, adică efectuate pentru prima dată, şi repetate. La repetarea

percheziţiei se recurge, de obicei, în situaţia în care se constată că, datorită condiţiilor nefavorabile sau

din alte motive, percheziţia primară a fost efectuată defectuos sau superficial. Uneori percheziţia

repetată se aplică cu semnificaţia de procedeu tactic. De exemplu, organul de urmărire penală ştie

că obiectele ce interesează au fost expediate şi ascunse în locuri necunoscute, dar efectuează fără succes

o percheziţie, pentru a-1 face pe cel percheziţionat să creadă că pericolul a trecut şi să restituie

obiectele ascunse. Practica probează că percheziţia repetată este deosebit de eficientă.

În funcţie de numărul de obiecte care urmează a fi percheziţionate percheziţiile pot fi

individuale şi în grup. Percheziţia în grup nu înseamnă neapărat aplicarea ei asupra unui grup de

persoane. Ea poate fi efectuată simultan la domiciliu, la locul de muncă şi odihnă (birou, vilă), în alte

locuri unde activează persoana. Dispunerea unei atare percheziţii presupune crearea mai multor

grupe operative care să funcţioneze în mod sincronizat.

Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei

Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei reclamă realizarea de către organul de urmărire

penală a unor măsuri preliminare de natură să atribuie acestei activităţi o desfăşurare organizată

şi eficientă.

Înainte de a proceda la efectuarea percheziţiei, organul de urmărire va determina scopul ei

în raport cu cauza avută în cercetare. În baza materialelor de care dispune (procesul-verbal de

cercetare la faţa locului, declaraţiile victimei, martorilor şi ale altor persoane implicate), el va

specifica obiectele, valorile şi documentele care trebuie căutate în cadrul percheziţiei, natura şi

caracteristicile principale ale acestora (forma, dimensiunea, structura). Informaţia privind

obiectele ce urmează a fi căutate trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

a) să contribuie la elaborarea unei prognoze asupra posibilităţilor de ascundere şi, în

consecinţă, să direcţioneze activitatea de căutare;

b) să asigure elaborarea mijloacelor şi procedeelor tactice adecvate de căutare. Este lesne

de înţeles că mijloacele şi metodele de căutare a documentelor se vor deosebi esenţial de cele

necesare pentru descoperirea obiectelor voluminoase.

Un alt aspect ce ţine de pregătirea pentru efectuarea percheziţiei rezidă în cunoaşterea

prealabilă a locului acesteia.

Tot în cadrul pregătirii în vederea efectuării percheziţiei trebuie să se obţină anumite date

privind persoana ce urmează a fi percheziţionată.

În raport cu datele obţinute cu privire la obiectele, persoanele şi locul ce urmează a fi

percheziţionat, organul care conduce activitatea de investigare a cauzei, stabileşte momentul

efectuării percheziţiei, componenţa grupului de persoane participante şi a mijloacelor necesare

bunei disfăşurări a acestei activităţi.

Un moment important privind pregătirea percheziţiei este determinarea persoanelor care

vor participa la efectuarea ei. Componenţa echipei ce va activa în cadrul percheziţiei diferă de la

caz la caz, ea fiind condiţionată de natura obiectelor, a căror descoperire constituie scopul

percheziţiei, amplasarea şi structura locului de percheziţionat şi, fireşte, de datele ce

caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi percheziţionat şi membrii familiei lui.

În fine, pentru realizarea scopului percheziţiei, echipa trebuie să fie dotată cu mijloace

tehnico-ştiinţifice care să asigure eficacitatea activităţii de căutare. Pe lângă materialele, uneltele şi

instrumentele aflate în dotarea truselor criminalistice universale, sunt necesare anumite utilaje,

printre care de o deosebită utilitate sunt: sursele de lumină pentru descoperirea obiectelor

ascunse în locuri insuficient luminate; diferite tipuri de detectoare, cum sunt cele de metale sau

cadavre, magneţi puternici pentru ridicarea obiectelor metalice din fântâni, bălţi şi rezervoare de

apă; aparate portative Roentgen; dispozitive cu radiaţie ultravioletă, toate acestea necesitând o

pregătire prealabilă. Nu se va ignora aparatajul şi materialele de fotografiat, iar în cazurile

complicate, şi camera de luat vederi sau dispozitivul de înregistrare videomagnetică. Se vor

46

pregăti, de asemenea, materiale şi instrumentul de ambalare, sigilare şi conservare a mijloacelor

materiale de probă.

Regulile generale tactice privind efectuarea percheziţiei

În criminalistică, în baza practicii înaintate a organelor de urmărire penală, s-au stabilit

anumite principii, reguli tactice generale prin respectarea cărora trebuie să se desfăşoare

percheziţia. Aceste reguli, în esenţă, sunt următoarele:

1) Efectuarea percheziţiei în mod inopinat, ceea ce presupune, pe de o parte, dispunerea

acestui act procedural la momentul oportun, iar, pe de alta, pregătirea sa la un anumit grad de

confidenţialitate.

2) Realizarea întocmai a procedurilor prevăzute de lege asupra activităţii de efectuare a

percheziţiei în sensul strictei respectări a formelor procesuale ce ţin de reglementarea acestui act

procedural. La locul de efectuare a percheziţiei, organul sub a cărei conducere este concepută

această activitate, trebuie neapărat, în mod civilizat, să se legitimeze şi apoi să identifice în baza

actelor respective, persoana care va fi percheziţionată şi celelalte persoane surprinse la faţa

locului.

3) Efectuarea percheziţiei în două faze: a) de recunoaştere sau de inspectare generală a

obiectului de percheziţionat şi b) de examinare sistematică a tuturor componentelor acestuia în

vederea descoperirii obiectelor, documentelor şi bunurilor ascunse. Această regulă tactică

priveşte în mod deosebit percheziţia încăperilor şi a locurilor deschise, ea însă nu trebuie

ignorată nici în cazul percheziţiei corporale.

4) Perseverenţă în căutare, adică tenacitate, răbdare, calm şi stăpânire de sine, certitudine şi

orientare constantă către obiectivele preconizate. După cum se susţine, pe bună dreptate, în

literatura de specialitate, percheziţia adeseori se desfăşoară în condiţii dintre cele mai dificile,

determinate de intervenţia anumitor factori perturbând de natură psihologică.52

Condiţiile de

mediu în care se desfăşoară activitatea de căutare (elementele spaţiale, temperatura scăzută sau

ridicată, iluminarea insuficientă), comportamentul nestăpânit, uneori provocator al celor

percheziţionaţi şi, ca urmare, situaţia conflictuală în care se activează, aspectul dezagreabil al

unor locuri şi obiecte cu care se contactează pe parcursul percheziţiei - toate acestea pot provoca

stări psihice şi emoţionale de natură să reducă capacităţile de cunoaştere ale celui ce efectuează

activitatea respectivă.

5) Observarea directă şi permanentă asupra persoanei percheziţionate în vederea constatării

unor manifestări psihocomportamentale ale acesteia la anumite acte de cercetare efectuate de

către organul de urmărire în cadrul percheziţiei, manifestări care, în ipoteza în care nu sunt dirijate

în mod conştient, pot prezenta elemente semnificative pentru orientarea activităţii de căutare.

Particularităţi tactice privind efectuarea unor categorii de percheziţii

Percheziţia încăperilor

Percheziţia în locuri deschise

Percheziţia persoanei

Fixarea rezultatelor percheziţiei

Potrivit prevederilor art. 131 Coc peoc.pen., principalul mijloc de fixare a rezultatelor

percheziţiei este procesul-verbal, care se întocmeşte în mod obligatoriu, indiferent de acestea.

Dacă la efectuarea percheziţiei s-au aplicat mijloace tehnice de fixare sau s-a procedat la schiţarea

în întregime sau parţială a locului percheziţionat, procesul-verbal va fi întregit cu fotografii,

înregistrări videomagnetice, desene şi cu alte materiale ilustrative.

Procesul-verbal reprezintă principala sursă de fixare a rezultatelor acestei complicate

activităţi procedurale. El trebuie să corespundă după formă şi conţinut cerinţelor prevăzute în

lege , adică să fie întocmit la locul percheziţiei şi redactat astfel, ca cele trei părţi constitutive -

introductivă, descriptivă şi finală - să reprezinte constatările făcute de organul de cercetare pe

întregul parcurs al percheziţiei - din momentul sosirii până la abandonarea locului respectiv.

52

A.Ciopraga, Criminalistica, Iaşi, 1986, p.89.

47

Tema 12. Tactica audierii martorului, părţii vătămate, bănuitului şi învinuitului

Noţiunea şi importanţa audierii martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului

În conformitate cu prevederile art. 90 al C.proc.pen. al Republicii Moldova, calitatea de

martor este atribuită persoanelor fizice care posedă informaţii probante de natură să contribuie la

justa soluţionare a unei cauze penale. Prin urmare, în calitate de martor poate fi chemată orice

persoană fizică, care, eventual, cunoaşte fapte sau împrejurări de fapt, apte să servească la aflarea

adevărului. Nu pot participa ca martori doar persoanele cu deficienţe psihofiziologice, care sunt

incapabile a percepe şi reproduce în mod adecvat realitatea şi avocaţii, care au luat cunoştinţă de

anumite date în exerciţiul funcţiunilor de apărători ai învinuitului sau bănuitului. Sunt exceptate de

obligaţia de a da mărturii în defavoarea învinuitului sau inculpatului soţii şi rudele apropiate ale

acestora.

