1

Etica în afaceri

Capitolul 1

Conceptul de etică în afaceri

Etica în afaceri este capacitatea persoanei de a răspunde în mod corespunzător la presiunile

competiţionale şi la pretenţile altora. Comportamentul etic se manifestă în cadrul participării zilnice

la activitatea desfăşurată de societatea comercială căreia îi aparţine ca angajat. Respectarea

principiilor eticii trebuie pusă în practică atât în interiorul societăţii comerciale cât şi în exteriorul

acesteia.

Din perspectivă macroeconomică, etica afectează întregul sistem economic; comportamentul

imoral poate distorsiona piaţa, ducând la o alocare ineficientă a resurselor. Din perspectivă

microeconomică, etica este asociată cu încrederea.

1.1. Conceptul de etică şi alte concepte conexe

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte etica ca o disciplină filosofică care studiază

principiile morale, originea, dezvoltarea şi conţinutul lor. Conform dicţionarului explicativ al limbii

române etica este sinonimă cu morala.

În Dicţionarul explicativ de marketing se consideră că originea termenului de etică provine

de la grecescul ethos tradus ca moravuri, ştiinţă a principiilor moralei. Se consideră morale

prescripţiile admise într-o epocă, într-o anumită societate; precum şi efortul de a se conforma

acestor prescripţii şi de a le urma neabătut. Termenul de etică este perceput ca o reflectare

conştientă a credinţelor morale şi a propriilor atitudini, prin intermediul unor norme sau principii

morale. Etica este o ştiinţă a binelui şi a răului.

Alţi autori consideră că termenul de morală parvine de la latini şi semnifică aproape acelaşi

lucru ca şi termenul de etică. Termenul de etică este definit ca incluzând acele atitudini,

caracteristici, obiceiuri specifice unei culturi, popor sau grup uman.

Sunt şi autori care consideră că etica priveşte un sistem sau un cod de conduită bazat pe

datorii morale şi obligaţii care reglementează o anumită conduită. Etica tratează abilitatea de a

2

distinge între bine şi rău şi promisiunea de a face bine. Societăţile comerciale sunt deseori puse în

situaţia de a alege între două variante opuse din punct de vedere etic: fie să meargă pe calea

onorabilă şi să ia decizia decentă, fie să meargă pe calea dezonoarei şi să înşele încrederea

partenerilor sociali.

Partenerii sociali sunt incluşi în categoria stakeholderilor de literatura de specialitate din

România şi din străinătate; stakeholder fiind şi mediul natural. Deşi termenul de „stakeholder”

provine din limba engleză (la fel ca termenul de „marketing”) el este utilizat şi în alte limbi, spre

exemplu în literatura de specialitate din Spania în domeniul responsabilităţii sociale corporatiste.

În acest context, o concepţie etică este esenţială pentru a atrage suportul şi implicarea

pozitivă a tuturor participanţilor la succesul unei societăţi comerciale: angajaţi, clienţi, acţionari,

creditori, furnizori, precum şi a comunităţii în care respectiva societate comercială îşi desfăşoară

activitatea. Dacă aceşti stakeholderi au o mare încredere în societatea comercială, dacă ei simt că

sunt trataţi corect de către aceasta şi beneficiază de pe urma ei, atunci vor contribui la bunul mers al

afacerilor.

În sens larg, etica este divizată în etică teoretică şi etică normativă. Etică teoretică reflectă

teoria filosofică a moralei cuprinzând de obicei o doctrină despre esenţa acesteia. Etică normativă

se referă la o fundamentare a unui sistem de norme, valori, categorii morale.

Considerăm , având în vedere definiţiile anterioare, că termenul de etică se suprapune celui

de morală.

Astfel, etica poate fi definită ca abilitatea persoanelor fizice de a distinge între bine şi rău şi

promisiunea de a face bine.

În cadrul societăţii sunt stabilite standarde sau norme morale. Acestea sunt enunţuri cu

caracter imperativ prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conştient, astfel

încât comportamentul său să fie apreciat ca bun de către semeni sau comunitate.

Normele morale au de regulă în componenţă două elemente:

un element calitativ, care recomandă sau impune ceea ce e bine să faci sau să fii,

un element imperativ, care se concretizează în expresia trebuie să faci sau trebuie să fii.

O altă caracteristică a normelor morale se referă la obiectivitatea lor, adică aceste norme nu sunt

voinţa cuiva, ci sunt generate şi se manifestă datorită unor nevoi obiective ce rezultă din specificul

relaţiilor dintre oameni.

După unii autori normele morale pot fi clasificate astfel:

Norme etice generale sau universale. Această categorie de norme morale sunt prezente în toate

tipurile de comunităţi umane, au durabilitate în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi

activităţi umane.

3

Astfel de norme etice generale sunt: cinstea, demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea,

generozitatea, buna-credinţă.

Norme etice particulare. Această categorie de norme morale se adresează unor comunităţi

umane determinate, au o anumită variaţie în timp şi influenţează relaţii sau activităţi umane

particulare.

Astfel de norme etice particulare sunt: normele vieţii de familie şi mai ales normele morale

specifice unor activităţi profesionale, pe care se fundamentează deontologia profesională a

medicilor, a avocaţilor, etc.

Norme etice speciale. Această categorie de norme morale se manifestă în cadrul unor grupuri

restrânse şi uneori în ocazii speciale. O parte din aceste norme au caracter elitar sau formalist, ceea

ce le poate transforma în fapt în norme imorale.

Astfel de norme etice speciale sunt: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul

manierelor elegante.

1. La întrebarea Etica are legătură cu ceea ce sentimental este exprimat a fi bine sau rău? răspunsul

literaturii de specialitate filosofice este în sensul în care majoritatea oamenilor sunt tentaţi să

asocieze etica cu sentimentele, gândindu-se probabil la o anumită vibraţie empatică faţă de

aproapele nostru. Dar etica nu este legată în mod necesar de anumite stări afective, deoarece acestea

sunt schimbătoare, capricioase şi nu pe deplin supuse raţiunii. În mod frecvent sentimentele sunt

acelea care conduc la abaterea de la normele etice, spre exemplu invidia faţă de cei care sunt într-un

fel superiori, detestarea unor oameni doar pentru că fac parte dintr-o anumită categorie socială

stigmatizată etc.

2. La întrebarea Etica este legată de credinţa religioasă? răspunsul literaturii de specialitate

filosofice susţine că etica nu se află într-o relaţie necesară cu religia, deşi majoritatea religiilor

susţin standarde etice înalte. Dar dacă etica ar apaţine doar religiei, ea nu ar fi valabilă decât pentru

persoanele religioase. Dar etica se adresează în egală măsură ateilor cât şi celor religioşi, astfel încât

nu poate fi confundată cu religia sau pe deplin subordonată ei.

Termenul de morală parvine de la latini şi semnifică aproape acelaşi lucru ca şi termenul de

etică.

Societăţile comerciale sunt deseori puse în situaţia de a alege între două variante opuse din

punct de vedere etic: fie să meargă pe calea onorabilă şi să ia decizia decentă, fie să meargă pe calea

dezonoarei şi să înşele încrederea partenerilor sociali.

Etica poate fi definită ca abilitatea persoanelor fizice de a distinge între bine şi rău şi

promisiunea de a face bine.

Normele morale au în componenţă două elemente: un element calitativ şi un element imperativ.

4

Normele morale pot fi divizate în: norme etice generale sau universale, norme etice particulare

şi norme etice speciale.

1.2. Conceptul de etică a afacerilor

Etica în afaceri reprezintă în opinia unor autori capacitatea persoanei de a răspunde în mod

corespunzător la presiunile competiţionale şi la pretenţile altora, în cadrul participării zilnice la

activitatea desfăşurată de societatea comercială căreia îi aparţine ca angajat, atât în interiorul

societăţii comerciale cât şi în exteriorul acesteia.

Alţi autori numesc etica afacerilor o etică economică şi o definesc ca o formă particulară a

eticii aplicate, un ansamblu de reguli şi norme morale care vizează conduita comercianţilor în

activitatea economică, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.

Noţiunea de etică a afacerilor mai este definită ca fiind acel echilibru care ar trebui găsit

între performanţele economice şi cele sociale ale societăţii comerciale.

Etica afacerilor, în concepţia autorilor români, nu se reduce la o sumă de reţete, tehnici,

probleme şi prescripţii, ci constă într-o atitudine – sprijinită pe un set de valori – într-o anume

manieră de a privi dincolo de problemele profesionale, de rezultatele financiare. Etica afacerilor nu

este etica aplicată afacerilor, ci însuşi fundamentul afacerilor. Etica afacerilor este determinată de

faptul că viaţa economică este un subsistem social. În evaluarea acestui subsistem social trebuie

folosite şi criterii extraeconomice, unul dintre acestea fiind criteriul etic.

În opinia noastră definiţia dată eticii în afaceri ce are în vedere conduita morală a

indivizilor componenţi ai societăţii comerciale în dubla lor relaţie, cu ceilalţi angajaţi pe de o parte

şi cu partenerii de afaceri, clienţii şi consumatorii pe de altă parte, surprinde cel mai bine esenţa

acestui concept. Etica în afaceri poate fi abordată din perspectivă macroeconomică şi

microeconomică.

Din perspectivă macroeconomică, etica afectează întregul sistem economic;

comportamentul imoral poate distorsiona piaţa, ducând la o alocare ineficientă a resurselor.

Sistemul pieţei globale, acceptat de majoritatea ţărilor ca fiind o cale mai eficientă de

alocare a resurselor interne decât izolarea economică, trebuie să îndeplinească unele condiţii:

dreptul de a poseda şi beneficia de proprietatea privată;

libertatea de alegere în cumpărarea şi vânzarea de bunuri şi servicii;

liberul acces la informaţii corecte privind aceste bunuri şi servicii.

Din perspectivă microeconomică, etica este, în general, asociată cu încrederea. Etica este

necesară, dar nu suficientă, pentru a câştiga încrederea furnizorilor, clienţilor, comunităţii,

angajaţilor.

5

Întreaga literatură economică apreciază faptul că încrederea este deosebit de importantă în

relaţiile de afaceri. Dacă etica este necesară pentru a câştiga încrederea, atunci etica este importantă

în lumea afacerilor. Încrederea presupune în fapt micşorarea riscului asumat. Încrederea, bazată pe

experienţa bunelor relaţii cu alţi indivizi, societăţi comerciale, grupuri etc., va asigura protejarea

drepturilor şi intereselor, deci riscul va fi mai mic.

Încrederea şi bunele relaţii ale unei societăţii comerciale au în vedere :

Încrederea în relaţiile cu furnizorii: furnizorii sunt parteneri de afaceri foarte importanţi, direct

afectaţi de deciziile societăţii comerciale, de comportamentul acesteia. În special dacă este vorba de

relaţii pe termen lung, încrederea între doi parteneri este foarte importantă. Aceasta se câştigă prin

respectarea obligaţiilor de către fiecare parte şi prin minimizarea surprizelor de orice fel. Încrederea

determină o mai mare eficienţă în timp, a schimbului, iar relaţiile de schimb bazate pe încredere se

dezvoltă atunci când fiecare partener îl tratează pe celălalt aşa cum ar vrea el să fie tratat.

Încrederea în relaţiile cu consumatorii: un vânzător câştigă încrederea clientului său atunci

când este onest, competent, orientat către nevoile clientului şi plăcut. Clienţii aşteaptă de la vânzător

produsele/serviciile de calitatea promisă, precum şi informaţii reale, pertinente.

Încrederea în relaţiile cu angajaţii: încrederea trebuie acordată atât managerilor, cât şi

subordonaţilor. Un climat de încredere duce la o mai bună comunicare, la o fidelitate mai mare a

angajaţilor, la confidenţă, la reducerea conflictelor de muncă sau a conflictelor dintre grupurile de

muncă etc. Etica în afaceri se poate afirma pe baza unor principii practice. În viziunea unor

autori acestea sunt:

Respect faţă de normele juridice în vigoare la nivel naţional, comunitar şi global.

Respectarea confidenţialităţii informaţiilor în interiorul a trei relaţii: de către salariat faţă de

societatea comercială, de către furnizor faţă de clienţi, de către negociator faţă de exterior.

Sensibilitate faţă de conflictele de interese. Aceasta presupune transparenţă şi apelarea la

arbitrii neutri pentru rezolvarea acestor conflicte.

Conştiinţă profesională, având în vedere exercitarea profesiunii cu conştiinţă şi prudenţă,

cultivarea competenţei profesionale, limitarea deciziilor şi acţiunilor la competenţa profesională.

Loialitate şi bună credinţă, avându-se în vedere obligaţiile morale de a nu înşela, de a-şi ţine

cuvântul, de a fi echitabil.

Simţul responsabilităţii, presupând luarea în considerare a consecinţelor practice ale deciziilor,

precum şi asumarea propriei responsabilităţi.

Respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, presupunând libertate în comportament,

libertate de opinie şi evitarea discriminărilor de orice fel.

6

Respectarea fiinţei umane, presupunând abţinerea de a aduce prejudicii intenţionate celorlalţi,

precum şi respectarea personalităţii umane.

O aplicare efectivă a principilului etic de „respect faţă de normele juridice în vigoare la nivel

naţional, comunitar şi global” presupune în cazul unei societăţi comerciale ce comercializează

alimente în primul rând cunoaşterea legislaţiei interne şi comunitare de protecţie a consumatorului,

de protecţie a mediului natural – mai ales în ceea ce priveşte eliminarea ambalajelor – şi de

protejare a angajaţilor.

În al doilea rând o aplicare a acestui principiu presupune respectarea acestui ansamblu de

acte normative interne şi comunitare care reglementează protecţia sakehoderilor dar şi întreaga sa

activitate comercială.

În al treilea rând presupune cunoaşterea şi aplicarea normelor juridice stabilite la nivel

internaţional comercianţilor ce au ca obiect de activitate comercializarea alimentelor.

Dat fiind faptul că aspectele de ordin etic caracterizează totalitatea activităţilor umane,

rezultă că şi în activitatea comercială trebuie să existe considerente de ordin etic şi un fundament

moral fără de care comunitatea în ansamblul ei nu ar putea funcţiona şi s-ar autodistruge.

Părţile unui contract se aşteaptă ca fiecare dintre cei implicaţi să respecte înţelegerea

consimţită. Dacă în cadrul activităţii comerciale desfăşurate de o anumită societate comercială,

cumpărătorii, vânzătorii, producătorii, managementul, angajaţii şi consumatorii ar acţiona neetic,

fără a ţine seama de rezultatele morale sau imorale ale acţiunilor lor, atunci afacerile nu ar mai

exista. În plus, se consideră că nu se poate nega realitatea că indivizii acţionează imoral în afaceri,

după cum o fac în orice altă sferă a activităţii umane şi că nu există nici o dovadă care să ateste

faptul că indivizii sunt mai imorali în afaceri decât în viaţa privată.

Se consideră că între profitabilitatea unei societăţi comerciale şi valorile sale morale există o

relaţie directă şi reciprocă: o societate comercială care promovează valorile morale şi se ghidează

după norme etice de comportament va fi bine percepută de public şi va înregistra profituri.

Teoria contractului social priveşte ansamblul normelor etice structurate pe trei nivele.

Primul nivel conţine hipernormele morale. Astfel de norme au un caracter general aplicabil

şi privesc: libertatea personală, securitatea fizică, precum şi dreptul de a fi informat.

Cel de-al doilea nivel, numit contractul macro-social, are la bază consimţământ liber asupra

normelor.

Ultimul nivel îl constituie contractul micro-social, care stabileşte regulile morale elementare

în domeniul comercial. Un bun comerciant nu minte la negocieri, onorează toate contractele, acordă

prioritate la angajare localnicilor, oferă locuri de muncă sigure, îşi plăteşte obligaţiile fiscale, şi nu

în ultimul rând protejează mediul natural.

7

HIPERNORME (UNIVERSALE)

1. Libertatea personală

2. Securitatea fizică şi bunul trai

3. Participarea politică

4. Dreptul de a fi informat

5. Dreptul de proprietate

6. Demnitate egală pentru fiecare persoană

CONTRACTUL MACRO-SOCIAL (GLOBAL)

1. Spaţiu moral liber

2. Consimţământ liber asupra normelor

3. Compatibilitate cu hipenormele

CONTRACTUL MICRO-SOCIAL (GLOBAL)

1. Să nu minţi la negocieri

2. Să onorezi toate contractele

3. Să acorzi prioritate la angajare localnicilor

4. Să oferi locuri de muncă sigure

5. Să-ţi plăteşti obligaţiile fiscale

6. Să protejezi mediul natural etc.

Aspectele de ordin etic caracterizează totalitatea activităţilor umane.

Etica în afaceri reprezintă conduita morală a indivizilor componenţi ai societăţii comerciale în

dubla lor relaţie, cu ceilalţi angajaţi pe de o parte şi cu partenerii de afaceri, clienţii şi consumatorii

pe de altă parte.

Din perspectivă macroeconomică, etica afectează întregul sistem economic; comportamentul

imoral poate distorsiona piaţa, ducând la o alocare ineficientă a resurselor.

Din perspectivă microeconomică, etica este asociată cu încrederea.

1.3. Etica de marketing şi comportamentul de piaţă a societăţilor comerciale ce

utilizează instrumente de marketing

Marketingul, circumscris afacerilor economice, reprezintă un domeniu cu profunde

implicaţii ale eticului. Deoarece activitatea de marketing se desfăşoară în contact permanent cu

publicul, s-a creat falsa impresie că marketingul se caracterizează şi printr-o serie de practici

neetice.

Plecând de la esenţa concepţiei de marketing în viziunea ei actuală, practica demonstrează

că acele societăţi comerciale care acţionează efectiv pe baza concepţiei de marketing, ca unică

filosofie ce le orientează întreaga activitate, acţionează în acelaşi timp şi în spiritul respectării eticii.

8

Problema cea mai complexă, sesizată de specialişti încă de acum câteva decenii, constă nu atât în

asimilarea concepţiei de marketing, ci în punerea acesteia în practică.

În acelaşi timp nu trebuie trecut cu vederea că sunt o serie de societăţi comerciale care de

fapt nu acţionează pe baza concepţiei de marketing, deoarece la baza activităţii lor nu se află această

concepţie, dar, în schimb, recurg la o serie de instrumente specifice marketingului pentru a-şi

promova interesele în cadrul pieţelor pe care acţionează.

O analiză a acestui tip de comportament este menită a evidenţia măsura în care sunt

respectate principiile eticii de cei, care neacţionând pe baza concepţiei de marketing, recurg însă la

utilizarea unor instrumente de marketing. În acest fel, se creează impresia existenţei unui marketing

neetic. Societăţile comerciale care desfăşoară activităţi de marketing, ocazional, ghidate numai de

ideea de profit, pot încălca principiile eticii în desfăşurarea activităţilor de marketing. Problemele de

etică sunt cel mai bine rezolvate în cazul în care stakeholderii se comportă onorabil.

Activitatea de marketing desfăşurată de societăţile comerciale trebuie să răspundă şi

cerinţelor respectării drepturilor consumatorilor. Dacă activitatea desfăşurată de respectiva societate

comercială limitează aceste categorii de drepturi, acest comportament va fi unul neetic. Un rol

deosebit de important în respectarea drepturilor consumatorilor revine cercetării de marketing. Prin

cercetarea de marketing societăţile comerciale pot obţine informaţii preţioase despre nevoile şi

cerinţele consumatorilor. Dar, utilizarea improprie a cercetării de marketing poate să aducă

prejudicii materiale şi morale consumatorilor. Din punct de vedere etic două sunt problemele care

pot apărea şi anume: intruziunile în spaţiul privat al consumatorului şi utilizarea improprie a

rezultatelor cercetării de marketing.

Succesul unei societăţi comerciale, corelat cu permanenta satisfacere a cerinţelor clienţilor şi

a altor beneficiari, este legat de adaptarea şi implementarea unor standarde de conduită în afaceri.

Cele mai apreciate societăţi comerciale la nivel global sunt fidele respectării unui cod de servire a

clienţilor; dau dovadă de responsabilitate socială şi sunt astfel un exemplu de afirmare în practică a

concepţiei de marketing.

Ultimele decenii au înregistrat o creştere a responsabilităţii şi a eticii în activitatea

comercială a societăţilor comerciale, dar şi o serie de încălcări de mari proporţii, cu consecinţe

serioase la scară globală.

Activitatea neetică, implicând şi diverse instrumente de marketing, desfăşurată de societăţile

comerciale bancare în plan global, dar în special cele americane, a avut un rol important în

declanşarea actualei crize economice la nivel global.

9

Asociaţia Americană de Marketing (AMA) susţine că operatorii de marketing trebuie să-şi

asume responsabilitatea activităţii lor, să servească şi să satisfacă dorinţele clienţilor, să nu

provoace efecte negative în mod conştient, să îşi promoveze cinstit produsele sau serviciile.

Consumatorii pretind, astăzi, din ce în ce mai mult, o conduită corectă din partea societăţilor

comerciale care desfăşoară activităţi de marketing sau care recurg la utilizarea instrumentelor de

marketing. În prezent, tot mai mulţi consumatori pot alege produse şi servicii oferite de societăţile

comerciale care manifestă în practică un comportament etic.

Alegerea etică a consumatorului devine astfel un factor al stilului de viaţă al acestuia.

Noţiunea de consumerism etic are în vedere decizia conştientă şi deliberată de a cumpăra diferite

produse şi servicii care satisfac nu numai interesele economice şi utilitare ale consumatorului, ci

corespunde şi valorilor şi convingerilor sale morale.

Consumul etic poate avea o mare varietate de manifestări: boicotul produselor acelor

societăţi comerciale care sunt acuzate pentru politicile lor ecologice, sociale ori etice

necorespunzătoare; cumpărarea de produse care nu sunt testate pe animale; refuzul de a cumpăra

acele produse fabricate în ţările sărace de către muncitori suprasolicitaţi fizic şi prost plătiţi sau de

către copii; preferinţa pentru produse ecologice, reutilizabile sau reciclabile etc.

Situaţiile în care se încalcă, regulile şi principiile etice de către societăţile comerciale care

afirmă că desfăşoară activităţi de marketing, pot fi structurate pe două mari domenii:

Un domeniu în care se întâlnesc astfel de situaţii este reprezentat de cercetarea de marketing.

Existenţa şi respectarea consecventă a unui cod etic în activitatea de cercetare reprezintă o condiţie

esenţială a reuşitei pe termen lung a investigaţiilor de marketing.

Semnificaţia valorilor etice în activitatea de cercetare de marketing este o problemă de

cultură organizaţională a respectivei societăţi comerciale. Concentrarea exclusivă a cercetării pe o

finalitate materializată în productivitate şi profit nu deschide perspectiva cultivării, pe termen lung,

a surselor de informaţii. Informaţia de marketing nu trebuie captată cu orice preţ, ci numai în

corelaţie cu principiile morale ale comunităţii în care se desfăşoară investigaţia.

Folosirea inadecvată a instrumentelor mixului de marketing conduce, deseori, la practici

contrare principiilor eticii.

Astfel de situaţii se manifestă atunci când: sunt create produse pentru false nevoi; există

necorelări în raportul calitate-preţ, ducând la apariţia pe piaţă a unor mărfuri cu preţuri „fără

acoperire”; se pierde identitatea de origine a mărfii, ca urmare a lanţului complex de intermediari

folosiţi în canalele de distribuţie externă; sunt informaţii false şi/sau fără acoperire difuzate în

media; este utilizată publicitate mincinoasă; sunt invocate neadecvat stimuli cu conotaţie „tabu”

pentru un public aparţinând unei anumite etnii, religii, regiuni geografice etc.

10

Manevrarea inadecvată a instrumentelor mixului de marketing o vom dezvolta în cele ce

urmează grupând practicile neetice ale societăţilor comerciale în funcţie de cele patru componente

ale mixului de marketing.

Există situaţii în care a-i servi clientului tot ceea ce doreşte acesta poate fi moralmente

păgubitor. De cele mai multe ori aceste situaţii sunt interzise legal. Dar, pot apărea şi situaţii în

care, deşi legea le permite, motivele comerciale de a-i face clientului pe plac sunt contracarate de

motivele morale pentru a nu face acest lucru sau pentru a nu avea datoria de-a o face. Dar astfel de

cazuri sunt destul de rare.

O astfel de situaţie priveşte consumul de produse oferite de societăţile comerciale bancare

fără responsabilitate şi fără a lua în considerare posibilităţile reale de plată ale consumatorilor de

produse şi servicii bancare. Avem în vedere restituirea împrumuturilor realizate de consumatori prin

intermediul cardurilor de credit oferite de societăţile comerciale bancare. Dar aceste situaţii vor

primi, probabil, în curând reglementare legală. În opinia noastră o analiză adecvată a nerespectării

principiilor eticii se impune a fi realizată având în vedere, în primul rând, instrumentele de

marketing la care apelează societăţile comerciale în vederea promovării intereselor lor în cadrul

pieţelor pe care acţionează.

În primul rând vom analiza legătura existentă între principiile eticii şi politicile de

produs.

Societăţile comerciale responsabile, ce desfăşoară activităţi în spiritul concepţiei de

marketing descoperă ceea ce doresc consumatorii şi răspund cu oferte de bunuri şi servicii ce

conferă satisfacţie şi valoare consumatorilor în condiţiile unei activităţi profitabile.

În practică, sunt însă multe societăţi comerciale ce afirmă că desfăşoară activităţi de

marketing, dar în realitate golesc de conţinut instrumentele de marketing la care apelează având în

vedere alte interese, în primul rând obţinerea cu orice preţ a unui profit.

În concepţia de marketing, obţinerea profitului este condiţionată de modul superior în care

sunt satisfăcute cerinţele consumatorului şi respectate interesele generale ale comunităţii în care îşi

desfăşoară activitatea respectivele societăţi comerciale. Dar această cerinţă nu este uşor de realizat.

De multe ori societăţile comerciale ce desfăşoară activităţi de marketing se confruntă cu

decizii dificile legate de asigurarea unui raport optim între satisfacerea dorinţele consumatorilor şi

afirmarea responsabilităţii sociale. În practică, acţiunile responsabile social şi etice afirmate de

societăţile comerciale ce desfăşoară activităţi de marketing, sunt extrem de benefice deoarece

influenţează pozitiv întreaga sferă a afacerilor. Se conturează însă o întrebare şi anume aceea, în ce

măsură o conduită etică poate asigura supravieţuirea acestor societăţi comerciale pe o piaţă globală

concurenţială, unde unele practici şi strategii de piaţă sunt concepute în mare măsură în afara

11

principiilor eticii şi responsabilităţii sociale. Un răspuns la această întrebare se leagă, însă, de

comportamentul consumatorilor şi de modul în care sunt apărate interesele acestora. Dacă

consumatorii şi organizaţiile care le apără interesele vor găsi modalităţile de respingere şi îngrădire

a politicilor nelegale, atunci vor creşte şansele de supravieţuire şi de dezvoltare a societăţilor

comerciale care acţionează în spiritul marketingului.

Dacă reacţia consumatorilor şi organizaţiile care le apără interesele va fi inadecvată, atunci

afirmarea marketingului autentic şi deci a eticii şi responsabilităţii sociale în activitatea comercială

va fi puternic limitată.

În rândul consumatorilor a existat şi există o îngrijorare justificată legată de produse şi

servicii periculoase, calitate inferioară a acestora, uzura morală planificată şi la alte practici de acest

gen.

Astfel, o primă problemă deosebită ce pune în lumină încălcarea principiilor eticii o

reprezintă activitatea societăţilor comerciale ce oferă consumatorilor produse nesănătoase.

Unităţile de alimentaţie rapidă care oferă clientelei alimente gustoase, dar necorespunzătoare

din punct de vedere nutritiv; hamburgerii – spre exemplu – au un conţinut ridicat de grăsimi, iar alte

produse obişnuite, cum ar fi cartofii prăjiţi şi produsele de patiserie, au şi ele un conţinut ridicat de

grăsimi şi amidon.

În plus, aceste produse nesănătoase prin modul lor de ambalare conduc la o risipă de

material de ambalare şi de resurse.

O altă problemă deosebită ce pune în lumină încălcarea principiilor eticii o reprezintă

respectarea dorinţelor consumatorilor şi nesocotirea cerinţelor de protecţie a mediului natural.

Industria producătoare de detergenţi pentru a răspunde dorinţei consumatorilor de a avea

rufe mai curate şi mai albe, oferă produse cu substanţe chimice mai puternice care poluează apele

curgătoare şi distrug fauna subacvatică. Poluarea apelor afectează nu numai sănătatea faunei

subacvatice ci şi sănătatea umană. O altă problemă deosebită este reprezentată de poluare şi risipa

resurselor.

Industria producătoare de băuturi, împlinind dorinţa consumatorilor, “oferă” ambalajele de

unică folosinţă, mult mai uşoare şi mai practice, dar care determină o mare risipă de resurse şi

generează poluarea mediului. În prezent sunt necesare şaptesprezece ambalaje noi în locul unei

sticle returnabile care avea o durată de şaptesprezece cicluri înainte de deteriorare. Mulţimea de

ambalaje de plastic de unică folosinţă nu sunt produse biodegradabile şi afectează mediul natural.

Un studiu recent al Universităţii din Frankfurt concluziona că utilizarea recipientelor din plastic la

îmbutelierea apei ar genera perturbaţii endocrine, prin crearea unui excedent de estrogeni în apa

destinată consumului uman. Pentru a avea o reprezentare mai clară a pericolului cercetătorii

12

subliniau că acest conţinut în estrogeni din apa îmbuteliată în recipiente din plastic este mai ridicat

decât cel al apelor uzate.

Tot acelaşi comportament neetic îl întâlnim în crearea de produse pentru false nevoi.

Întrebarea care se pune este dacă societăţile comerciale care concep politica de produs pot crea noi

nevoi şi determina consumatorii să cumpere lucruri pe care nu le vor cu adevărat. Unele societăţi

comerciale prin intermediul publicităţii încearcă să creeze consumatorilor o insatisfacţie faţă de

produsele sau serviciile pe care aceştia le folosesc la un moment dat şi încearcă să vândă

consumatorilor noi bunuri de care ei nu au neapărat nevoie, dar pe care le-ar putea dori. Aceste

societăţi comerciale ce folosesc asemenea practici cad pradă concepţilor materialiste deoarece

oamenii sunt judecaţi după ceea ce deţin nu după ceea ce sunt. Din fericire, această politică de

produs menită să creeze dorinţe irezistibile şi să transforme consumatorii în roboţi manipulaţi nu are

sorţi de izbândă. Mai mult de 80% dintre noile produse ce ajung pe piaţă sunt respinse de

consumatori, iar aceştia resping, în primul rând produsele care nu răspund unor cerinţe reale.

Părerea conform căreia „marketingul” creează nevoi contrazice însăşi fundamentele

marketingului. Deşi unii critici consideră că societăţile comerciale producătoare concep produsul,

iar apoi creează nevoia pentru el, procesul se derulează de fapt în sens invers: mai întâi, cei ce se

ocupă de marketing recunosc, identifică şi descoperă nevoile consumatorilor şi apoi conceap

produsele şi serviciile pe care aceştia să le doresc şi pot să le cumpere. Dacă se exercită într-adevăr

o influenţă asupra comportamentului consumatorilor, atunci, în loc să creeze noi nevoi, marketerii

le accentuează pe cele existente sau le activează pe cele pe care consumatorii nu le resimt foarte

pregnant.

În cadrul politicii de produs unele societăţi comerciale ignoră cerinţele eticii şi acţionează,

deliberat, într-un mod care să-i determine pe consumatori să ajungă la concluzii false.

În ceea ce priveşte concluziile false induse consumatorilor, ambalajele supradimensionate,

care îl pot face pe cumpărător să creadă că obţine o cantitate de produs mai mare când de fapt ea

este mai mică constituie o practică neetică. O altă problemă de etică este cea a învechirii planificate

a produselor.

În rândul tinerilor din România, în ceea ce priveşe computerele, ritmul de înlocuire este

destul de alert. Introducerea unor îmbunătăţiri este puternic promovată, astfel încât mulţi dintre

posesorii de calculatore sunt dispuşi să le înlocuiască, deşi nu au nevoie de îmbunătăţirile aduse.

O problemă etică priveşte existenţa de prea puţine produse sociale. Societăţile comerciale au

fost acuzate că vând prea multe bunuri private în defavoarea bunurilor publice. O dată cu creşterea

bunurilor private, acestea cer mai multe servicii publice ce nu sunt, de obicei, furnizate în cantităţile

cerute.

13

Creşterea posesorilor de maşini necesită mai multe şosele, control superior al traficului,

parcări, servicii ale poliţiei etc. Din vânzarea prea mare de bunuri private rezultă noi „costuri

sociale”. În cazul maşinilor, aceste costuri includ: congestii excesive ale traficului, poluarea aerului,

moarte şi pagube provocate de accidentele rutiere. Au fost gândite acţiuni împotriva acestei

tendinţe, ce tinde să se generalizeze şi în România. Interesantă este măsura adoptată în Anglia în

anul 2003 de a se introduce o taxă anti-congestionare de 5 lire pe zi, taxă care a determinat

reducerea cu 40% a congestionării traficului în centrul Londrei.

Interferenţa factorului politic în activitatea societăţilor comerciale din anumite domenii

generează o serie de dereglări pe planul politicilor şi strategiilor de produs. În Statele Unite ale

Americii produse cum ar fi benzina, ţigările, medicamentele, serviciile financiare şi alcoolul au

suportul unor importanţi politicieni, care pun propriul interes înainte de interesul public pe care

trebuie să-l apere.

Comercializarea ţigărilor şi a altor produse ce conţin tutun evidenţiază interferenţa factorului

politic în activitatea societăţilor comerciale. Se ştie deja, foarte sigur, că fumatul este dăunător

sănătăţii. În ciuda acestui impact negativ asupra sănătăţii publice, a avertismentelor pe care

societăţile comerciale producătoare sunt obligate să le scrie pe pachetele de ţigări, a interzicerii

publicităţii la astfel de produse, a sancţiunilor juridice „obţinute” prin „intermediul” instanţelor

judecătoreşti, societăţile comerciale din acest domeniu continuă să satisfacă cererea consumatorilor.

Studiile ştiinţifice au evidenţiat pericolul concret pe care îl reprezintă consumul ţigărilor

pentru cei ce fumează pasiv, având ghinionul să fie prezenţi lângă fumători, sau să lucreze în

aceeaşi cameră cu persoane fumătoare. Cu toate acestea ţigările continuă să fie comercializate, spre

profitul societăţilor comerciale care le produc şi a statului care le taxează. Exemplificaţi alte cazuri

în care se remarcă interferenţa factorului politic în activitatea societăţilor comerciale.

În continuare vom analiza legătura existentă între principiile eticii şi politicile de preţ.

O problemă etică ce apare în domeniul politicilor de preţ o constituie produsele cu preţuri

prea mari, mai ales raportate la o calitate inferioară a acestora. Necorelările în raportul calitate-preţ

a produsului oferit consumatorilor duc la apariţia pe piaţă a unor mărfuri cu preţuri „fără acoperire”.

Este vorba de acea practică neetică a băncilor româneşti care, până nu demult, nu comunicau

întregul preţ al creditului achiziţionat de consumatori. Aceşti consumatori erau nevoiţi să suporte

costurile suplimentare ale creditului achiziţionat din chiar valoarea acestuia, astfel încât produsul

împrumutat de la societăţile comerciale bancare îşi diminua valoarea materială şi, deci, utilitatea sa

pentru consumator. În plus, pe acele taxe, necunoscute la încheierea contractului de către

consumator, consumatorul urma să plătească dobânzile calculate pentru întreaga valoare a

creditului, şi astfel consumatorul primea o suma mai mică decât i se promiea în momentul încheierii

14

contractului cu societatea comercială bancară. Această practică abuzivă a băncilor din România a

fost oprită o dată cu apariţia legislaţiei de protecţie a consumatorului de servicii bancare. În prezent,

legea impune societăţilor comerciale bancare obligaţia ca costul total al creditului pentru

consumator – ce include toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de

costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt

cunoscute de către creditor – să fie cunoscut şi de către consumator. Necorelările în raportul

calitate-preţ a produsului oferit consumatorilor ating cote interesante în anumite perioade, dar

aceasta se întâmplă doar în România.

Atutidinea neetică a supermarketurilor din România vizează ridicarea preţurilor exagerat de

mult la unele produsele în perioadele anterioare sărbătorilor. Spre exemplu produsele din carne de

miel în perioada anterioară sărbătorii Paştelui. La acestă practică se adaugă şi menţinerea acestor

preţuri ridicate chiar cu riscul de a arunca astfel de produse din carne, ceea ce înseamnă o risipă de

resurse, o sacrificare inutilă a animalelor. Reducerile de preţ constituie unul dintre domeniile cu

numeroase practici neetice. Sunt considerate lipsite de etică acţiunile societăţilor comerciale ce

comercializează anumite tipuri de produse care anunţă reduceri de preţ până la 70%, dar în realitate

există unul sau două produse pentru care se acordă reducerea de 70%, cea mai mare parte a

produselor pentru care se aplică această tactică beneficiind de reduceri mult mai mici.

