Elemente de Drept Penal Si Procedura Penala-002-135

2

CUPRINS Listă de abrevieri...........................................................................................4 Unitatea de învăţare nr. 1 NOŢIUNI GENERALE………………………………...........…………………..........6 Unitatea de învăţare nr. 2 LEGEA PENALĂ ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA................................19 Unitatea de învăţare nr. 3 INFRACŢIUNEA................................................................................................38 Unitatea de învăţare nr. 4 RĂSPUNDEREA PENALĂ CA INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ.......................48 Unitatea de învăţare nr. 5 SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL...................................................................55 Unitatea de învăţare nr. 6 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIU ŞI INFRACŢIUNI DE FALS ...................................................................................64 Unitatea de învăţare nr. 7 PROCESUL PENAL CA MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIŢIEI PENALE.......83 Unitatea de învăţare nr. 8 PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL ..........................................................96 Unitatea de învăţare nr. 9 PĂRŢILE .........................................................................................................100 Unitatea de învăţare nr. 10 ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL ............102 Unitatea de învăţare nr. 11 MĂSURILE PROCESUALE ............................................................................111

3

Unitatea de învăţare nr. 12 EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE .....................................................120 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ..........................................................................136

4

LISTĂ DE ABREVIERI

alin. –alineat(ul) art. –articol(ul) cit. –citat(ul) colab. –colaboratorii col.pen. –colegiu penal coord. –coordonator C.A. –Curtea de Apel C.C. –Curtea Constituţională C.D. –Culegere de decizii C.S.J. –Curtea Supremă de Justiţie C.pen. –Codul penal C.proc.pen. –Codul de procedură penală d. –decizia d.pen. –decizia penală d.î. –decizia de îndrumare D. –Dreptul DEX. –Dicţionarul explicativ al limbii române ed. –ediţia Ed. –Editura Î.C.C.J. –Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie lit. –litera L.P. –revista ,,Legalitatea Populară” M.Of. –Monitorul Oficial n.a. –nota autorului nr. –numărul op.cit. –opera citată p. –pagina pct. –punct(ul) rap. –raportat R.D.P. –Revista de drept penal R.R.D. –Revista română de drept s.II pen. –secţia a II-a penală s.pen. –secţia penală sent.pen. –sentinţa penală S.U. –Secţiile Unite T.S. –Tribunalul Suprem

5

T.S., c.7 –Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizare judecătorească nr.58/1968 Trib.Jud. –Tribunalul Judeţean Trib.reg. –Tribunalul regional T.U.B. –Tipografia Universităţii din Bucureşti vol. –volumul

6

Noţiuni generale ____________________________________________________ ____

Unitatea de învăţare nr. 1 NOŢIUNI GENERALE __________________________________________________________ Cuprinsul unităţii: 1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului...................................................6

1.2. Generalităţi privind ştiinţa dreptului penal .......................................10 1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal....................................12 1.4. Raportul juridic penal.......................................................................13 1.5. Izvoarele dreptului penal.................................................................15

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 1 vei fi capabil: ? să defineşti: - dreptul penal: - ca ramură a dreptului, - ca ramură a ştiinţelor juridice, ? să argumentezi necesitatea dreptului penal, ? să prezinţi caracterele dreptului penal, ? să identifici: - obiectul dreptului penal, - scopul dreptului penal, - sarcinile dreptului penal, - locul dreptului penal în sistemul dreptului, - părţile ştiinţei dreptului penal, ? să enumeri principiile fundamentale ale dreptului penal, ? să clasifici raporturile juridice penale, ? să analizezi izvoarele dreptului penal. 1.1 DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI § 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL PENAL 1.1.1 Dreptul penal ca ramură a dreptului şi dreptul penal ca ştiinţă

Termenul “drept penal” este folosit pentru a denumi atât dreptul penal, ca una din ramurile sistemului de drept, cât şi ştiinţa dreptului penal, ca una din

ramurile ştiinţelor juridice care studiază respectiva ramură a dreptului.

1.1.2 Definiţia dreptului penal ca ramură a dreptului Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea

7

Noţiuni generale

__________________________________________________________ ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice, denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiuni lor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc1. Rezultă din această definiţie că dreptul penal întruneşte toate trăsăturile caracteristice unei ramuri a dreptului: un obiect de reglementare propriu, un procedeu sui-generis de reglementare juridică, un scop specific şi un mod original de realizare a acestui scop. 1.1.3 Relaţiile de apărare socială ca obiect al dreptului penal Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale, pe care le numim relaţii de apărare socială. De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le săvârşesc. Prin această reglementare relaţiile de apărare socială, care au o existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale. § 2. NECESITATEA DREPTULUI PENAL 1.1.4 Argumente În general se invocă, pentru a demonstra necesitatea dreptului penal,

următoarele argumente: A. Necesitatea apărării valorilor sociale; B. Existenţa fenomenului infracţional şi necesitatea luptei împotriva acestuia; C. Necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor sociale.

§ 3. CARACTERELE DREPTULUI PENAL 1.1.5 Caracterul autonom Dreptul penal are un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. Acest caracter decurge din faptul că dreptul penal: a) are un obiect propriu de reglementare şi un obiect specific al ocrotirii juridice: existenţa şi securitatea sistemului de valori ale societăţii; b) în vederea apărării valorilor sociale creează un sistem propriu de precepte sau reguli de conduită (îndatorirea de a se abţine de la săvârşirea faptelor periculoase pentru aceste valori sau de a efectua anumite activităţi necesare pentru apărarea lor) şi de sancţiuni specifice

1. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 2, şi urm.

____________________________________________________________

8

Noţiuni generale

____________________________________________________________

lui (pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă).

1.1.6 Caracterul de drept public Prin specificul raporturilor juridice pe care le creează ca urmare a reglementărilor relaţiilor de apărare socială, dreptul penal aparţine dreptului public, alături de alte ramuri ale dreptului care reglementează relaţii sociale de putere, în care una din părţi este statul ca reprezentant al societăţii, al puterii publice. Reglementând relaţiile de apărare socială, dreptul penal creează raporturi juridice între stat (ca reprezentant şi ca titular al funcţiei de apărare socială) pe de o parte, şi persoanele fizice sau juridice, pe de altă parte.

1.1.7 Caracterul unitar al dreptului penal Deşi sunt cuprinse nu numai în Codul penal, ci şi în numeroase legi extrapenale, normele dreptului penal constituie, în cadrul sistemului dreptului, un adevărat subsistem, a cărui unitate este asigurată de unicitatea principiilor fundamentale, generale şi instituţionale ale acestuia. Normele cu caracter de principii sunt prevăzute în genere în Codul penal, însă ele sunt incidente în raport cu toate dispoziţiile de drept penal, indiferent care ar fi sediul acestora, asigurând astfel unitatea lor. Dreptul penal având o structură sistemică, unitatea sa nu numai că nu exclude, dar chiar presupune o anumită structurare a normelor pe care le conţine. Una dintre acestea este gruparea normelor de drept penal în partea generală şi partea specială a dreptului penal; partea generală cuprinde normele generale, cu caracter de principii, care se aplică în raport cu toate relaţiile de apărare socială, iar partea specială normele cu caracter special, incidente numai în raport cu anumite relaţii privind o anumită incriminare. O altă sistematizare rezultă din împărţirea dreptului penal în drept penal general (comun, ordinar) şi drept penal special. Prin acest drept penal general se înţelege acea parte a dreptului penal (a legislaţiei penale) care cuprinde totalitatea normelor penale, fie generale, fie speciale, care se aplică tuturor persoanelor şi faptelor şi care reglementează relaţiile de apărare socială obişnuite sau comune în viaţa socială. Spre deosebire de acesta, dreptul penal zis special cuprinde totalitatea normelor penale derogatorii de la dreptul comun care reglementează anumite relaţii de apărare socială cu privire la anumite categorii de persoane (militari, funcţionari etc.), la anumite domenii de activitate (sanitar, fiscal, silvic, rutier, vamal etc.) sau la anumite situaţii excepţionale cum ar fi starea de război, starea de necesitate declarată ca urmare a unor situaţii excepţionale (aşa-numitul drept penal excepţional). Nu este afectată această unitate nici de existenţa aşa-numitului drept penal internaţional, denumire dată acelei părţi a dreptului penal care cuprinde normele ce reglementează aplicarea legii penale în raport cu teritoriul din punct de vedere internaţional sau normele penale care stabilesc competenţa statului de a pedepsi şi infracţiunile săvârşite în afara teritoriului său, de cetăţenii săi pe

____________________________________________________________

9

Noţiuni generale

____________________________________________________________ teritoriul altor state ori săvârşite în străinătate împotriva statului sau a cetăţenilor săi. În fine, într-o accepţiune mai largă, dreptul penal internaţional este definit ca totalitatea normelor de drept penal intern prin care se reglementează asistenţa juridică penală internaţională în lupta comună împotriva criminalităţii. Pe de altă parte, nu trebuie să se ignore deosebirea dintre aşa-numitul drept penal internaţional şi dreptul internaţional penal, care este considerat ca o ramură, în curs de formare, a dreptului internaţional public şi care este definit ca ,,ansamblul regulilor juridice (cutumiare sau convenţionale), stabilite sau acceptate în relaţiile dintre state, referitor la represiunea infracţiunilor comise prin violarea dreptului internaţional public”1. Intră în această categorie normele privitoare la aşa-numitele infracţiuni de drept internaţional (delicta juris gentium) cum sunt pirateria, împiedicarea exploatării aeronavei sau a navei, traficul de stupefiante, falsificarea de monede sau de alte valori, distrugerea de cabluri submarine etc. § 4. SCOPUL ŞI SARCINILE DREPTULUI PENAL 1.1.8 Scopul dreptului penal În dreptul penal român, acest scop este explicit prevăzut în dispoziţia din art.1 C.pen., care prevede că “legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”. 1.1.9 Sarcinile (funcţiile) dreptului penal În realizarea scopului său, dreptul penal este chemat să îndeplinească anumite sarcini sau funcţii, în calitatea sa de instrument al politicii penale. În esenţă, aceste funcţii sunt: a) prevenirea săvârşirii infracţiunilor prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate; b) asigurarea cadrului legal de realizare a combaterii infracţiunilor desfăşurată de organele de stat competente; c) asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale.

§ 5. LOCUL DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI

1.1.10 Autonomia dreptului penal în cadrul sistemului de drept şi legăturile sale cu celelalte ramuri ale dreptului

1. Gr. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977, p. 25.

___________________________________________________________ _

10

Noţiuni generale ____________________________________________________________ Aşa cum s-a arătat dreptul penal este o ramură de sine stătătoare a

sistemului dreptului. Acest caracter autonom al dreptului penal nu exclude însă existenţa unor legături intime, necesare, organice cu toate celelalte ramuri ale sistemului de drept. Semnificative sunt, în acest sens, legăturile dreptului penal cu dreptul

constituţional. Reglementarea juridico-penală porneşte de la normele constituţionale atunci când incriminează şi sancţionează faptele care vatămă ori pun în pericol statul român, drepturile fundamentale ale omului, proprietatea sub toate formele acesteia etc. 1.1.11 Dreptul penal şi dreptul procesual penal În cadrul sistemului de drept, dreptul penal are cele mai strânse şi indisolubile legături cu dreptul procesual penal, cele două ramuri neputând exista una fără cealaltă. 1.1.12 Dreptul penal şi dreptul execuţional penal Dreptul penal are legături strânse şi cu dreptul executării sancţiunilor de drept penal. Această ramură a dreptului, a cărei existenţă de sine stătătoare este încă discutabilă, cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în procesul executării sancţiunilor de drept penal între organele de stat specializate, însărcinate cu executarea acestor sancţiuni aplicate de instanţele judecătoreşti, şi persoanele condamnate. 1.1.13 Legăturile cu alte ramuri ale dreptului Reglementând relaţii sociale privitoare la aceleaşi valori sociale, dreptul penal are legături necesare cu fiecare dintre ramurile dreptului. Astfel, incriminând şi sancţionând penal faptele contra patrimoniului, dreptul penal are în vedere relaţiile de ordin patrimonial, aşa cum sunt acestea reglementate prin normele şi instituţiile dreptului civil, iar răspunderea civi lă, care are ca temei o faptă prevăzută de legea penală, este reglementată de legea civilă.

1. 2 GENERALITĂŢI PRIVIND ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL § 1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE 1.2.1 Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal Spre deosebire de dreptul penal, care este o ramură a dreptului, ştiinţa

____________________________________________________________

11

Noţiuni generale

___________________________________________________________ dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul

cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de prevenire şi

combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.

1.2.2 Sistematizări în ştiinţa dreptului penal În raport cu particularităţile obiectului său, ştiinţa dreptului penal poate fi divizată în trei părţi: partea introductivă sau preliminară, partea generală şi partea specială. Partea introductivă are ca obiect dreptul penal privit în general, ca ramură a dreptului. În această parte a sa, ştiinţa dreptului penal studiază caracterele dreptului penal, scopul şi funcţiile acestuia, principiile şi izvoarele dreptului penal, raportul juridic penal ca tip de raport juridic, legea penală şi interpretarea acesteia, principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul şi timpul etc. Partea generală are ca obiect de studiu reglementările juridice privitoare la instituţiile fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Partea specială are ca obiect condiţiile specifice în care diferitele acte de conduită, considerate individual, sunt incriminate şi constituie infracţiuni, sancţiunile pe care legea le prevede pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi condiţiile speciale în care are loc tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea acesteia.

§ 2. LOCUL ŞTIINŢEI DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR 1.2.3 Ştiinţa dreptului penal ca ramură a ştiinţelor juridice Prin obiectul, metodologia şi finalitatea sa, ştiinţa dreptului penal aparţine ştiinţelor juridice, care au ca obiect de studiu diferitele ramuri ale dreptului sau chiar dreptul în genere, cum este cazul teoriei generale a dreptului sau al filozofiei dreptului. Sub acest aspect, ea are legături cu celelalte ramuri ale ştiinţei juridice şi foloseşte principii şi noţiuni elaborate în teoria generală şi în filozofia dreptului. Cele mai strânse legături le are însă dreptul penal cu ştiinţele juridico-penale şi anume cu ştiinţa dreptului procesual penal şi cu ştiinţa dreptului execuţional penal, disciplinele având ca obiect ramurile de drept corespunzătoare.

____________________________________________________________

12

Noţiuni generale

_________________________________________________________ 1. 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL 1.3.1 Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal În ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei directoare care călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de drept penal, fiind deci prezente în întreaga reglementare juridico-penală.

1.3.2 Principiul legalităţii În domeniul dreptului penal, principiul legalităţii exprimă regula că întreaga activi tate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu legea. Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal se exprimă în reguli le nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege) şi nulla poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege). În virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi, nu poate constitui infracţiune dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o constrângere aplicată unei persoane nu constituie pedeapsă, ci o manifestare de voinţă arbitrară, dacă nu este prevăzută de lege. 1.3.3 Egalitatea în faţa legii penale Acest principiu exprimă regula că toţi membrii societăţii sunt egali în faţa legii penale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi. 1.3.4 Umanismul dreptului penal Principiul umanismului constituie o linie directoare a dreptului nostru penal în ce priveşte determinarea scopului acestuia, a valorilor ce urmează să fie apărate şi a mijloacelor prin care urmează să se înfăptuiască această apărare. 1.3.5 Prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală Potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure, pe de o parte, realizarea funcţiei preventive generale a legii penale, iar pe de altă parte prevenirea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală, ca rezultat al aplicării sancţiunilor de drept penal.

1.3.6 Infracţiunea ca singur temei al răspunderii penale Potrivit acestui principiu, numai săvârşirea unei infracţiuni, fapt stabilit de organul competent şi în forma cerută de lege, poate servi ca temei pentru

____________________________________________________________

13

Noţiuni generale

____________________________________________________________

răspunderea penală a unei persoane.

1.3.7 Personalitatea răspunderii penale şi a pedepsei Acest principiu conţine regula că atât obligaţia decurgând dintr-o normă de drept penal, de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea decurgând din nerespectarea unei astfel de obligaţii, au caracter personal. 1.3.8 Individualizarea sancţiunilor de drept penal În virtutea acestui principiu, stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal (pedepse, măsuri de siguranţă şi măsuri educative) trebuie să se facă prin determinarea concretă a acestora în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu persoana infractorului.

Sarcină de lucru:

Identificaţi dispoziţia legală din Codul penal care prevede principiul legalităţii. Acest principiu este complet exprimat de legiuitorul român?

1.4 RAPORTUL JURIDIC PENAL § 1. RAPORTURILE JURIDICE PENALE, MIJLOC DE REALIZARE A DREPTULUI PENAL

1.4.1 Noţiunea raportului juridic de drept penal Raporturile juridice penale pot fi definite ca relaţii de apărare socială reglementate prin normele dreptului penal. 1.4.2 Raporturile juridice penale şi realizarea ordinii de drept penal Totalitatea normelor de drept penal în vigoare alcătuiesc, prin regulile de conduită pe care le conţin, ordinea de drept penal normativă sau formală. Spre deosebire de aceasta, ordinea de drept efectivă sau reală reprezintă totalitatea relaţiilor de apărare socială care se desfăşoară efectiv sau real în conformitate cu reglementarea juridico-penală. Realizarea ordinii de drept penal înseamnă deci desfăşurarea relaţiilor de apărare socială ca raporturi de drept penal.

1.4.3 Particularităţile raportului juridic penal de conformare ____________________________________________________________

14

Noţiuni generale

____________________________________________________________

a) Subiectele. Prin reglementarea juridico-penală a relaţiilor de apărare socială se creează, din momentul intrării în vigoare a legii penale, raporturi juridice penale între stat, pe de o parte, care are dreptul de a pretinde tuturor destinatarilor legii penale îndeplinirea obligaţiei de conformare, cuprinsă în norma de drept penal, statul alăturându-se astfel titularilor valorilor sociale faţă de care destinatarii legii penale au această obligaţie, şi între destinatarii legii penale, pe de altă parte, care au obligaţia de a nu săvârşi fapta interzisă. b) Conţinutul. În cazul raportului juridic de conformare, acest conţinut este alcătuit, pe de o parte, din obligaţia destinatarului legii penale de a se conforma cerinţelor prevăzute în lege, de abţinere sau de acţionare, după caz, în legătură cu anumite valori sociale, iar pe de altă parte din dreptul statului de a pretinde acea conduită din partea titularilor obligaţiei de conformare, desigur în limitele legii. c) Obiectul. Ca şi în cazul celorlalte categorii de raporturi juridice, obiectul raportului juridic penal, indifferent de forma lui, este alcătuit din conduita ce urmează să fie obţinută în cadrul său. În cazul raportului juridic penal de conformare, obiectul acestuia îl constituie însăşi conformarea, adică adoptarea, de către persoana căreia îi revine obligaţia de conformare, a conduitei corespunzătoare exigenţei normei penale.

1.4.4 Particularităţile raportului juridic penal de conflict

a) Subiectele. În esenţă, subiectele raportului juridic penal sunt aceleaşi la ambele forme ale sale, atât la raportul de conformare, care ia naştere în momentul intrării în vigoare a legii penale, cât şi la cel de conflict, care ia naştere la data săvârşirii infracţiunii. Statul, ca reprezentant al societăţii, este subiect al raportului juridic penal la ambele sale forme. Există însă deosebiri în ce priveşte celălalt subiect şi anume persoana fizică sau juridică destinatar al legii penale. În timp ce la raportul de conformare acest subiect nu este determinat, ci numai determinabil în persoana oricărui destinatar al normei incriminatoare, la raportul juridic penal de conflict el este precis determinat în persoana celui care a săvârşit infracţiunea. b) Conţinutul. Fiind născut din transformarea dialectică a raportului juridic penal de conformare, raportul juridic penal de conflict se deosebeşte de cel dintâi tocmai prin conţinutul său. Dreptul statului nu mai este acela de a pretinde conduita de conformare, ci de a trage la răspundere pe infractor şi de a impune aplicarea şi executarea sancţiunii corespunzătoare. La fel, obligaţia destinatarului legii penale, devenit infractor, nu mai este în concret obligaţia de conformare pe care, de altfel a încălcat-o (deşi obligaţia de conformare există în continuare, ca ca şi până atunci), ci aceea de a răspunde pentru fapta săvârşită şi de a se supune sancţiunii aplicate. c) Obiectul. Corespunzător conţinutului acestui raport, obiectul său îl constituie pedeapsa, ca sancţiune penală tipică, sau alte sancţiuni de drept penal aplicabile.

____________________________________________________________

15

Noţiuni generale

____________________________________________________________

1.5 IZVOARELE DREPTULUI PENAL

1.5.1 Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal În doctrina juridică termenul de izvor de drept are mai multe accepţiuni,

făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, între izvoarele interne şi externe, între cele directe şi cele indirecte. Definind izvoarele formale ale dreptului penal, vom spune că sunt acele acte juridice (normative) care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie infracţiuni, sancţiunile care se pot aplica, condiţiile răspunderii penale precum şi

actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal.

1.5.2 Principalele izvoare ale dreptului penal

A. Constituţia României Datorită poziţiei sale în ierarhia actelor normative, Constituţia României este izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru, deci şi pentru dreptul penal. Prevederi le constituţionale reprezintă, în ansamblul lor, un izvor fundamental pentru dreptul penal. B. Tratatele şi convenţiile internaţionale Tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate pentru prevenirea sau combaterea criminalităţii, la care România este parte, aşa cum se precizează constant în literatura juridică de specialitate, constituie izvoare ale dreptului penal. În doctrina penală se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal şi cele care constituie izvoare indirecte, mediate1. În prima categorie intră: tratatele sau convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională în materie penală (ex. convenţiile bilaterale cu privire la extrădare încheiate între ţara noastră şi alte ţări); pactele tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte [art. 20 alin. (2) din Constituţie]; prevederi le tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu [art. 148 alin. (2) din Constituţie]. În a doua categorie intră tratatele sau convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte

socialmente periculoase. Ţara noastră a ratificat, de pildă, Convenţia de la Geneva adoptată la 6 septembrie 1956 privitoare la abolirea sclavajului, a

traficului de sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclavajului. Ca urmare a urmare a ratificării acestei Convenţii şi a altora încheiate în materie, în legislaţia

1. C. Bulai, op.cit., p.70-71; C. Mitrache, Cr. Mit rache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.54-56; A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p.18-19.

____________________________________________________________

16

Noţiuni generale

____________________________________________________________

internă, respectiv în art.190 C.pen., a fost incriminată sclavia.

C. Legile penale ca izvoare principale ale dreptului penal Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile penale, adică legile care au fost anume adoptate pentru a reglementa relaţiile sociale ce se formează între oameni în sensul impunerii unei conduite care să determine abţinerea de la săvârşirea de infracţiuni, pe de o parte, şi pentru a reglementa relaţiile ce iau naştere după ce au fost săvârşite infracţiuni le, pe de altă parte. Majoritatea normelor juridice care formează conţinutul dreptului penal ca ramură de drept sunt cuprinse în aceste acte normative interne cunoscute sub denumirea de legi penale. În sfera legilor penale, Codul penal este cel mai important izvor al dreptului penal, deoarece cuprinde cvasitotalitatea normelor penale generale şi majoritatea normelor penale speciale. Codul penal adoptat la 21 iulie 1968 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 cuprinde două părţi. Partea generală conţine norme cu caracter de principii generale, privind scopul legii penale şi aplicarea acesteia în spaţiu şi timp, instituţia infracţiunii şi instituţiile colaterale acesteia, instituţia răspunderii penale şi sancţiunile de drept penal. Partea specială a Codului penal grupează într-un număr de 10 titluri cele mai importante categorii de infracţiuni, dintre care: infracţiuni le contra siguranţei statului, infracţiunile contra persoanei, infracţiunile contra patrimoniului, infracţiunile contra autorităţii, infracţiunile de fals, infracţiuni le contra păcii şi omenirii etc. Normele cuprinse în ,,Partea generală” au aplicabilitate atât asupra infracţiuni lor prevăzute în ,,Partea specială” a Codului penal, cât şi asupra unor incriminări care se întâlnesc în unele legi care conţin dispoziţii penale. Pe lângă Codul penal, care este principalul izvor al dreptului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de incidenţă sau aplicare mai restrânsă, cum ar fi Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală1 sau Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal2. În această categorie de legi intră şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea. Specific acestor legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns deoarece privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii ale dreptului penal. Aceste legi vin să completeze cadrul normativ general fixat de Codul penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru care formează dreptul comun în materie. Aceste legi sunt numite în literatura juridică de specialitate legi complinitoare. Izvoare ale dreptului penal sunt şi legile speciale nepenale ce cuprind dispoziţii de drept penal şi care completează incriminările din Codul penal. Un mare număr de acte normative care aparţin altor ramuri de drept şi care reglementează relaţiile sociale din diverse compartimente ale vieţii economice şi şi sociale, cuprind şi un număr important de dispoziţii penale.

1. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004. 2. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006.

____________________________________________________________

17

Noţiuni generale

____________________________________________________________

TESTE DE AUTOEVALUARE

RĂSPUNSURI 1. C 2. B

SINTEZĂ

Dreptul penal, ca ramură a dreptului, reprezintă ansamblul normelor uridice care reglementează relaţiile de apărare socială. Această definiţie are în vedere specificul reglementării relaţiilor sociale prin normele dreptului penal. Această reglementare se face prin prevederea, în

normele incriminatoare, pe de o parte a faptelor (acţiuni sau inacţiuni) şi a condiţiilor în care acestea sunt interzise ca infracţiuni, iar pe de altă parte a pedepselor ce urmează să se aplice în cazul săvârşirii celor dintâi. Preceptul sau regula de conduită nu rezultă explicit din această reglementare, ci se deduce din interzicerea, sub sancţiune penală, a faptei incriminate1. Marea majoritate a normelor dreptului penal sunt prohibitive, prevăzând o obligaţie de a nu face, de a se abţine de la comiterea faptei interzise; celelalte sunt norme onerative,

1. Regula de prohibiţie este cel mai adesea implicită. Legea spune, de exemplu: “Furtul se pedepseşte cu închisoare şi cu amendă” (art. 311-3). Ea nu spune: “Este interzis să se fure”; aceasta se înţelege de la sine (C. Lambois, Droit pénal général, Hachette, Paris, 1994, p.12).

____________________________________________________________

Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Legea penală generală şi principalul izvor de drept penal poate fi considerată: A. Tratatele constitutive ale Uniunii Europene; B. Constituţia României; C. Codul penal român. 2. Raportul juridic penal de conflict are ca obiect: A. Relaţiile de apărare socială; B. Sancţiunea de drept penal; C. Conformarea destinatarilor legii penale.

18

Noţiuni generale prevăzând o obligaţie de a face, adică de a săvârşi fapta implicit ordonată prin incriminarea omiterii ei. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1. Codul penal. 2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. 3. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti,

1997. 4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

19

Legea penală şi principiile aplicării acesteia

____________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr. 2 LEGEA PENALĂ ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA ____________________________________________________________ Cuprinsul unităţii: 2.1. Legea penală şi conţinutul său normativ .........................................19 2.2. Interpretarea legii penale.................................................................23 2.3. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp.............................................26 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 2 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 2 vei fi capabil: ? să defineşti: - legea penală, - norma penală, - interpretarea, - extrădarea, ? să prezinţi: - categoriile de legi penale, - categoriile de norme penale, ? să analizezi: - structura normei penale, - formele interpretării, - metodele de interpretare, - rezultatele şi limitele interpretării, - aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, ? să enumeri formele de extrădare.

2.1 LEGEA PENALĂ ŞI CONŢINUTUL SĂU NORMATIV

§ 1. NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ ŞI CATEGORIILE DE LEGI PENALE

2.1.1 Noţiunea de lege penală Noţiunea de lege penală are o accepţiune largă. În teoria şi practica dreptului penal prin lege penală se înţelege totalitatea legilor penale. În această accepţiune, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal. Într-o interpretare restrictivă, potrivit art. 141 C.pen. „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”. Legea

penală în această accepţiune restrânsă se aproprie în conţinutul său de noţiunea de normă juridică penală. Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare [alin. (1)]. Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau

20


____________________________________________________________ graţierea colectivă sunt reglementate de Parlament numai prin lege organică [alin. (3) lit. h) şi i)]. Spre deosebire de legile ordinare, legile organice se adoptă cu o procedură mai exigentă, expres prevăzută în Constituţie sub aspectul majorităţii necesare în fiecare din cele două Camere ale Parlamentului. Decretele emise anterior Revoluţiei din decembrie 1989, cât şi decretele- legi adoptate în perioada de tranziţie ce a urmat, în măsura în care nu au fost abrogate şi nu contravin Constituţiei, rămân în vigoare şi, ca atare, dispoziţiile penale pe care acestea le cuprind trebuie considerate legi penale în sensul art. 141 C.pen.