Frecvenţa înaltă a mărturiilor în procesul penal se explică, în primul rând, prin faptul că nu

în orice cauză există mijloace materiale de probă. Sunt frecvente situaţiile când infractorii

întreprind măsuri bine gândite pentru a nu lăsa urme materiale sau de deteriorare a acestora. În

aceste cazuri, ca şi în situaţia infracţiunilor ce presupun anumită publicitate (actele de

huliganism), declaraţiile martorilor sunt decisive în aflarea adevărului. În rândul al doilea,

prezenţa mijloacelor materiale de probă nu diminuează importanţa mărturiilor atât timp cât

acestea contribuie, după cum, pe bună dreptate, se susţine în literatura de specialitate, la

determinarea esenţei mijloacelor materiale de probă şi integrarea acestora ”în ansamblul

materialelor probatorii în cauze”.53

Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorului, părţii vătămate, bănuitului,

învinuitului

Declaraţiile martorilor se formează treptat, presupunând trei faze succesive: recepţia - faza

în care martorul, prin mijlocirea organelor de simţ, percepe fapte legate de infracţiunea săvârşită,

- memorarea, adică evaluarea şi stocarea faptelor percepute, şi reproducerea acestora prin

comunicarea lor orală sau în formă scrisă organului judiciar.54

Recepţia reprezintă reflectarea în conştiinţa martorilor a datelor referitoare la infracţiune şi

făptuitorul ei. Ea se realizează în baza senzaţiilor şi percepţiei, acestea constituind faza iniţială a

procesului psihic de cunoaştere.

A doua fază importantă a formării depoziţiilor martorului constituie, după cum s-a

menţionat, memorizarea faptelor, obiectelor şi fenomenelor percepute în legătură cu săvârşirea

actului penal. Memorizarea reprezintă un proces psihic de ordonare şi stocare a impresiilor

privind obiectele şi fenomenele percepute, proces, la baza căruia se află legăturile nervoase

specifice ce iau naştere în scoarţa cerebrală cu prilejul activităţii de cunoaştere a omului.

A treia şi ultima fază a procesului de formare a declaraţiilor martorilor constituie

reproducerea în faţa organului de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti a faptelor

memorizate. Calitatea şi plenitudinea reproducerii este influenţată de capacităţile şi calităţile

de personalitate ale martorului, de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară audierea

acestuia şi, în cele din urmă, de comportarea tactică a celor care îndeplinesc atribuţiile organelor

respective.55

Etapele procesului de audiere

Ca şi cercetarea la faţa locului, prezentarea spre recunoaştere, percheziţia şi alte acte de

procedură penală, ascultarea martorilor parcurge trei etape: de organizare şi pregătire; de

ascultare propriu-zisă şi de consemnare (fixare) a declaraţiilor.

Pentru ca proba cu martori să contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, este

necesar ca activitatea de ascultare a martorilor, în special, la faza de urmărire penală, să se

53

A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, laşi, 1979, p. 8. 54

А. Дулов, Судебная психология, Minsk, 1975, р.299. 55

A. Ciopraga. Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Iaşi, 1979, p. 141.

48

desfăşoare în mod organizat şi, fireşte, în deplină conformitate cu prevederile legislaţiei

procesual-penale în vigoare. Organizarea activităţii de ascultare a martorilor cuprinde: a)

stabilirea cercului de persoane care ar putea comunica date utile soluţionării cauzei, succesiunea,

timpul şi modul de chemare a acestora pentru a depune mărturii şi b) pregătirea în vederea

audierii unor martori, consideraţi purtători de importante date probante.

Pregătirea ascultării martorilor cuprinde: determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie

clarificate în cadrul ascultării; acumularea de informaţii cu privire la personalitatea celor chemaţi

să depună mărturii; acumularea de cunoştinţe speciale în situaţia în care obiectul dialogului ce

urmează a avea loc se referă la un domeniu îngust şi mai puţin cunoscut organului judiciar;

asigurarea condiţiilor necesare bunei disfăsurări a ascultării.

A doua fază - de relatare liberă - debutează cu invitaţia martorului de a expune tot ce ştie

referitor la fapta sau împrejurările de fapt pentru a căror lămurire a fost chemat.

Procedeele tactice de natură să contribuie la desfăşurarea cu succes a relatării libere sunt

următoarele:

1. Crearea unei atmosfere favorabile desfăşurării expunerii. Relatările martorului trebuie

ascultate cu răbdare, calm şi atent, fără a fi întrerupte. Organul de urmărire penală poate

interveni, fără a-i sugera, numai în situaţia în care martorul relatează fapte vădit lipsite de

semnificaţie pentru cauză, în vederea orientării mărturiilor spre obiectul cauzei.

2. Analiza criminalistică a unor secvenţe din relatările martorului în scopul punerii în

evidenţă a eventualelor contraziceri sau neclarităţi. Asupra unor momente considerate principale

sau de importanţă deosebită, organul ce desfăşoară audierea poate solicita martorului, fireşte în

mod civilizat şi tacticos, anumite precizări inclusiv în ceea ce priveşte veridicitatea datelor

prezentate.

3. Observarea asupra modului de comportare a martorului. Practica demonstrează că

martorii care expun faptele aşa cum au fost recepţionate, sunt siguri şi consecvenţi în relatările

lor. Dacă însă unele fapte sunt tăinuite sau denaturate, în expunere se observă mai puţină

siguranţă, acestea fiind prezentate în mod inhibitiv, neclar şi chiar confuz.

4. Acordarea de ajutor martorilor care, din diferite motive, nu reuşesc să prezinte mărturii

în mod ordonat, sau întâmpină dificultăţi în exprimarea gândurilor. Sunt frecvente cazurile când

martorii, în special, cei al căror nivel de cunoştinţe este redus, fie datorită stării emoţionale, fie

datorită posibilităţilor lexico-expresive limitate sau specificului faptelor ce constituie obiectul

ascultării, nu sunt în stare să reproducă cu certitudine evenimentele şi faptele recepţionate în

legătură cu fapta penală săvârşită. Se impune deci un ajutor din partea celui ce conduce ascultarea,

ajutor care poate avea diverse forme: selectarea unor unităţi lexicale potrivite, reproducerea

grafică (desenul, schiţa) a faptelor, demonstrarea acestora cu ajutorul anumitor obiecte, fotografii

ş.a.

În faza a treia a ascultării martorilor, denumită de unii autori ”fază (etapă) de interogare”

sau de ”ascultare dirijată”, organul judiciar intervine cu întrebări umiărind clarificarea sau

precizarea anumitor aspecte ale declaraţiilor făcute la etapa de relatare liberă. La interogarea

martorilor se procedează în două situaţii: 1) când martorii de bună-credinţă pe parcursul relatării

libere involuntar comunică date dubioase, incomplete sau contradictorii şi 2) în cazul mărturiilor

false prezentate de martorii mincinoşi.

În legătură cu declaraţiile martorului de bună-credinţă, organul de urmărire penală poate

interveni cu trei genuri de întrebări: de completare, pentru stabilirea anumitor fapte sau

împrejurări de fapt la care martorul din diverse motive nu s-a referit; de precizare, urmărindu-se

determinarea cu exactitate a unor circumstanţe de loc, de timp, a modului şi împrejurărilor în care

s-a activat; de verificare, destinate, în majoritatea cazurilor, stabilirii surselor din care martorul a

obţinut informaţiile sau a condiţiilor în care a avut loc recepţionarea acestora.

Respectarea recomandărilor tactice şi cerinţelor legale a în timpul pregătirii şi efectuării

audierii

49

Procedeele tactice, ce constituie tactica ascultării martorilor, după scopul urmărit prin

aplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinate

creării contactului psihologic, acesta prezentând unul din principalii factori de care depinde

succesul sau insuccesul ascultării. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde

martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei şi reproducerea datelor recepţionate în urma

contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. În categoria a treia se înscriu procedeele tactice

de influenţă psihologică în situaţia în care se împune depăşirea mărturiilor false.

Categoriile menţionate se aplică în mod consecutiv în cele trei faze în care se desfăşoară

ascultarea martorilor: introductivă, de relatare liberă şi de primire a răspunsurilor la întrebările

adresate martorului de către organul de urmărire penală.

Particularităţi tactice privind audierea martorului minor, persoanelor cu dezabilităţi şi a

persoanelor în etate

Tactica ascultării minorilor, va fi stabilită în funcţie de nivelul lor de dezvoltare, de

capacităţile perceptive şi de înţelegere a faptelor şi evenimentelor la care au asistat. Astfel, la

vârsta de 7-10 ani copiilor le este caracteristică o dezvoltare psihică mai intensivă, o creştere

accentuată sporită a potenţialului perceptiv şi de cunoaştere. Datorită noilor cunoştinţe lingvistice

acumulate, creşte mult capacitatea de redare a realităţii înconjurătoare, primele elemente ale

gândurii abstracte.

Anumite particularităţi specifice are şi ascultarea martorilor handicapaţi, în special, a

persoanelor surde şi surdomute, care nu de puţine ori sunt prezente la locul săvârşirii actelor

antisociale.

Tactica ascultării persoanelor surde şi surdomute este în funcţie de gradul de pregătire a

martorului şi, fireşte, de raportul de legătură a acestuia cu cauza. Prin urmare, organul de

urmărire penală, are datoria să se informeze în prealabil asupra acestor împrejurări. Cu acest

prilej este indicat ca la etapa de pregătire să se stabilească instituţia de instruire a martorului surd

sau surdomut pentru a obţine informaţia respectivă referitoare la capacităţile şi nivelul de

cunoştinţe ale acestuia. Se recomandă ca interpreţii - participanţi obligatorii la acest act de

cercetare - să fie selectaţi tot din cadrul instituţiilor de instruire a persoanelor handicapate.

În ce priveşte tactica ascultării martorilor în etate, aceasta se va stabili în funcţie de gradul

de evoluţie a psihicului. Primele simptome de îmbătrânire vizează potenţialul perceptiv şi se

manifestă prin scăderea posibilităţilor de percepţie vizuală şi auditivă. Ca regulă, ele apar la vârsta

de 60-65 ani, deşi la unele persoane se pot observa mult mai devreme. Pe măsura înaintării în

vârstă, regresia psihică devine mai accentuată. Pe lângă scăderea evidentă a capacităţilor

perceptive, apar elemente de disfuncţie a gândirii, memoriei şi vorbirii, persoanele în vârstă devin

suspicioase, susceptibile şi iritabile.