O altă practică neetică este promovată de magazinul Il Passo ce comercializează

încălţăminte pe piaţa din România. În perioada reducerilor, acest magazin a afişat cu litere enorme

„Reducere la toate produsele de -70%” dar pe liniuţa dinainte de 70% era scris cu litere extrem de

mici „până la”. Prin aceasta se crea consumatorilor impresia că reducerea de 70% era la toate

produsele aflate în magazin, iar realitatea era că 70% este doar o limită maximă a reducerii

realizate.

O altă practică neetică este întâlnită destul de des în special la supermarketurile din

România, dar şi în alte magazine alimentare ce îşi informează consumatorii, prin intermediul unor

reviste de reducerile dintr-o perioadă viitoare. Când consumatorii ajung la locul vânzării, ie

reducerea nu este acordată din diferite motive (lipsa din stoc), fie prin anumite tactici la ocul

vânzării se încearcă reorientarea către un alt produs mai scump, care aduce un profit mai mare. O

astfel de practică se numeşte preţ momeală (baitandswich price).

Practicarea unor tactici de tipul „price matching garantees”, prin care se promite acordarea

diferenţei de preţ pentru un anumit produs în cazul în care acesta este găsit la un preţ mai mic la un

alt concurent într-un anumit interval de timp, este lipsită de etică atunci când această promisiune nu

este respectată. În spatele unei astfel de tehnici se poate ascunde interesul de a crea imaginea de

15

ofertant cu cele mai scăzute preţuri, pornindu-se de la premisa că, în general, cumpărătorii nu vor

verifica acest lucru. Această practică este destul de des întâlnită în supermarketurile din România.

Unele practici legate de preţ – în esenţa lor neetice – sunt acceptate fără probleme de publicul larg.

Folosirea preţurilor psihologice, o metodă frecventă a societăţilor comerciale. Această

metodă constă în a stabili preţul unui produs cu cifre care se termină după virgulă în 9 deoarece

consumatorul se va gândi că produsul costă mai puţin, diferenţa respectivă fiind de fapt neglijabilă.

La ce tipuri de produse comercializate de companiile româneşti, consideraţi că se utilizează

cel mai frecvent tactica neetică a preţurilor psihologice.

În continuare vom analiza legătura existentă între principiile eticii şi politica de

distribuţie.

La nivelul politicii de distribuţie o practică neetică, destul de des întâlnită pe piaţa

românească, o reprezintă cea a bonificaţiilor comerciale de intrare (slotting allowances).

Bonificaţiile comerciale de intrare constau în plata unor taxe de către societăţile comerciale

producătoare societăţilor ce comercializează acele produse, cu o putere mai mare pe piaţă.

Aceste bonificaţii au ca scop obţinerea unui spaţiu la locul de vânzare sau la nivelul

locurilor de depozitare. Mulţi producători acuză faptul că reducerile oferite detailiştilor în aceste

scopuri nu se regăsesc la nivelul consumatorilor, asimilându-le unei forme de mită. De această

practică neetică au fost acuzate supermarketurile ce comercializează produse pe piaţa din România.

O altă practică neetică priveşte produsele cărora li se aplică reduceri temporare de preţ, dacă

acestea nu se găseasc în cadrul perioadei de garanţie sau valabilitate sau această perioadă se încheie

la un interval mult prea redus în raport cu durata de utilizare a produsului. Astfel, nu este etică

oferirea unei reduceri de preţ pentru o marcă a unui produs de igienă personală al cărui termen de

valabilitate expiră într-un interval de câteva zile.

În domeniul distribuţiei mărfurilor, o altă problema etică rezultă din faptul că se vând

anumite produse cu proprietăţi deteriorate datorită nerespectării condiţiilor de transport, depozitare

şi comercializare.

Este cazul produselor alimentare ecologice care necesită condiţii speciale de transport,

depozitare şi comercializare. Criticile aduse societăţilor comerciale ce afirmă că acţionează din

perspectiva marketingului sunt legate şi de creşterea nejustificată a preţurilor datorită unui sistem de

distribuţie încărcat de verigi intermediante şi datorită adaosurilor comerciale nejustificat de mari în

comparaţie cu serviciile oferite.

Datorită evoluţiei relaţiilor comerciale dintre producători, industria alimentară, comerţ şi

consumatori către modele tot mai complexe, Guvernul României, prin Memorandumul „Măsuri

pentru rezolvarea divergenţelor apărute între furnizori şi marile lanţuri de magazine” a recomandat

16

crearea unui „Cod de Bune Practici pentru comerţul cu produse agroalimentare”. Scopul acestui

„Cod de Bune Practici” este de a optimiza şi clarifica relaţiile comerciale dintre Comercianţi şi

Furnizori. Din categoria „comercianţilor” fac parte societăţile comerciale ce desfăşoară comerţul în

locuri special amenajate ca suprafeţe comerciale, iar categoria „furnizorilor” include producătorii

agricoli, industria alimentară şi societăţile comerciale distribuitoare. Acest proiect realizat în anul

2008 nu este, însă, publicat ca un act normativ.

La punctul 5, partea a doua a acestui proiect se stabileşte că Furnizorul nu poate fi obligat de

către un Comerciant să contribuie la costurile de marketing ale magazinului, nici Comerciantul nu

poate fi obligat de către Furnizor să contribuie la costurile de marketing ale Furnizorului. Dar

această regulă nu împiedică Furnizorul, ce consideră că activităţile de marketing iniţiate de către

Comerciant sunt necesare pentru creşterea volumului de vânzari, să participe la costurile ocazionate

de aceste activităţi de marketing. De asemenea, se stabileşte că neacceptarea acestor servicii nu

poate constitui clauză de încetare a colaborării dintre Comerciant şi Furnizor.

La punctul 7, partea a doua a acestui proiect se interzice din partea Comerciantului de a condiţiona

Furnizorul să nu vândă şi altor comercianţi la un preţ mai mic decât cel la care vinde şi

Comerciantului. De asemenea, se interzice ca Furnizorul să condiţioneze Comerciantului să

păstreze un anumit preţ de raft.

Stabilirea de relaţii puternice şi durabile de comunicare cu consumatorii a devenit astăzi

extrem de importantă pentru societăţile comerciale care desfăşoară activităţi de marketing. O primă

direcţie de comunicare are ca punct de plecare responsabilitatea societăţii comerciale de a învăţa şi

înţelege nevoile, preferinţele consumatorilor şi cerinţele consumatorilor. Relaţiile de comunicare

sunt astfel necesare pentru a crea produse şi servicii care, o dată ajunse pe piaţă, să fie acceptabile şi

cumpărate de către consumatori. Pentru a-i informa şi convinge pe consumatori că produsele şi

serviciile cerute sunt disponibile şi au caracteristici distincte, societăţile comerciale au nevoie şi de

o comunicare în sens invers, recurgând astfel la tehnici de comunicare promoţională cum ar fi:

publicitatea care în funcţie de modul de susţinere financiară se împarte în publicitate plătită,

denumită reclamă şi publicitate gratuită, promovarea vânzărilor, relaţii publice, forţă de vânzare sau

marketing direct.

Activităţile promoţionale joacă un rol comunicaţional cheie în orice program de marketing

desfăşurat de acele societăţi comerciale care desfăşoară activităţi de marketing.

Publicitatea este unul din instrumentele de marketing utilizate de către societăţile comerciale

pentru a atrage atenţia consumatorilor şi pentru a-şi vinde produsele sau serviciile. Astfel, sistemul

de marketing, atât pe teritoriul Uniunii Europene cât şi a Statelor Unite ale Americii, a fost acuzat

17

de câteva „rele” printre care se numără în mod special publicitatea care încalcă principiile eticii şi

responsabilităţii sociale.

Mulţi specialişti consideră publicitatea o activitate sănătoasă din punct de vedere moral. Prin

funcţia sa de informare, publicitatea asigură o mare libertate de alegere pentru cumpărător,

impunând ofertantului o atitudine activă pe piaţă, pentru a face faţă concurenţei. Dar, în practică,

elementele afirmate anterior sunt în contradicţie cu numeroase aspecte de ordin moral. Fie că este

prea insistentă, fie că sunt utilizate metode care atentează la intimitatea oamenilor, fie că lezează

sentimentele unei categorii de persoane, publicitatea devine, în acest fel, un subiect preferat al

criticilor.

Pentru ca publicitatea, să fie eficientă, trebuie să se identifice foarte clar categoria de

consumatori, motivaţiile lor, în vederea adoptării mesajelor şi campaniei pentru categoria vizată.

Publicitatea a devenit în multe cazuri o formă de manipulare a conştiinţei consumatorilor şi chiar de

elaborare a unei culturi de consum. Din punct de vedere etic, funcţia de informare a publicităţii

ridică unele întrebări legate de modul în care aceste informaţii determină, în mod forţat,

consumatorul să acţioneze într-un anumit fel, de modul în care societăţile comerciale îşi selectează

acele informaţii care să convingă sau de modul în care pot fi prezentate avantajele produselor

acestor societăţi comerciale. Publicitatea nu ar trebui să fie nesinceră şi înşelătoare, ci ar trebui să

ofere informaţii utile clienţilor; deşi uneori faptele sunt prezentate fracţionat, ceea ce induce în

eroare, sau este chiar fals. Se exagerează unele calităţi ale produselor, se fac afirmaţii ambigue sau

care nu pot fi susţinute în realitate etc., toate acestea fiind de fapt înşelăciuni.

Pe de altă parte, societăţile comerciale care desfăşoară activitate de marketing trebuie să le

furnizeze consumatorilor doar o parte din informaţiile pe care le deţin, una dintre marile dificultăţi

cu care se confruntă ei fiind aceea de a decide ce date să pună la dispoziţia publicului. Nu numai că

beneficiarii nu au nevoie de date complete pentru a lua decizii bune, dar o cantitate prea mare de

informaţie se poate dovedi la fel de neproductivă ca şi lipsa de date. Punându-se la dispoziţia

consumatorilor prea multe informaţii, apare riscul ca aceştia să fie supraîncărcaţi cu date irelevante

pentru decizia pe care o au de luat.

Oferirea către consumatorii care nu se pricep la tehnică a tuturor detaliilor despre un

calculator evidenţiază riscul ca aceştia să fie supraîncărcaţi cu date irelevante pentru decizia pe care

o au de luat. Aceste informaţii pot fi pentru consumatori o pierdere de timp, iar pentru societatea

comercială producătoare o pierdere de energie şi de resurse. În cel mai rău caz, acest lucru îl poate

induce în eroare pe consumator, el putând interpreta greşit informaţiile oferite, şi/sau bruiază

comunicarea, consumatorul fiind asaltat cu date corecte, dar irelevante. În acest caz se naşte

întrebarea: cum poate fi calculat nivelul ideal de informare al consumatorului. Răspunsul este dificil

18

datorită faptului că nu toţi consumatorii de pe piaţă au nevoie de aceeaşi cantitate de informaţii

pentru a lua o decizie - fie pentru că nu au iniţial acelaşi nivel de informare, că nu au acelaşi grad de

toleranţă la risc sau fie că nu folosesc aceleaşi informaţii ori nu au aceleaşi abilităţi de procesare a

informaţiilor. Astfel, indiferent ce decizii iau în această privinţă, informaţiile oferite de societăţile

comerciale, pentru un anumit număr de consumatori din segmentul de piaţă vizat, nu sunt optime.

Bineînţeles că societăţile comerciale ce utilizează anumite instrumente de marketing se află într-o

poziţie privilegiată, de care pot profita datorită faptului că acestea sunt utilizatorii şi principalii

furnizori ai informaţiilor de pe piaţă şi că ele controlează procesele de comunicare.

Fără îndoială, ei au motive să profite de pe urma acestui fapt şi să pună la dispoziţia pieţei

acele date care le servesc cel mai bine interesele. Când aceasta se răsfrânge negativ asupra

intereselor consumatorilor, comportamentul societăţilor comerciale furnizoare este calificat uneori

ca fiind neetic. Alte probleme neetice, sunt reprezentate de practicile de difuzare în media din partea

societăţilor comerciale a unor informaţii false sau fără acoperire şi de realizare a unei publicităţi

mincinoase. Societăţile comerciale care susţin că desfăşoară activităţi de marketing sunt deseori

acuzate că ar fi necinstite şi ar spune minciuni sau numai jumătăţi de adevăr.

Există, din păcate, situaţii în care cei care utilizează instrumente de marketing se fac

vinovaţi de inventarea cu bună ştiinţă a unor minciuni menite a le proteja interesele în defavoarea

intereselor clienţilor lor. Unii comercianţi, utilizând instrumente de marketing, pretind că produsele

lor fac lucruri pe care în realitate nu le fac sau că au caracteristici pe care în realitate nu le au. În

unele cazuri, aceştia mint şi susţin că fac prospectare de piaţă pentru a identifica posibilităţi având

drept unic obiectiv vinderea propriilor produse către respondenţi. În astfel de situaţii, există o

intenţie clară şi deliberată de a înşela şi induce în eroare consumatorii, pentru a-i determina să

cumpere un anumit produs, fie că acesta poate sau nu să le aducă satisfacţia promisă. Acestea sunt

cazuri clare de comportament neetic pe care l-ar condamna toate societăţile comerciale care

respectă principiile marketingului şi care sunt interzise de toate codurile etice la aceştia subscriu,

dar şi de legislaţia în vigoare. O altă critică etică priveşte inducerea unei anumite stări de nelinişte,

nesiguranţă în rândul consumatorilor, faţă de diferite probleme: cum ar fi mirosul corpului, cariile

dentare, lipsa încrederii în sine etc.

Societăţile comerciale de asigurări exploatează anxietatea consumatorilor când „vând” poliţe

de asigurare de viaţă sau împotriva accidentelor. O serie de critici consideră publicitatea ca fiind

manipulatoare, informând consumatorii despre existenţa unor produse şi servicii şi determinându-i

să cumpere lucruri pe care aceştia nu le doresc cu adevărat.

Cu toate că rolul economic al publicităţii nu poate fi contestat, rolul său social a fost şi este

supus criticilor şi îndoielilor. Publicitatea are o importanţă deosebită în stabilirea valorilor sociale,

19

motiv pentru care mesajele pe care le transmite ar trebui îndelung cântărite. Societăţile comerciale

care afirmă că desfăşoară activităţi de marketing sunt deseori acuzate de faptul că promovează un

sistem materialist de valori. Criticii sunt de părere că aceia care se ocupă de marketing stimulează

materialismul, adică importanţa excesivă acordată bunăstării materiale în defavoarea unor valori

imateriale cum ar fi iubirea, libertatea şi dezvoltarea intelectuală. Conform acestei linii de gândire,

aceste societăţi comerciale ar determina efecte adverse pe plan social prin simplul fapt că satisfac

sau stimulează nevoi şi dorinţe „inutile” ale consumatorilor. Dar conceptul de „nevoie” este unul

cuprinzător, ce include necesităţile fizice împreună cu necesităţile psihologice. Nevoile variază mult

de la un individ la altul, de la o cultură la alta. Ceea ce un om consideră necesitate, în ochii altuia

poate fi doar un capriciu. În aceste condiţii, care nevoi sunt „utile”? Acuzaţia că publicitatea vinde

consumatorilor lucruri de care nu au nevoie indică mai degrabă faptul că aceştia cumpără lucruri pe

care criticul nu crede că ei ar trebui să şi le dorească. În concluzie, în cazul în care consumatorii

sunt adulţi responsabili care ar trebui să se bucure de libertatea de a alege, acest argument nu mai

este valabil decât dacă sunt considerate legitime doar dorinţele ce vin de la individ şi nu sunt

influenţate de forţele exterioare ale unor instrumente de marketing. În plus, consumatorii cumpără

produse şi în scopuri nematerialiste.

Pot fi cumpărate obiecte pentru a fi făcute cadou şi a-şi exprima dragostea sau stima, ori

cărţi şi muzică pentru propria dezvoltare intelectuală. Totuşi, consumatorii sunt asaltaţi în mod

constant de publicitate cu mesaje materialiste, legate de sex, putere şi statut, care a început să

afecteze zilnic şi copii. Aceştia îşi forţează părinţii să cheltuie enorm pe cumpărarea unor jucării „de

firmă” sau „de ultimă modă”. Aceste chestiuni etice importante privesc folosirea abuzivă, de către

societăţile comerciale ce utilizează instrumente de marketing, a metodelor de influenţare, în

avantajul lor. Aceste critici privesc un public-ţintă vulnerabil: copiii.

Instrumentele de marketing pot induce acestora dorinţa de a avea obiecte pe care părinţii nu-

şi le pot permite sau, eventual, nu vor să le cumpere. Criticile privesc neluarea în considerare de

către societăţile comerciale a realităţii că aceşti copii sunt vulnerabili din punct de vedere

psihologic, aflaţi neajutoraţi în faţa acestor practici neetice. Copiii nu sunt capabili să „filtreze”

mesajele publicitare. Această chestiune a creat tot mai multă îngrijorare pe măsură ce s-a extins

reţeaua de televiziune prin cablu pe întreag teritoriul european şi a crescut numărul de ore petrecute

de copii în faţa televizorului. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în America de Nord, unde ţări precum

Statele Unite şi Canada au adoptat legi prin care au interzis publicitatea adresată direct copiilor.

Acestea pot fi evitate printr-o atentă selecţie, de către părinţi, a canalelor de televiziune care sunt

permise să fie vizionate de copii. Problema de ordin etic ce se pune aici este dacă este normal ca

reclamele să se adreseze copiilor în cazul în care este dovedit că ei sunt un public deosebit de

20

vulnerabil la persuasiune. S-a demonstrat, că reclama la jucării influenţează alegerile copiilor, mai

ales în perioada Crăciunului însă efectele sunt totuşi relativ limitate: reclama a crescut doar cu 5%

volumul de jucării şi jocuri alese de copii în perioada sărbătorilor şi doar în cazul acelor produse

pentru care s-a desfăşurat o intensă campanie publicitară în acel interval de timp. Lucru interesant,

creşterea nu avea nici o legătură cu vârsta copiilor. Dovezile empirice au arătat că efectele

publicităţii asupra copiilor fuseseră supraestimate, deoarece aceştia adoptă atitudini sceptice şi

dezvoltă mecanisme de apărare împotriva mesajelor publicitare încă de la o vârstă fragedă.

O problemă conexă este dacă se exercită o presiune din partea copiilor asupra părinţilor şi

dacă aceştia cedează. Un studio a arătat că, dacă nu se ţine cont de factorul vârstă, există doar o

slabă legătură între încercările copiilor de cinci până la zece ani de a influenţa şi cazurile în care

părinţii au cedat presiunii lor. Cu toate acestea, când s-a luat în calcul factorul vârstă, s-a observat

că încercările copiilor de a-şi influenţa părinţii se răresc odată cu creşterea, iar părinţii cedează tot

mai frecvent pe măsură ce copiii sunt mai mari. Acest fenomen pare destul de firesc, deoarece

părinţii acordă tot mai multă încredere judecăţii copiilor lor pe măsură ce aceştia cresc şi deseori ei

cedează în faţa preferinţelor copiilor atunci când nu au alte criterii pe baza cărora să ia decizia.

Studiile realizate în această direcţie arată că, în general, copiii nu sunt agenţi vulnerabili care să

lucreze, fără ştiinţa lor, în beneficiul societăţilor comerciale ce utilizează instrumentele de

marketing şi pe care ele să îi folosească pentru a-i influenţa pe părinţi. De obicei, copiii sunt mai

raţionali decât tind să creadă unii oameni. Ei se arată interesaţi de reclamele ce se adresează

adulţilor atunci când produsul respectiv îi priveşte şi pe ei şi îşi aduc aminte numele mărcilor mult

mai bine decât părinţii lor.

Criticile aduse societăţilor comerciale ce afirmă că acţionează din perspectiva marketingului

sunt legate de creşterea preţurilor foarte mult comparativ cu costurile implicate de realizarea

produselor. Pe lângă costurile implicate de distribuţia produselor, costurile sunt majorate pentru a

finanţa cheltuielile ridicate de publicitate şi de promovare a vânzărilor.

Societăţile comerciale din sectorul farmaceutic majorează costurile pentru a finanţa

cheltuielile ridicate de publicitate şi de promovare a vânzărilor. Reprezentanţii organismelor

publice, doctorii şi consumatorii se întreabă dacă această industrie profitabilă îşi îndeplineşte

responsabilităţile sale sociale. În prezent, există o tensiune în creştere între industria farmaceutică şi

public, deşi industria farmaceutică a adus contribuţii importante progresului uman. Se pot lua în

discuţie medicamentele-miracol de tratare a cancerului ori a bolilor de inimă, care oferă prin

publicitatea realizată o speranţă pentru bolnavi. Dar, publicitatea măreşte exagerat preţul acestor

medicamente, astfel încât o mare parte dintre consumatorii bolnavi nu şi le vor putea permite.

21

Un alt comportament de piaţă vizibil neetic este cel ce are ca rezultat promoţii ce tind să-i

facă pe consumatori să creadă că au câştigat un premiu substanţial, când, de fapt, cu litere mici se

menţionează că respectivul premiu va fi câştigat doar după o tragere la sorţi cu foarte mici şanse de

succes.

Marketingul, circumscris afacerilor economice, reprezintă un domeniu cu profunde implicaţii

ale eticului.

Asociaţia Americană de Marketing susţine că operatorii de marketing trebuie să-şi asume

responsabilitatea activităţii lor, să servească şi să satisfacă dorinţele clienţilor, să nu provoace efecte

negative în mod conştient, să îşi promoveze cinstit produsele sau serviciile.

Situaţiile în care se încalcă, regulile şi principiile etice de către societăţile comerciale care

afirmă că desfăşoară activităţi de marketing, pot fi structurate pe două mari domenii: cercetarea de

marketing şi mixul de marketing.

Societăţile comerciale sunt deseori puse în situaţia de a alege între două variante opuse din

punct de vedere etic: fie să meargă pe calea onorabilă şi să ia decizia decentă, fie să meargă pe calea

dezonoarei şi să înşele încrederea partenerilor sociali.

Etica poate fi definită ca abilitatea persoanelor fizice de a distinge între bine şi rău şi

promisiunea de a face bine.

Etica în afaceri reprezintă conduita morală a indivizilor componenţi ai societăţii comerciale în

dubla lor relaţie, cu ceilalţi angajaţi pe de o parte şi cu partenerii de afaceri, clienţii şi consumatorii

pe de altă parte.

Situaţiile în care se încalcă, regulile şi principiile etice de către societăţile comerciale care

afirmă că desfăşoară activităţi de marketing, pot fi structurate pe două mari domenii: cercetarea de

marketing şi mixul de marketing.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Originea termenului de etică provine de la grecescul:

a) ethos c) moral

b) ethic d) etic

2. În sens larg, etica este divizată în:

A) etică teoretică C) etică juridică

B) etică normativă D) etică practică

a) A+C

b) A+B

c) C+D

d) A+B+C+D

22

3. Normele morale au de regulă în componenţă următoarele elemente:

A) un element cantitativ C) un element calitativ

B) un element etic D) un element imperativ

a) A+C

b) A+B

c) C+D

d) A+B+C+D

4. Normele morale pot fi divizate în:

A) Norme etice generale C) Norme etice particulare

B) Norme etice universale D) Norme etice speciale

a) A+C+D

b) A+B+D

c) C+D

d) A+B+C+D

5. În rândul consumatorilor a existat şi există o îngrijorare justificată legată de:

A) produse periculoase C) calitate inferioară a produselor

B) servicii periculoase D) calitate inferioară a serviciilor

a) A+C+D

b) A+B+D

c) C+D

d) A+B+C+D

6. În strategiile şi politicile de produs întâlnim în următoarele aspecte neetice:

A) crearea de produse pentru false nevoi C) existenţa de prea puţine produse sociale

B) învechirea planificată a produselor D) interferenţa factorului politic în activitatea

societăţilor comerciale

a) A+C+D

b) A+B+D

c) C+D

d) A+B+C+D

7. În strategiile şi politicile de preţ întâlnim în următoarele aspecte neetice:

23

A) produsele cu preţuri prea mari raportate la o calitate inferioară a acestora

C) produsele cu preţuri corecte

B) folosirea preţurilor psihologice D) serviciile cu preţuri corecte

a) A+C

b) A+B

c) C+D

d) A+B+C+D

8. În politicile de distribuţie întâlnim în următoarele aspecte neetice:

A) bonificaţiilor comerciale de intrare

C) vânzarea de produse cu proprietăţi deteriorate

B) vânzarea de produse ecologice D) vânzarea de produse alimentare

a) A+C

b) A+B

c) C+D

d) A+B+C+D

24

Capitolul II

Conceptul de responsabilitate socială corporatistă

Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale nu este doar o tendinţă manifestată în

ţările bogate, ci a devenit, astăzi, un fenomen global. Responsabilitatea socială a societăţilor

comerciale este o răspundere morală, a respectivelor societăţilor comerciale privind interacţiunea

propriei activităţi cu: clienţii/consumatorii, proprii angajaţi, comunitatea în ansamblu, incluzându-se

aici şi mediul natural.

Evoluţia normelor juridice subliniază originea etică a acestora. Morala în comparaţie cu

dreptul este genul proxim al dreptului. Respectarea principiilor eticii în desfăşurarea activităţilor

comerciale a devenit o preocupare majoră pentru statele membre ale Uniunii Europene, aspect

reflectat în conţinutul actelor normative comunitare ce au, însă, doar un caracter de recomandare.

2.1. Evoluţia responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale

Din perioada evului mediu comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, s-au organizat în

corporaţiuni – numite universitas – care, cu timpul, au dobândit autonomie administrativă,

judecătorească şi chiar legislativă. Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi

ramură de activitate şi era condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de consilieri.

Se poate vorbi despre faza incipientă a conceptului de responsabilitate socială a societăţilor

comerciale la începutul secolului al XIX-lea, când au început să apară primele întreprinderi

comerciale.

Unii dintre proprietarii şi managerii acestora şi-au asumat în cadrul comunităţii un rol mai

extins decât acela de oameni de afaceri, participând la crearea sau dezvoltarea naţiunii din care

făceau parte prin contribuţii la construcţia de locuinţe, şcoli, biblioteci, muzee şi universităţi.

Sfârşitul anilor 1950 a fost marcat de o creştere a puterii consumatorilor de a influenţa

comportamentul societăţilor comerciale.

În acest context, începând cu anii 1950 a apărut la nivel internaţional o propunere populară

şi eficientă: ca societăţile comerciale, în mod voluntar, să-şi asume răspunderea pentru multe

aspecte sociale.

Alţi autori consideră că responsabilitatea socială a societăţilor comerciale a fost iniţial doar

o idee ca societăţile comerciale să fie considerate ca responsabile faţă de societate pentru deciziile şi

acţiunile lor. Se consideră că responsabilitatea socială nu s-a născut, însă, în anul 1950 aşa cum s-a

25

stabilit în literatura de specialitate. Susţinem şi noi alături de alţi autori că istoria omenirii este prea

complexă pentru a putea trage o linie clară în privinţa acestei schimbări sociale, neputându-se

afirma cu exactitate că responsabilitatea socială s-a născut într-un anumit moment şi într-un anumit

loc. Ceea ce s-a întâmplat la mijlocul secolului XX putem considera că a fost o recunoaştere a ideii

că societatea comercială datorează ceva comunităţii dincolo de realizarea profitului.

În anii 1970, preocupările legate de mediul natural şi dezvoltarea unor grupuri de presiune

focalizate fiecare pe o anume temă au reprezentat un alt factor major de influenţă asupra societăţilor

comerciale. În anii 1970 şi 1980 au devenit tot mai importante reputaţia societăţilor comerciale,

relaţiile acesteia cu comunitatea în care îşi desfăşura activitatea comercială. Din anii 1980,

presiunile menite să ducă la ridicarea standardelor de mediu şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă

au obligat societăţile comerciale să sincronizeze mai bine investiţiile sociale cu strategiile de

afaceri.

În anii 1990, o dată cu extinderea procesului de globalizare, s-a dezvoltat şi responsabilitatea

socială a societăţilor comerciale. Societăţile comerciale au devenit „cetăţeni” ai comunităţii în care

îşi desfăşurau activitatea comercială, asumându-şi anumite responsabilităţi.

Mediile de afaceri au început să fie implicate tot mai mult în asigurarea unor servicii

importante, cum ar fi: alimentarea cu apă, distribuţia de electricitate, telecomunicaţiile şi

aprovizionarea cu combustibili. Societăţile comerciale ce activau în aceste domenii trebuiau să fie

extrem de sensibile la aspectele sociale ale activităţilor lor comerciale. Astfel, a devenit o obligaţie

a acestor societăţi comerciale să urmărească mult mai mult decât profitul pe termen scurt.

Societăţile comerciale au devenit tot mai expuse analizei publice, o dată cu dezvoltarea

televiziunii şi Internetului. Stakeholderii societăţilor comerciale – grupurile sociale şi comunitatea –

dobândeau o putere sporită, crescândă aşteaptările lor de la societăţi comerciale. Consumatorii au

devenit mult mai conştienţi de drepturile lor şi de puterea de a influenţa comportamentul societăţilor

comerciale.

Dar, societăţile comerciale au fost presate spre schimbarea responsabilă social chiar din

interiorul lor, pe fondul unui transfer de generaţii în cadrul căruia managerii tineri devin tot mai

conştienţi de nevoia de a alinia valorile personale şi cele ale societăţii comerciale cu valorile pe care

comunitatea le adoptă. Aceste presiuni constante, atât din interiorul cât şi din exteriorul societăţilor

comerciale, au contribuit la evoluţia şi integrarea responsabilităţii sociale în strategiile de afaceri ale

societăţilor comerciale. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale a corelat profitul cu

legea, ecologia, etica şi filantropia.

Pentru mulţi ani obiectivele dezvoltării sociale au fost activităţile filantropice, care, însă,

erau privite ca fiind separate de obiectivele activităţi de afaceri, nu ca fiind fundamentale pentru

26

acestea din urmă. A face ceva corect şi a face bine erau privite ca fiind scopuri diferite, separate.

Dar aceasta s-a schimbat. Multe societăţi comerciale au învăţat că inovaţia şi avantajul competitiv

îşi pot avea rădăcinile în implementarea ansamblului social şi de protecţie mediul natural în

strategiile de afaceri încă de la începutul activităţii lor comerciale. Acest proces poate ajuta

dezvoltarea viitoare a ideilor, pieţelor şi angajaţiilor.

Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale nu este doar o tendinţă manifestată în

ţările bogate, ci a devenit, astăzi, un fenomen global. Societăţile comerciale multinaţionale au ajuns

la concluzia că e mai simplu să aplice un singur standard global ce include responsabilităţi sociale,

decât să pună la punct standarde diferite pentru ţări diferite. Aceste societăţi comerciale sunt

iniţiatori ai acţiunilor responsabile social şi în România. Se observă, în prezent, o implementare a

cerinţelor responsabilităţii sociale şi în strategiile de afaceri ale unor societăţi comerciale româneşti.

Se poate vorbi despre faza incipientă a conceptului de responsabilitate socială a societăţilor

comerciale la începutul secolului al XIX-lea, când au început să apară primele întreprinderi

comerciale.

Începând cu anii 1950 a apărut la nivel internaţional o propunere populară şi eficientă: ca

societăţile comerciale, în mod voluntar, să-şi asume răspunderea pentru multe aspecte sociale.

În anii 1990, o dată cu extinderea procesului de globalizare, s-a dezvoltat şi responsabilitatea

socială a societăţilor comerciale.

Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale nu este doar o tendinţă manifestată în ţările

bogate, ci a devenit, astăzi, un fenomen global.

2.2. Conceptul de responsabilitatea socială

Mulţi comercianţi ştiu instinctiv că „a face ceea ce trebuie” – a deservi clienţii, a avea grijă

de moralul personalului, a fi atenţi faţă de furnizori, a fi buni vecini şi a proteja mediul – înseamnă

bun simţ comercial. Activitatea responsabilă social priveşte asigurarea succesului economic al unei

societăţi comerciale prin includerea unor considerente sociale şi ecologice în activităţile acesteia.

Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) defineşte responsabilitátea ca fiind o atitudine

conştientă, un simţ de răspundere faţă de obligaţiile sociale; ori o sarcină, răspundere pe care şi-o

asumă cineva.

Alţi autori susţin definiţia dată responsabilităţii sociale de Comisia Europeană şi subliniază

că responsabilitatea socială reprezintă acel comportament prin care companiile decid, fără a li se

impune, să integreze diferite obiective de ordin ecologic sau social în preocupările lor, instituind în

acest sens un nou tip de relaţie şi parteneriate cu diferite grupuri de interes, numite stakeholderi. Se

consideră, de asemenea, că responsabilitatea socială poate fi privită ca un principiu etic

27

fundamental care exprimă faţă de „cine” şi pentru „ce” este responsabilă o societate comercială,

prin prisma sistemului etic acceptat şi promovat de aceasta. În această viziune responsabilitatea

socială presupune: respectarea legilor, respectarea prevederilor contractuale - pornind de la premisa

că contractul este legea părţilor care se obligă să îl respecte -, onestitate, dar şi luarea în considerare

a dezideratelor diferitelor grupuri interesate în existenţa şi funcţionarea unei societăţi comerciale.

Societăţile comerciale trebuie să adopte cerinţele responsabilităţii sociale corporatiste,

deoarece acestea deţin mijloacele necesare pentru a respecta drepturile omului şi au dorinţa de a

participa la progresul social.

Se poate susţine că responsabilitatea socială a societăţilor comerciale este o răspundere

morală a respectivelor societăţilor comerciale privind interacţiunea propriei activităţi cu:

clienţii/consumatorii, proprii angajaţi, comunitatea în ansamblu (ce include şi mediul natural).

Responsabilitatea socială mai este caracterizată ca fiind obligaţia fermă a unei societăţi comerciale

de a acţiona dincolo de obligaţiile legale sau de cele impuse de restricţiile economice şi de a urmări

obiective pe termen lung care sunt în folosul comunităţii.

Respectiva societate comercială este considerată responsabilă nu numai faţă de proprietari

(acţionari), ci şi faţă de clienţi, furnizori, angajaţi, organisme guvernamentale, creditori, comunităţi

locale, opinia publică, mediul natural. În acest context, un manager al unei societăţi comerciale

responsabile social are mai multe categorii de obligaţiile etice. Aceste obligaţii se ramifică în patru

direcţii, faţă de patru grupuri interesate în respectiva activitate comercială, şi anume:

faţă de acţionari;

Faţă de acţionari aceste obligaţii privesc o gestiune corectă, loialitate, informare, transparenţă,

confidenţialitate.

faţă de angajaţi;

Faţă de angajaţi aceste obligaţii privesc o remunerare echitabilă, dezvoltare profesională, respectul

vieţii personale, respectul dreptului la petiţie.

faţă de clienţi;

Faţă de clienţi aceste obligaţii privesc produse/servicii de calitate, garantarea siguranţei în utilizare,

informare.

faţă de comunitate.

Faţă de comunitate aceste obligaţii privesc protejarea mediului, contribuţie la soluţionarea

problemelor sociale, respectarea diversităţii culturale. Se mai consideră că un manager ce doreşte să

integreze responsabilitatea socială în activitatea desfăşurată de societatea comercială pe care o

conduce trebuie în primul rând să găsească ori să sugereze angajaţilor acelei societăţi comerciale

acele strategii care realizează cele mai semnificative contribuţii în interiorul şi exteriorul companiei.

28

Societăţile comerciale responsabile social dezvoltă o serie de iniţiative sociale.

Iniţiativele sociale ale societăţii comerciale sunt activităţile majore realizate de o societate

comercială de a sprijini cauzele sociale şi de a-şi îndeplini obligaţiile de responsabilitate socială.

În literatura de specialitate care abordează problematica responsabilităţii sociale se vorbeşte

despre mişcarea responsabilităţii sociale corporatiste. Aceasta este definită ca fiind acea mişcare

în care noi aranjamente guvernează relaţiile dintre jucătorii pieţei şi în care politicile, în sens larg,

sunt inventate, testate şi instituţionalizate.

Pentru a înţelege noţiunea de responsabilitate socială a societăţilor comerciale, trebuie

explicată noţiunea de stakeholder. Noţiunea de stakeholder derivă din următorii termeni: stake

însemnând interes şi holder deţinător, termeni ce provin din limba engleză.

Astfel, stakeholderii sunt acele categorii care au un interes ori sunt afectate de activitatea

desfăşurată de respectiva societate comercială. Acest termen include grupurile sociale şi

comunitatea în ansamblul ei.

Stakeholderii pot fi grupaţi, în două mari categorii:

stakeholderi externi, care includ partenerii de afaceri, furnizorii, consumatorii,

comunităţile locale, mediul natural, generaţiile viitoare,

stakeholderi interni, ce cuprind angajaţii, acţionarii şi managerii/proprietarii.

Pornind de la cele două categorii de stakeholderi, în funcţie de interesul şi impactul

diferitelor practici de responsabilitate socială asupra tuturor categoriilor de stakeholderi,

responsabilitatea socială a societăţilor comerciale poate fi abordată ca:

responsabilitate socială externă,

responsabilitate socială internă.

În statele dezvoltate din Uniunea Europeană responsabilitatea socială corporatistă a devenit

un termen utilizat frecvent în lumea afacerilor. Multe dintre marile societăţi comerciale elaborează

propriile strategii de afaceri în conformitate cu acest tip de responsabilitate.

Responsabilitatea socială corporatistă trebuie transpusă în toate strategiile de afaceri

adoptate de respectiva societate comercială.