2.1.2 Legi generale şi legi speciale Această primă clasificare se face în raport de întinderea domeniului de reglementare, avându-se în vedere conţinutul şi rolul pe care îl au legile penale în reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva infracţiunilor. Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale care cuprind un ansamblu complet şi sistematizat de norme penale generale şi speciale. Legea penală generală constituie ceea ce se denumeşte în mod curent dreptul penal comun, având ponderea cea mai mare în cadrul legislaţiei penale şi reprezentând cel mai important instrument de luptă împotriva infracţionalităţii. Unica lege penală generală în ţara noastră este, prin urmare, Codul penal ce se caracterizează printr-un sistem unitar de norme, având o structură internă precis determinată şi, cuprinzând două părţi: una generală şi alta specială. Legile speciale au un câmp mai restrâns de acţiune, cuprinzând norme ce reglementează instituţii de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu. Spre deosebire de legile generale, legile speciale nu au o structură determinată, ele putând cuprinde, de la caz la caz, mai multe capitole, secţiuni sau un număr de articole. 2.1.3 Legi penale ordinare şi legi penale excepţionale După caracterul lor, în teoria şi practica dreptului penal se face distincţie între legile penale ordinare şi legile penale excepţionale. Legile penale ordinare sunt cele care sunt adoptate în condiţii normale, obişnuite de luptă împotriva fenomenului infracţional. Din această categorie fac parte Codul penal şi majoritatea legilor speciale. Legile excepţionale apar în condiţii deosebite de evoluţie a fenomenului infracţionalităţii, provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială (calamităţi naturale, stare de război, etc.). Legile excepţionale sunt, de regulă, legi temporare, ele rămânând în vigoare doar atâta timp cât situaţia excepţională o impune.

____________________________________________________________

21


____________________________________________________________ Între o lege generală, una specială şi o lege excepţională se aplică cu prioritate legea excepţională, avându-se în vedere necesităţile unei acţiuni eficiente în lupta antiinfracţională. 2.1.4 Legi permanente şi legi temporare În raport cu durata lor de aplicare, legile penale se împart în legi cu durată nedeterminată şi legi cu durată determinată. Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt acelea în al căror cuprins nu se stipulează perioada lor de aplicare. Sunt legi cu durată nedeterminată atât legile generale, cât şi legile speciale. În art. 363 C. pen. se prevede, spre exemplu, că acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 dar nu se precizează perioada sa de aplicabilitate, fiind, prin urmare, o lege penală cu durată nedeterminată. Legile penale cu durată determinată (temporare) sunt acelea care au o aplicare limitată în timp. Aceste legi mai sunt denumite şi legi temporare, deoarece au o durată relativ scurtă de aplicare. Durata de aplicabilitate a legii temporare poate rezulta fie din conţinutul ei (precizându-se că legea intră în vigoare la o anumită dată şi va ieşi din uz la altă dată, care este stabilită în textul legii) sau din împrejurările speciale care au impus adoptarea ei (cutremure, inundaţii catastrofale, secetă prelungită, stare de război, molime generalizate etc.) care, odată depăşite şi ridicată starea de necesitate, atrag în mod automat şi autoabrogarea legii respective. § 2. NORMELE JURIDICE PENALE ŞI STRUCTURA ACESTORA 2.1.5 Noţiunea normei penale

Orice lege penală este alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora. Având o funcţie specifică în contextul celorlalte norme juridice şi anume

reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva celor mai grave fapte (infracţiunile), normele juridice penale îşi realizează funcţia lor regulatoare prin prevederea tuturor faptelor ce sunt periculoase pentru valorile sociale ce formează obiectul dreptului penal şi interzicerea lor sub sancţiune penală.

2.1.6 Structura normei penale Structura normelor penale diferă după cum acestea sunt norme penale generale sau norme penale speciale. Normele penale generale, stabilind reguli cu valoare de principii, au o structură asemănătoare celorlalte norme juridice care aparţin altor ramuri de drept şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

22

Legea penală şi principiile aplicării acesteia Uneori, dacă în conţinutul unei norme nu se găsesc toate elementele, aceasta nu exclude structura completă a normei generale. Fiind norme principale, norme călăuzitoare pentru normele penale speciale, normele generale îşi pot regăsi dispoziţia sau sancţiunea fie în alte norme din aceeaşi lege, fie în norme ce sunt înscrise în alte legi. Normele penale speciale prezintă însă unele particularităţi în structura lor care derivă din faptul că ele sunt norme incriminatorii. În doctrina dreptului penal s-a pus problema dacă normele penale speciale au o structură trihotomică, asemănătoare celorlalte norme de drept sau au doar o structură dihotomică, fiind alcătuite doar din dispoziţie şi sancţiune1.

2.1.7 Categorii de norme penale Din clasificările care s-au făcut în doctrina dreptului penal, semnificative sunt următoarele categorii de norme penale: A. Norme generale şi norme speciale. Diferenţa între aceste două categorii de norme penale se realizează în funcţie de conţinutul şi sfera lor de incidenţă. Normele penale generale sunt cuprinse, de regulă, în Partea generală a Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale. Aceste norme cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală privind condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale. Normele generale sunt de cea mai largă aplicaţiune, fiind incidente în raport cu toate normele speciale. Normele penale speciale sunt înscrise, de regulă, în Partea specială a Codului penal dar, în multe situaţii, şi în unele legi speciale. Normele speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de fapte. B. Norme prohibitive şi norme onerative. Existenţa acestor două categorii de norme penale este determinată de structurarea infracţiunilor în comisive şi omisive. Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc, ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în conţinutul textului respectiv. Normele penale onerative, specifice infracţiuni lor omisive, fixează ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de natură să producă urmări socialmente periculoase. C. Norme complete şi norme divizate. Această distincţie se face în raport cu elementele ce sunt cuprinse în structura normei penale. Normele penale complete (unitare) sunt cele ce cuprind toate elementele unei norme (ipoteză, dispoziţie, sancţiune), deci toate elementele ce sunt necesare incriminării şi sancţionării unei fapte ca infracţiune. Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structură completă în acelaşi text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol

1. C. Bulai, op. cit., p. 78; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 64; A. Boroi, op. cit., p. 27-28.

23

Legea penală şi principiile aplicării acesteia al aceleiaşi legi sau chiar în alt act normativ. În astfel de situaţii norma penală este divizată. În materie de tehnică legislativă se cunosc două tipuri principale de norme divizate: norme de incriminare cadru sau norme în alb şi norme de trimitere sau de referire. Normele penale de incriminare cadru, cunosute şi sub denumirea de norme în alb, se caracterizează prin faptul că au în structura lor o dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiunea corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative. Normele penale de trimitere sau de referire sunt, de asemenea, norme divizate, incomplete cât priveşte dispoziţia sau sancţiunea, pentru care se face trimitere sau referire la o normă complinitoare care este cuprinsă în aceeaşi lege ori în alta.

2.2 INTERPRETAREA LEGII PENALE § 1. NECESITATEA ŞI FORMELE INTERPRETĂRII 2.2.1 Necesitatea interpretării Interpretarea oricărei legi, cu atât mai mult a celei penale, este o operaţiune absolut necesară în procesul de cunoaştere teoretică şi aplicare practică a prescripţiunilor legale cuprinse în respectivul text1. Legea penală, oricât de clar ar fi formulată, presupune numeroase eforturi de interpretare, din partea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. Interpretarea legii penale este o operaţiunea logico-raţională de lămurire a conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legi potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă. 2.2.2 Formele sau felurile interpretării Interpretarea legii penale poate fi făcută de leguitor, de organul judiciar sau de teoreticienii dreptului penal. În funcţie de cel care face interpretarea, există interpretare legală, interpretare judiciară şi interpretare doctrinară. Interpretarea legală este efectuată de legiuitor în momentul când adoptă o anumită lege penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o interpretare unitară. Astfel, actualul Cod penal, în Titlul VIII al Părţii generale explică înţelesul unor termeni sau expresii din legea penală cum sunt: ,,teritoriu”, ,,lege penală”, ,,săvârşirea unei infracţiuni”, ,,consecinţe deosebit de grave”, ,,funcţionar public şi funcţionar”, etc.

1. G. Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană (I), R.D.P. nr. 2/2006, p. 12.

24

Legea penală şi principiile aplicării acesteia Interpretările legale se fac şi prin alte norme cuprinse în Partea specială a Codului penal sau în unele legi speciale, lămurindu-se înţelesul unor termeni care sunt specifici doar pentru anumite infracţiuni. Interpretarea judiciară apare cel mai frecvent în practică, deoarece rezolvarea oricărui caz, încadrarea juridică a oricărei infracţiuni de către organul de urmărire penală sau de instanţă presupune o activitate permanentă de interpretare a prevederilor legale care au incidenţă în acea cauză. Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal care prin tratatele, cursurile, monografiile, lucrările sau articolele publicate, fac un examen teoretic al normelor penale şi implicaţiilor practice care apar în procesul de aplicare a acestora. § 2. METODELE DE INTERPRETARE Interpretarea legii se face apelând la unele metode şi procedee care uşurează procesul de înţelegere, explicare şi argumentare a sensului pe care legiuitorul l-a dat unei anumite legi. 2.2.3 Interpretarea literală sau gramaticală Această metodă de interpretare constă în analiza conţinutului şi sensului legii penale cu ajutorul textului în care este exprimată acea normă penală. 2.2.4 Interpretarea logică sau raţională Interpretarea logică se realizează prin descoperirea înţelesului unei norme sau legi penale cu ajutorul elementelor şi procedeelor logice: noţiuni, judecăţi, raţionamente, analiză, sinteză, inducţie, deducţie, etc. Interpretarea logică se face după anumite reguli, apelând la unele raţionamente: a) Raţionamentul ,,a fortiori” este acela prin care se demonstrează că acolo unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin (a majori ad minus) şi invers, dacă legea penală interzice mai puţin, implicit ea interzice şi mai mult (a minori ad majus), b) Raţionamentul ,,reductio ad absurdum” este raţionamentul prin care se demonstrează că orice altă interpretare decât cea propusă de legiuitor vine în contradicţie cu legea şi dacă s-ar lua în consideraţie ar duce la concluzii absurde. c) Raţionametul ,,per a contrario” se bazează pe argumentul că acolo unde există o altă motivare, obligatoriu trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică. d) Raţionamentul ,,a pari” are ca temei argumentul că pentru situaţii identice soluţia juridică trebuie să fie aceeaşi şi, prin urmare, legea penală se aplică şi în cazurile neprevăzute în norma interpretată, dar care sunt identice cu

25


____________________________________________________________ cele formulate în mod expres de lege. 2.2.5 Interpretarea istorică Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.

2.2.6 Interpretarea sistematică Interpretarea sistematică constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept pozitiv.

2.2.7 Interpretarea prin analogie Interpretarea prin analogie este o metodă de interpretare care se foloseşte în mai mică măsură în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare abordând aceeaşi materie dar care au o formulare mult mai clară.

Temă de reflecţie: În ce constă deosebirea dintre interpretare prin analogie şi extinderea legii prin analogie?

§ 3. REZULTATELE ŞI LIMITELE INTERPRETĂRII Efectuându-se interpretarea legii penale, cu ajutorul uneia sau alteia dintre metodele mai sus expuse, se ajunge la un anumit rezultat, la anumite concluzii în legătură cu normele care au fost interpretate. În raport cu aceste concluzii finale, interpretarea poate fi declarativă, restrictivă sau extensivă. 2.2.8 Interpretarea declarativă Este întâlnită atunci când se constată că textul interpretat exprimă exact ceea ce legiuitorul a vrut să spună prin acea lege; cu alte cuvinte, textul nu cuprinde nici mai mult, nici mai puţin decât a dorit puterea legislativă (lex dixit quam voluit).

____________________________________________________________

26


____________________________________________________________

2.2.9 Interpretarea restrictivă Apare atunci când în urma procesului de interpretare se constată că legea spune mai mult decât a voit legiuitorul (lex dixit plus quam voluit). Făcând o interpretare restrictivă, cel care a studiat conţinutul legii va restrânge înţelesul acesteia în limitele stricte urmărite de organul legislativ.

2.2.10 Interpretarea extensivă Este o altă situaţie care poate apare în finalul procesului de interpretare atunci când se constată că norma juridică interpretată exprimă mai puţin în raport cu intenţiile legiuitorului (lex dixit minus quam voluit). Prin interpretarea extensivă se poate lărgi sfera de aplicare a legii penale şi pentru alte situaţii care nu sunt prevăzute explicit, dar care rezultă implicit, care se subînţeleg din interpretarea logică a normei penale. 2.2.11 Limitele interpretării Interpretarea legii penale este un proces complex care se poate realiza în anumite limite ce nu pot fi depăşite de cei care înfăptuiesc activitatea de interpretare. Se afirmă în mod întemeiat că legea penală este de strictă interpretare, ceea ce presupune că limitele interpretării se găsesc acolo unde se termină normele penale ce au fost interpretate.

Sarcini de lucru:

1. Precizează concluziile interpretării declarative. 2. Argumentează de ce interpretarea legii penale nu se efectuează pentru a crea noi norme de drept. 2.3 APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP § 1. CONSIDERAŢII GENERALE 2.3.1 Noţiunea aplicării legii penale

Prin aplicarea legii penale înţelegem executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede ce pot avea loc fie de bunăvoie, prin respectarea prescripţiunilor acesteia, fie si lit, în cazul săvârşirii faptei interzise1.

1. C. Bulai, op. cit., p. 89; A. Boroi, op. cit., p. 40; V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 47.

____________________________________________________________

27


____________________________________________________________ 2.3.2 Elementele în raport cu care se aplică legea penală Nu se poate vorbi de aplicarea legii penale fără a se face referire la elementele care îi fixează limitele aplicării acesteia şi anume: timpul, teritoriul, persoanele şi faptele. a) Timpul. Orice lege, deci, inclusiv penală, care emană de la puterea legislativă, nu poate fi veşnică, ea este limitată în timp, de la momentul intrării în vigoare şi până la ieşirea din vigoare. b) Spaţiul. Este un alt element obligatoriu în determinarea limitelor aplicării legii penale, întrucât legea penală a statului nostru are forţă obligatorie pe teritoriul pe care îşi exercită suveranitatea, iar valorile sociale cât şi conduita oamenilor faţă de aceste valori sociale sunt stabilite în raport cu un anumit teritoriu. c) Persoanele. Întotdeauna legea penală reglementează relaţii între oameni, se adresează oamenilor fie ca destinatari, fie ca beneficiari ai prevederilor sale. d) Faptele. Pentru ocrotirea valorilor sociale fundamentale, legea penală descrie explicit şi concret faptele sub forma acţiunii sau omisiunii, motiv pentru care aplicarea legii penale se raportează la acestea. Deşi incidenţa legii penale trebuie examinată ţinând seama de toate aceste elemente, Codul penal în vigoare reglementează aplicarea legii penale numai în raport cu spaţiul şi timpul, întrucât, în mod inevitabil, aceasta presupune şi raportarea la fapte şi persoane.

Sarcină de lucru:

Arată la care fapte se face raportarea legii penale în cazul raportului juridic penal de conformare? Dar, în cazul raportului juridic de conflict?

§ 2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU 2.3.3 Noţiunea aplicării legii penale în spaţiu Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prevederilor legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate) de către români sau străini.

2.3.4 Aplicarea legii penale faptelor săvârşite pe teritoriul României A. Principiul teritorialităţii legii penale. Potrivit art. 3 C.pen., legea penală se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe teritoriul ţării, neavând

28


____________________________________________________________ ţării, neavând nicio relevanţă calitatea făptuitorului: cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în ţara noastră sau în străinătate. B. Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale. Are un sens mai larg decât noţiunea de teritoriu în sens geografic. Potrivit art. 142 C. pen. prin termenul „teritoriu” din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării” se înţelege„ întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”. Din definiţia legală dată ,,teritoriului” rezultă că aceasta cuprinde următoarele elemente: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul teritoriului şi spaţiul aerian. Prin suprafaţa terestră se înţelege întinderea de pământ cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului nostru. Apele interioare sunt apele curgătoare (fluvii, râuri) sau stătătoare (lacuri, bălţi) cuprinse între frontierele politico-geografice ale statului român. Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului şi apelor maritime interioare. Subsolul este format din zona subterană, având o întindere ce coincide cu limitele frontierelor de stat şi cu o adâncime practic limitată de posibilitatea reală a omului de exploatare în condiţiile tehnicii actuale. Spaţiul aerian este spaţiul care se întinde deasupra teritoriului cuprins între frontierele statului şi deasupra apelor interioare şi mării teritoriale. În înălţime, spaţiul aerian se întinde până la limita spaţiului cosmic. C. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării. Potrivit art. 143 C. pen., prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă ori o aeronavă română. Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii. Deşi o infracţiune este săvârşită numai în parte pe teritoriul ţării sau pe o navă sau aeronavă română, ea se consideră totuşi comisă în întregime pe teritoriul ţării. Aceasta nu este altceva decât o promovare de către Codul nostru penal a criteriului ubicuităţii sau a desfăşurării integrale. D. Excepţii de la principiul teritorialităţii. Acest principiu nu acţionează cu privire la anumite categorii de infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării. Potrivit prevederilor art. 8 C. pen., legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.

2.3.5 Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în străinătate Principiul teritorialităţii acoperă doar sfera infracţiunilor care se săvârşesc în limitele teritoriale ale României. Pot apare, însă, unele situaţii când infracţiunile sunt săvârşite în străinătate de către cetăţeni români sau de către

cetăţeni străini împotriva intereselor statului român ori împotriva unor cetăţeni

____________________________________________________________

29


____________________________________________________________ români sau când unii infractori străini, după ce au săvârşit fapte grave în străinătate, îşi caută refugiu în România. Pentru astfel de situaţii, în dorinţa de a asigura o eficienţă sporită în lupta împotriva infracţionalităţii, legea penală română se poate aplica în spaţiu şi dincolo de limitele teritoriului românesc, potrivit următoarelor principii: personalităţii, realităţii şi universalităţii. A. Principiul personalităţii legii penale. Acest principiu este consacrat de art. 4 C. pen. care stabileşte că legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean român sau de către o persoană fără cetăţenie, care are domiciliul în România. Pornind de la dispoziţiile art. 4 C. pen., rezultă că pentru aplicarea principiului personalităţii se cer a fi întrunite următoarele condiţii: a) fapta să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului ţării noastre, indiferent de locul, de ţara în care infractorul comite această infracţiune. Potrivit criteriului ubicuităţii, niciun act de executare şi nici rezultatul nu se poate produce în România, deoarece, în caz contrar, legea română ar trebui să intervină potrivit principiului teritorialităţii; b) fapta să constituie infracţiune potrivit prevederi lor din legea penală română şi, indiferent dacă statul pe teritoriul căruia a fost săvârşită, o are sau nu incriminată, cu alte cuvinte, nefiind necesară dubla incriminare, cum se stipula în Codul penal din 1937; c) infractorul să fie cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie care domicialiază în România, calităţi pe care infractorul trebuie să le fi dobândit anterior comiterii infracţiunii în străinătate. Actualul Cod penal, spre deosebire de cel anterior, nu prevede condiţia prezenţei în ţară a infractorului, el putând fi judecat şi în lipsă. Legea penală română se va aplica chiar dacă făptuitorul a fost judecat, condamnat sau achitat în străinătate, urmând ca din pedeapsa aplicată de instanţa română să se reducă pedeapsa sau partea din pedeapsa aplicată şi executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive care au fost dispuse în străinătate în legătură cu aceeaşi infracţiune. B. Principiul realităţii legii penale. Principiul realităţii este denumit în unele unele lucrări principiul protecţiei reale sau al cetăţeniei pasive. Potrivit acestui principiu, consacrat de art. 5 C. pen., legea penală română, se aplică infracţiuni lor săvârşite în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul României, dacă fapta a fost îndreptată contra siguranţei naţionale a statului nostru sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român. Pentru aplicarea principiului realităţii, potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen., se cer a fi realizate următoarele condiţii: a) infracţiunea să fie săvârşită în străinătate, adică în afara teritoriului ţării noastre; b) infracţiunea săvârşită să fie îndreptată împotriva siguranţei naţionale a statului nostru, împotriva vieţii unui cetăţean român sau prin care s-a adus o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii acestuia.

____________________________________________________________

30


____________________________________________________________ c) fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor legii penale române, nefuncţionând condiţia dublei incriminări în cazul acestui principiu; d) infractorul să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România. Pentru a putea fi urmărit sau judecat nu se cere prezenţa făptuitorului pe teritoriul nostru, el putând fi condamnat şi în lipsă, însă, în cele mai multe cazuri, se începe urmărirea penală şi judecata împotriva infractorilor care se află în România, fie că au venit din proprie iniţiativă, fie că au fost extrădaţi de statul pe teritoriul căruia au săvârşit infracţiunea sau de cel pe teritoriul căruia s-au refugiat; e) punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea procurorului general al României, condiţie absolut necesară, lipsa ei contituind o cauză impeditivă a procesului penal. C. Principiul universalităţii legii penale. Universalitatea legii penale române este definită în art. 6 C. pen. în care se arată că legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 5 alin. (1) C. pen., săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliaziă pe teritoriul ţării, dacă: a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită; b) făptuitorul se află în ţară. Aplicarea legii penale române potrivit principiului universalităţii presupune realizarea cumulativă a următoarelor condiţii: a) săvârşirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală română conform principiului realităţii, de regulă infracţiuni care afectează comunitatea internaţională, cum ar fi: deturnări de aeronave, trafic de stupefiante, furtul unor opere de artă, piraterie, falsul de monedă etc.; b) infracţiunea să fie săvârşită în străinătate în întregime, excluzându-se posibilitatea aplicării principiului teritorialităţii potrivit criteriului ubicuităţii; c) să existe dubla incriminare, cu alte cuvinte, fapta este prevăzută ca infracţiune atât de legea noastră penală, cât şi de cea a ţării unde a fost săvârşită; d) fapta să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România; e) infractorul se află în România, venit de bună voie pe teritoriul ţării noastre. Numai în mod excepţional şi anume în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi atunci când s-a cerut şi s-a obţinut extrădarea lui. Principiul universalităţii nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului unde s-a săvârşit infracţiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori considerată ca executată. Dacă infractorul a fost condamnat în străinătate pentru infracţiunea respectivă, dar nu a executat pedeapsa sau a executat-o parţial, iar instanţele româneşti vor recunoaşte hotărârea străină, ele vor dispune să se execute pedeapsa sau restul de pedeapsă pronunţată în străinătate. D. Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia unor infracţiuni săvârşite în străinătate. ____________________________________________________________

31


____________________________________________________________ Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, potrivit principiilor realităţii şi universalităţii, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 7 C. pen. Potrivit acestui text, normele cuprinse în art. 5 şi 6 C. pen., se aplică numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională. § 3. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni.

2.3.6 Activitatea legii penale În materia aplicării legii penale în timp este dominant principiul activităţii legii penale, conform căruia legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea este în vigoare. O lege nu se aplică decât pentru infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data scoaterii ei din uz. 2.3.7 Durata şi limitele de aplicare a legii penale în timp În vederea aplicării corecte a principiului activităţii, este necesar să se stabilească cu mare exactitate durata de aplicabilitate a fiecărei legi penale. Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp marcat de momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a legii respective. Intrarea în vigoare a unei legi penale se realizează prin două modalităţi: a) La data expresă prevăzută de lege (de obicei în dispoziţiile finale ale legii organice respective). Cel mai frecvent, data intrării în vigoare a legii este ulterioară momentului când ea a fost adoptată de puterea legislativă. Intervalul de timp până la intrarea în vigoare poate fi de zi le, săptămâni sau chiar de luni. b) A doua modalitate de intrare în vigoare este la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României. Ieşirea din vigoare a unei legi penale se realizează, în mod obişnuit, prin abrogare. Din punctul de vedere al procedeului folosit pentru a scoate din uz o lege penală, abrogarea poate fi: expresă, tacită şi autoabrogare. a) Abrogarea expresă se întâlneşte atunci când încetarea aplicării unei legi penale este dispusă printr-un text legal care precizează în mod indubitabil că legea veche sau doar anumite articole din aceasta se abrogă. Dispoziţia expresă de abrogare poate fi formulată fie printr-o lege specială de abrogare, fie în însuşi corpul legii noi care înlocuieşte legea abrogată.

____________________________________________________________

32


____________________________________________________________ b) Abrogarea tacită sau subînţeleasă (implicită), operează atunci când, deşi a apărut o lege nouă care reglementează aceleaşi relaţii sociale, în cuprinsul ei nu se precizează expres că legea veche va fi scoasă din uz. În acest caz, abrogarea rezultă în mod tacit din faptul că legea nouă, dând o altă reglementare aceleiaşi instituţii, organele executivului, cele ale puterii judecătoreşti şi ceilalţi membri ai societăţii vor respecta şi aplica legea nouă, în schimbul celei vechi care a fost abrogată. c) Autoabrogarea, ca modalitatea de încetare a aplicării unei legi penale se caracterizează prin faptul că, în însuşi corpul legii noi, care intră în vigoare, se prevede că ea se aplică doar până la o anumită dată sau până la un anumit moment, dinainte determinat, după care legea iese din uz. Această modalitate este întâlnită în cazul legilor temporare, prin simpla ajungere a acestora la termenul fixat sau prin încetarea situaţiei excepţionale (cataclisme naturale, stare de război) care atrag ieşirea din uz a legilor prin care se incriminau mai aspru unele fapte săvârşite în conjunctura stării de necesitate1. Din punctul de vedere al volumului de dispoziţii abrogate, abrogarea poate fi totală sau parţială. a) Abrogarea totală presupune scoaterea din vigoare a unei întregi legi penale, fie că este vorba de un cod penal sau de o lege specială. b) Abrogarea parţială acţionează atunci când se scot din vigoare numai anumite părţi (titluri, capitole, secţiuni sau articole) din legea ce este supusă schimbării. În cazul abrogării parţiale distingem, pe de o parte, suprimarea, când norma abrogată nu este înlocuită cu una nouă şi modificarea, adică schimbarea conţinutului legii sau completarea acesteia cu noi dispoziţii.

2.3.8 Concursul de legi penale În practica legislativă este posibil să fie în vigoare în acelaşi timp şi deci să fie active două sau mai multe legi penale care reglementează acelaşi fascicol de relaţii de apărare socială împotriva infracţiunilor, situaţie în care se spune că avem un concurs de legi penale. Există concurs de legi penale în timp atunci când două sau mai multe legi penale reglementează aceleaşi relaţii sociale, una din legi fiind o lege penală generală, alta o lege penală specială, iar, uneori, chiar o lege excepţională. În cazul concursului de legi penale, va fi activă legea specială, în defavoarea celei generale sau legea excepţională, în raport cu cea specială şi cea generală.

2.3.9 Extraactivitatea legii penale În materia aplicării legii penale în timp, extraactivitatea este acceptată 1. V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Tratat, Ed. Societăţii Tempus & Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 97-98.

