Revista Zona Literara Nr 1-3 Ianuarie - Martie 2015

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 1www.zonaliterara.ro

Au trecut atât de repede 25 de ani de la Revoluţia din `89, şi, la acest ceas de reflecţie, mă întreb ce s-a schimbat în tot acest timp în comunicarea interumană? Dacă voi pune această întrebare celor mai tineri (15-22 de ani) cu sigu-ranţă le-ar lua ceva vreme să îmi răspundă, nu pentru că nu ar găsi rapid un răspuns, ci pentru că ei s-au născut deja într-o altă lume. Această generaţie conectată la tot soiul de sisteme de comunicaţii tehnologice ar înţelege greu cum a fost cu putinţă ca în aceeaşi perioadă în care în America sau alte state din Europa oamenii aveau acces liber la tehnologie ce le permitea să comunice oricând între ei, la noi nu oricine avea un telefon fix în casă şi, mai apoi, un televizor, fie el şi alb-negru. Cei care aveau telefoane fixe în casă erau oricum înspăimântaţi, de cele mai multe ori, atunci când auzeau sunând telefonul. Pentru că în acelaşi timp alţi vecini conectaţi şi ei la acelaşi fir telefonic ascultau convorbirea „pri-vată”, şi oricând s-ar fi găsit unul care să aibă ce raporta serviciilor de securitate ale regimului totalitar, şi numai pentru faptul că cel sunat avea să afle de la o rudă de la ţară că iată, de sărbăto-rile pascale, „vor veni bătrânii cu ceva bunătăţi de prin curte”. Iar comunicarea prin intermediul televizorului nu însemna decât punerea în prac-tică, prin mijlocul tehnologiei video, a mesajului conducătorilor supremi.

Aşadar, televizorul era un instrument de propagandă şi (in)formare a cetăţenilor, în timp ce telefonul fix avea să fie „gaura cheii” pentru vecini. Le-ar fi greu tinerilor din acest prim sfert de secol XXI să înţeleagă aceste date; le-ar lua drept poveşti scrise de prozatorul Dan Lungu. Dar ele constituie în fond realitatea timpurilor de atunci şi, mai mult, ele dau în vileag o etapă a Fo

to: V

lad

Ivan

cu

2 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015 www.zonaliterara.ro

comunicării interumane, una dominată mai mult de ură şi teamă.

Dacă ar trebui să învăţăm ceva după aceşti 25 de ani de la revoluţie (oricum ar fi ea comentată şi justificată de istorici şi politici-eni) cred că ar trebui să ţinem cont de ceea ce s-a câştigat atunci, chiar şi cu vărsare de sânge, Libertatea. Libertatea în toate formele ei. De la acceea de a te îmbrăca şi mânca după bunul plac, la aceea de a comunica şi avea acces la teh-nologiile de ultimă oră. Astăzi suntem toţi conectaţi la tehnologia modernă şi putem comunica oricând şi oricât. Peste tot reclamele firmelor de telecomunicaţii mobile (şi mai nou cele fixe) ne atrag cu oferte-le lor „generoase”, în care sunt incluse sute de minute oferite „gratuit” (ca şi când cineva ar şti că în acest secol al vitezei avem timp să vorbim atâtea minute), în timp ce, pe de altă parte, câştigă teren posibilitatea de a comunica prin intermediul noilor media, prin internet. Mai mult, la aceşti 25 de ani, putem vorbi de o ofertă consistentă şi pe piaţa tv, unde au apărut zeci de televiziuni şi trusturi de presă. Iată ce explozie a comunicării interumane (cu ajutorul tehnologiei mobile şi al

noilor media) în spaţiul românesc în anii aceștia. Însă, prezenţa atâtor oferte şi această

paletă largă de canale demonstrează încă o dată specificul crizei prin care trece fiinţă, fiinţa care pe zi ce trece se tehnicizează sau, mai mult, se conservă, se blochează în spaţiul virtual, spa-ţiu care uneori o deconectează de concret, de uman. La început am înţeles toţi acest val al ofertelor tehnologiei ca pe un drept care ni se cuvenea, un drept blocat de istorie atâta vreme. Muţi români şi-au luat în casele lor nu un televizor, ci două, sau chiar trei, şi toate color, conectate la sute de canale tv; tot aşa mulţi din-tre noi avem astăzi cel puţin un telefon mobil (sau chiar două), cum mulţi dintre noi suntem conectaţi la internet (prin reţelele mobile sau fixe). Cert e că odată cu recâștigarea libertăţii ne-am dorit totodată să acumulăm aparate care să ne ajute să comunicăm mai mult, orice, oricât şi oricând, tocmai pentru că înainte nu se putea. Dar de la a folosi ca instrument şi mijloc de comunicare un astfel de aparat, până a-l identifica ca o necesitate vitală (cu efect nar-cotic) e cale lungă. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă şi numai pentru câteva ore ar cădea reţe-lele mobile, internetul şi reţelele de transmisie a programelor tv? Am fi din nou în parcuri sau în cofetării, librării şi cafenele să comunicăm? Am fi cu ochii aţintiţi spre cărți sau natură? Cum am comunica? Am ieşi din nou la o revo-luţie? E evident, lumea este astăzi dependentă de conectarea la servere, la reţele de comunica-re. Nu doar omul simplu, ci şi guvernele, dar şi alte aparate administrative ale statelor „civiliza-te şi moderne”.

Totuşi, observ că în spaţiul românesc comunicarea prin intermediul noilor media păstrează câteva date ale tipologiei comunică-rii prin telefonul conectat la mai mulţi vecini din perioada comunistă, în sensul că paginile de socializare, blogurile şi site-urile perso-nale au devenit un fel de privit „prin gaura cheii” la vedere… Fiecare e interesat să ştie de celălalt, de ce haine poartă, de ce prieteni are, prin ce excursii umblă, ce gânduri, stări, „status” are etc. Diferenţa e că înainte de `89 era o teamă să te expui, mai ales pentru a nu fi judecat de regim ca fiind antisistem, în timp ce astăzi nu mai are nimeni frică (în unele situaţii nici discernământ moral faţă de semeni) dacă se lasă descoperit nu doar prin „gaura cheii”, ci cu uşa larg deschisă. Ce mai contează dacă suntem sau nu cu intimitatea la vedere! În aceşti 25 de la revoluţie am învăţat să facem saună pe reţelele de socializare, adică am învăţat să ne bucurăm de libertatea de a (ne) comunica tot mai mult.


Că filmul a fost și a rămas un instrument de imediată expresie / exprimare a artiștilor Europeni, e o realitate demonstrată și susținută în continuare fără a o putea pune sub tăgadă. Închiși în camera obscură, ca și cum s-ar fi lăsat singuri în starea de prizonieri ai peșterii platoniciene, în lumea ideilor, spectatori au miltat alături de autori, s-au bucurat de estetizările produse cu ajutorul tehnicii filmice, au gustat subtilitățile și s-au regăsit pe ecranul cu umbre. Asemenea unor tăcuți observatori, am asistat, aici, în Estul european, din fotoliile sălilor, evenite cu timpul, din ce în ce mai comfortabile, la reconstrucția istoriei prin film, am ascultat reacții la evenimentele ce s-au petrecut sub ochii noști. Am comentat, am povestit mai departe despre „filmele generațiilor noastre”, le-am trecut în

arhive și am vorbit mereu despre noi, așa cum am fost, așa cum suntem azi.

Aproape inexistente în România, studiile care să investigheze strânsa relație dintre cinematografie și societate reprezintă în străinătate o amplă temă de cercetare. Lucrările dedicate cinematografiei Est-europene, fie ele semnate de un singur autor sau de un colectiv, tratează fenomenul în capitole diferite, făcând prea puține trimiteri la liantele sau diferențele etno-culturale din fiecare țară, atât de importante într-o societate în care termenul „globalizare” este unul de interes general. Este breșa în care ne propunem să sondăm cu mai multă atenție. Deopotrivă, dorim să definim cât mai precis ce ne caracterizează acum la două decenii după căderea blocului comunist, printr-o privire


directă în „oglinda” cinematografică, material cultural care poartă, fără nicio îndoială, amprenta societăților cărora le aparține. Și, pornind pe această cale puțin vizitată, ne-am propus să ne delimităm spațiul geo-politic.

Ne interesează nu doar ce s-a întâmplat în tendițele cinematografiei

artistice ale țărilor în general tratate ca făcând parte din fostul Bloc comunist (fosta Germanie de Est, Polonia, Cehia,

Slovacia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, România, Republica Moldova, Albania), ci și zona baltică (Estonia, Letonia, Lituania) și Ucraina. De asemenea, ne vom

concentra mai cu seamă pe tectonica socio-culturală a statelor din fosta Republică Ioguslavă, a României, Ungariei, Bulgariei

și a Republicii Moldova, și mai puțin pe centrul Polonia-Cehia-Slovacia căruia i-au fost dedicate analize considerabile. Este just că cercetătorii români nu s-au oprit

pe problematica de ansamblu a relației arta cinematografică-societate Est europeană, însă considerăm că studiile ce se concentrează

asupra părții centrale sunt solide și asiduu documentate.

Ne-a atras atenția a doua decadă a istoriei de după căderea Blocului comunist, etapa 2000-2010. Interesantă este perioada aceasta și privită în contextul transformărilor ce s-au petrecut. Ne aflăm în anii în care s-a depășit entuziasmul după seria de episoade destabilizante – căderea Zidului Berlinului, revoluțiile din ’89. Pare că rănile s-au închis, că societățile estice s-au așezat acum fiecare într-un anume fel, într-un timp al aparentei stabilități și independențe. Pot fi trase concluzii în privința trecutului, sunt deschise dosare, arhive și judecate. Tranziția dispare de pe buzele oamenilor, dar la orizont se întrevede criza economică. Semnele de întrebare nu ezită să apară ori să se repună cu accente puțin schimbate. Care sunt traumele ce se mai resimt

din trecut? Cum se vede noua societate estică în ansamblu și în individualitățile ei prin obiectivul aparatului de filmat, precum și în noile expresii artistice ale cineaștilor? Care sunt modalitățile prin care cinematografia prin promovarea, prin

vizibilitatea sau, din contra, prin fenomenul underground reușește să definească trăsăturile majore ale zonei răsăritene, balkanice ori baltice? Cum pot fi interpretate cifrele de încasări sau managementul festivalier dedicat Estului european?

După anii ’90 se naște un film de artă în care elementul social și politic apare acut. Din a doua decadă, valul nou de cineaști schimbă această direcție, factorul social este decelabil în portretistica personajelor ori în peisajul urban tratat, în general, ca element atmosferic. Și totuși imaginea societăților reiese cu atâta evidență. Tendințele se creionează însă diferit de la o regiune la alta, de la o țară la alta, de la un grup geo-politic la altul. De la personajul melancolic al unei societăți în deriziune al lui Šarūnas Bartas, de la individul și comunitățile distopice în viziunea lui Béla Tarr, până la satiricul personaj al lui Igor Cobilianski sau relicva comunismului într-o „lume nouă” (la Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Cristi Puiu, Cristian Mungiu ș.a.), tematica și paleta protagoniștilor este vastă și poartă specificul fiecărei zone, istoria locală, moștenirile și provocările de viitor.

Pregnanța cinematografiei de artă o marcă a societății conservatoare

Cineastul european, cel Est-european prin excelență, hrănit în școala de film cu estetica tarkovskiană, bergmaniană sau bressoniană, are predilecție către vizualism, către poeticitatea imaginii, inovație și originalitate – pe scurt pentru filmul de artă. Urmând calea vechilor tradiții, potrivit cărora arta formează publicul și nu publicul dictează artistului, cinematografia est-europeană e preponderent festivalieră și prea puțin deschisă maselor. Dacă studiourile de producție americane cer „a good story well told”, e știut că de partea cealaltă a oceanului, rețetele sunt, în genral, refuzate. Mai important ce se comunică, în ce constă mesajul artistic, și apoi, pe același nivel, contează forma. Europeanul s-a simțit mereu provocat de structurile și de perpetua metamorfoză a imaginii, riscând în același timp să rămână într-un con de umbră și rezumându-se a vorbi doar pentru câțiva împătimiți ai camerei obscure.