Responsabilitatea socială în marketing este definită de AMA (Asociaţia Americană de

Marketing) prin atitudinea societăţilor comerciale care desfăşoară activităţi de marketing, de a

considera că bunăstarea comunităţii şi satisfacerea clientului sunt la fel de importante ca şi

profiturile, în atingerea performanţei în marketing.

Responsabilitatea socială a marketingului societăţii comerciale înseamnă, în concepţia

autorilor români conştientizarea maximizării efectului pozitiv al companiei şi minimizării efectului

negativ al acesteia asupra societăţii.

29

Sunt numeroase cazurile care au contribuit în mod esenţial la conturarea necesităţii ca principiile

eticii şi responsabilităţii sociale să fie integrate strategiilor de marketing ale societăţilor comerciale.

În spaţiul american, neafirmarea responsabilităţii sociale a fost evidentă în cazul societăţilor

comerciale WordCom şi Enron. În 2002 WordCom, a doua mare societate comercială de

telecomunicaţii din Statelor Unite ale Americii, a provocat un mare scandal prin descoperirea unei

fraude de 3,8 miliarde dolari în bilanţurile societăţii comerciale. Ulterior s-a descoperit că, în fapt,

frauda se ridica la 7,1 miliarde dolari, prin falsificarea bilanţurilor contabile începând cu 1999.

Această fraudă a adus societatea comercială respectivă în pragul falimentului, fapt ce a antrenat

greutăţi financiare pentru o serie de alte mari societăţi comerciale (mai ales financiare) cu care

WordCom avea strânse legături. Societatea comercială Enron, care părea la suprafaţă a deţine un

excelent credit de societate comercială responsabilă social este un alt exemplu de politică de

responsabilitate socială prost definită şi superficial susţinută. Raportul anual din 2000 al societăţii

comerciale Enron cuprindea următoarele valori corporative: comunicare, respect, integritate,

excelenţă. Dar, aşa cum o demonstrează derularea faptelor, aceste valori erau doar teoretice, fără

nici support real.

Încălcarea principiilor etice, o atitudine responsabilă social doar la exterior pentru a

impresiona stakeholderii, poate fi costisitoare pentru o societate comercială.

Societatea comercială Enron a ascuns multe dintre activităţile sale statului şi publicului,

dedicându-se obţinerii profitului prin orice metode. În acest scop, a susţinut numeroase campanii

politice, încercând să schimbe legislaţia în favoarea lor. Ultimul politician care a fost implicat în

jocul acestei societăţi comerciale a fost chiar G. W. Bush.

Etica Enron-ului s-a prăbuşit. Frauda comisă de societatea comercială Enron este practic una

dintre cele mai mari din istoria Statelor Unite ale Americii. Impactul a fost resimţit de mii de

persoane: angajaţi, clienţi, investitori, Wall Street şi de mulţi alţii. Ceea ce s-a întâmplat cu Enron

naşte întrebări privind încrederea în rapoartele anuale ale societăţilor comerciale, ori posibilitatea de

a investi banii în acţiunile unor mari companii care au o imagine bună pe piaţă, dar despre ai căror

manageri nu se ştie nimic. Fostul preşedinte american G. W. Bush a scos în evidenţă faptul că

WordCom, ca şi Enron au înşelat încrederea investitorilor, în mare parte oameni obişnuiţi, care şi-

au pus speranţele şi banii în aceste societăţi comerciale. În urma acestor scandaluri preşedintele

american considera că: „America trebuie să se îndreapte spre o nouă eră a responsabilităţii, iar

această etică a responsabilităţii trebuie extinsă în toate domeniile”. Dar, la nivel global, găsim şi

atitudini responsabile social din partea societăţilor comerciale.

Un model de comportament este cel al companiei Ford. Această societate comercială a găsit

metode inovative de a combina posiblitatea de a proteja mediul natural cu noi idei eficiente şi

30

practice, de a produce autoturisme (autoturisme costruite din materiale biodegradabile: de la

pneurile din materiale bazate pe cereale, până la scaunele care erau umplute cu spumă realizată din

soia). Societatea comercială a angajat chiar un arhitect de mediu, care a creat un sistem de filtrare

prin care apa de ploaie căzută pe teritoriul fabricii Ford nu mai putea să culeagă rezidurile fabricii

Ford şi să le trasporte în râurile din apropiere. După ce trecea prin tot acest sitem de filtrare, apa de

ploaie căzută pe teritoriul fabricii Ford, se vărsa curată în râurile din apropierea fabricii. În

contextul actual, societăţile comerciale nu mai sunt evaluate doar în funcţie de calitatea produselor.

Societatea comercială modernă este evaluată - dincolo de performanţele sale economice, calitatea

managementului şi politica de comunicare - şi în funcţie de contribuţia la viaţa socială a comunităţii

din care face parte. Din punct de vedere juridic societatea comercială face parte din categoria

persoanelor juridice. S-a afirmat în literatura de specialitate din România că noţiunea de

responsabilitate socială corporatistă accentuează dimensiunea de persoană a acestei persoane

juridice.

Cerinţele responsabilităţii sociale evidenţiază calitatea umană a societăţii comerciale, ceea

ce presupune ca aceasta să fie cetăţean (locuitor al cetăţii), membru al comunităţii locale în care îşi

desfăşoară activitatea comercială. Pentru multe societăţi comerciale, marketingul legat de cauze

sociale reprezintă o posibilitate de a-şi întări reputaţia, de a spori cunoaşterea pe piaţă a mărfurilor

proprii şi de a fideliza clienţii, volumul vânzărilor şi atenţia acordată de presă. Convingerea lor este

că tot mai mulţi clienţi vor dori să vadă demonstraţii de conştiinţă cetăţenească din partea

societăţilor comerciale, dincolo de furnizarea unor avantaje pur raţionale şi emoţionale.

Pentru a fi responsabilă din punct de vedere social, o societate comercială trebuie să menţină

un dialog deschis cu toţi cei interesaţi de soarta sa, se afirmă în literatura de specialitate din

România. Nici o societate comercială nu ar putea să aibă un dialog pe termen lung cu aceşti

parteneri şi să ţină secrete în acelaşi timp. A fi transparent înseamnă că nu-ţi poţi permite să nu fii

preocupat de mediu sau de societate. În prezent, transparenţa a devenit esenţială pentru o societate

comercială orientată spre durabilitate. Conştientizând această realitate, multe societăţi comerciale,

pe plan global, au început să-şi schimbe modul de raportare a rezultatelor către public şi acţionari.

Unele societăţi comerciale au început să adauge o secţiune legată de mediu în rapoartele anuale,

deşi, în unele cazuri, aceasta conţine doar o simplă declaraţie formală de politică de mediu. Alte

societăţi comerciale dau publicităţii rapoarte de mediu anuale, detaliate. Acestă acţiune le-a forţat

pe alte societăţi comerciale să înceapă să facă la fel şi chiar să prezinte rapoarte pe probleme

sociale. Alte societăţi comerciale prezintă rapoarte complete asupra „durabilităţii” adică rapoarte

asupra rezultatelor financiare, ecologice şi sociale, ceea ce reprezintă triplul obiectiv al dezvoltării

durabile.

31

Una dintre societăţile comerciale din România ce emite astfel de rapoarte, este SIVECO

România. Raportul de responsabilitate socială corporatistă pe anul 2008, publicat de societatea

comercială SIVECO România este primul de acest fel din industria românească de IT. Conceptul,

metodologia şi realizarea acestuia sunt demersuri inedite în mediul românesc de afaceri. Raportul de

responsabilitate socială corporatistă evaluează performanţa socială şi de mediu a acestei societăţi

comerciale. Pe de o parte, este avut în vedere impactul pozitiv generat de companie la nivelul

structurilor de management, la nivelul proceselor de producţie şi la nivelul relaţiilor cu principalii

parteneri ai companiei. Pe de altă parte, sunt evaluate provocările sociale şi de mediu, astfel încât

managementul să le abordeze proactiv.

Acest raport constituie un instrument de schimbare în organizaţie, un instrument prin care

societatea comercială comunică grupurilor cointeresate standardele, obiectivele şi performanţa

economică şi socială, preia feed-back-ul acestor grupuri şi îşi redefineşte priorităţile în acord cu

acesta. Raportul propune un set de principii fundamentale de responsabilitate socială: transparenţă,

bună guvernare corporatistă, sustenabilitate, civism corporatist. Raportul promovează un set de

teme actuale de responsabilitate socială corporatistă: evaluarea şi abordarea proactivă a impactului

social şi de mediu, investiţia în cercetare şi în inovaţie tehnologică, investiţia în educaţie în scopul

incluziunii informaţionale, preocuparea pentru calitate. Urmând să fie elaborat periodic, raportul

intenţionează să propună un set de standarde care să furnizeze comunităţii IT şi societăţilor

comerciale româneşti modele de bune practici.

Acest raport a determinat obţinerea distincţiei Ruban d’Honneur pentru responsabilitate şi

bune practici în afaceri în cadrul prestigioasei competiţii European Business Awards.

Dar, în general, aceste rapoarte reflectă doar ceea ce societăţile comerciale doresc să spună,

aşa că indicatorii folosiţi şi datele ce indică performanţele realizate variază substanţial şi fac dificilă

o comparaţie corectă între aceste societăţi comerciale. Folosirea societăţilor comerciale de audit

pentru verificarea datelor legate de mediu (şi chiar de probleme sociale) în plus faţă de verificările

financiare obişnuite poate fi folositoare. În acest mod s-a obţinut un progres. Unele societăţi

comerciale au început să-şi exprime performanţa şi în raport de indicatori cum ar fi volumul emisii

sau deşeuri per unitate de volum de producţie sau per valoare a producţiei. Dar, în viitor, aceste

rapoarte vor trebui clarificate, adică concepute astfel încât să satisfacă nevoia de informaţie a

diverselor categorii de stakeholderi.

În prezent, sinceritatea şi transparenţa au devenit vitale pentru orice societate comercială, în

special pentru societăţile comerciale responsabile social. Pe termen lung, o politică bazată pe

sinceritate şi transparenţă este mai simplă, mai ieftină şi mai sigură pentru o societate comercială.

32

Mulţi comercianţi ştiu instinctiv că „a face ceea ce trebuie” – a deservi clienţii, a avea grijă de

moralul personalului, a fi atenţi faţă de furnizori, a fi buni vecini şi a proteja mediul – înseamnă bun

simţ comercial.

Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale este o răspundere morală, a respectivelor

societăţilor comerciale privind interacţiunea propriei activităţi cu: mediul natural,

clienţii/consumatorii, proprii angajaţi.

Iniţiativele sociale ale societăţii comerciale sunt activităţile majore realizate de o societate

comercială de a sprijini cauzele sociale şi de a-şi îndeplini obligaţiile de responsabilitate socială.

Stakeholderii sunt acele categorii care au un interes ori sunt afectate de activitatea desfăşurată de

respectiva societate comercială.

Responsabilitatea socială în marketing este definită prin atitudinea societăţilor comerciale care

desfăşoară activităţi de marketing, de a considera că bunăstarea comunităţii şi satisfacerea clientului

sunt la fel de importante ca şi profiturile, în atingerea performanţei în marketing.

Multe societăţi comerciale, pe plan global, au început să-şi schimbe modul de raportare a

rezultatelor către public şi acţionari.

2.3. Originea şi evoluţia reglementărilor juridice privind etica şi

responsabilitatea socială

Normele juridice aparţin unei categorii largi de norme, şi anume, normele cu caracter social.

Evoluţia normelor juridice subliniază originea etică a acestora.

Normele juridice ce reglementează dreptul la un mediu sănătos – impunând respectarea

mediului natural de către societăţile comerciale în activitatea desfăşurată – au un evident caracter

etic şi constituie o regulă morală de bun simţ; care a primit protecţie juridică.

Morala cuprinde totalitatea regulilor de comportament ale oamenilor. Dreptul reprezintă totalitatea

normelor de conduită socială ce sunt aduse la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a

statului. Morala în comparaţie cu dreptul este genul proxim al dreptului.

Ideea de obligaţie se află la baza tuturor normelor de morală şi de drept.

Obligaţia morală de a proteja pădurile este în relaţie directă cu obligaţia legală de a

societăţilor comerciale de a nu defrişa pădurile, decât în condiţiile stabilite strict de lege.

Normele care nu au fost legiferate se numesc norme morale. Normele etice nu devin juridice

decât după ce au fost legiferate, adică au fost cuprinse într-un text de lege, s-a afirmat în literatura

de specialitate juridică din România. Adică, o normă socială de morală devine normă de drept din

momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată, de aplicarea unei sancţiuni, exercitate de

stat prin intermediul autorităţilor sale judecătoreşti.

33

Luând exemplul anterior norma morală privind obligaţia persoanelor – fizice ori juridice –

de a proteja pădurile devine norma juridică privind interdicţia de a scoate din rădăcini, fără drept, de

arbori din fondul forestier naţional, normă juridică prevăzută în art. 108 alineat (1) al Codului silvic

[LEGEA 46/2008] sancţionată, în caz de încălcare, cu închisoare sau cu amendă. Dreptul s-a

desprins treptat din normele de morală şi din obiceiuri. În timp, morala/etica a precedat dreptul. Pe

verticala istoriei, evoluţia dreptului s-a făcut în strânsă legătură cu cea a moralei. Şi în prezent se

observă că normele juridice care contrazic principiile eticii sunt injuste. Influenţa eticii asupra

dreptului priveşte atât procesul creerii dreptului, cât şi în procesul de aplicare a dreptului. Legea

juridică reprezintă un important mijloc de educare etică.

Legislaţia ce reglementează speciile de animale protejate, educă persoanele în ceea ce

priveşte pericolul dispariţiei acelor specii.

Autori români din domeniul filosofiei răspund la întrebarea A fi etic înseamnă să respecţi

legea? prin neindentificarea comportamentului etic cu respectarea legii.

Ei motivează acel răspuns prin câteva exemple în sens contrar, astfel: deşi legea

încorporează anumite convingeri morale, pe care le împărtăşesc numeroşi cetăţeni ai unui stat,

legea, ca şi sentimentele, se poate abate faţă de ceea ce este etic. Sclavia negrilor din America

înainte de războiul de secesiune, politica de apartheid din Africa de Sud sau discriminarea femeilor

în ţările fundamentalist islamice oferă exemple de relaţii sociale inumane, impuse prin forţa unor

«legi» inacceptabile din punct de vedere etic. Dar noi considerăm că în realitate aceste situaţii sunt

foarte rare, constituind excepţii de la regula direcţiei etice pe care o urmează reglementările legale.

Etimologic cuvântul drept este o metaforă, ce provine de la cuvântul latin directum, ce semnifică

ceea ce este conform regulii legii. Regulile legale ce formează dreptul poartă denumirea de norme

juridice. Norma juridică înseamnă o limitare a posibilităţilor de manifestare a voinţei, o

obligativitate de comportament.

Obligaţia stabilită prin lege de a limita poluarea realizată de societăţile comerciale

direcţionează acţiunea respectivelor societăţi comerciale de a achiziţiona un sistem de filtrare a

rezidurilor produse.

Normele de drept – denumite justum –, normele de morală – denumite honestum – şi de politeţe –

denumite decorum – au fost diferenţiate încă din secolul XVIII. Deosebirea dintre normele de

drept şi celelalte categorii de norme sociale o constituia faptul că: aplicarea lor este asigurată

prin forţa de constrângere a statului. Cu toate acestea nu se poate afirma că celelalte tipuri de

norme sociale nu sunt sancţionate.

Normele de politeţe sunt sancţionate prin oprobiul public, deoarece toate normele care

orânduiesc convieţuirea socială, indiferent de natura lor, implică un anumit fel de constrângere.

34

Deci, în raport de alte categorii de norme sociale sancţionate specific, normele juridice au un

gen de sancţiune fixată şi aplicată de organe create de societate în acest scop, urmând pentru acesta

o procedură prestabilită.

Dar, majoritatea normelor juridice sunt rezultatul unui proces de normare socială, care a fost

urmat în mod spontan, ducând la fixarea unor cutume, a unor obiceiuri reglementate de

comportamente, care mai târziu au fost legiferate.

Diferenţa primordială între normele morale şi cele juridice – deşi acestea din urmă îşi au, în

majoritatea cazurilor, rădăcinile în primele – constă în faptul că normele juridice sunt recunoscute

de către o lege, care le protejează. Deci, normele juridice sunt elaborate, conservate şi garantate în

aplicarea lor de stat, teama de sancţiunile juridice constituind, în multe cazuri, temeiul aplicării

acestui tip de norme.

La fel ca şi alte norme sociale, normele juridice sunt rodul aspiraţiei spre instaurarea în

societate a spiritului de dreptate, a spiritului etic.

Astfel, etica s-a încorporat în lege evoluând o dată cu evoluţia legilor. În acest sens autori

din domeniul responsabilităţii sociale corporatiste au numit legea, în sens general, ca fiind acea

etică ce a fost codificată în sensul în care legea încorporează noţiunile de bază privind o activitate

corectă desfăşurată de persoanele fizice şi juridice, activitate ce a fost stabilită de creatorii de lege –

autorităţile publice abilitate.

Evoluţia normelor juridice subliniază originea etică a acestora.

Normele etice nu devin juridice decât după ce au fost legiferate, adică au fost cuprinse într-un

text de lege.

În timp, morala/etica a precedat dreptul. Pe verticala istoriei, evoluţia dreptului s-a făcut în

strânsă legătură cu cea a moralei.

Etica s-a încorporat în lege evoluând o dată cu evoluţia legilor.

2.4 Reglementări juridice comunitare privind responsabilitatea socială a

societăţilor comerciale

Respectarea principiilor eticii în desfăşurarea activităţilor comerciale a devenit o preocupare

majoră pentru statele membre ale Uniunii Europene.

În domeniul strict al responsabilităţii sociale corporatiste au fost adoptate, la nivel

comunitar, două acte normative: Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene referitoare la Cartea Verde

privind responsabilitatea socială a societăţilor comerciale şi Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene

privind responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Asocierea termenului „strict” legislaţiei

din domeniul responsabilităţii sociale corporatiste are rolul de a delimita acele acte normative ce

tratează responsabilitatea socială de restul actelor normative ce compun responsabilitatea juridică a

35

societăţilor comerciale responsabile social, cum ar fi dreptul consumului, dreptul mediului, dreptul

muncii etc.

1. Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene referitoare la Cartea Verde privind

responsabilitatea socială a societăţilor comerciale 2002/C 86/03, doreşte să contribuie, în mod

constructiv, la implementarea strategiei de la Lisabona de încurajare a discuţiilor privind

dezvoltarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale la nivel naţional, european şi global.

Se doreşte implicarea largă a tuturor celor interesaţi de activitatea societăţilor comerciale, a

stakeholderilor, în dezbaterea amănunţită a Cărţii Verzi, privind contribuţia comercianţilor şi

comunităţii în general, şi a partenerilor sociali în particular.

În plus, acest act comunitar urmăreşte integrarea afacerilor în conexiune cu voluntariatul, ca

o iniţiativă a societăţilor comerciale, privind integrarea problemelor sociale şi privind mediul

natural, provocate de desfăşurarea afacerilor în operaţiunile comerciale a societăţilor comerciale şi

relaţia acestor societăţi comerciale cu stakeholderii. Responsabilitatea socială poate contribui nu

numai la încurajarea unui nivel ridicat de coeziune socială, protecţie a mediului natural şi respect al

drepturilor fundamentale, dar şi la îmbunătăţirea competitivităţii în toate categoriile de afaceri şi în

toate sectoarele de activitate.

În ce mod poate influenţa responsabilitatea socială corporatistă îmbunătăţirea

competitivităţii în toate categoriile de afaceri şi în toate sectoarele de activitate?

Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale poate completa şi promova aplicarea

regulilor şi actelor normative în domeniul drepturilor sociale şi a standardelor de mediu. Codurile

de comportament, în particular, pot promova standarde internaţionale de muncă şi încuraja o

atitudine responsabilă pentru cei care le respectă.

Deşi responsabilitatea socială este o problemă ce apare în cursul desfăşurării afacerilor, toţi

stakeholderii pot juca un rol decisiv în încurajarea adoptării practicilor responsabile social în

desfăşurarea afacerilor.

Fiind compatibile şi consecvente cu Comunitatea Europeană şi regulile internaţionale,

responsabilitatea socială a societăţilor comerciale trebuie înţeleasă ca o completare a regulilor şi

legislaţiei privind normele sociale şi a legislaţiei de protecţie a mediului natural, pe care nu le poate,

însă, substitui.

Responsabilitatea socială corporatistă presupune în primul rând respectarea normelor

juridice cuprinse în acte normative de protecţie a mediului natural ori în dreptul social. Astfel,

respectarea legislaţiei interne, comunitare şi internaţionale cu care interferează activitatea diverselor

societăţi comerciale este prioritară respectării normelor etice. Bineînţeles responsabilitatea socială

36

corporatistă presupune respectarea principiilor eticii dar aceastea nu pot înlocui regulile stabilite

juridic.

2. Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene privind responsabilitatea socială a societăţilor

comerciale 2003/C 39/02 (din 6 februarie 2003) stipulează strategiile de promovare a

responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale.

Este necesar ca aceste strategii să se bazeze pe:

recunoaşterea naturii morale a responsabilităţii sociale corporatiste;

nevoia de credibilitate şi transparenţă a practicilor social responsabile a societăţilor comerciale;

concentrarea pe activităţile unde implicarea comunitară poate adăuga valoare;

echilibrarea şi o abordare largă a responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale incluzând

probleme economice, sociale şi ale mediului natural împreună cu interesele consumatorilor;

concentrarea atenţiei asupra cerinţelor şi caracteristicilor specifice a societăţilor comerciale

mici şi mijlocii; precum şi

ajutorul şi compatibilitatea cu acordurile internaţionale existente.

Rezoluţia Consiliului 2003/C 39/02 susţine interesul Comisiei europene, în special, de a-şi

concentra strategia în direcţiile ce vor fi prezentate în continuare.

Este importantă creşterea cunoaşterii privind impactul pozitiv al responsabilităţii sociale a

societăţilor comerciale în afacerile şi comunitatea din Europa şi străinătate, în special în ţările în

dezvoltare. Se doreşte urmărirea dezvoltării schimbului de experienţă şi bună practică în domeniul

responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale; promovarea dezvoltării abilităţilor manageriale în

responsabilitate socială a societăţilor comerciale; facilitarea convergenţei şi transparenţei politicilor

şi instrumentelor responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, precum şi integrarea

responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale în politicile comunitare.

Rezoluţia Consiliului 2003/C 39/02 impune anumite obligaţii în sarcina Statelor Membre ale

Uniunii Europene.

Se urmăreşte ca statele membre ale Uniunii Europene să promoveze responsabilitatea

socială a societăţilor comerciale la nivel naţional, în paralel cu dezvoltarea unei strategii la nivel

comunitar, în special prin conştientizarea societăţilor comerciale de beneficii şi evidenţierea

rezultatelor potenţiale ale unei cooperări constructive dintre guverne, afaceri şi alte sectoare ale

comunităţii.

Se doreşte ca statele membre Uniunii Europene să continue promovarea dialogului cu

partenerii sociali şi a dialogului civil; promovarea transparenţei practicilor şi instrumentelor de

responsabilitate socială utilizate de societăţile comerciale, schimbul de informaţii şi experienţă

privind politicile de responsabilitate socială a societăţiilor comerciale. Se doreşte ca statele membre

37

Uniunii Europene să realizeze integrarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale în

politicile naţionale; dar şi integrarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, în

managementul acestora.

Respectarea principiilor eticii în desfăşurarea activităţilor comerciale a devenit o preocupare

majoră pentru statele membre ale Uniunii Europene.

Se doreşte implicarea largă a tuturor celor interesaţi de activitatea societăţilor comerciale, a

stakeholderilor, în dezbaterea amănunţită a Cărţii Verzi, privind contribuţia comercianţilor şi

comunităţii în general, şi a partenerilor sociali în particular.

Se urmăreşte ca statele membre ale Uniunii Europene să promoveze responsabilitatea socială a

societăţilor comerciale la nivel naţional, în paralel cu dezvoltarea unei strategii la nivel comunitar.

Se doreşte ca statele membre Uniunii Europene să realizeze integrarea responsabilităţii sociale a

societăţilor comerciale în politicile naţionale; dar şi integrarea responsabilităţii sociale a societăţilor

comerciale, în managementul acestora.

2.5. Reglementări juridice privind responsabilitatea socială a societăţilor

comerciale în România

În România, până în prezent, în domeniul strict al responsabilităţii sociale a societăţilor

comerciale nu au fost adoptate acte normative, la nivel intern. Aşa cum am explicat şi anterior,

asocierea termenului „strict” legislaţiei din domeniul responsabilităţii sociale corporatiste are rolul

de a delimita acele acte normative ce tratează responsabilitatea socială de restul actelor normative

ce compun responsabilitatea juridică a societăţilor comerciale responsabile social.

Bineînţeles, caracterul moral al atitudinii responsabile social nu poate fi impus printr-o lege

cu caracter obligatoriu, impunând o sancţiune în caz de nerespectare. Reglementarea legislativă

cuprinzând norme imperative a unei activităţi morale cum este activitatea responsabilă social a

societăţii comerciale ar transforma-o într-o activitate obligatorie sancţionată, în cazul în care o

anumită societate comercială nu ar avea o astfel de conduită responsabilă social, printr-o sancţiune

care ar putea consta într-o amendă ori chiar desfiinţarea respectivei societăţi comerciale.

Plecând de la definiţia responsabilităţii sociale a societăţii comerciale – o răspundere morală

a respectivei societăţi comerciale privind interacţiunea propriei activităţi cu: mediul natural,

consumatorii, proprii angajaţi, putem concluziona că respectiva societate comercială, pentru a avea

un comportament responsabil social, trebuie, în primul rând, să respecte legislaţia care protejează

mediul, consumatorii, angajaţii - stakeholderii externi – deci ansamblul actelor normative în vigoare

care stabilesc aspectele juridice ale activităţii comerciale a respectivei societăţi comerciale.

38

Legislaţia de protecţie a mediului, a consumatorului şi a angajaţilor este amplu reglementată

în legislaţia românească, iar actele normative interne sunt armonizate cu legislaţia comunitară în

aceste domenii.

În ceea ce priveşte implementarea strategiilor comunitare privind promovarea

responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale la nivel naţional, există preocupări în această

direcţie.

Crearea unui site privind responsabilitatea socială (Responsabilitate socială: Companii

responsabile în România, studii de caz şi know-how despre CSR.

http://www.responsabilitatesociala.ro/) prin care s-a realizat educarea societăţilor comerciale ce

desfăşoară activitate de marketing din România.

În România, până în prezent, în domeniul strict al responsabilităţii sociale a societăţilor

comerciale nu au fost adoptate acte normative, la nivel intern.

Reglementarea legislativă cuprinzând norme imperative a unei activităţi morale cum este

activitatea responsabilă social a societăţii comerciale ar transforma-o într-o activitate obligatorie

sancţionată.

Legislaţia de protecţie a mediului, a consumatorului şi a angajaţilor este amplu reglementată în

legislaţia românească.

Se poate vorbi despre faza incipientă a conceptului de responsabilitate socială a societăţilor

comerciale la începutul secolului al XIX-lea, când au început să apară primele întreprinderi

comerciale.

În anii 1990, o dată cu extinderea procesului de globalizare, s-a dezvoltat şi responsabilitatea

socială a societăţilor comerciale.

Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale este o răspundere morală a respectivelor

societăţilor comerciale privind interacţiunea propriei activităţi cu: mediul natural,

clienţii/consumatorii, proprii angajaţi.

Stakeholderii sunt acele categorii care au un interes ori sunt afectate de activitatea desfăşurată de

respectiva societate comercială.

Responsabilitatea socială în marketing este definită prin atitudinea societăţilor comerciale care

desfăşoară activităţi de marketing, de a considera că bunăstarea comunităţii şi satisfacerea clientului

sunt la fel de importante ca şi profiturile, în atingerea performanţei în marketing.

Evoluţia normelor juridice subliniază originea etică a acestora.

Normele etice nu devin juridice decât după ce au fost legiferate, adică au fost cuprinse într-un

text de lege.

39

Respectarea principiilor eticii în desfăşurarea activităţilor comerciale a devenit o preocupare

majoră pentru statele membre ale Uniunii Europene.

În România, până în prezent, în domeniul strict al responsabilităţii sociale a societăţilor

comerciale nu au fost adoptate acte normative, la nivel intern.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Stakeholderii pot fi grupaţi, în următoarele categorii:

A) stakeholderi externi C) stakeholderi consumatori

B) stakeholderi interni D) stakeholderi angajaţi

a) A+C

b) A+B

c) C+D

d) A+B+C+D

2. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale poate fi abordată ca:

A) responsabilitate socială reală C) responsabilitate socială externă

B) responsabilitate socială virtuală D) responsabilitate socială internă

a) A+C

b) A+B

c) C+D

d) A+B+C+D

3. Societatea comercială modernă este evaluată în funcţie de.

A) performanţele sale juridice C) contribuţia la viaţa socială a comunităţii din care face parte

B) calitatea managementului D) performanţele sale economice

a) A+C

b) A+B

c) B+C+D

d) A+B+C+D

4. Marketingul legat de cauze sociale reprezintă, pentru companii, o posibilitate de:

A) a-şi întări reputaţia C) a fideliza clienţii

B) a spori cunoaşterea pe piaţă a mărfurilor proprii

D) a-şi mări volumul vânzărilor

a) A+C

b) A+B

c) C+D

d) A+B+C+D

40

5. Pe termen lung, o politică bazată pe sinceritate şi transparenţă, pentru o societate comercială este:

A) mai simplă C) mai ieftină

B) mai sigură D) mai comercială

a) A+C

b) A+B+C

c) C+D

d) A+B+C+D

6. Legea juridică reprezintă un important mijloc de educare:

a) etică c) fonică

b) vizuală d) analitică

7. În domeniul responsabilităţii sociale corporatiste au fost adoptate, la nivel comunitar:

A) Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene referitoare la Cartea Verde privind

responsabilitatea socială a societăţilor comerciale

C) Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene privind responsabilitatea socială a instituţiilor publice

B) Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene referitoare la Cartea Albă privind responsabilitatea

socială a societăţilor comerciale

D) Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene privind responsabilitatea socială a societăţilor

comerciale

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

8. Se doreşte ca statele membre Uniunii Europene:

A) să continue promovarea dialogului cu partenerii sociali

C) să promoveze transparenţa practicilor şi instrumentelor de responsabilitate socială

utilizate de societăţile comerciale

B) să continue promovarea dialogului civil

D) schimbul de informaţii şi experienţă privind politicile de responsabilitate socială a

societăţiilor comerciale

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

41

Capitolul III

Protecţia consumatorilor de societatea comercială responsabilă social

Stakeholderii sunt acele categorii care au un interes ori sunt afectate de activitatea

desfăşurată de respectiva societate comercială. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale

este o răspundere morală, a respectivelor societăţilor comerciale privind interacţiunea propriei

activităţi cu diversele categorii de stakeholderi. Stakeholderii pot fi externi sau externi. O

importanţă deosebită a prezintă stakeholderii externi, consumatorii – într-o situaţie aparte aflându-se

consumatorii de servicii bancare – şi mediul natural.

Codului Comercial Român stipulează că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât

comercianţii, cât şi necomercianţii. Astfel se poate stabili o relaţie juridică între o societate

comercială şi un consumator. În acest raport juridic consumatorul beneficiază de concursul

organismelor publice şi private în protejarea drepturilor juridice. O societate comercială

responsabilă social îşi asumă respectarea voluntară a drepturilor juridice, dar şi a drepturilor etice

ale consumatorului său.

3.1. Societăţile comerciale ce desfăşoară activitate comercială în România

Codului Comercial Român stipulează că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât

comercianţii, cât şi necomercianţii. Din categoria comercianţilor fac parte societăţile comerciale ce

îşi desfăşoară activitatea comercială pe piaţa din România. Necomercianţi sunt consumatorii,

persoane fizice.

Concepţia clasică a dreptului comercial prezintă două sisteme care permit stabilirea sferei

dreptului comercial, ramură de drept ce reglementează şi relaţia dintre consummator şi societatea

comercială. În continuare vom prezenta succint cele două sisteme.

Primul sistem este cel subiectiv potrivit căruia dreptul comercial are ca obiect normele

juridice aplicabile comercianţilor. Potrivit acestui sistem, dreptul comercial este perceput ca fiind un

drept profesional, un drept ce se aplică tuturor persoanelor ce au calitatea de comerciant. Orice

acţiune realizată de un comerciant este considerată a fi o actiune comercială.

Societatea comercială X, care dobândeşte calitatea de comerciant în momentul îndeplinirii

tuturor formalităţilor cerute de lege, comercializează aparate electrocasnice către diverse persoane.

Dacă această activitate este reglementată în obiectul său de activitate, adică este conformă cu scopul

societăţii comerciale X, atunci activitatea de comercializare a aparatelor electrocasnice este o

42

activitate comercială, iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat este un contract comercial de

vânzare-cumpărare.

Al doilea sistem este cel obiectiv potrivit căruia dreptul comercial cuprinde normele juridice

aplicabile comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de

comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Normele dreptului comercial se aplică unei

categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni, denumite fapte de comerţ, nu unei categorii de

persoane, adică comercianţilor.

Codul Comercial Român are la bază sistemul obiectiv conform căruia reglementarea sa se

aplică oricărei persoane care săvârşeşte anumite fapte de comerţ obiective prevăzute de art. 3 Cod

Comercial. Prioritar este caracterul faptelor săvârşite, şi nu condiţia ca persoana care le săvârşeşte

să aibă sau nu calitatea de comerciant.

Persoana fizică Y comercializează produse alimentare ecologice către diverse persoane în

scopul de a obţine un profit. Dacă legea califică această activitate ca fiind activitate comercială, în

Codul comercial ori în alte legi comerciale speciale, persoana fizică Y este considerată a avea

calitatea de comerciant. Astfel, comerciantul Y trebuie să îndeplinească toate obligaţiile cerute de

lege şi beneficiază de toate drepturile oferite de lege comercianţilor persoane fizice.

În concepţia literaturii de specialitate a dreptului comercial , comerciantul poate fi orice

persoană – fizică sau juridică – care desfăşoară activitate comercială, adică săvârşeşte fapte de

comerţ cu caracter profesional. Activitatea comercială cuprinde atât activitatea de producere a

mărfurilor şi serviciilor cât şi activitatea de distribuţie a mărfurilor.

Din ansamblul comercianţilor care desfăşoară activitate comercială desprindem societăţile

comerciale, cele mai frecvent întâlnite în practică. Vom analiza, în continuare, această categorie

distinctă de comercianţi.

Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de

direcţionare a energiilor umane şi financiare spre realizarea unor scopuri sociale şi spre satisfacerea

unor interese personale ale întreprinzătorilor.

Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat iniţial doar de Codul Comercial.

În anul 1990 această reglementare a fost înlocuită, în mare parte, de prevederile Legii nr. 31/1990

privind societăţile comerciale. În plus, pentru societăţile comerciale ce au anumite domenii de

activitate, a fost adoptată o legislaţie specială (în materie bancară spre exemplu). Dar, legislaţia

generală privind societăţile comerciale, cât şi legislaţia specială privind anumite categorii de

societăţi comerciale sunt completate cu prevederile Codului Comercial şi ale Codului Civil.

43

Orice persoană fizică şi juridică este liberă să încheie unui contract de societate, pe baza

căruia să desfăşoare o activitate comercială, având drept efect împărţirea beneficiilor şi suportarea

pierderilor .

Societatea comercială a fost definită, din perspectivă juridică, ca o grupare de persoane

constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care

asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în

scopul realizării şi împărţirii profitului rezultat. În cazul societăţilor comerciale, Codul Comercial se

mulţumeşte să precizeze doar că ele au calitatea de comerciant. Prin obiectul lor comercial,

societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de comerciant.

O altă definiţie dată societăţilor comerciale arată că acestea trebuie, potrivit actului

constitutiv, să aibă ca obiect exerciţiul unor activităţi calificate de Codul Comercial sau o altă lege

ca fapte de comerţ potrivit enumerării art. 3, 5 şi 6 din Codul Comercial. Vom completa în acest

context că această enumerare a faptelor de comerţ este doar enunţiativă şi nu limitativă. În

Dicţionarul explicativ de marketing conceptul de societate comercială desemnează forma juridică

de întreprindere înfiinţată de două sau mai multe persoane fizice sau juridice, care convin prin

contract să pună în comun anumite bunuri, drepturi sau muncă pentru a desfăşura activităţi

comerciale, cu scopul obţinerii anumitor beneficii sau economii şi al împărţirii acestora. Asociaţii se

obligă, de asemenea, să suporte eventualele pierderi ce ar rezulta din activitatea societăţii.

Societatea comercială poate avea în România una dintre următoarele forme juridice:

societate în nume colectiv, societate în comandită simplă; societate pe acţiuni, societate în

comandită pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată. Aceste forme juridice au caracteristicile

comune tuturor societăţilor comerciale, ca şi o serie de particularităţi ce le fac adecvate pentru

anumite situaţii de afaceri, grupuri de asociaţi şi scopuri ale acestora.

Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu [LEGEA

31/1990] întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii. Vom prezenta

succint, în continuare, diversele forme ale societăţii comerciale.

Societatea în nume colectiv este societatea comercială ale cărei obligaţii sociale sunt garantate

cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

Societatea în comandită simplă este societatea comercială ale cărei obligaţii sociale sunt

garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi,

asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.

Societatea pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar

obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. În cadrul acestei forme de societate

comercială acţionarii răspund numai în limita aportului lor.

44

Societatea în comandită pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este împărţit

în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi

solidară a asociaţilor comanditaţi. În cadrul acestei forme de societate comercială, asociaţii

comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.

Societatea cu răspundere limitată este societatea comercială ale cărei obligaţii sociale sunt

garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii răspund numai în limita aportului lor.

Cele mai frecvent întâlnite forme de societate comercială în practica comercială din România sunt

societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni, în principal datorită răspunderii limitate la

patrimoniul respectivelor societăţi comerciale.

Întreprinderile sunt obligate legal să se încadreze într-o formă dintre cele prezentate anterior.

Decizia prin care se stabileşte această formă este una cu implicaţii majore asupra existenţei viitoare.

Societăţile comerciale reprezintă un mijloc util de asociere a unui grup de persoane pentru a

transpune în practică un scop caritabil sau oneros. Se consideră că acţiunea de a se asocia, sub

forma unei societăţi, are implicaţii atât de natură psihologică, cât şi de natură economică, iar scopul

asocierii unui grup de persoane care poate fi caritabil sau oneros, delimitează societăţile comerciale

de alte forme de asociere.

Orice persoană juridică, deci şi societăţile comerciale, trebuie să întrunească condiţiile

cerute de lege pentru a-şi putea desfăşura activitatea. Aceste condiţii sunt următoarele:

o structură organizaţională bine determinată,

un patrimoniu distinct sau să aibă independenţă patrimonială – patrimoniu propriu,

să urmărească realizarea unui scop.

1. Dacă patrimoniul unei societăţi comerciale cuprinde un bun imobil – cladirea în care compania

îşi are sediul – adus ca aport de asociatul Z, acest asociat transferă o dată cu bunul şi dreptul de

proprietate asupra clădirii. În cazul în care asociatul Z are o creanţă (datorie) la o altă persoană şi nu

are cu ce acoperi creanţa din patrimoniul său personal, creditorul lui nu poate să ceară vânzarea

clădirii, deşi aceasta a aparţinut iniţial asociatului. Aceasta deoarece clădirea este în proprietatea

societăţii comerciale.

2. În ceea ce priveşte scopul urmărit de societatea comercială în desfăşurarea activităţii comerciale,

acesta se suprapune pe obiectul de activitate al societăţii comerciale. Astfel, dacă obiectul de

activitate al societăţii comerciale în discuţie cuprinde doar activităţile de transport de persoane,

comercializarea aparatelor electrocasnice nu poate fi realizată, legal, de această societate

comercială. Prin întrunirea cumulativă a acestor condiţii, societatea comercială (colectivitatea

umană) respectivă devine titular de drepturi subiective şi obligaţii juridice aparţinând dreptului

comercial. Profitul este scopul principal al oricărei activităţi economice. Aşa cum se întâmplă în

45

practică, este posibil ca unele societăţi comerciale să desfăşoare activităţi comerciale în pierdere.

Activitatea comercială presupune încheierea de contracte comerciale. Aceste contracte sunt

încheiate, cel mai frecvent, între societatea comercială şi consumatori. În acest context cel mai

utilizat tip de contract comercial este contractul de vânzare-cumpărare comercială, dar pot fi

întâlnite în practică şi alte tipuri de contracte, în special de furnizare de diferite bunuri şi servicii

precum: serviciile bancare, serviciile turistice, serviciile de antrepriză etc.

Contractul comercial este definit legal prin raportare la contractul civil ca fiind acordul de

voinţă între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între ei un raport juridic

comercial, unde cel puţin una dintre părţile contractuale are calitatea de comerciant. Societăţile

comerciale devin comercianţi din momentul „naşterii” lor, adică din momentul îndeplinirii tuturor

actelor necesare constituirii valabile a acestora.

Această definiţie dată contractului comercial reliefează natura juridică a contractului: contractul

civil este un act juridic bilateral sau, dacă este vorba de mai mult de două părţi, multilateral, de

natură să producă efectele juridice urmărite de părţile contractuale, în conformitate cu dispoziţiile

legii comerciale. Efecte juridice pot consta în naşterea, modificarea ori, după caz, stingerea

raporturilor juridice comerciale. În cazul în care una dintre părţile contractuale este persoană fizică,

consumator în înţelesul legislaţiei de protecţie a consumatorului din România, acesteia nu i se

aplică legislaţia comercială, ci legea civilă şi de protecţie a consumatorului.

Este important de subliniat că nu se poate limita libertatea fiecărei părţi contractante de a se decide

cu privire la încheierea unui anumit contract cu o anumită persoană, urmând a fi negociate clauzele

contractuale principale şi circumstanţiale, condiţiile de modificare şi de încetare a raporturilor

contractuale etc. Aceste aspecte concretizează principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor.

Libertatea de voinţă în materie contractuală reflectă voinţa liber exprimată a celor două părţi

ale contractului. În cazul în care ne raportăm la un contract de vânzare-cumpărare comercială

încheiat între un consumator şi o societate comercială, consumatorul trebuie să-şi manifeste dorinţa

de a achiziţiona produsul dorit la preţul stabilit de societatea comercială vânzătoare, iar aceasta din

urmă să-şi manifeste dorinţa de a vinde respectivul produs. Aceste voinţe manifestate trebuie să nu

fie afectate de vreun viciu de consimţământ. În desfăşurarea activităţii comerciale, societăţile

comerciale sunt obligate de a respecta drepturile, prevăzute legal, ale consumatorilor produselor şi

serviciilor oferite de ele.

Amploarea legislaţiei comunitare şi interne privind protecţia acestui subiect al raporturilor

comerciale, denotă o importanţă deosebită acordată, atât la nivel comunitar cât şi intern,

consumatorilor de bunuri şi servicii comerciale.

46

Concepţia clasică a dreptului comercial prezintă două sisteme care permit stabilirea sferei

dreptului comercial, ramură de drept ce reglementează şi relaţia dintre consummator şi societatea

comercială: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.

Societatea comercială poate avea în România una dintre următoarele forme juridice: societate în

nume colectiv, societate în comandită simplă; societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni

şi societate cu răspundere limitată.

O societate comercială trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii: o

structură organizaţională bine determinată, un patrimoniu distinct şi să urmărească realizarea unui

scop.

Contractul comercial este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, unde cel puţin

una dintre părţile contractuale are calitatea de comerciant.

3.2. Protecţia consumatorului şi asociaţiile de protecţie a consumatorului

În continuare vom expune atât organismele private cât şi organismele publice ce acţionează

în domeniul protecţiei consumatorilor.

Consumatorul este definit legal [LEGEA 449/2003] ca fiind orice persoană fizică sau grup

de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse

în afara activităţii sale profesionale sau comerciale.

Persoana fizică ce achiziţionează un automobil de la o societate comercială producătoare de

automobile este considerată de lege consumator dacă utilizează acel automobil în interes personal.

Protecţia consumatorului este un concept ce reprezintă totalitatea dispoziţiilor privind iniţiativa

publică sau privată destinată a asigura şi a ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor

sau utilizatorilor. În domeniul protecţiei consumatorului activează diverse mişcări ale

consumatorilor.

Consumerismul este o mişcare socială care are ca scop de a-i determina pe comercianţi să acorde o

mai mare atenţe nevoilor şi dorinţelor consumatorilor. În categoria comercianţilor sunt incluşi şi

producătorii deoarece şi aceştia desfăşoară activitate comercială. Consumerismul îşi are originea în

Statele Unite ale Americii la începutul anilor 1900 şi a avut legătură cu scandalurile apărute în acea

perioadă în industria alimentară şi farmaceutică. A doua mişcare a consumatorilor, din anii 1930, a

avut legătură cu un scandal, de asemenea, din industria farmaceutică. A treia mişcare a

consumatorilor a început în anii 1960 când consumatorii, mai bine educaţi, erau nemulţumiţi de

activitatea instituţiilor americane. Societăţiile comerciale americane au fost acuzate de practici

neetice şi păgubitoare pentru consumatori. Drepturile consumatorului îşi au originea în Carta

drepturilor consumatorilor definită de preşedintele american J. F. Kenedy, la 15 martie 1962, sub

forma unui mesaj special adresat Congresului SUA. Principalele categorii de drepturi ale

47

consumatorilor, cuprinse în acea cartă, erau: dreptul la siguranţă şi de a fi informat, de a alege şi de

a fi ascultat. Congresul american a investigat anumite industrii şi a propus o legislaţie de protecţie a

consumatorului. De atunci, au fost constituite numeroase organizaţiile ale consumatorilor şi au fost

adoptate o serie de legi pentru protecţia consumatorului. Mişcarea consumeristă a evoluat global,

din punct de vedere teritorial, şi a devenit foarte puternică şi în Europa.

Asociaţiile consumatorilor sunt forme juridice de organizare proprii consumatorilor,

neguvernamentale şi non-profit, având drept scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale

membrilor lor şi/sau ale consumatorilor în general în faţa autorităţilor şi a societăţilor comerciale.

Asociaţiile consumatorilor sunt numite şi „consumeriste”. Acestea veghează, alături de alte

organisme publice, centrale şi locale responsabile de protecţia consumatorilor, la respectarea

drepturilor fundamentale ale consumatorilor. În funcţie de criteriul ariei de activitate, pot fi

identificate: asociaţii ale consumatorilor locale organizate la nivelul unei zone de consum, urmărind

obiective concrete, asociaţii ale consumatorilor naţionale ce activează la nivelul unei ţări şi asociaţii

ale consumatorilor internaţionale. Un exemplu de asociaţie a consumatorilor internaţională îl

constituie International Organization of Consumers Unions, care grupează asociaţii din peste 40 de

state.

Se consideră că în acest domeniu, al protecţiei consumatorilor, consumatorii nu au doar drepturi ci

şi responsabilitatea de a se proteja. Deci, obligaţia de protecţie a consumatorilor nu este doar

sarcina organismelor publice şi private.

Un consumator ce achiziţionează un produs alimentar alterat are responsabilitatea de a reclama

acest lucru iniţial societăţii comerciale de la care a cumpărat respectivul produs, iar dacă nu

primeşte banii înapoi ori un produs similar (alegerea între aceste două opţiuni aparţinând

consumatorului, nu societăţii comerciale vânzătoare) să reclame aceasta la autoritatea publică ce are

obligaţia legală de a-l apăra (Oficiul de Protecţie al Consumatorului).

Doar persoana fizică este considerată de lege a avea calitatea de consumator.

Consumerismul este o mişcare socială care are ca scop determinarea comercianţilor de a acorda

o mai mare atenţe nevoilor şi dorinţelor consumat

Asociaţiile consumatorilor sunt forme juridice de organizare proprii consumatorilor,

neguvernamentale şi non-profit.

3.3. Mişcarea ecologistă şi protecţia consumatorilor

Mişcarea ecologistă nu este împotriva consumului sau a comercializării diverselor produse şi

servicii, ci doreşte doar o acţiune a consumatorilor şi societăţilor comerciale cu grijă faţă de mediul

natural.

48

Membrii mişcării ecologiste susţin că scopul societăţilor comerciale nu este de a maximiza

consumul, posibilitatea de alegere a consumatorilor, ori satisfacerea consumatorilor, ci de a

maximiza calitatea vieţii.

Calitatea vieţii include nu numai cantitatea şi calitatea produselor şi serviciilor oferite

consumatorilor, ci şi calitatea mediului natural.

Societăţile comerciale trebuie să aibă în vedere calitatea vieţii, ce include şi calitatea mediului

natural. Scopul mişcării ecologiste este de a responsabiliza societăţile comerciale în totalitatea

lor în respectarea mediului natural. Ecologismul este o mişcare organizată a cetăţeniilor, societăţilor

comerciale şi organismelor publice, preocupaţi de a proteja şi de a îmbunătăţi mediul în care ei

trăiesc.

Mişcarea pentru apărarea drepturilor consumatorilor înglobează şi componenta referitoare la

protejarea mediului. Ea are şi o bună instituţionalizare, organizaţii neguvernamentale şi instituţii

pentru protecţia consumatorilor existând în majoritatea ţărilor. Mişcarea ecologistă este considerată

ca fiind un element la fel de important ca mişcarea consumatorilor. Mişcarea ecologistă a apărut şi

s-a dezvoltat ca o reacţie la impactul negativ pe care activităţile umane îl au asupra mediului

natural. Ecologia are la bază concepţia că activitatea economică presupune nu numai preocuparea

de a spori volumul, calitatea bunurilor materiale şi serviciilor, asigurarea unei eficienţe ridicate ci şi

o grijă permanentă de a proteja mediul natural, ca o condiţie materială de bază a creşterii

economice. Poluarea mediului poate surveni în oricare din secvenţele ciclului producţie-distribuţie -

consum.

Există ramuri de producţie poluante sau numai tehnologii de fabricaţie poluante, procese logistice

care afectează mediul natural, precum şi o gamă din ce în ce mai largă de produse, ambalaje şi

servicii poluante. Ecologiştii îşi axează acţiunile în direcţia promovării unor mijloace de protecţie a

mediului ale căror costuri să fie incluse în preţul produselor. Există şi situaţii în care, pe baza unor

studii concrete ale faptelor şi fenomenelor, ecologiştii pledează în favoarea conservării mediului

prin încetinirea sau chiar oprirea creşterii economice. De pe aceste poziţii, acţiunile ecologiştilor vin

adesea în contradicţie atît cu cerinţele consumeriştilor cât şi cu cele ale societăţilor comerciale

producătoare şi distribuitoare. Spre exemplu situaţia în care consumatorul doreşte să achiziţioneze

un automobil, dar preferă să nu plătescă în plus şi taxa ecologică. Această taxă măreşte preţul final

al automobilului, care va fi pentru societatea comercială producătoare mai greu de vândut. La un

nivel mai general, problema constă în concilierea viziunii ecologiste cu interesele individuale şi de

ansamblu ale membrilor societăţii. Pe acest fundal, se cere armonizarea intereselor membrilor

societăţii, pe de o parte producătorii şi consumatorii ca agenţi poluanţi, iar pe de altă parte agenţi de

mediu nevoiţi să suporte modificările nefavorabile care se produc în cadrul acestuia. Ecologismul

49

poate interfera pozitiv şi cu organizaţiile consumeriste. Organizaţiile pentru protecţia

consumatorilor pot organiza testări ale produselor prin prisma gradului ecologic al acestora, înfiinţa

magazine unde să fie testate produsele ecologice, inclusiv cu scopul de a obţine şi furniza informaţii

relevante şi a acorda consultaţii consumatorilor „verzi”.

Pe piaţa produselor alimentare există o categorie de consumatori, care sunt în general interesaţi de

drepturile omului, drepturile animalelor şi problemele mediului. Această categorie de consumatori

sunt numiţi „consumatori verzi”. Motivaţiile etice ale consumatorilor „verzi” sprijină procurarea

produselor alimentare organice incluzând atât sănătatea fizică şi psihică a animalelor cât şi

„consumul verde”. Consumul „verde” a înregistrat o creştere rapidă în ultimii ani pe piaţa pentru

produsele alimentare ecologice. Un aspect important al eforturilor depuse pentru protecţia

consumatorilor îl reprezintă colaborarea dintre diversele organizaţii pentru protecţia

consumatorilor verzi. Scopul acţiunilor comune este multidimensional, respectiv de a mări

influenţa consumatorilor verzi asupra proceselor de producţie şi distribuţie, protejarea tranzacţiilor

efectuate de această categorie de consumatori, sancţionarea greşelilor şi prevenirea înmulţirii

acestora pe piaţă. Acest scop implică acţiuni specifice pe trei niveluri: eforturi pentru ca ofertanţii

să-şi orienteze comportamentul ecologic în funcţie de interesele consumatorilor; presiuni asupra

autorităţilor cu rol de reglementare pentru a asigura condiţiile necesare existenţei concurenţei

funcţionale şi întăririi protecţiei consumatorilor verzi; acţiuni concrete de transpunere în practică

pentru ca reglementările şi legislaţia să acţioneze în interesul consumatorilor şi să devină efective.

Ecologismul este o mişcare organizată a cetăţeniilor, societăţilor comerciale şi organismelor

publice, preocupaţi de a proteja şi de a îmbunătăţi mediul în care ei trăiesc.

Mişcarea ecologistă a apărut şi s-a dezvoltat ca o reacţie la impactul negativ pe care activităţile

umane îl au asupra mediului natural.

Pe piaţa produselor alimentare există o categorie de consumatori, care sunt în general interesaţi

de drepturile omului, drepturile animalelor şi problemele mediului numiţi „consumatori verzi”.

3.4. Organisme publice cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorului

Atât legislaţiile naţionale, cât şi documentele internaţionale consideră problema protecţiei

consumatorilor o problemă a puterii de stat, ce trebuie să intervină pentru a rectifica

dezechilibrul dintre părţile contractante: societatea comercială (ce beneficiază de angajaţi cu

pregătire juridică) şi consumatorul. În domeniul protecţiei consumatorului activează atât organisme

private cât şi organisme publice. În România organismele publice, centrale şi locale, sunt Oficiul

Judeţean de Protecţie a Consumatorilor (OPC) – organizat la nivel judeţean - şi Autoritatea

Naţională de Protecţie a Consumatorului (ANPC) – organizată la nivel central. Drepturile

fundamentale ale consumatorilor sunt grupate în următoarele categorii:

50

drepturile privind siguranţa în consum,

drepturile privind alegerea produselor şi serviciilor,

drepturile privind informarea consumatorilor,

drepturile de a fi educaţi,

drepturile de a fi despăgubiţi,

drepturile de a fi reprezentaţi.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este organ de specialitate al

administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea

Ministrului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale.

[HOTĂRÂREA 748/2007]

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor coordonează şi realizează strategia şi politica

Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru prevenirea şi combaterea

practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor.

Cele mai importante obiective ale A.N.P.C. sunt:

asigurarea armonizării cadrului legislativ naţional cu reglementările din Uniunea Europeană în

domeniul protecţiei consumatorilor;

desfăşurarea activităţii de informare şi educare a cetăţenilor privind drepturile pe care le au în

calitate de consumatori;

evaluarea efectelor pe piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor destinate

consumatorilor.

Cea mai impoartantă dintre atribuţiile ANPC priveşte desfăşurarea activităţilor de informare,

consiliere şi educare a consumatorilor; precum şi informarea permanentă a consumatorilor asupra

produselor şi serviciilor care prezintă riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor sau care le pot afecta

interesele economice. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este obligată legal de a

desfăşura activităţi în domeniul educării şi informării nu numai a consumatorilor, dar şi societăţilor

comerciale în relaţia acestora cu proprii clienţi, acordând consultanţă de specialitate în domeniul

protecţiei consumatorilor pentru societăţile comerciale.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor participă, împreună cu alte organe ale

administraţiei publice centrale şi locale de specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele

neguvernamentale ale consumatorilor, la elaborarea strategiei în domeniul protecţiei

consumatorilor, asigurând corelarea acesteia cu cea existentă în Uniunea Europeană.

ANPC deţine şi atribuţii în domeniu legislativ, ea propunând Guvernului spre adoptare şi avizând

proiecte de acte normative în domeniul protecţiei consumatorilor; dar şi elaborând – împreună cu

51

alte organe de specialitate ale administraţiei publice – proceduri privind obiectivele, condiţiile şi

modul de colaborare în desfăşurarea activităţii de protecţie a consumatorilor.

Se cunoaşte faptul că singura putere legiuitoare din România este reprezentată de Parlament. Există

anumite situaţii excepţionale în care şi alte autorităţi publice adoptă acte normative cu putere de

lege, acte ce se aplică pe întreg teritoriul României. O astfel de autoritate administrativă ce poate

avea atribuţii legislative este şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, dar actele

normative emise de ea se limitează la elaborarea strategiei în domeniul protecţiei consumatorilor,

armonizată cu cea existentă în Uniunea Europeană.

Atribuţiile acestui organism administrativ se întind şi în plan executiv, controlând respectarea

dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor; constatând contravenţii şi dispunând măsuri de

limitare a consecinţelor activităţii ilegale a societăţilor comerciale – raportat la consumatori – prin

aplicarea sancţiunilor contravenţionale prevăzute de lege; urmărind legalitatea publicităţii pentru

produsele şi serviciile destinate consumatorilor; precum şi prin participarea la realizarea

programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor. ANPC efectuează sau

finanţează studii şi teste comparative cu privire la calitatea produselor şi serviciilor destinate

consumatorilor, pe care le aduce la cunoştinţă publicului.

Plecând de la principiul separaţiei puterilor în stat – conform căruia există o putere legiuitoare, o

putere executivă şi o putere judecătorească – autorităţile publice fac parte din puterea executivă a

statului, deoarece activitatea acestora. O astfel de autoritate administrativă este şi Autoritatea

Naţională pentru Protecţia Consumatorilor deoarece întreaga sa activitate vizează punerea în

executare a legislaţiei de protecţie a consumatorilor. Spre exemplu efectuarea de studii şi teste

comparative cu privire la calitatea produselor şi serviciilor destinate consumatorilor de către ANPC

vizează aplicarea normelor juridice (cuprinse în actele normative ce formează dreptul consumului)

privind siguranţa consumatorilor. A.N.P.C. are în subordine 12 inspectorate regionale pentru

protecţia consumatorilor, ca entităţi cu personalitate juridică, a căror structură organizatorică

include oficiile judeţene pentru protecţia consumatorilor şi Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor

al Municipiului Bucureşti, ca entităţi fără personalitate juridică. În completarea la Hotărârea nr.

748/2007 de organizarea a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, vom analiza, în

continuare, Codul Consumului din România. Acesta tratează instituţia informării şi educării

consumatorilor în Capitolul VI numit „cadrul general privind obligativitatea informării şi educării

consumatorilor” în art. 38-63.

Codul Consumului este una dintre legile fundamentale în domeniul protecţiei consumatorului

având ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între societăţile comerciale şi

consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a serviciilor financiare,

52

asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii, informării lor complete şi corecte despre

caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale

consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea

deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

Singura condiţie care poate limita protecţia consumatorilor este prevăzută în art. 3 din Codul

Consumului: actele normative privind protecţia consumatorilor nu trebuie să includă bariere în calea

liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor.

Statul Român, prin intermediul organismelor administrative cu atribuţii în domeniul protecţiei

consumatorilor – A.N.P.C. şi O.P.C. – are obligaţia să realizeze şi să încurajeze folosirea de

programe care au ca scop asigurarea pentru consumatori a informării şi educării corespunzătoare,

pentru a permite acestora să acţioneze, în vederea unei alegeri corecte asupra bunurilor şi a

serviciilor şi să fie cunoscători ai drepturilor şi responsabilităţilor ce le revin. Educarea

consumatorilor este şi o parte a unor programe de învăţământ, precum şi o componentă a unor

discipline de studii. Formarea competenţelor în domeniul protecţiei consumatorului şi a mediului se

realizează în cadrul programului de învăţământ. Formarea competenţelor practice se realizează cu

precădere prin colaborarea instituţiilor de învăţământ cu societăţile comerciale din domeniu.

Programele de educare şi informare a consumatorilor includ elemente importante ale protecţiei

acestora [CODUL CONSUMULUI], precum:

legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, agenţii şi organizaţii ale consumatorilor;

sănătatea, alimentaţia, prevenirea îmbolnăvirilor şi prevenirea achiziţionării de produse

alimentare falsificate;

eventualele riscuri ale produselor;

interesele economice ale consumatorilor la achiziţionarea de servicii, inclusiv a celor oferite de

societăţile comerciale bancare;

practicile comerciale ale societăţilor comerciale producătoare, prestatoare sau distribuitoare şi

prevenirea actelor de comerţ incorecte;

etichetarea produselor cu precizarea informaţiilor necesare consumatorilor;

informaţii despre dificultăţi şi măsuri de rezolvare a acestora, preţuri, calitate, condiţii de

creditare;

protecţia mediului.

În domeniul protecţiei consumatorului activează atât organisme private cât şi organisme publice.

În România organismele publice, centrale şi locale, sunt Oficiul Judeţean de Protecţie a

Consumatorilor (OPC) şi Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorului (ANPC).

ANPC deţine şi atribuţii în domeniu legislativ în plan executiv.

53

Codul Consumului este una dintre legile fundamentale în domeniul protecţiei consumatorului

având ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între societăţile comerciale şi

consumatori.

Activitatea comercială presupune încheierea de contracte comerciale. Aceste contracte sunt

încheiate, cel mai frecvent, între societatea comercială şi consumatori.

Protecţia consumatorului este un concept ce reprezintă totalitatea dispoziţiilor privind iniţiativa

publică sau privată destinată a asigura şi a ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor

sau utilizatorilor.

Asociaţiile consumatorilor sunt forme juridice de organizare proprii consumatorilor,

neguvernamentale şi non-profit, având drept scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale

consumatorilor în faţa autorităţilor şi a societăţilor comerciale.

Mişcarea ecologistă doreşte o acţiune a consumatorilor şi societăţilor comerciale cu grijă faţă de

mediul natural.

În România organismele publice, centrale şi locale, sunt Oficiul Judeţean de Protecţie a

Consumatorilor şi Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorului organizată la nivel central.

Singura condiţie care poate limita protecţia consumatorilor este priveşte libera circulaţie a

mărfurilor şi serviciilor

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Concepţia clasică a dreptului comercial prezintă următoarele sisteme care permit stabilirea sferei

dreptului comercial:

A) sistemul subiectiv C) sistemul obiectiv

B) sistemul comercial D) sistemul real

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

2. Societăţile comerciale reprezintă un mijloc util de asociere a unui grup de persoane pentru a

transpune în practică:

A) un scop caritabil C) un scop subiectiv

B) un scop comercial D) un scop oneros

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

54

3. Societăţile comerciale, trebuie să întrunească condiţiile următoarele:

A) să respecte normele etice de protecţie a consumatorului

C) să urmărească realizarea unui scop

B) să aibă un patrimoniu comun cu cel al fondatorilor

D) să aibă o structură organizaţională bine determinată

a) A+C

b) A+B+C

c) C+D

d) A+B+C+D

4. Consumatorul este, din punct de vedere legal:

A) orice persoană fizică C) orice persoană juridică

B) orice grup de persoane fizice D) orice grup de persoane juridice

a) A+B

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

5. Scopul mişcării ecologiste este de a responsabiliza societăţile comerciale:

a) în respectarea mediului natural c) în respectarea angajaţilor

b) în respectarea consumatorilor d) în respectarea partenerilor comerciali

6. Constituie categorii de drepturile fundamentale ale consumatorilor:

A) drepturile de a fi educaţi C) drepturile privind siguranţa în consum

B) drepturile de a fi reprezentaţi D) drepturile privind informarea consumatorilor

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

7. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor deţine atribuţii:

a) în domeniu legislativ c) în domeniu judecătoresc

b) în domeniu executiv d) în domeniu constituţional

8. În România este aplicat următorul sistem care permite stabilirea sferei dreptului comercial:

a) sistemul obiectiv c) sistemul subiectiv

b) sistemul economic d) sistemul juridic

55

Capitolul IV

Protecţia consumatorilor de servicii bancare în relaţia lor cu

societatea comercială bancară

Şi în domeniul bancar se poate stabili o relaţie juridică între o societate comercială bancară

şi un consumator de servicii bancare. În acest raport juridic consumatorul a fost deseori victima

comportamentului neetic al băncilor, atât în România cât şi la nivel global. Aceasta a determinat, în

România, adoptarea unei legislaţii stricte de protecţie a consumatorului de servicii bancare.

4.1. Societăţile comerciale bancare

Societăţile comerciale bancare au un rol foarte important pe scena comercială, mai ales în

relaţiile cu consumatorii persoane fizice, motiv pentru care vom încerca o succintă caracterizare a

acestui tip aparte de societate comercială.

Societatea comercială bancară este definită ca fiind acea societate comercială care are un

obiect specific de activitate, şi anume atragerea de fonduri de la persoanele fizice şi juridice, sub

formă de depozite sau instrumente nenegociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum şi

acordarea de credite. Pe lângă aceste activităţi principale, o bancă poate efectua diverse servicii

bancare, reprezentate de operaţiunile accesorii şi conexe. Astfel, singurul element care diferenţiază

pregnant o societate comercială bancară faţă de o altă societate comercială îl constituie obiectul de

activitate. Societăţile comerciale bancare sunt instituţii de credit cu vocaţie universală. Acestea se

constituie sub forma juridică de societate pe acţiuni, în conformitate cu legislaţia comercială şi a

Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006. Astfel, societatea comercială bancară este

constituită în forma societăţii comerciale pe acţiuni. Principalele diferenţe între o altă societate

comercială pe acţiuni şi o societate comercială bancară le constituie limitarea, în cazul societăţii

comerciale bancare, a obiectului aportului asociaţilor la numerar şi plafonul minim al capitalului

social de 37.000.000 lei, mult mai mare comparativ cu restul societăţilor comerciale pe acţiuni

pentru care plafonul minim al capitalului social este de 100.000 lei.

Necesitatea unui plafonul minim al capitalului social de 37.000.000 lei, mult mai mare

comparativ cu restul societăţilor comerciale pe acţiuni care sunt obligate la un plafon minim al

capitalului social de 100.000 lei, îşi are justificarea în importanţa activităţilor desfăşurare.

Raportându-ne la activitatea de acordare de dobânzi pentru o persoană X ce realizează un depozit la

respectiva societate comercială bancară, o eventuală lipsă a unor lichidităţi datorată unui

consumator Y aflat în imposibilitate de a-şi achita creditul contractat la acea bancă, nu trebuie să

aibă nici o influenţă asupra dobânzii ce trebuie primită ori a restituirii banilor depuşi de persoana X.

56

În ceea ce priveşte societatea comercială pe acţiuni, aceasta este considerată ca fiind forma

cea mai complexă şi, mai evoluată a societăţii comerciale. În această formă de societate contează

mai mult aporturile asociaţilor decât calităţile personale ale acestora. În general, asociaţii contribuie

cu aporturile lor la formarea capitalului social, fără să desfăşoare o activitate în societate. Aceste

aporturi prezintă interes şi pentru terţi, deoarece răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale se

limitează la aceste aporturi. Datorită importanţei aporturilor la formarea capitalului social şi a

estompării calităţilor personale ale asociaţilor, societatea pe acţiuni mai este cunoscută şi sub

denumirea de societate anonimă.

Alegerea din partea legiuitorului pentru societatea comercială bancară a formei de societate

pe acţiuni îşi are raţiunea tot în anvergura impresionantă a valorilor tranzacţionată prin activităţile

societăţilor comerciale bancare. Tot aceeasşi raţiune stă la baza realităţii conform căreia contează

mai mult aporturile materiale asociaţilor decât calităţile personale ale acestora. Raportat la

activitatea de constituire a unei bănci ori o activitate de investiţie într-un teren, este mult mai

importantă resursa financiară a acelei societăţi comerciale bancare decât calitatea ori puterea de

muncă a unuia dintre acţionarii băncii.

Societatea comercială pe acţiuni este destinată realizării marilor afaceri, care necesită

capitaluri însemnate. Această formă de societate comercială este concepută să formeze mari

capitaluri, necesare realizării unor investiţii de anvergură. În acest scop, societatea pe acţiuni este

autorizată să facă apel la subscripţia publică. Datorită importanţei activităţii desfăşurate de

societăţile comerciale bancare acestea sunt constituite doar în forma societăţilor comerciale pe

acţiuni. În plus, societăţile comerciale bancare, datorită mărimii lor, deţin întotdeauna un

departament de marketing. Astfel, putem verifica dacă strategiile acestora de marketing sunt sau nu

sunt responsabile social, deşi unele dintre aceste societăţi comerciale bancare desfăşoară activităţi

filantropice pe care pun eticheta de „activitate responsabilă social”.

Strategiile de marketing ale unei societăţi comerciale bancare responsabile social trebuie să

integreze cerinţele responsabilităţii sociale corporatiste. În cazul în care acest lucru nu se întâmplă

putem vorbi doar de societăţi comerciale bancare desfăşoară activităţi filantropice pe care pun

eticheta de „activitate responsabilă social”. În acest sens putem avea în vedere comportamentul

băncilor privind politicile şi strategiile de promovare a serviciilor oferite prin publicitate realizată în

mass-media, publicitate care şi-a pierdut total rolul etic de informare a consumatorilor în favoarea

atragerii acestora la sediile băncilor spre a-i determina sa contracteze cu acestea deşi aici vor

descoperi şi o altă serie de costuri suplimentare. După ce obţin adeverinţele cerute de bănci,

consumatorilor le este foarte greu să o ia de la capăt cu toate formalităţile pentru a obţine o altă

adeverinţă pentru o altă bancă. De aceea, aceştia aceptă comportamentul total neetic al societăţii

57

comerciale bancare care practic îi forţează să suporte o serie de cheltuieli suplimentare pentru

acordarea creditului dorit de clienţi. O societate comercială care nu respectă reguli etice elementare

în ceea ce priveşte raportul cu proprii clienţi, deşi desfăşoară diverse activităţi filantropice, nu poate

face parte in categoria societăţilor comerciale responsabile social. Societăţile comerciale bancare

sunt organizate ca societăţi comerciale şi urmăresc obţinerea unui profit. Prin acest scop, băncile nu

se deosebesc cu nimic de alte societăţi comerciale, deosebirea constând în modalităţile de realizare

a scopului propus. Totuşi profitul nu este singurul factor de care trebuie să ţină seama băncile în

stabilirea politicii lor de investiţii. Ele sunt obligate să asigure un echilibru activ între profitabilitate,

lichiditate şi risc. Băncile comerciale efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare. Cele de bază

rămân totuşi constituirea de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de credite comercianţilor –

persoane juridice – şi consumatorilor – persoane fizice.

Astfel, societatea comercială bancară are ca funcţie principală intermedierea realizată în

concret prin atragerea de resurse şi redistribuirea lor în circuitul economic. Banii şi creditul pot

forma obiectul circulaţiei, adică obiectul unor operaţiuni comerciale. Sistemul bancar românesc este

constituit, pe de o parte, din Banca Naţională a României, banca centrală a României, a cărei

activitate este reglementată de Statutul B.N.R. – Legea nr. 312 din 2004 – şi din societăţi

comerciale bancare constituite ca societăţi comerciale în temeiul Legii nr. 31 din 1990 privind

societăţile comerciale şi a O.U.G. nr. 99 din 2006. Activitatea comercială desfăşurată de societăţile

comerciale bancare este controlată în principal de Banca Naţională a României.

În relaţia cu băncile, Banca Naţională a României efectuează operaţii de creditare a acestora;

stabileşte condiţiile şi costurile de creditare; deschide câte un cont pentru fiecare bancă;

monitorizează sistemele de plăţi; poate asigura servicii de compensare, depozitare, decontare şi

plată, precum şi servicii de colectare şi difuzare de date şi informaţii, în scopul prevenirii şi limitării

riscurilor. Una dintre cele mai importante activităţi desfăşurate de B.N.R. în relaţie cu societăţile

comerciale bancare o reprezintă supravegherea prudenţială a acestora, manifestată prin competenţa

exclusivă de autorizare a funcţionării băncilor şi prin faptul că răspunde de supravegherea

prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să funcţioneze. După ce au fost supuse

controlului constituirii şi autorizării funcţionării, băncile trebuie să fie şi sunt, în continuare,

controlate. Controlul are în vedere riscurile asumate, care nu trebuie să pună în pericol solvabilitatea

băncii în cauză şi credibilitatea altora. La nivel comunitar se recunoaşte mutual calitatea controlului

prudenţial efectuat de autoritatea competentă a fiecărui stat membru, prin armonizarea regulilor

controlului prudenţial.

58

Societatea comercială bancară este definită ca acea societate comercială care are un obiect

specific de activitate, şi anume atragerea de fonduri de la persoanele fizice şi juridice şi acordarea

de credite.

Societăţile comerciale bancare sunt organizate ca societăţi comerciale şi urmăresc obţinerea

unui profit.

Activitatea comercială desfăşurată de societăţile comerciale bancare este controlată în principal

de Banca Naţională a României.

Profitul nu este singurul factor de care trebuie să ţină seama băncile în stabilirea politicii lor de

investiţii.

4.2. Societatea comercială bancară şi consumatorul de servicii bancare în plan internaţional

Criza finaciară şi economică actuală este în mare parte rezultatul activităţii profund neetice

practicate de bănci. Cauzele crizei economice sunt datorate şi acumulării unui număr impresionant

de debite neplătite de consumatorii de produse bancare, datorate în mare parte acţiunilor neetice a

societăţilor comerciale bancare în goana după obţinerea profitului cu orice preţ, utilizând orice

mijloace. Un raport publicat de Center of Public Integrity, o organizaţie americană de jurnalism de

investigaţie, estimează că numărul băncilor care sunt la originea crizei este de 25.