____________________________________________________________

33


____________________________________________________________

acceptată în mod excepţional şi ea constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de momentul intrării ei în vigoare, fie ulterior, după ieşirea ei din vigoare1. Prin efectele pe care le produce, extraactivitatea creează în fapt unele excepţii de la principiul activităţii legii penale şi anume: retroactivitatea şi ultraactivitatea. A. Retroactivitatea. Prima dintre aceste excepţii constă în fapul că, în unele împrejurări, anumite legi penale îşi extind eficacitatea în trecut, dincolo de momentul intrării lor în vigoare, cu alte cuvinte, legile retroactivează atunci când se aplică infracţiunilor ce au fost săvârşite înaintea intrării lor in vigoare. În doctrina penală2, aproape în unanimitate, autorii de drept penal consideră că au caracter retroactiv următoarele categorii de legi: a) Legea interpretativă care explică înţelesul unor dispoziţii ale legii anterioare, aflate în vigoare la data apariţiei normei de interpretare. Legea interpretativă trebuie să facă corp comun cu legea interpretată şi, de aceea, acţionează retroactiv. b) Legile dezincriminatoare (abolitio criminis) care scot din sfera ilicitului penal anumite fapte care, în raport de evoluţia stării infracţionale şi a realităţii socio-economice, nu mai prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Dezincriminarea produce efecte retroactive chiar şi asupra pedepselor ce au fost executate în întregime. Dezincriminarea (abolitio criminis) produce efecte retroactive nelimitate, având efectul unei veritabile reabilitări de drept ce înlătură pentru viitor efectele penale ale faptei dezincriminate. c) Legile care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative au efect retroactiv, potrivit prevederi lor art.12 alin. 2 C. pen. În acest sens, dacă de la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi până la judecarea definitivă a acesteia, a intervenit o lege nouă care prevede, cu privire la aceeaşi faptă, măsuri de siguranţă sau măsuri educative, pe care legea veche nu le prevedea, aceste măsuri urmează să fie luate faţă de făptuitor, deşi ele nu erau prevăzute de lege în momentul săvârşirii faptei. Caracterul retroactiv al legilor care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative3 se justifică datorită rolului preventiv al măsurilor de siguranţă şi al celui educativ al măsuri lor educative, aceste sancţiuni de drept penal asigurând o eficienţă sporită în lupta împotriva infracţionalităţii. d) Legea penală mai favorabilă. Această lege are caracter retroactiv potrivit art. 13 C. pen. în care se prevede că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Dacă legea nouă este mai 1. V. Dongoroz şi colab. , Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 76-77. 2. C. Bulai, op.cit., p. 128-132; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p. 94-95; A. Boroi, op.cit., p. 70-75; M. Agheniţei, Retroactivitatea legii penale, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007, p. 40; C. Bulai, B. N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.128-132. 3. În doctrina noastră există şi păreri potrivit cărora asemenea legi nu mai pot fi retroactive datorită prevederilor constituţionale, pentru că s-ar încălca libertatea persoanei (Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 69; V. Paşca, Măsurile de siguranţă şi aplicarea legii penale în timp, R.D.P. nr. 1/1997, p. 37).

34


____________________________________________________________ favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu. B. Ultraactivitatea. Ultraactivitatea acţionează, de asemenea, în mod excepţional, ea presupunând aplicarea legii penale în viitor, chiar şi după ce a ieşit din vigoare, asupra faptelor care s-au săvârşit sub imperiul ei. Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepţionale care pot fi aplicate şi după scoaterea lor din uz. Legile penale temporare sunt acele norme prin care se incriminează unele fapte grave, comise în situaţii excepţionale şi trecătoare. Caracter ultraactiv are şi legea mai favorabilă în cazul în care infracţiunea s-a comis când această lege era în vigoare, iar urmărirea penală şi judecata au loc când în vigoare este o lege penală mai aspră. C. Aplicarea legii penale mai favorabile. a) Noţiuni şi caracterizare. Practica demonstrează că este posibil ca o infracţiune săvârşită sub imperiul legii să nu fie pusă în urmărire sub acţiunea sa sau pe timpul urmăririi, în cursul judecăţii în primă instanţă ori al judecăţii în apel sau recurs, ori după judecare sau în cursul executării pedepsei, legea veche care a acţionat până atunci să fie scoasă din vigoare, făcând loc unei alte legi care reglementează aceeaşi situaţie în mod diferit. În asemenea împrejurări se pune problema de a şti dacă răspunderea penală se va rezolva potrivit reglementărilor legii vechi sau a acelora cuprinse în noua lege sub acţiunea căreia se prelungeşte. Pentru rezolvarea acestei chestiuni, în doctrină şi legislaţiile penale s-au promovat mai multe sisteme sau teorii. Teoria care a câştigat cei mai mulţi adepţi şi care s-a impus în cele din urmă şi în legislaţie a fost aceea a extraactivitaţii legii penale mai blânde sau principiul mitior lex, potrivit căruia, în situaţiile la care se face referire, numite situaţii tranzitorii, trebuie să se aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, fie că este legea veche. b) Aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu faptele care nu au fost definitiv judecate. Potrivit dispoziţiei din art. 13 alin. ( 1 ) C. pen., dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Determinarea legii penale mai favorabile nu a fost şi nu este lipsită în practică de anumite dificultăţi şi tocmai, din aceste considerente, se apreciază ca necesară formularea unor criterii care să ajute la rezolvarea acestei probleme dificile. Procesul de stabilire a legii mai favorabile trebuie să se realizeze, avându-se în vedere următoarele criterii: - condiţiile de incriminare a faptei;

- condiţiile de tragere la răspundere penală; - natura şi durata sancţiunii; - termenul de prescripţie a răspunderii penale.

c) Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În conformitate cu dispoziţiile din Codul nostru penal, legea penală mai favorabilă se poate aplica şi asupra pedepselor definitive, în mod obligatoriu sau facultativ ( art.14 şi 15 C. pen.). Legea penală aplicabilă va fi, în toate cazurile, legea nouă care are limitele pedepsei mai mici, lege care va acţiona retroactiv

____________________________________________________________

35


____________________________________________________________ asupra pedepselor definitive pronunţate sub imperiul legii vechi. ― Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este reglementată în art. 14 C. pen. Potrivit prevederilor acestui articol, atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară, aceasta se va aplica obligatoriu şi asupra pedepselor definitive care nu au fost încă executate, sunt în curs de executare ori au fost deja executate în întregime. Într-un asemenea caz, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă, ea se va reduce la acest maxim. Dacă hotărârea de condamnare prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar legea nouă prevede pentru acea faptă închisoarea, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. În cazul în care legea nouă prevede în locul închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se va înlocui cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special al acesteia, prevăzut în noua lege. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Codul penal mai prevede că pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative pronunţate, dacă nu au fost încă executate şi dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă, ele nu se mai execută, iar dacă sunt prevăzute şi în legea nouă, însă cu un conţinut sau limite diferite, se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă. Efectele aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile se extind şi asupra pedepselor care au fost deja executate. ― Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Aceasta îşi găseşte consacrarea în art. 15 C. pen. care prevede condiţiile şi limitele în care pedeapsa definitivă poate fi redusă în cazul intrării în vigoare a unei legi care este mai favorabilă. Potrivit prevederilor legale menţionate mai sus, aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile poate interveni atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul prevăzut de legea nouă. Având în vedere pericolul social al faptei, al făptuitorului, conduita lui după condamnare sau în timpul executării pedepsei, precum şi timpul cât a executat din pedeapsă, instanţa poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. În cazul în care se va hotărî să procedeze la reducere, pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. Pentru exemplificare, vom lua un caz ipotetic în care legea veche prevede pentru infracţiunea respectivă o pedeapsă între 5-15 ani, infractorul a fost condamnat la 9 ani închisoare, iar legea nouă s ancţionează aceeaşi faptă cu închisoarea între 3-10 ani. În caz de reducere, instanţa va putea coborî pedeapsa cu cel mult 3 ani deoarece proporţia în care s-a redus maximul special în noua lege este de o treime în raport cu cel din vechea lege.

36


Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive va opera şi asupra foştilor condamnaţi care au executat pedeapsa până la data intrării în vigoare a legii noi care este mai blândă. Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare se reduce, în acest caz, cu o treime, indiferent de durata pedepsei efectiv executate. Această reducere a pedepsei va putea avea efecte asupra altor instituţii de drept penal ce operează în favoarea fostului condamnat, cum ar fi: reabilitarea sau excluderea stării de recidivă. § 4. EXTRĂDAREA 2.3.10 Extrădarea este actul bilateral prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat. Extrădarea poate fi: a) activă – când se cere extrădarea; b) pasivă – când se acordă extrădarea. Extrădarea este reglementată în art.19 din Constituţia României, art. 9 C. pen. şi în Titlul II (art. 22-766) al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Studiu individual

Studiază dispoziţiile legale menţionate mai sus pentru a fi în măsură să răspunzi la următoarele: 1. Care sunt condiţiile în care se poate solicita ori acorda extrădarea?

2. Ce presupune principiul specialităţii? 3. Care este sistemul de acordare a extrădării consacrat de legislaţia noastră? 4. Care este ordinea de preferinţă în acordarea extrădării?

Sinteză

Legea penală, în accepţiunea ei restrânsă, semnifică dispoziţia cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete. Această definiţie, aşa cum este formulată în art. 141 C. pen., este criticabilă, deoarece singura autoritate să adopte legi este Parlamentul.

Interpretarea şi aplicarea legii penale sunt operaţiuni complexe şi uneori chiar dificile pentru organele judiciare penale (organele de urmărire penală şi instanţele de judecată).

37



RĂSPUNSURI

1. B 2. B

LUCRARE DE VERIFICARE:

Elaborează un eseu de trei pagini care să evidenţieze excepţiile de la principiul teritorialităţii.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1. Codul penal. 2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. 3. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti,

1997. 4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Aplicarea legii penale române potrivit principiului universalităţii presupune: A. Infracţiunea să fie săvârşită în ţară în intregime; B. Să existe dubla incriminare; C. Fapta să fie prevăzută ca infracţiune numai de legea penală română. 2. Legile penale temporare: A. Au caracter retroactiv; B. Au caracter ultraactiv; C. Au atât caracter retroactiv, cât şi ultraactiv.

38

Infracţiunea

Unitatea de învăţare nr.3 INFRACŢIUNEA Cuprinsul unităţii. 3.1. Noţiunea de infracţiune..................................................................38 3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ...............................................38 3.3. Conţinutul infracţiunii......................................................................41 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 3 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 3 vei fi capabil: ? să defineşti noţiunea de infracţiune, ? să prezinţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ? să analizezi conţinutul infracţiunii, ? să clasifici conţinuturile de infracţiune.

3.1 NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

3.1.1 Conceptul de infracţiune Infracţiunea este săvârşirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare1. Într-o altă accepţiune, conceptul de infracţiune desemnează faptă descrisă2, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente şi care

defineşte o anumită infracţiune.

3.1.2 Noţiunea legală Având în vedere importanţa deosebită a instituţiei infracţiunii în cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noţiunea generală de infracţiune prin trăsăturile ei esenţiale3. Potrivit art. 17 C. pen.: „Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.

3.2 TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

§ 1. FAPTA CARE PREZINTĂ PERICOL SOCIAL 1. C. Bulai, op.cit., p. 146; C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p. 145. 2. G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 2/1980, p. 143. 3. V. Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal, Revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 1/1969, p. 15.

39

Infracţiunea

3.2.1 Săvârşirea unei fapte O primă trăsătură esenţială a infracţiunii ce se degajă din definiţia dată

în art. 17 C. pen. este aceea de a fi o faptă care prezintă pericol social. Fapta reprezintă un act de conduită exterioară a omului, o manifestare a sa în sfera realităţii. Fapta poate consta într-o acţiune sau inacţiune.

3.2.2 Pericolul social al faptei Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte pericol social, adică să fie periculoasă pentru societate. În dispoziţia din art. 18 C. pen. se prevede că, în înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valori le sociale apărate de legea penală (art. 1 C. pen.) şi pentru a cărei sancţionare este necesară aplicarea unei pedepse.

3.2.3 Pericol social generic (abstract) şi pericol social specific (concret) În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face distincţie între pericolul social generic al infracţiunii şi pericolul social concret. Pericolul social generic este evaluat de legiuitor in abstracto, pentru a decide, de pe o parte, dacă fapta incriminată prezintă gradul de pericol social corespunzător raportat la importanţa valorii ocrotite prin această incriminare, iar pe de altă parte, cât de ridicat este acel grad de pericol şi deci care ar fi limitele de pedeapsă care ar oglindi corespunzător această gravitate1. Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta săvârşită şi este evaluat in concreto de organele judiciare penale, ţinând seama de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de împrejurările în care s-a comis fapta incriminată2. § 2. FAPTA SĂVÂRŞITĂ CU VINOVĂŢIE 3.2.4 Noţiune O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce se degajă din definiţia legală a acesteia (art.17 C.pen.), priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie. Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmărileacesteia3.

1. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p.124. 2. C. Bulai, op.cit., p.153-154. 3. G. Antoniu, Vinovăţia penală, ediţia a doua, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, p.20-27.

____________________________________________________________

40

Infracţiunea

______________________________

3.2.5 Formele vinovăţiei Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia îmbracă două forme principale: intenţia şi culpa. La acestea se mai adaugă şi o formă mixtă – praeterintenţia sau intenţia depăşită.

3.2.6 Intenţia Intenţia este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: directă şi indirectă. a) Intenţia directă ― prevăzută în art. 19 alin. (1) pct.1 lit.a) C.pen.― se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei de către făptuitor şi urmărirea acestui rezultat prin săvârşirea faptei. b) Intenţia indirectă ― art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen. ― se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit, ci este acceptată doar eventualitatea producerii lui.

3.2.7 Culpa Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: culpa cu prevedere şi culpa simplă. a) Culpa cu prevedere (uşurinţă, temeritate) există atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat, ci a sperat în mod neîntemeiat că el nu se va produce [art.19 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. pen.]. b) Culpa simplă (greşeala) există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă [art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) C.pen.].

3.2.8 Praeterintenţia Praeterintenţia (intenţia depăşită) este o formă mixtă de vinovăţie, ce Cuprinde intenţia şi culpa reunite. Praeterintenţia se realizează prin săvârşirea Unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut sau deşi l-a prevăzut, a socotit fără temei că nu se va produce1. § 3. FAPTA PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ 3.2.9 Elementul legal al infracţiunii

1. M. I. Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, R.D.P. nr. 1/1996, p. 81.

___________________________________________________________

41

Infracţiunea

______________________________________________________ ____ Această trăsătură esenţială arată că pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune şi sancţionată ca atare. 3.3 CONŢINUTUL INFRACŢIUNII 3.3.1 Noţiunea conţinutului infracţiunii Trebuie precizat că noţiunile de infracţiune şi de conţinut de infracţiune nu se identifică. Cea dintâi dă expresie ― ca urmare a unei operaţii de generalizare ― trăsăturilor esenţiale ale oricărei infracţiuni; cea de-a doua exprimă tot pe baza unei operaţii de generalizare, dar la un alt nivel, ansamblul condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Condiţiile conţinutului infracţiunii pot fi clasificate după următoarele criterii: a) după factorii la care se referă se disting: – condiţii privitoare - la actul de conduită; - la obiectul infracţiunii; - la subiecţii infracţiunii; - la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. b) după cum condiţiile conţinutului infracţiunii vizează substanţa activităţi incriminate ca manifestare fizică şi psihică ori se raportează la stări, situaţii, împrejurări, etc. situate în exteriorul infracţiunii, acestea se clasifică în: – condiţii intrinseci; – condiţii extrinseci - preexistente; - concomitente; - subsecvente. c) după importanţa şi rolul pe care îl au pentru existenţa infracţiunii, condiţiile sunt: – esenţiale; – circumstanţiale.

Sarcină de lucru:

Analizează condiţiile folosite la alcătuirea diferitelor conţinuturi de infracţiune.

3.3.2 Clasificarea conţinuturilor de infracţiune Criterii: a) După structură, conţinutul de infracţiune se clasifică în conţinut juridic şi conţinut constitutiv. Conţinutul juridic este conţinutul propriu-zis al infracţiunii, aşa cum este descris de norma de incriminare a faptei şi cuprinde totalitatea condiţiilor cerute

42

Infracţiunea

____________________________________________________________ de lege pentru existenţa unei anumite infracţiuni. Conţinutul constitutiv este o parte – cea principală – a conţinutului juridic, fiind alcătuit din ansamblul condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi la latura subiectivă a infracţiunii. Uneori conţinutul constitutiv se identifică cu conţinutul juridic. b) După variantele de incriminare a faptei, se face distincţie între conţinuturi de bază (tip) şi conţinuturi agravate sau atenuate. c) După criteriul structurii juridice: - conţinuturi simple; - conţinuturi complexe. d) După formele infracţiunii: - conţinuturi tipice; - conţinuturi atipice. Conţinuturile tipice sunt acele conţinuturi care cuprind toate condiţiile ce alcătuiesc conţinutul juridic al infracţiunii. Conţinuturile atipice corespund tentativei şi actelor pregăti toare ca forme de săvârşire a infracţiunii ori actelor de participare la comiterea unei infracţiuni ca instigator sau complice. 3.3.3 Structura conţinutului generic al infracţiunii Vizează următoarele elemente: – obiectul infracţiunii; – subiecţii infracţiunii; – locul şi timpul săvârşirii infracţiunii; – actul de conduită cu cele două laturi - latura obiectivă; - latura subiectivă.

Sarcină de lucru:

Efectuează o comparaţie între conţinutul generic şi conţinutul specific al infracţiunii.

3.3.4 Obiectul infracţiunii Prin obiect al infracţiunii se înţelege valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea infracţiunii. Forme ale obiectului infracţiunii: a) Obiectul juridic generic sau de grup desemnează obiectul juridic comun unui grup de infracţiuni. Obiectul juridic este criteriul care a servit legiuitorului la gruparea infracţiuni lor din partea specială a Codului penal. b) Obiectul juridic specific (individual) desemnează obiectul juridic propriu-zis al infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni.

____________________________________________________________

43

Infracţiunea ____________________________________________________________ c) Obiectul material sau nematerial. Unele infracţiuni presupun pe lângă obiectul juridic – fără de care nu poate fi concepută nicio faptă penală – şi un obiect material sau nematerial. Prin obiect material al infracţiunii se înţelege entitatea materială (un obiect, un animal, corpul persoanei) asupra căreia se îndreaptă acţiunea sau inacţiunea incriminată.

3.3.5 Subiecţii infracţiunii Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unor infracţiuni fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea ei. După modul de implicare a lor în comiterea infracţiunii, subiecţii infracţiunii sunt de două feluri: activi şi pasivi. A. Subiectul activ – persoana care a comis o faptă ce constituie infracţiune. Subiectul activ al infracţiunii este atât persoana care comite o infracţiune consumată, cât şi cea care săvârşeşte o tentativă pedepsibilă sau care participă la comiterea faptei penale în calitate de autor, instigator sau complice. Condiţii generale ale subiectului activ sunt următoarele: a) să fie o persoană fizică sau o persoană juridică. Potrivit dispoziţiilor art. 191 (introdus în Codul penal prin Legea nr. 278/2006), persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund pentru infracţiuni le săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. b) condiţia de vârstă. Art. 99 alin. (1) C. pen. prevede că minorul cu vârsta mai mică de 14 ani nu răspunde penal, deoarece nu are capacitatea să înţeleagă semnificaţia socială a faptelor şi să-şi manifeste în mod conştient voinţa. Art. 99 alin. (2) C. pen. prevede că minorul cu vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. După vârsta de 16 ani orice persoană fizică răspunde penal. c) Responsabilitatea. Această condiţie rezultă indirect din prevederile art. 48 C. pen., în care se arată că fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracţiune. Responsabilitatea presupune existenţa obligatorie a doi factori: - factorul intelectiv, ce constă în capacitatea persoanei de a înţelege, de a-şi da seama de acţiuni le sau inacţiunile sale; - factorul volitiv, ce constă în aptitudinea persoanei de a fi stăpână pe faptele sale, de a le putea dirija în mod conştient. d) Libertatea de voinţă şi acţiune. O altă condiţie ca o persoană să fie subiect activ este aceea ca să fi putut acţiona în mod liber, conform hotărârii

____________________________________________________________

44

Infracţiunea ____________________________________________________________ luate şi nu sub constrângere asupra conştiinţei voinţei sale. Condiţiile speciale ale subiectului activ. În cazul anumitor infracţiuni subiectului activ i se cere să îndeplinească pe lângă cele patru condiţii generale şi o condiţie specială, mai precis să aibă o anumită calitate specială. De exemplu: - la existenţa infracţiunii de delapidare, subiectul trebuie să fie funcţionar – gestionar, administrator; - pentru existenţa infracţiunii de trădare, subiectul trebuie să fie cetăţean român, etc. Condiţiile speciale sunt cerute de legea penală numai pentru autor şi ele trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. B. Subiectul pasiv. a) Noţiune: Subiectul pasiv al infracţiunii (persoana vătămată) este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale, a suferit răul (vătămarea) produs prin comiterea acesteia. b) Condiţii speciale. În unele cazuri existenţa infracţiunii sau a unei variante agravate a acesteia este condiţionată de o anumită calitate a subiectului pasiv.

De exemplu: - la infracţiunea de seducţie – subiectul pasiv trebuie să fie o persoană

de sex feminin mai mică de 18 ani; - la infracţiunea de ultraj – subiectul pasiv trebuie să fie un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

3.3.6 Locul săvârşirii infracţiunii Infracţiunea este o faptă a omului, care se plasează totdeauna în spaţiu, se realizează într-un anumit loc. Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit dispoziţiilor art. 143 C. pen. privind criteriul zis al ubicuităţii şi ajută la stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare [art. 30 alin. (4) C. pr. pen.]. 3.3.7 Timpul comiterii infracţiunii Durata săvârşirii infracţiunii cunoaşte două limite: limita minimă care coincide cu începerea executării rezoluţiunii infracţionale şi limita maximă ce se identifică cu momentul în care activitatea ilicită a luat sfârşit.

Sarcină de lucru:

Precizează importanţa stabilirii timpului în care s-a săvârşit infracţiunea.

3.3.8 Laturile conţinutului constitutiv ___________________________________________________________

45

Infracţiunea ____________________________________________________________

A. Latura obiectivă. La orice infracţiune, latura obiectivă a acesteia are în componenţa sa, în mod obligatoriu, următoarele componente: a) elemental material, constând în acţiunea sau inacţiunea incriminată; b) urmarea imediată; c) legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material şi urmarea imediată. a) Elementul material desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare. Acesta poate fi însoţit de anumite cerinţe esenţiale care îl întregesc (de pildă, săvârşirea faptei într-un anumit loc sau timp etc.). b) Urmarea imediată sau rezultatul faptei constă în modificarea pe care acţiunea sau inacţiunea făptuitorului o produce în lumea exterioară1. c) Legătura de cauzalitate reprezintă relaţia de la cauză la efect care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată. B. Latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi voinţei sale – faţă de materialitatea faptei săvârşite, condiţii cerute de lege pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. În literatura de specialitate s-a arătat că în structura laturii subiective a infracţiunii intră totdeauna ca element component elementul subiectiv, la care sunt ataşate, uneori, una sau mai multe condiţii – cerinţe esenţiale privind mobilul sau motivele care l-au determinat pe făptuitor sau existenţa premeditării2 ori scopul. Mobilul infracţiunii este acel impuls intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a acesteia. Scopul reprezintă finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Existenţa elementelor laturii subiective a infracţiunii nu poate fi presupusă, ea trebuie dovedită întotdeauna.


1. Gh. Ivan, op.cit., p. 134. 2. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 13.

Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect.

1. Fapta constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie constituie infracţiune: A. Numai dacă se prevede expres în lege; B. Întotdeauna; C. Niciodată.

46

Infracţiunea

____________________________________________________________

RĂSPUNSURI

1. B [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art.19 alin.(2) C.pen.] 2. C [ soluţia este prevăzută în dispoziţiile art.19 alin.(2) C.pen.] 3. B [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art.19 alin.(3) C.pen.]

4. C [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art.19 alin.(3) C.pen.]

LUCRARE DE VERIFICARE

Elaborează un eseu de cinci pagini având următorul titlu: “Răspunderea penală a persoanei juridice”. Plan de idei pentru elaborarea eseului: - problema răspunderii penale a persoanei juridice;

- condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice; - situaţia persoanei fizice care a contribuit la comiterea aceleiaşi infracţiuni; - formularea unui punct de vedere personal legat de problema pusă în discuţie.

SINTEZĂ În concepţia leguitorului român, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Conţinutul generic al infracţiunii însumează trăsăturile caracteristice

comune tuturor conţinuturilor specifice ale infracţiunilor; este o construcţie logică obţinută prin generalizare.

____________________________________________________________

2. Infracţiunile comisive ca infracţiuni de acţiune, se săvârşesc: A. Întotdeauna doar din culpă; B. Întotdeauna doar cu intenţie; C. Cu intenţie, iar din culpă când în lege se prevede în mod expres aceasta. 3. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune: A. Când este săvârşită fără vinovăţie; B. Când este săvârşită cu intenţie; C. Când este săvârşită în caz fortuit. 4. Infracţiunile omisive ca infracţiuni de inacţiune, se săvârşesc: A. Numai din culpă fără prevedere; B. Numai din culpă cu prevedere; C. Fie cu intenţie, fie din culpă.

47

Infracţiunea

____________________________________________________________ BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1. Codul penal. 2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006. 3. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti,1997.

4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşt, 2008. 6. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007. 7. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

____________________________________________________________

48

Răspunderea penală ca instituţie fundamentală

Unitatea de învăţare Nr. 4 RĂSPUNDEREA PENALĂ CA INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ Cuprinsul unităţii: 4.1 Generalităţi privind răspunderea penală..........................................48 4.2 Principiile răspunderii penale...........................................................49 4.3 Înlocuirea răspunderii penale ..........................................................50 4.4 Cauzele care înlătură răspunderea penală......................................51 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 4 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 4 vei fi capabil: ? să defineşti: -termenul de răspundere penală, -principiile răspunderii penale, -termenul de înlocuire a răspunderii penale, -cauzele care înlătură răspunderea penală; ? să identifici: -cadrul juridic al răspunderii penale, -condiţiile înlocuirii răspunderii penale, - condiţiile de aplicare a fiecărei cauze care înlătură răspunderea penală.

4.1 GENERALITĂŢI PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ 4.1.1 Noţiune

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă, administrativă, disciplinară ori fiscală. Răspunderea penală are ca temei săvârşirea unui fapt ilicit, şi anume o infracţiune.

Răspunderea penală poate fi definită ca fiind însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii1.

4.1.2 Reglementare Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde dispoziţiile din art.17 alin.

1. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, p. 312.

49

Răspunderea penală ca instituţie fundamentală (2) C. pen. referitoare la temeiul răspunderii penale, dispoziţiile din Titlul al IV-lea al părţii generale a Codului penal privind înlocuirea răspunderii penale (art.90-91 şi 98 C. pen.), precum şi dispoziţiile din Titlul al VII-lea privitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală (art.119, 121-124, 128-129, 131-132 C. pen.).

4.2 PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE

4.2.1 Noţiune Prin principii ale răspunderii penale se înţeleg acele idei de bază, diriguitoare, care îşi găsesc aplicarea în întreaga reglementare a răspunderii penale1. 4.2.2 Enumerare

a) Principiul legalităţii răspunderii penale

Principiul legalităţii presupune ca apariţia, desfăşurarea, ca şi soluţionarea raportului juridic de răspundere penală să aibă loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta2. b) Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale Principiul este cristalizat în dispoziţiile din art. 17 alin. (2) C. pen., care prevede că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni. c) Principiul umanismului Acest principiu îşi găseşte expresie şi în condiţiile şi conţinutul constrângerii juridice3, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii. d) Principiul răspunderii penale personale Potrivit acestui principiu, răspunderea penală are caracter personal. e) Principiul unicităţii răspunderii penale Potrivit acestui principiu, o persoană care a săvârşit o infracţiune nu poate fi trasă la răspundere penală decât o singură dată. f) Principiul inevitabilităţii răspunderii penale

1. C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. II, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 39. 2. C. Bulai, B. N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 334. 3. Ibidem, p. 337.

50


Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal. Răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni. g) Principiul individualizării răspunderii penale Potrivit acestui principiu răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului, pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale1. h) Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale Potrivit acestui principiu, răspunderea penală este înlăturată prin prescripţie, adică prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la săvârşirea infracţiunii, fără ca infractorul să fi fost tras la răspundere penală2.

4.3 ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE

4.3.1 Noţiune Înlocuirea răspunderii penale desemnează acea instituţie juridică în baza căreia instanţa de judecată dispune, în condiţiile legii, înlocuirea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită cu o altă formă de răspundere, extrapenală, care atrage o sancţiune cu caracter administrativ.

4.3.2 Natura juridică Înlocuirea răspunderii penale este un mijloc de individualizare a constrângerii3.

4.3.3 Cadru Înlocuirea răspunderii penale este reglementată prin trei articole –art. 90, 91 şi 98 – cuprinse în Titlul IV din partea generală a Codului penal, prin care sunt stabilite condiţiile înlocuirii şi sancţiunile administrative aplicabile.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.337. 2. Unii autori consideră că a consacra prescriptibilitatea ca principiu al răspunderii penale este o exagerare, deoarece aceasta apare ca o excepţie şi nu ca o regulă (A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 261). 3. C. Bulai, Manual……., op.cit., p. 323; G. Antoniu, Reflecţii asupra instituţiei înlocuirii răspunderii penale, R.D.P. nr. 2/1994, p. 49-53.

51


SINTEZĂ Prin intermediul acestor secţiuni am încercat să vă familiarizez cu noţiunile de bază din domeniul răspunderii penale.