În acest context, ar fi de amintit și problema distribuției – e cunoscut faptul destule proiecții intră greu în cinematografele din provincie, ajungându-se adesea și la reale decalaje între ceea ce se premiază în festivaluri și ceea ce publicul larg reușește să vadă. Singurele săli de la noi care primesc peliculele ce fac în continuare


istoria filmului european sunt cele ale România Film. Din păcate în clădirile sale, relicve ale comunismului, nu s-a mai investit după anii ’90 (sau au fost cosmetizate la suprafață), drept pentru care publicul le ocolește. Iar cinematografele comerciale prezintă doar accidental astfel de proiecte. Regizorii sau difeirți oameni de cultură sunt nevoiți, în condițiile date, să găsească subterfugii pentru promovare. Creează proiecții în cadrul unor evenimente organizate de ONG-uri, intră în parteneriate cu Institutule Culturale străine și aduc filme în festivaluri de ce au amploare mai mică. Creează ei înșiși breșe, așa cum demonstrează Cristi Mungiu1 care din 2010 organizează un Festival numit Les Films de Cannes à Bucarest, pe care în 2013 a reușit să-l aducă și la Iași. Trebuie să recunoaștem totodată că lupta pentru supraviețuire a cinemaului de artă în era mainstream-ului și a informației consumate cu rapiditate prin intermediul internetului este din ce în ce mai dificilă. Pentru că, după cum observa și Bela Tarr, nu mai știm ce e cenzura politică, dar ne lovim acum de cenzura financiară.

În pofida oricăror opreliști, regizorii continuă să creeze în lumea de simboluri și metafore vizuale. Eseul cinematografic este încă o specie preferată de cei care cercetează mai degrabă, decât aleargă după un public de masă. Stilurile mai vechi sau noile tedințe se întâlnesc și în decada 2000-2010: suprarealismul rezistă în producțiile lui Jan Švankmajer, școala de la Łódź își continuă tradiția. De partea cealaltă, noul val al regizorilor români independenți și neo-noir-ul bulgar s-au remarcat la nivel internațional. Intersecția stilurilor e benefică, căci desface paleta de opțiuni, dă naștere concurenței și selecționează.

Totuși, lăsând la o parte cifrele de consum, artiștii europeni se adresează unor elite (existente sau abia formate), care apreciază jocul stilurilor, ��fa��maj��a��fl��ț�az��m��mp��a��fi�m�� î��R�mâ��a� �� p�a� ��aț�� p��fi�.� Î�� a��a��EDIAFAX��a��xp��m�:�„P��ma��p��p��f��a��fi�m��a��a�(�a�ş��p��a��)��a��p�a��a��h�a��ş��p��mp��â��î��a��p��a��aţ�a�a��ş��î��a��î��a��î��p��m��â��ma��fi�m��a��î�ţ��a��a��ţ��a��a��a��m��a�fi�m��mp��â��a�fi��ma��a�� fi��p�� î��a��.� I��z� ş��m�z�p�p��a��a��a��a��î��R�mâ��a��a��m��p��împ��a��ma��î��âmp��ţ��pa��a��p��am��a��a��aş��p��fi��a��p��p��a��a��a��f��m��p��a��”��a��p��h��p://www.m��afax.��/��a�m��a/��a��m��ma��ma�fi�m��a��a��p��a��a��a�m�a��a��a��ma��3438�72

intertextualitățile și hieroglifele construite de imaginile în mișcare. Criptarea, veșnicul experiment, anularea și reformarea canoanelor au fost de la explozia avangardelor până azi pornirile artei vizuale de pe bătrânul continent. Cui îi vorbește autorul? Unui segment de societate în parte conservat, în parte reconstituit sau recuperat după eliberarea din regimul comunist.

În cinematograful de autor, subiectele legate de emigrare abundă, pentru că e un fenomen acut, cu oarecare amploare, pe care-l resimt populațiile aparținând fostului Bloc. Și, în plus, e un fenomen deloc punctual. Cealaltă Irina (r. Andrei Gruzsniczki), Occident (r. Cristi Mungiu), Indigène d’Eurasie (r. Šarūnas Bartas), Cirkus Columbia (r. Danis Tanović), Z odzysku (r. Sławomir Fabicki) pun în prim plan aceste chestiuni. Confruntarea cu celălalt, redescoperirea propriului sine în raport cu „lumea cea nouă”, traumele acumulate de-a lungul celor cinci decade de comunism sunt tot atâtea subteme care apar în mod curent. Comprmisul, tentațiile, abandonul, uitarea compun universul tern în care se zbat ființe fără țară. Cifrele sprijină observațiile regizorilor și scenariștilor. Dacă privim statistic, începând cu anul 2000, Spania a reprezentat destinația unui exod masiv. S-a arătat că românii au format acolo cea mai mare comunitate (peste 15% din totalul străinilor). Situația începe ușor să se schimbe după 2005, când motivul plecării se completează și cu posibilitatea de a face studii sau stagii de cercetare în țările occidentale, astfel că se modifică atât grupa de vârstă, cât și numărul, dar și zonele de emigrare. Filmul est european nu se detașează de problema dezrădăcinării și nu se oprește din a o exploata nici după 2010.

Fini receptori ai problemelor sociale, regizorii abordează teme de actualitate2. În România, un 2� D�p�� 20�0� ��z�� mâ�� p��j�� î��a�� a� „��a”�a��2000��p��a�� f�a�� p�� p�� a� ��a� p��fi�� ț�� a�� p�� a� ��z�� ț�� a� ��a��a�p��a��fi��a��f��a�a��fi��a��p��m�p�a��p�� a��.�T��G�� ma��mp��aț�� a�� f��a� ��a�� î�� a��a��EDIAFAX��p��a��a��p��a��a��a��ma��a��fi�m:�„R��a��a��a��a��N�am��p�a��fi��fi�m�î��î��âmp��î��a��î��aţ��.�S��a��m��p��p��ma��m��p��a��m�a�ţa�a�î��a��a��p��m��fi��ma��ş��ma��a��f��faţ��am��î��m��20��a��ma��p��a�ţ��p��ţ��h�m�a��a��ş��a��a��20�ş��a��a��ş��h�m��î��m�� a� �� p��f�� î�� a��”� –� p��a�� p�� h��p://www.m��afax.��/��a�m��a/��m�a��a��a�fi�m��a��a��h��


segment important la care creatorii revin sunt controversele morale legate de realități moștenite din perioada imediat post-decembristă. Dintre acestea fac parte manipularea mediatică, politizarea și corupția, abandonul infantil (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu axează firul narativ pe problema avortului), traficul (Marfa și banii, r. Cristi Puiu; Polițist adjectiv, r. Corneliu Porumboiu) situația precară în sistemul de sănătate (Moartea domnului Lăzărescu, r. Cristi Puiu). Întreaga „panoplie cu defecte” o regăsim în cantități diferite, de la o peliculă la alta, tratată ca ficțiune, deși multe subiecte pleacă de la cazuri reale. De fapt, e o ficțiune ce ni se oferă spre a judeca mai departe chestiuni de morală, de libertate, spre a sesiza caractere, prototipuri, segmente sociale în care ne integrăm și asupra cărora ar merita să ne aplecăm mai mult conștiința. De aici până la o preocupare intensă – uneori înadins căutată – nu mai e decât un singur pas.

Filmul „obsesiei trecutului” și cel al istoriei recente – o memorie

colectivă încărcată

Remarcăm necesitatea continuă de a vorbi în rândurile cineaștilor despre secretele istoriei, despre mistificările și falsurile cărora țările din Est le-au fost victime în manualele școlare, dar chiar și în propria cinematografie de propagandă, atât de răspândită aici. Această nevoie imperativă (ce contribuie la apariția lui Katyn de Andrei Wajda, A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu, Golemata voda de Ivo Trajkov) s-a născut într-un individ conștient de greșelile înaintașilor, educat de filmul „disident”, iar mai apoi de cel al militantismului frenetic al anilor ’90. Apare, în consecință, un cineast dornic a fi întru totul corect, un justițiar al trecutului, pentru care cuvintele atitudine și responsabilizare sunt esențiale și a cărui operă e destinată unui public care aparține aceluiași deziderat. Contextul îl ajută: în România, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și a Exilului Românesc e creat în 2005, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a luat ființă în 2000, precum și alte cadre legale de cercetare a perioadei comunise. Deopotrivă, în linia documentarului, filmul Est-european este extrem de interesat de mișcările geo-politice mai ales în zona ex-Iugoslavă (No Man’s Land, r. Danis Tanović; Majki, r. Milcho Manchevski; Iluzija, r. Svetozar Ristovski). Cinematografia comemorativă are un loc rezervat, resuscitând istoria agitată a Blocului estic: Szabadság, Szerelem (r. Krisztina �a��az��p��pa�a��2838246

Goda) revine asupra Revoluției maghiare din 1956; Kelj fel, komám, ne aludjál! (r. Miklós Jancsó, István Márton) reconstituie în manieră tragi-comică situația evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial; și Tertium non datur (r. Lucian Pintilie) reia, pornind de la romanul lui Vasile Voiculescu, situația României în cel de-al doile război mondial. Trecutul poate fi reînviat și prin încercări de reconstituire a unor momente memorabile din mai puțin cunoscuta existență a filmului. În Restul e tăcere Nae Caranfil reconstituie, cvasi-documentar, povestea realizării primului lungmetraj românesc, Războiul de Independență. Cu un buget exorbitant pentru acea perioadă (2007), exclusiv din fonduri naționale, regizorul a încercat să pună împreună criteriile artistice cu cele consumiste. Rezultatul a fost îndelung comentat de critică, însă Restul e tăcere a putut să reanime, pentru un public numeros, un capitul important din istoria cinematografiei autohtone.

Pe fondul unor episoade grave din istoria României, realizatorii continuă estetica absurdului moștenire directă a filmului disident antedecembrist. Redescoperim noi valențe ale genului comic în stilul De ce trag clopotele, Mitică? în atmosfera generală, de pildă, din Nunta mută (r. Horațiu Mălăele), din felul în care se conturează acțiunea și personajele în primele două părți ale Amintiri din Epoca de Aur (r. Cristian Mungiu). Alte producții speculează un absurd subtil (A fost sau n-a fost), explorând minimalismul și jocul pe osatura filmică.

Filmul comercial – de la refuz la redescoperirea utilitarismului

Efectul „Europa” – înclinația spre meditativ, spre psihologizare, plăcerea de a opera în interiorul imaginii, exersându-se la nesfârșit estetizarea – desparte publicul pe două traiectorii: cei care caută numai simbolul încriptat sau cei care refuză astfel de exerciții. După valul revoluțiilor ce au cutremurat Blocul estic, artiștii anilor ’90 au încercat să conjuge tipul de producție propriu pentru publicul de masă (comedii și dramolete în stilul celor ce ocupau ecranul televizoarelor și înainte de căderea comunismului), cu importul „modelor” de peste ocean. Comercialul însă nu a câștigat prea mult spațiu. E adevărat că între 2000 și 2010 comediile sunt susținute din resurse națioanle (în Ungaria existând o piață de consum mai largă decât în celelalte țări), dar intenția de a câștiga realmente din film ia amploare după 2010. Pătrunzând mai greu în est, nici tehnologia nu ajută o cinematografie care să se vândă, efectele speciale, artificiile nefăcând parte din programul estetic al unei arte ce s-a hrănit, în existența ei, mai


ales cu longtake-uri și metafore vizuale. Cu toate acestea se râde, și pentru că e nevoie să ne uităm cicatricile istoriei ce încă supurează, și pentru că micul ecran încurajează publicul să consume filme accesibile. De exemplu, Filantropica în regia lui Nae Caranfil, o comedie ușoară, a rulat în grilele tv în fiecare an, de nenumărate ori, în detrimentul producțiilor din noul val al independenților sau al altor titluri premiate la marile competiții.