Societăţile comerciale băncare mari sunt acuzate că, în mod deliberat, au facilitat finanţarea

împrumuturilor care acum ameninţă sistemul financiar american. Conform studiului publicat de

Center of Public Integrity, care a analizat date guvernamentale, în perioada 2005-2007 au fost

aprobate nu mai puţin de 7,2 milioane de împrumuturi cu risc. Documentul arată că 21 din cele 25

de bănci au primit ajutor financiar din partea statului american, iar 11 dintre ele au plătit sume

importante de bani pentru a evita urmăririle judiciare pentru abuz. Printre cele 25 de societăţi

comerciale bancare americane raportul prezintă nume precum AIG, Citigroup, HSBC şi Barclays

Bank.

Cel mai important fost organism financiar american al creditelor ipotecare, Countrywide

Financial, cumpărat în 2009 de Bank of America pentru a nu intra în faliment, a emis împrumuturi

cu grad ridicat de risc de cel puţin 97,2 miliarde de dolari. În aces sens vom prezenta în continuare

un caz elocvent. Un angajat aflat într-o funcţie importantă a unei bănci a afirmat că băncile de pe

Wall Street intenţionat forţau consumatorii să împrumute. Acest angajat a lucrat în toate

departamentele dintr-o societate bancară de la departamentul de strategie până la planificare şi

vânzări. Experienţa acumulată de-a lungul timpului i-a oferit o privire de ansamblu asupra modului

în care băncile îşi desfăşoară activitatea comercială. După ani de experienţă în „industria bancară”

acest angajat a ajuns în postura de a atenţiona consumatorii, în relaţia lor cu băncile. Societăţile

comerciale bancare au fost acuzate că pun profitul înainte de interesul proprilor clienţi de fiecare

59

dată când au ocazia. Singurul scop al agajaţilor unei bănci, de la cel mai mic angajat până la

managerii băncii, era să „vândă” cât mai multe împrumuri consumatorilor. Angajaţii băncilor îi

determinau pe consumatori să achiziţioneze cât mai multe produse bancare şi astfel să se „afunde”

tot mai mult în datorii. În cele mai multe cazuri angajaţii aveau un număr obligatoriu de produse

bancare pe care trebuiau să le vândă, beneficiind de comisioane şi bonusuri pentru fiecare produs

vândut.

Unele bănci aveau la îndemână pentru realizarea acestui scop instrumente de marketing

foarte sofisticate, adaptate şi testate pentru un public care era, în general, puţin informat în acest

domeniu. Spre exemplu în Statele Unite ale Americii unele societăţi comerciale bancare atrăgeau

clienţii să achiziţioneze cât mai multe carduri de credit pentru a păstra datoria de la o lună la alta.

Aceste bănci aveau denumiri speciale pentru clienţi în funcţie de comportamentul lor de cumpărare.

Tranzacţiile realizate prin intermediul cardurilor de credit erau atent monitorizate, iar băncile au

ajuns să-şi conceapă strategiile de piaţă în funcţie de cât de mult împrumutau consumatorii. Totul

era conceput pentru a maximiza profitul.

Practica prin care societăţi comerciale bancare atrăgeau clienţii să achiziţioneze cât mai

multe carduri de credit pentru a păstra datoria de la o lună la alta este practicată în prezent şi în

România. Dar consumatorii de servicii bancare au impresia că băncile nu cunosc această tactică.

Aceasta însemna practic că un consumator contracta în luna 1 un împrumut la banca X, iar în luna 2

lua un alt împrumut de la banca Y cu care plătea banca X şi aşa mai departe. Iar în această perioadă

consumatorul plătea eventualele dobânzi.

În timp a apărut oferta diverselor societăţi comerciale bancare cu un card de credit ce avea o

perioadă de graţie de 30 până la 45 de zile. Dar şi această ofertă ascunde o atitudine neetică din

partea băncilor extraordinar pusă la punct din punct de vedere psihologic. În momentul în care un

consumator are la dispoziţie o anumită sumă de bani, începe să gândească cum poate să-i

cheltuiască, ori dacă va apărea o cheltuială neprevăzută, ori dacă îşi va dori ceva va începe să

cheltuiască de pe cardul de credit. El va trebui să plătească banii cheltuiţi de pe card din următorul

salariu, astfel încât va ajunge să cheltuiască banii în avans ajungând, practic, „sclaviul” băncii. Dacă

analizând atent, vom observa că tot ceea ce a făcut acel consumator a fost să cheltuie banii băncii de

pe cardul de credit o singură dată şi a devenit dator băncii pentru o lungă perioadă de timp.

Metoda preferată de a creşte nivelul de împrumut accesat de clienţi era creşterea limitei la

cardurile de credit, aceste limite putând fi dublate într-o perioadă de numai doi ani. Cu cât limita era

mai ridicată, cu atât clientul cheltuia mai mult. Ridicând limita cardurilor de credit pentru un client

şi transformând acest carduri în carduri “gold” ori “platin” se ajungea la legarea acestor clienţi de

băncile respective.

60

Continuând exemplul anterior, băncile pot continua practica lor neetică. În cazul în care vor

observa că acel consumator returnează repede şi uşor banii „împrumutaţi” de pe card vor ridica,

puţin câte puţin, limită maximă de bani ce pot fi folosiţi cu acel card de credit până când

consumatorului îi va fi greu să îi returneze, va începe să depăşească perioada de graţie şi va începe

să plătescă dobânzi pentru suma împrumutată.

Un alt instrument preferat utilizat de unele societăţi comerciale bancare era promovarea

controlului privind “situaţia financiară” a clienţilor. Clienţii erau invitaţi la sediul băncii să îşi

verifice situaţia financiară, dar aceasta era, în realitate, doar o ocazie pentru bancă de a-şi vinde

propriile produse. Verificând situaţia financiară a unui client banca putea să vadă ce tip de produse

bancare nu folosea acel client şi să încerce să le vândă.

Controlul privind “situaţia financiară” a clienţilor este o practică neetică des întâlnită. De

foarte multe ori atunci când se observă că un consumator deţine un contract de credit i se spune că

va putea obţine un card de credit cu o dobândă ceva mai mică, aceasta fiind o ofertă personalizată

acelui client din partea societăţii comerciale bancare respective.

S-a ajuns ca unele societăţi comerciale bancare să profite de acei clienţi aflaţi în dificultate

financiară. Clienţii care aduceau cel mai mare profit pentru bancă erau însă şi cei mai vulnerabili.

Cauzele crizei economice sunt datorate şi acumulării unui număr impresionant de debite

neplătite de consumatorii de produse bancare, datorate în mare parte ca urmare a acţiunilor neetice a

societăţilor comerciale bancare în goana după obţinerea profitului cu orice preţ, utilizând orice

mijloace.

Societăţile comerciale bancare au fost acuzate că pun profitul înainte de interesul proprilor

clienţi de fiecare dată când au ocazia.

În Statele Unite ale Americii unele societăţi comerciale bancare atrăgeau clienţii să

achiziţioneze cât mai multe carduri de credit pentru a păstra datoria de la o lună la alta.

Un instrument preferat utilizat de unele societăţi comerciale bancare era promovarea controlului

privind “situaţia financiară” a clienţilor, pentru a-şi vinde propriile produse.

4.3. Societatea comercială bancară şi consumatorul de servicii bancare în România

Abuzul societăţilor comerciale bancare care funcţionează pe piaţa românească faţă de

consumatorii de servicii bancare, a determinat modificarea recentă a legislaţiei de protecţie a

consumatorului. Astfel, Ordonanţa de urgenţă nr. 174 din 19.11.2008 pentru modificarea şi

completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor modifică în primul rând

Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată în anul 2008.

Astfel, la art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 se introduc trei noi definiţii.

61

Costul total al creditului pentru consumator include toate costurile, inclusiv dobânda,

comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură

cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale. Sunt

incluse aici şi costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele

de asigurare, în cazul în care obţinerea creditului este condiţionată de încheierea unui contract de

servicii.

Valoarea totală plătibilă de consumator reprezintă suma dintre valoarea totală a creditului şi

costul total al creditului pentru consumator.

Valoarea totală a creditului reprezintă plafonul sau sumele totale puse la dispoziţie în baza

unui contract de credit. Ordonanţa de urgenţă nr. 174/2008 introduce două noi articole 92 şi 93 prin

care se protejează consumatorii de servicii bancare.

În ceea ce priveşte publicitatea, aceasta trebuie să cuprindă cuprinde următoarele informaţii

standard: rata dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau variabilă, împreună cu informaţii privind orice

costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator; valoarea totală a creditului; dobânda

anuală efectivă, conform prevederilor legale specifice; durata contractului de credit şi valoarea

totală plătibilă de consumator.

Reglementarea legală a publicităţii realizate de societăţile comerciale bancare a fost

determinată de practica neetică a bancilor din România. În acest fel nerespectarea regulilor etice, de

bun-simţ, de bănci în relaţie cu proprii clienţi au determinat reglementarea lor legală, deci

transformarea normelor etice în norme juridice. Caracteristica cea mai importantă, ceea ce

diferenţiază norma juridică de cea etică este repezentată de sancţiune. Acest element reflectă

implicarea statului într-o relaţie socială, devenită în acest fel raport juridic. Legea stabileşte, în

prezent, foarte clar ceea ce trebuie să cuprindă o reclamă bancară pentru a informa, nu a atrage în

mod neetic, eventualii clienţi. Astfel, reclama realizată de societăţile comerciale bancare trebuie să

cuprindă, obligatoriu, anumite informaţii standard. Aceste informaţii standard vizează rata dobânzii

aferente creditului, fixă ori variabilă, în funcţie de opţiunea clientului; informaţii privind orice

costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator; durata contractului de credit şi

valoarea totală plătibilă de consumator. Costurile ce formează costul total al creditului sunt:

valoarea totală a creditului şi dobânda anuală efectivă – care trebuie să respecte limitele maxime

stabilite de reglementările legale în materie. Valoarea totală plătibilă de consumator trebuie

cuprinsă în spoturile publicitare ale societăţilor comerciale bancare deoarece ea nu se suprapune

perfect pe costul total al creditului implicând cheltuieli suplimentare ale consumatorului, cheltuieli

cerute ca garanţie pentru bancă, cum ar fi cheltuielile privind asigurarea clientului pentru cazul în

care, din cauza unui accident, nu mai poate achita ratele pentru creditul obţinut. În orice formă de

62

publicitate realizată de societăţile comerciale bancare, informaţiile referitoare la costuri vor fi scrise

vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere de aceeaşi mărime. În cazurile în care,

pentru acordarea creditului, consumatorul este obligat să încheie un contract de asigurare, se va

menţiona acest lucru în publicitate.

În ceea ce priveşte contractele încheiate de societăţile comerciale bancare cu consumatorii,

băncile sunt obligate să respecte anumite reguli ce vor fi prezentate în continuare. Contractele vor fi

redactate în scris, vizibil şi uşor de citit, cu o mărime a fontului utilizat de minimum 10, pe hârtie

sau pe alt suport durabil, în cel puţin două exemplare, fiind remis câte un exemplar original fiecărei

părţi; culoarea de fond a hârtiei pe care este redactat contractul trebuie să fie în contrast cu cea a

fontului utilizat.

Reglementarea legală suplimentară, faţă de prevederile legale din materia contractelor

comerciale, a contractelor încheiate de societăţile comerciale bancare cu consumatorii îşi are şi ea

rădăcinile în practica neetică a băncilor din România. Adică băncile sunt obligate legal să respecte

anumite reguli etice, acum stabile juridic. Contractele trebuie să fie redactate în scris, într-o manieră

care să asigure vizibilitate şi uşurinţă în citire, cu o mărime a fontului utilizat de minimum 10. Deşi

mărimea fontului utilizat de 10 este destul de mică, reglementarea legală relevă realitatea că băncile

româneşti au utilizat până în momentul adoptării acestui act normativ mărimi şi mai mici. Motivul

pentru care acestea au utilizat mărimi mai mici de 10 era pentru ca clientul să nu acorde importanţă

acelor prevederi contractuale (şi deci să nu le citească) ori să devină enervant pentru consumator

citirea şi deci cunoaşterea acelor clauze contractuale. Prevederea privind imprimarea pe hârtie sau

pe alt suport durabil, în cel puţin două exemplare a contractului şi remiterea unui exemplar original

clientului nici nu comportă discuţii în condiţiile în care legea generală contractuală prevede aceste

reglementări. În ceea ce priveşte culoarea de fond a hârtiei pe care este redactat contractul, care

trebuie să fie în contrast cu cea a fontului utilizat, sunt cunoscute practicile societăţilor comerciale

bancare de a îngreuna citirea şi deci cunoaşterea clauzelor contractuale prin utilizarea acestei

metode.

Dobânzile, precum şi toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte

costuri aferente acordării şi derulării contractului, respectiv aferente unor servicii în privinţa cărora

consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menţionate în contract, fără a se face trimiteri

la condiţii generale de afaceri ale băncii, lista de tarife şi comisioane sau orice alt înscris.

Dacă există drept de rambursare anticipată, comisionul de rambursare anticipată a creditului se

determină în strânsă legătură cu pierderile creditorului aferente rambursării anticipate şi nu trebuie

să constituie un obstacol disproporţionat în exercitarea dreptului consumatorului de a rambursa

anticipat creditul.

63

În contractul de credit/depozit se vor menţiona şi costurile de administrare, de retragere

numerar şi/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad în sarcina consumatorului,

dacă societatea comercială bancară percepe astfel de comisioane.

În plus, fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării

contractului se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror

altor costuri menţionate în contract precum şi introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane,

tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract. În contractul

încheiat de societatea comercială bancară şi consumator se va menţiona tipul de dobândă, variabilă

şi/sau fixă, iar dacă dobânda este fixă numai pentru o anumită perioadă, aceasta va fi precizată cu

exactitate.

În contractele de credit cu dobândă variabilă, variaţia ratei dobânzii trebuie să fie

independentă de voinţa societăţii comerciale bancare, raportată la fluctuaţiile unor indici de

referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru.

În acest tip de contracte dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, cu condiţia

ca dobânda să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale băncii

respective şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract.

Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract,

cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în

sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia.

Sunt interzise prin lege clauzele contractuale care dau dreptul societăţii comerciale bancare

să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de

consumator. Orice notificare cu privire la modificarea conţinutului clauzelor contractuale referitoare

la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puţin 30 de zile înainte de intrarea acesteia în

vigoare. Consumatorul are la dispoziţie un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a

comunica opţiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiţii. Neprimirea unui răspuns

din partea consumatorului în termenul menţionat nu este considerată acceptare tacită.

Pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului, conform condiţiilor contractuale,

banca este obligată să notifice consumatorul, în funcţie de opţiunea scrisă a acestuia, exprimată în

contract, prin una sau mai multe metode: scrisoare recomandată, e-mail, sms, şi va pune la

dispoziţia acestuia un nou grafic de rambursare. Societatea comercială bancară are obligaţia legală

de a lua toate măsurile necesare pentru a efectua repararea în termen de maximum 15 zile a

eventualelor prejudicii cauzate consumatorului prin nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract

şi va face dovada demersurilor întreprinse în acest sens.

64

Aşa cum este bine cunoscut, un contract este reflectarea libertăţii de voinţă a părţilor. Astfel,

în încheierea, modificarea ori stingerea unui contract este cunoscută, şi reglementată legal în

materia contractelor, manifestarea liberă a voinţei prin exprimarea consimţământului părţilor

contractului. Prevederea privind necesitatea ca ambii subiecţi ai contractului de credit bancar să

participe la modificarea clauzelor contractuale dublează practic prevederile legale existente.

Includerea în contractul de acordarea a creditului bancar a unor clauze contractuale care dau dreptul

societăţii comerciale bancare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act

adiţional, acceptat de consumator; reprezintă nu numai încălcarea unei norme etice, dar şi încălcarea

unei norme juridice sancţionate legal în domeniul protecţiei consumatorului.

La fel, este cunoscut în materie contractuală principiul potrivit căruia tăcerea

cocontractantului nu semnifică acceptarea ofertei. Extinderea acestui principiu la modificarea

contractului este elementară, astfel: neprimirea unui răspuns din partea consumatorului, în ceea ce

priveşte modificarea conţinutului clauzelor contractuale, în termenul de 15 zile de la primirea

notificării din partea băncii nu este considerată acceptare tacită. La fel această extindere a unui

principiu juridic este de bun-simţ, netrebuid ca practica neetică băncilor din România să determine

adoptarea acestor prevederi legale. Este binevenită – în condiţiile extinderii tehnologiei, utilizării şi

reglementării ei în materie comercială – utilizarea unor metode alternative de informare a clientului

(e-mail, sms) având în vedere rapiditatea comunicării prin aceste mijloace moderne dar şi

gratuitatea comunicării în cazul utilizării internetului, ceea ce se traduce prin lipsa unor cheltuieli

suplimentare. Aceste cheltuieli suplimentare ar deveni, în final, obligaţii în sarcina consumatorului.

Contractul de credit va conţine obligatoriu o prevedere prin care consumatorul să fie atenţionat

despre raportarea la Biroul de Credit, Centrala Riscurilor Bancare şi/sau la alte structuri

asemănătoare existente, în cazul în care acesta întârzie cu achitarea ratelor scadente, dacă există

această obligaţie de raportare.

Din nou o prevedere etică elementară a trebuit să fie reglementată juridic şi să fie cuprinsă

între clauzele contractului de credit încheiat de societatea comercială bancară şi consumator.

Atenţionarea consumatorului despre raportarea la Biroul de Credit, Centrala Riscurilor Bancare

şi/sau la alte structuri asemănătoare existente, în cazul în care acesta întârzie cu achitarea ratelor

scadente este o normă etică importantă deoarece consumatorul trebuie să cunoască riscul de a fi

inclus în aceste baze de date. Includerea sa în bazele de date amintite va limita posibilitatea

consumatorului în cauză de a obţine alte credite în viitor de la alte bănci doar bazat pe o întârziere la

plata ratei lunare, deoarece băncile care îl vor verifica în aceste baze nu vor analiza situaţia concretă

care a determinat neplata ratei considerând că acel client nu şi-a achitat creditul.

65

La încetarea contractului, inclusiv prin ajungere la termen, reziliere sau denunţare

unilaterală din partea consumatorului, societatea comercială bancară va oferi gratuit consumatorului

un document care să ateste faptul că au fost stinse toate obligaţiile dintre părţi. Totodată, se vor

închide şi conturile aferente serviciului financiar de bază furnizat, fără a fi necesară depunerea unei

alte cereri de către consumator şi fără plata unor costuri suplimentare. Încălcarea dispoziţiilor legale

prezentate anterior se sancţionează cu amendă contravenţională de la 5.000 lei la 50.000 lei. Se

remarcă o valoare ridicată sancţiunilor aplicate societăţilor comerciale bancare în cazul încălcării

prevederilor legale de protecţie a consumatorilor de servicii bancare.

Aceste noi reglementări juridice ale activităţii bancare din România sunt o reacţie a statului

la acţiunile lipsite de responsabilitate socială şi neetice ale societăţilor comerciale bancare.

O atitudine responsabilă social din partea societăţilor comerciale bancare putea preveni

adoptarea acestei legislaţii de protecţie a consumatorului de servicii bancare însoţită de sancţiunile

respective. Aplicarea acestul act normativ presupune o limitare a libertăţii activităţilor desfăşurare

de bănci. Poate fi luată ca exemplu prevederea normativă privind închiderea conturilor aferente

serviciului financiar de bază furnizat de societatea comercială bancară la încetarea contractului cu

un consumator, fără a fi necesară depunerea unei alte cereri de către consumator şi fără plata unor

costuri suplimentare. Băncile româneşti au abuzat financiar de proprii consumatori neînchizând

conturile acestora în momentul încetării contractului de furnizare a serviciilor financiare bancare.

Consumatorii nu cunoşteau acest fapt, presupunerea închiderii contului o dată cu încheierea

contractului era una de bun simţ, o normă etică elementară. După câteva luni clientul era anunţat de

societatea comercială bancară respectivă că nu a redactat o cerere de închidere a contului, obligaţie

care nu a fost adusă la cunoştinţa clientului de bancă, astfel că a fost taxat lunar pentru

administrarea contului respectiv de bancă şi că este dator către societatea comercială bancară cu

acea sumă care se strânsese în acea perioadă posterioară încheierii contractului dintre ei.

Consumatorii nemulţumiţi au cerut ajutorul autorităţilor publice din domeniul protecţiei

consumatorilor. Aceste organisme publice au redactat şi propus legislaţia de protecţie a

consumatorilor de servicii bancare care s-a adoptat, se aplică şi sancţioneză băncile cu activitate

neetică (în prezent, nelegală).

Am expus anterior într-un mod detaliat situaţiile care au primit reglementare legală în

domeniul protecţiei consumatorilor de servicii bancare deoarece acestea au fost determinate de

activitatea comercială abuzivă a societăţilor comerciale bancare. Adică fiecare situaţie ce a fost

prevăzută în actul normativ, şi va fi sancţionată în caz de încălcare, s-a bazat pe cel puţin un caz de

încălcare abuzivă a principilor etice. Trist este că societăţile comerciale bancare nu au conştientizat

faptul că dacă respectau anumite principiile etice în relaţia lor cu consumatorii, aceste principii nu

66

primeau consacrare legală, adică nu erau protejate de stat. Până la urmă, sacţiunile mari la care se

expun băncile în prezent dacă continuă să desfăşoare o activitate comercială neetică sunt o urmare a

încălcării flagrante şi repetate a principiilor eticii din domeniul protecţiei consumatorilor de până

acum.

Abuzul societăţilor comerciale bancare care funcţionează pe piaţa românească faţă de

consumatorii de servicii bancare, a determinat modificarea recentă a legislaţiei de protecţie a

consumatorului.

În orice formă de publicitate realizată de societăţile comerciale bancare, informaţiile referitoare

la costuri vor fi scrise vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere de aceeaşi

mărime.

Contractele vor fi redactate în scris în cel puţin două exemplare, fiind remis câte un exemplar

original fiecărei părţi.

Dacă există drept de rambursare anticipată, comisionul de rambursare anticipată a creditului nu

trebuie să constituie un obstacol disproporţionat în exercitarea dreptului consumatorului de a

rambursa anticipat creditul.

Societăţile comerciale bancare sunt obligate să asigure un echilibru activ între profitabilitate,

lichiditate şi risc.

După ce au fost supuse controlului constituirii şi autorizării funcţionării, băncile trebuie să fie şi

sunt, în continuare, controlate.

Criza finaciară şi economică actuală este în mare parte rezultatul activităţii profund neetice

practicate de bănci.

Tranzacţiile realizate prin intermediul cardurilor de credit erau atent monitorizate, iar băncile au

ajuns să-şi conceapă strategiile de piaţă în funcţie de cât de mult împrumutau consumatorii.

Abuzul societăţilor comerciale bancare care funcţionează pe piaţa românească faţă de

consumatorii de servicii bancare, a determinat modificarea recentă a legislaţiei de protecţie a

consumatorului.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Plafonul minim al capitalului social al societăţii comerciale bancare este de:

a) 370.000.000 lei c) 3.700.000 lei

b) 37.000.000 lei d) 100.000 lei

2. Societatea comercială bancară are ca funcţie principală:

A) realizarea de contracte de creditare cu consumatorii

C) intermedierea realizată prin atragerea de resurse

B) realizarea de asigurări pentru consumatori

67

D) redistribuirea resurselor atrase în circuitul economic

a) A+C

b) A+B+C

c) C+D

d) A+B+C+D

3. Fac parte din sistemul bancar românesc:

A) Banca Naţională a României C) societăţile comerciale de asigurare

B) societăţile comerciale bancare D) societăţile comerciale de investiţii imobiliare

a) A+B

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

4. În relaţia cu băncile, Banca Naţională a României:

A) efectuează operaţii de creditare a acestora

C) deschide câte un cont pentru fiecare bancă

B) stabileşte condiţiile şi costurile de creditare

D) monitorizează sistemele de plăţi

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

5. Costul total al creditului pentru consumator include:

A) dobânda C) taxele notariale

B) comisioanele D) valoare creditului împrumutat

a) A+B

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

6. Vor fi menţionate în contract, fără a se face trimiteri la condiţii generale de afaceri ale

băncii:

68

A) lista de tarife şi comisioane C) spezele bancare

B) dobânzile D) modul de tehnoredactare al contractului

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

7. Societăţile comerciale bancare sunt constituite în forma:

a) societăţilor comerciale în nume colectiv

c) societăţilor comerciale cu răspundere limitată

b) societăţilor comerciale în comandită pe acţiuni

d) societăţilor comerciale pe acţiuni

8. Valoarea totală plătibilă de consumatorul de servicii bancare reprezintă:

a) suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator

c) suma dintre valoarea totală a debitului şi costul total al debitului pentru consumator

b) diferenţa dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator

d) diferenţa dintre valoarea totală a debitului şi costul total al debitului pentru consumator

69

Capitolul V

Protejarea mediul natural de societatea comercială responsabilă social

Activitatea societăţilor comerciale afectează, în majoritatea cazurilor mediul natural şi astfel,

indirect, sănatatea tuturor oamenilor. O societate comercială responsabilă social îşi asumă

respectarea voluntară a obligaţilor juridice, dar şi a obligaţilor etice pe care le are faţă de mediul

natural.

5.1. Protecţia mediului element al responsabilităţii corporatiste şi obiect al dreptului mediului

Societăţile comerciale sunt deseori puse în situaţia de a alege între două variante opuse din

punct de vedere etic: fie să meargă pe calea onorabilă şi să ia decizia decentă, fie să meargă pe calea

dezonoarei şi să înşele încrederea partenerilor sociali. În acest context, ne vom reaminti ce este

responsabilitatea socială corporatistă. Aceasta este definită ca o răspundere morală a respectivelor

societăţilor comerciale privind interacţiunea propriei activităţi cu: mediul natural,

clienţii/consumatorii, proprii angajaţi. La fel ne vom aminti ce semnifică termenul de „stakeholder”.

Acesta provine din limba engleză şi semnifică acele categorii interesate/afectate de activitatea

comercială a companiilor.

În opinia noastră şi mediul natural, alături de consumatori, poate şi este afectat de activitatea

societăţilor comerciale. O societate comercială responsabilă social trebuie să acorde o atenţie

sporită utilizării responsabile a resurselor naturale, dar şi poluării mediului natural, căutând să

împiedice degradarea mediului, care în final ne afectează pe toţi. Obiect al activităţilor responsabile

social a companiilor sunt toţi stakeholderii acelor societăţilor comerciale: consumatori, mediul

natural, angajaţi etc.

Stakeholderii pot fi grupaţi, în două mari categorii: stakeholderi interni şi stakeholderi

externi, aceştia din urmă cuprinzând şi mediul natural. Cele două categorii de stakeholderi,

determină o abordare a responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale ca: responsabilitate socială

externă şi responsabilitate socială internă. Raportat la această clasificare a responsabilităţii sociale

corporatiste, responsabilitate socială externă a societăţii comerciale vizează protejarea mediului

natural.

O atitudine responsabilă social este cea a companiei internaţionale de distribuţie de mobilă

IKEA, privind interacţiunea cu grupul său de stakehoderi. Experienţa companiei IKEA a fost

ilustrată în acţiunile sale de monitorizare a opiniilor venite din exteriorul societăţii comerciale

privind activitatea pe care o desfăşoară. La începutul aniilor 1980 societatea comercială IKEA a fost

inclusă în campania lansată de Green Peace împotriva distribuitorilor de mobilă realizată din lemn

provenit din pădurile foarte vechi. Ca răspuns IKEA a adoptat, foarte repede, o strategie practică de

monitorizare şi consulare a stakehoderilor. IKEA a conlucrat cu Green Peace pentru a obţine

70

performanţe enviromnentale în activitatea sa. În prezent, IKEA a obţinut premii internaţionale

pentru activitatea sa de protecţie a mediului, în special pentru utilizarea doar a lemnului certificat de

Consiliul Administrativ Forestier şi pentru reciclarea a 75% din rezidurile de depozitare. IKEA

consideră că atitudinea sa „prietenoasă cu mediul” a contribuit la creşterea

loialităţii clienţilor săi.

Environmentalismul reprezintă posibilitatea de a te bucura de renaşterea mediului în

societatea actuală, iar anii 1990 au fost numiţi decada environmentală. Obiectului dreptului

mediului constă în relaţiile sociale privind raportul dintre om (societate) şi mediul său. Datorită

particularităţilor sale, dreptul mediului prezintă un caracter „orizontal”. Caracterul orizontal constă

în faptul că dreptul mediului acoperă diferite ramuri juridice clasice – drept privat, drept public,

drept internaţional şi drept comunitar – şi reprezintă un drept de interacţiuni, care tinde să

interacţioneze cu toate sectoarele sistemului de drept, pentru a introduce dimensiunea ecologică.

Au fost folosite trei criterii principale pentru delimitarea şi definirea câmpului de cuprindere

al dreptului mediului: criteriul instituţional, criteriul material şi criteriul finalităţii.

Primul criteriu, criteriul instituţional, defineşte dreptul mediului – privit în sens restrâns – ca

un ansamblu de norme juridice ce reglementează problemele care sunt de competenţa ministerului

mediului sau a altei structuri administrative corespunzătoare.

Potrivit unei asemenea modalităţi de definire, dreptul mediului cuprinde următoarele ramuri

ale dreptului environmental: dreptul protecţiei naturii, excepţie făcând dreptului forestier şi a

dreptul rural, dreptul poluării şi al reparării daunelor, dreptul siturilor naturale şi peisajelor. Al

doilea criteriu, criteriul material, defineşte dreptul mediului ca totalitate a normelor privind

protecţia mediului.

Al doilea criteriu, criteriul finalităţii, defineşte dreptului mediului ca un ansamblu al

regulilor care privesc menţinerea echilibrului ecologic şi ocrotirea sănătăţii umane. intr-o altă

perspectivă au fost exprimate alte trei viziuni de abordare a problemei determinării obiectul de

studiu şi de reglementare specific dreptului mediului.

Prima viziune, fondată pe o abordare ştiinţifică (ecologistă), consideră dreptul mediului ca

fiind ramura juridică menită să răspundă nevoilor rezultate din cercetarea ecologică.

Prevederile cuprinse în „Strategia mondială de conservare” (Uniunea Internaţională pentru

Conservarea Naturii, 1980) se referă la menţinerea proceselor ecologice esenţiale, prezervarea

diversităţii genetice şi utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor. A doua viziune, bazată pe o

abordare preponderent de ordin etic, porneşte de la ideea că generaţiile actuale trebuie să lase

generaţiilor viitoare un patrimoniu natural moştenit la rândul lor de la generaţiile trecute.

Elementele mediului trebuie să fie folosite şi administrate în mod durabil, cu menţinerea

71

elementelor lor caracteristice. Dreptul mediului ar putea fi definit ca ansamblul regulilor juridice

care guvernează acest patrimoniu comun al generaţiilor şi indivizilor.

A treia viziune, cea administrativă, vizează domeniile de competenţă încredinţate diferitelor

structuri administrativ-instituţionale care activează în conexiune cu mediul. Dreptul mediului ar fi

definit ca dreptul care tratează problemele legate de aceste domenii de competenţă.

Aceste trei abordări nu pot fi considerate ca fiind separate, fiecare dintre ele constituind diferite

faţete, chiar fundamentale ale aceleiaşi probleme. Deşi viziunea (criteriul) administrativă pare cel

mai aproape de nevoile dreptului, aducând o anumită notă de concreteţe şi precizie, restrângerea la

o asemenea abordare ar sărăci prea mult bogăţia şi complexitatea semnificaţiilor dreptului mediului,

ca ramură şi disciplină juridică.

Dreptul mediului îşi propune, în mod declarat, să contribuie la protecţia, conservarea şi

dezvoltarea mediului.

Dreptul mediului este un drept de finalitate, un drept pentru mediu sau un drept în favoarea

mediului. Dreptul mediului este un drept finalizat, datorită faptului că aplicarea sa ajunge sau ar

trebui să ajungă la un rezultat concret. Finalitatea este definită cel mai adesea într-o manieră precisă

şi sub raport cantitativ.

Un rezultat concret se poate obţine prin aplicarea standardelor şi normelor de emisie,

concentraţiilor admisibile etc. Acestea sunt cuprinse şi dezvoltate prin diverse acte normative

aparţinând dreptului mediului.

Prin vastitatea şi diversitatea problemelor ridicate de protecţia, conservarea şi ameliorarea

mediului, dreptul mediului „împrumută” şi dezvoltă tehnici, metode şi instituţii din dreptul public,

dar şi din dreptul privat, pe care le îmbină, dar trăsăturile şi finalităţile acestora sunt proprii

dreptului mediului.

În acest fel, dreptul mediului se află la intesecţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional,

dintre dreptul public şi dreptul privat. O altă particularitate a dreptului mediului constă în faptul că

pe această cale se realizează „saltul” de la „dreptul individului” la dreptul speciei umane.

Primul, dreptul individului este exprimat într-un sistem de ramuri şi discipline de la dreptul

constituţional şi administrativ, la dreptul civil şi dreptul penal.

Al doilea, dreptul speciei umane este constituit din dreptul mediului, menit să promoveze şi

să asigure reconcilierea şi armonia dintre om, ca specie, şi celelalte elemente ale biodiversităţii, ale

mediului în general. Ca ramură distinctă a sistemului dreptului, dreptul mediului reglementează

acele relaţii sociale care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi ameliorare a calităţilor

naturale ale mediului.

72

Protecţia mediului presupune elaborarea şi aplicarea unei planificări şi gestiuni ecologice

globale şi cuprinde reglementările, procedurile, instituţiile existente la nivel naţional şi

internaţional.

Conservarea mediului ambiant presupune reproducerea şi întreţinerea dimensilor naturale

ale mediului şi menţinerea la un nivel calitativ durabil a resurselor naturale. Ameliorarea calităţii

mediului presupune îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi

umane cu scopul realizarii unei interacţiuni socio-economico-ecologice optime între om (societate)

şi natură.

Dreptul mediului reprezintă totalitatea reglementărilor juridice şi instituţiilor juridice

stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului, conform obiectivelor de

dezvoltare durabilă. Actele de reglementare privind protecţia mediului în România se materializează

cel mai frecvent într-o autorizare administrativă (în sens larg) prealabilă a unui proiect, plan,

program sau activitate specifică, ce prezintă riscul unor posibile efecte ecologice negative

semnificative.

Nu e posibilă şi nu există o interdicţie absolută a poluării ori o protecţie deplină a intereselor

ecologice, prin intermediul autorizaţiilor. Acestea fac posibilă doar realizarea unui anumit echilibru

între aceste cerinţe esenţiale. Prima categorie a actelor de reglementare privind protecţia mediului

este constituită din avizele de mediu.

Avizul de mediu pentru planuri şi programe, avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu,

avizul de mediu pentru produsele de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea

îngrăşămintelor chimice şi avizul Natura 2000 sunt avize de mediu, utilizate şi reglementate de

dreptul mediului.

Solicitarea acestor avize şi prevederile lor sunt obligatorii pentru adoptarea/emiterea ori

aprobarea documentelor cărora li se adresează şi faţă de care certifică integrarea considerentelor

privind protecţia mediului.

Avizele conforme nu sunt acte administrative de mediu de sine stătătoare, ci doar operaţiuni

tehnico-juridice deosebit de importante, neputând fi contestate în justiţie decât împreună cu actul pe

care îl condiţionează.

A doua categorie a actelor de reglementare privind protecţia mediului este reprezentată de

acordul de mediul. Acordul de mediu ocupă o poziţie intermediară, între avize şi autorizaţii. Scopul

urmărit de acordul de mediu şi regimului juridic aplicabil acestuia îi determină un profil juridic

specific.

Acordul de mediu este un act juridic obligatoriu în cazul:

proiectelor publice ori private cu posibil impact asupra mediului,

73

modificării ori extinderii activităţilor existente cu posibil impact asupra mediului,

proiectelor de dezafectare cu posibil impact asupra mediului.

Pentru obţinerea acordului de mediu este necesară evaluarea impactului asupra mediului.

Acordul de mediu, spre deosebire de autorizaţia de mediu, se emite în paralel cu celelalte acte

administrative/de reglementare emise de autorităţile competente, potrivit legii.

[ORDONANŢA DE URGENŢĂ 195/2005] Acordul de mediu este rezultatul manifestării de voinţă

a mai multor autorităţi publice, inclusiv al celei de mediu.

A treia categorie a actelor de reglementare privind protecţia mediului este reprezentată de

autorizaţiile de mediu. Autorizaţia de mediu poate fi definit ca actul tehnico-juridic emis de

autorităţile competente de protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de

funcţionare a unei activităţi existente sau a unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra

mediului, necesar pentru punerea acesteia în funcţiune.

În sens administrativ, autorizaţiile de mediu sunt autorizaţii libere, acte administrative

individuale, care stabilesc drepturi şi/sau obligaţii determinate pentru subiectul căruia i se

adresează.

Activităţile supuse autorizării de mediu sunt determinate prin sistemul listei. Necesitatea

efectuării bilanţului de mediu pentru stabilirea consecinţelor asupra mediului, apare în cazul

obţinerii autorizaţiei de mediu, pentru activităţile existente, care nu sunt conforme cu normele şi

reglementările în vigoare. Această necesitate este apreciată prin decizia autorităţii competente şi

este urmată de programul pentru conformare (negociat cu titularul activităţii), iar în cazul

activităţilor noi se impune evaluarea impactului de mediu.