În esenţă, instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea. Răspunderea penală, fiind o formă a răspunderii juridice, se identifică cu raportul juridic penal de constrângere sau de conflict.

4.4 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

4.4.1 Consideraţii generale

1. Care este definiţia răspunderii penale? 2. Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde ............ 3. Care este natura juridică a înlocuirii răspunderii penale? 4. Se poate dispune înlocuirea răspunderii penale dacă paguba pricinuită prin infracţiune a fost parţial reparată până la pronunţarea hotărârii? 5. Se poate dispune înlocuirea răspunderii penale în cazul făptuitorului care a fost condamnat pentru o infracţiune amnistiată?

52


4.4.1.1 Noţiune şi clasificare

Înlăturarea răspunderii penale este determinată de consideraţii de politică penală. Cauzele care înlătură răspunderea penală au fost definite ca instituţii

de drept penal destinate să asigure constrângerii juridice penale o incidenţă şi funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi pedepsei1. În legislaţia noastră penală, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor. Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în Titlul VII din partea generală a Codului penal, laolaltă cu cauzele care înlătură executarea pedepselor sau alte consecinţe ale condamnării (art. 119-139). Acestea sunt cauze generale care înlătură răspunderea penală, fiindcă privesc orice infracţiune şi trebuie deosebite de aşa-numitele cauze de nepedepsire sau de impunitate, care sunt cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale. Codul penal reglementează, astfel în art. 22, două cauze de nepedepsire, respectiv desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului. Cele mai multe cauze de nepedepsire sau de impunitate sunt prevăzute în partea specială a Codului penal şi se referă, de exemplu, la calitatea de soţ sau rudă apropiată a tăinuitorului sau favorizatorului (art. 221, 264), la denunţarea faptei de către mituitor [art. 255 alin. (3)], la retragerea mărturiei mincinoase [art. 260 alin. (2)] etc.

4.4.1.2 Efecte Indiferent dacă sunt cauze generale sau cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale, ele au, fără excepţie, drept consecinţă faptul că fac imposibilă aplicarea sancţiunilor penale. Ele nu trebuie însă confundate cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Cauzele care înlătură răspunderea penală nu produc efecte în ce priveşte consecinţele civile ale acesteia.


1. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 329.

Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect: 1. Care sunt cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: A. Fapta, răspunderea penală şi pedeapsa; B. Legea penală, infracţiunea şi sancţiunea;

53


C. Infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea; D. Infracţiunea, răspunderea penală şi cauzele care înlătură răspunderea penală. 2. Răspunderea penală poate fi definită ca fiind: A. Raportul juridic de conformare; B. Aplicarea sancţiunii prevăzută de legea penală pentru infracţiunea săvârşită; C. Aplicarea legii penale faţă de infractorul care a săvârşit o infracţiune; D. Raportul juridic de constrângere. 3. Amnistia constituie: A. O cauză care înlătură caracterul penal al faptei; B. O cauză generală care înlătură răspunderea penală; C. O cauză de nepedepsire; D. O cauză care înlătură pericolul social al infracţiunii. 4. În cazul infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie curge: A. De la data începerii primei acţiuni sau inacţiuni; B. De la data încetării primei acţiuni sau inacţiuni; C. De la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni; D. De la data identificării făptuitorului. 5. Condiţiile retragerii plângerii prealabile sunt următoarele: A. Existenţa unei manifestări ?explicite sau implicite? a voinţei persoanei vătămate de a-şi retrage plângerea; B. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată; C. Existenţa unei manifestări explicite a voinţei persoanei vătămate de a-şi retrage plângerea, iar retragerea să fie totală şi necondiţionată; D. Existenţa unei manifestării explicite a persoanei vătămate de a-şi retrage plângerea. 6. Pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să fie: A. Totală, necondiţionată şi uneori chiar implicită; B. Totală, temporală şi explicită; C. Necondiţionată, definitivă şi uneori chiar parţială; D. Totală, necondiţionată şi definitivă. 7. De la regula că prescripţia înlătură răspunderea penală există o singură excepţie şi anume: A. În cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii; B. În cazul infracţiunilor de omor; C. În cazul infracţiuni lor contra capacităţii de apărare a României; D. În cazul infracţiuni lor contra siguranţei statului.

54


RĂSPUNSURI 1. C 4. C 7. A

2. D 5. C 3. B 6. D

SINTEZĂ Prin intermediul acestei secţiuni am încercat să vă familiarizez cu acele instituţii de drept penal menite să înlăture răspunderea penală. Acestea pot fi generale, care privesc orice infracţiune şi speciale sau de impunitate ori de

nepedepsire, care sunt incidente numai în anumite situaţii speciale sau sunt prevăzute de legea penală în legătură cu anumite infracţiuni. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1. Codul penal. 2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. 3. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

4. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

____________________________________________________________

55

Sancţiunile de drept penal

____________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr. 5

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL ____________________________________________________________

Cuprinsul unităţii: 5.1 Sancţiunile de drept penal şi caracterul lor.......................................55 5.2 Principii ale sancţiunilor de drept penal............................................57 5.3 Pedepsele.........................................................................................58 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 5 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 5 vei fi capabil: ? să defineşti: - sancţiunile de drept penal, - pedeapsa, - cadrul pedepselor, ? să prezinţi: - caracterul sancţiuni lor de drept penal, - cadrul – general şi special – al sancţiunilor de drept penal, - principiile sancţiunilor de drept penal, - trăsăturile pedepsei, - scopul şi funcţiile pedepsei, ? să clasifici pedepsele, ? să identifici cadrul pedepselor, ? să analizeze fiecare categorie de pedepse.

5.1 SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL ŞI CARACTERUL LOR 5.1.1 Noţiune

Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele coercitive pe care legea le impune în cazul încălcării preceptelor sale. Sancţiunile de drept penal sunt reglementate în cadrul uneia dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal, alături de infracţiune şi de răspunderea penală. În concepţia Codului penal în vigoare, sancţiunile sunt

consecinţa inevitabilă a răspunderii penale, iar aceasta, la rândul său, este consecinţa necesară a săvârşirii infracţiunii1.

5.1.2 Caracter Privite în cadrul general al sancţiuni lor juridice, sancţiuni le de drept penal se deosebesc de toate celelalte printr-o serie de trăsături caracteristice. În timp

1. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. II, p.7; C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p.284.

____________________________________________________________

56


____________________________________________________________

ce alte sancţiuni juridice, cum sunt, de exemplu, sancţiunile civile, au în general un caracter reparator sau restitutiv, constând în măsuri de restabilire a situaţiei anterioare (restituiri de bunuri, reparări de pagube, anulări de acte etc.), sancţiunile de drept penal, întrucât implică anumite privaţiuni sau restricţii, au în genere caracter represiv sau retributiv. Dintre sancţiunile de drept penal, pedepsele prezintă în mod preponderent acest caracter, deşi îndeplinesc şi o funcţie preventivă. Alte sancţiuni de drept penal, cum sunt măsurile educative şi măsurile de siguranţă, au, dimpotrivă, caracter preponderent preventiv. Din punctul de vedere al mecanismului aplicării lor, sancţiunile de drept penal se deosebesc de cele extrapenale prin faptul că, în vreme ce acţiunea penală este, în majoritatea cazurilor, exercitată din oficiu, exercitarea acţiunii civile este lăsată la latitudinea titularului dreptului lezat. Din acest punct de vedere se vorbeşte de caracterul necesar şi inevitabil al sancţiunilor de drept penal1. O ultimă trăsătură caracteristică a sancţiunilor de drept penal este aceea că ele acţionează post delictum, avându-şi întotdeauna cauza în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

5.1.3 Cadrul special al sancţiunilor de drept penal.

Noţiunea de sancţiuni de drept penal desemnează sancţiuni le pe care dreptul penal le reglementează în mod special şi anume: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Pedepsele reprezintă cele mai importante sancţiuni de drept penal, fiind sancţiunile specifice, proprii dreptului penal. Măsurile educative sunt sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor minori şi care au un conţinut preponderent educativ. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu un caracter preponderent preventiv şi se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării unei stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii de noi fapte antisociale.

5.1.4 Cadrul general al sancţiunilor în dreptul penal

Pe lângă sancţiuni le de drept penal, Codul penal în vigoare prevede şi unele sancţiuni cu caracter administrativ (art. 91 C. pen.), are sunt incidente în cazul aplicării dispoziţiilor din art. 181 şi 90 C. pen. De asemenea, deşi Codul penal nu prevede în mod expres, mai există şi alte feluri de sancţiuni care pot fi folosite în legătură cu soluţionarea conflictelor de drept penal, cum ar fi, de pildă, sancţiunile de drept civil (restituiri de lucruri, repararea prejudiciului cauzat prin fapta prevăzută de legea penală). Pentru a cuprinde şi asemenea sancţiuni nepenale, s-a propus denumirea de sancţiuni în dreptul penal, prin care sunt

1. V. Dongoroz, Drept penal, Tratat, Bucureşti, 1939, p. 576 sau reeditarea ediţiei din 1939, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 460; Gh. Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991, p.13.

____________________________________________________________

57


____________________________________________________________

desemnate toate sancţiunile, spre deosebire de sancţiunile de drept penal care cuprind, aşa cum s-a arătat, sancţiunile pe care dreptul penal le reglementează în mod special1. 5.2 PRINCIPII ALE SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL 5.2.1 Legalitatea sancţiunilor de drept penal Acest principiu este înscris în dispoziţia din art. 2 C. pen., care cuprinde regula că legea prevede pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Din însăşi exprimarea folosită de leguitor rezultă că principiul legalităţii priveşte nu numai pedepsele, dar şi măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Adagiul nulla poena sine lege ar trebui deci înlocuit cu acela de nulla sanctio poenalis sine lege. După gradul de determinare a sancţiunilor în legea penală se face distincţie între: a) sancţiuni absolut determinate, care sunt prevăzute în lege nu numai în natura ori felul acestora, dar şi în cuantumul sau durata lor exactă (de ex.10 ani închisoare sau 50.000 lei amendă); b) sancţiuni relativ determinate, care sunt prevăzute în lege în natura lor, însă în ceea ce priveşte durata sau cuantumul sunt numai relativ determinate, legea prevăzând limitele maxime şi minime ale acestora; c) sancţiuni nedeterminate, care nu au în lege nicio limită, urmând ca durata ori cuantumul lor să fie stabilit de instanţa de judecată ori de către organele de executare. Aşa-numitul sistem al sentinţelor indeterminate, potrivit căruia instanţa de judecată pronunţă numai condamnarea la o anumită pedeapsă, fără a-i determina durata, aceasta urmând să fie stabilită de organele de executare a pedepsei, în funcţie de necesitatea reeducării condamnatului, nu a fost, în genere, admis şi nu este admis nici în sistemul dreptului nostru penal2.

5.2.2 Umanismul sancţiunilor de drept penal

1. V. Dongoroz, Tratat, reeditarea ediţiei din 1939, op.cit., p.459-460. 2. Deşi acest sistem a fost criticat, printre altele, în sensul că s-ar introduce un arbitrariu administrativ, expunând pe condamnat bunului plac, incapacităţii şi chiar incorectitudinii organelor penitenciare (V. Manzini) sau o nesiguranţă juridică pentru condamnat ( S. M. Puig, Derecho penal. Parte general, 6

a edición, Ed.

Reppertor, Barcelona, 2002, p.702), totuşi nu trebuie uitat că are şi efecte benefice asupra conduitei viitoare a condamnatului; acesta va fi tot timpul supravegheat în timpul detenţiei spre a se evalua modul său de comportare şi va fi liberat numai dacă are o conduită bună, existând astfel garanţia că executarea pedepsei a avut un efect reeducativ asupra sa. Bineînţeles, pentru a se evita arbitrariul administrativ, trebuie să existe un control judiciar, iar liberarea condamnatului să fie hotărâtă numai de instanţa de judecată (Gh. Ivan, op.cit., p. 77-78). Menţionăm că nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a exclus aplicarea pedepselor nedetermi-nate, atâta timp cât există un control asupra măsurilor luate de Ministerul de Interne în privinţa fixării perioadei de privare de libertate (Speţa T. şi V. contra Anglia, R.D.P. nr. 4/2000, p. 162-163).

____________________________________________________________

58


____________________________________________________________

Potrivit acestui principiu nu pot fi admise pedepse sau alte sancţiuni care ar putea provoca suferinţe fizice, chinuri sau torturi ori care ar înjosi demnitatea omului (de ex. bătaia, sterilizarea sau alte pedepse corporale cunoscute în istoria dreptului penal,legarea la stâlpul infamiei sau altele asemenea sancţiuni degradante pentru condiţia de om).

Principiul îşi găseşte consacrarea în art. 52 alin. (2) teza a II-a C. pen. 5.2.3 Revocabilitatea sancţiunilor de drept penal Potrivit acestui principiu, sancţiunile de drept penal trebuie să fie esenţialmente revocabile, adică să poată fi oricând retrase atunci când se constată că au fost aplicate din eroare sau când nu mai sunt necesare. Sancţiunile de drept penal trebuie să fie deci remisibile (înlăturate prin iertare) şi reparabile (răul cauzat prin aplicarea lor să poată fi, pe cât posibil, reparat). 5.2.4 Individualizarea sancţiunilor de drept penal Acest principiu conţine regula că sancţiunea de drept penal trebuie să fie strict individualizată, adică adaptată cantitativ şi calitativ în raport cu gravitatea faptei şi cu persoana făptuitorului. Sancţiunea de drept penal trebuie deci să fie divizibilă, adică să fie adaptabilă cantitativ, şi elastică, adică adaptabilă calitativ. 5.2.5 Personalitatea sancţiunilor de drept penal Potrivit acestui principiu sancţiunile de drept penal au caracter personal, adică se răsfrâng exclusiv numai asupra celui care a săvârşit o infracţiune. Datorită caracterului lor personal, sancţiunile de drept penal, inclusiv cele cu caracter pecuniar, se sting odată cu decesul persoanelor cărora li s-au aplicat şi nu pot fi transmise succesorilor. Personali tatea sancţiunilor de drept penal se verifică şi în cazul pedepselor aplicabile persoanelor juridice, deoarece şi acestea se răsfrâng asupra persoanei juridice respective şi nu pot fi transmise1.

5.3 PEDEPSELE

5.3.1 Aspecte generale

1. C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p.291.

59


____________________________________________________________

5.3.1.1 Noţiunea şi trăsăturile pedepsei

Prin dispoziţia înscrisă în art. 52 alin. (1) C. pen., leguitorul a definit pedeapsa ca o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a celui condamnat. Din această definiţie rezultă că în dreptul nostru penal pedeapsa este o

măsură de constrângere şi, prin aceasta, are şi un rol reeducativ1. Pedeapsa prezintă următoarele trăsături esenţiale: a) pedeapsa este o măsură de constrângere, deoarece persoana faţă de care se aplică este pusă să sufere, în mod silit, anumite privaţiuni sau restricţii. În dreptul nostru constrângerea nu poate consta în cauzarea de suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului [art. 52 alin. (2) teza a II-a C. pen.]; b) pedeapsa este un mijloc de reeducare. Cu toate că pedeapsa este întotdeauna o măsură cu caracter represiv, de natură să provoace infractorului o anumită suferinţă, ea are în mod firesc şi un rol educativ. Pe de altă parte, constrângerea pe care o implică pedeapsa nu trebuie să fie opusă factorilor educativi, ci adăugată la acţiunea acestora2; c) pedeapsa este un mijloc de constrângere statală, deoarece nu poate fi aplicată decât de stat în numele societăţii; d) pedeapsa este prevăzută de lege pentru o anumită infracţiune; e) pedeapsa se aplică infractorului, adică nu poate fi aplicată decât celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni. În această trăsătură se reflectă caracterul personal al pedepsei. Fiind legată de persoana infractorului, pedeapsa se stinge în cazul decesului condamnatului înainte de executarea pedepsei, nefiind transmisibilă3; f) pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni4. 5.3.2 Scopul şi funcţiile pedepsei 5.3.2.1 Scopul pedepsei În art. 52 alin. (1) teza a II-a C. pen., se prevede că scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, adică prevenţia generală (impusă colectivităţii) şi specială (impusă individului supus sancţiunii penale)5.

1. Aceasta nu înseamnă că pedeapsa ar avea o dublă esenţă (ceea ce ar fi o inconsecvenţă logică), ci numai că pedeapsa, ca măsură de constrângere, devine un mijloc de reeducare, adică finalitatea reeducativă se realizează prin constrângere (G. Antoniu, Contribuţii la studiul esenţei, scopului şi funcţiilor pedepsei, R.D.P. nr.3/1998, p.22). 2. Gh. Ivan, op.cit., p.30. 3. Şt. Daneş, Reforma legislaţiei penale în domeniul sancţiunilor de drept penal şi regimul juridic al măsurilor luate pe timpul executării pedepsei, fără privare de libertate, D. nr.4/2002, p.115. 4. Idem, Rolul pedepsei în combaterea infracţiunilor, D. nr.12/2004, p.155. 5. A se vedea pe larg, G. Antoniu, op.cit., p. 19-24; Gh. Ivan, op.cit., p. 45-46; C. Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 48-53.

60


____________________________________________________________

5.3.2.2 Funcţiile pedepsei a) Funcţia de reeducare. Această funcţie decurge din caracterul de mijloc de reeducare pe care îl are pedeapsa. Funcţia de reeducare este prevăzută în art. 52 alin. (2) teza I C. pen. în care se arată că prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. b) Funcţia de exemplaritate. Este o funcţie adiacentă, care constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o exercită asupra altor persoane. c) Funcţia de eliminare constă în înlăturarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate1. 5.3.3 Categorii de pedepse A. După obiectul asupra căruia poartă coerciţiunea se cunosc: a) Pedepsele corporale, care privesc însăşi corpul persoanei. b) Pedepsele privative sau restrictive de libertate, care constau în privarea de libertate sau în îngrădirea libertăţii condamnatului în anumite condiţii. c) Pedepsele pecuniare, care au ca obiect nemijlocit patrimoniul condamnatului. d) Pedepsele privative sau restrictive de drepturi, care au ca obiect, aşa cum arată denumirea, diferite categorii de drepturi al căror exerciţiu este interzis sau restrâns pentru condamnat, pe diferite termene. e) Pedepsele morale, care constau într-o dezaprobare publică a infractorului şi a faptei sale. B. După importanţa atribuită pedepsei din punct de vedere funcţional, se face distincţie între: pedepsele principale sau de sine stătătoare şi pedepsele secundare sau alăturate. La rândul lor, pedepsele secundare sau alăturate sunt de două feluri şi anume:pedepse complementare şi pedepse accesorii. a) Pedepsele principale pot fi stabilite şi aplicate singure. Pentru fiecare infracţiune este prevăzută o pedeapsă principală, fiindcă aceasta nu poate lipsi, 1. După unele opinii, s-ar putea vorbi şi de o funcţie de constrângere a pedepsei (C. Bulai, Manual…, op.cit., p. 286-287; C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p.295; C. Mit rache, Cr. Mitrache, op.cit., p. 188; A. Boroi, op.cit., p. 285; Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 261; V. Dobriniu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 408; M. Zolyneak, M. I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 333; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Drept penal general, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 494). Dar, constrângerea fiind identică cu însăşi pedeapsa retributivă, aparţinând esenţei pedepsei, este greu de admis că ea exercită, în acelaşi timp şi o funcţie de constrângere. Mai aproape de adevăr ni se pare teza doctrinei mai vechi, după care pedeapsa aplicată serveşte numai ca mijloc de îndreptare a infractorului, nu şi de constrângere (V. Dongoroz, Tratat, reeditarea ediţiei din 1939, op.cit., p. 467-468). Sistemul de drept penal francez consacră drept funcţii ale pedepsei: funcţia de intimidare, funcţia de retribuţie, funcţia de readaptare (G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit pénal général, 16-e édition, Dalloz, Paris, 1997, p. 362-367; F. Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal, Tome 1, Droit pénal general, Ed. Economica, Paris, 1998, p. 31-33). Dreptul penal italian a îmbrăţişat funcţiile tradiţionale ale pedepsei: retribuţia, intimidarea, reeducarea (F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Dott. A.Giuffré Editore, Milano, 2000, p. 677-691).

61


____________________________________________________________ poate lipsi, pe când pedepsele alăturate pot să lipsească. În unele legislaţii, se prevăd două pedepse principale, închisoare şi amendă, care se aplică cumulativ. b) Pedepsele complementare se aplică de instanţa de judecată (ope judicis) pe baza legii, ca un adaos sau un complement la o pedeapsă principală privativă de libertate şi se execută separat de aceasta. În cazul persoanelor juridice, pedepsele complementare se aplică pe lângă pedeapsa amenzii. c) Pedepsele accesorii sunt ataşate de lege la pedeapsa principală

privativă de libertate, ca un accesoriu al acesteia, decurgând din voinţa legii (ope legis) sau, după caz, se aplică de instanţa de judecată (ope judicis) pe baza legii. Ele însoţesc pedeapsa principală, nefiind necesar, în anumite cazuri, să fie pronunţate de către instanţa de judecată1. 5.3.4 Cadrul pedepselor în dreptul penal român 5.3.4.1 Noţiunea de cadru al pedepselor În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală se înţelege prin cadrul pedepselor totalitatea pedepselor de orice fel aplicabile într-un sistem de drept penal. Dispoziţiile art. 53 C. pen. prevăd denumirea fiecărei categorii de pedepse şi a fiecărui fel de pedeapsă aplicabilă persoanei fizice, indicând minimul şi maximul general al fiecărei pedepse. Cadrul de pedepse statornicit în art. 53 cuprinde trei categorii de pedepse,diferenţiate după modul de aplicare, şi anume: A. Pedepsele principale sunt: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei. B. Pedepsele complementare sunt: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b) degradarea militară. C. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen., în condiţiile prevăzute în art. 71 C. pen. În art. 531 C. pen. sunt prevăzute categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanei juridice. Cadrul de pedepse statornicit în art. 531 cuprinde două categorii de pedepse, diferite după modul de aplicare, şi anume: pedepse principale şi pedepse complementare. A.Pedeapsa principală pentru persoana juridică este amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei [alin. (2)]. B. Pedepsele complementare sunt următoarele: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu

1. C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p. 297-298.

____________________________________________________________

62


____________________________________________________________

care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani; e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare [alin. (3)]. Potrivit art. 532 C. pen. aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie cînd legea prevede această pedeapsă. Pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. (3) lit. b) -e) se pot aplica în mod cumulativ. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. TESTE DE AUTOEVALUARE


Elaborează un eseu de cincisprezece pagini, având următorul titlu: „Pedepsele aplicabile persoanei fizice şi persoanei juridice”.

____________________________________________________________

? Citeşte cu atenţie fiecare din următoarele afirmaţii. În cazul în care apreciezi că afirmaţia este adevărată, încercuieşte litera A; dacă apreciezi că afirmaţia nu este adevărată, încercuieşte litera F. 1. Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele coercitive pe care legea le impune în cazul încălcării preceptelor sale.

A F (Răspuns corect: A) 2. Sancţiunile de drept penal au caracter reparator sau restitutiv.

A F (Răspuns corect: F) 3. Pedeapsa este un mijloc de contrângere privată.

A F (Răspuns corect: F) 4. Scopul pedepsei îl constituie reeducarea infractorului.

A F (Răspuns corect: F)

63

Sancţiunile de drept penal ____________________________________________________________

SINTEZĂ Prin intermediul acestei unităţi de învăţare am încercat să vă familiarizez cu una dintre sancţiunile de drept penal: pedeapsa. Aceasta reprezintă, în concepţia leguitorului român, o măsură de constrângere şi un mijloc de

reeducare a celui condamnat. În vederea realizării scopului său – prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni –, pedeapsa îndeplineşte anumite funcţii – denumite şi scopuri imediate ale pedepsei – şi anume: funcţia de reeducare, funcţia de exemplaritate şi funcţia de eliminare.


1. Codul penal. 2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006. 3. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

4. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

64

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals

____________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr. 6 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL ŞI INFRACŢIUNI DE FALS ____________________________________________________________ Cuprinsul unităţii: 6.1 Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul.............................64 6.2 Infracţiuni de fals...............................................................................75 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 6 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 6 vei fi capabil: ? să prezinţi aspectele comune ale fiecărei subgrupe de infracţiuni, ? să analizezi conţinutul fiecărei infracţiuni.

6.1 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL 6.1.1 Aspecte comune

6.1.1.1 Obiectul juridic generic Este alcătuit din relaţiile sociale privitoare la normala evoluţie a relaţiilor de serviciu1.

6.1.1.2 Obiectul material La aceste infracţiuni există de cele mai multe ori. La unele infracţiuni poate apărea şi o valoare concretă corespunzătoare obiectului juridic special adiacent, cum este cazul faptelor incriminate în art. 246, 247, 249, 250 C. pen. În mod eronat se identifică în sfera obiectului material al acestor infracţiuni valori care nu sunt destinate ab initio pentru a fi protejate de lege, ci constituie uneori, mijloace cu care se săvârşeşte infracţiunea. Spre exemplu, la luarea de mită, foloasele injuste nu sunt obiect material al faptei pentru că ele nu constituie obiectul ocrotirii penale, ci actele de serviciu2.

1. O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992., p. 183; T. Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 201. 2. În acelaşi sens, O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 183; V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed.All Beck, Bucureşti, 2003, p. 329-330; V. Dobrinoiu, Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată, R.R.D. nr.12/1981, p. 45-49. În sens contrar (foloasele reprezintă obiectul material al infracţiunii de luare de mită) a se vedea, T.S., s. pen., d. nr. 3581/1973, R.R.D. nr. 5/1974, p. 78; O. A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 247; I. Vasiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2001, p. 272.

65

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals 6.1.1.3 Subiect activ La majoritatea infracţiunilor este particularizat de lege. El este un funcţionar public în sensul art. 147 C. pen. Potrivit prevederilor art. 258 C. pen., dispoziţiile art. 246-250 C. pen. privitoare la funcţionarii publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, situaţie în care maximul pedepsei se reduce cu o treime. 6.1.1.4 Participaţia În toate formele ei, este posibilă la toate infracţiunile.

6.1.1.5 Subiectul pasiv Este, în principal, unitatea asupra căreia s-a răsfrânt urmarea prevăzută de lege, fie în mod obiectiv, fie sub forma unei stări de pericol1. La unele infracţiuni există şi un subiect pasiv secundar, dar indispensabil, care este persoana fizică prejudiciată într-un drept al său. Este cazul faptelor incriminate în art. 246, 247, 249, 250 C. pen.

6.1.1.6 Situaţia premisă La infracţiunile cu subiect activ particularizat de lege constă în atribuţiile făptuitorului de a îndeplini (total sau parţial) actul de serviciu care prilejuieşte săvârşirea faptei.

6.1.1.7 Latura obiectivă Latura obiectivă a acestor infracţiuni constă într-o acţiune sau inacţiune, privitoare la un act de serviciu orespunzător subiectului pasiv şi care, în principal, produce o lezare (sau uneori numai o stare de pericol) a relaţiilor sociale de serviciu. Raportul de cauzalitate rezultă de cele mai multe ori ex re. 6.1.1.8 Vinovăţia făptuitorilor - constă în principal în intenţie directă sau indirectă şi în mod excepţional în culpă (art. 252 C. pen.). 6.1.1.9 Forme Actele de pregătire şi tentativa nu se pedepsesc. Consumarea faptei 1. O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 185; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, ed. a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Trei, Bucureşti, 2006, p. 433.

66

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals depinde de ipotezele incriminate ale elementului material şi de producerea urmării prevăzută de lege. 6.1.1.10 Sancţionarea Sancţiunea diferă în funcţie de gravitatea infracţiunii.

6.1.1.11 Aspecte procesuale În cazul prevăzut la alin. (1) al art. 258 C. pen., pentru faptele prevăzute la art. 246, 247 şi 250 alin. (1)-(4), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu excepţia acelora care au fost săvârşite de o persoană dintre cele prevăzute la art. 147 alin. (1) C. pen. 6.1.2 Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor 6.1.2.1 Noţiune şi definiţie Infracţiunea propriu-zisă de abuz în serviciu este incriminată în dreptul nostru în trei modalităţi (art. 246, 247, 248 C. pen.). Prima dintre acestea, în ordinea stabilită de legiuitor, este abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.), adică fapta funcţionarului public (şi, în condiţiile prevăzute de art. 258 şi a altui funcţionar) care cu intenţie, efectuându-şi atribuţiile de serviciu în mod incorect, provoacă o vătămare intereselor legale ale unei persoane1. Incriminarea are un caracter general, norma juridică fiind subsidiară2.