Fixarea rezultatelor audierii

Potrivit legislaţiei procesual-penale în vigoare (art. 83, 115 şi 140), principalul mijloc de

fixare a declaraţiilor persoanelor audiate într-o cauză penală, de altfel, ca şi a rezultatelor altor

acte de cercetare, constituie procesul-verbal, prevăzut din trei părţi componente: introductivă,

descriptivă şi finală sau de încheiere. Partea introductivă cuprinde:

a) referiri cu privire la organul în faţa căruia martorul sau victima au fost chemaţi să depună

mărturii, locul şi data ascultării lor;

b) răspunsurile acestora la întrebările specificate de formularul -tip privind numele, prenumele

şi numele după tată, locul şi anul naşterii, domiciliul, starea familială, studiile şi sfera socială în care

activează;

c) menţiunile respective referitoare la participarea interpretului, în situaţia în care cei audiaţi

nu cunosc limba de stat, şi privind avertizarea în vederea răspunderii penale în cazul sustragerii

de la obligaţia de a declara adevărul, precum şi pentru depuneri mincinoase.

50

Tema 13. Introducere în metodica criminalistică

Noţiunea, obiectul şi sistemul metodicii criminalistice

După studierea elementelor de tehnică criminalistică şi a celor de tactică criminalistică,

metodologia criminalistică vine să facă o aplicare a acestor elemente generale la specificul

infracţiunilor cercetate, fiecare categorie de infracţiuni necesitând, în cadrul anchetei penale,

respectarea unor reguli specifice. Aceste reguli au fost generate de experienţa anilor de activitate

penală, a experienţei acumulate de anchetatori de-a lungul timpului.

Metodica criminalistică stabileşte folosirea celor mai adecvate reguli de cercetare –

mijloace tehnice şi procedee tactice criminalistice – care asigură clarificarea problemelor

esenţiale privitoare la conţinutul infracţiunii, participanţi, împrejurările în care a fost săvârşită,

pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal.

Metodologia criminalistică vizează răspunsul calificat, profesionist, al organului judiciar, în

cadrul competenţelor şi limitelor legale, la un stimul extern – sesizarea unor aspecte care ţin de

un comportament ce poate întruni elementele constitutive ale uneia sau mai multor infracţiuni.

De esenţă pentru metodologia criminalistică este Ce, Cum şi Când să facă organul judiciar

pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele importante, în ultimă instanţă, pentru realizarea

procesului penal.56

Metodica criminalistică stabileşte atât cadrul în care trebuie să se desfăşoare cercetarea

diferitelor infracţiuni, cât şi particularităţile de care trebuie să se ţină seama în instrumentarea

fiecărei cauze aflată în lucru. În acelaşi timp, este de reţinut că ea nu poate şi nici nu îşi propune

să afle reţete general valabile, pentru că aşa cum orice persoană care a comis o infracţiune sau

orice obiect folosit la săvârşirea ei nu este identic decât cu el însuşi, tot aşa nu pot exista două

infracţiuni identice.57

În general, dacă ne referim la sarcinile metodicii criminalistice de cercetare a diferitor

categorii de infracţiuni, acestea ar putea fi împărţite în generale şi speciale.

Sarcinile de ordin general, de obicei, sunt bine definite şi rămân neschimbate pe parcursul

cercetării, pe când sarcinile speciale pot fi concretizate, modificate, în dependenţă de natura

faptei şi alte împrejurări.

Printre sarcinile generale ale metodicii criminalistice pot fi evidenţiate:

- asigurarea unei consecvenţe în activitatea de combatere a fenomenului infracţional;

- acordarea ajutorului organelor de drept în scopul aflării adevărului în cauzele penale;

Din sarcinile speciale fac parte:

- studierea munuţioasă din perspectivă criminalistică a fenomenului infracţional în

ansamblu;

- studierea şi generalizarea practicii pozitive de cercetare a cauzelor penale în scopul

preîmtâmpinării săvârşirii unor astfel de infracţiuni;

- evidenţierea unor legităţi referitoare la activitatea de organizare şi realizare a cercetărilor

faptelor antisociale;

- elaborarea unor recomandări ştiinţifice metodice cu privire la organizarea, cercetarea şi

preîntâmpinarea infracţiunilor.

Elementele organizatorice, caracteristice activităţii de cercetare a infracţiunilor, din aspect

tactico-metodic sunt bine definite şi expuse de mai mulţi cercetători, în următoarea

consecutivitate. Ele reprezintă câteva etape ale acestui proces:

- etapa de acumulare şi apreciere a informaţiei despre activitatea infracţională;

- etapa pornirii pricinii penale şi efectuarea acţiunilor procedurale, la faza iniţială de

cercetare;

- etapa înaintării, verificării versiunilor şi planificării cercetării;

56

C. Aioniţoaie, V. Bercheşan. Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994, p. 14 57

C. Aioniţoaie, V. Bercheşan. Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994, p. 16.

51

- etapa interacţiunii tuturor forţelor implicate în combaterea infracţiunilor.58

Aceste etape ale cercetării se evidenţiază în diferite situaţii în mod diferit. De exemplu, la

cercetarea unei infracţiuni am putea parcurge toate etapele, în ordinea indicată, în alt caz, am

putea parcurge una sau două etape. Configuraţia activităţilor de cercetare poate include un număr

mare de combinaţii ale acţiunilor întreprinse.

Principiile metodicii criminalistice

Investigarea cauzelor penale are la bază următoarele principii:

1.Principiul legalităţii care prevede că activitatea în comun a acestor doua organe să se

desfăşoare în conformitate cu prevederile legislaţiei procesual-penale în vigoare, în caz că

urmărirea penală este obligatorie, organul de investigare operativă în conformitate cu art.100 şi

101 ale CPP al Republicii Moldova întreprinde măsuri pentru descoperirea şi fixarea probelor,

reţinerea făptuitorului şi din însărcinarea ofiţerului de urmărire penală efectuează acţiuni de

căutare. La solicitarea ofiţerului de urmărire penală organul de investigare operativă este obligat

să-şi dea concursul la efectuarea activităţilor de urmărire penală şi prin participarea sa activă să

asigure eficienţa acestora.

2. Principiul organizării raţională a interacţiunii, care presupune că activitatea în comun să

fie planificată aparte sau prevăzută în mod concret în planul de cercetare a cauzei. Sarcinile

organului de investigare operativă trebuie să fie riguros delimitate, astfel ca el să-şi poată realiza

pe deplin potenţialul profesional. Nu poate fi acceptată practica încadrării lucrătorilor operativi

în echipa de cercetare doar pentru a pune pe seama lor efectuarea unor activităţi procedurale cum

ar fi audierea martorilor, ridicarea de obiecte, obţinerea modelelor de comparaţie pentru

efectuarea expertizei, punerea la curent a învinuitului cu materialele cauzei etc.

3. Principiul superiorităţii ofiţerului de urmărire penală constă în capacitatea de organizare

şi direcţionare a activităţii organelor de investigare operativă încadrate în echipa de cercetare.

Având întreaga responsabilitate cu privire la cercetarea faptei, ofiţerul de urmărire penală

coordonează activitatea participanţilor la proces şi apreciază rezultatele activităţii lor. Datele

obţinute pe cale

extraprocesuală, considerate de ofiţerul penală inutile sau contradictorii faptelor stabilite prin

mijloace procesuale vor fi respinse fără a proceda la formalităţi procesuale.

4. Principiul independenţei organului de investigare operativă de a alege metodele şi

mijloacele de realizare a sarcinilor ce ţin de competenţa sa. Ofiţerul de urmărire penala în mod

autonom sau cu participarea organului respectiv va contura problemele ce pot fi rezolvate pe o

cale operativă , el însă nu poate decide asupra procedeelor specifice la care va apela organul de

investigare operativă.

Etapele activităţii de cercetare a infracţiunilor Întreaga structură dinamică a procedurii de cercetare a diferitor categorii de infracţiuni

constă din următoarele etape:

a) controlul anticipat a motivelor de pornire a procesului penal şi a datelor despre semnele

infracţiunii;

b) primirea unei hotărâri procesuale pe baza rezultatelor controlului efectuat;

c) etapa iniţială a cercetării;

d) etapa ulterioară a cercetării;

e) sfârşitul cercetării.

Caracteristica criminalistică a infracţiunilor

Problemele ce urmează a fi clarificate în cursul cercetării infracţiunii, se stabilesc în

concret, în fiecare cauză în parte, în raport de conţinutul infracţiunii săvârşite. Totodată, trebuie

lămurite modalităţile concrete în care a fost săvârşită infracţiunea în raport cu natura ei – formă

simplă sau agravată – ori, după caz, dacă modurile de operare folosite se constituie în elemente

de circumstanţiere ce duc la agravarea faptei. Alteori, din analiza împrejurărilor şi modalităţilor

58

Н. А. Селиванов, В. И.Теребилов, Первоначальные следственные действия, М., Изд-во Юр. Лит., 1969, р.

43.

52

concrete în care s-a săvârşit infracţiunea, în faţa cercetării se ridică problema lămuririi locului şi

timpului când s-a consumat activitatea ilicită, în funcţie de aceste elemente fapta putând fi

calificată sau nu.59

Organizarea şi planificarea activităţii de urmărire penală

După cum denotă exemplele din practica judiciar-penală, cercetarea cauzei poate avea şanse

de izbândă doar dacă se va baza pe o organizare chibzuită a activităţii de urmărire penală,

organizare de natură să asigure:

- operativitatea şi eficacitatea maximă a actelor procedurale de administrare a probelor;

- depistarea şi interpretarea ştiinţifică a urmelor materiale ale infracţiunii;

- reţinerea şi interogarea în termeni rezonabili, din perspectiva tactică, a persoanelor bănuite;

- garantarea confidenţialităţii materialului probatoriu şi a datelor cu caracter informativ-

existente în cauză.