Autorizaţiile de mediu pot fi clasificate în funcţie de de activitatea pe o reglementează în:

autorizaţiile care permit realizarea de activităţi care, în mod direct ori indirect, presupun

contaminarea sau deversarea asupra unei resurse naturale,

autorizaţiile care permit efectuarea de activităţi care, în plus, este posibil sau au efectiv un

impact semnificativ asupra mediului.

Spre deosebire de acordul de mediu, autorizaţiile de mediu au un caracter de sinteză, în

sensul că se emit după obţinerea celorlalte avize, acorduri, autorizaţii, după caz, ale autorităţilor

competente, potrivit legii şi exprimă cerinţele definitorii pentru cazul respectiv.

Din categoriile de autorizaţii reglementate de legea românescă fac parte autorizaţiile privind

activităţile cu organisme modificate genetic. Autorizaţia privind activităţile cu organisme

modificate genetic este acel act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă, conform

dispoziţiilor legale în vigoare, care reglementează condiţiile de introducere deliberată în mediu

74

şi/sau pe piaţă a organismelor modificate genetic şi pentru utilizarea în condiţii de izolare a

microorganismelor modificate genetic.

A treia categorie a actelor de reglementare privind protecţia mediului este reprezentată de

studiile de impact asupra mediului. Studiul de impact asupra mediului (SIM) este un instrument

procedural de prevenire a vătămărilor mediului. SIM este un instrument procedural prealabil şi

indispensabil eliberării autorizaţiilor, care s-a generalizat practic în toate drepturile naţionale. El a

apărut în SUA prin National Environmental Policy Act (NEPA) din 1969 şi s-a dezvoltat în

legislaţiile naţionale, dreptul comunitar şi dreptul internaţional al mediului.

Raportat la conţinutul acestuia, studiul de impact asupra mediului este un document cu

caracter ştiinţific, care analizează şi evaluează efectele, presupuse sau manifeste ale unei activităţi

date asupra mediului şi care permite, astfel, autorităţilor publice care decid şi publicului care este

consultant, să hotărască autorizarea sau nu, a respectivei activităţi, în cunoştinţă de cauză.

Studiul de impact este realizat de persoane fizice sau juridice independente de titularul

planului, programului, proiectului sau al activităţii care suportă cheltuielile aferente elaborării,

atestate de autoritatea competentă pentru protecţia mediului. Din punct de vedere al răspunderii faţă

de terţi, dacă o pagubă survine ulterior, prin faptul proiectului sau activităţii, care are consecinţe

ecologice neprevăzute în studiul de impact, titularul acestora angajează răspunderea civilă, în

condiţiile regimului special în materie, indiferent care ar fi, în realitate, conţinutul însăşi al

evaluării. Previziunile studiului nu exonerează pe solicitant de răspunderea sa viitoare. Din punct de

vedere al răspunderii faţă de administraţie, aceasta s-ar putea pune numai în situaţia unei evaluări de

mediu intenţionat eronate şi care ar fi indus în eroare autoritatea de mediu. Aceasta ar putea angaja

răspunderea civilă a solicitantului, dar ar fi foarte dificil de probat prejudiciul suportat de

autorităţile administrative. Într-o atare situaţie s-ar ridica, mai probabil, problema răspunderii penale

a celor vinovaţi (în privinţa elaborării proiectului). Persoana fizică sau juridică atestată, care a

efectuat lucrările de evaluare, nu răspunde (sub aspectul conţinutului studiului) decât faţă de

solicitant. Administraţia ori terţii nu pot să se întoarcă astfel împotriva executantului, ci numai

asupra titularului activităţii. Verificarea conţinutului studiului de către magistrat se face prin analiza

conţinutului studiului a elementelor minimale cerute de reglementările în materie. Documentul care

apare suficient de serios şi de circumstanţiat este legal. Dar, un studiu sumar ori imprecis, care

cuprinde erori ori contradicţii va antrena ilegalitatea autorizării acordate, pentru viciu grav de

procedură.

Suspendarea acordului şi autorizaţiei de mediu este operaţiunea de întrerupere temporară a

efectelor juridice ale actului administrativ. Suspendarea operează şi în privinţa actelor de

reglementare (acordului sau autorizaţiei de mediu). Suspendarea poate determina amânarea

75

temporară a producerii efectelor juridice ale actelor administrative, cât şi încetarea vremelnică a

efectelor juridice ale actelor administrative.

Ne vom raporta la suspendarea unei autorizaţii privind activităţile cu un tip anume de

organism modificate genetic – porumbul modificat genetic MON810. Suspendarea comercializării

porumbul modificat genetic MON810 a operat în România în anul 2008 şi s-a bazat pe apariţia unor

noi studii ştiinţifice în plan comunitar european privind efectele negative asupra mediului,

descoperindu-se că efectele lui asupra mediului natural sunt instabile. Suspendarea a operat până în

momentul în care Autoritatea Europeană pentru Siguranţă Alimentară (EFSA) a reconfirmat într-un

raport publicat în iulie 2009 că porumbul modificat genetic MON810 nu prezintă riscuri pentru

sănătatea oamenilor şi a animalelor sau pentru mediul natural. Revocarea (retractarea) actelor de

reglementare nu poate acţiona decât pentru motive de ilegalitate şi în termenele prevăzute de lege.

Autorizaţiile obţinute prin fraudă pot fi retractate oricând. Regimul juridic al actelor de

reglementare privind mediul se caracterizează printr-o serie de reguli specifice, care decurg din

statutul lor ambivalent: administrativ (ca natură primară) şi de protecţie a mediului (ca finalitate

definitorie). În plus există o anumită uniformizare a reglementărilor aferente naţionale, comunitare

şi internaţionale.

Actele de reglementare (avizele, acordurile sau autorizaţiile de mediu) sunt acte tehnico-

juridice, emise de autorităţile pentru protecţia mediului.

Ele sunt eliberate după proceduri speciale, bine reglementate, care poartă o triplă amprentă

particulară:

a tehnicităţii, adică se realizează evaluarea impactului asupra mediului şi luarea în considerare a

rezultatelor sale în decizie,

a democraţiei de mediu, adică se asigură informarea, consultarea şi participarea publicului la

luarea deciziei,

a justiţiei de mediu, adică se garantează accesului publicului la justiţie, rolul procesual

important acordat organizaţiilor neguvernamentale şi regimul special de reparare a prejudiciului

ecologic.

Obiectului dreptului mediului constă în relaţiile sociale privind raportul dintre om (societate) şi

mediul său.

Abordarea preponderentă de ordin etic privind dreptul mediului porneşte de la ideea că

generaţiile actuale trebuie să lase generaţiilor viitoare un patrimoniu natural moştenit la rândul lor

de la generaţiile trecute.

Dreptul mediului este un drept finalizat, datorită faptului că aplicarea sa ajunge sau ar trebui să

ajungă la un rezultat concret.

76

5.2. Produsele modificate genetic în plan internaţional, în plan comunitar şi în plan naţional

O adevărată democraţie, propusă de filosofi, dar care se poate extinde şi în alte domenii, în

ceea ce priveşte organismele modificate genetic constă în respectul noilor cercetări genetice, dar şi

în cererea de participare efectivă a publicului. Această participare la evoluţia biotehnologică se

traduce prin egalitate şi nediscriminare a intereselor şi valorilor consumatorilor, autonomie

individuală, libertatea de alegere a consumatorilor şi transparenţă a compoziţiei şi efectelor –

pozitive dar şi negative asupra consumatorilor – a noilor produse realizate prin intermediul

cercetărilor genetice.

Libertatea de alegere a consumatorilor şi transparenţa în ceea ce priveşte activitatea de

comercializare a produselor alimentare este încălcată grav în România, mai ales în ceea ce priveşte

etichetarea acestora. Pornind de la realitatea că România se află pe primul loc în Europa în ceea ce

priveşte culturile de soia modificată genetic, pe eticheta nici unui produs comercializat pe piaţa

românească ce conţine soia modificată genetic (MG) nu apare trecut că este modificat genetic. În

aceste condiţii organizaţia GreenPeace România a analizat produsele comercializate pe piaţa

românească ce conţin soia descoperind că mai mult de jumătate conţin soia MG iar această realitate

nu apare pe eticheta produselor respective. Legea românească ce reglementează producerea şi

comercializarea produselor ce conţin organisme modificate genetic prevede că acele produse ce

conţin peste 0,9% organisme modificat genetic trebuie să fie etichetate ca atare. Concluzia ar fi ca

pe eticheta unui produs modificat genetic ce conţine organisme modificat genetic peste 0,9% ar

trebui să apară scris „produs modificat genetic”. Cu toate acestea produsele modificate genetic

comercializate pe piaţa românească şi analizate de GreenPeace România nu conţin în eticheta lor

„produs modificat genetic”, iar această organizaţie a analizat doar produsele ce conţin soia.

Normele etice sunt afectate prin încălcarea unor principii cu profundă tentă morală. Aceste

principii includ dreptul de a consuma şi de alege în cunoştinţă de cauză, biosiguranţa alimentară

etc. Principiul precauţiei se aplică în această situaţie, prin maxima diligenţă de care trebuie să se dea

dovadă societăţile comerciale implicate când se doreşte introducerea pe piaţă a organismelor

modificate genetic. În ceea ce priveşte modificarea genetică a genomului animal şi vegetal, acest

domeniu este strict reglementat prin lege.

Alimentele modificate genetic sunt produse ce au calităţi nutritive similare sau, uneori, chiar

mai bune decât cele obţinute prin metodele clasice. „Noile alimente” sunt rezultatul ingineriei

genetice. O genă este o particulă din cadrul moleculei de acid ADN şi este responsabilă de o

anumită trăsătură a organismului (cum ar fi grupa sanguină). Astfel, genele sunt unităţi purtătoare a

77

eredităţii în organismele vii şi asigură bazele dezvoltării şi funcţiile celulelor, organelor şi

indiviziilor, fiind responsabile pentru numeroase forme de comportament înnăscut.

Ingineria genetică este o tehnologie nouă, radicală şi violentă care distruge barierele dintre

specii într-un mod care nu s-ar întâmpla niciodată în nici o condiţie naturală. Aceasta presupune

practic transferul de gene de la o specie la alta.

Gena de la un tip de peşte arctic care are proprietăţi anti-îngheţ a fost inserată într-o varietate

de căpşune pentru a-i asigura protecţie la congelare. Ingineria genetică nu este o ştiinţă exactă,

deoarece este imposibil a dirija inserţia noii gene. Această tehnologie poate să conducă la efecte

neaşteptate. Genele nu funcţionează în mod izolat ci în relaţii extrem de complexe care încă nu sunt

înţelese pe deplin de către oamenii de ştiinţă. Orice schimbare în ADN va afecta noul organism

creat, pe termen lung, în feluri pe care oamenii de ştiinţă nu le pot prevedea. Organismele

modificate genetic sunt periculoase pentru mediu. Odată eliberate în mediu, fie că sunt culturi de

testare, fie comerciale, plantele modificate genetic nu pot fi controlate pentru că acestea

interacţionează în mod liber cu întregul ecosistem. Culturile convenţionale sau ecologice din jur pot

fi impurificate prin polenizare, datorită vântului sau insectelor. De asemenea întreaga biodiversitate

are de suferit de pe urma culturilor modificate genetic. Cele mai importante categorii de organisme

modificate genetic sunt: soia, porumbul, bumbacul, rapiţa, orezul, dovleacul, papaia, roşia, cartoful,

căpşunii.

Primul produs obţinut prin această tehnică şi destinat vânzării, a fost o versiune modificată

genetic a unui hormon - BST somatotropina – care stimulează producţia de lapte de la vaci. Acest

produs s-a realizat prin inserarea genei pentru BST la bacterii, o metodă similară fiind folosită şi în

experimentul pentru obţinerea insulinei. În urma acestei realizări a apărut şi întrebarea dacă acest

hormon influenţează doar animalul sau şi consumatorul? Experimental s-a dovedit că o injecţie cu

BST creşte producţia de lapte cu 15-20%. Cercetătorii canadieni, ce se ocupau cu introducerea pe

piaţă a noilor alimente modificate genetic, au constatat că 30% din şobolanii care au primit o doza

crescută de BST au produs anticorpi ceea ce înseamnă că BST-ul a ajuns în circulaţia sanguină.

Abia după 8 ani de la realizarea acestor studii s-a reuşit oprirea utilizării acestui hormon în Canada.

În plan global, în anul 1990 s-a înregistrat primul succes cu o cultură modificată genetic. Până în

anul 2002 peste 75% din recoltele de soia, 34% din recoltele de porumb şi 71% din recoltele de

bumbac din SUA erau modificate genetic. În total mai mult de unul din patru acrii de teren cultivat

din SUA erau culturi modificate genetic în 2002. Viteza cu care această nouă tehnologie agricolă a

ajuns pe piaţă a fost justificată de compania Monsanto ca fiind o acţiune a societăţilor comerciale

cultivatoare de produse modificate genetic de a-şi amortiza investiţiile în astfel de seminţe.

Monsanto promovează seminţele modificate genetic, pe care le comercializează, cu promisiunea

78

unor recolte mai mari şi mai uşor de realizat, aceste recolte constituind pentru fermieri un avantaj

competitiv extraordinar pe piaţa globală. Producţia de alimente a fost şi ea încurajată de rapida

difuzare a produselor agriculturii modificate genetic pentru a nu pierde acest avantaj competitiv. În

această grabă de a aduce produsele pe piaţă, au rămas fără răspuns întrebările multor consumatori

referitoare la beneficiile şi riscurile organismelor modificate genetic. În prezent, 22 de ţări cultivă

comercial organisme modificate genetic, printre care şi România, care deţine locul 1, alături de

Spania în Europa cu 0,1 milioane hectare de soia transgenică. Beneficiile nete cumulate obţinute de

cultivatorii de organisme modificate genetic între 1996 şi 2005 au ajuns la 27 miliarde de dolari.

Într-o perioadă de 11 ani de cultivare şi comercializare de organismele modificate genetic au fost

cultivate 102 milioane de hectare de culturi de organismele modificate genetic în întreaga lume. Se

estimează că în anul 2015 să va ajunge la 200 milioane hectare cultivate cu organismele modificate

genetic în întreaga lume. Aceste culturi se concentrează în proporţie de 88% în 4 ţări: SUA,

Argentina, Brazilia şi Canada.

În anul 2008, pe plan mondial, au fost cultivate 125 de milioane de plante modificate

genetic. Dintre acestea aproape 90% au fost cultivate în America de Nord şi de Sud. Succesul

acestor varietăţi rezistente la ierbicide şi/sau insecte se datorează beneficiilor economice colosale

pentru agricultori, în special printr-un randament superior. Dar nu în toate cazurile seminţele

modificate genetic au determinat profitul dorit pentru fermieri. Din cauza normelor impuse de

societăţile comerciale producătoare, fermierii pierd dreptul primordial de a-şi folosi sămânţa de la o

cultură la alta, fiind obligaţi să cumpere un nou lot de seminţe de la compania producătoare, an de

an.

Aceste culturi au devenit atractive în ultimul timp mai ales pentru ţările în curs de

dezvoltare. Succesul ar urma să fie crescut prin crearea unor organisme modificate genetic tolerante

la secetă până în 2010. Între 2005 şi 2006, India şi-a triplat culturile de organisme modificate

genetic de la 1,3 la 3,8 milioane de hectare de culturi modificate genetic, urmată de Africa de Sud

cu 180% mai multe culturi modificate genetic şi Filipine cu 100% mai multe culturi modificate

genetic.

Dezvoltarea biotehnologiei moderne a născut serioase întrebări legate de efectele adverse a

organismelor modificate genetic asupra sănătăţii şi asupra mediului.

Culturile de organismele modificate genetic prezintă ca avantaj o mai mare productivitate

prin rezistenţa la boli şi dăunători şi ritmul superior de creştere. Dar aceste culturi prezintă, la nivel

de produs consumabil, următoare dezavantaje:

nici un test nu a fost efectuat pe o perioadă suficient de lungă pentru a determina existenţa sau

nu a unui risc pentru sănătatea umană, până în prezent,

79

pericolul care îl reprezintă, prin contaminare, de compromitere a speciilor tradiţionale.

Culturile unui fermier care nu doreşte să cultive plante modificate genetic pot fi accidental

contaminate prin polenizarea pe căi naturale (vânt, insecte) pe care omul, evident, nu le poate

controla. Un exemplu în acest sens îl constituie culturile modificate genetic aflate în vecinătatea

culturilor de sfeclă de zahăr, pe teritoriul SUA, care au influenţat culturile de sfeclă, determinând

necesitatea transformării şi a culturilor de sfeclă de zahăr în culturi modificate genetic. Există şi

alte riscuri ale consumului de alimente modificate genetic asupra sănătăţii consumatorilor. În cele

ce urmează vom prezenta succint aceste riscuri. Consumul de alimente modificate genetic poate

produce efectele alergice. Genele nou inserate pot produce proteine care la unele persoane

determină alergii.

Cele mai frecvente alergii sunt cele faţă de lapte, ouă, peşte, cereale şi soia. La începutul

anilor 1990 când soia a primit efecte nutritive sporite prin introducerea unei gene de la nucile

braziliene, riscul potenţial a devenit evident.

Consumul de alimente modificate genetic poate produce rezistenţă la antibiotice. Se ştie că

unele alimente modificate genetic pot creşte rezistenţa omului sau a animalelor faţă de antibiotice.

Tomatele modificate genetic consumate proaspete au gene marker – o genă rezistentă la antibiotice

– ce sunt foarte rezistente la neomicină sau kanamicină.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul seminţelor de bumbac. În general, riscul variază în

funcţie de originea genei implicate. Consumul de alimente modificate genetic poate produce

modificări la nivelul metabolismului. Prin inserarea de gene noi se pot produce alterări la nivelul

genomului - adică totalitatea genelor pe care le conţine un organism - alterări care pot genera

înorganismul gazdă şi alte efecte decât cele scontate, cum ar fi scăderea cantităţii de substanţe

nutritive şi creşterea nivelului de toxine în organismul gazdă. Cu toate acestea, perspectiva autorilor

americani este optimistă: folosirea biotehnologiei în agricultură şi producţia de alimente oferă o

promisiune de alimente cu o valoare nutritivă îmbunătăţită, împreună cu beneficii economice şi

sociale. Prima generaţie de culturi modificate genetic au indicat asigurarea beneficiilor pentru

producători prin rezistenţa acestor culturi la boli şi pesticide. Adoptarea culturilor modificate

genetic la nivelul fermelor a fost cu adevărat semnificativă, o dată cu introducerea sa comercială în

mijlocul anilor 1990. În 2002 aproximativ trei sferturi din producţia de soia, şi mai mult de o treime

din producţia de porumb, din SUA au fost plantate folosind seminţe modificate genetic. O mare

sursă de optimism în legătură cu produsele alimentare obţinute cu ajutorul biotehnologiei este

promisiunea că tehnologia va dezvolta produse alimentare noi şi îmbunătăţite care vor aduce

semnificative îmbunătăţiri ale sănătăţii, nutriţiei şi beneficii economice pentru consumatori. Aceste

beneficii pot include o stabilitate mai mare, o îmbunătăţire atractivă a calităţii şi a forţei simţurilor,

80

o reducere a alergiilor, precum şi o îmbunătăţire a sănătăţii şi atributelor privind starea generală

fizică şi psihică. Au existat speculaţii cum că acestă nouă generaţie a produselor alimentare

modificate genetic cu atribute calitativ îmbunătăţite sau beneficii nutriţionale va fi rapid acceptată

public.”

Dar, conştientă de riscuri, Comunitatea Europeană a adoptat în ultimii 15 ani un ansamblu

de reguli vizând controlul difuzării în mediu şi punerii în comerţ a produselor modificate genetic, în

scopul de a proteja sănătatea umană şi ecosistemul. Legislaţia comunitară în materie de organisme

modificate genetic este considerată ca una dintre cele mai severe din lume, şi de aceea dispoziţiile

sale fac uneori obiectul restricţiilor din partea statelor membre pe baza principiului precauţiei ori

clauzei de salvgardare.

Dar marea reţinere în utilizarea lor vine din partea consumatorilor. Unele agenţii

guvernamentale, grupurile industriale şi cercetătorii folosesc termenul de „biotehnologie” în locul

sau ca o alternativă pentru termenul de „organisme modificate genetic”. Folosirea termenului de

„biotehnologie” în locul termenului de „organism modificat genetic” s-a justificat asfel: „cercetările

[economice] au indicat, în mod constant, faptul că anumiţi termeni cum ar fi „inginerie genetică”

sunt percepuţi mult mai negativ în comparaţie cu termeni ca „biotehnologie agricolă”. În realitate,

termenul de „organism modificat genetic” este cel mai negativ termen pentru consumatori.

Eurobarometrul publicat în iunie 2005 arată că 54% dintre europeni nu ar accepta niciodată

organisme modificate genetic ori numai în situaţii excepţionale, iar 31% nu le acceptă decât dacă

sunt strict reglementate şi controlate. Perenitatea opoziţiei la organisme modificate genetic în

Europa nu poate fi înţeleasă dacă nu o raportăm la o opţiune culturală profundă, intervenită în anii

1990 pe fondul crizei agriculturii productiviste. Europenii vestici au convingerea că agricultura de

mâine trece prin menţinerea unei ţărănimi care să facă să trăiască pământul şi prin calitatea

gustativă şi ecologică a produselor sale. În Europa este promovat slow food-ul, o mişcare născută în

Italia care susţine excelenţa alimentelor şi valoarea lor conviviată, în opoziţie cu fastfood-ul, a cărui

simbol rămâne McDonald’s.

În timp ce organismele modificate genetic concepute de marile multinaţionale

agroalimentare constituie un sistem tehnic adaptat unei agriculturi extensive, consumatorii şi

agricultorii europeni manifestă dorinţa unui model radical diferit. Europa politică a amorsat această

turnantă cu reforma politicii agricole comune adoptată în 2003, care a abandonat obiectivul creşterii

producţiei şi a luat în considerare, în mod serios, protecţia mediului. Acest model tinde să

dobândească o valoare globală. Problema agricolă mondială nu este de a creşte cantităţile

produselor, ci de a menţine comunităţi ţărăneşti viabile şi profitabile.

81

Urmând această direcţie, soluţia nu este de căutat într-o agricultură industrialistă şi puţin utilizatoare

de mână de lucru, ci în menţinerea micilor ferme, pentru a limita exodul către metropole, şi în

dezvoltarea unei agronomii preocupată de randamente sporite şi protecţia solurilor fragile. Europa

are aici un model tehnic şi cultural de promovare la nivel mondial.

În măsura în care agroindustria americană nu separă producţiile transgenice şi

convenţionale în două filiere distincte, ţările europene sunt constrânse să aplice metode fine de

identificare şi de cuantificare a prezenţei organismelor modificate genetic atât în seminţe şi grăunţe,

cât şi în produsele transformate precum făinurile, uleiurile, cerealele, cremele de desert şi altele.

Această operaţiune nu este deloc simplă, întrucât, pentru a identifica un organism modificat

genetic, trebuie mai întâi să ştii ce cauţi, ceea ce presupune că industriaşii trebuie să le comunice

organismelor de control. Această comunicare (chiar stabilită legal) este deja calificată de ecologişti

ca iluzorie, în ciuda tuturor studiilor la nivel european şi global privind riscurile şi beneficiile

organismelor modificate genetic.

O dată cu reglementarea etichetei ecologice, consumatori pretind şi etichetarea produselor

modificate genetic (atât la nivel european, cât şi global). Dacă la nivel european s-au făcut multe în

acest sens, la nivelul Statelor Unite ale Americii nici în prezent nu este cerută din punct de vedere

legal o astfel de etichetare.

O adevărată democraţie în ceea ce priveşte organismele modificate genetic constă în respectul

noilor cercetări genetice, dar şi participarea efectivă a publicului.

Ingineria genetică este o tehnologie nouă, radicală şi violentă care distruge barierele dintre

specii într-un mod care nu s-ar întâmpla niciodată în nici o condiţie naturală.

În măsura în care agroindustria americană nu separă producţiile transgenice şi convenţionale în

două filiere distincte, ţările europene sunt constrânse să aplice metode fine de identificare şi de

cuantificare a prezenţei organismelor modificate genetic.

Ca ramură distinctă a sistemului dreptului, dreptul mediului reglementează acele relaţii sociale

care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi ameliorare a calităţilor naturale ale mediului.

Actele de reglementare privind protecţia mediului în România se materializează cel mai frecvent

într-o autorizare administrativă (în sens larg) prealabilă a unui proiect, plan, program sau activitate

specifică, ce prezintă riscul unor posibile efecte ecologice negative semnificative.

Ingineria genetică nu este o ştiinţă exactă, deoarece este imposibil a dirija inserţia noii gene.

Dezvoltarea biotehnologiei moderne a născut serioase întrebări legate de efectele adverse a

organismelor modificate genetic asupra sănătăţii şi asupra mediului.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Caracterul orizontal constă în faptul că dreptul mediului acoperă diferite ramuri juridice clasice:

82

A) drept privat C) drept internaţional

B) drept public D) drept comunitar

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

2. Dreptul mediului reglementează acele relaţii sociale care iau naştere în:

A) procesul de ameliorare a calităţilor naturale ale mediului

C) procesul de protecţie

B) procesul de conservare D) procesul de aplicare a legii

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

3. Actele de reglementare privind protecţia mediului în România se materializează cel mai

frecvent în:

A) avizul de mediu C) autorizaţia de mediu

B) studiul de impact asupra mediului

D) acordul de mediul

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

4. Actele de reglementare sunt eliberate după proceduri speciale care poartă o triplă amprentă

particulară:

A) a tehnicităţii C) a justiţiei de mediu

B) a democraţiei de mediu D) a eticii de de mediu

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

83

5. Cele mai importante categorii de organisme modificate genetic sunt:

A) soia C) roşia

B) porumbul D) cartoful

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

6. În plan global s-a înregistrat primul succes cu o cultură modificată genetic în anul:

a) 1987 c) 1997

b) 1990 d) 2000

7. Consumul de alimente modificate genetic prezintă următoarele riscuri asupra sănătăţii

consumatorilor:

A) efectele alergice C) rezistenţă la antibiotice

B) modificări la nivelul metabolismului d) îmbunătăţirea sănătăţii

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

8. În Europa este promovat:

a) fastfood-ul c) consumul de organisme modificate genetic

b) slow food-ul d) consumul de produse semipreparate

84

Capitolul VI

Codul etic

Codul etic adoptat şi respectat de o societate comercială poate ajuta la integrarea

responsabilităţii sociale corporatiste în activitatea societăţilor comerciale. Literatura de specialitate

analizează codul etic sub aspectul redactării lui, al adoptarii şi al implementării lui.

6.1. Definirea conceptului şi necesitatea adoptării codurilor etice

Ca o cerinţă morală pentru desfăşurarea activităţii societăţilor comerciale au apărut Codurile

etice, coduri ce protejează dar şi solicită angajaţii. Astfel, aceste coduri stabilesc atât drepturi cât şi

obligaţii în sarcina angajaţilor societăţilor comerciale.

Rolul codurilor etice este de a direcţiona comportamentele umane individuale şi de grup. Un

cod etic trebuie croit după nevoile şi valorile respectivei societăţi comerciale.

Un cod etic al unei societăţi comerciale din domeniul industriei textile nu trebuie să

cuprindă obligaţii de comportament al angajaţiilor în raport cu consumatorii, deoarece acei angajaţi

nu vor intra niciodată în contact direct cu clienţii companiei.

Un cod etic al unei societăţi comerciale de mici dimensiuni care are doar 3 angajaţi nu

trebuie să aibă obligaţiile şi drepturile angajaţilor grupate în funcţie de departamente, deoarece acei

3 angajaţi nu sunt şi nu pot fi grupaţi în departamente.

Charta sau Codul, calificate drept etice, morale, deontologice ori de bună conduită, sunt

acele documente scrise ce includ valorile, normele şi conduitele pe care personalul unei societăţi

comerciale trebuie sau ar trebui să le urmeze. Codurile etice stabilesc obligaţiile angajaţilor în

raport cu clienţii dar şi în raport cu ceilalţi angajaţi ai respectivei societăţi comerciale.

Codul etic este definit ca fiind un document scris ce enunţă şi enumeră valorile, normele şi tipurile

de conduite pe care societatea comercială doreşte să le vadă aplicate atât în interior cât şi în exterior.

În favoarea adoptării şi respectării codurilor etice la nivel de societate comercială, vom expune

succint teoria socială de abordare a societăţilor comerciale ca o „paradigmă agricolă”, prezentată

de alţi autori români.

Societăţile comerciale sunt privite, în general, printr-o paradigmă sau un tipar mecanic.

Societatea comercială este privită ca o maşină. Dacă ceva se strică, trebuie reparat. Dacă descoperi

defecţiunea, o remediezi, porneşti maşina şi aceasta va funcţiona.

Dar societăţile comerciale nu sunt mecanisme, ele sunt organe vii. A privi societăţile

comerciale prin paradigma agricolă înseamnă a le considera ca pe ceva viu, în evoluţie, format din

oameni vii care se dezvoltă.

O societate comercială nu poate funcţiona fără angajaţi. Între managerii societăţii comerciale

şi angajaţii acesteia există legături personale. Toţi indivizii ce compun respectiva societate

85

comercială lucrează împreună în beneficiul societăţii comerciale. Relaţiile dintre aceştia nu se reduc

numai la un schimb de lucruri neînsufleţite – bunuri, servicii, bani – ci implică fiinţe umane. Acesta

este motivul pentru care dimensiunile etice ale relaţiei dintre angajator şi angajat sunt mult mai

adânci, mai complexe şi mai sensibile. Angajaţii joacă un rol aparte, fiind direct integraţi în

activitatea societăţii comerciale. Se poate spune ca angajaţii „constituie” efectiv o societate

comercială. Ei sunt, probabil, cel mai important factor productiv sau cea mai semnificativă

„resursă” a respectivei societăţi comerciale. Angajaţii reprezintă societatea comercială faţă de

ceilalţi participanţi la comerţ şi acţionează în numele societăţii comerciale faţă de aceştia. Mai mult

decât atât, angajaţii sunt direct afectaţi de succesul sau eşecul societăţii comerciale la care lucrează.

Angajaţii unei societăţi comerciale ce produce computere vor fi direct afectaţi de succesul

sau eşecul acestei societăţii comerciale. Dacă această societate comercială îşi va restrânge

activitatea în perioada crizei economice actuale, o mare parte dintre aceşti angajaţi vor rămâne fără

loc de muncă şi, deci, fără salariu. Cum pot fi afectaţi angajaţii unei societăţi comerciale în cazul

succesului societăţii comerciale la care lucrează? Nu putem ingora această categorie atât de

importantă de stakeholderi interni a societăţii comerciale în analiza responsabilităţii sociale.

Transparenţa activităţii desfăşurare de o societate comercială responsabilă social priveşte expunerea

modului de desfăşurare a activităţii comerciale atât faţă de consumatori ori grupurile de protecţie a

mediului natural, cât mai ales faţă de angajaţii respectivei societăţi comerciale. Justificarea acestei

cerinţe etice priveşte influenţa deosebită pe care o poate avea respectarea principiilor eticii şi

responsabilităţii sociale, în activitatea desfăşurată de o societate comercială, asupra angajaţiilor

acestei societăţi comerciale.

În cazul în care un angajat este hărţuit sexual la locul de muncă, el va ajunge să nu dea

randament şi să fie până la urmă concediat din cauza activităţii sale neeficiente. Dar în acest caz

este vorba mai mult decât de respectarea unor nome etice, ci este încălcată atât legislaţia internă, cât

şi cea comunitară. Daţi alte exemple care pot evidenţia influenţa deosebită pe care o poate avea

respectarea principiilor eticii şi responsabilităţii sociale, în activitatea desfăşurată de o societate

comercială, asupra angajaţiilor acestei societăţi comerciale.

Codurile etice au apărut ca o cerinţă morală pentru desfăşurarea activităţii societăţilor

comerciale.

Codurile etice protejează dar şi solicită angajaţii, stabilesc atât drepturi cât şi obligaţii în sarcina

angajaţilor societăţilor comerciale.

A privi societăţile comerciale prin paradigma agricolă înseamnă a le considera ca pe ceva viu, în

evoluţie, format din oameni vii care se dezvoltă.

86

Angajaţii sunt cel mai important factor productiv, cea mai semnificativă „resursă” a respectivei

societăţi comerciale.

6.2. Codul etic şi regulamentul de ordine interioară. Aspecte economice şi juridice

Din perspectivă juridică, relaţiile dintre societatea comercială (angajator) şi angajaţii săi

sunt reflectate într-un contract individual de muncă reglementat legal prin Codul muncii – Legea nr.

53/2003. [LEGEA 53/2003]

Contractul sinalagmatic se încheie între două subiecte de drept cu drepturi şi obligaţii

corelative. În cazul contractului individual de muncă relaţiile juridice se stabilesc între cele două

subiecte de drept societatea comercială (angajator) şi angajat. Cele mai importante drepturi şi

obligaţii corelative sunt următoarele: dreptul angajatorului de a i se presta o activitate, căruia îi

corespunde obligaţia angajatului de a realiza acea activitate şi dreptul angajatului de a i se plăti un

salariu, căruia îi corespunde obligaţia angajatorului de a suporta acest salariu. Codul muncii

defineşte contractul individual de muncă ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică

denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană

fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii, denumită salariu. Funcţia prioritară oferită de acest

contract o constituie protecţia oferită de normele dreptului muncii celor care încheie acest tip de

contract, angajaţilor şi societăţii comerciale care îi angajează.

Funcţia prioritară oferită de contractul individual de muncă o constituie protecţia oferită de

normele dreptului muncii. Normele aparţinând dreptului muncii asigură drepturile, dar şi obligaţiile

angajaţilor. În mod similar normele aparţinând dreptului muncii asigură drepturile, dar şi obligaţiile

societăţii comerciale care îi angajează. Având în vedere că acest contract este unul sinalagmatic

obligaţiile unuia dintre subiecţi semnifică protejarea celuilalt cocontractant. Codul muncii prevede

şi reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor ce încheie contractul individual de muncă. Între

angajat şi angajator relaţia este sinalagmatică – aşa cum am explicat şi anterior – adică ceea ce

constituie obligaţie pentru una dintre părţile contractante, constituie, în acelaşi timp, drept pentru

cealaltă parte. O parte dintre aceste drepturi şi obligaţii iau naştere implicit/automat o dată cu

încheierea contractului individual de muncă şi sunt reglementate de legislaţia dreptului muncii. O

altă parte dintre aceste drepturi şi obligaţii trebuie stipulate expres în interiorul contractului

individual de muncă, adică trebuie prevăzute în clauzele contractuale.

Între clauzele contractuale trebuie stipulat expres în contractul individual de muncă durata

pentru care este încheiat. Dacă nu este prevăzută în mod expres această durată, contractul se

consideră încheiat pe durată nedeterminată (ca sancţiune pentru angajator).

Considerăm că anumite aspecte importante ce ar trebui incluse în codurile etice primesc o

reglementare legală prin instituţia juridică a Regulamentului de ordine interioară a societăţii

87

comerciale. În cazul societăţilor comerciale codurile etice sunt, de cele mai multe ori, concepute de

conducerea generală, rareori, fiind rezultatul unui consens a priori. Acest regulament de ordine

interioară este elaborat tot de angajator. Codul muncii din România introduce obligativitatea

elaborării Regulamentului intern de către angajator în acord cu sindicatele reprezentative sau

reprezentanţii salariaţilor. Regulamentul intern trebuie să cuprindă, din punct de vedere legal,

[LEGEA 53/2003] cel puţin, următoarele dispoziţii:

reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul societăţii comerciale;

reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al înlăturării oricărei forme de

încălcare a demnităţii;

drepturile şi obligaţiile angajatorului şi salariaţilor;

procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale salariaţilor;

reguli concrete privind disciplina muncii în unitate;

abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile;

reguli referitoare la procedura disciplinară;

modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice.

Regulamentul intern trebuie adus la cunoştinţa salariaţilor de conducătorului unităţii.

Regulamentul îşi produce efectele faţă de salariaţi din momentul aducerii la cunoştinţa

acestora.

Bineînţeles, codurile etice pot excede prevederile legale privind Regulamentul de ordine interioară.

Dar, aşa cum vom analiza în cele ce urmează, un cod etic prea amplu poate dezorienta şi încărca cu

prea multe obligaţii angajaţii unei societăţi comerciale.

Din perspectivă juridică, relaţiile dintre societatea comercială (angajator) şi angajaţii săi sunt

reflectate într-un contract individual de muncă reglementat legal prin Codul muncii.

Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită

salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau

juridică, în schimbul unei remuneraţii, denumită salariu.

Anumite aspecte importante ce ar trebui incluse în codurile etice primesc o reglementare legală

prin instituţia juridică a Regulamentului de ordine interioară a societăţii comerciale.

Regulamentul intern trebuie adus la cunoştinţa salariaţilor de conducătorului unităţii.

6.3. Elaborarea şi implementarea codurilor etice

Pe lista responsabilităţilor societăţilor comerciale sunt atât obligaţii negative cât şi obligaţii

pozitive.