Filmul experimental – un public restrâns, dar în expansiune

Răspândit în țările Occidentale (cu precădere Franța, unde tradiția avangardelor are rădăcini solide, dar și Olanda, Anglia sau în Spania), regizorii estici nu sunt atât de prolifici. În Cehia, experimentalul e direcționat cu precădere în zona filmului de animație, o cultură pe care întreaga societate o conservă (Jan Švankmajer, Ondřej Fleislebr, Dana Bubáková, Šimon Hájek sunt doar câteva exemple). În Polonia, experimentalul atinge mai ales combinația dintre documentar și artă (Marcel Lozinski, Lesław Dobrucki), la fel și în Lituania (Jonas Mekas). Producția maghiară Johanna (r. Kornél Mundruczó) – desigur, prea puțin promovată – face legătura dintre musical și dramă, reluând, postmodern, legenda Ioanei d’Arc într-o secție de spital – noua carceră a eroinei. România începe să crească o generație de artiști „la frontieră” (Miruna Boruzescu, Vlad Feneșan, Carmen Lidia Vidu, ș.a.) și datorită faptului că performing arts-ul a devenit o expresie cunoscută și mai populară în societatea românească. Pe deasupra, BIEFF (Bucharest International European Film Fiestival) se bucură de un public din ce în ce mai numeros de la o ediție la alta. Generația high-tech, care gândește în termenii globalizării, înțelege și începe să producă în aria filmului experimental. Pe fondul emigrării, Republica Moldova are și ea parte de o mică susținere în filmul experimental (Mitoș Micleușanu participă adesea în România cu producțiile sale). Multe din țările estice realizează coproducții alături de cele din Vest, fenomen ce întreține dialogul dintre cele două geografii culturale.

Cinema pentru grupurile vulnerabile

Acest gen de cinematografie descoperă un Est-european mai degrabă conservator și ignorant. În afară peliculele lui Kusturica – celebru pentru subiectele sale ce explorează lumea rromilor –, prea puțină cinematografie din nucleul răsăritean, în comparație cu modele Occidentale, face apel la problemele minorităților. Subiecte fragile precum sexismul sau conflictele religioase sunt puțin abordate, doar în strânsă legătură cu luptele politice și cu tonurile militantiste, și mai rar promovate. Cinematografia feministă (Agnieska Holland, Erika Szanto) trece printr-un moment de amorțire, a depășit perioada revoltată a anilor ’90 și se confruntă cu probleme de finanțare. În vreme ce homosexualitatea e o temă care abia începe să fie timid abordată după 2010 (Tomasz Wasilewski). În România ecourile sunt de asemenea extrem de slabe. Numai Legături bolnăvicioase (r. Tudor Giurgiu) pune în centrul subiectului situația a două lesbiene adolescente.

Dacă după cel de-al doilea Război mondial, grupul central-estic al Europei a avut enorm de mult de suferit, este esențial, din punctul nostru de vedere, a ști în ce stadiu ne aflăm acum și ce ne caracterizează pentru a nu mai da naștere în situații conflictuale, deloc puține în acest moment, noilor drame ale istoriei. Punctele sensibile, golurile sau inadvertențele societăților răsăritene trebuiesc cunoscute pentru a le atenua ori pentru a ține seama de ele în eventuale condiții limită. A înțelege propria națiune într-o cheie reală, precum și multiplele identități etno-culturale care ne înconjoară este un gest firesc de conștientizare și de normalizare a unor relații de stabilitate internațională care, multă vreme, au fost ca și inexistente sub greutatea Cortinei de Fier.


O lume se sfărâmă ca o oglindă ce se împrăștie în bucăți. Cioburile se adună și formează un glob (intercalat de cele două ventilatoare de lustră retro), prin care lumea este reflectată multifațetat; de la o lume cândva distrusă (a inocenței, sentimentelor împărtășite, a omeniei și onestității) la o pluralitate de proiecții de lume postmodernă. Discoteca din Visul unei nopți de vară se mută de la Atena, prin Ardeal, la București. Radu Afrim știe cum să-și vizeze, să avizeze și să impli-ce spectatorul fără a-l brusca, așa cum se practică în teatrul interactiv. Am mai avut cu un alt prilej impresia că în cheie regizorală toate personajele erau moarte. De data aceasta e confirmat: urmașii lui Dracula trăiesc în lumea spectrelor de cine știe când, iar procesul de trezire la o viață autentică e dificil; astfel încât nu ne-a mai rămas decât umorul strămoșesc. O doză serioasă de râs într-o atmosferă cordială, sinistrul configurat de R.A. nu ne-a fost nicicând mai familiar; strânși cu toții pe scenă, vegheați de același glob, urmărind cum creaturi fantomatice își încarcă bate-riile în spatele unei uși și al unor ferestre,


profilând în față personaje cu sevă. Castingul dracului e un fenomen

de spectacol, care s-ar putea reprezenta pe sine cu succes ca realizare regizoral-coregrafică într-un festival internațional. Defrișând printr-o pădure de reminiscențe socioculturale (anecdote, melodii, calam-bururi) ale anilor ’80-’90, nimic mai ales decât un show cu miză dublă: criticarea societății actuale printr-o condamnare a comunismului ceaușist. Acțiunea este construită în două planuri, o circularitate impecabilă asociind trecutul de prezent: figura anticristică a copilului blond, fiul sau poate reîncarnarea cuiva important (a lui Ceaușescu pe care fostul pionier îl detronase, urmând să-l reinstituie, neștiind de filiația karmică a fiului său din fostul dictator; sau doar a stră-străbunicii de secol XIX?). Atât la nivel de suprafață (aluzii sociopolitice actuale, bunăoară la explorarea gazelor de șist, ironizarea sfre-delitoare, totuși blândă a ”epocii de aur” cu șlagărele și eroii ei cărora le-au luat locul hiturile și starurile), cât și la nivel secund (repetarea periodică a blestemului,

simbolistica cifrei 7, mitul lui Dracula), povestea este menținută într-un anumit grad în ambiguitatea conferită de un sce-nariu construit ludic din mers, alături de actori a căror improvizație este condusă înspre un întreg impecabil. Un puzzle ale cărui piese, fie că e vorba de decor, fie de acțiuni sau personaje, sunt perfect justifi-cabile în context spectacologic.

Familia teologică își găsește cores-pondent pe dos, în descendența vam-pirică: tatăl bogătaș, mama depravată, fiul solitar, Nosfy/Nosferatu – un spirit vlăguit. Tatăl pune la bătaie 5.000 de euro organizând un casting în vederea selectă-rii entertainer-ului pentru ziua de naștere a fiului său. În copilărie, nu avusese el însuși parte de zi de naștere din cauza unei fatalități: se născuse pe 26 ianuarie, când se organizau tot felul de manifestări de celebrare a conducătorului, confiscând televiziunea și evenimentele zilei. De aceea, în semn de revoltă pionierul recită spre consternarea tuturor cum conducă-torul e ”ca un vampir în criptă” și pune la pământ portretul acestuia, cu un surâs


mefistofelic. Ulterior, își va alege o altă zi de naștere (8 martie). În straturi, trecutul (secolul XIX), trecutul recent (România comunistă) și viitorul anterior (anii ’90) se suprapun unul peste celălalt de la sala de bal de odinioară, la căminul cultural și apoi locul de organizare al castingului. Personaje din orice timp pot intra oricând pe ușa de la sala de audiții. Juriul este format dintr-o fostă profesoară, îmbrăca-tă strident de la s.h. și care repetă ”ioi” până la epuizare, în c…t până peste cap în garsoniera ei de nefamiliști, un balerin ratat, cu diplomă falsificată în industria diplomelor contrafăcute, supraponde-ral, claunizat prin vestimentație bizară și mascatul afrimian – șoricelul cu ochi când fluorescenți, când roșii, cap mare de pluș, coadă proeminentă și corp încordat ca un arcuș. Fiecare actor joacă, în general, dublu rol, șoricelul dansator este în același timp candidat, imitându-l pe Michael Jackson a cărui reîncarnare se crede. Tot el este regizor într-un scurt moment de rupere a convenției teatrale, trimițând înspre Afrim. Acesta nu doar se proiec-tează pe sine în spectacol, dar presară cu metareferințe – trimițând înspre alte spec-tacole ale sale –, apoi metareferințe diver-se din filme, muzică, folclor. Folclorul include butade din comunism, inteligent

prelucrate și integrate. Nostalgia comunismului la români

este o variantă a nostalgiei originilor. Implicațiile simbolice ale scenariului mai au în vedere mitul lui Dracula, cu supra-punerea figurii lui Vlad Țepeș, ca și a lui Nicolae Ceaușescu peste imaginea vam-pirului. Astfel că povestea se țese aproa-pe firesc, făcând apel și la nevoile trupei de exprimare și improvizație. La fel de natural se derulează spectacolul, în bună tradiție afrimiană: planuri suprapuse, iro-nizare, critica valorilor populiste, umor rafinat, ieșire din Balcani prin distanțare și redimensionare estetică. Spectacolul acesta este un ”acasă” al umanului de pretutin-deni, al lumii afrimizate: noi suntem spi-ritele (in-between – agonizând în intervalul dintre viață autentică și moarte simbolică/spirituală) și noi decidem încotro.

(Castingul dracului/The Devil’s Casting, text și regie: Radu Afrim, distribuția: Berekméri Katalin, B. Fülöp Erzsébet, Bokor Barna, Csíki Hajnal, Galló Ernő, Gecse Ramóna, László Csaba, Meszesi Oszkár, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Ördög Miklós Levente, Ruszuly Ervin, Lőrincz Ágnes, Somody Hajnal, Szabadi Nóra şi copiii Gergely Botond şi Nagy László, muzică: Vlaicu Golcea, coregrafia: Andrea Gavriliu, Compania Teatrului Național din Târgu-Mureş „Tompa Miklós”, în Festivalul Național de Teatru 2014)


� B��a��a��a��a�22��m��975��B�z��.�S��:�2003�2007��U��a��a��A��„G��E��”��Fa��a��a��A��P�a��D��a��ş��D��Iaş��ţ�a�A��a��;�2008�20�0��S��a��a��U��a��a��A��„G��E��”��Fa��a��a��A��P�a��D��a��ş��D��Iaş��ţ�a�A��a��.�Î��p��a�a�2006�20�4�a�pa��pa��a�p��30��xp�z�ț��p��a��20��pa��pa�î��a��a��xp�z�ț��p��a��.�D��a��mp��a�p��m��î��a��mp��a��p��m��ț��p��a��î��2006�–�P��m��A��35��UAP�Ia��R�ma��a��2008�–�D��ț��p��a��a��a��ADD�27�0��P��m��a�D��q��A��a��a��î��20�2�–�P��m��Sp��a��p��T�h��x��a��aț��P�a��„�Î��fi��a��m��–�Ip��az��az��”��UAP�Ia��R�ma��a��î��20�3�–�P��m��Sp��a��p��T�h��x��î��a��Exp�z�ț��–��I��aț��a��aț��P�a��Em��a�a�a��a��ț��.E.N�R��ma��a��UAP�fi��a�a�Ia��R�ma��a��î��20�3�–�D�p��m��a��a��P��.E.N.�F��a��I��aț��a��„A��a��T�a��ț�a�î��E��pa”��p��xp�z�ț�a�„�R��m��A��mp��a��”��Ia��î��20�4�–�D�p��m��Ex��ț��a��a��S��E��p��Ga��a�„�”��B��a�A��a��Ia��.�D��20�4��m�m��a��U��A��p�a��R�mâ��a��fi��a�a�Ia��.