Odată stabilite, problemele ce trebuie lămurite în raport cu natura infracţiunii şi condiţiile

concrete în care a fost săvârşită, organele judiciare trebuie să desfăşoare activităţile specifice de

urmărire penală pentru administrarea probelor. Problemele stabilite pot fi lămurite prin

efectuarea uneia sau mai multor activităţi de urmărire penală, menite să ducă la conturarea

infracţiunii, identificarea şi prinderea făptuitorilor şi la dovedirea vinovăţiei acestora.

Planificarea reprezintă latura cea mai importantă a organizării cercetării faptelor penale, ea

asigurând efectuarea acesteia în conformitate cu cerinţele legale, în mod temeinic obiectiv şi

complet. Aşa cum se susţine în literatura de specialitate şi după cum confirmă practica judiciară

cercetarea actelor penale, îndeosebi a celor săvârşite în mod intenţionat, este de neconceput astfel

decât în baza unui plan de lucru, unei programe bine chibzuite şi întemeiate pe o analiză

profundă a datelor pe care le oferă fapta la o anumită etapă de cercetare penală.

Astfel, planificarea de bază ştiinţifică a activităţii de urmărire penală reflectă:

- finalitatea şi principiile de moment ale activităţii de urmărire penală;

- activităţile ce vor trebui îndeplinite în fiecare dintre aceste etape, modul, mijloacele şi

condiţiile de efectuare;

- termenul şi locul unde vor trebui efectuate;

- sfera participanţilor la realizarea fiecărei activităţi, cu precizarea atribuţiilor ce le revin;

- controlul şi evidenţa efectuării fiecărei activităţi;

- bilanţul final al rezultatelor obţinute.

Principalele elemente ale planului de urmarire penala sunt:

1. Versiunile care urmeaza a fi verificate.

2. Problemele pe baza carora vor fi verificate versiunile.

3. Activitatile care urmeaza a fi desfasurate.

Utilizarea pe scară largă a cunoştinţelor speciale a persoanelor competente

Legislaţia procesual-penală în vigoare a Republicii Moldova prevede două forme de

activitate a persoanelor competente în procesul penal: consultativă, care se realizează prin

participarea acestora la efectuarea activităţilor de procedură cu titlul procesual de specialist, şi de

examinare ştiinţifică a unor fapte sau împrejurări de fapt, efectuată, la cerinţa organelor de

urmărire penală sau a instanţei de judecată, de către persoanele competente încadrate în proces

prin ordonanţa de dispunere a expertizei judiciare.

În ce priveşte specialistul, legea prevede participarea obligatorie a persoanei autorizate în

medicină la cercetarea cadavrului (art. 120). Participarea specialistului din alte domenii

(criminalistică, tehnică, construcţie, fizică, chimie etc.) la efectuarea cercetării la faţa locului,a

experimentului şi a reconstituirii, percheziţiei, audierii ş.a. poate fi dispusă de către organul de

cercetare penală sau de instanţa de judecată dacă, pornind de la situaţia concretă a cauzei penale,

se consideră oportună.

59

C. Aioaniţoaie. Tactica criminalistică – Rolul ei în prevenirea şi combaterea infracţiunilor, în Tratat de tactică

criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 14.

53

Legislaţia în vigoare (art 139 Cod.proc.pen.) prevede şi a doua formă de participare a

specialistului în proces, respectiv, încadrarea acestuia pentru efectuarea constatării sau tehnico-

ştiinţifice sau medico-legală în trei situaţii speccificate expres în lege: cînd există pericol de

dispariţie a unor mijloace de probă, ori de schimbare a unor situaţii de fapt, sau cănd este

necesară explicarea de urgenţă a unor fapte sau a unor împrejurări de fapt. Persoana antrenată în

această formă de participare în proces a specialistului examinează materialele puse la dispoziţia

sa şi, într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală prezintă organului, care a

dispus efectuarea constatării, concluzii sub formă de răspunsuri la întrebările puse spre

soluţionare pe seama sa.

Legiuitorul nu a determinat noţiunea de expertiză judiciară, specificând doar elementele,

caracteristicile de bază ale acesteia. Potrivit prevederilor art.142 al Cod proc.pen expertiza se

dispune în situaţia în care determinarea împrejurărilor relevante pentru cauză reclamă cunoştinţe

profesionale în domeniile ştiinţei, tehnicii, artei etc. Prin urmare, necesitatea aplicării anumitor

cunoştinţe speciale la determinarea împrejurărilor cauzei reprezintă o primă caracteristică a

expertizei şi, în acelaşi timp, motivaţia dispunerii acesteia.

După cum este deja cunoscut, în lege (art.143 Cod proc.pen.) sunt prevăzute

circumstanţele cauzelor penale pentru a căror clarificare se impune efectuarea expertizei în mod

obligatoriu: cauza decedării, natura şi gravitatea leziunilor corporale, starea psihică a bănuitului,

învinuitului, dacă există suspiciuni referitoare la responsabilitatea acestora, vârsta făptuitorului şi

a victimei, când circumstanţa dată are importanţă pentru soluţionarea cauzei, dar stabilirea ei pe

cale documentară s-a dovedit a fi imposibilă, stării psihice şi fizice a părţii vătămate, şi a

martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just a împrejurărilor ce au

importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior

vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, la baza hotărîrii în cauza dată şi, în alte cazuri cînd

prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

Conlucrarea şi interaciunea serviciilor şi organelor abilitate în activitatea de

cercetare a infracţiunilor

Una din condiţiile indispensabile descoperii la timp şi cercetării sub toate aspectele a

faptelor penale rezidă în organizarea unei colaborări fructuoase a organelor de urmărire penală

cu alte structuri statale investite prin lege să contribuie la combaterea infracţiunilor, în special cu

serviciile operative ale Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiţiei, Serviciului de

Informaţie şi Securitate. Colaborarea acestor organe ca o formă specifică de interacţiune, adică a

activa în comun la descoperirea şi cercetarea infracţiunilor se impune de necesitatea corelării

mijloacelor şi metodelor de lucru ale structurilor menţionate, conjugării competenţelor cu care

acestea sunt dotate.

Tema 14. Metodica cercetării omorului

Conceptul şi clasificarea criminalostică a infracţiunilor de omor

Omorul, privarea ilegală, intenţionată sau din imprudenţă, de viaţă a altei persoane 60

, face

parte din categoria infracţiunilor grave datorită gradului sporit de pericol social pe care îl

prezintă. Având ca consecinţă disfiinţarea fizică a persoanei, omuciderea provoacă daune

ireparabile, pentru că, reprezentînd creaţia supremă a naturii, omul viaţa sa, atît izolată cât şi în

conexiune socială, este inestimabilă.61

Specialiştii în materie sunt unanimi în a considera că, pe lîngă pericolul pe care îl prezintă,

raportat la forma vinovăţiei, motivul şi scopul urmărit, criterii după care legiuitorul clasifică

infracţiunile de omor în cinci mari categorii,62

din perspectivă metodică are importanţă

60

S. Brânză, Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, Chişinău, 1999, p.8. 61

E. Stancu, Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2001, p.541. 62

Omor intenţionat simplu, omor intenţionat cu circumstanţe agravante, omor intenţionat cu circumstanţe atenuante

omorul pruncului de către mamă şi omorul din imprudenţă.

54

delimitatoarea actelor de omor în două categorii în funcţie de modul în care acestea au fost

concepute63

. Prima categorie constitue omorurile aşa zise evidente care se caracterizeză prin

faptul că rezoluţia infracţională, ca şi punerea acesteia în fapt, apare în mod spontan ca urmare a

unui conflict între persoane mai mult ori mai puţin apropiate (vecini, prieteni, rude) sau a

neînţelegirilor provocate de eventualele comportări inadecvate în stradă, locuri de odihnă sau

distracţie. Autorii omorurilor evidente activează deschis, rămân la locul faptei sau în preajma

acestuia. Ei nu neagă săvârşirea omorului, adeseori autodenunţindu-se.

Cea de a doua categorie cuprinde actele de omor premeditat săvîrşite în mod tainic, adica

după un plan bine chibzuit de operare şi ascundere a faptei şi a urmărilor acesteia. Datele

disprinse din jurisprudenţa ultimilor ani atestă fără nici o rezervă faptul că omorurile tainice sunt

precedate de o complexă activitate de pregătire. Ucigaşii studiază modul de viaţă a viitoarei

victime, meditează asupra mijloacelor şi a modului de aplicare a acestora în condiţii concrete de

timp şi loc, plăsmuesc alibi şi „dovezi” în susţinerea acestora în situaţia unui eventual proces

penal. În majoritatea cazurilor omorurile tainice sunt motivate de interese materiale, sentimente

de răzbunare sau gelozie64

şi numai uneori de dorinţa de a înlesni săvârşirea altei infracţiuni sau

ascunderea urmărilor acesteia.

Caracteristica criminalistică a infracţiunilor de omor

În doctrina şi practica criminalistică circumstanţele care urmează a fi stabilite în cadrul

cercetării unei infracţiuni de omor sunt date în patru categorii după elementele constitutive ale

conţinutului categoriei în cauză de infracţiuni65

. Prima cuprinde împrejurările care caracterizează

obiectul nemijlocit al infracţiunii, respectiv persoana victimă. Identificarea victimei prezintă

importanţă pe mai multe planuri inclusive pentru determinarea mobilului infracţiunii şi stabilirea

persoanelor interesate în moartea sa.