Constituie obligaţii negative următoarele imperative etice:

Să nu poluaţi!

88

Să nu fiţi corupţi!

Să nu mistificaţi prezentarea produselor!

Găsiţi alte exemple de obligaţii negative.

Constituie obligaţii pozitive următoarele imperative etice:

Să-i angajaţi pe cei mai buni dintre cei ce nu au un loc de muncă!

Să acordaţi o atenţie deosebită grupurilor dezavantajate istoric, etnic, rasial, fizic, religios etc.!

Să vă implicaţi în acţiuni educative şi de învăţământ!

Să îmbunătăţiţi condiţiile de muncă!

Găsiţi alte exemple de obligaţii pozitive.

Deoarece promovarea binelui comun de către societăţile comerciale are mai multă eficienţă

decât în cazul promovării de indivizi izolaţi, realizarea binelui comun trebuie codificat.

Codificarea, în acest context, semnifică cuprinderea tuturor normelor etice într-un singur

document. Un prim pas în sensul codificării normelor morale îl constituie crearea unui climat etic în

interiorul societăţii comerciale, acordând prioritate comportamentului moral al angajaţilor.

Codul etic este legat de cultura organizaţională a unei societăţi comerciale. Din cele mai

importante modalităţi de manifestare a culturii organizaţionale fac parte şi normele

comportamentale. Acestea pot fi scrise sau nescrise. Normele scrise presupun elaborarea

regulamentelor de ordine interioară şi a codurilor etice ale respectivei societăţi comerciale. Deşi nu

fac parte din nici un regulament oficial al societăţii comerciale, normele nescrise modelează

comportamentul angajaţiilor la fel de puternic ca şi cele scrise. Nerespectarea normelor etice

nescrise se penalizează tot pe baza unor reguli nescrise. În activitatea zilnică a societăţii comerciale,

normele scrise şi cele nescrise se întrepătrund. În prezent, din ce în ce mai multe societăţi

comerciale deţin coduri etice, ca instrumente frecvent utilizate ale managementului social

responsabil al acestor societăţi comerciale. Dar aceste coduri etice pot funcţiona adecvat doar dacă

cultura organizaţională a acestor societăţi comerciale respectă cerinţele responsabilităţii sociale.

Scopul pentru care o societate comercială ar trebui să elaboreze un Cod etic este complex. Motivele

pentru elaborarea unui cod etic sunt următoarele:

definirea comportamentelor acceptate sau acceptabile;

promovarea unor standarde înalte în activitatea respectivei societăţi comerciale;

furnizarea unui model ce va fi urmat de membrii acelei societăţi comerciale, dar şi în auto-

evaluarea acestora;

stabilirea unui cadru de comportament profesional şi responsabilitate;

un instrument de identitate profesională;

o marcă a maturităţii profesionale.

89

Existenţa unui cod etic al societăţii comerciale nu constituie o garanţie că angajaţii acesteia

se vor comporta etic, dar poate reflecta un anumit grad de cultură organizaţională în ceea ce priveşte

aprecierea şi recompensarea unui astfel de comportament etic.

Caracteristicile ce trebuie urmărite în realizarea codurilor etice sunt următoarele:

Codurile etice trebuie să fie riguroase. Includerea idealurilor nu este inoportună, dar codul

trebuie să stabilească în mod clar care dintre elemente sunt idealuri şi care sunt obligaţii.

Codurile etice nu trebuie folosite în interes propriu. Codurile nu pot fi folosite pentru a servi o

anumită profesiune în defavoarea interesului general.

Codurile etice trebuie să protejeze interesul general şi al celor ce sunt deserviţi de către

profesiile aflate sub influenţa codurilor etice.

Codurile etice trebuie să fie specifice şi oneste. Un cod care doar specifică faptul că membrii

societăţii comerciale nu trebuie să mintă, fure sau înşele, nu cere de la acei membri mai mult decât

de la fiecare persoană în parte.

Dacă un cod este creat corect şi este onest, atunci el va pune în discuţie atât aspectele particulare ale

practica eticii profesiei, cât şi o serie de probleme de natură să prevină frauda în rândul angajaţilor.

Codul etic trebuie să ofere şi penalizări pentru că, dacă aceste reguli sunt doar înşirate, nu vor fi

nici mai mult nici mai puţin decât o serie de idealuri.

Un cod de etică trebuie construit după nevoile şi specificul societăţii comerciale respective, el

reflectând în mod practic valorile promovate în interiorul acesteia. Codurile de etică includ anumite

valori-obiectiv şi un set de reguli sau principii pentru atingerea acestor valori.

În elaborarea codurilor etice, deontologii au un rol esenţial. Atribuţiile deontologilor se împart pe

patru domenii:

stabilirea unei strategii şi a acţiunilor necesare garantării respectării cartei etice;

supravegherea difuzării documentelor etice;

controlul propriilor acţiuni şi a comportamentelor observate,

raportarea lor managerului societăţii comerciale şi comitetului de etică din care fac parte;

consilierea oricărui angajat al societăţii comerciale.

Comitetul de etică trebuie să fie investit cu autoritate şi responsabilitate deplină, atât pentru a

comunica codul şi deciziile bazate pe el, membrilor societăţii comerciale, cât şi pentru a clarifica şi

interpreta Codul când apar anumite nevoi, sau pentru a facilita utilizarea codului în investigarea

abuzurilor şi violărilor normelor etice prescrise de acesta. Scopul urmărit, prin realizarea codului, de

către comitetul de etică este să-i disciplineze pe angajaţi prin intermediul răsplăţii şi oprobriului.

Unele societăţi comerciale procedează periodic sau în funcţie de necesităţi la revizuirea codului.

Sistemul de revizuire este rareori prevăzut în document. El variază în funcţie de vechimea societăţii

90

comerciale în practica etică. S-a observat faptul că salariaţii primesc cu atât mai bine documentul,

cu cât au fost implicaţi în elaborarea lui. Această practică presupune un proces democratic. Cu cât

managerul impune prin exemplul personal cu atât cultura societăţii comerciale este mai puternică.

Printre beneficiile codurilor etice un loc în ocupă flexibilitatea acestor documente.

Flexibilitatea presupune adaptarea codurilor etice pentru fiecare societate comercială în parte, în

funcţie de activitatea desfăşurată de aceasta, prevederile legislative în domeniu, dar şi cerinţele

stakeholderilor.

Flexibilitatea codurilor etice permite soluţii inovative pentru probleme complexe sociale şi ale

mediului natural.

Flexibilitatea permite şi o rapidă schimbare a priorităţilor societăţii comerciale pentru a

respecta pretenţiile în continuă schimbare a pieţei, societăţii comerciale şi a stakeholderilor.

Un alt beneficiu îl constituie costurile reduse pentru crearea, implementarea, administrarea,

monitorizarea şi impunerea codurilor etice în comparaţie cu legea. În plus, dacă prevederile

cuprinse în codurile etice sunt respectate de un procentaj destul de mare de societăţi comerciale

dispare necesitatea cuprinderii acelor prevederi în legislaţie, şi astfel nu se mai cheltuie bani şi timp

pentru adoptarea şi implementarea unor noi acte normative. Iar dacă respectivele prevederi privesc

protecţia stakeholderilor, respectarea lor poate să prevină publicitatea negativă sau boicotul

consumatorilor.

Un al treilea beneficiu îl constituie transparenţa pe care o pot oferi respectivele societăţi

comerciale în relaţie cu stakeholderii lor, creând încredere în activitatea pe care aceste societăţi

comerciale o desfăşoară. În plus, codurile etice pot aduce şi beneficii economice pentru societăţile

comerciale prin creşterea numărului de clienţi, a loialităţii acestora, a reputaţiei şi a încrederii în

respectivele societăţi comerciale.

Un cod este eficient într-o societate comercială dacă există o coerenţă între etica formală şi

informală şi dacă se simte participarea salariaţilor. Codul etic pune în evidenţă starea de spirit a unei

societăţi comerciale. El poate deveni un instrument de gestiune important din momentul în care

acordul general, încrederea mutuală, exemplul preşedintelui în elaborarea sa sunt vizibile, dar nu

trebuie considerat ca un instrument-minune care va rezolva toate conflictele de interese în societatea

comercială. Dar codurile etice pot avea şi o serie de dezavantaje.

Codurile prea generale dezorientează personalul, care nu le vede utilitatea şi le consideră ca o serie

de obiective pentru comunicarea externă a societăţii comerciale.

Punctele slabe ale codificării constau în dificultăţi de redactare şi de aplicare.

Dificultăţi de redactare a codului etic apar în următoarele situaţii:

codurile sunt imprecise şi lipsite de sens,

91

Daţi exemple de codurile etice imprecise ori lipsite de sens.

codurile sunt expresia unui idealism vag, fără aplicare practică,

codurile au un caracter exterior şi o natură prohibitivă,

virtuţile nu pot fi legiferate.

Următoarele situaţii constituie motivaţii prin care codurile etice nu oferă eficienţa aşteptată:

codurile nu corespund aşteptărilor reale în societatea comercială, dar sunt elaborate pentru a

ameliora imaginea societăţii comerciale,

codurile constituie o măsură de securitate nevrotică, pentru a simplifica decizia personală,

codurile constituie o armă concurenţială pentru societăţile comerciale ineficiente,

elaborarea unui cod creează o atitudine de suspiciune din partea publicului care consideră că,

înainte de crearea codului, societatea comercială nu era morală.

Dificultăţi de aplicare a codului etic apar în următoarele situaţii:

dacă se consideră că opozanţii eticii pot fi convertiţi prin simpla lectură a unui cod,

dacă se consideră că acestea pot reduce practicile violente în situaţiile de concurenţă dură,

dacă acel cod etic este imposibil de controlat.

O dată redactat codul etic, acesta urmează să fie difuzat tuturor celor direct legaţi de

societatea comercială sau doar personalului. Importanţa acestei operaţiuni constă în condiţionarea

impactului documentului asupra salariaţilor.

În marea majoritate a societăţilor comerciale, direcţia de resurse umane este cea însărcinată

cu difuzarea, dar uneori fac acelaşi lucru şi departamentul de comunicare sau oficiul juridic.

Distribuirea documentului se efectuează de cele mai multe ori pe cale ierarhică. În actualul

proces de globalizare, al societăţilor comerciale cu filiale în străinătate sau al societăţilor comerciale

străine, codul poate fi tradus în limbile necesare. Traducerea facilitează înţelegerea conţinutului

acestui document etic, înţelegere care este foarte importantă pentru asimilarea sa atât în plan

intelectual, cât şi, mai ales, pentru asimilarea deprinderilor morale: de a fi onest, responsabil,

conştiincios, harnic, perseverent etc.

Difuzarea codului este doar un prim pas necesar pentru conştientizarea fiecăruia asupra

aspectelor etice ale activităţi sale, dar nu şi suficient pentru a genera, mereu, numai beneficii morale

sigure.

Deşi, oamenii cunosc binele moral, aleg să se comporte rău, motiv pentru care difuzarea

codului trebuie să fie însoţită de un instructaj, realizat de obicei de către o persoană care a

contribuit la redactarea documentului. Acelaşi instructaj este integrat, de obicei, primei zile de

muncă, codul fiind, de asemenea, anexat contractului de muncă.

92

Restrictivă, de obicei, respectarea acestei carte etice implică stabilirea mijloacelor de

control. În conformitate cu organizarea societăţii comerciale, controlul urmează să fie efectuat de

către serviciul de contabilitate, de serviciul de verificare a calităţii, de serviciul juridic sau de către

un serviciu sau un responsabil desemnat de direcţia generală. Marile societăţi comerciale dispun şi

de un deontolog, nu numai de un comitet de etică. Un alt aspect al responsabilităţii economice la

nivel global în constituie organizarea de multe societăţi comerciale şi a unor departamente de

relaţii cu consumatorii care urmăresc tratarea corectă (etică) a propriilor consumatori de către

angajaţii acestor societăţi comerciale. Alte societăţi comerciale au dezvoltat o imagine chiar mai

bună în relaţia cu proprii consumatori prin implementarea în propriile strategii de marketing a

strategiilor de responsabilitate socială creând departamente de responsabilitate socială.

Nike practic a instituţionalizat responsabilitatea socială în interiorul companiei. Ea a fost

una dintre primele mari societăţi comerciale care a depăşit limitele existente în domeniu: primul său

vicepreşedinte cu atribuţii în domeniul responsabilităţii sociale a fost numit încă din 1998,

Comitetul său de Responsabilitate Socială a fost înfiinţat în septembrie 2001, primul său raport de

responsabilitate socială a fost publicat în octombrie 2001. Nike a fost prima societate comercială

care a făcut publică lista propriilor furnizori globali încă din aprilie 2005. Această listă cuprindea

peste 700 de fabrici furnizoare. Unul dintre motivele atitudinii inovatoare a societăţii comerciale

Nike în domeniul responsabilităţi sociale l-a constituit experienţa sa negativă datorată criticilor

formulate de organizaţiile nonguvernamentale (private) din timpul anilor 1990. Totul porneşte de la

un raport al fabricilor din Bangladesh unde angajaţii care produceau adidaşi Nike lucrau peste 78 de

ore pe săptămână şi erau plătiţi cu mai puţin de 0,20 $ pe oră, aceasta în comparaţie cu plata unei

sume uriaşe pentru a face reclamă acestor adidaşi, acordată lui Michael Jordan cunoscutul

basketbolist. Atitudinea sa, referitor la criticile adresate de stakeholderi, a fost ideală: o societate

comercială trebuie să fie capabilă să privească înainte şi să integreze responsabilitatea socială în

strategiile propriei organizaţii ca nişte măsuri preventive, decât să reacţioneze la mediul extern doar

după realizarea unor greşeli, înţelegând pericolul de a nu face nimic. Nike a fost capabilă să

reacţioneze rapid la schimbările mediului extern în comparaţie cu alte societăţi comerciale din

acelaşi domeniul de activitate sau din alte domenii de activitate. Nike continuă să acţioneze

progresiv raportat la domeniul responsabilităţii sociale, această atitudine fiind de mare ajutor

societăţi comerciale de atunci şi până în prezent. Nike nu va reuşi să satisfacă toate criticile care îi

sunt aduse, dar în prezent ea consultă şi comunică cu marea majoritate a stakeholderilor săi legat de

oricare dintre propriile activităţi. Nike a devenit astfel, un exemplu excelent de societate comercială

care luptă pentru a adapta imaginea sa şi lanţul de furnizori la cerinţele stakeholderilor, dovedind că

doreşte într-adevăr să urmeze calea responsabilităţii sociale.

93

Un cod etic elaborat de o societate comercială responsabilă social trebuie să cuprindă şi

prevederi de protecţie a mediului natural.

În legătură cu prevederile privind mediul natural, o societate comercială are obligaţia să

menţină echilibrul ecologic al mediului natural în care îşi desfăşoară activitatea. Unul dintre cele

mai nobile compromisuri este cultivarea şi promovarea unei ecologii sociale a muncii. Astfel,

societatea comercială trebuie să îşi asume următoarele responsabilităţi:

respectarea, în desfăşurarea activităţii sale, a echilibrului ecologic şi urbanistic al mediului;

manifestarea de grijă faţă de mediul natural, la fel ca de propriile instalaţii, înţelegând prin

aceasta măsuri de curăţenie şi igienă;

utilizarea de tehnologii curate şi energii care să nu producă sau să elimine particule sau

componente gazoase contaminante;

reducerea limitelor finale în normativul medio-ambiental ale indicatorilor emisiilor

contaminante, insalubre sau supărătoare;

imprimarea pe ambalaje sau recipiente neretumabile, a recomandărilor referitoare la evitarea

abandonării acestora în locuri inadecvate;

formarea salariaţilor în respectul mediului şi protecţie medio-ambientală.

Codul etic este legat de cultura organizaţională a unei societăţi comerciale.

Codurile etice sunt instrumente frecvent utilizate ale managementului social responsabil al

societăţilor comerciale.

Un cod de etică trebuie construit după nevoile şi specificul societăţii comerciale respective, el

reflectând în mod practic valorile promovate în interiorul acesteia.

Unele societăţi comerciale procedează periodic sau în funcţie de necesităţi la revizuirea codului

etic.

Salariaţii primesc cu atât mai bine codul etic, cu cât au fost implicaţi în elaborarea lui.

Codurile etice au apărut ca o cerinţă morală pentru desfăşurarea activităţii societăţilor

comerciale.

Codurile etice protejează dar şi solicită angajaţii, stabilesc atât drepturi cât şi obligaţii în sarcina

angajaţilor societăţilor comerciale.

Din perspectivă juridică, relaţiile dintre societatea comercială (angajator) şi angajaţii săi sunt

reflectate într-un contract individual de muncă reglementat legal prin Codul muncii.

Codurile etice sunt instrumente frecvent utilizate ale managementului social responsabil al

societăţilor comerciale.

Salariaţii primesc cu atât mai bine codul etic, cu cât au fost implicaţi în elaborarea lui.

94

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Codul etic este numit şi cod:

A) legal C) deontologic

B) moral D) de bună conduită

a) A+C

b) A+B+C

c) B+C+D

d) A+B+C+D

2. Angajaţii sunt direct afectaţi de:

A) succesul societăţii comerciale la care lucrează

C) schimbarea denumirii societăţii comerciale la care lucrează

B) eşecul societăţii comerciale la care lucrează

D) schimbarea forme juridice a societăţii comerciale la care lucrează

a) A+B

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

3. Regulamentul intern al unei societăţi comerciale trebuie să cuprindă, din punct de vedere

legal, următoarele dispoziţii:

A) reguli privind protecţia în muncă în cadrul societăţii comerciale

C) reguli privind securitatea în muncă în cadrul societăţii comerciale

B) reguli privind igiena în muncă în cadrul societăţii comerciale

D) reguli privind respectarea principiului discriminării

a) A+C

b) A+B+C

c) A+D

d) A+B+C+D

4. Motivele pentru elaborarea unui cod etic sunt următoarele:

A) definirea comportamentelor acceptate sau acceptabile

C) furnizarea unui model ce va fi urmat de membrii acelei societăţi comerciale

B) promovarea unor standarde înalte în activitatea respectivei companii

D) stabilirea unui cadru de comportament profesional

a) A+C

b) A+B+C

95

c) A+D

d) A+B+C+D

5. Caracteristicile ce trebuie urmărite în realizarea codurilor etice sunt următoarele:

A) codurile etice trebuie să fie riguroase C) codurile etice trebuie să fie specifice

B) codurile etice nu trebuie să fie oneste

D) codurile etice nu trebuie folosite în interes propriu

a) A+C

b) A+B+C

c) A+C+D

d) A+B+C+D

6. Constituie dificultăţi de redactare a codului etic următoarele situaţii:

A) codurile sunt precise C) codurile au o natură prohibitivă

B) codurile sunt lipsite de sens D) codurile sunt expresia unui idealism vag, fără aplicare

practică

a) A+C

b) A+B+C

c) B+C+D

d) A+B+C+D

7. Constituie dificultăţi de aplicare a codului etic următoarele situaţii:

A) se consideră că opozanţii eticii pot fi convertiţi prin simpla lectură a unui cod

C) acel cod etic este imposibil de controlat

B) se consideră că acestea pot reduce practicile violente în situaţiile de concurenţă dură

D) codul etic este onest

a) A+C

b) A+B+C

c) A+C+D

d) A+B+C+D

8. O societatea comercială trebuie să îşi asume următoarele responsabilităţi ecologice:

A) manifestarea de grijă faţă de mediul natural, la fel ca de propriile instalaţii

C) utilizarea de tehnologii curate şi energii care să nu producă componente gazoase

contaminante

B) formarea salariaţilor în respectul mediului şi protecţie medio-ambientală

D) imprimarea pe ambalaje a recomandărilor referitoare la evitarea abandonării acestora în

locuri inadecvate

96

a) A+C

b) A+B+C

c) A+C+D

d) A+B+C+D

97

Capitolul VII

Instrumente juridice şi economice ce pot fi utilizate în domeniul

responsabilităţii sociale corporatiste

Aplicarea principiilor responsabilităţii sociale corporatiste este un aspect practic ce trebuie

cunoscut de managerii unei societăţi comerciale. Această aplicare se poate realiza efectiv prin

intermediul unor instrumente juridice şi economice. O parte dintre aceste instrumente sunt folosite

în domeniul protejării mediului, unde aplicarea legii este extrem de dificilă. Un alt instrument

priveşte marca responsabilităţii sociale ce ar putea atrage societăţile comerciale spre un

comportament responsabil social. În domeniul instrumentelor responsabilităţii sociale se vor

dezvolta şi pe viitor instrumente utile. Acesta este cazul Standardului RSC ISO 26000 care se

doreşte a fi aplicat din anul 2010 şi la care lucrează, în prezent, specialişti din diverse domenii şi din

diverse state.

7.1. Instrumente economico-fiscale utilizate în domeniul protecţiei juridice a mediului

În ceea ce priveşte responsabilitatea socială corporatistă pot fi luate în considerare

instrumentele economico-fiscale utilizate în aplicarea legislaţiei de protecţie a mediului natural, mai

ales că protecţia mediului este un element important al responsabilităţii sociale a societăţilor

comerciale. Autori din domeniul dreptului mediului recomandă aceste pârghii economice şi fiscale,

taxele pentru emisii ori anumite produse, subvenţiile, fondurile specializate, redevenţele

administrative, cotele de emisie negociabile, marca ecologică etc., a căror scop este de a modifica

atitudinea persoanelor fizice şi juridice faţă de mediu.

Reglementările şi practica comunitare au dezvoltat mijloace fiscale, instrumente de piaţă –

eticheta ecologică şi ecoauditul –, instrumente financiare, o serie de acţiuni sectoriale etc.

Mijloacele ce vor fi analizate ulterior pot include în preţul unui produs contravaloarea daunelor

ecologice cu acelaşi titlu, precum costul materiilor prime ori al producţiei.

Preţul produselor electrocasnice conţine şi costul timbrului verde.

Pentru dreptul mediului, aceste mijloace interesează nu numai din perspectiva strict

economică, ci şi în măsura în care au fost reglementate juridic.

Dreptul mediului, ca ramură a sistemului juridic, tratează norma juridică care este exprimată sub

forma actelor normative.

Aceste instrumente economico-fiscale, deşi au o deosebită valoare economică, dacă au

primit reglementare legală, pot fi studiate şi sub aspect juridic. Dreptul mediului este o ramură de

drept studiată, mai ales, în pregătirea viitorilor specialişti din domeniul juridic.

98

Un prim instrument îl constituie taxele, care sunt folosite frecvent pentru penalizarea

produselor ori activităţilor care aduc atingere mediului.

În cazul în care se doreşte limitarea utilizării unui produs, nu interzicerea acestuia, se

folosesc taxe suplimentare, care să-i amplifice costul. Este o metodă preferată în comparaţie cu

politicile de cote ori contingentări, considerate ca fiind foarte birocratice.

Taxele de mediu pentru autovehiculele care poluează mediul. Aceste taxe cresc cu cât cresc

cu cât poluarea realizată de acel autovehicul este mai mare.

Taxele pot fi clasificate în funcţie de scopul direct urmărit, în:

taxe percepute după cantitatea ori calitatea substanţelor poluante eliberate în mediu,

taxe percepute pe produsele care sunt poluante: fie în timpul fabricării acestora ori în timpul

utilizării lor; precum şi taxe pe produsele devenite învechite, introducând un sistem de eliminare,

diferenţierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin introducerea unei taxe pentru

un produs echivalent, care este poluant – diferenţierea permite practicarea de preţuri mai

avantajoase pentru produsele curate,

redevenţe utilizate pentru acoperirea cheltuielilor colectivităţii, spre exemplu pentru tratarea

deşeurilor;

taxe administrative plătite pentru diverse servicii administrative, cum ar fi înregistrarea

produselor chimice, ori pentru aplicarea anumitor reglementări.

În unele state occidentale se manifestă tendinţa ca fiscalitatea ecologică să se substituie altor

fiscalităţi.

În Germania taxele asupra poluării autovehiculelor au înlocuit vechea taxă de circulaţie, fără ca

fiscalitatea globală asupra maşinilor să fie modificată. În Olanda se procedează la taxarea cu sume

mai mari a bunurilor de echipament şi cu sume mai mici reparaţiile, în scopul de a stimula

reutilizarea acestor produse şi economisirea resurselor necesare producerii lor, proces numit

modulaţia ecologică a TVA-ului. Taxe ecologice sau alte stimulente fiscale sunt utilizate în

realizarea principiului „poluatorul plăteşte”.

Politica preţurilor constituie un important instrument economic de acţiune în favoarea

protecţiei şi conservării mediului. Preţurile produselor sunt suportate la nivelul întregii societăţi şi

nu reflectă costul pentru mediu al producţiei ori al emisiilor rezultate în urma folosirii acestora.

Politicile în materie, reflectând cerinţele principiului „poluatorul plăteşte”, pot garanta luarea în

calcul a costului pentru mediu pe care îl comportă bunurile şi serviciile.

Creditele (împrumuturile) cu dobândă redusă ori chiar fără dobândă constituie un alt

instrument de stimulare economică a acţiunilor favorabile mediului. Împrumuturile (creditele)

avantajoase pot fi folosite – în general cu ajutor guvernamental – pentru construcţia şi funcţionarea

99

instalaţiilor ecologice şi sistemelor de reciclare. Sumele primite pe această cale oferă societăţilor

comerciale susţinerea financiară a achiziţionării echipamentelor antipoluare în asemenea instalaţii.

Politicile băncilor de acordare a creditelor pot să includă comportamentul ecologic ca un criteriu tot

mai important de evaluare a caracterului serios al unei societăţi comerciale.

Asigurările constituie unul dintre instrumentele economice cu un rol în creştere, în special

în domeniul reparării pagubelor produse mediului prin activităţi economice şi sociale cu risc

ecologic major. Regula generală în domeniul acoperirii, prin asigurare, a sinistrelor cauzate prin

poluare este următoarea: asigurarea nu poate acoperi decât evenimente fortuite.

În cazul în care paguba provine de la o poluare cauzată prin acte deliberate ori printr-o

omisiune de asigurare, paguba nu se va bucura de nici o reparare. Poliţele de asigurare nu acopereau

decât pagubele care decurg dintr-un eveniment definit ori dintr-un accident. Dacă dauna se

producea gradual: printr-o poluare cumulată, asigurarea nu putea acoperi prejudiciul astfel cauzat.

În ultima perioadă se constată tendinţa formării de către societăţi de asigurare de „pool”-uri

specializate, care acceptă asigurarea de noi riscuri de poluare relativ necunoscute, sub controlul

legislaţiei privind protecţia mediului. Pe această cale se admite din ce în ce mai frecvent extinderea

asigurării şi asupra riscului de poluare graduală.

Suprimarea taxelor (detaxările) pentru unele produse, datorită semnificaţiilor lor pentru

ocrotirea naturii, s-a dovedit a fi un instrument important de promovare a unor obiective ecologice.

Ridicarea taxelor în cazul benzinei fără plumb, ce a permis în multe state stabilirea unor preţuri ale

acesteia inferioare celor ale benzinei obişnuite, a încurajat utilizarea acestui combustibil curat.

Diminuarea fiscalităţii pentru autovehiculele care respectă norme de poluare mai stricte decât cele

instituite pe cale legală .

Tot în această categorie se integrează şi ajutoarele financiare acordate la nivel naţional

pentru epurarea apei şi aerului. Fondurile pentru mediu constituie principala formă de realizare a

subvenţiilor, fonduri create pentru a finanţa direct protecţia naturii. Dar, subvenţiile constituie, în

acelaşi timp, un mijloc de stimulare dar şi de constrângere. Este indicată subvenţionarea societăţilor

comerciale în aplicarea unor tehnologii mai puţin poluante sau în achiziţionarea unor instalaţii de

prevenire a poluării. Este posibilă, de asemenea, şi retragerea unor subvenţii de la bugetul de stat, în

scopul constrângerii unor societăţi comerciale de a gestiona raţional resursele naturale.

În Danemarca s-a introdus „bonus-ul ecologic” prin care se recompensează angajaţii ale căror

acţiuni permit reducerea consumului de resurse naturale şi a poluării aerului, apei sau solului.

Bursele de poluare sunt un alt astfel de instrument. Sistemul burselor de poluare a fost

experimentat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, în privinţa apei şi aerului.

100

Chicago Board of Trade – cea mai mare bursă americană de materii prime – a inventat o piaţă a

drepturilor de a polua. Societăţile comerciale americane pot, pe această piaţă, să cumpere asemenea

drepturi, care le permit să satisfacă exigenţele de depoluare, fără a investi ele însele în procesele de

depoluare. Drepturile de a polua vor fi vândute de către producătorii care şi-au ameliorat propria

situaţie, în sensul degajării de la „valoarea ecologică adăugată”, pe care o pot ceda la alţi exploatanţi

mai poluanţi.

O uzină poate epura mai mult decât i se cere şi permite alteia de a epura mai puţin, desigur

contra unei anumite plăţi. Astfel de creanţe de poluare pot face obietul unei vânzări. În Statele Unite

ale Americii s-au format chiar curtieri pentru a intermedia şi a facilita asemenea tranzacţii. Bine

conceput şi corect aplicat, sistemul poate constitui o sursă importantă de economii.

Sistemele de consignaţie constituie un mecanism de piaţă ce urmăreşte consignarea

obligatorie a recipientelor pentru a încuraja returnarea ori reciclarea lor. Sistemul de consignaţie a

fost utilizat în privinţa ambalajelor din sticlă, prin reutilizarea acestora şi rambursarea cheltuielilor,

apoi fiind extins în unele state şi pentru sticlele din plastic.

Marca verde sau marca ecologică constuie şi ea un astfel de instrument. Principalul rol al

etichetei ecologice este acela de a informa consumatorii asupra produselor considerate ca fiind mai

puţin distructive pentru mediu, decât altele similare. Nu este posibilă etichetarea negativă ce

reliefează pericolele particulare ale produselor.

Eticheta ecologică europeană aplicată pe detergenţi şi alte produse de curăţat oferă pentru

consumatori garanţia că aceste produse de curăţat: au un impact redus asupra mediului acvatic, nu

conţin substanţe periculoase pentru mediul acvatic, au biodegradabilitate crescută, utilizarea lor

eficientă nu produce prejudicii mediului şi sănătăţii consumatorilor, fiind produse sigure.

În prezent există, la nivel global, aproximativ 4000 de produse etichetate ecologic în

aproximativ 70 de categorii. Punctul slab constă în faptul că aceste sisteme sunt foarte dificil de

administrat, în principal din cauza necesităţii evaluării globale a ciclului de viaţă a întregului

produs.

Managementul şi auditul de mediu constituie instrumente economice ce au ca obiectiv

promovarea îmbunătăţirii continue a rezultatelor obţinute de societăţi comerciale în materie de

mediu. Ameliorările obţinute în aceste condiţii trebuie să conducă, teoretic, la o scădere a costurilor,

la ameliorarea imaginii publice – permiţând să se distingă întreprinderile „curate” de restul – şi să

faciliteze îndeplinirea cerinţelor legale în materie. Folosirea acestui instrument trebuie să contribuie,

în cele din urmă, la creşterea competitivităţii respectivelor societăţi comerciale. Ca şi în cazul

ecoetichetei, adeziunea la acest sistem este voluntară şi se face în scopul promovării de modele de

acţiune mai respectuoase pentru mediu şi peste ceea ce se cere prin prevederi de limitare şi control

101

cu caracter obligatoriu. Punerea la dispoziţia publicului de informaţii environmentale are ca scop

influenţarea comportamentului consumatorilor şi a atitudinii celorlalte societăţi comerciale în

favoarea întreprinderilor şi produselor ce poartă semnul comunitar. Se contribuie astfel la

recompensarea pe piaţă a societăţi comerciale care operează de o manieră mai puţin dăunătoare

pentru mediu, făcându-se rentabile şi atractive prin aderarea lor la acest sistem comunitar.

În legislaţia românească, „încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de

mediu” reprezintă una dintre modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice de

mediu şi o atribuţie a autorităţii publice centrale în domeniul economiei şi comerţului.

[ORDONANŢA DE URGENŢĂ 195/2005] O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană,

dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 761/2001 sunt direct aplicabile şi în dreptul român,

reglementările naţionale neavând decât, eventual, rolul de a adopta măsuri menite să asigure

aplicarea acestuia. Instrumentele economico-fiscale joacă un rol din ce în ce mai important în

promovarea obiectivelor protecţiei mediului, ca element component al responsabilităţii sociale

corporatiste.

Utilizarea acestora presupune însă evaluarea permanentă a eficienţei lor în raport cu

scopurile propuse şi adoptarea corectivelor necesare în vederea unei eficacităţi cât mai mari.

Aceasta din urmă presupune analiza schimbărilor de comportament la nivelul societăţilor

comerciale producătoare şi/ori consumatorilor şi a costurilor măsurilor luate. Experienţa arată că

unele proceduri nu au decât un efect limitat, deşi presupun sarcini administrative considerabile, ceea

ce le diminuează semnificativ eficacitatea.

Taxele sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor ori activităţilor care aduc atingere

mediului.

În unele state occidentale se manifestă tendinţa ca fiscalitatea ecologică să se substituie altor

fiscalităţi.

Politica preţurilor presupune ca preţurile produselor să fie suportate la nivelul întregii societăţi şi

nu reflectă costul pentru mediu al producţiei ori al emisiilor rezultate în urma folosirii acestora.

Împrumuturile (creditele) avantajoase pot fi folosite pentru construcţia şi funcţionarea

instalaţiilor ecologice şi sistemelor de reciclare.

Principalul rol al etichetei ecologice este acela de a informa consumatorii asupra produselor

considerate ca fiind mai puţin distructive pentru mediu, decât altele similare.

7.2. Imaginea de marcă a societăţii comerciale responsabile social

Legea nr. 84 din 1998 defineşte marca ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică

servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele

aparţinând altei persoane.

102

Semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre,

elemente figurative, forme tridimensionale, şi în special, forma produsului sau a ambalajului sau,

combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne, pot constitui mărci. [LEGEA 84

din 1998]

Dreptul la marcă este dobândit prin înregistrarea semnului ales de solicitant. Înregistrarea

mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra acesteia. Titularul dobândeşte, prin înregistrarea

semnului, un drept exclusiv de folosinţă sau de „ocupaţie” care este limitat la utilizarea acestui

semn în raport cu produsul sau serviciul pe care îl desemnează. Dreptul la marcă este un simplu

drept de „ocupaţie” în profitul celui care a făcut primul înregistrarea şi de aceea validitatea unei

mărci nu reclamă noutate, nici originalitate. Dreptul de ocupaţie conferit de înregistrare este un tip

particular pentru că obiectul şi funcţia dreptului la marcă nu este acela de a conferi un monopol

asupra unui nume distinctiv ci acela de a favoriza comerţul, de a asigura protecţia consumatorului.

Dreptul nu protejează semnul în sine, marca, ci comerţul este protejat. Marca are un rol foarte

important deoarece are capacitatea de a atrage şi conserva clientela, fiind un element esenţial al

creşterii clientelei unei societăţi comerciale.

O societate comercială poate avea produse sau servicii foarte bune din punct de vedere

calitativ. Marca acelei societăţi comerciale creează pentru clienţi posibilitatea de a distinge şi de a

alege acele produse şi servicii dintre produsele şi serviciile concurenţei. Astfel, marca a devenit o

parte integrantă a oricărei strategii comerciale.

Mărcile posedă o serie de funcţii. În continuare vom expune cele mai importante funcţii ale

mărcii, funcţii care pot fi luate în considerare şi în cazul în care responsabilitatea socială poate fi

asimilată unei mărci ce defineşte acele societăţi comerciale care îşi desfăşoară activitatea

comercială respectând cerinţele responsabilităţii sociale.

Funcţia de diferenţiere a produselor îşi are rădăcinile în concepţia conform căreia marca

este un semn, o semnătură, care, aplicată pe un produs permite publicului să îl identifice,

deosebindu-l de alte produse identice sau similare. Astfel, marca devine un reper al produsului

căutat, pentru un public care nu mai leagă marca de provenienţa ei. În acest context, marca

dobândeşte o funcţie de fixare a clientelei, funcţia de diferenţiere a producătorului devenind o

funcţie de diferenţiere sau identificare a produselor. Acest fenomen poartă denumirea de

„obiectivizare” a mărcii. Dacă am considera responsabilitate socială o marcă, atunci ea ar

diferenţia acele produse ori servicii create, comercializate ori prestate cu respectarea cerinţelor

responsabilităţii sociale.

Plecând de la premisa că marca devine un reper al produsului căutat, marca responsabilităţii

sociale ar diferenţia un produs cosmetic comercializat de o societate comercială ce respectă

103

cerinţele responsabilităţii sociale, de alte produse cosmetice comercializat de alte societăţi

comerciale.

Funcţia de concurenţă a mărcii porneşte de la calitatea acesteia de mijloc de

individualizare a produselor unui anumit producător. Astfel, fiind un semn exterior al valorii

produselor, marca permite consumatorilor să se orienteze uşor şi rapid spre produsele verificate,

aparţinând producătorilor care şi-au câştigat o bună reputaţie. În unele cazuri de produse noi, de tip

special, marca ajunge să se identifice cu produsul în asemenea măsură, încât acesta este desemnat

prin marcă.