În cadrul mai multor manifestări ştiinţifi-ce, am auzit figuri dintre cele mai serioase ale actualităţii noastre culturale afirmând că medi-ile celor tineri privesc moştenirea (fie ea socio-politică ori culturală) cu mefienţă, cu scepticism sau chiar cu un dispreţ de-a dreptul mordant. Că nu numai cei născuţi după decembrie ’89, ci şi cei pe care finalul dictaturii comuniste i-a prins în postura onorabilă de pionieri/ proas-păt utecişti preferă să privească exclusiv spre viitor, înţelegându-şi trecutul ca pe un balast ce trebuie rapid îndepărtat, ca pe un lest ce îngreunează procesul de vindecare etc. În ter-menii reputatului critic literar Mircea Martin, ei ar suferi de „un fel de mecanism al amneziei induse... Atunci când e vorba de informaţii privitoare la trecut, acestea sunt « împacheta-te » rapid şi împinse la spate, fără alegere, fără implicare, fără problematizare, Trecutul dispare din conştiinţa multora, se duce direct în vid, în neant, fără să fi lăsat vreo urmă; poate, cel mult, confuzie ori deriziune” (în Dilemele identităţii. Forme de legitimare a literaturii în discursul cultu-ral europan al secolului XX, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, 2011, p. 13)

Ce-i drept, pentru marea majoritate a tine-rilor, inclusiv a celor din mediile culturale,


exerciţiul reflexivităţii sau al problematizării „trecutului durerii” pare să se diminueze, când nu e refuzat cu totul, din raţiuni dintre cele mai diverse, pe care nu are niciun rost să le comen-tez aici. „Amintirile din epoca de aur”, fie ele trase în pasta ficţiunii literare ori pe rola de film de scriitori sau regizori de până în 35/ 40 de ani (bornele relative ale tinereţii... auctoriale), sunt din ce în ce mai rare şi, oricum, atrag imediat atenţia mediatică – de cea blogosferică nu mai vorbim –, primind, după caz, acuze ori, dim-potrivă, distincţii cu o creştere exponenţială ...

Desigur, pretextul digresiunii de început mi-a fost oferit de o iniţiativă artistică excelentă, cu atât mai mult cu cât ea provine din zon@ arte-lor plastice contemporane, acolo unde vorbim cu adevărat de pauperitatea reflecţiei pe temele subsumate Memoriei sau trecutului comunist. Este vorba despre o expoziţie recentă, US AND THEM, prezentată publicului ieşean la Galeriile de Artă „N.N.Tonitza”, în vara lui 2014. După cum i-o arată şi numele, proiectul – laborios şi inteligent – semnat de Bogdan Marcu (n. 1975, Buzău; absolvent al Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii ieşene de Arte „G. Enescu”, şi al unui Masterat în Artă Murală la aceeaşi facultate; numeroase prezenţe pe scena artistică naţională şi interna-ţională) a avut o dominantă identitară accentu-ată. Fructificându-şi atât amintirile dintr-o copi-lărie trăită în şi între blocurile cenuşii, percepu-te ca nişte „cutii de chibrituri asfixiante”, cât şi deziluziile actuale, experienţele mai proaspete dintr-un prezent în care primează „preluarea copy-paste a modelelor occidentale fără o reală asimilare”, artistul a reflectat cu folos asupra relaţiei dintre identitatea personală şi cea colec-tivă, aşa cum ea s-a manifestat în societatea românească din ultimele decenii. Or, în opinia lui Bogdan Marcu, cele două construcţii socio-politice ce ne-au influenţat copleşitor şi fiinţa etnică, şi existenţele individuale, comunismul şi capitalismul, sunt doar în aparenţă distincte; în realitate, ambele tind să ne uniformizeze, să ne efaseze sau chiar să ne anuleze personalitatea.

Ca urmare a acestei etno-perspective deloc optimiste, conceptul a fost materializat printr-un ansamblu ingenios de forme austere, cu un aer aproape sepulcral, turnate astfel încât impresia privitorului să fie aceea de eternă captivitate într-o configurare spaţială asfixiantă. Emblema comună a celor două lumi/ societăţi este blocul, pe care autorul o percepe ca pe o „imagine – șablon”, ca pe „un personaj care parazitează rea-lităţi viciate sistemic”. Din mulţimea de blocuri

miniaturizate prezentate în spaţiul elegant al galeriilor „N.N.Tonitza” au rezultat două micro-universuri dispuse diferit, însă, cum spuneam, similare ca funcţionalitate în plan simbolic:

Bine susţinut şi de câteva reprezentări grafice axate pe aceeaşi problematică de fond (formele de exercitare a puterii în totalitarism, violenţa brută şi cea subversivă, manipularea maselor prin discurs şcl.), proiectul expoziţi-onal propus de Bogdan Marcu a impresionat prin acuitatea şi prospeţimea viziunii de o certă maturitate conceptuală, prin temeritatea cu care a ştiut să înfrunte prejudecăţile publicului ieşean, obişnuit mai degrabă cu tratări călduţe ale temelor artistice consacrate decât cu ase-menea şocuri cultural-anafilactice. Invitându-l să reflecteze inclusiv pe marginea riscurilor presupuse de neasumarea condiţiei de cap-tiv într-o lume de prejudecăţi de tot felul...


Am spus întotdeauna că o carte bună nu se manifestă in your face, nu te lasă lat ime-diat după lectură și nu încearcă să te manipu-leze grosolan în timpul parcurgerii ei. Cred că un volum bun e abia acela care se decantează în timp, care se strecoară insidios în mintea ta și ale cărui idei irump, surprinzător, când nici nu te-ai mai fi așteptat. Cartea valoroasă se „depozitează” în tine pe tăcute, fără a-ți crea impresia, la prima ei citire, că a venit să te cucerească, să te subjuge ori să te con-vingă, militărește, că știe cum stau treburile. Cu „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, volumul epistolar al lui Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru, am pățit un lucru care, dacă n-ar fi ironic, ar putea trece drept comic. Am citit cartea în avion, într-o dimineață înghețată de decembrie, cu sentimentul că particip la o scurtă și benefică „iluminare”. Se pleda acolo pentru un calm al așteptării, pentru detașarea precaută, pentru contemplare, în detrimentul fugii bezmetice cotidiene, al bifării urgente a locurilor pe care le vizitezi, al isteriei lui „time is money”. După ce am citit și ultima pagină, mi-am dat seama că autorii au dreptate: nu e

vreun rost în agitația spasmodică cu care ne tra-tăm, zilnic, agenda de lucru. E nevoie de un pic de jemanfișism util, care nu înseamnă nepăsare, ci, dimpotrivă, o mai atentă raportare la macro-evenimențial. Mi-am spus, cu ochii închiși și cu capul bine înfipt în tetieră, că asta e soluția. N-au trecut, însă, decât 5 minute până când însoțitoarea de bord ne-a anunțat că aterizăm. Făcând o totală abstracție de bunele povețe pe care tocmai îmi imaginasem că mi le-am însușit, m-am apucat, într-o febrilitate dementă, să îmi caut portmoneul, cheile, să îmi scot bagajul din cutia de plastic de deasupra și să fiu, deci, pri-mul care va păși, triumfător, pe culoarul către ieșirea din monstrul lung de fier. Am și reușit lucrul acesta, cu un preț: am uitat cartea în buzunarul din spatele scaunului din fața mea. Aveam acolo stickere colorate, trimițând la citate care mi s-au părut importante, aveam și o schiță a cronicii pe care urma s-o scriu. S-a ales praful de toate acestea. Nerăbdarea mă costase. Dar să trecem la lucruri mai serioase. „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” este, de fapt, o carte-dialog, cu atât mai interesantă cu cât protagoniștii se cunosc, sunt prieteni. Asta


face ca întregul construct al conversației să capete un aer familiar, de tandră convivialitate. Chiar și în cazurile în care Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru nu cad de acord asupra câte unei chestiuni, tonul e calm, empatic, răbdător (sic!). Pentru mine, surprinzătoare nu este ati-tudinea lui Dan C. Mihăilescu, pe care îl știam conservator, paseist, calofil și tradiționalist, ci mai degrabă luciditatea prematură a mai tână-rului său companion. Mă așteptam ca dialogul dintre cei doi să se desfășoare sub forma unor tentative de convingere: Dan C. Mihăilescu să facă apologia retractilității contemplative, iar Ciprian Măceșaru – a impulsului viu, demola-tor, cuceritor. N-a fost să fie. Măceșaru nu se deosebește fundamental de Dan C. Mihăilescu în ceea ce privește obsesia pentru lucrul așezat, pentru așteptare, pentru emoția pură a rându-ielii. O spune, explicit, chiar el: „Nerăbdători, sărim peste etape, le ardem, neglijăm esențele, facem afirmații categorice şi încercăm să rea-lizăm lucruri fără a le cunoaşte natura intimă. Cam aici suntem, într-o grabă păguboasă, mereu îmbătați de virtuți mai mult afirmate decât dovedite, superficiali şi, în acelaşi timp, mereu nemulțumiți de condiția noastră. Zidim în pere-ții ce se tot dărâmă o parte a sufletului nostru. Ne aruncăm cu capul înainte, gata să cucerim ceea ce alții au cucerit după sute de ani de sta-tornicie.” Nu predomină, așadar, o dialectică, o înfruntare spectaculoasă a unor concepții diver-gente, ci mai degrabă găsirea tonului comun, amical, prin care se subliniază un anume tip de raportare la viteza înnebunitoare a vremurilor. Potrivit lui Dan C. Mihăilescu, rostul acestor extrageri din frenezia și obsesia grabei nu este neapărat acela de a-ți alinia comporta-mentul la retractilitatea funciară a personalității tale, ci mai ales privilegiul de a rămâne singur și de a te bucura de clipele frumoase ale regă-sirii de sine. Puși în fața propriei oglinzi, care e mai necruțătoare decât verva unui judecător „exterior”, ne găsim în cea mai pură și corec-tă formă a intimității noastre. Abia acolo, în autoevaluarea onestă, secretă și soft-autistă ne putem percepe în parametrii reali, netrucați, ai propriei dimensiuni (etice, religioase): „Cu cât creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiție, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit de senzația de inutilitate: a ta, a celorlalți, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii, fleacuri şi capricii, te îndepăr-tezi de simplitate, autenticitate şi puritate. Devii

tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat. Şi eşti tot mai departe de bucuriile fireşti, de naturalețe, de împăcarea interioară.” Discuția dintre cei doi participanți la acest dialog atinge și subiecte incitante, cum ar fi corespondența dintre răbdarea sexuală și feri-cirea imensă a închegării unei relații durabile. Ni se spune, hâtru și conspirativ, că gimnastica erotică incipientă, urgent-consumabilă și instant orgasmică nu e o garanție a liniștii conjugale, ci dimpotrivă. Cu cât acești pași se „ard” mai repede, cu atât intensitatea lor scade în timp, transformând bucuriile trupului într-un ritual fără conținut, într-o ritmicitate anostă și rutina-tă. Profitul așteptării nu este, deci, pur spiritual. Ea își poate întinde tentaculele și în zone unde, dintr-un elan prepuberal, lucrurile păreau sim-ple, imediat bifabile. Spre finalul cărții, poves-tea răbdării capătă și un nimb pedagogic. Se vorbește despre educația pe care părinții o dau copiilor lor și despre diversele modalități în care curiozitatea celor mici poate fi fructifi-cată la maximum. Ciprian Măceșaru vorbește, emoționat și emoționant, despre fiul său, Matei, și despre încercările luminoase și uluitoare (dătă-toare de mirări lungi și fericite) la care acesta își supune părinții zilnic. Răbdarea cu care privești dezvoltarea intelectuală și afectivă a propriului copil pare să fie, după cum sugerează Ciprian Măceșaru, cel mai mare câștig al acestei aven-turi care e întemeierea unei familii. Și, apropo de asta, Dan C. Mihăilescu le reamintește citi-torilor (a mai povestit-o în cartea de dialoguri cu Daniel Cristea-Enache) că replica cea mai inteligentă, cea mai plină de înțelepciune și cea mai comprimată a fost aceea pe care, la data căsătoriei lor, le-a dat-o bunica soției lui, care le-a sugerat, ca unor noi însurăței: „muică, să vă-ngăduiți”. În aceste vorbe simple se găsește, ascuns, secretul oricărei fericiri domestice, înțeleasă nu ca o capitulare, ca o cedare bana-lă și condescendentă, ci ca o eternă ajustare a egoului propriu la nevoile celui de lângă tine. „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” aduce laolaltă stilistica elegantă a lui Dan C. Mihăilescu - cu obsesia lui pentru vocabula plină, rotundă, încăpătoare, cu mania sinonime-lor lămuritoare și cu apetența nedisimulată pen-tru arhaic - și eficiența austeră și poetică a lui Ciprian Măceșaru, aflat într-o fertilă interogati-vitate. Poate că ușor încărcată cu referințe livrești (ca într-o paradă de erudiție care îl poate sufoca pe cititorul neinițiat), cartea este un elogiu adus discreției, bunei cuviințe și răgazului edificator.