Cea de-a doua categorie îmbrăţişează împrejurările care în totalitatea lor reprezintă latura

obiectivă a infracţiunii. În situaţia omorului premeditat, pe lîngă stabilirea locului, timpului şi a

împrejurărilor în care, s-a desfăşurat actul de curmare a vieţii victimei, este indicat să fie supuse

unui studio criminalistic exigent faptele şi împrejurările de fapt care specifică sub toate aspectele

modul în care s-a activat respectiv, complexul de acţiuni, mijloace şi procedee privind aplicarea

lor, alte elemente care caracterizează activitatea făptuitorului înainte, în timpul şi după uciderea

victimei.

O a treia categorie de împrejurări, de stabilirea cărora organul de urmărire penală trebue să

fie preocupat pe întregul parcurs al cercetărilor, o constitue ceea ce ţine de subiectul infracţiunii.

Identificarea ucigaşului şi a complicilor acestuia reprezintă punctul chee în care cercetarea

omuciderii.

Cercetării îi revine deasemenea sarcina de a stabili calităţile de personalitate a celor

implicaţi în actul infracţional. Organul de urmărire penală trebue să învederează condiţiile de

formare a personalităţii acestora, modul de viaţă, antecedentele penale în materie, ceea ce se va

lua în consideraţie la încadrarea juridică a faptei, dar şi la aplicarea măsurii de pedeapsă.

În sfârşit, o împrejurare care trebue să fie cu certitudine stabilită o reprezintă mobilul sau

scopul infracţiunii. Fără a cunoaşte forţele motivaţionale care au determinat persoana să

conceapă şi să pună în executare rezoluţia cu privire la uciderea victimei, nu se poate stabili

gradul de pericol social pe care îl prezintă autorul infracţiunii, circumstanţă care duce la

calificarea greşită şi încadrarea juridică incorectă a faptei, cu toate consecinţele nefaste care

decurg din această situaţie.

Structura caracteristicii criminalistice a omortarilor corespunde cu insăşi structura

infracţiunii. În sistemul omoruruilor pot fi evidenţiate câteva elemente, si anume:

- ucigaşul si coparticipanţii lui;

63

С. Любичев, Криминалистическая характеристика убийств, în Криминалистика, Моscovа, 1997, п.556,.

В.В. Крылов, Расследовании убийств, în Криминалистика, Моscovа, 2004, п.526. 64

T. Medeanu, Crima şi criminalul, Bucureşti, 2002, p.62 şi urm. 65

Т. Авериянов, Р. Белkин, Ю. Корухов, Е. Роccинская, Криминалистика, Моscovа, 2000, п.705.

55

- scopul si motivul omorului;

- metoda de săvârşire a omorului;

- victima;

- locul săvârşirii omorului;

- timpul săvârşirii omorului;

- natura morţii;

- cauza nemijlocita a morţii.

Participanţii la săvârşirea omorului, calitatea si contribuţia lor la comitearea infracţiunii

constituie o problema esenţială, pe care trebuie sa o lamurească.

Un interes practic considerabil, prezintă analiza practicii de urmărire penală orientată la

stabilirea indicilor cantitativi a legăturilor între diferite elemente ale caracteristicii criminalistice,

folosite la diferite feluri de infracţiuni.

Acţiuni de urmărire penală ce se impun la etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor de

omor

Cercetarea infracţiunii de omor, a celor săvîrşite în mod tainic în special, demarează cu

cercetarea la faţa locului, examinarea medico-legală a cadavrului, audierea martorilor şi altor

activităţi procedurale de natura sa asigură realizarea sarcinilor etapei de început a urmăririi penale

şi anume: depistarea şi fixarea urmelor materiale ale infracţiunii; stabilirea locului, timpului şi a

modului în care a fost ucisă victima; obţinerea de date utile argumentării unor supoziţii posibile

(ipoteze) privind persoanele implicate în actul infracţional, inclusiv victima şi autorul uciderii

acesteia. Ordinea desfăşurării activităţilor menţionate se va stabili de la caz la caz în funcţie de

datele informativ-probante în baza cărora sa dispus începerea urmăririi penale, primordialitatea

aparţinând întotdeauna cercetării la faţa locului. În baza, rezultatelor cercetării cadavrului şi a

locului amplasării acestuia, organul învestit cu cercetarea cauzei va putea specifica judicios

obiectivele examinării medico-legală a cadavrului, audierii martorilor şi a tuturor altor activităţi

preconizate la această etapă de început a urmăririi penale.66

Acţiuni de urmărire penală ce se impun la etapa ulterioară de cercetare a infracţiunilor

de omor

În dependenţă de felul omorului şi metoda săvârşirii lui, la această etapă sunt concretizate

şi alte circumstanţe, care formează obiectul probaţiunii, dacă ele n-au fost stabilite la etapa

iniţială de cercetare şi în privinţa lor n-au fost colectate toate probele necesare.Continuarea

etapei ulterioare în fiecare caz de omor, este condiţionată de specificul situaţiilor de urmărire

penală, efectuate în scopul verificării lor şi de caracterul măsurilor operative de investigaţie.

Etapa ulterioară a cercetării începe, de obicei, după punerea sub învinuire a persoanei învinuite şi

interogate a ei.67

Reconstituirea reprezintă o activitate procedurălă auxiliară, ce constă în reproducerea pe

cale experimentală a unor fapte şi împrejurări ce au însoţit fapta săvîrşită sau a întregului

mecanism al comiterii infracţiunii, în vederea precizării, prin mijlocirea experimentelor, a

modului de producere, în condiţii determinate de spaţiu şi timp, a unui fapt sau fenomen ce

gravitează în jurul infracţiunii, sau în vederea precizării dacă un anumit fapt ori fenomen a putut

sau nu avea loc. Faptele şi împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sunt de o mare

diversitate.

Experimentele se efectuiază la o dată mai mult sau mai puţin apropiată celei în care s-a

săvârşit fapta, timp în care configuraţia locului a suferit modificări impuse de însăşi natura

locului producerii faptului (schimbări de a reda circulaţiei o arteră de trafic intens), după cum

astfel de modificări se pot datora intervenţiei voluntare sau involuntare a unor persoane ori

fenomene atmosferice. În astfel de cazuri, experimentul va putea fi efectuat după restituirea

configuraţiei avute iniţial.

66

col. de autori Руководство по расследовании убийств, Moscova, 1977, p.336 şi urm; V. Bercheşan, J.

Dumitraşcu, Cercetarea omorului, în Tratat de metodică Criminalistică, Craiova, 1994, p.74 şi urm. 67

В. Лисиченко, op. сit., p. 103.

56

Efectuarea confruntării reprezintă activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor

audiate anterior în aceeaşi cauză, între ale căror depoziţii se constată existenţa unor contradicţii,

în scopul înlăturării sau exluderii lor. Alegerea momentului de efectuare a confruntării e

condiţionat de constatarea nepotrivirilor dintre declaraţiile celor ascultaţi, care poate fi

determinat şi de unele considerente de ordin tactic.

Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor prezintă cea mai mare importanţă nu numai

datorită frecvenţei, ci mai cu seamă consecinţelor pe care le-ar putea antrena falsele indentificări.

Practica existentă în materie a statuat că realizarea acestuin deziderat este în funcţie de

nivelul de coordonare a activităţilor procesuale cu cele extraprocesuale. Controlul tehnic şi

nemijlocit asupra celor bănuiţi, constatările investigativ – operative făcute cu acest prilej trebuie

să eficientizeze actele de urmărire penală, respectiv percheziţia, ridicarea de obiecte şi

documente, ascultarea martorilor, alte activităţi procesuale care de obicei se preconizează la

etapa ulterioară a cercetării omorului.

În situaţia în care persoana a cărei urme au fost depistate la locul omuciderii întreprinde

măsuri de acoperire (înstrăinarea mijlocului de transport, înstrăinarea sau realizarea unor

instrumente de natura celor aplicate la suprimarea vieţii victimii), degradare sau falsificare a

probelor (şantajarea martorilor, coruperea unor persoane în vederea creării de alibi false etc.),

reţinerea şi interogarea acesteia reprezintă o condiţie metodică indispensabilă bunei desfăşurări

în continuare a cercetării cauzei.

Acţiuni procedurale ce urmează a fi realizate la etapa finală de cercetare a omorului

Atunci cînd făptuitorul este stabilit şi în baza unui probatoriu incontestabil, pus sub

învinuire, sarcinile etapei finale se vor stabili în dependenţă de cazul concret. Pe de o parte se vor

realiza acele acţiuni, recent apărute, în vederea demascării ucigaşului chiler (verificarea

alibiurilor, urmărirea şi identificarea armei şi a altor obiecte – corp delict), iar pe de altă parte, se

vor organiza operaţii tactice cu scopul verificării versiunilor posibile cu privire la persoana care

a organizat uciderea victimii, a altor persoane implicate în actul infracţional.

Particularităţi metodice privind cercetarea omorului urmat de dezmembrarea cadavrului

Un sprijin considerabil al versiunii cu privire la implicarea anumitei persoane la săvîrşirea

infracţiunii de omor îl poate oferi expertiza biologică a urmelor de pe suprafeţele mijloacelor de

transport folosite la transportarea cadavrului, a părţilor dezmembrate ale acestuia, a uneltelor sau

instrumentelor aplicate la suprimarea vieţii victimii, în ipoteza în care în mod cert se stabileşte

omogenitatea lor cu mostrele de la cadavrul victimii.

Rezultă deci în mod implicit că dispunere şi efectuarea expetizei biologice sau

biocriminalistice, după cum aceasta mai este denumită în literatura dee specialitate68

, ţine de

categiria activităţilor desfăşurate de către organul de urmărire penală în mod prioritar, la etapa

iniţială de cercetare, sau chiar imediat după finisarea cercetării la faţa locului. Urgenţa efectuării

acestui gen de expertiză se impune şi de vulnerabilitatea pe care o manifestă urmele biologice la

factorii de mediu şi timp.