Cazul în care cumpărătorul realizează copii xerox, se remarcă identificarea mărcii aparatului de

copiere („Xerox”) cu acţiunea realizată.

În cazul în care am lua în considerare marca responsabilităţii sociale, aceasta ar orienta

uşor şi rapid consumatorii spre produsele şi serviciile oferite de societăţile responsabile social. În

cazul în care s-ar observa o preferinţă a consumatorilor spre această marcă, tot mai multe societăţi

comerciale ar fi stimulate să adopte o atitudine responsabilă social.

Funcţia de reclamă a mărcii se bazează pe forţa de atracţie a mărcii. Marca, printr-o

publicitate adecvată, poate crea consumatorului un adevărat „reflex condiţionat”. O publicitate

reuşită conferă mărcii un potenţial de vânzare independent de calitatea şi preţul produsului căruia

aceasta îi este asociată. Prin forţa de seducţie a consumatorilor marca devine un element autonom al

succesului comercial. Astfel, din accesoriu al produsului,marca a devenit un bun independent cu o

valoare proprie. O atitudine responsabilă social asimilată unei mărci, ar oferi, bineînţeles, o

reclamă binemeritată societăţilor comerciale ce ar intregra în propriile strategii de afaceri –

inclusiv strategiile de marketing – cerinţele responsabilităţii sociale.

În ceea ce priveşte funcţia de protecţie a consumatorilor, consumatorul are dreptul de a fi

corect informat asupra calităţii produselor pe care le achiziţionează, iar informarea trebuie să fie

completă pentru a-i ajuta alegerea. Protecţia consumatorilor se realizează nu numai prin corecta

informare, problema este mult mai complexă şi face obiectul unor reglementări specifice, de drept

al consumului. În înţelesul strict al legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

consumatorul este definit ca fiind orice persoană fizică acţionând în alte scopuri decât cele ale

activităţii sale comerciale sau profesionale. Funcţia de protecţie a consumatorului derivă din funcţia

de garanţie a calităţii şi din cea de garanţie a provenienţei, deoarece provenienţa implică o calitate

constantă a produsului marcat. Marca este un atribut important de identificare a unui comerciant

faţă de clienţii săi. Marca unui comerciant aplicată unui produs reprezintă pentru consumator o

dovadă a individualităţii acelui produs. Marca este, astfel, o „garanţie” pentru clientul acelui

comerciant a autenticităţii acelui produs. Marca responsabilităţii sociale ar oferi o garanţie unor

104

produse şi servicii ce respectă cerinţele tuturor categoriilor de stakeholderi – incluzându-se o

atitudine corectă, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a mediului natural. Din acest punct

de vedere responsabilitatea socială oferă o dublă garanţie: o garanţie a calităţii produselor şi

serviciilor oferite consumatorilor şi o garanţie a unei producţii responsabile faţă de comunitate în

ansamblul ei şi faţă de mediul natural, de care depinde, până la urmă, sănătatea tuturor

consumatorilor.

Am luat în considerare posibilitatea asimilării responsabilităţii sociale unei mărci, deoarece

responsabilitatea socială joacă un rol esenţial în crearea reputaţiei societăţii comerciale de care se

bucură în diverse medii. Ideea fundamentală pe care se sprijină un program de identitate este aceea

că tot ce face/sprijină o societate comercială prin intermediul acţiunilor de responsabilitate socială

trebuie să proiecteze o idee clară a valorilor în care respectiva societate comercială crede, o idee

clară despre cine este şi ce contează pentru ea, despre obiectivele acesteia. În acest sens, toate

acţiunile derulate trebuie să aibă continuitate şi să fie consecvente cu misiunea şi viziunea societăţii

comerciale explicate publicului larg prin mixul acţiunilor de comunicare.

În jurul unui brand se ţese un sistem complex de legături ce contribuie la comunicarea

valorilor pe care o societate comercială le creează. Un brand se construieşte plecând de la un logo şi

un slogan, dar puterea acestuia rezultă din toate suporturile pe care acesta este comunicat şi

promovat.

Puterea unui brand rezultă din următoarele suporturi pe care acesta este comunicat şi

promovat: spoturi audio-video, ad print-uri, bannere online, postere, cataloage, corespondenţă

directă.

Este necesar să diferenţiem, în acest context, marca de brand. Dacă privim fiecare produs

sau familie de produse drept o persoană, marca este înfăţişarea acestuia: frizura, hainele, pantofii şi

poate chiar parfumul. Dar brandul este o persoană, cu suflet, o viziune, nişte principii în viaţă.

Înfăţişarea brandului, felul în care se prezintă în comunicarea cu clienţii, nu este doar creaţia unor

agenţii de publicitate sau branding, ci este urmare a „ADN-ului” pe care l-au definit fondatorii săi.

Imaginea societăţii comerciale presupune ca identitatea acesteia să fie îmbogăţită de referinţe şi

atribute purtătoare de valoare, care îi vor oferi un statut psihologic avantajos şi vor influenţa

imaginea socială. Mărcile viitorului vor trebui să se remarce nu numai prin calitatea produselor şi o

imagine dezirabilă, ci şi prin simbolizarea societăţii comerciale din spatele brandului. Potrivit lui W.

Ollins, consultant în domeniul identităţii corporatiste: „următoarea etapă majoră în evoluţia

brandurilor este responsabilitatea socială. Va fi o mutare inteligentă să poţi spune: nu este nici o

diferenţă între produsele şi preţurile noastre şi cele ale concurenţei, dar noi ne purtăm frumos (cu

mediul natural şi societatea în ansamblul ei, comunitatea)”.

105

Pentru societăţi comerciale este cunoscută realitatea conform căreia a atrage un consumator

şi a-l păstra necesită mari eforturi. Consistenţa este hrănită de încredere, iar încrederea este esenţa

mărcilor puternice, de succes. O marcă a responsabilităţii sociale poate realiza o fidelizare a

clieţilor acelei societăţi comerciale. Aproape orice poate ajunge o nouă marcă de succes. Orice

produs oferă oportunităţi de a crea o imagine unică în mintea consumatorilor. Aproape orice produs

poate depăşi limitele strâmte, înguste ale categoriei sale. Produsele au cicluri de viaţă clasice.

Mărcile bine conduse pot dăinui veşnic. Dar, acţiunile prost concepute tind să aibă efecte contrare

celor urmărite. Preocupările consumatorilor legate de probleme de mediu sau sociale nu mai pot fi

exploatate, pur şi simplu, prin anunţuri din care să reiasă că s-au adus modificări superficiale unui

produs sau că societatea comercială producătoare se conformează regulilor aplicabile. Importanţa

valorilor unei societăţi comerciale are tendinţa să egaleze şi chiar să depăşească importanţa

caracteristicilor produselor pe care acestea le produc. Responsabilitatea socială, bineînţeles în mod

corect aplicată strategiilor dezvoltate de o societate comercială, poate acorda acel element de

noutate atât de necesar unei mărci de succes. Toate avantajele responsabilităţii sociale corporatiste

pot da valoare mărcii produselor societăţilor comerciale responsabile social. Astfel, funcţiile mărcii

anumitor produse pot fi dublate de o atitudine responsabilă social promovată corect şi consecvent de

anumite societăţi comerciale. În promovarea şi recunoaşterea responsabilităţii sociale corporatiste în

România se poate utiliza şi un instrument economic şi juridic: marca responsabilităţii sociale. În

acest mod se transpun şi în România prevederile Rezoluţiei Consiliului 2003/C 39/02 care

urmăreşte ca statele membre UE să promoveze responsabilitatea socială a societăţilor comerciale la

nivel naţional, în paralel cu dezvoltarea unei strategii la nivel comunitar, în special prin

conştientizarea societăţilor comerciale de beneficii. De asemenea, acest instrument poate fi utilizat

în promovarea transparenţei practicilor de responsabilitate socială integrate de societăţile

comerciale din România.

Asimilarea responsabilităţii sociale unei mărci ar conduce la diferenţierea acelor produse ori

servicii create, comercializate ori prestate cu respectarea cerinţelor responsabilităţii sociale, şi ar

stimula societăţile comerciale să adopte acest tip de comportament comercial. Aceasta deoarece

marca responsabilităţii sociale va orienta uşor şi rapid consumatorii spre produsele şi serviciile

oferite de societăţile responsabile social.

Marca are un rol foarte important deoarece are capacitatea de a atrage şi conserva clientela, fiind

un element esenţial al creşterii clientelei unei societăţi comerciale.

Dacă am considera responsabilitate socială o marcă, atunci ea ar diferenţia acele produse ori

servicii create, comercializate ori prestate cu respectarea cerinţelor responsabilităţii sociale.

106

În cazul în care am lua în considerare marca responsabilităţii sociale, aceasta ar orienta uşor şi

rapid consumatorii spre produsele şi serviciile oferite de societăţile responsabile social. În cazul în

care s-ar observa o preferinţă a consumatorilor spre această marcă, tot mai multe societăţi

comerciale ar fi stimulate să adopte o atitudine responsabilă social.

O atitudine responsabilă social asimilată unei mărci, ar oferi, bineînţeles, o reclamă binemeritată

societăţilor comerciale ce ar intregra în propriile strategii de afaceri cerinţele responsabilităţii

sociale.

Responsabilitatea socială oferă o dublă garanţie: o garanţie a calităţii produselor şi serviciilor

oferite consumatorilor şi o garanţie a unei producţii responsabile faţă de comunitate în ansamblul ei

şi faţă de mediul natural, de care depinde, până la urmă, sănătatea tuturor consumatorilor.

O marcă a responsabilităţii sociale poate realiza o fidelizare a clieţilor acelei societăţi

comerciale.

7.3. Standardul RSC ISO 26000

Instrumentele şi practicile de Responsabilitate Socială pot fi mai calre dacă vor fi întrun fel

standardizate. Organizaţia Internaţională de Standardizare ISO a decis să dezvolte standardele

internaţionale prin asigurarea un Ghid de Responsabilitate Socială. Acest Ghid va fi publicat în anul

2010 sub numele de ISO 26000. El nu va include obligaţii şi astfel nu va fi o certificare standard.

Organizaţia Internaţională de Standardizare a selectat Institutul Suedez de Standardizare şi

Asociaţia Braziliană de Standarde Tehnice de a conduce grupul de cercetare ce va elabora ISO

26000 RSC. ISO 26000 RSC va fi o sintetizare a diverselor opinii existente în domeniul

responsabilităţii sociale. Este căutată o cale de mijloc adecvată de a promova respectul şi

responsabilitatea bazate pe documente recunoscute de referinţă fără a exclude creativitatea şi

dezvoltarea. ISO 26000 va cuprinde: prefaţă, introducere, scop, termeni şi definiţii, explicaţii

privind responsabilitatea socială, principii ale responsabilităţii sociale, recunoaşterea

responsabilităţii sociale şi implicarea stakeholderilor, ghid al celor mai importante subiecte privind

responsabilitatea socială, ghid de implementare al practicilor responsabile social, Anexa A Iniţiative

responsabile social, bibliografie şi index.

Prin redactarea ISO 26000 se vor urmări următoarele obiective:

încurajarea angajamentului moral de a respecta cerinţele responsabilităţii sociale;

sintetizarea într-un singur document a conceptelor, definiţiilor şi metodelor de evaluare a

responsabilităţii sociale.

Standardul ISO 26000 se va aplica tuturor organizaţiilor din sectoarele publice şi private

(incluzând societăţile comerciale) din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Acest standard va

adăuga valoare prin dezvoltarea unui consens internaţional prin ceea ce presupune responsabilitatea

107

socială şi va furniza toate indicaţiile necesare pentru a transforma informaţiile teoretice în practică.

Necesitatea ca organizaţiile din domeniul public şi privat să aibă un comportament responsabil

social a devenit o cerinţă generalizată a comunităţii, în care aceste organizaţii îşi desfăşoară

activitatea.

Instrumentele şi practicile de Responsabilitate Socială pot fi mai clare dacă vor fi într-un fel

standardizate.

Organizaţia Internaţională de Standardizare ISO a decis să dezvolte standardele internaţionale

prin asigurarea un Ghid de Responsabilitate Socială.

Necesitatea ca organizaţiile din domeniul public şi privat să aibă un comportament responsabil

social a devenit o cerinţă generalizată a comunităţii.

În unele state occidentale se manifestă tendinţa ca fiscalitatea ecologică să se substituie altor

fiscalităţi.

Principalul rol al etichetei ecologice este acela de a informa consumatorii asupra produselor

considerate ca fiind mai puţin distructive pentru mediu, decât altele similare.

Dacă am considera responsabilitate socială o marcă, atunci ea ar diferenţia acele produse ori

servicii create, comercializate ori prestate cu respectarea cerinţelor responsabilităţii sociale.

O marcă a responsabilităţii sociale poate realiza o fidelizare a clieţilor acelei societăţi

comerciale.

Organizaţia Internaţională de Standardizare ISO a decis să dezvolte standardele internaţionale

prin asigurarea un Ghid de Responsabilitate Socială.

Necesitatea ca organizaţiile din domeniul public şi privat să aibă un comportament responsabil

social a devenit o cerinţă generalizată a comunităţii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Taxe suplimentare se folosesc:

a) în cazul în care se doreşte limitarea utilizării unui produs

c) în cazul în care se doreşte reciclarea unui produs

b) în cazul în care se doreşte interzicerea utilizării unui produs

d) în cazul în care se doreşte ecologizarea unui produs

2. Taxele pot fi clasificate, în funcţie de scopul direct urmărit, în:

A) taxe percepute după cantitatea substanţelor poluante eliberate în mediu

C) taxe percepute pe produsele care sunt poluante în timpul fabricării acestora

B) taxe percepute după calitatea substanţelor poluante eliberate în mediu

D) taxe percepute pe produsele care sunt poluante în timpul utilizării lor

a) A+C

108

b) A+B+C

c) A+C+D

d) A+B+C+D

3. Pot constitui instrumente ale responsabilizării sociale a societăţile comerciale:

A) suprimarea taxelor (detaxările) C) politica preţurilor

B) creditele (împrumuturile) cu dobândă redusă ori chiar fără dobândă

D) asigurările

a) A+C

b) A+B+C

c) B+C+D

d) A+B+C+D

4. Taxele pot fi clasificate, în funcţie de scopul direct urmărit, în:

A) taxe percepute pe produsele devenite învechite, introducând un sistem de eliminare

C) redevenţe utilizate pentru acoperirea cheltuielilor colectivităţii

B) diferenţierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin introducerea unei taxe

pentru un produs echivalent, care este poluant

D) taxe administrative plătite pentru diverse servicii administrative

a) A+C

b) A+B+C

c) A+C+D

d) A+B+C+D

5. Sistemele de consignaţie constituie un mecanism de piaţă ce urmăreşte:

a) consignarea obligatorie a recipientelor c) încurajarea returnării recipientelor

b) consignarea obligatorie a produselor d) încurajarea reciclării recipientelor

6. Pot constitui mărci următoarele semne distinctive:

A) cuvinte, inclusiv nume de persoane C) litere, cifre

B) desene, elemente figurative, forme tridimensionale

D) forma produsului sau a ambalajului lui

a) A+C

b) A+B+C

c) A+C+D

d) A+B+C+D

7. Mărcile posedă o serie de funcţii:

A) funcţia de diferenţiere a produselor C) funcţia de reclamă a mărcii

109

B) funcţia de concurenţă a mărcii D) funcţia de protecţie a consumatorilor

a) A+C

b) A+B+C

c) A+C+D

d) A+B+C+D

8. Asimilarea responsabilităţii sociale unei mărci ar conduce la:

A) diferenţierea acelor produse create cu respectarea cerinţelor responsabilităţii sociale

C) diferenţierea acelor servicii prestate cu respectarea cerinţelor responsabilităţii sociale

B) diferenţierea acelor produse comercializate cu respectarea cerinţelor responsabilităţii

sociale

D) stimularea societăţile comerciale să adopte acest tip de comportament commercial

a) A+C

b) A+B+C

c) A+C+D

d) A+B+C+D

110

Bibliografie generala:

1. [BALIAS 2005] Balias G.: Seeds of Distrust: The Co-existence of Genetically Modified and

Conventional or Organic Crops in Greece. European Environmental Law Review volume. 14,

December 2005, Blackwell Publishing, p. 318.

2. [BÎRSAN 2006] Bîrsan C., Beleiu Gh., Deak F., Toader C., Nicolae M., Popescu R., Dumitrache

B.: Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2006-2007. Editura Universul Juridic,

Bucureşti. 2006, pp. 247-248.

3. [BÂTLAN 1997] Bâtlan I.: Psilosophia moralis. Prelegeri de etică. Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti. 1997, p. 16

4. [BRĂTIANU 2003] Brătianu C.: op. cit. în Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.

(coordonatori): Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 193.

5. [CARLSON 1956] Carlson E. R.: Attitude Change Through Modification of Attitude Structure. In

Journal of Abnormal and Social Psychology no. 52/1956, pp. 256-261.

6. [CĂRPENARU 2007] Cărpenaru S. D.: Drept comercial român. Ediţia a VI-a revizuită şi

adăugită. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007, pp. 3-5, 8, 156, 317-371.

7. [CIUTACU 2005] Ciutacu C., Chivu L., Preda D.: Responsabilitatea socială a companiei - o

provocare pentru lumea contemporană. în Revista Română de Economie Nr. 2/2005, Editura

Centrul de Informare şi Documentare Economică, Institutul de Economie Naţională, Bucureşti. p.

79.

8. [CHARTER 1999] Charter M., Polonsky M. J.: Greener Marketing. A global Perspective on

Greening Marketing Practice. GreenleafPublishing, Sheffield, 1999, p. 16.

9. [CRAHMALIUC 2009] Crahmaliuc A.: SIVECO România dă o nouă dimensiune

responsabilităţii sociale. în volumul Conferinţei Responsabilitatea socială corporativă şi

dezvoltarea durabilă, 10 aprilie 2009 – Bucureşti, Editura Comunicare.ro, Bucureşti. 2009.

10. [CRANE 2008] Crane A., Matten D., Spence L. J.: Corporate Social Responsibility. Readings

and causes in a global context. Routledge, Abigdon. 2008, p. 63, 419, 441-443, 498-509.

11. [CRĂCIUN 2005] Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,

Bucureşti. 2005. 294 – 295, 302 – 304, 480-483, 525 – 547.

12. [COD CIVIL] Art. 942 Cod Civil

13. [CODUL CONSUMULUI] Legea nr. 296 din 28 iunie 2004 republicată în 2008, numită şi

Codul Consumului, republicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 24 martie 2008, art. 41.

111

14. [CORPORATE ETICS 2006] Corporate Etics & Governance Watchdog: Banks pushing people

further into debt. (postat la 3 iunie 2006) http:// www.corp-ethics.com/articles/ whistleblower-

reveals-bank-secrets.html

15. [COVEY 2000] Covey St. R.: Etica liderului eficient sau Conducerea bazată pe principii.

Editura Alfa, Bucureşti. 2000, p. 223.

16. [DARMON 2006] Darmon R. Y.: Marketingul etic - un mit? în Frontiere etice ale

capitalismului. Editura Polirom, Iaşi. 2006, pp. 207-228.

17. [DANCIU 2006] Danciu V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi consumului.

Editura Economică, Bucureşti. 2006, pp. 118-119.

18. [DEX 1] DEX OnLine. Dicţionare ale limbii române: Definiţii pentru etic, etică.

http://dexonline.ro/search.php?cuv=etică

19. [DEX 2] DEX OnLine. Dicţionare ale limbii române: Definiţii pentru responsabilitate.

http://dexonline.ro/ search.php?cuv=RESPONSABILITÁTE

20. [DIACONESCU 2003] Diaconescu M.: Cadrul juridic al marketingului. în Florescu C.,

Mâlcomete P., Pop N. Al. (coordonatori): Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică,

Bucureşti. 2003, p. 95.

21. [DJUVARA 1995] Djuvara M.: Teoria generală a dreptului. Enciclopedia juridică. Editura All,

Bucureşti. 1995, pp. 41-42.

22. [DOMINTE 2008] Dominte N. R.: Organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale. Editura

C.H.Beck, Bucureşti. 2008, pp. 3, 29-33.

23. [DRĂGUŞIN 2003] Drăguşin M.: Asociaţii ale consumatorilor. în Florescu C., Mâlcomete P.,

Pop N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003,

pp. 68-69.

24. [DRUŢĂ 2003] Druţă M. E., Pop N. Al.: Etică a marketingului. în Florescu C., Mâlcomete P.,

Pop N. Al. (coordonatori): Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003,

pp. 238-240.

25. [1 DUŢU 2007] Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 81-82, 91-

92, 201-234, 423-429.

26. [2 DUŢU 2007] Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp.

423-429, 453-455, 935-967.

27. [3 DUŢU 2009] Duţu M.: Sticlele din plastic un pericol pentru sănătate? în Săptămâna

Financiară nr. 208 din 18 mai 2009 p. 14.

28. [EMINESCU 1972] Eliescu M.: Răspunderea civilă delictuală. Editura Academiei, Bucureşti.

1972. pp. 19-25.

112

29. [FILALI MEKNASSI 2008] Filali Meknassi R.: Quel avenir pour la responsabilité sociale des

entreprises au Maroc? Sedjari A.: Droits de l’Homme et développement durable. Quelle

articulation. Edition l’Harmattan-GRET, Imprimerie El Maârif Al Jadida – Rabat, 2008, p. 190.

30. [FLORESCU 1992] Florescu C. (coordonator), Balaure V., Boboc Şt., Cătoiu I., Olteanu

V., Pop N. Al.: Marketing. Marketer, Bucureşti, 1992, pp. 488 – 489.

31. [FREDERICK 2006] Frederick C. W.: Corporation, Be Good! The Story of Corporate Social

Responsability. Dog Ear Publishing, Indianapolis. 2006, pp. 6, 138, 180-198.

32. [GAGO 2005] Gago F.: Administracion dela Responsabilidad Social Corporativa. International

Thomson Editores Spain Parainfo, Madrid. 2005, p. 1.

33. [GARBER 2007] Garber P. R.: Learning Points. 89 Activities and Actions for Coaching Call

Center CSRs. HRD Press, Inc., Amherst Massachusetts. 2007, p. 9.

34. [GEORGESCU 2002] Georgescu I. L.: Drept comercial român. Volumul II. Editura All Beck,

Bucureşti. 2002, p. 2.

35. [GHEORGHE 2006] Gheorghe C. A.: Drept bancar. Editura C.H.Beck, Bucureşti. 2006, pp. 3,

7, 17, 61-62.

36. [HOSSAIN 2004] Hossain F., Onyango B.: Product attributes and consumer acceptance of

nutritionally enhanced genetically modified foods. In International Journal of Consumer Studies

Volume 28, Number 3, June 2004, Blackwell Publishing, p. 255.

37. [HOTĂRÂREA 748/2007] Hotărârea nr. 748 din 11 iulie 2007 privind organizarea şi

funcţionarea A.N.P.C. publicată în Monitorul Oficial nr. 480 din 18 iulie 2007.

38. [IAMANDI 2008] Iamandi I. E., Filip R.: Etică şi responsabilitate socială corporativă în

afacerile internaţionale. Editura Economică, Bucureşti. 2008, pp. 11-12, 15, 28.

39. [JOSEPHSON 1995] Josephson M.: Ethics and Business Decision Making. in Hoffman W. M.,

Frederick R. E.: Business Ethics. Readings and Cases in Corporate Morality. McGraw-Hill Inc.,

1995, pp. 81-89.

40. [KATZ 1955] Katz E., Lazarfeld P. E.: Personal Influence: The Part Played by People in the

Flow of Mass Communication. Free Press, Glencoe. 1955, p. I11.

41. [KEMPF 2005] Kempf H.: L’Europe et les OGM: un defi culturel. Le Monde 8 iulie, 2005.

42. [KERBALEK 2003] Kerbalek I.: Societate comercială. în Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N.

Al. (coordonatori): Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 648,

650, 651.

43. [KOLODINSKY 2004] Kolodinsky J., DeSisto T. P., Narsana R.: Inflences of question wording

on levels of support for genetically modified organisms. In International Journal of Consumer

Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing, pp. 154-155.

113

44. [1 KOTLER 2005] Kotler Ph., Wong V., Saunders J., Armstrong G.: Principles of Marketing.

Fourth european edition. Pretice Hall, Harlow. 2005, pp. 169-170, 178-179, 183-190.

45. [2 KOTLER 2003] Kotler Ph., Armstrong G.: Principiile marketingului. Editura Teora,

Bucureşti. 2003, pp. 972-973, 986.

46. [3 KOTLER 2003] Kotler, Ph.: Marketing de la A la Z. Editura Codecs, Bucureşti. 2003, p. 48.

47. [4 KOTLER 2005] Kotler Ph., Armstrong G.: Principiile marketingului. Editura Teora,

Bucureşti. 2005,. pp. 204-206.

48. [5 KOTLER 2005] Kotler Ph., Lee N.: Corporate Social Responsability. Doing the Most Good

for Your Company and Your Cause. John Wiley & Sons, New Jersey. 2005, pp. 1, 3.

49. [6 KOTLER 2003] Kotler Ph.: Marketing de la A la Z. Editura Codecs, Bucureşti. 2003. p. 48.

50. [LANGLET 2005] Langlet D.: Advance Informed Agreement and Biosafety – the Elaboration,

Functioning, and Implications of AIA in the Cartagena Protocol. European Environmental Law

Review volume. 11, November 2005, Blackwell Publishing, p. 291.

51. [LAUNIS 2008] Launis V., Räikkä J.: Genetic Democracy. Philosophical Perspectives.

Springer, 2008, p. 3.

52. [LEGEA 46/2008] Legea nr. 46 din 19 martie 2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 238 din

27 martie 2008.

53. [LEGEA 449/2003] Legea nr. 449 din 2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate

acestora, art. 2 lit. a.

54. [LEGEA 53/2003] Legea nr. 53 din 2003, Codul Muncii, Art. 258.

55. [LEGEA 84 /1998] Legea nr. 84 din 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice Art. 3 lit. a.

56. [LEGEA 31/1990] Art. 3. din Legea nr. 31 din 1990 privind societăţile comerciale, republicată

în Monitorul Oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.

57. [LOGUE 2009] Logue A. C.: Socially Responsible Investing For Dummies. Wiley Publishing

Inc. Indianapolis, Indiana. 2009, p. 13.

58. [MALHOTRA 2007] Malhotra N. K.: Marketing Research. An Applied Orientation. Pretice

Hall, New Jersey. 2007, p. 28,

59. [MAKUCH 2004] Makuch Z.: TBT or not TBT, That is the Question: The International Trade

Law Implications of European Community GM Traceability and Labelling Legislation. European

Environmental Law Review volume. 8-9, August-September 2004, Blackwell Publishing, p. 235.

60. [MARINESCU 2003] Marinescu D.: Tratat de dreptul mediului. Editura All Beck, Bucureşti,

2003, pp. 90 – 91.

61. [MC DONALD 1998] Mc Donald M.: Marketing strategic. Editura CODECS, Bucureşti. 1998,

p. 16.

114

62. [MACDONALD 1] MacDonald C.: Guidance for Writing a Code of Ethics.

http://www.ethicsweb.ca/codes/coe3.htm

63. [MACDONALD 2] MacDonald C.: Why Have a Code of Ethics?

http://www.ethicsweb.ca/codes/coe2.htm

64. [1 MUREŞAN 2007] Mureşan L., Poţincu C.: Etica în afaceri. Editura Universităţii

Transilvania din Braşov, 2007, pp 5-7, 17-18, 43-44.

65. [2 MUREŞAN 2009] Mureşan L., Gheorghe C. A.: The Relation between the Romanian

Commercial Banking Companies and the Corporate Social Responsibility. In Bulletin of the

Transilvania University of Braşov, Vol. 2 (51) – 2009, Series VII: Socio-Humanistic Sciences

66. [3 MUREŞAN 2007] Mureşan, L., Gheorghe, C. A., Poţincu, C.: Elemente de dreptul

afacerilor. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 98.

67. [4 MUREŞAN 2007] Mureşan L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii

Transilvania din Braşov, 2007, pp. 5-73.

68. [5 MUREŞAN 2008] Mureşan L., Neacşu A., Madar A.: Risks and Implications of Genetically

Modified Products. în volumul Conferinţei internaţionale de comunicări ştiinţifice: “Integrarea

europeană – noi provocări pentru economia României”, Oradea, 30 – 31 mai 2008 publicat în

Analele Universităţii din Oradea, pp. 417-421.

69. [6 MUREŞAN 2007] Mureşan, L.: Ethics Code in Romania. Bulletin of the Transilvania

University of Braşov, vol. 14 (49)/2007, Series B, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, pp.

589-592.

70. [1 MURZEA 2004] Murzea C., Drilea M., Cletea Gh., Miron A.: Noţiuni de proprietate

intelectuală. Editura Romprint, Braşov. 2004. pp. 184-188.

71. [2 MURZEA 2008] Murzea C., Mureşan L.: Dreptul la marcă şi protecţia consumatorului în

comerţul electronic prin licitaţie publică. în volumul sesiunii de Comunicări Ştiinţifice a

Universităţii „George Bariţiu” din Braşov, Facultatea de Drept, 22 noiembrie 2008 pp. 119-124.

72. [3 MURZEA 2009] Murzea C., Mureşan L.: The Trademark of the Corporate Social

Responsibility, Identity Element also for the Romanian Commercial Companies. The 5th Edition of

the International Scientific Conference: European Integration – New Challenges for the Romanian

Economy, May 30-31, 2009, Oradea, în curs de publicare în Analele Universităţii din Oradea.

73. [4 MURZEA 2009] Murzea C., Mureşan L.:The Trademark of the Corporate Social

Responsibility, Identity Element also for the Romanian Commercial Companies. in

Proceeding of WSEAS International Conference on Advances in Environmental & Geological

Science & Engineering, 24-26 September 2009, Braşov, România, pp. 193-196.

74. [OPREA 2005] Oprea L.: Resposabilitate socială corporatistă. De la teorie la practică.

115

Editura Tritonic, Bucureşti. 2005, pp. 11- 24, 34-44, 49-52.

75. [ORDONANŢA DE URGENŢĂ 174/2008] Ordonanţa de urgenţă nr. 174 din

19 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia

consumatorilor publicată în Monitorul Oficial nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

76. [ORDONANŢA DE URGENŢĂ 195/2005] Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 2005,

Art. 11 alin. (4), Art. 4 lit. n), Art. 86 lit. g).

77. [PAINTER-MORLAND 2008] Painter-Morland M.: Business Ethics as Practice. Ethics

as the Everyday Business of Business. Cambridge University Press, 2008, p. 3.

78. [1 PATRICHE 2003] Patriche D.: Protecţie a consumatorului. pp. 579-580.

79. [2 PATRICHE 2003] Patriche D.: Consumerism. în Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N.

Al. (coordonatori): Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003,

p. 169.

80. [3 PATRICHE 2003] Patriche D.: Drepturi ale consumatorului, ale utilizatorului. în

Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori): Marketing. Dicţionar explicativ.

Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 221.

81. [PETER 1987] Peter P. J., Olson J. C.: Consumer Behavior. Marketing Strategy

Perspectives. Richard D. Irwin Inc., Ilinois. 1987, p. 642.

82. [POENARU 2001] Poenaru E.: Drept civil. Teoria generală. Persoanele. Editura Dacia

Europa Nova, Lugoj. 2001, pp. 3-7, 357.

83. [POPA 1994] Popa N.: Teoria generală a dreptului. Editura Actami, Bucureşti. 1994,

pp. 51, 135-141.

84. [RACOLŢA-PAINA 2006] Racolţa-Paina N. D., Mateescu V. M.: Responsabilitatea

socială internă şi producţia de tip lohn. Studiu de caz: o întreprindere mică, cu capital străin,

din industria confecţiilor. în Management & Marketing Nr. 3/2006, Editura Economică,

Bucureşti. pp. 99-100.

85. [RĂHĂU 2005] Răhău L., Oroian M., Neagu Gh.: Marketing. Editura Risoprint. Cluj-

Napoca, 2005, pp. 18 – 22.

86. [ROŞ 2001] Roş V.: Dreptul proprietăţii intelectuale. Editura Global Lex, Bucureşti.

2001. pp. 549-574.

87. [SANTORO 2005] Santoro M. A., Gorrie T. M.: Ethics and the Pharmaceutical Industry.

Cambridge University Press. 2005, p. i.

88. [SASU 2004] Sasu V. D.: Diferenţieri şi similitudini între marcă şi brand. în Analele

Universităţii din Oradea, 2004, p. 334.

116

89. [SCHRÖDER 2004] Schröder M. J., McEachern A. M. G.: Consumer value conflicts

surrounding ethical food purchase decisions: a focus on animal welfare. In International Journal of

Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing, pp. 168-169.

90. [SCHREINER 2002] Schreiner C., Ciobanu R. C., Huţu C. A.: Etica tehnică şi a afacerilor.

Editura Gh. Asachi, Iaşi. 2002, pp. 145 – 147.

91. [TANNENBAUM 1956, RIGAUX-BRICMONT 1982] Tannenbaum P. H.: Initial Attitude

Toward Source and Concept as Factors in Attitude Change Through Communication. in Public

Opinion Quarterly no. 20/1956, pp. 413-425 şi Rigaux-Bricmont B.: Structure des attitudes du

consummateur à l’égard des sources d’information. Leroche M.: Marketing, Administrative

Sciences Association of Canada no. 3/1982, pp. 263-275.

92. [TURCU 2008] Turcu I.: Tratat teoretic şi practic de drept comercial. Volumul I. Editura

C.H.Beck, Bucureşti. 2008, p. 54.

93. [ŢIGU 2005] Ţigu G.: Etica afacerilor în turism. Puncte de vedere, cazuri, teme de reflecţie.

Editura Uranus, Bucureşti. 2005, p. 10, 21-26, 27, 62, 64-66. 23-27, 9, 58, 66-69, 67-69, 94

94. [UNGUREANU 2000] Ungureanu O.: Drept civil. Introducere. Editura All Beck, Bucureşti.

2000, p. 19.

95. [VIOREANU 2009] Vioreanu V.: Băncile au provocat deliberat criza financiară. In Revista

Capital http://www.capital.ro/articol/ bancile-au-provocat-deliberat-criza-financiara- 119333. html

(publicat la 8 mai 2009).

96. [VOICULESCU 2007] Voiculescu N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare.

Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 225-226.

97. [VRÂNCEANU 2007] Vrânceanu D.: Rolul eticii în deciziile de marketing. în Revista de

Marketing Online – Vol.1/2007 Nr. 3, p. 29, 31, 36-37

http://www.edumark.ase.ro/RePEc/rmko/3/5.pdf

98. [WERTHER 2006] Werther B. W. Jr., Chandler D.: Strategic Corporate Social

Responsibility. Stakeholders in a Global Environment. Sage Publications, Thousand Oaks.

2006, pp. 92-93, 160-162, 172-173, 284, 286.

99. [ZADEK 2007] Zadek S.: The Civil Corporation. Earthscan, London. 2007, p. 1.

100. Florescu C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori): Marketing. Dicţionar explicativ.

Editura Economică, Bucureşti. 2003.

101. Hoffman W. M., Frederick R. E.: Business Ethics. Reading and Cases in Corporate

Morality. McGraw Hill Inc., New York. 1995.

102. Centrul de informare asupra organismelor modificate genetic din România: Ce trebuie să

ştiţi despre organismele modificate genetic? Cluj-Napoca. 2008, p. 2.

117

103. Centrul de informare asupra organismelor modificate genetic din România: Organisme

modificate genetic. Scurt ghid de informare. Cluj-Napoca. 2008.

104. Centrul Internanţional pentru Agricultură Ecologică din Europa Centrală şi de Est:

Buletinul informativ EkoConnect Agricultură Ecologică în Europa Centrală şi de Est. (martie

2009) http://www.bioavirom.ro/wp-content/uploads/2009/03/buletinul-informativ-ekoconnect

-agricoultura-ecologica-in-europa-centrala-si-de-estro.pdf p. 3

105. International Service for the Acquisition of Agrobiotech Application, Report, 2007

106. Social Responsibility in Marketing. http://www.iqads.ro/dictionar/social_responsibility

_in_marketing.html

107. Drept OnLine: Codul de bune practici pentru comerţul cu produse agroalimentare,

2008. http://www. dreptonline.ro/legislatie/codul_bune_practici_comert_produse_

agroalimentare_2008.php

108. www.responsabilitatesociala.ro

109. Comisia Europeană, Direcţia Generală pentru Întreprinderi: Introducere în CSR pentru

întreprinderile mici şi mijlocii. http://ec.europa.eu/enterprise/csr/campaign/documentation/

download/introduction_ro.pdf, pp. 2-3.

110. Social Responsibility in Marketing. http://www.iqads.ro/dictionar/social_responsibility

_in_marketing.html

111. Portalul Uniunii Europene. www.europa.eu

112. Responsabilitatea Socială a Companiilor. Bucureşti. 2006, p.4 (pp.1-10)

113. ISO: Social Responsibility. http://www.iso.org/sr

114. ISO: ISO and social responsibility. http://www.iso.org/iso/socialresponsibility.pdf

115. Consultanţă-certificare.ro: ISO 26000 şi responsabilitatea socială. http://www.

consultanta-certificare.ro/stiri/iso-26000-responsabilitatea-sociala.html p.4 (pp.1-4)