(Dan C. Mihăilescu, Ciprian Măceșaru – „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, Humanitas, 2014)


Antologiile de poezie sînt de cele mai multe ori conjuncturale, de multe ori partizane şi reflectă gustul celui/ celor care le întocmesc. Au apărut, astfel, antologii “ale poeților româ-ni de pretutindeni”, firesc subîntitulate “cele mai frumoase…” iar între coperți erau/ sînt adunate producte care arată mai mult cazna decît valoarea autorilor. Nu mai exemplific, am făcut-o răspunzînd recent unei anchete a revistei “Euphorion”. În acelaşi timp antologiile, dacă respectă nişte reguli, nişte norme, reprezintă expresia unui moment literar, sînt ca un sondaj de opinie pe un eşantion reprezentativ. În literatura noastră lipsesc, din păcate, antologiile care să pro-voace gustul comun, pe cititorul neutru şi care să impună poezia de azi. În lipsa antologiilor făcute pe principii credibile, de critici credibili, poezia contemporană stă într-un con de umbră, departe de interesul public. Dacă unii critici de poezie, precum Al. Cistelecan, Gheorghe Grigurcu sau Nicolae Manolescu ar propune antologii după criterii/ gusturi personale, profesioniste, sînt con-vins că poezia noastră ar fi bine prizată, ar avea audiență. Îmi vine în minte, acum, “Lista lui Manolescu”, cu cei 15 – 20 de poeți, care anual, de vreo cinci, şase ani încoace, susțin “gala poeziei româneşti”, un fel de antologie vorbită a poeziei noastre şi care suscită (un oarecare) interes plus invidie (concretizată prin negare violentă adesea, firesc poate) din partea celor care nu se numără între protagonişti.

Merg şi pe ideea că în literatura noastră cenaclurile au jucat un rol extrem de bine

definit, au adunat energiile critice, au adus alături individualități care s-au pus în valoare una pe alta (Junimea, Sburătorul, Cenaclul

de Luni, Universitas,


Cenaclul Euridice etc.). Cenaclurile din ultima vreme, apărute mai ales în oraşele centre univer-sitare dar şi în zone mai puțin academice, dau coerență unei vieți literare, culturale frămîntată/ fragmentată de condițiile exterioare, de centrifu-garea societății noastre în curs de europenizare. La Sibiu, la Cluj Napoca, la Iaşi, la Bucureşti, la Piatra Neamț, la Bistrița Năsăud, la Craiova (şi mai sînt şi altele care îmi scapă, evident) au apărut cenaclurile care frămîntă şi fixează (poate) noile formule lirice din literatura română. De asta, o antologie de poezie propusă de un cena-clu “profesionist” poate fi ceea ce numeam mai sus “un sondaj pe un eşantion reprezentativ”. Astfel, antologia de poezie a „Clubului de lectură Zero+” de la Iaşi, “Ziduri între vii” (Editura Zona Publishers, 2014) este una care reflectă realmente momentul poetic actual şi asta datorită faptu-lui că adună nume din zone diferite, promoții diferite, autori cu notorietate diferită, unii cu mai multe volume la activ, cu premii naționale, alții aflați doar la început de drum. Sînt voci multiple într-un concert reuşit. Selecția numelor şi a texte-lor aparține lui Paul Gorban, inițiatorul “clubu-lui de lectură” şi lui Vlad A. Gheorghiu, ambii conectați la fenomenul poetic actual, ei înşişi parte în antologie.

Impresia generală, după lectura antolo-giei, e că avem de a face cu un concert „pe voci multiple”, diverse ca amplitudine, tonali-tate, miză. Dispunerea geografică a autorilor e complexă, sînt şi sibieni (Rita Chirian, Bogdan Federeac, Anastasia Gavrilovici), suceveni (Carmen Steicuc, Ioan Mateiciuc, Alexandra Negru, Florin Dan Prodan), botoşăneni (Manon Pițu), constănțeni (Amelia Stănescu), bucureşteni (Andrei Zbârnea), basarabeni (Maria Pilchin), alături de, predominant, ieşeni. Au mai citit la şedințele „clubului de lectură”, în ultimul an, Claudiu Komartin şi Cosmin Perța, însă aceştia nu au lăsat texte pentru a fi publicate în antolo-gie. Această „democrație” a „clubului de lectură Zero+” dă măsura generozității şi seriozității celor care l-au inițiat şi îl susțin. Miza pare să fie una singură: poezia.

Poezia lui Andrei Alecsa, care deschide antologia, debutat între timp cu volumul ”un shot de Ted. două de Sylvia” (Editura Charmides, 2014), pe care îl vom analiza separat altă dată, e un amestec de funambulesc şi melancolie, de recuperare temporală şi de risipire fizică. Poet format la „şcoala lecturilor esențiale” care transpar în texte, Andrei Alecsa stăpîneşte dis-cursul poetic, e ludic, cultivă, în general, „o gra-tuitate a gratuității” care îi permite să delimiteze o spațialitate proprie, în mijlocul unor peisaje comune, banale chiar, pe care le refuză apriori, lucrurile se sustrag, parcă, astfel devenirii temporale: “câteodată

auzi clopotele bisericii dimineața/ și nu știi dacă ești conectat la placenta lui Ion Meșter/ sau la cea a lui Pache Protopopescu/ câteodată toate podurile îți par la fel/ toate se traversează singure/ cu atâta autism/ de l-ar face mândru pe Esculap/ uneori te culcușești în ochii vreunei femei/ ca pe un pat de beton de la Aiud/ alteori nici măcar parchetul nu mai poate opri căderea/ sticlele de alcool rafinat/ bucăți sfărâmicioase de stâncă/ pe care nici laba piciorului/ nici strânsoarea degetelor nu se mai pot bizui/ îți amintești/ din ce în ce mai des/ în ultima vreme/ de piesa aia/ despre cum/ zborul și căderea se îngemănează/ pentru o fracțiune de secundă/ atunci începi să plângi mocnit/ de ciudă/ că pumnii de pastille/ te-au înșelat cu guri de copii teribiliști/ ce nu au văzut vreodată/ chipurile celor dragi/ estompându-se/ în plină lumină de iarnă.” (Oraşe suprapuse). Poet complet şi complex, Andrei Alecsa este pregătit pentru un parcurs spectaculos în literatura noastră. (Grupajul lui Andrei Alecsa ca şi antologia în sine, se deschide, din păcate, cu o expresie neinspirată, de o vul-garitate gratuită, fără susținere estetică şi poetică, situație care putea fi evitată cu eleganță chiar de către antologatori. Spune Andrei Alecsa în deschiderea poemului “La pescuit de morun în deltă”, poemul de deschidere al antologiei: “Te masturbezi de fiecare dată/ Când vrei să scapi de impresia/ Că undeva/ Cândva/ Ai văzut o spinare de sturion/ împarțind iremediabil Dunărea în două … etc. etc.” E limpede că poetul nostru nu e pescar de meserie, nici măcar amator, altfel nu ar fi con-fundat cele două practici. Pescuitul e, totuşi, o chestiune nobilă.)

Poezia Cristinei Alexandrescu e un fel de poezie abțibild, autoarea cultivă minimalismul într-o atmosferă domestică; deşi miza este delib-erat mică, respirația interioară a versului este cuprinzătoare, surprinzătoare. Grupajul de față cuprinde notații scurte, autoreferențiale, descrip-tive, imaginația poetului/ poetei reține amănuntele care crează/ observă realitatea poetică secundă: “mi-era sete mi se rupea câte-un fir de păr la fie/ -care miș-/ care a pământului din tine izvora câte-un val/ tsunami-ul din două mii patru nu mai interesează pe nimeni” (***); sau “există viața de după machiaj/ acolo vom fi judecați după cearcăne” (***); sau “prin pereții ăștia subțiri prin oamenii ăștia subțiri/ prin gesturile lor subțiri/ e ciment refolosit” (***); sau “când găsesc într-o pungă de/ semințe un/ miez murdar fără/ coajă/ îl bag în gură și aia e fericirea” (***). Cristina Alexandrescu e un poet de urmărit, poemul aforism îşi găseşte lesne cititori. Îi sugerez să caute şi să citească “poemele de metrou” ale lui Jacques Jouet (Biblioteca Apostrof, 2006), o sumă de “fleşuri” ale “imaginarului pseudo-realist” observat din goana metroului.

Rita Chirian e déjà un poet în consacrare, autoare de volume de poezie intens comen-


tate, deținătoare de premii naționale importante şi de funcții în structurile Uniunii Scriitorilor (preşedinte al Filialei Sibiu a USR). Ca orice poet care evoluează, rebrenduirea e o condiție a prezenței în actualitatea literară, Rita Chirian fiind un poet care îşi caută mereu formula lirică adecvată, care să o reprezinte. În antologia de față Rita Chirian îmbină prozo-poemele cu poe-zia liberă, expresia romantică cu dicteul suprar-ealist. În toate poemele sale Rita Chirian refuză locul comun, “luptînd” împotriva banalității lumii înconjurătoare, împotriva unei vieți inerte a eului personal, împotriva banalității expresiei, propunînd mereu lucruri şi evenimente dintr-o irealitate imediată: “tristețea noastră pentru părțile încă sănătoase, și-apoi transparența acestor zile când crinii sunt vaporașe prin sânge, tristețea ca gloanțele oarbe, și tu ești un mort din care cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău și l-am urât, am stat printre lucruri, a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiți din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui atom, dar invizibil, baloane roșii plutind, plec în tăcere și nu e un lift cu oglinzi, cercurile se fac dezastre mici, leagăne de copil, și golul e frumos, vorbesc despre cădere și cineva merge la câțiva pași distanță, de partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, și spun fericire și puțin somn printre gheme de sfoară, și spun nume simple ca pentru insecte, și blândețea nu-i unealta să îmblânzești, când sunt casă și nu ești acasă, și memorez fețe & contururi câștigătoare, și-n zori muzica spânzură în cap, un strat de gheață întinsă cât dorm, și vântul, și raze cuminți sub linia orizon-tului, ce nu te ucide continuă sub sângele cald, acolo rămân steagurile celor care renunță, cred cu mâinile și picioarele, amar este bun & pervers.” (staub). Rita Chirian cultivă suprarealitatea cu ajutorul analo-giei, stabilind raporturi inedite între elementele acestei lumi. Iar etalonul poeziei adevărate, în modernitate, se ştie, îl reprezintă asocierea a două elemente total distanțate, dar care sînt receptate ca apropiate prin forța metaforei. Acest lucru îi reuşeşte, din plin, Ritei Chirian.