Metodica cercetării infracţiunilor de omor la comandă

Omorul săvârşit de ucigaşi angajaţi contra plată de către terţe persoane, cunoscut sub

denumirea de omor la comandă, reprezintă o categorie aparte de infracţiuni contra vieţii şi

sănătăţii persoanei, a cărei cercetare pennală, după cum adevereşte practica judiciară din

Republica Moldova şi din ţările vecine acesteia, s-a dovedit a fi deosebit de dificilă 69

.

Caracterul anevoios al cercetării categoriei în cauză de infracţiuni este condiţionat de mai

mulţi factori. În primul rând, săvârşirea omorului la comandă apreoric presupune cooperarea

intelectuală şi fizică a două sau mai multor persoane: a celei care comandă uciderea victimii şi a

celei ce pune în fapt omorul acesteia. Adeseori, penrtu a rămîne în anonimat, persoanele care

comandă infracţiunea încadrează persoane intermediare pe seama cărora pun diverse activităţi

68

N. Zamfirescu, op.cit. p 128. 69

А.Бородулин, Расследование убийств, совершаемых наемными лицами, în Криминалистика, Mosscova,

1999, p. 398.

57

vizând organizarea omorului ca, spre exemplu, selectarea după anumiţi criterii a persoanei

ucigaşe, negocierea condiţiilor „acordului” infracţional şi verificarea realizării acestuia,

efectuarea tranzacţiilor băneşti ş.a. Partcipaţia la săvârşirea infracţiunii a două sau a mai multor

persoane, avantajează, după cum pe bună dreptate se susţine în literatura juridică, relizarea

infracţiunii sub raportul săvîrşirii şi ascunderii urmelor ei.70

În literatura de specialitate se susţine insistent formula metodică potrivit căreia cercetarea

omorului la comandă trebuie să demareze cu studierea persoanei victime, a modului de voinţă şi

a anturajului acesteia ca, în baza datelor obţinute, să se omită cea mai plauzibilă versiune cu

privire la peroana care a comandat omoruul. În continuare organul învestit cu cercetrea cauzei va

studia, potrivit autorilor formulei în discuţie, sferele de activitate a persoanei bănuite că a

organizat uciderea victimii, a legăturilor sale pe plan economic, sociopolitic şi juridic pentru a

evidenţia subiectul intermediar şi, prin mijlocirea acestuia, executorul nemijlocit al

infracţiunii.71

Tema 15. Metodica cercetării infracţiunilor din domeniul patrimoniului

Conceptul şi caracteristica criminalistică a infracţiunilor din domeniul patrimoniului

Legea în vigoare deosebeşte 6 forme de sustragere; furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria,

însuşirea şi pungăşia. Fiecare formă de sustragere are particularităţile sale, care ne dau

posibilitatea de a deosebi o formă de sustragere de alta. De aceea, stabilirea exactă a semnelor

juridice ale fiecărei forme de sustragere are o importanţă deosebit de mare la calificarea corectă a

infracţiunii concrete.

Deosebim următoarele trăsături generale ale infracţiunilor de furt:

Cum şi în ce mod se săvârşesc infracţiunile de acest gen (care este comportamentul

infractorului la momentul comiterii actului criminal, dacă sustragerea este comisă prin

pătrundere sau nu, în cazul în care infractorul foloseşte anumite arme sau instrumente, ar fi

necesar de stabilit în privinţa cui sau căror obiecte se folosesc acestea).

Care din semnele descoperite la momentul efectuării acţiunilor procesuale demonstrează

că infracţiunea a fost săvârşită într-un mod sau altul (depistarea urmelor de spargere, concluziile

expertului care dovedesc faptul depăşirii unor bariere etc.).

Unde pot fi descoperite anumite urme sau probe ale infracţiunii de furt (la faţa locului,

la domiciliul sau locul de muncă al infractorului, pe hainele şi corpul victimei sau infractorului

etc.).

Dacă e să ne referim la modul de operare al infractorului în cazul furturilor, atunci putem

enumera următoarele metode şi mijloace de comitere a furturilor:

Pe calea spargerii uşilor;

Pe calea descuierii şi spargerii lacătelor;

Pe calea spargerii ferestrelor;

Pe calea spargerii şi sfărmării tavanului, pereţilor, podelei;

Pe calea demontării acoperişului, hornului, cuptorului;

Pe calea săpării unui canal prin pământ sau prin subsol;

Furtul din buzunare;

Furtul averii care este lăsată temporar fără supraveghere şi la care există acces

liber;

Furtul de şi din automobile; etc.

Caracteristica criminalistică a infracţiunilor are scopul de a asigura urmărirea potrivit unui

anumit volum de informaţie, care ar contribui la stabilirea circumstanţelor săvârşirii faptei ilicite.

În structura caracteristicii criminalistice pot fi incluse următoarele elemente:

70

C. Bulai, Drept penal român (partea generală) Bucureşti, 1992, p.188. 71

A. Бородулин, op.cit. p.119.

58

a) ambianţa în care a fost săvârşită infracţiunea;

b) modul săvârşirii infracţiunii;

c) modul de ascundere a urmelor infracţiunii;

d) mecanismul săvârşirii infracţiunii;

e) obiectul atentatului;

f) particularităţile personale ale învinuitului;

g) datele privind personalitatea părţii vătămate.

Această sistemă a caracteristicii criminalistice poate fi precizată şi completată reieşindu-se

din faptul că în literatura de specialitate sunt expuse diferite opinii privind această structură.

Circumstanţele ce urmează a fi stabilite folosite la cercetarea furturilor din proprietatea

statului, proprietatea publică şi din proprietatea privată a cetăţenilor

Principalele probleme care se cer a fi rezolvate, sunt următoarele:

1. Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenţia legitimă a unei

persoane. De rezolvarea acestei probleme depind atât încadrarea faptei în prevederile art. 186 CP

al RM, cât şi stabilirea calităţii, cantităţii şi valorii bunurilor furate, în vederea estimării

cuantumului prejudiciului cauzat şi a recuperării sale.72

Determinarea precisă, concretă a

bunurilor furate, oferă posibilitatea urmăririi lor, în vederea identificării şi recuperării acestuia,

precum şi a prinderii făptuitorului.

Pe parcursul investigării infracţiunilor de furt este absolut necesară demonstrarea şi

stabilirea caracterului şi mărimii prejudiciului (pagubei) materiale cauzate prin infracţiune.

2. Stabilirea exactă a locului şi a momentului săvârşirii faptei are semnificaţii juridice

multiple. De exemplu, în funcţie de locul din care s-a sustras se poate califica sustragerea pe

ascuns simplă, de două s-au mai multe persoane, s-au prin pătrundere în încăpere, în alt loc

pentru depozitare s-au locuinţă.

3. Identificarea mijloacelor şi metodelor folosite în săvârşirea infracţiunii, serveşte la

încadrarea juridică a faptei în categoria furtului ( furt săvârşit de către o persoană având asupra

sa o armă, prin efracţie, escaladare, etc.). Cunoaşterea modului de săvârşire a furtului are o

importanţă deosebită la stabilirea gradului pericolului social al acţiunilor întreprinse şi la

calificarea corectă a acestor infracţiuni.

4. Identificarea făptuitorilor şi a participanţilor la săvârşirea furtului, pe lângă importanţa

sa cunoscută, este absolut necesară pentru conturarea formelor calificate a furtului şi pentru

stabilirea exactă a răspunderii ce revine fiecărui coautor ori complice, în funcţie de contribuţia

avută la săvârşirea infracţiunii, la tăinuirea bunurilor sau la favorizarea infractorului.

5. Identificarea persoane vătămate, operaţia care trebuie privită sub două aspecte:

a) Identificarea posesorului unor bunuri furate şi descoperite asupra autorului. De

exemplu, sunt dese cazurile în care se săvârşesc furturi din apartamente, din autoturisme, de la

serviciu, bunurile sustrase fiind ori ascunse

sau folosite de făptuitor, în diverse moduri, inclusiv puse în vânzare. În asemenea împrejurări

este nevoie să se procedeze la stabilirea persoanelor cărora le-au aparţinut aceste bunuri.

b) Identificarea persoane vătămate, reprezintă o sarcină deosebită în cazul săvârşirii

furtului care odată cu bunurile i-a sustras şi actele de identitate.

6. Stabilirea condiţiilor care au favorizat săvârşirea infracţiunii, reprezintă o sarcină cu

caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept

se i-au măsuri eficace de asigurare a securităţii, a pazei bunurilor aparţinând proprietarului.

Cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor, care contribuie la comiterea furturilor joacă un rol

important atât la descoperirea cu succes a acestor infracţiuni, cât şi la prevenirea şi comiterea

infracţiunilor de acest gen.

Determinarea corectă a conţinutului obiectului probaţiunii este posibilă doar atunci, când

va fi stabilită o legătură între circumstanţele care urmează a fi dovedite şi prevederile dreptului

penal. Această legătură constă în aceea că normele dreptului penal stabilesc elementele generale

72

I. Mircea, Criminalistica, Ed. „Lumina-Lex”, Bucureşti, 1999, p. 276.

59

ale componenţei de infracţiune, definesc noţiunea de intenţie, coparticipare, indică elementele

calificative.

Determinarea corectă a circumstanţelor ce urmează a fi cercetate contribuie la stabilirea

datelor faptice cu privire la cauza penală, ceea ce reprezintă una din condiţiile de bază ale

calificării corecte a infracţiunii. Calificarea la rândul său reprezintă un mijloc eficient de

verificare a conţinutului circumstanţelor ce trebuie stabilite în procesul cercetării penale pentru

luarea unor concluzii cu privire la prezenţa componenţei date de infracţiune într-o acţiune

criminală concretă.