6.1.2.2 Obiectul juridic special - este reprezentat de relaţiile sociale de serviciu. - în subsidiar, sunt protejate relaţiile sociale privitoare la interesele legale ale persoanelor. 6.1.2.3 Latura obiectivă Fapta se comite numai cu prilejul efectuării unui act de serviciu la care agentul era îndreptăţit să procedeze. Elementul material constă într-o acţiune ori o inacţiune. Astfel, autorul nu îndeplineşte actul de serviciu atunci când trebuia 1. Este vorba de o persoană fizică sau juridică de drept privat. În acest sens, a se vedea, şi C. S. J., s.pen., d. nr. 5717/2001, R.D.P. nr. 2/2003, p. 148. În sens contrar (că norma de incriminare are în vedere numai persoana fizică), a se vedea, O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 186. 2. În acelaşi sens, T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. C. Popescu, V. Rămureanu Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 56; T.S., s. pen., d. nr. 3384/1971, R.R.D. nr. 10/1972, p. 177.

67

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals să facă acest lucru, ori, dimpotrivă, îl realizează, dar într-un mod necorespunzător. Urmarea infracţiunii constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în care îşi desfăşoară activitatea subiectul activ. Această urmare este condiţionată însă de apariţia unei vătămări adusă intereselor legale unei persoane1. Raportul de cauzalitate presupune nu numai dovedirea caracterului incorect al exercitării atribuţiilor de serviciu de către autor, dar şi relevarea faptului că rezultatul acestei conduite necorespunzătoare a fost, nemijlocit, o vătămare a drepturilor unei persoane.

6.1.2.4 Latura subiectivă Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este numai intenţia (directă sau indirectă). 6.1.2.5 Formele infracţiunii şi sancţiunea Consumarea are loc numai atunci când s-a produs efectiv lezarea unui drept patrimonial sau nepatrimonial al subiectului pasiv adiacent. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. 6.1.2.6 Forma agravată Potrivit art. 2481 C. pen., infracţiunea este mai gravă dacă faptele prevăzute în art. 246 au avut consecinţe deosebit de grave, în accepţiunea art. 146 C.pen. Sancţiunea constă în închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Sarcină de lucru:

Defineşte interesele legale ale unei persoane. 6.1.3 Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi 6.1.3.1 Noţiune şi definiţie

Infracţiunea constă în îngrădirea de către un funcţionar în cadrul exercitării atribuţiilor lui de serviciu a capacităţii juridice a vreunui cetăţean ori

1. În acelaţi sens, O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 187; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op.cit., p. 435. În sensul că urmarea imediată constă numai într-o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, a se vedea, A. Boroi, op.cit., p. 301; T. Toader, op.cit., p. 204; V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. IV, ed.a II-a, p. 72.

68

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals crearea pentru acesta a unei situaţii de inferioritate pe motiv de naţionalitate, rasă, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA (art. 247 C. pen.). 6.1.3.2 Obiectul juridic special principal - îl constituie relaţiile sociale de serviciu. Obiectul juridic special adiacent îl constituie relaţiile sociale privitoare la capacitatea juridică a persoanei fizice, iar pe de altă parte, relaţiile sociale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor. 6.1.3.3 Conţinutul constitutiv Elementul material al faptei are două aspecte alternative: îngrădirea capacităţii de folosinţă sau a aceleia de exerciţiu şi în al doilea rând, crearea unei situaţii de inferioritate pentru subiectul pasiv secundar, pe temeiul unui anumit mobil. Urmarea constă, în principal, în starea de pericol ce apare pentru buna evoluţie a relaţiilor de serviciu. Această urmare este condiţionată însă de un prejudiciu moral sau material care se aduce persoanei vătămate, prin atingerea unor drepturi ale sale. Raportul de cauzalitate rezultă ex re. Latura subiectivă este complexă, în sensul că pe lângă forma de vinovăţie, care este intenţia, directă sau indirectă, legea prevede şi un anumit mobil. Acesta este imboldul, starea tensională a autorului faptei, care-l determină să facă deosebiri de valoare între oameni pe criterii de rasă, naţionalitate, sex, religie, etc.1 6.1.3.4 Forme şi sancţiunea Consumarea faptei are loc numai în momentul în care s-a produs efectiva îngrădire a drepturilor cetăţeanului sau acesta a fost pus în starea de inferioritate. Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

6.1.3.5 Forma agravantă Sunt valabile precizările făcute la art.246 C.pen.

1. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 227. În acelaşi sens, O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 188; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op.cit., p. 438. În sens contrar (nu există la această faptă intenţie indirectă), a se vedea, V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. IV, p. 90 în prima ediţie sau p. 78 în ed.a II-a; T. Vasiliu şi colab., op.cit., vol. II, p. 63; C. Bulai, Drept penal. Partea specială, vol. II, T.U.B., Bucureşti, 1978, p. 42; T. Toader, op.cit., p. 206;. A. Boroi, op.cit., p. 305.

____________________________________________________________

69


6.1.4 Abuzul în serviciu contra intereselor publice 6.1.4.1 Noţiune şi definiţie Fapta incriminată în art. 248 C. pen. reprezintă o atingere a intereselor vreuneia dintre unităţile prevăzute în art.145 C. pen. săvârşită cu ştiinţă de către un funcţionar în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Şi această formă a abuzului în serviciu are un caracter subsidiar.

6.1.4.2 Obiectul juridic special - îl constituie relaţiile sociale de serviciu. 6.1.4.3 Latura obiectivă Elementul material al faptei constă într-o acţiune sau omisiune, dependentă de atribuţiile de serviciu ale autorului infracţiunii. Funcţionarul nu îndeplineşte un act de serviciu sau, dimpotrivă, îl îndeplineşte, dar în mod necorespunzător. Urmarea faptei constă în producerea unei tulburări însemnate bunului mers al unei unităţi dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen. sau cauzarea unei pagube patrimoniului acesteia. Prin ,,tulburare însemnată” înţelegem o afectare importantă a relaţiilor de serviciu din unitate. În acest caz activitatea unităţii se resimte serios în urma comiterii faptei. Paguba afectează patrimoniul unităţii.

6.1.4.4 Latura subiectivă Autorul săvârşeşte fapta ,,cu ştiinţă”, adică cu intenţie (directă sau indirectă).

6.1.4.5 Forme Consumarea are loc numai în momentul producerii efective a tulburării însemnate sau a pagubei.

6.1.4.6 Sancţiunea - este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

6.1.4.7 Forma agravată - a fost analizată la art. 246 C. pen. ____________________________________________________________

70


Studiu individual:

Studiază dispoziţiile art. 145, 146 şi 147 C. pen.

6.1.5 Neglijenţa în serviciu 6.1.5.1 Noţiune şi definiţie Activitatea necorespunzătoare a unui funcţionar, în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu, efectuată din culpă şi care are ca urmare o tulburare însemnată a bunului mers al unei unităţi din cele prevăzute în art. 145 C. pen., o pagubă adusă patrimoniului acesteia, ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, este incriminată în art. 249 C. pen. sub denumirea de neglijenţă în serviciu. Incriminarea are un caracter subsidiar, cedând locul normelor juridice adecvate unor cazuri speciale. 6.1.5.2 Obiectul juridic special - îl constituie relaţiile sociale de serviciu; ca obiect special adiacent întâlnim relaţiile sociale privitoare la interesele legale ale persoanelor fizice sau juridice1. 6.1.5.3 Latura obiectivă Fapta are acelaşi element material ca şi abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor sau ale intereselor publice. Urmarea infracţiunii tipice se prezintă sub forma a trei situaţii alternative: o tulburare însemnată adusă bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen., o pagubă patrimoniului acesteia sau o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane. Vătămarea adusă intereselor legale ale unei persoane trebuie să fie ,,importantă”. Această împrejurare se apreciază în mod suveran de către instanţa de judecată. Urmările prevăzute în art.249 trebuie să se realizeze efectiv2. 6.1.5.4 Latura subiectivă

1. În acelaşi sens, T. Toader, op.cit., p. 211. În sens contrar (că norma de incriminare are în vedere numai persoana fizică) O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 191; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op.cit., p. 441; A. Boroi, op.cit., p. 312. 2. T. S., s.pen., d. nr. 567/1976, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982, p. 261.

_______________________________________________________

71

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals Infracţiunea se săvârşeşte numai din culpă. 6.1.5.5 Forme şi sancţiuni Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii efective a urmării prevăzute de lege. Neglijenţa în serviciu este o infracţiune de rezultat şi nu de pericol. Sancţiunea pentru forma tipică este alternativă: închisoarea de la o lună la 2 ani sau amenda. Pentru forma agravată sancţiunea este închisoarea de la 2 la 10 ani.

6.1.5.6 Forma agravată Potrivit art. 249 alin. (2) C. pen. infracţiunea este mai gravă dacă neglijenţa în serviciu a avut ca urmare consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 146 C. pen.

6.1.6 Luarea de mită

6.1.9.1 Noţiune şi definiţie Infracţiunea de luare de mită este fapta funcţionarului care, pentru a-şi încălca îndatoririle de serviciu, primeşte, pretinde foloase materiale ori acceptă posibilitatea de îmbogăţire (art. 254 C. pen.). 6.1.9.2 Obiectul juridic special - îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu.

6.1.9.3 Subiectul activ - este calificat prin calitatea de funcţionar, în accepţiunea prevederilor art. 147 C. pen. - participaţia penală este posibilă sub toate formele. Mituitorul nu este participant la infracţiunea de luare de mită, ci autor al unei infracţiuni distincte (darea de mită). În practica judiciară şi în doctrina penală există controverse în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei complicelui care dă ajutor atât celui care dă mita, cât şi celui care ia mită1.

1. A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Complicitatea la infracţiunile bilaterale, R.D.P. nr. 1/2001, p. 95-99 şi D. nr. 11/2000, p. 68-73; V. Dobrinoiu, Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 133.

____________________________________________________________

72


6.1.9.4 Latura obiectivă

Elementul material este alcătuit din modalităţi normative, alternative: a) Primirea, care înseamnă intrarea efectivă a agentului în posesia folosului injust. b) Pretinderea, care semnifică cererea exprimată fără dubiu de către subiectul activ în sensul că doreşte să primească folosul injust. c) Acceptarea promisiunii, care reprezintă încuviinţarea neechivocă privind primirea folosului injust. d) Nerespingerea promisiunii, care ilustrează lipsa oricărei riposte corespunzătoare a făptuitorului la oferta de mituire care i se face. Elementul material al faptei se săvârşeşte totdeauna înaintea efectuării sau neefectuării actului de serviciu, ori a realizării lui necorespunzătoare. Fapta se comite în legătură cu un folos necuvenit subiectului activ, pe care acesta îl primeşte sau urmează a-l primi de la mituitor. Prin ,,foloase care nu i se cuvin” autorului înţelegem orice folos material. Folosul nelegal poate fi dobândit şi pentru altul. Folosul ilicit este dobândit (sau urmărit numai) de către autor în schimbul îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul efectuării unui act contrar acestor îndatoriri. Folosul nelegal poate fi remis funcţionarului înainte sau după încălcarea de către acesta a îndatoririlor de serviciu, cu menţiunea (care este în acelaşi timp o cerinţă esenţială a conţinutului infracţiunii) că primirea folosului ulterior efectuării sau nefectuării actului de serviciu trebuie să fie precedată de o pretindere, acceptare sau nerespingere a unei promisiuni referitoare la acel folos dobândit de către funcţionar pentru sine sau pentru altul. Acesta este şi criteriul esenţial de deosebire a luării de mită de infracţiunea de primire a unor foloase necuvenite. Folosul injust poate fi primit sau pretins şi prin intermediar. Urmarea infracţiunii constă într-o stare de pericol.

6.1.9.5 Latura subiectivă Vinovăţia cu care se săvârşeşte fapta are numai forma intenţiei directe, deoarece făptuitorul acţionează cu un scop special1.

6.1.9.6 Formele infracţiunii Consumarea faptei are loc în momentul realizării oricăreia dintre

1. În acelaşi sens, T.Toader, op.cit., p. 220; A. Boroi, op.cit., p. 343; V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. IV, ed.a II-a, p. 117; T. Vasiliu şi colab., op.cit., vol. II, p. 89; A. Boroi, Drept penal şi Drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 360; G. Antoniu, Vinovăţia penală, ed.a II-a, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 196. În sens contrar (că fapta se poate comite şi cu intenţie indirectă), a se vedea, O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 196; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op.cit., p. 447.

____________________________________________________________

73

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals cele patru modalităţi normative ale elementului material.

6.1.9.7 Sancţiunea - constă în închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. 6.1.9.8 Forma agravată Potrivit art. 254 alin. (2) C. pen. infracţiunea este mai gravă dacă fapta de luare de mită a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control. Pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

6.1.9.9 Confiscarea specială În art. 254 alin. (3) C. pen. se prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. 6.1.7 Darea de mită 6.1.10.1 Noţiune şi definiţie

Coruperea unui funcţionar prin promisiunea, oferirea sau darea unor foloase în modurile şi scopurile arătate în art. 254 C. pen. este considerată de legiuitor ca dare de mită (art. 255 C. pen.).

6.1.10.2 Conţinutul constitutiv Elementul material al faptei este alcătuit din trei modalităţi normative şi alternative: a) Promisiunea înseamnă făgăduinţa care se face de către subiectul activ funcţionarului, de a-i remite bani sau un alt folos. b) Oferirea prezintă înfăţişarea folosului injust funcţionarului pentru ca acesta, dacă este de acord, să şi-l poată însuşi imediat. c) Darea folosului semnifică remiterea lui efectivă funcţionarului. Toate variantele elementului material al faptei se raportează la un funcţionar competent a înfăptui actul de serviciu pe care îl doreşte mituitorul. Folosul injust este dat funcţionarului pentru ca acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească ori să întîrzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Natura folosului şi caracterul său sunt aceleaşi ca şi în cazul luării de mită. Elementul material al faptei se săvârşeşte anterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu sau cel mai târziu în timpul îndatoririlor de

____________________________________________________________

74

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals serviciu1. În alin. (2) al art. 255 C. pen. este inserată o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi care constă în constrângerea făptuitorului de către cel care a luat mită. Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune [art. 255 alin. (3) C. pen.]. Aceasta este o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale. Darea de mită se poate săvârşi şi prin intermediar. Urmarea faptei constă în starea de pericol pentru relaţiile sociale de serviciu. Latura subiectivă rezidă numai în intenţie directă, deoarece mituitorul acţionează cu un scop special2. 6.1.10.3 Forme şi sancţiuni Infracţiunea se consumă la momentul realizării oricăreia dintre cele trei modalităţi normative ale elementului material al faptei. Sancţiunea este închisoare de la 6 luni la 5 ani. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Confiscarea specială are loc chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare [art. 255 alin. (4) C. pen.]. În sfârşit, bunurile confiscate se restituie persoanei care le-a dat în situaţia în care operează cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a răspunderii penale pentru aceasta [art. 255 alin. (5) C. pen.].

Sarcină de lucru:

Analizează constrângerea prevăzută în art. 46 C. pen. Există vreo deosebire faţă de cea prevăzută în art. 255 alin. (2) C. pen.? 6.1.8 Primirea de foloase necuvenite 6.1.11.1 Noţiune şi definiţie Infracţiunea de primire de foloase necuvenite este fapta funcţionarului care, după ce a efectuat un act ce intra în competenţa sa, primeşte bani ori alte foloase (art. 256 C. pen.).

6.1.11.2 Conţinutul constitutiv

1. Există şi opinia că fapta se poate comite şi imediat după îndeplinirea, neîndeplinirea etc. actului de serviciu (T. Toader, op.cit., p. 222). 2. În sens contrar (că fapta se poate comite şi cu intenţie indirectă) a se vedea, O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 198; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op.cit., p. 450.

____________________________________________________________

75

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals Fapta se comite prin acţiunea de primire a foloaselor necuvenite de către autor. Subiectul activ poate intra în posesia folosului nelegal direct sau prin intermediar (o altă persoană primeşte bunul în numele său şi cu ştiinţa sa). O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este aceea ca bunurile să fie primite de agent după ce a îndeplinit actul care intra în competenţa sa. Actul înfăptuit de funcţionar trebuie să fie un act îndeplinit în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia; actul nu poate fi decât unul licit. Urmarea constă într-o stare de pericol. Latura subiectivă este reprezentată de intenţie în ambele ei forme1.

6.1.11.3 Forme, sancţiuni Consumarea are loc instantaneu la momentul primirii efective a folosului nelegal. Sancţiunea este închisoare de la 6 luni la 5 ani. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de cel condamnat se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, el va fi obligat la plata echivalentului lor în bani [art. 256 alin. (2) C. pen.]. Studiu individual:

1. Studiază dispoziţiile Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. 2. Studiază jurisprudenţa Î.C.C.J. în materia infracţiunilor de corupţie.

6.2 INFRACŢIUNI DE FALS

6.2.1 Aspecte comune

6.2.1.1 Obiectul juridic Infracţiunile de fals în înscrisuri au ca obiect juridic comun relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în înscrisurile producătoare de consecinţe juridice, în autenticitatea sau veridicitatea acestor înscrisuri, în adevărul pe care trebuie să-l exprime.

6.2.1.2 Obiectul material Infracţiunile de fals în înscrisuri au, de regulă, şi un obiect material 1. În acelaşi sens, T. Toader, op.cit., p. 225; O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p.199. În sensul că fapta se săvârşeşte numai cu intenţie directă (V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. IV, ed. a II-a, p. 131; A. Boroi, Drept

penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 363).

____________________________________________________________

76


____________________________________________________________

constând în înscrisul asupra căruia se exercită nemijlocit activitatea incriminată1. Prin ,,înscris” se înţelege, în cazul infracţiunilor pe care le examinăm, actul alcătuit în formă scrisă2. Înscrisul poate fi oficial sau sub semnătură privată. În ambele cazuri, este necesar ca înscrisul să aibă valoare probatorie, de natură să producă consecinţe juridice, adică trebuie să aibă aptitudinea de a da naştere, de a modifica sau stinge un drept sau o obligaţie ori de a genera alte consecinţe juridice. Dacă înscrisul este lipsit de orice valoare probatorie, el nu poate constitui obiectul material al unei infracţiuni de fals, deoarece un asemenea înscris nu are aptitudinea de a produce consecinţe juridice3.

6.2.1.3 Subiectul activ Infracţiunile de fals în înscrisuri pot fi săvârşite de orice persoană, cu excepţia falsului intelectual (art. 289 C. pen.), care nu poate avea ca subiect activ decât un funcţionar. În cazul falsului material în înscrisuri oficiale, această calitate a făptuitorului agravează infracţiunea [art. 288 alin. (2) C. pen.]. Participaţia penală este posibilă sub toate formele. 6.2.1.4 Latura obiectivă Infracţiunile de fals în înscrisuri sunt infracţiuni comisive. Unele se realizează printr-o acţiune de falsificare a unui înscris, altele printr-o acţiune de folosire a unui înscris falsificat sau printr-o altă acţiune (facerea unei declaraţii false, prezentarea sub o identitate falsă etc.). Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea sau veridicitatea înscrisurilor care au aptitudinea de a produce consecinţe juridice, ceea ce înseamnă că ele sunt infracţiuni de pericol4. Una dintre infracţiunile de fals – falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii – presupune şi producerea unui rezultat efectiv constând în cauzarea unor pagube materiale. 6.2.1.5 Latura subiectivă Infracţiunile de fals se săvârşesc numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În unele cazuri (art. 290, 291, 292, 293 C. pen.), legea cerând ca

1. Dacă falsul se realizează prin alterarea unui înscris existent, acesta constituie obiectul material al infracţiunii; dacă falsul se realizează prin contrafacere, înscrisul contrafăcut constituie produsul infracţiunii. În acest din urmă caz, obiectul material al infracţiunii constă în substanţa, materialul pe care se scrie (O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 281). 2. V. Papadopol, Probleme generale privind falsul în înscrisuri, R.R.D. nr. 12/1973, p. 35; O. A. Stoica, op.cit., p. 40. 3. Trib.reg. Oltenia, d. nr. 4193/1966, R.R.D. nr. 2/1968, p. 155, cu notă de G. Antoniu; Trib.reg. Bacău, d. nr. 481/1955, L.P. nr. 3/1955; T.S., s. pen., d. nr. 411/1971, R.R.D. nr. 8/1971, p. 162; T.S., s. pen., d. nr. 1337/ 1970, R.R.D. nr. 12/1970, p. 178. 4. V. Papadopol, op.cit., p. 42. În acelaşi sens, T.S., d. î. nr. 1/1970, C.D. 1970, p. 42.

____________________________________________________________

77

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals ca fapta să fie săvârşită în scopul producerii unei consecinţe juridice, intenţia nu poate fi decât directă. Nu este necesar ca acest scop să fie efectiv realizat. Nu interesează dacă făptuitorul a urmărit producerea consecinţei juridice pentru sine sau pentru altul. 6.2.1.6 Formele infracţiunii Actele de pregătire nu sunt sancţionate, iar tentativa este sancţionată numai în câteva cazuri (art. 288, 289 şi 290 C. pen.). Consumarea acestor infracţiuni se produce în momentul când este executată acţiunea incriminată, moment când se produce şi urmarea periculoasă a faptei. 6.2.1.7 Sancţiunea Infracţiunile de fals în înscrisuri sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii. În unele cazuri, legea prevede amenda ca alternativă a pedepsei închisorii. 6.2.2 Falsul material în înscrisuri oficiale 6.2.2.1 Noţiune şi definiţie Fapta constă în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice (art. 288 C. pen.). 6.2.2.2 Latura obiectivă Infracţiunea presupune o acţiune de falsificare materială a unui înscris oficial1. Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea înscrisului în orice mod. Fapta onstituie infracţiune numai dacă fapta este de natură să producă consecinţe juridice. Cerinţa legii este îndeplinită dacă, pe de o parte, falsificarea priveşte un înscris care are putere probatorie şi semnificaţie juridică, iar pe de altă parte, înscrisul fals are aparenţa unui înscris oficial adevărat, autentic2. 6.2.2.3 Sancţiunea - constă în închisoare de la 3 luni la 3 ani.

1. Înscrisul oficial este, potrivit art.150 alin.(2) C.pen., orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art.145 C.pen. sau care aparţine unei asemenea unităţi. 2. V. Papadopol, op.cit., p.39; V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. IV, p.428 în prima ediţie; O. A. Stoica, op.cit., p.338; Colectiv, Probleme de practică judiciară examinate în lumina prevederilor noului Cod Penal, R.R.D. nr.11/1968, p.129; T.S., s.pen., d.nr.300/1971, R.R.D. nr.1/1972, p.155.

78


6.2.2.4 Forma agravată Infracţiunea este mai gravă dacă fapta este săvârşită de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu [art. 288 alin. (2) C. pen.]. Sancţiunea constă în închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Teme de reflecţie: 1. Care este forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea de fals

matrial în înscrisuri oficiale? 2. Această infracţiune subzistă chiar dacă înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop legitim?

6.2.3 Falsul intelectual

6.2.3.1 Noţiune şi definiţie Infracţiunea constă în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări (art. 289 C. pen.).

6.2.3.2 Latura obiectivă Infracţiunea presupune o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său. Această activitate se poate realiza fie printr-o acţiune (atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului), fie printr-o inacţiune (omisiunea de a insera unele date sau împrejurări). Acţiunea sau inacţiunea trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

6.2.3.3 Consumarea Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se termină întocmirea înscrisului oficial fals, adică în momentul când înscrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a sigiliului1. Nu interesează dacă înscrisul a fost sau nu folosit.

6.2.3.4 Sancţiunea - este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

1. O. A. Stoica, op.cit., p. 340.

79


6.2.4 Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

6.2.4.1 Noţiune şi definiţie Infracţiunea constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoanei spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice (art. 290 C. pen.).

6.2.4.2 Latura obiectivă Infracţiunea presupune, în primul rând, falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea înscrisului în orice mod. Pentru realizarea infracţiunii este necesar, în al doilea rând, ca înscrisul falsificat să fie folosit de însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de acesta altei persoane spre folosire. Prin urmare, simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracţiune. În ipoteza folosirii înscrisului falsificat chiar de către autorul falsului, uzul de fals este absorbit în conţinutul infracţiunii prevăzută în art. 290 C. pen.1 În ipoteza încredinţării înscrisului altei persoane este necesar ca încredinţarea să se facă în scopul folosirii acelui înscris şi nu în vreun alt scop.

6.2.4.3 Consumarea Infracţiunea se consumă în momentul când executarea acţiunii de folosire sau de încredinţare este dusă până la capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei. 6.2.4.4 Sancţiunea - este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Temă de reflecţie: Latura subiectivă a infracţiunii este realizată chiar şi atunci când

înscrisul a fost săvârşit pentru dovedirea unui fapt adevărat?

6.2.5 Uzul de fals

6.2.5.1 Noţiune şi definiţie 1. Trib.Jud. Bacău, d. nr. 173/1973, R.R.D. nr. 10/1973, p. 172; Trib.Jud. Suceava, d. nr. 528/1973, R.R.D. nr. 9/1973, p. 175; T.S., s. pen., d. nr. 486/1984, R.R.D. nr. 4/1985, p. 69.

____________________________________________________________

80

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals Potrivit art. 291 C. pen., infracţiunea constă în folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice (art. 291 C. pen.).

6.2.5.2 Latura obiectivă Infracţiunea presupune o acţiunea de folosire a unui înscris fals, oficial sau sub semnătură privată. A folosi un înscris fals înseamnă a produce acel înscris ca dovadă a conţinutului său aparent. Simpla deţinere a unui înscris fals nu constituie infracţiunea de uz de fals1. O cerinţă esenţială este ca înscrisul fals folosit să aibă aptitudinea de a produce consecinţe juridice, adică de a servi ca ca dovadă a conţinutului său aparent2.

6.2.5.3 Consumare Uzul de fals este o infracţiune instantanee3. În consecinţă, această infracţiune se consumă în momentul când înscrisul falsificat, oficial sau sub semnătură privată, este folosit efectiv. Prelungirea în timp a efectelor înscrisului fals folosit nu atribuie infracţiunii caracter continuu4.

6.2.5.4 Sancţiunea - este închisoarea de la 3 luni la 3 ani, dacă înscrisul folosit este oficial, şi închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, dacă înscrisul folosit este sub semnătură privată.

6.2.6 Falsul în declaraţii

6.2.6.1 Noţiune şi definiţie Infracţiunea constă în declararea necorespunzătoare adevărului făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe (art. 292 C. pen.).

6.2.6.2 Latura obiectivă 1. Trib.Jud.Timiş, d. nr. 168/1972, cu notă de L.Pastor, R.R.D. nr. 7/1972, p. 147. 2. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. IV, p. 451 în prima ediţie; T. Vasiliu şi colab., op.cit., vol. II, p. 288; O. A. Stoica, op.cit., p. 343. 3. O. A. Stoica, op.cit., p. 343; I. Dobrinescu, notă la d.nr.1902/1965 a Trib.Reg. Argeş, J.N. 11/1965, p. 157-160; T.S., s. pen., d. nr. 317/1971, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 434; T.S., s. pen., d. nr. 3224/1969, C.D. 1969, p. 384. 4. O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 275. Ceea ce atribuie unei infracţiuni caracter continuu constă în prelungirea în timp, prin natura ei, a ac ţiunii incriminate, iar nu durata în timp a efectelor pe care le-a produs.

81


Infracţiunea presupune, în primul rând, o declaraţie necorespunzătoare adevărului făcută unei unităţi din cele prevăzute în art. 145 C. pen., care este competentă să ia act de acea declaraţie. În al doilea rând, este necesar ca declaraţia făcută să fie una dintre acele declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor, serveşte la producerea unei consecinţe juridice. Cu alte cuvinte, se cere ca declaraţia să aibă, potrivit legii sau împrejurărilor, valoare probatorie şi eficienţă juridică, să fie aptă a servi la producerea consecinţei juridice avută în vedere de făptuitor1. Infracţiunea de fals în declaraţii exclude, prin însuşi conţinutul său, existenţa în concurs a infracţiunii de uz de fals2.