Poezia Larisei Danilov este una antiutopică, antimetaforică, discursul este cel care preia vocile poetice şi rolurile personajelor care se întîlnesc în peisajul arbitrar al “scenei” din interiorul textului. Poezia Larisei Danilov este situată chiar (şi) împotriva imaginii, cea care tutelează civilizația momentului, discursul liric este dinamizat de autonegație, logica internă fiind lipsa de orizont explicit: “În fiecare seară un trecător îmi bate-n geamul de la etajul patru treizeci și unu/ mă întreabă de fiecare dată/ “ce șanse sunt?” să nimerească de trei ori pe noapte/ exact același corp/ pe care-l scurtase de câte-un nod/ pus în stomac/ cu/ cinci/ minute/ înainte./ întrebarea mă întrepătrunde mereu/ c-o stare/ de amorțeală/ grav-ăăăh/ pe care-o

amestec rhetoric/ scormonindu-mi pleoapele de con-cret/ două strofe mai la dreapta de etajul întâi/ mă trezesc cu gândul că ne-am putea trezi amandoi eu-/ foric cel puțin/ gândind/ ”Pe aici nu mai zace nimeni ”–/ doar o pieliță mai sare pe rană,/ vis-à-vis de para-noi-a de cu/ seară./ o voce țip-țip-ațipește de la geam :/ “Moș Ene-i dealer de praf somnifer.”/ (”psssst...duduie, te pot face să visezi..”)/ mâine-l aștept cu pungile pline.” (Mai puțin de trei ). Larisa Danilov poate evolua pe linia suprarealismului local sau european, are imaginație, are puterea de a topi “carnea concretului în acizii irealității”, expresie avansată de Hugo Friedrich în cazul multor poeți din noua avangardă.

La debutul său în 2012, cu volumul “Dragoste cu acordul părinților” (Editura Feed Back; redactor Daniel Corbu) l-am creditat pe Bogdan Federeac într-o anchetă a revistei “România literară” drept unul din debuturile semnificative ale vremii, cu posibilități de evoluție pînă la a deveni un nume de referință în literatura română. Din păcate debutul său nu a fost comentat la adevărata valoare, editorul/ redactorul care coordona la acea vreme editu-ra, a scos un tiraj nesemnificativ, insuficient să ajungă chiar la juriile care acordă premiile care mai încurajează debuturile literare (Filiala USR, premiul Opera Prima de la Botoşani etc.), fără o circulație firească a cărții, fără o promovare pe măsura mizei debutului, adică “Marele Premiu la Concursul Internațional Grigore Vieru, ediția a IV-a, 2012”, cum scrie pompos pe coperta a IV-a. Important e, deocamdată, că poemele pe care le-am citit în ultima vreme, sub aceeaşi semnătură, nu dezamăgesc, dimpotrivă. Poezia lui Bogdan Federeac relevă un realism care (îşi) refuză orice notă magică, o despodobire făcută cu program, o antiutopie în care banalul se substituie temelor mari, în final rezultînd o tentativă de mitologi-zare a realității, cu concentrări şi decantări de imagini care sînt adesea memorabile: “de la eta-jul 10 cutia de chibrituri/ se golește și se umple/ un plămân când sufocat/ când sănătos/ personaje pe covo-rul ars/ plămânul suntem noi/ și noi bătăile inimii/ în 22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la 9/ – dacă există/ e frig în draci și aeroterma nu mai face față/ – sigur nu există/ noi suntem existența/ acum un copac/ mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul/ de pe plaja unei mări pe care nu vei călca/ în cutia asta de chibrituri/ nu se simte miros de pucioasă/ iar bețele au ars/ și etajul 10 e un lift și covorul/ și turla bisericii din depărtare/ și luminile împânzind orașul tot un lift/ și patul pe care nu ajungem/ e mâine de câteva zile și noapte deloc” (@gara internațională). În alte texte întîlnim reflecții şi proiecții onirice, într-un amalgam rostit sau abia sugerat, discursul eliptic rodind poezie şi după încheierea poemului: “chiar nu mai am nimic de spus/ acum te voi implora/ repetă-


mi toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul/ repetă-mi toate/ pauzele/ toți copiii/ toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul” (hard blues).

Anastasia Gavrilovici cultivă iconoclas-tia şi teribilismul, ambele părți ale unei drame a ființei, proprii sau generice. Există o vagă nostal-gie anarhică, un gust al improvizației pe seama unei realități presimțite sub realitatea vizibilă. Viziunile sale sînt cînd cinice, cînd duioase, textul se adună ca un bulgăre de zăpadă care are drept miez un bulgăre de pămînt sau o piatră banală în fond, dar care devine importantă prin referința poetică: “ca nişte sârme care nu/ îndreaptă dinții/ în cameră tabloul electric indică/ răsăritul. îți întinzi spre mine brațele/ ca nişte dresuri în virtutea celui mai/ fru-mos automatism strig/ prin țevile vecinilor raşchetez/ cu şurubelnița/ voma uscată de pe lucruri fără/ noimă care mă aruncă peste parapeții zilei/ am înțeles totul şi nu/ m-am împotrivit iubirea e un/ animal eutanasiat cu care/ trăieşti îl mângâi/ până se-mpute/ în noaptea aia ne-am zâmbit/ glorioşi ca nişte păsări împăiate am fumat/ până la demență am dat naibii aşteptarea/ oricărui sens şi a fost în regulă oricine poate/ avea o criză spui acum când în cabluri/ creierul/ atârnă cu ochii cusuți/ oameni/ cu cârjele în aer se năpustesc/ din cârpa asta crezi tu că vor curge bomboane?/ loveşte cu încredere toate/ s-au întâmplat şi tăietura rămâne/ acolo/ cu sau fără copci” (noaptea albă a poeziei, a muzicii şi alte mici dezastre personale). În poezia Anastasiei Gavrilovici substanța lumii este precară, forma este grotescă, fiziologia acesteia este deturnată de la firesc. Cuvintele însăşi devin impure în contact cu realitatea descrisă. E o voce poetică de urmărit.

Vlad A. Gheorghiu are talentul de a

naviga cu ajutorul ficțiunilor printr-o lume teribil de materială şi de concisă, pe care o stăpîneşte/ supune cu o mare voluptate a verbului/ versului: “am pornit furtunul de grădină cu mult înainte/ să te cunosc acum îmi ruginesc unghiile sub ochi/ așteptând căldura ta/ să mai poată schimba ceva în corpul meu/ din care sufletul încearcă să scape/ la volanul unui tir plin cu dinamită noaptea/ prin sat la bunicii mei unde e liniște și lumină/ doar de la combinatul chimic pe care mi-l amintesc și azi/ ca pe o surpriză de ou kinder găsită în/ toaleta personalului de 4:30am bacău piatra neamț/ dimineață fierbinte în care revăd/ asasinarea lui kennedy la un televizor portabil/ și țiganii cântă înainte să fie aruncați din mers/ în canalul de acumu-lare/ tatăl meu cu-n revolver face curățenie-n cer/ și nu ating apa că oasele pocnesc odată cu gheața/ și privind te întrebi cu ce folos toate astea?” (ape mother). În textele din antologie – ca şi în cele din volumul “Fratele mut. La nord apa e curată” (Editura Paralela 45, 2013) – sinteza dintre suprarealism şi existențialism conduce la realizarea unor mici scenarii care au drept fundal absurdul existenței privit însă cu îngăduința autorului care dipune (netiranic) de lumea pe care o descrie. Unele texte au ritmul unor balade onirice, în stilul america-nilor din generația beat, altele sînt proiecții ale unui “protocol” erotic care (re-)defineşte nos-talgia care preia vibrația clipei abia consumate: “draga mea, nu mai contează nimic/ din ceea ce încerc să-ți spun poemul acesta/ nu a ajuns în cartea mea de debut/ pentru că a apărut mult prea târziu între timp tu/ continui să te plimbi prin casă doar în cămașa uitată/ la tine când am plecat în grabă fără să-ți spun/ unde sau de ce încă miroși cana de cafea/ din care odată băusem ce ai pregătit cu mult/ prea mult lapte și

F��:�G

��L�m��a��


obiceiurile tale/ nu se schimbă niciodată parcă știu/ că în fiecare dimineață te trezești greu/ și nu mai amâni alarmele nu mai plângi/ că ți-a trecut rămâi singură și bosumflată în/ raiul tău și zgomotul ușii de jos te îngână/ și afară plouă/ și eu doar la tine mă gândesc/ zână.” (când vine dimineața).

Paul Gorban este unul din cei mai promițători poeți din generația tînără, autor al cîtorva volume de versuri bine primite de critică (ultimul volum “Caii din Perugia”, Editura Paralela 45, 2012). Poezia sa este un amestec de baroc şi melancolie, de fugă din realitate şi regăsire într-o intimitate vulnerantă, în care sen-timentul îşi trăieşte umilința în fața rigidității/ agresivității vieții: “aşa mi-a venit într-o zi [când nu mai aveam linişte/ când mai multe lucruri mărunte şi scandaloase/ se ascundeau prin casă respirându-mi pe întuneric/ pe lumină sentimentele cu care i-am îndopat pe ceilalți]/ să desenez pe parchetul negru un nud de cretă/ un nud grațios ca o păpuşă de porțelan/ [şi privindu-l mai multe zile cum umbla prin/ apar-tamentul meu cum dormea în patul meu/ cum se bălăcea în ligheanul uriaş de plastic/ cum strălucea ca fosforul când închideam lumina/ i-am spus că nici un om nu-i va putea desena/ chiar şi din mai multe

încercări chipul care/ i se mişcă prin aer chipul care fără îndoială/ face diferența între mine şi el] atunci nudul de cretă/ a aşteptat încă o zi şi încă o noapte/ şi cât se poate de tăcut a coborât cu liftul din bloc/ [de mai multă vreme îl aştept pe furiş să apară/ în fața ferestrei mele ca şi când ar veni să îşi privească/ fratele de dincolo] acum zilele precum o tornadă/ s-au aşezat între noi [eu o halcă de carne/ el o nesfârșită urmă de cretă peste amintirile/ şi lucrurile mele mărunte şi scandaloase]” (nudul de cretă). Poemele sale sînt coerente la nivelul unei anumite epicități lirice, universul sinelui se suprapune peste universul tuturor, cuvintele preiau intimitatea şi o afişează cu ostentație. Am putea face, aici, un rescurs la o anecdotă mult promovată cîndva, care reia un dialog dintre pictorul Degas şi poetul Mallarmé. Degas, care mai scria şi poezie, i-ar fi spus lui Mallarmé: “Meseria noastră e infernală. Nu izbutesc să fac ceea ce vreau şi totuşi sînt plin de idei”. Răspunsul lui Mallarmé a fost fără echivoc: “Scumpe Degas, versurile nu se fac deloc cu idei, se fac cu cuvinte”. Poezia lui Paul Gorban nu este nici descriptivă, nici nu se încurcă în “sinceritatea afectivității”, ea este expresia unei candori care se îmbracă în cuvintele potrivite: “sunt vulnera-

Foto

: Vla

d Iv

ancu


bil dimineața când inima mi-e plină cu visele/ care toată noaptea au încercat să mă disciplineze/ atât de vulnerabil sunt încât îmi tremură/ peste nudul din oglindă lumina străfulgerată/ prin piele şi oase lumina proaspătă de la marginea neantului/ pe lângă trup mâinile mele lungi/ atârnă ca nişte fire de păianjen/ şi am impresia că înăuntrul trupului meu un păianjen/ se zvârcoleşte de mama focului ca şi când/ lumina care se strecoară prin piele şi oase ar fi un vânat/ mă încântă ideea de a şti că/ peste trupul acestui nud din oglindă/ noaptea când cerul calm/ intră în plămâni ca într-o gură de şarpe/ chipul meu înțepenit în fotografi-ile tatălui meu/ se ridică deasupra mea şi caută prin artere/ printre celulele albe şi roşii viața-mi blândă ca un animal/ viața care în fiecare dimineață/ răsuceşte în mine un nou bărbat” (nudul din oglindă). Asupra poeziei sale vom reveni, oricum.