Acţiunile procedurale ce urmează a fi realizate la etapa iniţială de cercetare a acestei

categorii de infracţiuni

Cercetarea la faţa locului constituie una dintre cele mai complexe şi importante activităţi,

ale cărei rezultate condiţionează de cele mai multe ori, nu numai direcţia ci însăşi finalitatea

investigaţiilor ce se efectuează în cauza dată.73

Audierea martorilor. În conformitate cu prevederile art. 90 CPP al RM, martorul este

persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi

persoana care face declaraţie , în modul prevăzut de lege, în calitate de martor. Ca martori pot fi

citate persoanele ca posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constat

în cauză.

Prinderea şi reţinerea făptuitorului. Persoanele ajunse primele la faţa locului, pe lângă cele

arătate, trebuie să identifice acele persoane, care au perceput, prin propriile simţuri, întreaga

activitate infracţională sau fragmente ale acesteia.

Identificarea şi prinderea făptuitorului constituie o activitate esenţială a organului de

urmărire penală, asupra căreia se pune accentul din primul moment al cercetării. În acest scop,

sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la faţa locului, din ascultarea persoanei

vătămate, a martorilor, precum şi din constatările tehnico-ştiinţifice, din expertizele

criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.74

Efectuarea percheziţiei este o activitate procedurală deosebit de utilă şi necesară, ea oferind

posibilitatea descoperirii bunurilor furate, precum şi altor mijloace materiale de probă capabile să

servească la elucidarea cauzei.

Acţiuni ce urmează a fi realizate la etapa ulterioară de cercetare a acestor infracţiuni

În cadrul etapei ulterioare, la cercetarea infracţiunilor săvârşite de grupuri criminale

organizate, eforturile organelor de urmărire penală şi celor cu funcţii operative de investigaţii,

sunt îndreptate spre examinarea, verificarea şi aprecierea materialului acumulat la etapa iniţială

de cercetare, planificarea unor noi acţiuni, în scopul clarificării tuturor circumstanţelor faptei

săvârşite, stabilirea condiţiilor care au favorizat săvârşirea faptei.

Printre acţiunile întreprinse de organul de urmărire penală, la această etapă, distingem:

- audierea învinuitului;

- reconstituirea faptei;

- ridicarea unor obiecte şi documente;

- prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi obiectelor;

- confruntarea;

- verificarea declaraţiilor la locul săvârşirii faptei;

- obţinerea unor modele experimentale de comparaţie;

- dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare;

- experimentul judiciar ş. a.

Acţiuni procedurale ce urmează a fi realizate la etapa finală de cercetare a acestor

infracţiuni

Atunci cînd făptuitorul este stabilit şi în baza unui probatoriu incontestabil, pus sub

învinuire, sarcinile etapei finale se vor stabili în dependenţă de cazul concret. Pe de o parte se vor

73

S. Doraş, Criminalistica, vol. II, Ed., Tipografia Centrală, Chişinău, 1999, p. 43. 74

I. Iacobuţă , Criminalistica , ed. Junimea, Iaşi, 2001, p. 550.

60

realiza acele acţiuni, recent apărute, în vederea demascării acţiunilor ilicite (verificarea

alibiurilor, urmărirea şi identificarea altor obiecte – corp delict), iar pe de altă parte, se vor

organiza operaţii tactice cu scopul verificării versiunilor posibile cu privire la persoana care a

săvârşit infracţiunea, precum şi a altor persoane implicate în actul infracţional.

Tema 16. Metodica cercetării infracţiunilor de trafic de fiinţe umane

Noţiunea şi formele traficului de fiinţe umane

Conform dispozitiei art. 165 Cod Penal al Republicii Moldova traficul de fiinte umane

constă în recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane în scop de

exploatare sexuală, comercială sau necomercială, prin muncă sau servicii forţate, în sclavie sau

în condiţii similare sclaviei, de folosire în conflicte armate sau în activităţi criminale, de

prelevare a organelor sau ţesuturilor pentru transplantare.

După forma de exploatare a victimei traficul cunoaşte următoarele aspecte:75

- traficul de persoane în vederea prostitutuării acestora şi a altor forme de

exploatare sexuală;

- traficul de femei în scopul căsătoriilor forţate;

- traficul de femei gravide şi mame surogat;

- traficul de copii în scopul adopţiei ilegale;

- traficul de copii în scopul militar;

- traficul de copii şi persoane inapte de muncă în scopul cerşetoriei;

- traficul în scopul prelevării de organe.

Cele enumerate mai sus reprezintă o clasificare sumară a victimelor traficului de fiinţe

umane. Ceea ce ţine de clasificarea organizării traficanţilor putem deosebi: 76

- trafic ocazional care se caracterizează numai prin transportul victimelor;

- trafic realizat de bande sau grupuri mici de traficanţi, caracteristic cărora este organizarea

slaba la nivelul grupului, lipsa de specializare a membrilor acestuia. De obicei, aceste

grupuri se folosesc de aceeaşi schemă, aceasta este, deseori, cauza descoperirii lor.

- traficul realizat în reţele internaţionale organizate special în acest scop (forma cea mai

periculoasă). Grupurile sunt organizate foarte riguros şi desfaşoară activitatea prin

intermediul reţelelor mondiale.

Evaluarea datelor primare şi pornirea urmăririi penale

Traficul de persoane reprezintă un tip de activitate infracţional specific, realizat în mai

multe etape succesive, constituind un singur act infracţional sub aspect juridico-penal.

Recrutarea - este etapa întâi şi constă în ademenirea potenţialelor victime, care urmează a

fi exploatate în vederea obţinerii de profit. Metodele de recrutare ale persoanelor sunt variate şi

depind de nivelul de organizare al traficanţilor şi de categoria victimei. Recrutorul poate aparţine

unei structuri organizate, poate însă activa şi în mod individual sau în calitate de agent al

diferitor firme fantome.77

Transportarea. În marea majoritate a cazurilor transportarea este efectuată cu vehicole

auto, sau cu trenul deoarece aceste mijloace de transport sunt mai flexibile. Traversarea hotarelor

şi intrarea în ţară de destinaţie poate fi: legală (sub pretextul unei călătorii sau deplasări de

serviciu, la studii, în cazul posedării paşapoartului cu viza de turist sau respectiv-student), sau

ilegală (cu paşapoarte false sau vize false, sau chiar în lipsa acestora, având aranjamente cu

ofiţerii de la vamă).

75 M. Avram, T. Popovici, V. Cobâşneanu. Cercetarea infracţiunilor contra persoanei. Ghidul ofiţerului de urmărire

penală. - Chişinău: Editura „Arc”, 2004, p. 143. 76 P. Holmes. Îndrumar pentru colaboratorii organelor de drept ale Republicii Moldova privind cele mai eficiente

metode de combatere a traficanţilor de persoane. - Chişinău: Editura „Combinatul Poligrafic”, 2005, p. 324. 77

Д. Миcаил-Никитин, А. Ревенко, В. Сеуцэ, А. Горчаг. Продотвращение торговли женщинами. - Кишинэу,

2003, с. 33.

61

Exploatarea are loc după ce victima a piredut orice contact cu anturajul obişnuit acesteia,

atunci când traficanţii îşi dau seama că ea în totalitate acum depinde de ei. Când acest scop este

atins, adică acapararea puterii depline asupra persoanei, se trece la izolarea acesteia şi

exploatarea propriu-zisa, în unele cazuri78

, sau transmiterea victimei ”din mâna în mâna” până se

ajunge la destinaţia finală.

Studiile de caz 79

arată că, de obicei, organele de urmărire penală pornesc urmărirea penală

fiind sesizate prin una din modalităţile prevăzute de legea penală, şi anume prin plângere sau

denunţ, depuse de către victimele traficului sau de către persoane apropiate ale victimelor.

Cu parere de rău, cazuri când infracţiunea este depistată de către lucrătorii organelor de

urmărire penală sunt destul de rare. Aceasta pentru că structurile date duc lipsa de personal

special instruit pentru a activa în asemenea situaţii.

Rolul activităţii investigaţiv-operative la etapa iniţială a cercetării traficului cu fiinţe

umane

Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţie prevede în art.6 alin.(4), că în

procesul efectuării măsurilor operative de investigaţie se face uz de

sisteme informaţionale, de aparate de înregistrare video, aparate de fotografiat şi

de alte mijloace tehnice moderne.Pentru aceasta sunt folosite:

- înregistrarea video a operaţiunii de supraveghere;

- sisteme video poziţionate pe stradă;

- sisteme video ale localurilor vizitate;

- consolidare documentară.80

O înregistrare video formează o înregistrare incontestabilă a probei, care practic face

imposibilă atacarea acesteia de către apărarea banuitului.

Pe parcursul cercetării infracţiunilor din domeniul traficului de fiinţe umane trebuie sa fie

cunoscute şi elucidate următoarele circumstanţe:

- organizarea infractorilor;

- cine a savârşit infracţiunea;

- modul de tăinuire a urmelor infracţiunii;

- instrumentele şi mijloacele folosite în săvârşirea infracţiunii;

- imprejurările şi premisele care contribuie la săvârşirea infracţiunii;

- profitul infractorului;

- motivul şi scopul infracţiunii;

- tendinţele noi apărute în modul de operare al infractorilor.

Coordonarea şi planificarea activităţii de urmărire penală

Pentru aceasta el întocmeşte un plan în care se includ toate aspectele ce urmează a fi

stabilite, şi anume:81

- fapte referitoare la existenţa elementelor infracţiunii precum şi cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei;

- circumstanţele agravante sau atenuante prevăzute de lege care influenţiază

raspunderea penală a făptuitorului;

- date personale care caracterizează înculpatul şi victima;

- mărimea daunei cauzate prin infracţiune;

- existenţa bunurilor dobândite prin infracţiune;

- stabilirea circumstanţelor relevante la individualizarea pedepsei;

- stabilirea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la savârşirea infracţiunii.