6.2.6.4 Consumarea Consumarea infracţiunii are loc în momentul când declaraţia mincinoasă scrisă a fost primită sau declaraţia mincinoasă verbală a fost consemnată de organul competent3. 6.2.6.5 Sancţiunea - este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. SINTEZĂ

Prin fals, în sensul cel mai larg al acestei noţiuni, se înţelege orice alterare a advărului. Infracţiunile de fals sunt prevăzute în Titlul VII al părţii speciale a

Codului penal (art. 282-294). În raport cu natura entităţilor cu privire la care se alterează adevărul, infracţiuni le de fals sunt împărţite de leguitor în trei subgrupe: a) falsificarea de monede, timbre sau alte valori; b) falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare; c) falsuri în înscrisuri.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1. Codul penal. 2. A. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. 3. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, B.N. Bulai, Cr. Mitrache, Instituţii de

drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2008. 1. Gh. Şerbănescu, notă la sent. pen. nr. 49/1974 a Trib.Mil.Teritorial Bucureşti, R.R.D. nr. 9/1975, p. 61-64; A. Grada, notă la d. nr. 1213/1964 a Trib.Reg. Banat, J.N. nr. 4/1965, p. 149-150. 2. T.S., s. pen., d. nr. 843/1975, C.D. 1975, p. 400; Trib.Jud.Timiş, dec. pen. nr. 795/1980, R.R.D. nr. 2/1981, p. 68. 3. Gh. Ivan, notă la dec.pen. nr. 35/R din 12 ianuarie 1999 a C.A. Galaţi, D. nr. 5/2000, p. 153-154. Organul care primeşte declaraţia falsă nu are obligaţia să verifice dacă aceasta corespunde realităţii sau nu. În sens contrar, C.A. Galaţi, dec. pen. nr. 35/R din 12 ianuarie 1999.

82

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul şi infracţiuni de fals 4. Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009. 5. T. Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007.

83

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale

____________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr. 7 PROCESUL PENAL CA MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIŢIEI PENALE

Cuprinsul unităţii: 7.1. Definiţia procesului penal ................................................................83 7.2. Fazele procesului penal ..................................................................84 7.3. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept ..........85 7.4. Faptele juridice procesual penale ...................................................87 7.5. Raporturile juridice procesual penale .............................................88 7.6. Izvoarele dreptului procesual penal ................................................89 7.7. Principiile fundamentale (regulile de bază) ale procesului penal ....93 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 7 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 7 vei fi capabil: ? să defineşti: - procesul penal - fazele procesului penal - dreptul procesual penal - faptele juridice procesual penale - raporturile juridice procesual penale ? să prezinţi: - fazele procesului penal - legăturile dreptul procesual penal cu alte ramuri de drept - principiile fundamentale ale procesului penal ? să analizezi: - faptele juridice procesual penale - raporturile juridice procesual penale. 7.1 DEFINIŢIA PROCESULUI PENAL Pentru a se evita arbitrariul în activitatea de aplicare a legii penale celor

care au săvârşit infracţiunea, societatea a reglementat amplu această activitate prin dispoziţiile legii şi a însărcinat anumite organe specializate ale statului cu înfăptuirea ei. Activitatea de sancţionare legal reglementată se înfăptuieşte printr-un complex de acte succesive care, datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive, reprezintă un proces penal 1. Procesul penal poate fi definit ca fiind activitatea reglementată de lege,

desfăşurată de către anumite organe specializate ale statului, cu participarea părţilor şi a altor persoane interesate, în scopul constatării la timp şi în mod

1. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. V, Ediţia a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2003, p. 7.

84


complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. 7.2 FAZELE PROCESULUI PENAL 7.2.1 Noţiunea de fază a procesului penal Faza procesului penal este o diviziune a acestuia, în care îşi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor care se înscriu în funcţia lor procesuală (de a urmări, de a judeca sau de a pune în executare hotărârea) şi după epuizarea căreia poate fi dată o anumită soluţie privind cauza penală1.

7.2.2 Fazele procesului penal În actuala reglementare din ţara noastră procesul penal cuprinde trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Prima fază a procesului penal, denumită urmărirea penală, este premergătoare judecăţii şi se situează între începutul urmăririi penale şi trimiterea inculpatului în judecată prin rechizitoriul procurorului. Judecata începe odată cu sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale ce se desfăşoară până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Punerea în executare a hotărârilor constituie ultima fază, cuprinzând întreaga procedură prin care hotărârea definitivă se pune în aplicare, până în momentul în care este sesizat organul de executare; executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură, plasându-se în afara procesului penal2.

7.2.3 Organele judiciare Care îşi desfăşoară activitatea în fiecare fază a procesului penal şi actele care conturează limitele fazelor procesului penal. În prima fază a procesului penal îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare penală (organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale) şi procurorul, acesta din urmă fiind organul judiciar care conduce şi controlează nemijlocit 1. Gh. Mateuţ, Procedura penală, Partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea“ Iaşi, 1993, p. 31; N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. PAIDEIA, Bucureşti, 1993, p. 21; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, vol. I, Partea generală, Ed. GLOBAL LEX, Bucureşti, 2006, p. 33. 2. N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 23; I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Ediţia a doua, revăzută şi completată de V. Dongoroz, C. Chiseliţă, Şt. Laday, E.C. Decusară, vol. IV, Ed. Curierul judiciar, Bucureşti, 1927, p. 10-11. Alţi autori includ executarea în perimetrul procesului penal (V. Manzini, Garraud, cit. de I. Tanoviceanu, op.cit., vol. IV, p. 11; M. Mercone, op.cit., p. 71).

85

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale activitatea de cercetare penală şi are competenţa exclusivă de a soluţiona cauza penală; în anumite cazuri prevăzute în mod expres în lege, procurorul efectuează, în mod obligatoriu, urmărirea penală. În mod excepţional, instanţa de judecată are unele atribuţii legate de desfăşurarea urmăririi penale, cum ar fi arestarea preventivă şi percheziţia, care potrivit art. 23 alin. (4) şi 27 alin. (3) din Constituţie se dispun de judecător şi numai în cursul procesului penal. Urmărirea penală este marcată, în momentul său de început, printr-o rezoluţie, iar în momentul final printr-o ordonanţă1, rezoluţie2 sau rechizitoriu3. În a doua fază a procesului penal îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată cu participarea procurorului. Momentul de început al fazei de judecată este marcat de sesizarea instanţei prin rechizitoriu, iar momentul său final prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti. În a treia fază a procesului penal îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată, procurorul, organele de poliţie, precum şi alte organe prevăzute de lege. Momentul de început al fazei de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti este marcat în mod diferenţiat de anumite acte procesuale sau procedurale, în funcţie de sancţiunea aplicată celui condamnat. Momentul final al acestei faze este marcat, de asemenea, în mod diferenţiat, de anumite acte procedurale în funcţie de sancţiunea penală pusă în executare4. 7.3 LEGĂTURILE DREPTULUI PROCESUAL PENAL CU ALTE RAMURI DE DREPT Dreptul procesual penal poate fi definit ca ansamblul normelor juridice care reglementează procesul penal5. Între dreptul procesual penal şi celelalte ramuri de drept există numeroase legături.

7.3.1 Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional

Dreptul procesual penal este legat de dreptul constituţional, deoarece îşi găseşte, în primul rând, fundamentul juridic în normele constituţionale6.

1. Prin ordonanţă se poate dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei. 2. Prin rezoluţie se poate dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei. 3. Prin acelaşi rechizitoriu se poate dispune trimiterea în judecată a unui inculpat, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale cu privire la alte fapte sau la alţi învinuiţi ori inculpaţi şi clasarea cauzei. 4. I. Neagu, op.cit., vol. I, p. 35-36. 5. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol.V, p. 9; N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 24. 6. De alt fel, orice ramură de drept îşi găseşte temeiul legislativ în normele juridice constituţionale (I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. ,,PROARCADIA“, Bucureşti, 1993, p. 34,42).

86

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale Constituţia României1 consacră numeroase norme reglementării activităţii de justiţie penală. În acest sens, legea fundamentală arată în ce condiţii poate fi restrânsă libertatea individuală2. De asemenea, cuprinde dispoziţii care asigură egalitatea în drepturi a cetăţenilor (art. 16), accesul liber la justiţie (art. 21), dreptul la apărare (art. 24) şi inviolabilitatea domiciliului (art. 27). În capitolul VI din titlul III, reglementează autoritatea judecătorească, cuprinzând secţiuni distincte pentru instanţele judecătoreşti (art. 124-130), Ministerul Public (art. 131- 132) şi Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133-134).

7.3.2 Dreptul procesual penal şi dreptul penal Între dreptul procesual penal şi dreptul penal există o legătură indisolubilă, deoarece între infracţiunea săvârşită şi pedeapsa aplicată se interpune întotdeauna un proces penal. Legătura are un caracter organic şi funcţional3, deoarece se referă, pe de o parte, la mijlocul prin care se realizează acest drept.

7.3.3 Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil

Între reglementările existente în cele două ramuri de drept se constată numeroase elemente de întrepătrundere, acestea putând fi observate în înseşi principiile fundamentale care stau la baza procesului penal şi civil, precum şi în normele care privesc administrarea probelor, desfăşurarea judecăţii etc.4 Această întrepătrundere este şi mai evidentă atunci când acţiunea civilă se exercită în cadrul procesului penal, fiind alăturată acţiunii penale; aceasta se întâmplă în cazurile în care prin infracţiune s-au produs prejudicii ce urmează a fi recuperate în cadrul procesului penal. 7.3. 4 Dreptul procesual penal şi dreptul civil Dreptul civil contribuie la reglementarea unor instituţii ale dreptului procesual penal, cum sunt: partea civilă, partea responsabilă civilmente, acţiunea civilă etc.5

1. A fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991; a fost republicată în urma intrării în vigoare a Legii de revizuire nr. 429/2003 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. 2. De pildă, în art. 23 alin. (2) se arată că ,,percheziţia, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege“. În art. 23 alin. (3)-(10) sunt reglementate detaliat reţinerea şi arestarea preventivă, care pot fi dispuse în cursul procesului penal. 3. Grigore Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 23. 4. De pildă, procesul civil şi cel penal se desfăşoară după aceleaşi principii, precum independenţa judecătorilor, egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor participante în cauză, garantarea dreptului de apărare etc. 5. Unii autori susţin că, dacă în dreptul civil nu ar exista reglementarea răspunderii civile pentru fapta altuia, dreptul procesual penal nu ar fi cunoscut partea responsabilă civilmente (N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 33).

87


7.3.5 Dreptul procesual penal şi celelalte ramuri de drept Dreptul procesual penal se poate afla în legătură cu orice altă ramură a sistemului dreptului din ţara noastră, având în vedere că fiecare ramură poate contribui, într-o măsură mai mare sau mai mică, la realizarea justiţiei penale. De pildă, prin intermediul nstituţiei chestiunilor prealabile, poate fi implicată în rezolvarea unei cauze penale orice ramură de drept: dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul comercial, etc.

7.4 FAPTELE JURIDICE PROCESUAL PENALE

7.4.1 Noţiunea de fapte juridice procesual penale Prin fapte juridice procesual penale se înţeleg acele împrejurări de fapt care, potrivit legii, dau naştere, modifică, sting raportul juridic procesual penal sau împiedică naşterea lui1. Prin raportare la voinţa oamenilor, faptele juridice se împart în acţiuni şi evenimente2. Acţiunile sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. În funcţie de conformarea lor la dispoziţiile legale în vigoare, acţiunile pot fi legale sau ilegale. Constituie o acţiune ilegală săvârşirea unei infracţiuni, care poate da naştere raportului procesual penal. Acţiunile legale constituie manifestări de voinţă ale persoanelor care înţeleg şi doresc producerea anumitor consecinţe pe plan juridic procesual penal, cum ar fi constituirea părţii vătămate ca parte civilă. Evenimentele sunt fapte juridice produse independent de voinţa oamenilor, care pot determina anumite consecinţe juridice. Astfel, starea de boală gravă a învinuitului sau inculpatului conduce la suspendarea urmăririi penale (art. 239 C. proc. pen.) sau la suspendarea judecăţii (art. 303 C. proc. pen.); decesul făptuitorului împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.).

7.4.2 Clasificarea faptelor juridice procesual penale În raport de efectele pe care le pot produce, faptele juridice procesuale pot fi constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive3. Sunt fapte juridice procesuale constitutive săvârşirea unei infracţiuni4, sesizarea organului judiciar printr-o plângere prealabilă, constituirea ca parte civilă în procesul penal etc. Alteori, faptele juridice sunt modificatoare, cum ar fi punerea în mişcare a acţiunii penale, care, dând celui învinuit calitatea de inculpat, modifică drepturi le

1. I. Neagu, op.cit., vol. I, p. 41. 2. N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 38. 3. Ibidem, p. 38. 4. I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 55.

88

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale şi obligaţiile acestuia în cadrul procesului penal; împlinirea vârstei de 16 ani de către învinuitul sau inculpatul minor, face inaplicabilă dispozi-ţia din art. 481 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căreia când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează. Serviciul de probaţiune de la domiciliul minorului, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul. Dintre faptele juridice procesual penale extinctive menţionăm retragerea plângerii prealabile de către partea vătămată, împăcarea părţilor, decesul făptuitorului etc.; intervenţia unor asemenea împrejurări conduce la stingerea raporturilor juridice procesual penale. Faptele juridice procesual penale impeditive sunt acele împrejurări care împiedică naşterea raportului juridic procesual penal. De pildă, lipsa plângerii prealabile, amnistia, prescripţia răspunderii penale şi decesul făptuitorului, intervenite înainte de începerea urmăririi penale, va împiedica ab initio declanşarea procesului penal. Trebuie însă menţionat că unul şi acelaşi fapt procesual poate fi considerat impeditiv sau extinctiv în funcţie de momentul intervenţiei sale1. Spre exemplu, dacă decesul făptuitorului intervine înainte de începerea urmăririi penale, acesta are semnificaţia unui fapt juridic impeditiv, iar dacă intervine după începerea urmăririi penale, are semnificaţia unui fapt juridic extinctiv. 7.5 RAPORTURILE JURIDICE PROCESUAL PENALE

7.5.1 Noţiunea de raport juridic procesual penal Raporturile juridice procesual penale sunt acele raporturi juridice care apar în cursul desfăşurării procesului penal2. Spre deosebire de raportul de drept substanţial, care ia naştere prin săvârşirea unei infracţiuni, raportul juridic procesual penal ia naştere prin aducerea raportului material în faţa organelor judiciare3. Raportul juridic procesual dintre subiecţii procesuali principali (statul, prin organele judiciare şi părţile) este considerat ca raport principal, deoarece durează atât cât durează şi procesul penal. În procesul penal pot apare şi multe raporturi juridice procesuale accesorii, în care alături de subiecţii amintiţi, participă şi alte persoane străine de raportul juridic principal (martori, experţi, interpreţi, apărători etc.), acestea devenind şi ele subiecţi ai procesului penal, subiecţi ocazionali.

7.5.2 Structura raporturilor procesual penale Ca orice alt raport juridic, raporturile procesual penale au trei elemente:

1. I. Neagu, op.cit., vol. I, p. 42-43. 2. N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 39. 3. Gh. Mateuţ, op.cit., vol. I, p. 23.

89

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale subiecţi, conţinut şi obiect. Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la realizarea procesului penal. Conţinutul raportului juridic procesual penal cuprinde drepturile şi obligaţiile conferite prin lege subiectelor raporturilor respective. Obiectul raportului juridic procesual penal constă în stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic penal şi determinarea conţinutului acestui raport juridic1.

7.6 IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL

7.6.1 Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal Prin izvoare ale dreptului procesual penal se înţeleg sursele din care decurg reglementările legale în domeniul procedurii penale2. Noţiunea de izvor al dreptului poate fi determinată în sens material şi în sens formal3. În sens material, prin izvor al dreptului înţelegem condiţiile materiale de existenţă ale societăţii. În sens formal sau juridic, prin izvoare ale dreptului înţelegem formele de exprimare a normelor juridice4.

7.6.2 Izvoarele formale ale dreptului procesual penal 7.6.2.1. Constituţia României este izvor al dreptului procesual penal, deoarece, ca lege fundamentală, cuprinde norme care au aplicabilitate directă în procesul penal. 7.6.2.2. Codul de procedură penală cuprinde majoritatea normelor procesuale, constituind principalul izvor al dreptului procesual penal5. Codul actual de procedură penală a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 şi a suferit numeroase modificări, în special după Revoluţia din decembrie 1989. 7.6.2.3. Codul penal poate fi considerat şi el izvor al dreptului procesual penal, deoarece cuprinde numeroase dispoziţii aplicabile în cursul desfăşurării procesului penal. Pot fi date ca exemple, în acest sens, dispoziţiile referitoare la înlocuirea răspunderii penale (art. 90-91, 98), la lipsa plângerii prealabile şi la împăcarea

1. D. Pavel, Despre obiectul raportului de drept procesual penal, RRD nr. 4, 1974, p. 29. 2. G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dic ţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 141. Izvoarele procedurii penale sunt actele normative care o disciplinează (M. Mercone, Diritto processuale penale, XII Edizione, Edizioni Giuridiche SIMONE, Napoli, 2004, p. 9). 3. I. Neagu, op.cit., vol. I, p. 50; S. Popescu, Metoda comparativă în domeniul dreptului, Studii şi cercetări juridice, nr. 4, 1970, p. 143. 4. Unii autori consideră că, în sens formal, izvorul dreptului procesual penal cuprinde normele în care este exprimat dreptul procesual penal (G. Antoniu şi colab., Dicţionar de procedură penală, op.cit., p. 141). 5. Codul de procedură penală constituie izvorul normativ de referinţă, adică un corpus juris în care sunt incluse normele procedurii penale (M. Mercone, op.cit., p. 9).

90

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale părţilor (art. 131-132). De asemenea, normele care prevăd modul în care se pune în mişcare acţiunea penală în cazul unor infracţiuni sau stingerea ei în anumite condiţii [art. 180 alin. (3) şi (4), 181 alin. (2) şi (3), 184 alin. (5), 192 alin. (3), 193 alin. (2) şi (3), 195 alin. (3) şi (4), 196 alin. (2) şi (3), 197 alin. (4) etc.]. 7.6.2.4. Codul de procedură civilă constituie izvor al dreptului procesual penal prin anumite norme ale sale, dar numai în măsura în care legea procesual penală face trimitere la acesta1. Astfel, art. 163 alin. (4) C. proc. pen. prevede că nu pot fi sechestrate acele bunuri care sunt exceptate prin lege. Această trimitere se referă la art. 406 şi urm. C. proc. civ. care prevăd bunurile care nu pot fi supuse sechestrului. De asemenea, art. 446 C. proc. pen. menţionează că dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. Tot astfel, art. 643 alin. (3) C. proc. pen. prevede că contestaţia împotriva actelor de executare a dispoziţiilor civile se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile. 7.6.2.5. Codul civil este izvor al dreptului procesual penal, cuprinzând dispoziţii care se aplică în rezolvarea cauzelor penale. În această privinţă, art. 14 alin. (3) C. proc. pen. prevede că repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile. Art. 24 alin. (3) C. proc. pen. arată că persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente. Tot astfel, art. 44 alin. (3) C. proc. pen. arată că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. 7.6.2.6. Normele cu caracter organizatoric pot constitui izvoare de drept procesual penal.

În acest sens, menţionăm următoarele: Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor2, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie3, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/20024, cu

1. Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă nu constituie două reglementări riguros închise ― lacunele primului putând fi complinite de al doilea (R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Edition Cujas, Paris, 1967, p. 637). În doctrina noastră s-a susţinut, dimpotrivă, că normele din Codul de procedură civilă nu alcătuiesc dreptul comun şi nu se aplică ori de câte ori legea procesual penală tace, deoarece împrumutul unei dispoziţii procesual civile se poate face numai în măsura în care analogia este posibilă şi deci compatibilă cu principiile fundamentale ale Dreptului procesual penal (I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Ediţia a doua, revăzută şi completată de V. Dongoroz, C. Chiseli ţă, Şt. Laday, E.C. Decusară, vol. IV, Ed. Curierul judiciar, Bucureşti, 1927, p. 42, 50-51). 2. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004; republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2006. 3. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002. 4. Publicată în Monitorul Ofical al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002.

91

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale modificările şi completările ulterioare1; Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism2, cu modificările şi completările ulterioare, etc. 7.6.2.7. Alte acte normative cu putere de lege pot constitui izvoare de drept procesual penal dacă cuprind dispoziţii care se aplică în procesul penal3. În acest sens, putem menţiona Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval 4, care cuprinde dispoziţii speciale de procedură în capitolul 5. 7.6.2.8. Normele care reglementează cooperarea judiciară internaţională în materie penală conţin numeroase dispoziţii procesual penale. În acest sens, menţionăm Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală5, cu modificările şi completări le ulterioare. 7.6.2.9. Convenţiile şi tratatele internaţionale încheiate de ţara noastră pot constitui izvoare de drept. Pentru ca normele înscrise în actele internaţionale să devină obligatorii există în toate sistemele de drept regula potrivit căreia acestea trebuie ratificate de organul legislativ pentru a avea efect în dreptul intern. Acest principiu care se referă la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern este înscris în art. 11 alin. (2) din Constituţia României, unde se prevede că tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Organizarea unei colaborări internaţionale între organele judiciare din diferite state în vederea unei bune administrări a justiţiei formează obiectul asistenţei juridice internaţionale în materie penală6. Aceasta se realizează în condiţiile şi în modalităţile stabilite prin dispoziţiile cuprinse în legea internă, afară de cazul în care, prin convenţii internaţionale, s-a stabilit altfel (art. 513 C. proc. pen.). Consacrând principiul preeminenţei dreptului internaţional, Legea nr. 302/2004 prevede în art. 4 alin. (1) că dispoziţiile ei se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le

1. Admitem şi noi că ordonanţele de urgenţă pot constitui izvoare de drept procesual penal, dar utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat excepţionale, care justifică o intervenţie urgentă din partea puterii executive (A se vedea, cu privire la materia penală, V. Paşca, Constituţia şi Codul penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 29). Doctrina italiană recunoaşte caracterul de izvoare de drept penal şi de drept procesual penal decretelor-lege emise de guvern ,,în cazuri de necesitate şi de urgenţă“ (M. Mercone, op.cit., p. 10; F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Milano, 2000, p. 72; G. Fiandaca, Enzo Musco, Diritto penale. Parte generale, Bologna, 2001, p. 53-54), deşi există unele voci care susţin neconstituţionalitatea recurgerii la decretele legislative şi la decretele de urgenţă în materie penală (Carboni, Ľ inosservanza dei provvedimenti delľ Autorità , Milano, 1970, p. 255). Această din urmă opinie a rămas însă izolată. 2. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 23 noiembrie 2004. 3. În statul de drept este firesc ca numai actele cu putere de lege să constituie izvoare de drept. De aceea, Constituţia României prevede în art. 126 alin. (2) că competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. 4. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 16 mai 2003. 5. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004. 6. R. M. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 17.

92

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale completează în situaţiile nereglementate. Constituie izvoare de drept procesual penal în acest sens următoarele: a) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma la 4.11.1950, în vigoare de la 3.11.1959, ratificată de România prin Legea nr. 30/19941; b) Constituţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21.03.1983, în vigoare de la 1.07.1985, ratificată de România prin Legea nr.78/19962; c) Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20.04.1959, în vigoare la 12.06.1962, ratificată de România prin Legea nr. 236/19983. Ea este completată de Protocolul adiţional din 17.03.1978 şi de al doilea Protocol adiţional din 8.11.2001, care a intrat în vigoare pentru România la 1.03.2005; d) Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15.05.1972, ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/19994, aprobată prin Legea nr. 34/20005; e) Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28.05.1970, ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 90/19996, aprobată prin Legea nr. 53/20007; i) Convenţia europeană privind reprimarea terorismului, Strasbourg, 27.01.1997, ratificată de România prin Legea nr. 19/19978; j) Convenţia penală privind corupţia, Strasbourg, 27.01.1999, ratificată de România prin Legea 27/20029; k) Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, New York, 31.10.2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/200410; l) Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, New York, 15.11.2000, ratificate de România prin Legea nr. 565/200211; m) Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informativă, Budapesta, 23.11.2001, ratificată de Români a prin Legea nr. 64/200412; n) Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, Strasbourg, 8.11.1990, ratificată de România

1. Publicată în Monitorul Oficial al Romîniei, Partea I, nr. 135 din 31.05.1994. 2. Publicată în Monitorul Oficial al Romîniei, Partea I, nr. 161 din 24.07.1996. 3. Publicată în Monitorul Oficial al Romîniei, Partea I, nr. 492 din 21.12.1998. 4. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 31.08.1999. 5. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17.04.2000. 6. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31.08.1999. 7. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17.04.2000. 8. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4.03.1997. 9. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30.01.2002. 10. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5.10.2004. 11. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 813 din 8.11.2002. 12. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20.04.2004.

93

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale prin Legea nr. 263/20021; p) Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13.12.1957, în vigoare de la 18.04.1960, cu Protocoalele sale adiţionale din 15.10.1975 şi 17.03.1978, ratificată de România prin Legea nr. 80/19972. r) Începând cu data aderării Românieie la Uniunea Europeană, este izvor de drept procesual penal şi Convenţia Uniunii Europene de asistenţă judiciară în materie penală din 29.05.20003, care reprezintă principalul instrument juridic în domeniu între statele membre ale Uniunii Europene. Această convenţie a fost adoptată de Consiliul Uniunii Europene în vederea facilitării Convenţiei Consiliului Europei din 20.04.1959 şi este transpusă integral în Titlul VII al Legii nr. 302/2004. Convenţia a fost completată prin Protocolul din 20014. De asemenea, se aplică, în relaţia cu statele membre, şi Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13.06.2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene5, cu excepţia infracţiunilor săvârşite înainte de august 2002, în cazul în care Franţa este stat membru de executare, noiembrie 2004, în cazul în care Republica Cehă este stat membru de executare.

7.7 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE (REGULILE DE BAZĂ) ALE PROCESULUI PENAL 7.7.1 Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal Prin principii fundamentale ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.

7.7.2 Principiile fundamentale ale procesului penal Codul nostru de procedură penală, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cuprinde în primul său capitol intitulat ,,Scopul şi regulile de bază ale procesului penal“, norme în care sunt înscrise principiile sale fundamentale (art. 2-8), după cum urmează: 7.7.2.1. Legalitatea procesului penal. Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmării penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. 7.7.2.2. Oficialitatea procesului penal. Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

1. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28.05.2002. 2. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14.05.1997. 3. Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, nr. C197 din 12.07.2000. 4. Publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, nr. C236/1 din 21.11.2001. 5. Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, nr. L190/1 din 18.07.2002.

94

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale 7.7.2.3. Aflarea adevărului. În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului. 7.7.2.4. Rolul activ. Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal. 7.7.2.5. Garantarea libertăţii persoanei. În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nicio persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazuri le şi condiţiile prevăzute de lege. Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau care i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege. În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. 7.7.2.6. Respectarea demnităţii umane. Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsită prin lege. 7.7.2.7. Prezumţia de nevinovăţie. Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. 7.7.2.8. Garantarea dreptului de apărare. Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are

95

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale apărător ales. 7.7.2.9. Limba în care se desfăşoară procesul penal. În procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română. În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română. 7.7.2.10. Folosirea limbii oficiale prin interpret. Părţilor care nu vorbesc sau care nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.

SINTEZĂ Procesul penal poate fi definit ca fiind activitatea reglementată de lege,

desfăşurată de către anumite organe specializate ale statului, cu participarea părţilor şi a altor persoane interesate, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. În actuala reglementare din ţara noastră procesul penal cuprinde trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, în care îşi desfăşoară activitatea anumite organe judiciare penale. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1. Codul de procedură penală. 2. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

3. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007. 4. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993.

96

Participanţii în procesul penal

Unitatea de învăţare nr. 8 PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Cuprinsul unităţii: 8.1. Noţiunea de participanţi în procesul penal ......................................96 8.2. Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali ........................97 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 8 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 8 vei fi capabil: ? să defineşti: - participanţii în procesul penal ? să prezinţi: - participanţii în procesul penal

8.1 NOŢIUNEA DE PARTICIPANŢI ÎN PROCESUL PENAL Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervenţia unor persoane obligate sau interesate să participe la rezolvarea conflictului născut prin săvârşirea infracţiunii1. Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului acestuia poartă denumirea de participanţi. În mod corect, s-a subliniat în literatura juridică, că noţiunea de participanţi în procesul penal se deosebeşte de conţinutul aceleiaşi noţiuni în dreptul penal2. În timp ce prin participanţi în dreptul penal înţelegem numai persoanele fizice care au conlucrat la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, prin participanţi în procesul penal înţelegem organele şi persoanele chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal. Aşa cum reiese din cele arătate mai sus, în sensul larg al noţiunii de participanţi în procesul penal sunt înglobaţi toţi subiecţii oficiali sau particulari, care, în mod efectiv, iau parte la activităţile ce se desfăşoară în procesul penal. Fac parte din categoria participanţilor, în acest sens: organele judiciare, părţile, apărătorul şi alte persoane. În sensul restrâns al noţiunii de participanţi în procesul penal se cuprind: organele judiciare, părţile şi apărătorul. Organele judiciare care au calitatea de participanţi în procesul penal sunt: instanţele de judecată şi organele de urmărire penală (procurorul şi organele de cercetare penală). Părţile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice direct interesate în soluţionarea acţiunii penale sau acţiunii civile născute din săvârşirea infracţiunii. Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

1. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. V, p. 83. 2. N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 75.