Mădălina Ionela Grosu scrie în registru minimalist, poemele sale sînt developări afec-tive, jubilații melancolice care au drept miză o mitologie a spațiului comun, familiar: “desigur viața e o cafea tare/ negrul ei mă ajută o barieră între mine şi tipul care îngrijeşte/ autostrada din Milano/ scrisul ăsta mă rupe/ tată/ e o supă proastă de restau-rant o uşă/ trântită în nas/ cicatricea e înăuntru cu viermele ei/ scândura patului are rol/ de femeie mută/ de insomnie/ de vaselină grafitată/ tehnic vorbind e mai ușor să întind pieptul/ despicat de când/ s-au relaxat mușchii/ par cutii goale de pantofi/ te iubesc tată. o tată/ inventez pentru tine o frizerie o rețetă culinară/ de post/ îți tricotez costumul de mire/ pleci de lângă mine onest şi definitiv îți/ cresc plete și o limbă bolnăvicioasă aseară țineai/ furculița între dinți mai bine/ mi-ar fi plăcut să ne întindem amândoi/ pe asfalt să ne înghită haosul ăsta/ de provincie/ ca pe niste puișori uzi de ploaie. dincolo/ să fim doar două trupuri înfipte într-o pâine” (schiță de dimineață. tata). Poemele din antologia de față ale Mădălinei Ionela Grosu sînt reflecții ale unei frici, ale unei sensibilități care nu intră în dialog cu spațiul în care viețuieşte/ supraviețuieşte. Dacă va continua să scrie poezie, în condițiile în care studiile de medicină/ farmacie o trimit în zona practicii şi a unor alte perspective socio-umane, prevăd un parcurs interesant, în zona unei introspecții care vor face din cuvînt cuțit care să despice (de ce nu?) inexprimabilul.

Cu ceva vreme în urmă, (cred că prin 2007?) am fost între cei care au remarcat public, laudativ, în scris, poezia unui … plagiator care furase versurile lui

Emanuel Guralivu, textul meu din “Convorbiri literare” despre cartea incriminată fiind momentul/ prile-jul în care autorul îşi recunoscuse pro-ductele literare înhățate de plagiator. Poezia lui Emanuel Guralivu, care are la activ deja cîteva volume publicate, este expresia

unei captivități într-un sine care nu se lasă văzut, cucerit. Conflictul dintre eu şi realitate este unul tensionat, poetul îşi lasă propria ființă pradă textului care se scurge în ființă/ trup ca într-o cameră vraişte: “muzica lor ca o lamă tocită/ glasur-ile: repezite lovituri de orb –/ au îmbătrânit cuvintele în gura lor/ laolaltă cu dinții –/ umblă din loc în loc/ se lovesc de lucruri de parcă/ prin durere/ îți mai poți aminti –/ lamă tocită muzica lor/ mă umple de vânătăi/ în gura lor cuvintele au îmbătrânit/ laolaltă cu dinții –/ au aşteptat prea mult – iată/ deschid toate uşile toate ferestrele/ ca şi cum îmi deschid/ aspra cutie toracică” (lamă tocită muzica lor). Emanuel Guralivu poate evolua spre poezia “exteriorității”, chiar a socia-lului, în multe texte există premise ale deschiderii discursului poetic spre teme ale unei actualități care poate fi surprinsă în/ de imaginarul poetic.

Poezia lui Matei Hutopilă este spontană şi eliberată din canoanele “sublimului” estetic, are o sinceritate care se confundă cu hîtrenia, eul poetic se expune intemperiilor clipei. Poezia lui este vitalistă, neastîmpărată, flashbackurile pre-iau energia unei situații, a anecdoticii cotidiene şi o imprimă cuvintelor. E mai apropiat ca ton şi retorică de poezia optzecistă, decît de “doămiiştii” în mijlocul cărora evoluează: “îți pui data nașterii pe un site și-ți spune/ ce zi a săptămînii era atunci/ ce zodie ești/ a cîta zi din viața ta e azi/ cîți oameni și ce vedete s-au născut o dată cu tine/ care-i bioritmul tău pe perioada următoare/ cît mai ai pînă la pensionare/ cîte bătăi de inimă ai avut de la naștere pînă acum/ sau cît de lungi ți-ar fi părul și unghiile dacă nu le-ai fi scurtat/ de ziua de naștere la muncă trebuie să duci prăjituri și suc/ ca să primești un cadou/ acum cîteva luni rămăsesem fără bani și totuși/ am scos 35 de lei pe toate cărțile primite de la colegi de-a lungul timpu-lui/ SF-uri proaste, un ghid de conversație subțirel și vai de capul lui,/ un album foto kitschos cu ce e mai „interesant” și „altfel” într-o țară, desigur, exotică/ acum cîteva zile albumul încă era pe raft la anticariat, cu 180 de lei/ au zis ei în ședințe „domnu’ poet, aici se muncește, nu se scrie poezie”/ dar au zis și „ce să-i luăm de ziua lui, cărți, normal, luăm ceva de la tonetă că trec zilnic prin față”/ se cîntă mulțanitrăiască, se pupă pe obraji,/ colegele sînt de la an la an mai grase și mai nesuferite/ nu, n-o să pleci, nu de bunăvoie, ești prea laș pentru asta/ încă o căutare pe net și afli că speranța de viață a ajuns în țara ta pe la 75 de ani/ dar dedesubt scrie că-i 70 de ani la bărbați și 78 la femei/ apoi poți face un test unde te întreabă dacă bei dacă fumezi dacă ai avut oase rupte/ dacă ai avut boli și de care cît dormi cît muncești cît alergi etc etc/ și primești o estimare personalizată/ pe scurt, în ritmul ăsta nu prinzi pensia/ și mai pune accidentele – șanse de aproape 1%, estimare pe întreaga viață/ se pregătește un protest anti-guvern așa că o să mă uit cînd mă-ntorc pe/ rata divorțurilor/ rata criminalității/ rata poluării/ indicii de corupție/ incidența diferitelor


boli/ (pe drum mă gîndesc/ care-s șansele să-ți iei un pulan peste bot de la jandarmi/ la o astfel de manifes-tare/ în est” (şanse). Matei Hutopilă este un poet de urmărit.

Pe Livia Iacob o ştiu de la primii paşi poetici, de la vîrsta şcolarității, cînd setea de lectură era o condiție subînțeleasă a evoluției creatoare. O regăsesc la o vreme, acum, cu cîteva cărți la activ, scriind o poezie confesivă, scrisori către “un nimeni” materializat, oracular, mai mult cu stări decît cu cuvinte: “Pe laptopul meu/ o broască țestoasă./ De la Lidl./ Mică, fermă,/ cât o amintire: bățoasă./ Nu zice nimic./ Mă aşteaptă s-o mut./ Dintr-un loc în altul./ Caută casă./ Litera a, drăcoasă./ Litera e, veninoasă./ Unde, Doamne iartă-mă,/ să-şi găsească luminiş/ în obscura punctuație/ a rănilor noastre?/ Şi mă descoasă./ Îi spun povestea cu tine./ Nu prea frumoasă./ Sufletul meu plânge./ Inima coasă/ istoria de-a fir a păr/ şi o cheamă în casă./ Odaia e plină de tine,/ e plină de noi şi-ar vrea să ne uite,/ e-atâta durere aici că nici câinii/ nu vor să mai urle./ Însă țestoasa îşi vede de legile ei/ cum ar fi nemurirea:/ în unu, în doi sau în trei./ La morgă, ştiți cu toții,/ ploua în ciuda ei.”(Amintire peste care ploaia în genunchi se aşază). Multe poeme ale Liviei Iacob se constituie într-o metaexistență, retorica poetică este parte a unui exercițiu de deziluzionare a faptului cotidian: “De unde oare aş putea începe/ o ceartă cu tine?/ Unii ar zice că mă iubeşti prea mult,/ alții că mă suni prea insistent,/ alții, cei mai aproape de adevăr,/ adevărații, în fine,/ ar susține că inimile noastre bat la unison/ şi că, de fapt, eu nu am inimă pentru tine,/ alta decât aceea care se consumase stând la rând// la atâtea cantine spitaliceşti/ încât nu-şi mai dorea să mănânce vreodată/ grătar cu cartofi prăjiți/ şi totuşi cantinele spitalelor/ nu sunt chiar atât de rele,/ şi totuşi în ele/ te poți întâlni cu câte cineva,/ uneori chiar cu moartea ta,/ sper să mă fi înşelat, sper ca ea/ să nu fi fost trecătoarea aceea încărcată/ cu bonuri de masă/ şi mai sper ca ea să fi lăsat acasă/ toate desagile cu fotografii despre tine şi tata/ care, trebuie să recunoşti şi tu,/ pentru o bucătăreasă gurmandă/ erau un desert/ cu trufe de-a gata.” (Amintire în doi părinți pierduți).

Poet al unor notații auto-proiective se dovedeşte a fi Laurențiu Gabriel Istrate, poezia este un seismograf al propriilor eşecuri, auto-rul se ceartă deseori cu lumea înconjurătoare, inclusiv cu hîrtia pe care scrie. Viața însăşi este efectul secundar al unei boli nevindecate/ nev-indecabile: “îți simt respirația/ tu ştii că nimic nu durează/ mai mult de-o clipă/ în afară de/ celebrele sporovăieli și locvacități/ despre guvernările autoim-puse” (untitled); sau: “vine vremea când stocul de/ soluții argumente repere se/ epuizează/ câini și pisici ne vor/ citi/ operele scrise cu/ membrele și mădularele amputate” (untitled); sau: “gesturile tale sunt/ ale mele/ pentru asta nu ai nevoie de justficări/ trebuie să

te simți/ liberă şi să crezi că toate/ disputele și contro-versele minții noastre se vor/ strânge într-un punct fix/ fără/ mâncarea rece din dimineața trecută” (toate gîndurile răsuflate). Unele texte, deşi condensate, au ceva din atmosfera ostil-amară a prozelor unor Palahniuk sau Kerouac: “îmi amintesc/ zilele de sub/ pasaj în care/ nu îmi aminteam nimic/ noaptea aceea/ îmbrăcat cu un tricou Slipknot puțind/ a iarbă cosită/ pluteam printre cutii de bere spuma mi se imprima pe tricou/ zeii noștri erau oameni și nu aveam nicio grijă/ aveau bani cît aveam și noi/ mîncau și borau de la nopțile nedormite/ zeitățile de la periferia societății/ cu mallurile și teatrele și filarmonicile lăsate în urmă/ ne scufundam în mlaștini călare pe animalele lor/ noapte adîncă nu mai vedeam nimic/ tricoul meu imprimat cu frunze moarte/ udat de sângele celor pe care nu i-am ucis/ zeii morți pe care moartea nu i-a putut ucide niciodată/ hoiturile animalelor de care corbii hienele nu s-au putut atinge/ zilele pe care nu mi le mai amintesc/ scufundate în transpirație/ tricoul mirosind a iarbă cosită/ zeii merg călare pe animalele lor/ noaptea deplină a animalelor moarte” (zei şi ani-male celebre).