78

A se vedea: Dosar penal nr. 2011031935 Comisariatul de Poliţie al sectorului Buiucani, Chişinău. 79

A se vedea: Dosar penal nr. 201103156 Comisariatul de poliţie al sectorului Buiucani, Chişinău; Dosar penal

nr. 2011032128 Comisariat de Poliţie al sectorului Buiucani, Chişinău. 80

www.scribd.com // C.Stamate Popescu. Trafic cu fiinţe umane, p. 9. 81

Н. Селиванов, А. Дворкин. Пособие для следователя. - Москва 1999, с. 208.

62

Activităţile de administrare a probelor desfăşurate la etapa ulterioară de cercetare

Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi documente. Efectuarea percheziţiei este unica

activitate destinată strângerii probelor infracţiunii, efectuarea căreia presupune utilizarea

anumitor forme de constrângere.82

Identificarea, reţinerea şi audierea persoanelor implicate în traficul de fiinţe umane.

Identificarea persoanelor implicate în infracţiunea dată este complicată şi multilaterală.

Operaţiunile întreprinse de către organul de urmărire penală, de altfel, în mare parte, sunt

similare cu procedeele efectuate în cadrul cercetării şi altor categorii de infracţiuni.

Dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare. În situaţia dată, organul de urmărire penală

poate apela la cunoştinţele unui specialist dispunând efectuarea expertizei judiciare sau a

constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale.

Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi obiectelor - este o activitate des aplicată în

cadrul cercetării infracţiunilor de trafic de persoane. Aceasta contribuie în mod direct la

stabilirea infractorului, a modului de operare şi a împrejurărilor în care s-a activat.

Interacţiunea organelor competente în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane

pe plan intern si internaţional

Tema 17. Metodica cercetării infracţiunilor din domeniul rotaţiei ilegale a

substanţelor narcotice

Noţiunea şi caracteristica criminalistică a infracţiunilor privind traficul de substanţe

narcotice

Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor, este prevăzută de

art. 217 CP al RM. Alineatul 1 al acestui articol: Activitatea ilegală privind circulaţia substanţelor

narcotice, psihotrope sau a precursorilor, adică cultivarea de plante care conţin substanţe narcotice

sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante, elaborarea, producerea, fabricarea,

extragerea, prelucrarea, deţinerea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea, procurarea,

livrarea, expedierea, importul, exportul, nimicirea substanţelor narcotice, psihotrope sau a

precursorilor, supuse controlului în conformitate cu legislaţia, precum şi organizarea consumului

de asemenea substanţe fără autorizaţie, se pedepseşte cu amendă sau cu închisoare sau cu privarea

de dreptul de a exercita o anumită activitate.

După câte menţionează autorul rus A.N. Vasiliev, „caracteristica criminalistică a

infracţiunilor” cuprinde următoarele elemente interdependente:

- metoda de săvârşire a infracţiunii;

- circumstanţele comiterii infracţiunii;

- obiectul nemijlocit asupra căruia se răsfrânge atentatul criminal;

- condiţiile de pază a acestuia (inclusiv caracteristica deplină a persoanelor însărcinate cu

asigurarea integrităţii şi inviolabilităţii bunurilor materiale);

- personalitatea subiectului infracţiunii (infractorului);

- activitatea de mascare, îndreptată spre ascunderea urmelor infracţiunii şi a persoanelor

vinovate întreprinsă în procesul pregătirii infracţiunii, la momentul comiterii acesteia, cât şi

ulterior.83

Caracteristica criminalistică a traficului de substanţe narcotice are o importanţă

primordială, deoarece, ne oferă posibilitatea de a înţelege, care elemente necesită a fi clarificate,

esenţa şi particularităţile fiecărui element, alte chestiuni cu privire la fapta săvârşită.

Împrejurările ce urmează a fi stabilite în cadrul cercetării infracţiunilor de trafic de

substanţe narcotice

Este cunoscut faptul că metodica criminalistică are la temelie un şir de principii – puncte de

reper, idei fundamentale, bazate pe respectarea legii, care indică direcţia de activitate, ce fel de

recomandări criminalistice să folosim în cazul cercetării unei categorii de infracţiuni sau alta.84

82

S. Doraş. Criminalistica. Elemente de tactică. Vol. II. - Chişinău: Editura „Tipografia Centrală”, 1995, p. 85. 83

Васильев А.Н., Проблемы методики расследования отдельных видов преступлений, М., 1978, р. 46. 84

А.Н. Колесниченко, Общие положения методики расследования отдельных видов преступлений, Харьков,

1965, р. 27.

63

Un set de circumstanţe ce trebuie stabilite o prezintă grupa circumstanţelor cu caracter

precriminal. Ele se stabilesc în urma clarificării următoarelor probleme:

- când, în ce circumstanţe, pe ce cale, în ce condiţii au ajuns drogurile în acel loc

(apartament, depozit, încăpere) cu ce scop, de unde, de la cine şi de către cine au fost aduse;

- ce persoane pot comunica anumite informaţii cu privire la apariţia drogurilor sau altor

izvoare ce conţin asemenea date;

- persoanele care au preluat drogurile;

- ce împrejurări (evenimente, procese, fapte, etc.) au contribuit (stimulat) la apariţia intenţiei

criminale, a tendinţei de a efectua operaţii cu drogurile;

- ce persoane dispun de anumite informaţii cu privire la droguri (circulaţia, preţul, locul

aflării, măsurile de asigurare a integrităţii lor etc.);

- care este modul de viaţă şi cu cine întreţine relaţii persoana implicată în afacerile cu

droguri, precum şi dacă n-a săvârşit anterior alte infracţiuni inclusiv din rândul celor

nedescoperite.

Reguli metodice generale recomandate la cercetarea infracţiunilor de trafic de substanţe

narcotice

Conţinutul recomandărilor metodice criminalistice, referitoare la activitatea de cercetare a

infracţiunilor privind traficul de droguri, include:

1. Acumulatrea de informaţii cu privire la direcţia principală a activităţii criminale

privind traficul de droguri.

2. Asigurarea rolului practic al recomandărilor metodice în activitatea de cercetare a

acestor infracţiuni, presupune crearea unui sistem viabil al activităţii de combatere a crimelor,

care ar putea să asigure superioritatea, în plan strategic şi tactic a organelor abilitate cu asemenea

împuterniciri, pentru a avea posibilitatea să anihileze posibilele încercări de a împiedica

cercetarea.

3. Folosirea iscusită a unor procedee, care anterior în cazuri similare au dat rezultate

pozitive.

4. Necesitatea evidenţei activităţii criminale anterioare. În activitatea de planificare

curentă, trebuie să se ţină cont de specificul tuturor infracţiunilor de acest gen săvârşite anterior.

În dependenţă de specificul activităţii infracţionale, trebuie planificată şi activitatea de

administrare a probelor. De exemplu, o grupare criminală specializată în săvârşirea

infracţiunilor din domeniul rotaţiei substanţelor narcotice, va parcurge un ciclu de operaţii ca:

creşterea materiei prime; strângerea şi prelucrarea; traficul şi realizarea substanţelor narcotice.

Cunoaşterea acestui mecanism (ciclu) ne poate orienta spre luarea unor măsuri eficiente de

documentare a membrilor grupării criminale.

5. Necesitatea asigurării interacţiunii colaboratorilor mai multor servicii. În activitatea de

combatere a activităţii infraţionale a grupărilor traficanţilor de droguri, interacţiunea are o

importanţă deosebită, deoarece cât nu ar fi de mare dorinţa unui singur organ de urmărire penală

să cerceteze, sub toate aspectele, activitatea criminală a unei grupări, acest lucru nu-i va reuşi.

Activităţile de urmările penală efectuate la etapa iniţială a cercetării infracţiunilor de

trafic de substanţe narcotice

Printre acţiunile etapei iniţiale de cercetare pot fi enumerate:

- reţinerea şi luarea măsurilor de reprimare faţă de infractori;

- percheziţia corporală a infractorilor;

- cercetarea la faţa locului;

- audierea bănuiţilor, martorilor-oculari şi a altor persoane;

- examinarea obiectelor şi documentelor;

- percheziţia şi ridicarea de bunuri şi obiecte ş.a.

Continuarea cercetărilor, după efectuarea activităţilor care nu suferă amânare, în fiecare

caz aparte, este condiţionată de specificul situaţiilor de urmărire penală, de măsurile preconizate

în scopul verificării lor şi de caracterul măsurilor operative de investigaţie.

64

Activităţile de administrare a probelor desfăşurate la etapa ulterioară de cercetare a

acestei categorii de infracţiuni

Etapa ulterioară a cercetării începe, de obicei, după punerea sub învinuire a făptuitorilor.85

Acţiunile procesuale ulterioare reprezintă o totalitate de acţiuni ale organului de urmărire

penală, care se efectuează după punerea sub învinuire a făptuitorilor, în scopul cercetării faptei

sub toate aspectele, pentru stabilirea şi identificarea tuturor infractorilor, administrarea

materialului probant despre infracţiuile săvârşite şi tragerea la răspundere penală a acestora.

În cadrul etapei ulterioare, la cercetarea infracţiunilor de trafic de substanţe narcotice,

eforturile organelor de urmărire penală şi celor cu funcţii operative de investigaţii, sunt

îndreptate spre examinarea, verificarea şi aprecierea materialului acumulat la etapa iniţială de

cercetare, planificarea unor noi acţiuni, în scopul clarificării tuturor circumstanţelor faptei

săvârşite, stabilirea condiţiilor care au favorizat săvârşirea faptei.

Printre acţiunile întreprinse de organul de urmărire penală, la această etapă, distingem:

- audierea învinuitului;

- reconstituirea faptei;

- ridicarea unor obiecte şi documente;

- prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi obiectelor;

- confruntarea;

- verificarea declaraţiilor la locul săvârşirii faptei;

- obţinerea unor modele experimentale de comparaţie;

- dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare;

- experimentul judiciar ş.a.

85

В. Лисиченко, Советская криминалистика, Киев, 1988, p. 103.