97

Particinanţii în procesul penal

Din categoria ,,altor persoane“ care participă în procesul penal alături de organe judiciare şi părţi, amintim: martorii, experţii, grefierii, executorii judecătoreşti etc.

8.2 SUCCESORII, REPREZENTANŢII ŞI SUBSTITUIŢII PROCESUALI Este posibil ca, în anumite cauze penale, părţile să nu fie prezente în mod efectiv, drepturile sau obligaţiile lor fiind preluate de anumiţi subiecţi procesuali. În funcţie de modul în care subiecţii procesuali care înlocuiesc părţi le intervin în procesul penal şi în funcţie de natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le au, aceştia pot fi: succesori, reprezentanţi şi substituiţi procesuali1.

8.2.1 Succesorii În exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal pot interveni, potrivit dispoziţiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice. În acest sens, în art. 21 se arată că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. Succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, ei devenind părţi prin succesiune2. Succesorii sunt părţi în procesul penal şi nu substituiţi procesuali sau reprezentanţi, deoarece ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci îşi valorifică drepturile lor, întrucât antecesorii – prin deces, desfiinţare sau dizolvare – au încetat să mai fie subiecţi de drept.

8.2.2 Reprezentanţii În anumite situaţii este posibil ca părţi le să nu poată fi prezente la desfăşurarea procesului penal. Pentru continuarea activităţii procesuale în locul părţilor, în anumite condiţii prevăzute de lege, pot să apară în scena procesului penal reprezentanţii. Prin reprezentanţi înţelegem acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea acţivităţilor procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces3. În literatura de specialitate s-a subliniat că reprezentanţii nu sunt părţi în proces, deoarece ei nu urmăresc în acesta un interes propriu, ci îndeplinesc numai anumite acte procesuale în numele şi în contul altei persoane4. 1. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. V, p. 83. 2. Ibidem, p. 92. 3. V. Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi a inculpatului în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, R.R.D. nr. 3/1973, p. 22. 4. V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale italiano, vol. II, Torino, Unione tipografico-editrice Torinese, 1931, p. 413.

98


8.2.3 Substituiţii procesuali Substituiţii procesuali se deosebesc de reprezentanţi, prin îndeplinirea activităţii procesuale în nume propriu, în vederea realizării unui drept al altuia, în timp ce reprezentanţii îndeplinesc anumite acţivităţi în numele altei persoane. Substituiţii procesuali apar ca subiecţi în cadrul procesului penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia. Substituiţii procesuali au, în lumina celor arătate mai sus, o legitimatio ad procesum (având drepturi procesuale proprii), dar nu au o legitimatio ad causam. Substituiţii procesuali au exerciţiul unor drepturi procesuale la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal. Astfel, potrivit art. 222 alin. (5) C. proc. pen., un soţ poate face plângere pentru celălalt soţ, dar dreptul soţului ca substitut procesual se rezumă numai la posibilitatea de a face plângerea, deoarece acesta (substituitul) nu poate să se împace eventual cu învinuitul sau inculpatul. Cel în beneficiul căruia acţionează substituitul procesual poate să nu fie de acord cu actul procesual realizat de acesta. Spre exemplu, în cazul în care plângerea pentru săvârşirea unei infracţiuni ar fi făcută de către un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi, persoana vătămată poate declara că nu-şi însuşeşte plângerea. Substituiţii procesuali sunt liberi să aprecieze dacă intervin în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au. Ei nu răspund de rămânerea în pasivitate şi nici de neglijenţă.

Sarcină de lucru:

Analizează organele judiciare penale.


Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect. 1. Sunt părţi în procesul penal: A. Succesorii; B. Reprezentanţii; C. Substituiţii procesuali. 2. În caz de deces a unei părţi –persoane fizice, se introduc în cauză: A.Reprezentanţii; B. Părinţii; C. Moştenitorii.

99


RĂSPUNSURI 1. A 2. C

SINTEZĂ

Participanţii sunt persoanele care cooperează în cadrul procesului penal. Participanţii pot fi: -organele judiciare, părţile, apărătorul şi alte persoane (sensul larg al noţiunii); -organele judiciare, părţile şi apărătorul (sensul restrâns al

noţiunii). În procesul penal, pot apare şi alţi subiecţi procesuali: succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1. Codul de procedură penală. 2. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.


100

Părţile

Unitatea de învăţare nr. 9 PĂRŢILE

Cuprinsul unităţii: 9.1. Părţile.............................................................................................100 9. 2. Inculpatul.......................................................................................100 9. 3. Partea vătămată ...........................................................................101 9. 4. Partea civilă .................................................................................101 9. 5. Partea responsabilă civilmente ....................................................101 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 9 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 9 vei fi capabil: ? să defineşti: - părţile ? să analizezi: - părţile

9.1 PĂRŢILE Părţile sunt persoanele fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civi le în cadrul procesului penal. În latura penală a procesului penal sunt părţi: inculpatul şi partea vătămată; iar în latura civilă: partea civilă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente.

9.2 INCULPATUL 9.2.1 Concept Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, care a fost deci trasă la răspundere penală, devine, prin efectuarea acestui act, parte în procesul penal şi se numeşte ,,inculpat” (art. 23 C. proc. pen.). Denumirea de inculpat şi calitatea de parte în procesul penal le are orice persoană împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, indiferent de contribuţia sa la săvârşirea faptei imputate (autor, instigator, complice) şi indiferent de încadrarea acelei fapte (simplă, calificată), de forma ei (tentativă pedepsibilă, faptă consumată, continuată) şi de sediul normei incriminatoare (Codul penal, lege specială cu dispoziţii penale). Inculpatul poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică.

9.2.2 Învinuit

101

Părţile

Înainte de a deveni inculpat şi deci parte în procesul penal, persoana poate avea calitatea de învinuit. Învinuitul este subiect procesual, dar nu este parte în procesul penal, fiindcă poziţia procesuală de parte nu poate exista fără o tragere la răspundere penală, deci fără punerea în mişcare a acţiunii penale Este subiect procesual fiindcă faţă de el se efectuează urmărirea penală (art. 229 C. proc. pen.).

9.3 PARTEA VĂTĂMATĂ Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială în procesul penal, se numeşte parte vătămată.

9.4 PARTE CIVILĂ Persoana vătămată care exercită acţiunea civi lă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă.

9.5 PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente.

Sarcină de lucru:

Analizaţi drepturile şi obligaţiile părţilor.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1. Codul de procedură penală. 2. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.


102

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal

Unitatea de învăţare nr. 10 ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Cuprinsul unităţii: 10.1. Acţiunea în justiţie .......................................................................102 10. 2. Acţiunea penală .........................................................................103 10. 3. Acţiunea civilă ............................................................................108 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 10 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 10 vei fi capabil: ? să defineşti: - acţiunea în justiţie - acţiunea penală - acţiunea civilă ? să analizezi: - acţiunea penală - acţiunea civilă

10.1 ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE

10.1.1 Noţiunea de acţiune în justiţie Încălcarea normelor dreptului prin săvârşirea unui fapt ilicit conduce la atingerea interesului ocrotit şi , implicit, produce o tulburare a orânduirii juridice, deci un conflict. Restabilirea ordinii de drept nu se face de către cel al cărui interes a fost lezat, ci de către organele competente să aplice legea. Intervenţia organelor judiciare, pentru aplicarea în chip reactiv a legii, presupune aducerea conflictului în faţa acestora. Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluţionare organelor judiciare poartă denumirea de acţiune în justiţie. În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza domeniul dreptului civil, penal, administrativ etc. În consecinţă, acţiunea în justiţie poate fi şi ea, după caz, o acţiune civilă, penală, contravenţională etc. Este necesar a se face, în continuare, delimitări faţă de dreptul lezat prin săvârşirea faptei licite, precum şi faţă de cererea în justiţie ca instrument de valorificare a dreptului la acţiune.

10.1.2 Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie

103

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal În mod concret se subliniază, în literatura de specialitate1, că dreptul lezat prefigurează în plan juridic o relaţie a unei persoane faţă de o anumită valoare socială ocrotită de lege şi, în acelaşi timp, arată poziţia acelei persoane faţă de semenii săi sau faţă de anumite obiecte, fapte sau stări de fapt. Astfel fiind, prin lezarea valorii sociale ocrotite este încălcat dreptul, configurat în termenii arătaţi mai sus, devenind exercitabilă acţiunea în justiţie în vederea aplicării constrângerii faţă de persoana care a vătămat valoarea socială ocrotită prin lege.

10.1.3 Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie Fără îndoială că dreptul la acţiune nu se confundă cu dreptul lezat. Dreptul la acţiune este un drept virtual înscris în norma care ocroteşte o anumită valoare socială, iar dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legătură cu care este constituit2. În cazul în care valoarea socială nu a fost lezată, deci nu s-a nesocotit dreptul legat de acea valoare socială, dreptul la acţiune nu poate fi folosit3. Dreptul la acţiune poate rămâne în postura de drept virtual pe întreaga durată a unei norme juridice, dacă norma respectivă nu este încălcată. În cazul în care dreptul la acţiune devine exercitabil, instrumentul juridic prin care se conferă valenţe dreptului virtual îl constituie cererea în justiţie. Deci, nu se poate confunda dreptul la acţiune cu cererea în justiţie, deoarece primul este preexistent actului procesual (cererii). Prin cerere se valorifică deci dreptul la acţiune preexistent cererii4.

10.2 ACŢIUNEA PENALĂ

10.2.1 Noţiunea de acţiune penală Este ştiut că prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un conflict concret de drept penal substanţial între societate (reprezentată prin stat), pe de o parte şi autorul infracţiunii, pe de altă parte. Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluţionare organelor judiciare penale poartă denumirea de acţiune penală5. Deşi numeroasele definiţii date în literatura de specialitate6 acţiunii penale se deosebesc între ele, acestea au, totuşi, o trăsătură esenţială comună, şi anume aceea că prefigurează în acelaşi mod obiectul acţiunii penale.

1. I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Ed. Ştiinţi fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 18. 2. Spre exemplu, dreptul de proprietate este constituit în legătură cu valoarea socială concretizată în avutul unei persoane, valoarea ocrotită de lege. 3. I. Gorgăneanu, op.cit., p. 19. 4. I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 170. 5. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. V, p. 61. 6. M. Mangin, Traité de ľ action publique et de ľ action civile en matiére criminalle, ed. a II-a t. I, Paris, 1844, p. 1; P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, t. II, Paris, Dalloz, 1970, p. 914; I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a II-a, vol. IV, Bucureşti, 1928, p. 103-104.

104

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal În literatura de specialitate s-a subliniat că acţiunea penală, ca instrument juridic de aducere a raportului de conflict în faţa organelor judiciare, există virtual în norma juridică de drept penal, ea devenind însă un instrument concret, susceptibil de a fi efectiv folosit numai în momentul în care norma juridică penală a fost încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni1. Din cele arătate mai sus, rezultă că acţiunea penală nu se naşte din săvârşirea infracţiunii, cum susţin numeroşi autori în literatura de specialitate2, ci ea se naşte din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată ca infracţiune, ceea ce se naşte din săvârşirea infracţiunii fiind doar folosinţa acţiunii, exerciţiul ei3.

10.2.2 Obiectul şi subiecţii acţiunii penale Ca instrument procesual cu funcţionalitate specifică, acţiunea penală are un obiect şi anumiţi subiecţi.

10.2.2.1 Obiectul acţiunii penale Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Confundând obiectul acţiunii penale cu scopul ei, numeroşi autori consideră că acţiunea penală are ca obiect aplicarea unei sancţiuni penale4; o concepţie asemănătoare exista şi în reglementarea Codului nostru de procedură penală abrogat la 1 ianuarie 1969. Actuala reglementare a acţiunii penale conţine o formulare corespunzătoare, deoarece prin acţiunea penală se urmăreşte tragerea la răspundere penală, acţiunea putând fi exercitată în tot cursul procesului penal.

10.2.2.2 Subiecţii acţiunii penale Ca subiecţi ai acţiunii penale întâlnim, în mod firesc, subiecţii raportului juridic penal de conflict. Cu alte cuvinte, subiecţii raportului juridic de drept penal substanţial apar ca subiecţi în cadrul raportului juridic procesual penal, ei fiind în acelaşi timp, şi subiecţii acţiunii penale. În rezolvarea, însă, a raportului de conflict, subiecţii raportului juridic penal îşi schimbă rolurile: subiectul pasiv al infracţiunii devine subiectul activ al acţiunii penale, iar subiectul activ al infracţiunii devine subiectul pasiv al acţiunii penale. Subiectul pasiv general al infracţiunii este societatea (statul), care în raportul juridic procesual, devine subiect activ al acţiunii penale, deoarece el este

1. V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. II-a, Bucureşti, 1942, p. 56; T. Pop, Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Naţională Cluj, 1948, p. 421. 2. P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p. 911; J. Larguier, Droit pénal général et procédure pénale, Paris, Dalloz, 1967, p. 137; I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. Socec, Bucureşti, 1937, p. 85; I. Tanoviceanu, Curs de procedură penală română, Ed. Socec, Bucureşti, 1913, p. 15. 3. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. V, p. 61. 4. G. Stefani, G. Levasseur, Droit pénal général el procédure pénalé, t. II, Paris, Dalloz, 1975, p. 87; P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p. 914.

105

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal şi titular al dreptului de a cere respectarea legii penale, drept încălcat prin săvârşirea infracţiunii1. În fiecare normă penală mai găsim, ca titular al ocrotirii penale, şi persoana căreia îi aparţine bunul ocrotit (viaţa, onoarea, patrimoniul). Acest titular, în cazul săvârşirii infracţiunii, devine, alături de societate, subiectul pasiv special al infracţiunii. Subiectul pasiv special al infracţiunii nu devine însă niciodată titular al acţiunii penale, deşi, uneori, legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În asemenea situaţii, legiuitorul lasă la dispoziţia subiectului pasiv special (persoana vătămată) numai dreptul de a decide asupra punerii în mişcare a acţiunii penale sau a retragerii ei sau de a se împăca cu autorul infracţiunii, acţiunea penală, însă, chiar în aceste cazuri, aparţinând statului2. Subiectul activ al infracţiunii devine, în cadrul raportului juridic procesual penal, subiectul pasiv al acţiunii penale. Având ca obiect tragerea la răspundere penală a făptuitorului, acţiunea penală este îndreptată în mod direct împotriva acestuia. 10.2.3 Momentele desfăşurării acţiunii penale Multitudinea activităţilor procesuale ce se întreprind în vederea realizării obiectului acţiunii penale gravitează în jurul a trei momente principale, şi anume: punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale.

10.2.3.1 Punerea în mişcare a acţiunii penale

10.2.3.1.1 Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală Deşi acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale sau pe parcursul judecăţii. Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu trebuie confundat cu începerea urmăririi penale. Spre deosebire de începerea urmăririi penale, care se face in rem, punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, cu alte cuvinte pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală. În legătură cu acest aspect, trebuie menţionat faptul că, în practică, deseori, între momentul săvârşirii infracţiunii şi momentul identificării autorului ei se plasează perioade mai mari sau mai mici de timp; aceasta este şi una din explicaţiile pentru care odată cu începerea urmăririi penale nu poate fi pusă în mişcare şi acţiunea penală. Începerea urmăririi penale, deci declanşarea procesului penal, poate avea loc în momentul în care există date sau informaţii în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni; nu în acelaşi moment, se poate, însă, pune în mişcare,

1. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. V, p. 62; G. Stefani, G. Levasseur, op.cit., p. 4. 2. E. Florian, Diritto processuale penale, vol. IV, Torino, 1939, p. 208.

106

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal totdeauna, şi acţiunea penală, chiar dacă persoana făptuitorului ar fi cunoscută, deoarece este necesară existenţa unor probe temeinice. Atâta timp, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana făptuitorului este cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, acest lucru se poate realiza printr-o ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, fie la sfârşitul acestei faze prin rechizitoriul procurorului [art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.]. Uneori, acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina inculpatului se descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte noi sau persoane noi (art. 336 şi art. 337 C. proc. pen.). Actul procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte noi sau persoane noi este declaraţia orală pe care acesta o face în faţa instanţei. În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în situaţia prevăzută în art. 336 alin. (2) C. proc. pen. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de către instanţă printr-o încheiere când, în cursul judecăţii, se descoperă, în sarcina inculpatului, date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată şi dacă procurorul nu participă la şedinţa de judecată. În lumina celor arătate mai sus rezultă că acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt: ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea este pusă în mişcare de procuror, şi încheierea, când acţiunea este pusă în mişcare de către instanţă. 10.2.3.2 Exercitarea acţiunii penale Momentului punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului. Sarcina exercitării penale revine, în principiu, subiecţilor activi ai acesteia. Procurorul are sarcina să exercite acţiunea penală pe tot parcursul procesului penal; acestuia i se poate alătura, la exerciţiul acţiunii penale, şi persoana vătămată, în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Instanţa de judecată, în cazurile în care poate pune în mişcare acţiunea penală, are sarcina să o exercite. În esenţă, exercitarea acţiunii penale constă în realizarea de activităţi care susţin învinuirea (administrarea probelor, luarea anumitor măsuri procesuale, exercitarea căilor de atac etc.).

10.2.3.3 Stingerea acţiunii penale

107


10.2.3.3.1 Consideraţii generale

Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare ori de câte ori se constată existenţa uneia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C. proc. pen. Stingerea acţiuni penale are loc însă în mod frecvent după punerea ei în mişcare. Acţiunea penală pusă în mişcare se stinge, în mod normal, prin judecată, adică prin pronunţarea unei hotărâri de către organele judecătoreşti cărora le-a fost dedus spre soluţionare conflictul născut în urma săvâşirii infracţiunii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în urma desfăşurării judecării cauzei sunt: achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal. Stingerea acţiunii penale poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi penale, înainte ca acţivitatea procesuală să se epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală normală sunt: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea cauzei penale. 10.2.3.3.2 Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării acesteia sunt expres prevăzute de lege. Astfel, Codul de procedură penală, în art. 10, arată toate situaţiile în care acţiunea penală nu poate fi declanşată sau, dacă a fost pusă în mişcare, se stinge. Având în vedere soluţiile ce se pot pronunţa în conformitate cu dispoziţiile art. 11 C. proc. pen., cauzele prevăzute în art. 10 C. proc. pen. pot fi împărţite în două mari categorii1: impedimente rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale (art. 10 lit. a-e) şi impedimente rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale (art. 10 lit. f-j). Cauzele sau impedimentele ce rezultă din lipsa de temei a acţiunii penale sunt: fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Cauzele sau impedimentele ce rezultă din lipsa de obiect a acţiunii penale sunt: lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor; a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat.

1. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 204.

108

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal (împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică).

Sarcină de lucru:

Analizează cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală.

10.3 ACŢIUNEA CIVILĂ

10.3.1 Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal Este posibil ca săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe lângă urmările socialmente periculoase, şi un prejudiciu în dauna unei persoane fizice sau juridice, în acest caz infracţiunea fiind şi sursa unor obligaţii civile1. Mijlocul legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Ca acţiune judiciară, acţiunea civilă este, în esenţă, o instituţie de drept civil, ea devenind instituţie a dreptului procesual penal numai în măsura în care este exercitată în cadrul unui proces penal2. Acţiunea civilă, în procesul penal, are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală, şi anume înfracţiunea săvârşită; în raport cu această trăsătură, acţiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiune. Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu şi, în consecinţă, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată numai împotriva inculpatului sau părţii responsabile civi lmente, precum şi faţă de succesorii acestora. 10.3.2 Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal se cer a fi îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii, şi anume: a) infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejuduciu; b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate; c) prejudiciul trebuie să fie cert; d) prejudiciul să nu fi fost reparat; e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu şi a persoanelor juridice să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal3.

1. E. Gomez Orbaneja, V. Herce Quemada, Derecho procesal penal, ed. a IX-a, Madrid, 1981, p. 90. 2. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. V, p. 74. 3. Când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, nefiind necesară cererea de constituire ca parte civilă (art. 17 C. proc. pen.)

109


10.3.3 Obiectul acţiunii civile Potrivit art. 14 alin. (1), acţiunea civi lă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Tragerea la răspundere civilă a subiecţilor menţionaţi mai sus se concretizează în obligarea lor la repararea pagubei pricinuite prin infracţiune. În dispoziţiile Codului de procedură penală [art. 14 alin. (3)] se arată expres că repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură prin: a) restituirea lucrului; b) restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; c) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris; d) prin orice alt mijloc de reparare în natură. În cazul în care repararea în natură nu este cu putinţă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti. De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile. 10.3.4 Subiecţii acţiunii civile Subiectul activ al acţiunii civile este persoana în dauna căreia a fost produs prejudiciul material sau moral; această persoană fizică sau juridică, exercitând acţiunea civilă în cadrul procesului penal, capătă calitatea de parte civilă. Aşadar, subiect activ al acţiunii civile în cadrul procesului penal este partea civilă. În cazurile în care acţiunea civi lă se exercită din oficiu (art. 17 C. proc. pen.), calitatea de parte civilă şi deci de subiect activ al acţiunii civile o are, după caz, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu sau persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, apar ca subiecţi procesuali reprezentanţii legali, dar aceştia exercită acţiunea civilă în interesul persoanelor pe care le reprezintă şi, în consecinţă, aceşti reprezentanţi nu capătă calitatea de parte civilă, ei doar exercitând drepturile părţii civile în interesul acesteia. Subiecţii activi ai părţii civile pot fi moştenitorii acesteia, ei luând locul părţii decedate. Succesorii părţii civi le au calitatea de părţi în procesul penal, ei nefiind substituiţi procesuali sau reprezentanţi, deoarece succesorii nu valorifică drepturile antecesori lor, ci îşi valorifică drepturile lor, întrucât antecesorii prin deces au încetat să mai fie subiecţi de drept. Pot fi subiecţi ai acţiunii civile în cadrul procesului penal şi persoanele juridice sau lichidatorii care succed în drepturile persoanelor juridice reorganizate, desfiinţate sau dizolvate. Subiecţii pasivi ai acţiunii civile în procesul penal sunt inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente. Ca şi succesorii părţii civile, succesorii inculpatului, precum şi ai părţii responsabile civilmente pot să apară ca subiecţi pasivi în latura civilă a

110

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal procesului penal.

LUCRARE DE VERIFICARE Elaborează un eseu de minimum şase pagini având următorul titlu: „Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile”.

SINTEZĂ Acţiunea în justiţie reprezintă mijlocul legal prin intermediul căruia

conflictul de drept este adus în faţa justiţiei. Acţiunea penală reprezintă, la rândul său, instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluţionare organelor judiciare penale (organele de urmărire penală: procurorul şi organele de cercetare penală;

instanţele de judecată). Acţiunea civilă reprezintă mijlocul legal prin care persoana păgubită – material sau moral – cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat.




111

Măsuri le procesuale

Unitatea de învăţare nr. 11 MĂSURILE PROCESUALE

Cuprinsul unităţii: 11.1. Noţiune şi criterii de clasificare ...................................................111 11. 2. Măsurile preventive ....................................................................112 11. 3. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă............................................115 11. 4. Măsurile asiguratorii ...................................................................116 11. 5. Restituirea lucrurilor ...................................................................117 11. 6. Restabilirea situaţiei anterioare ..................................................118 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 11 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 11 vei fi capabil: ? să defineşti: - măsurile procesuale - măsurile preventive - măsurile de ocrotire şi se siguranţă - măsurile asiguratorii ? să clasifici măsurile procesuale ? să analizezi fiecare măsură procesuală

11.1 NOŢIUNE ŞI CRITERII DE CLASIFICARE

11.1.1 Noţiune Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de lege de care se folosesc organele judiciare pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului penal.

11.1.2 Criterii de clasificare În literatura de specialitate s-au propus mai multe criterii de clasificare a măsurilor procesuale, după cum urmează: a) existenţa unui criteriu legal1, reglementat de Codul de procedură penală determină următoarea clasificare. -măsuri preventive, concretizate în acele măsuri procesuale care privesc restrângerea libertăţii persoanei, în condiţiile legii (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului); -alte măsuri procesuale, cum ar fi: măsuri de ocrotire şi siguranţă ,restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. b) valoarea socială2 asupra căreia se îndreaptă măsurile procesuale

1. N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 401-402. 2. I. Neagu, Tratat, op.cit., p. 313.

112

Măsuri le procesuale determină următoarea clasificare în: -măsuri procesuale personale, care privesc anumite persoane (reţinerea; arestarea; obligarea de a nu părăsi localitatea; liberarea sub control judiciar şi pe cauţiune etc.); -măsuri procesuale reale, care privesc bunurile anumitor persoane (sechestrul, inscripţia ipotecară). c) scopul special1 urmărit prin luarea măsurilor procesuale determină clasificarea în: -măsuri procesuale de constrângere (arestare, sechestru); -măsuri procesuale de ocrotire (înfiinţarea tutelei în condiţiile art. 161 C. proc. pen.).

11.2 MĂSURILE PREVENTIVE 11.2.1 Noţiune Măsurile preventive sunt acele măsuri procesuale cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia2. În cuprinsul art. 136 alin. (1) C. proc. pen. rezidă scopul măsurilor preventive, prin aceea că acestea se iau pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

11.2.2 Reţinerea Reţinerea reprezintă măsura privativă de libertate care poate fi luată pe o durată de cel mult 24 de ore. Reţinerea poate fi dispusă atât faţă de învinuit, cât şi faţă de inculpat. Reţinerea poate fi luată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii [art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.]: a) se ia faţă de învinuit sau inculpat numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului; b) să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen., precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege; c) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Referitor la organul competent, reţinerea poate fi dispusă atât de organul de cercetare penală, cât şi de către procuror. Organul de cercetare penală sau procurorul dispune măsura reţinerii prin ordonanţă.

1. Ibidem. 2. În acelaşi sens, Gr. Theodoru, op.cit., p. 428.

113


11.2.3 Obligarea de a nu părăsi localitatea Sunt situaţii în care organele judiciare penale consideră că nu este necesară luarea unei măsuri preventive privative de libertate, ele putând decide ca învinuitul sau inculpatul să fie obligat să nu părăsească localitatea în care locuieşte. Această măsură este restrictivă de libertate, făptuitorul neavând posibilitatea să părăsească localitatea în care locuieşte decât cu încuviinţarea organului care a dispus măsura. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. (1) C. proc. pen. Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte una sau mai multe obligaţii [art. 145 alin. (12) C. proc. pen.], printre care şi purtarea unui sistem electronic de supraveghere. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii judecătorului ori a instanţei de judecată, se comunică în aceeaşi zi, învinuitului sau inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor care îi revin. Organele de drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii. Dacă învinuitul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura sau obligaţiile care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

11.2.4 Obligarea de a nu părăsi ţara Articolul 1451 C. proc. pen., reglementează o altă măsură preventivă, ,,obligarea de a nu părăsi ţara”, şi care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură [alin. (1)]. În ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi luată această măsură, precum şi durata acesteia, dispoziţiile sunt comune cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

11.2.5 Arestarea preventivă

11.2.5.1 Arestarea învinuitului Conform dispoziţiilor art. 229 C. proc. pen., învinuitul este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.

114

Măsuri le procesuale Arestarea preventivă este o măsură preventivă de libertate, prin care organul judiciar competent dispune deţinerea învinuitului sau inculpatului pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale sau al judecăţii. Pentru a se putea lua această măsură se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 C. proc. pen.; b) pentru fapta săvârşită, legea trebuie să prevadă pedeapsa cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă. Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii; c) să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen.; d) să fie necesară privarea de libertate a învinuitului în interesul urmăririi penale. Organul competent care poate dispune arestarea învinuitului poate fi numai instanţa de judecată. Durata arestării preventive nu poate depăşi 10 zile. După încheierea motivată, judecătorul emite de îndată mandat de arestare care trebuie să aibă conţinutul prevăzut în art. 146 alin. (10) şi 151 C. proc. pen. 11.2.5.2 Arestarea inculpatului Potrivit art. 148 C. proc. pen. măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 C. proc. pen. şi există vreunul dintre următoarele cazuri: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri; b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă; c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune; e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta; f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În alin. (2) al art. 148 C. proc. pen. se arată: ,,În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a)-e), măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune numai de instanţa de

115

Măsuri le procesuale judecată. După încheierea motivată, judecătorul emite de îndată mandat de arestare preventivă care are conţinutul prevăzut în art. 151 C. proc. pen. Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare. Când o cauză este trecută de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.

11.3 MĂSURILE DE OCROTIRE ŞI DE SIGURANŢĂ 11.3.1 Luarea măsurilor de ocrotire Alături de măsurile procesuale cu caracter de constrângere, în procesul penal se pot lua şi măsuri de ocrotire în vederea protejării persoanelor care ar putea avea de suferit ca urmare a luării măsurii preventive privative de libertate (reţinerea sau arestarea preventivă) împotriva învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 161 C. proc. pen. când măsura reţinerii sau arestării preventive a fost luată faţă de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub intredicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligaţia de încunoştinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii ori arestării preventive. 11.3.2 Luarea măsurilor de siguranţă Măsurile de siguranţă sunt definite ca fiind acele sancţiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter preventiv care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală1. Potrivit art. 162 C. proc pen., dacă procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală constată, în cursul urmăririi penale că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul urmăririi penale, măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o durată ce nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii, măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provozoriu de instanţa de judecată. Instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă prevăzute mai sus numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi a procurorului. Instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii şi, totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze

1. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 152.

116

Măsuri le procesuale internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculoşi. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale, care trebuie comunicat instanţei în termen de 45 de zile de la sesizarea comisiei. Nerespectarea acestui termen constituie abatere judiciară şi se sancţionează conform art. 198 alin. (3) C. proc. pen. În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua măsurile prevăzute în art. 161 C. proc. pen. Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.

Studiu individual: Studiază dispoziţiile art. 113-114 C. pen. şi 198 C. proc. pen.

11.4 MĂSURILE ASIGURATORII

11.4.1 Noţiune, condiţii, criterii de clasificare Măsurile asiguratorii, ca măsuri procesuale, au caracter real şi se iau în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune şi a garantării executării pedepsei amenzii, având ca efect indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului ori părţii responsabile civi lmente. Din punct de vedere al obiectului lor, măsurile asiguratorii se pot lua asupra: a) bunurilor aparţinând învinuitului sau inculpatului ori ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei, în cazul în care se urmăreşte asigurarea reparării pagubei produse prin infracţiune [art. 163 alin. (2) C. proc. pen.]; b) bunurilor aparţinând numai învinuitului sau inculpatului, în cazul în care se urmăreşte garantarea executării pedepsei amenzii [art. 163 alin. (3) C. proc. pen.] sau confiscarea specială. Potrivit legii [art. 163 alin. (4) C. proc. pen.], nu se pot lua măsuri asiguratorii asupra următoarelor categorii de bunuri: a) bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.; b) bunuri le exceptate de lege, cum ar fi, de pildă, cele arătate în dispoziţiile art. 406-409 C. proc. civ. Luarea măsurilor asiguratorii în vederea reparării pagubei se face la cererea părţii civile sau din oficiu. Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

117

Măsuri le procesuale restrânsă, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. Referitor la organul competent, măsurile asiguratorii pot fi luate de către: -procuror, în faza de urmărire penală, prin ordonanţă, -instanţa de judecată, în faza judecăţii, prin încheiere1. Dacă legea nu prevede expres, măsurile asiguratorii pot fi dispuse de instanţa de judecată şi prin sentinţă sau decizie (de exemplu, hotărârea prin care se dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale)2. Potrivit legii, măsura asiguratorie poate fi adusă la îndeplinire de către: a) procurorul sau organul de cercetare penală care a luat măsura [art. 164 alin. (1) C. proc. pen.]; b) executorul judecătoresc, când măsura a fost luată de instanţa de judecată [art. 164 alin. (2) C. proc. pen.]; c) organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este una din cele la care se referă art. 145 C. pen. şi măsura asiguratorie a fost dispusă de procuror sau de instanţa de judecată [art. 164 alin. (3) C. proc. pen.]; d) secretarul parchetului, în cazul în care procurorul care efectuează urmărirea penală a dispus această modalitate de aducere la îndeplinire [art. 164 alin. (4) C. proc. pen.]. Măsurile asiguratorii se realizează prin aplicarea pe bunuri le indisponibilizate a unui sechestru.

Studiu individual:

Studiază dispoziţiile art. 165-168 C. proc. pen.

11.5 RESTITUIREA LUCRURILOR Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală ce se ia în scopul reparării în natură a pagubei pricinuite prin infracţiune şi asigurării lucrurilor împotriva riscului unor înstrăinări viitoare de către învinuit sau inculpat3. Potrivit art. 169 C. proc. pen. dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restiturea acestor bunuri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 C. proc. pen., stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea bunurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se

1. C.A. Bucureşti, s. I pen., încheierea din 20.07.1994, pronunţată în dosarul nr. 484/1993. 2. N. Volonciu, op.cit., vol. I, p. 443. 3. A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 722.

118

Măsurile procesuale stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.

11.6 RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE Ca şi restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare reprezintă o modalitate de reparare în natură a pagubelor provocate prin infracţiune. Potrivit art. 170 C. proc. pen. procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.

TESTE DE AUTOEVALUARE:

RĂSPUNSURI 1. A 2. C

SINTEZĂ Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de lege de care se folosesc

organele judiciare pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului penal. Măsurile procesuale pot fi clasificate în: a) măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă (a învinuitului şi a inculpatului);

b) măsuri de ocrotire şi de siguranţă; c) măsuri asiguratorii;

Încercueşte litera corespunzătoare răspunsului corect: 1. Obligarea de a nu părăsi ţara: A. Este o măsură preventivă; B. Este o măsură asiguratorie; C. Se poate lua şi împotriva făptuitorului. 2. Arestarea preventivă a învinuitului: A. Nu poate depăşi 30 de zile; B. Poate fi luată şi de procuror; C. Poate fi luată numai de judecător.

119


d) restituirea lucrurilor; e) restabilirea situaţiei anterioare.




120

Executarea hotărârilor penale

Unitatea de învăţare nr. 12 EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Cuprinsul unităţii: 12.1. Autoritatea de lucru judecat a hotărârlior penale ........................120 12. 2. Punerea în executare a pedepselor principale...........................121 12. 3. Punerea în executare a pedepselor complementare .................123 12. 4. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă ........................124 12. 5. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale şi a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C. pen. ....................................................................................128 12. 6. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat ..................................................................................129 12. 7. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre ..............130 12. 8. Dispoziţii comune privind procedura la instanţa de executare ...131 12. 9. Contestaţia la executare ............................................................132 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 12 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 12 vei fi capabil: ? să prezinţi - efectele autorităţii de lucru judecat - procedura la instanţa de executare - procedura de rezolvare a contestaţiei la executare - contestaţia privitoare la dispoziţiile civi le ale hotărârii penale - contestaţia privitoare la amenzile judiciare ? să analizezi punerea în executare a hotărârilor penale ? să defineşti contestaţia la executare ? să enumeri cazurile de contestaţie la executare

12.1 AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT A HOTĂRÂRILOR PENALE Hotărârile definitive ale instanţelor penale sunt considerare ca fiind expresia aflării adevărului asupra cauzei care a făcut obiectul judecăţii (res iudicata pro veritate habetur) şi devin executorii. În mod excepţional pot fi puse în executare şi hotărârile penale nedefinitive [art. 415 alin. (2) C. proc. pen.]1. Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritate de lucru judecat are un efect pozitiv şi un efect negativ.

1. Spre exemplu, hotărârea instanţei prin care aceasta dispune asupra arestării inculpatului este executorie [art. 350 alin. (4) C. proc. pen.].

121

Executarea hotărârilor penale Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea că dă naştere acelui drept subiectiv (potestas agendi) pe baza căruia organele competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre. Efectul negativ al lucrului judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal împotriva aceleiaşi persoane şi cu privire la aceeaşi faptă. Acest efect este cunoscut sub denumirea de regula non bis in idem. Ca urmare a acestui efect al autorităţii lucrului judecat, o persoană care a fost definitiv judecată pentru o anumită faptă nu mai poate fi inculpată din nou într-un proces penal (nemo pro eadem causa bis vexare debet)1.

12.2 PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR PRINCIPALE 12.2.1 Punerea în executare a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă Potrivit art. 420 C. proc. pen., pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare constituie actul procedural prin intermediul căruia se pune în executare actul procesual care este ordinul de punere în executare. Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut în art. 418 alin. (3) C. proc. pen. În lege se menţionează obligativitatea întocmirii în trei exemplare, având următorul conţinut: denumirea instanţei care a emis mandatul, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70 C. proc. pen., numărul şi data hotărârii care se execută şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei care a emis mandatul [art. 420 alin. (1) C. proc. pen. În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70 C. proc. pen., pedeapsa pronunţată împotriva acestuia, numărul şi data hotărârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare [art. 420 alin. (2) C. proc. pen.]. În cazul când prin hotărârea instanţei s-a dispus executarea pedepsei într-o închisoare militară, se face menţiunea despre aceasta în mandatul de

1. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 464.

122

Executarea hotărârilor penale executare1. În vederea aducerii la îndeplinire a mandatului de executare, se trimit două exemplare, după caz, organului de poliţie, când condamnatul este liber, comandanatului locului de deţinere, când condamnatul este arestat, sau comandanatului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat. Ordinul de interzicere a părăsirii ţării se aduce la îndeplinire prin transmiterea unui exemplar către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, respectiv. Direcţia Generală de Paşapoarte, structură din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor care exercită atribuţii în ceea ce priveşte eliberarea paşapoartelor. Organele de poliţie, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi Direcţia Generală de Paşapoarte au obligaţia de a lua măsurile pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării în ziua primirii acestora, în ipoteza în care condamnatul se găseşte în stare de libertate. Studiu individual:


12.2.2 Punerea în executare a pedepsei amenzii Pedeapsa amenzii se execută prin plata acesteia de către cel condamnat în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În acest sens, în dispoziţiile art. 425 C. proc. pen. se arată că persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. Legiuitorul a reglementat şi situaţiile în care cel condamnat se află în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul de 3 luni prevăzut de lege. Astfel, la cererea celui condamnat, instanţa de executare poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani în rate lunare [art. 425 alin. (2) C. proc. pen.]. În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a amenzii în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau în cazul de neplată a ratei lunare, legea [art. 425 alin. (3) C. proc. pen.] prevede ca instanţa de executare să procedeze la comunicarea unui extras de pe aceea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.

1. Executarea pedepsei într-o închisoare militară se face în condiţiile art. 62 C. pen.

123


12.3 PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR COMPLEMENTARE 12.3.1 Punerea în executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi Potrivit art. 64 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în funcţii elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, ori de a desfăşura o activitate de natura celeia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d) drepturile părinteşti; e) dreptul de a fi tutore sau curator. Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel. Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea, de către instanţa de executare, a unei copii de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi1. Consiliul local din unitatea administrativ-teritorială în cuprinsul căreia îşi are domiciliul condamnatul, primind copia de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii unuia dintre drepturi le prevăzute în art. 64 lit. a), d) şi e) C. pen., va aduce aceasta la cunoştinţa serviciilor competente, pentru luarea în evidenţă.

12.3.2 Punerea în executare a pedepsei degradării militare Potrivit art. 67 C. pen., pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă. Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari şi rezervişti pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. În vederea punerii în executare a acestei pedepse complementare, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, după caz, comandanatului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandanatului centrului militar în a cărui rază teritorială domiciliază condamnatul.

1. T.S., d. î. nr. 9/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p. 125.

124


12. 4 PUNEREREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ 12. 4.1 Punerea în executare a obligării la tratament medical Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se dispune, potrivit art. 113 C. pen., în cazul în care făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate. Obligarea la tratament medical, luată printr-o hotărâre definitivă, se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Direcţia sanitară judeţeană va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să facă tratamentul [art. 429 alin. (1) C.proc. pen.]. Pentru executarea acestei măsuri de siguranţă, instanţa de executare are sarcina să comunice persoanei faţă de care s-a luat măsura că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că, în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală. În situaţia în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de reţinere, se va face comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi a copiei de pe raportul medico-legal administraţiei locului de detenţie1.

Studiu individual:


12.4.2 Punerea în executare a internării medicale În dispoziţiile art. 114 C. pen. se arată că, în cazul în care făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire. În vederea punerii în executare a internării medicale luate printr-o hotărâre definitivă, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii şi o copie de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

1. În această ipoteză, stabilirea locului şi modului în care va fi adusă la îndeplinire această măsură de siguranţă este de competenţa administraţiei locului de deţinere (T.S., s. pen., nr. 3334/1974, R.R.D. nr. 6/1976, p. 69).

125


Primind comunicările menţionate mai sus, direcţia sanitară judeţeană efectuează internarea, încunoştinţând instanţa de executare [art. 433 alin. (1) C. proc. pen.]. În vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiei de internare medicală, în cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura refuză să se supună, se poate apela la sprijinul prganelor de poliţie. Acestea, în executarea măsurii, pot pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia [art. 433 alin. (11) C. proc. pen.]. În ipoteza în care persoana faţă de care s-a dispus internarea medicală nu este găsită, direcţia sanitară întocmeşte un proces-verbal şi o sesizare adresată instanţei de executare şi autorităţilor de poliţie. Acestea vor proceda la darea în urmărire a persoanei precum şi la darea acesteia în consemn la punctele de trecere a frontierei [art. 433 alin. (12) C. proc. pen.]. Judecătorul delegat al instanţei de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care s-a efectuat internarea, în vederea luării în supraveghere. După primirea acestei comunicări, internarea medicală va fi supravegheată de judecătorul delegat al judecătoriei în circumscripţia căreia se află unitatea sanitară. În acest scop, judecătorul delegat are obligaţia de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. Despre oportunitatea menţinerii, înlocuirii sau încetării internării medicale, judecătorul delegat va sesiza judecătoria din care face parte. Această cerere de menţinere, înlocuire sau încetare a măsurii de siguranţă presupune, potrivit art. 432 alin. (4) teza finală C. proc. pen., efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei în cauză. De asemenea, atribuţii de încunoştinţare în vederea menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii de siguranţă revin şi uniţăţii sanitare la care s-a făcut internarea. În acest sens, unitatea sanitară are obligaţia, în cazul când consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei circumscripţie se află.

Studiu individual: Studiază dispoziţiile art. 434-435 C. proc. pen.

12.4.3 Punerea în executare a altor măsuri de siguranţă 12.4.3.1 Punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii În dispoziţiile art. 115 C. pen., se arată că, în cazul în care făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac

126

Executarea hotărârilor penale impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie. În vederea punerii în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii, instanţa de executare comunică copii de pe dispozitivul hotărârii penale definitive organului în drept să aducă la îndeplinire această măsură şi să supravegheze respectarea ei. De exemplu, în cazul în care această măsură de siguranţă s-a aplicat unui medic, copia de pe dispozitivul hotărârii se trimite direcţiei sanitare judeţene de la locul unde respectivul medic îşi desfăşoară activitatea1. Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă.

12.4.3.2 Punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este o măsură de siguranţă care se deosebeşte de obligarea de a nu părăsi localitatea, aceasta din urmă fiind o măsură de prevenţie. Potrivit art. 116 C. pen., când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituite un pericol grav pentru societate, instanţa poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii organului în drept să aducă la îndeplinire această măsură şi să supravegheze respectarea ei [art. 436 alin. (1) C. proc. pen.]. Organul îndrituit să aducă la îndeplinire această măsură este organul de poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa făptuitorului, acest organ, potrivit art. 436 alin. (2) C. proc. pen., având îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. Potrivit art. 436 alin. (3) C. proc. pen., măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri în caz de boală sau pentru oricare alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea. Această dispoziţie a legii se înscrie ca o excepţie de la principiul potrivit căruia executarea măsurilor de siguranţă se desfăşoară neîntrerupt.

12.4.3.3 Executarea expulzării

1. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, op.cit., p. 505.

127

Executarea hotărârilor penale Potrivit art. 117 C. pen., cetăţeanul străin care a comis o infracţiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Expulzarea se poate aplica şi persoanei fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară. În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei. În vederea executării expulzării, instanţa de executare are de îndeplinit anumite obligaţii, după cum măsura expulzării însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii. În cazul în care prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii că, la data eliberării, condamnatul va fi predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării [art. 438 alin. (1) C. proc. pen.]. Dacă măsura executării nu însoţeşte pedeapsa închisorii comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă [art. 438 alin. (2) C. proc. pen.]. În vederea punerii în executare a măsurii expulzării, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia [art. 438 alin. (3) C. proc. pen.]. Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura expulzării nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal este trimis instanţei de executare.

12.4.3.4 Executarea confiscării speciale Confiscarea specială este o măsură de siguranţă care se dispune cu privire la anumite bunuri expres prevăzute de lege (art. 118 C. pen.). Potrivit art. 439 C. proc. pen., măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţă sau hotărâre se execută după cum urmează: a) bunuri le confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica, potrivit dispoziţiilor legii; b) când s-a dispus distrugerea bunurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces- verbal care se depune la dosarul cauzei. Studiu individual:

Studiază dispoziţiile art. 118 C. pen.

12.4.3.5 Executarea interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei

128

Executarea hotărârilor penale Potrivit art. 118 1 C. pen., interzicerea de a reveni în locuinţa familiei se poate dispune, la cererea părţii vătămate, în ipoteza în care se constată că prezenţa în locuinţa familiei a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei. Executarea acestei măsuri de siguranţă se face potrivit dispoziţiilor art. 4391 C. proc. pen., care prevăd că, atunci când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă reglementată de art. 1181 C. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei. Organul de poliţie are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate prin supravegherea respectării interdicţiei de a nu reveni în locuinţa familiei şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii.

Studiu individual:

Studiază dispoziţiile art. 4391 şi 437 C. proc. pen.

12. 5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR PRIVIND ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE ŞI A DISPOZIŢIILOR PRIN CARE S-AU APLICAT SANCŢIUNILE PREVĂZUTE ÎN ART. 181 C. PEN. 12.5.1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale Înlocuirea răspunderii penale se face de către instanţă, potrivit art. 440, art. 487, art. 442 şi 443 C. proc. pen. Astfel, executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când din orice motiv sancţiunea mustrării ori a mustrării cu avertisment nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen la care se dispune aducerea celui faţă de care urmează să se execute sancţiunea cu caracter administrativ. Amenda cu caracter administrativ de la 10 lei la 1000 lei se execută prin trimiterea unui extras de pe partea din dispozitiv care priveşte aplicarea sancţiunii, organului care, potrivit legii, execută amenda penală.

129


Studiu individual: Studiază dispoziţiile art. 90-91 şi 98 C. pen.

12.5.2 Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C. pen. În cazul în care fapta nu prezintă pericol social al unei infracţiuni, instanţa de judecată poate aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 C. pen., adică mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amendă de la 10 lei la 1000 lei. Executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se îndeplineşte de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea (art. 4411 raportat la art. 487 C. proc. pen.). Când din orice motiv măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen la care se aduce cel faţă de care se execută mustrarea sau mustrarea cu avertisment. În cazul în care, prin aplicarea art. 181 alin. (3) combinat cu art. 91 C. pen., s-a dispus sancţiunea amenzii de la 10 lei la 1000 lei, executarea se face de către instanţa sau procurorul care a aplicat amenda (art. 4411 combinat cu art. 442 C. proc. pen.). Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organului care, potrivit legii, execută amenda.

Studiu individual: Studiază dispoziţiile art. 181 C. pen.

12.6. PUNEREA ÎN EXECUTARE A AMENZII JUDICIARE ŞI A CHELTUIELILOR JUDICIARE AVANSATE DE STAT În cazul în care pe parcursul desfăşurării procesului penal se săvârşeşc anumite abateri, cei vinovaţi sunt sancţionaţi cu amendă judiciară de la 100 lei la 5000 lei (art. 198 C. proc. pen.). Potrivit art. 442 alin. (1) C. proc. pen., amenda judiciară se pune în executare de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată. Punerea în executare a amenzii judiciare se face prin trimiterea unui extras de pe dispozitivul ordonanţei sau al hotărârii organului care, potrivit legii, execută amenda penală. Punerea în executare a cheltuielilor judiciare avansate de stat se face

130

Executarea hotărârilor penale prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte obligarea la plata cheltuielilor avansate de stat organului care, potrivit legii, execută amenda penală. Când obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanţă, punerea în executare se face de către procuror prin comunicarea unui extras de pe acea parte din dispozitivul ordonanţei care priveşte obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Comunicarea ordonanţei se face organului care, potrivit legii, execută amenda penală (art. 443 C. proc. pen.).

12.7 PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR CIVILE DIN HOTĂRÂRE Potrivit art. 14 C. proc. pen., repararea pagubei ori a daunelor morale produse prin infracţiune se face, conform dispoziţiilor legii civile, de preferinţă în natură, prin restituirea bunului, şi numai în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă, prin plata unei despăgubiri băneşti.

12.7.1 Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate Potrivit art. 444 C. proc. pen., când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acestor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile. Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa constată aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii. Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, lucrurile trec în patrimoniul statului. Când restituirea lucrurilor a fost dispusă de procuror sau de către organul de cercetare penală, acesta procedează la fel ca instanţa de judecată.

12.7.2 Înscrisurile declarate false Potrivit art. 445 C. proc. pen., dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte, se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat. Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. În situaţia în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei unităţi din cele prevăzute de art. 145 C. pen., acesteia i se trimite o copie de pe hotărâre.

131


Există situaţii în care legea prevede posibilitatea eliberării unor copii de pe înscrisurile false sau chiar a înscrisurilor respective. În acest sens, textul de lege menţionat arată că instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisurilor oficiale parţial falsificate.

12.7.3 Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţilor

Potrivit art. 446 C. proc. pen., dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută conform legii civile.

Studiu individual: Studiază dispoziţiile art. 4799 - 47915 C. proc. pen.

12.8 DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND PROCEDURA LA INSTANŢA DE EXECUTARE

Aşa cum s-a putut observa, cu ocazia punerii în executare a hotărârii penale sau pe parcursul executării, pot să apară numeroase probleme ce trebuie rezolvate de către instanţa de judecată. Din denumirea marginală a art. 460 C. proc. pen. s-ar putea trage concluzia că dispoziţiile cuprinse în text se aplică numai în faţa instanţei de executare. Prin instanţa de executare se înţelege, potrivit art. 418 C. proc. pen., prima instanţă de judecată cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 418 alin. (2) C. proc. pen.1 În realitate, reglementând procedura în faţa instanţei de executare, legiuitorul a avut în vedere nu numai instanţa de executare în sensul art. 418 C. proc. pen., ci orice instanţă care are competenţă să rezolve aspecte legate de punerea în executare a hotărârilor penale2. De altfel, în art. 460 alin. (6) C. proc. pen. se arată că dispoziţiile procedurale comune se aplică şi în cazul în care rezolvarea unei probleme privind executarea este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie sau locul unde se execută pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă. În dispoziţiile art. 460 alin. (1) C. proc. pen. se arată că, în cazul în care rezolvarea situaţiilor privind executarea hotărârilor este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele dispune citarea părţi lor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazuri le prevăzute în art.

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este în nicio situaţie instanţă de executare. Potrivit art. 418 alin. (2) C. proc. pen., hotărârile pronunţate în primă instanţă de către instanţa supremă se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau de tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti. 2. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, op.cit., p. 546.

132

Executarea hotărârilor penale 117 C. proc. pen. În procedura stabilită de art. 460 C. proc. pen., prezenţa condamnatului arestat este obligatorie în toate cazurile. La şedinţele de judecată în care se rezolvă aspectele legate de executarea pedepsei participarea procurorului este obligatorie [art. 460 alin. (3) C. proc. pen.]. Şedinţa de judecată se desfăşoară potrivit dispoziţiilor care reglementează judecata în primă instanţă, în apel şi în recurs, dacă acestea nu contravin dispoziţiilor speciale privind procedura de rezolvare a aspectelor legate de executarea hotărârilor penale. În vederea soluţionării cauzelor, instanţa de executare ascultă concluziile procurorului şi ale părţilor şi se pronunţă prin sentinţă. Soluţiile pronunţate de alte instanţe sunt comunicate instanţei de executare.

12.9 CONTESTAŢIA LA EXECUTARE 12.9.1 Noţiune În lumina dispoziţiilor legale în vigoare, contestaţia la executare nu este o cale de atac, ci un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării1.

12.9.2 Cazurile în care se poate face contestaţie la executare Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea, legea a prevăzut expres cazurile în care poate fi folosită contestaţia la executare. Prin limitarea acestor cazuri, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual de rezolvare a unor incidente la executare într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor penale definitive. Orice contestaţie la executare făcută în afara cazurilor prevăzute expres de lege urmează să fie respinsă ca inadmisibilă2. Spre exemplu, aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind privind protecţia martorilor – potrivit cărora persoana care are calitatea de martor în sensul acestei legi şi care a comis o infracţiune gravă iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiează de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege – nu poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare, neîncadrându-se în cazuri le expres prevăzute în lege.

1. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. VI, ediţia a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 361-362. 2. Trib.Jud. Hunedoara, d. pen. nr. 631/1977, R.R.D. nr. 6/1978, p. 66; Trib.Jud. Hunedoara, d. pen. nr. 253/1986, R.R.D. nr. 11/1986, p. 72.

133

Executarea hotărârilor penale Astfel, prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 pot fi invocate numai cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei, pentru a se aprecia dacă în raport cu denunţul formulat s-au putut descoperi şi trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiunile grave arătate de către denunţător, iar nu pe calea contestaţiei la executare, după ce denunţătorul a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă şi se află în executarea pedepsei1. Cazurile în care se poate face contestaţie la executare sunt prevăzute în art. 461 alin. (1) C. proc. pen., după cum urmează: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. 12.9.3 Instanţa competentă În cazurile prevăzute la art. 461 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen. contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută în alin. (1) sau (6) al art. 460 C. proc. pen., iar în cazul prevăzut la art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Contestaţia împotriva actelor de executare privind confiscarea averii se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile. 12.9.4 Rezolvarea contestaţiei Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută în art. 460 C. proc. pen. În cazul arătat în art. 461 lit. d) C. proc. pen., dacă din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenţă cărora depinde soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de către instanţa competentă să judece contestaţia.

12.9.5 Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile Contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face, în cazuri le prevăzute în art. 641 lit. a) şi b) C. proc. pen. la instanţa de executare prevăzută în art. 460 C. proc. pen., iar în cazul prevăzut în art. 461 lit. c) C. proc. pen., la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Procedura de rezovlare a acestei contestaţii este cea prevăzută în art. 460 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către

1. Î.C.C.J., s. pen., d. nr. 1478/2006, http://www.scj.ro (selecţii 2006).

http://www.scj.ro/

134


instanţa civilă potrivit legii civile.

12.9.6 Contestaţia privitoare la amenzile judiciare Contestaţia contra executării amenzilor judiciare se soluţionează de către instanţa care le-a pus în executare.

TESTE DE AUTOEVALUARE:

RĂSPUNSURI 1. B 2. C


Elaborează un eseu de patru pagini, având următorul titlu: „Punerea în executare a pedepselor aplicate persoanelor juridice”.

SINTEZĂ

Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale constituie cea de-a treia fază a procesului penal. În această fază se îndeplinesc toate acele activităţi necesare aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor hotărârilor penale rămase definitive, intrate în puterea lucrului judecat.

La fel ca şi în cazul celorlalte două faze –urmărirea penală şi judecata –

1. Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale: A. Nu prezintă relevanţă juridică; B. Are un efect pozitiv şi un efect negativ; C. Nu este prevăzută de legea procesual penală. 2. Contestaţia la executare: A. Este o cale de atac ordinară; B. Este o cale de atac extraordinară; C. Este un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite

în cursul executării.

135

Executarea hotărârilor penale legiuitorul i-a acordat o atenţie deosebită, consacrându-i Titlul III din Partea specială a Codului de procedură penală (art. 415-464). BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1. Codul de procedură penală.

2. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009. 3. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2007. 4. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994.

Documents

Elemente de Drept Penal Si Procedura Penala-002-135