Naiv – sentimental în ceea ce ne propune acum, Anton Lascu poate miza în perspectivă pe coarda sincerității, dar după o necesară baie de lectură în apele mereu tulburate ale poeziei congenerilor, a poeziei de bună calitate de la şaizeciştii noştri încoace. Îi lipseşte “răutatea” în ceea ce priveşte abordarea “subiectului poetic”, poate depăşi această stare prin exercițiu, mult exercițiu. Şi multă lectură. Iată un fragment care probează inconsistența poetică a textelor din antologie: “O singură şi Mare Dragoste pentru viața mea./ Am citit pe undeva că după stele stă ascuns/ un neştiut de sine plâns./ Credința în Iubire nu e rea, e creația Lui/ şi mereu ne aminteşte de cu totul altceva./ De imaginea ta, acolo unde trupurile/ ni se întâlnesc în linii feline,/ mai sublime decât tăinuirea arşiței mele,/ din arta de a nu te vedea/ în arta, arta de a nu te uita,/ Ne îmbrățişam noi pe un astru,/ iar pe fața mea se zvârcoleşte/ o subțire carne de sihastru./ De ce îmi obligi sângele să fiarbă/ precum o flacără de foc albastru? etc. etc. “ (Poemul sfârşitului de august pentru GabrieLeila).

Poezia lui Ioan Mateiciuc se constituie în scenarii dramatice dintr-o lume a cărei rosturi sînt minimalizate, obiectele şi oamenii se întîlnesc doar ca să se respingă, cerul şi-a vărsat pe pămînt misterele, îngerii, deasupra e un gol în care orice orizont se îneacă: “dacă în loc de inimă mi-ar crește un măr/ probabil nici fluturii nu ar mai bate la ușă/ bărcile nu ar mai zbura atât de des alb-negru/ sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un cărucior cu sticle de bere/ dacă în loc de brațe mi-ar crește un înger/ probabil străzile vor avea nume de poeți/ eu cu ilarie vom evada pe zidurile psaltice/ sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un


cărucior cu sticle goale”& nbsp; (yesterday poate fi joi sau oricine se ispitește cu îngeri, III). O atmosferă de carnaval bîntuie această lume din texte şi dacă tot e carnaval chiar şi incongruențele sînt iertate, imaginile kitschioase fac şi ele parte din acest peisaj în care nici apocalipsa nu mai are ce rezolva: “tot timpul pe calea ferată cu tălpile ude/ îngerul încearcă să se recompună ca un lego/ înainte de a veni trenul cu deținuți ai păcii,/ bătrâni legați la ochi cu șină de cale ferată/ încununați până sub carne cu crini de os,/ păsările călătoare răstignite peste dumnezeu/ cu suflare de duh te leagănă și te piaptănă/ până când, până când va trece ca în vest/ glonțul prin mâinile pianistului nebun/ planeta se va opri trenul o să tacă/ bătrânii vor bea votcă pe neștiute/ vor face dragoste ghemuiți în prăpăstiile pașilor goi” (ca în vest pianistul se împușcă ultimul). O decantare a limbajului poate da un sens mai precis discursu-lui poetic, textului. E un poet de urmărit.

O poezie a solemnităților, uneori vane, scrie un veteran al spațiului public, traducător, poet, jurnalist, Friedrich Michael, cu o retorică uşor desuetă, dar frumoasă exact prin răspărul pe care îl aduce în contextul tonului generațiilor şi promoțiilor actuale: “Pe Insula Morților îți odihneşti/ trupul bătrân, fericitule, tu care/ adesea ai stat la masă împreună cu zeii cei mari./ Plin de flori roşii şi albe/ este mormântul trecerii tale/ nevinovate prin lume,/ pe insula stâncoasă/ unde doar păsările mării/ îți țin tandră tovărăşie./ O, mai puțin de o

clipă a durat/ fericirea şederii în aspre ținuturi/ ale exilului tău voluntar,/ departe de patria-ți dragă,/ de care doar polifonia cântecelor/ îți mai amintea uneori./ Dar prin moarte ai ajuns iar acasă/ Acum eşti din nou împreună cu zeii, invitat de onoare la ospețele lor,/ în Tian-Şan-ul celest de dincolo de ființă./ Colo jos, între ape, doar un mormânt/ îmbrăcat în flori albe –/ ca sufletul tău –/ şi roşii, ca sângele Domnului,/ mai aminteşte drumeților/ că te-ai bucurat împreună cu noi,/ muritorii, şi, generos ca un rege/ ne-ai dăruit, din sufletu-ți larg,/ poezia.” (La mormântul poetului Ezra Pound). Insula Morților este, probabil, San Michele, din apropierea Veneției, acolo unde sînt îngropați, între alții, Ezra Pound, Joseph Brodsky şi Igor Stravinski. Giuseppe Ungaretti dedica şi el o poemă acestei insule, apărută în româneşte sub titlul „Sunt o creatură”: „Ca această piatră/ din San Michele/ atât de rece/ atât de seacă/ atât de respingătoare/ atât de total/ lipsită de suflet.// Ca această piatră/ este plânsul meu/ care nu se vede.// Moartea/ se plăteşte/ trăind”. Alte texte ale lui Friedrich Michael sînt cogitații pe seama sorții greu de consolat, de îndurat, a omului-individ: “Cele zece mii de lucruri/ cresc în tihnă/ sub cerul înstelat./ Omul e doar unul dintre ele./ Dar lucrul perfect/ topit este în celelalte ființe/ precum apa ghețurilor primăvara/ în toate cele zece mii de râuri.” (Identitate)

Între lucrurile şi locurile comune din poe-zia Ioanei Miron descoperim şi imagini care ne Ș�

��a��Ax��L��A��A

��x��a��

Pa��G��a��&��

��

a��.�F��:��

a��a�Ga��


determină să credem că evoluția este posibilă. O imagine-expresie precum “desfăcându-mi sânii pe masa săracilor” este promițătoare în mijlocul unui text care nu duce prea departe: “De-abia născută/ şi cîteodată/ trecătoare/ vechile versuri/ mă-nzestrară cu ochelari/ în jurul unui/ nimb de întuneric/ îmi voi plăti datoria față de toți cei ai mei/ cu daruri terestre,/ petală cu petală,/ sepală cu sepală,/ solz cu solz/ desfăcându-mi sânii/ pe masa săracilor/ tu ieşi din țărînă/ fără durere,/ fără de țintă,/ azi dimineață/ m-am trezit/ cu numele tău/ pe buze/ mi-am amintit/ un nume de piatră/ frumos la vedere/ cu vocalele alcătuind la bază/ un crin metalic,/ strălucind spre soarele şi luna/ de la-nceputuri.” (***). Alt text începe bine: “trebuia să-mi iau adio de la cuvinte:/ ca şi cum ar fi fost un mineral radioactiv” dar continuă într-o vorbărie fără şir şi fără rost: “… pe care atunci îl descopeream/ gata să încolțească şi să se nască,/ la căldură/ numai mişcarea lor/ a descifrat enigme,/ a rupt în bucăți,/ a zămislit omul/ astfel,/ mintea ta n-a mai ştiut ce-i odihna,/ până când/ o nouă alcătuire/ însîngerată,/ biruitoare/ a schimbat totul” etc. etc. etc.

Destul de vioaie textele Alexandrei Negru, un limbaj ca o recuzită poetică bine articulată, în text se întîmplă lucruri dramatice, grozăvii, “patul sărac e un abator de dragoste şi teroare”, miza poeziei nu e, totuşi, să o transformăm într-un bau-bau, ci să umplem cu ea distanțele dintre oameni: “Aşa se simte oraşul acum/ în culori tari paralizante de opium/ înțepături de insecte pe piele apoi întinderi de muşchi/ guri toxice de îndrăgostiți muşcându-se între ziduri/ - şi-i vară chiar şi în adâncul mortului./ când

patul meu sărac e un abator de dragoste şi teroare/ din care coborâm la final în perfuzii/ cu trupurile roase cu organele slăbite/ - ezităm la fiecare încercare de a tăia cusăturile dintre noi/ pentru că asta ar însemna să ne lăsăm sângele pe întuneric./ când împărțim aceeaşi demență a taților noştri/ pe care o urâm atât de mult/ şi ne purtăm armele pe dinăuntru şi frumusețea/ - nu a mai rămas nimic sănătos aici/ iubitule/ nimic de salvat/ stăm cu gâturile prinse în aceeaşi funie.” (aşa se simte oraşul acum). Deşi nu întotdeauna ştie ce spune, sînt posibilități de evoluție.

Un poet format este Lucian Parfene al cărui cinism liric îmi aminteşte de poezia lui Dorin Spineanu, din anii `80, cînd un poem pre-cum “Faruri negre” (de regăsit în revista “Opinia studențească, nr 3-4/ 1981; o spun pentru rigoare) făcea carieră printre cititorii vremii. Iată poemul lui Dorin Spineanu, nu mă pot abține să nu-l caut şi să-l pun în circulație, copiat atunci în jurnal de către Aurel Dumitraşcu: „Ucigător de trist, blues-ul atunci/ Uitasem totul, totul, totul.../ Lanțuri de fier, aripi murdare, urme/ De sînge. Ploua. Veni// Femeia înecată, spuse. Nu, nu/ I-am răspuns. Nu mai era/ Nimic de răspuns. Ploua. Ei/ Măturau strada cu faru-rile lor// Negre. Strălucitoare erau/ Şi... “Confesiunea ta frîntă,/ Imaginea, jocul subtil de cuvinte/ O adevărată orgie de aer, de”// Nemişcați, în ploaia neagră/ Bărbați şi femei. Lanțuri de fier/ Aripi murdare, urme de sînge.// Uitaserăm totul. Totul. Totul.../ Şi nu mai ploua şi nu mai veni/ Femeia înecată. Altă dată, da,/ Altă dată... Niciodată, nu, niciodată! “ (Faruri negre). Iată, acum, un poem de-al lui Lucian


Parfene, un bacovian care nu îşi reprimă cinismul şi imaginația : “Ea are țîțe tari de oțel şi pîntec lami-nat sudăm, sudăm… electrozii aruncă scîntei în jurul nostru totul e inflamabil suntem o bombă cu ceas, nebunia ne cuprinde, muncim din instinct, cu patimă, ca nişte caracatițe care scurmă fundul oceanului în căutarea unui loc unde să moară… sudăm... o inimă de tablă de altă inimă de tablă ne place munca asta derizorie, simplă ne place să vedem cum liniile se unesc cum din țîțele ei blegi se înalță catedrale sudăm ce puta madre!” (***). În alte texte complexe meditații au la bază viziuni suprarealiste, Lucian Parfene se substituie unui personaj, Parffy, o creatură care se naşte la intersecția dintre țeva puştii şi poc-netul care se naşte: “Sunt un sălbatic, crestătură pe țeava pistolului, mă dau şi eu după glonț, îmi accept soarta, inerția, stau şi privesc pe gaură... mortul de la capătul țevii... v-am spus eu... am ochi pentru tot, am ambiție, da... nu sunt un criminal... nu sunt ceea ce vă imaginați... am o funcție statică, inerțială, mai bine mă facea mama pro-ie-ctil, era mai simplu. Da... acum eram departe... nici chiar aşa departe ca un glonte fără țintă ... da eram. Acum... mă mulțumesc cu geamatul care se aude, din cine ştie cine... Da... Sunt un pocnet ciudat, îmi zice Parffy... sunt fară scrupule, sunt rău, sunt... pe urmele tale negre de fum!” (Parffy).

Poezia Mariei Pilchin pendulează între o tristețe tonică şi o melancolie care recuperează datele memoriei, între un spectacol burlesc în care totul este scos în stradă şi o rostire incantato-rie, reținută, în sotto-voce: “în oraşul acesta mâncat de cari/ în târgul acesta de la margine de lumi/ timpul are frumoasa proprietate/ de a se domoli în lucruri/ oamenii fiindcă Heidegger/ s-a născut în altă parte/ îşi trăiesc istoria în lucruri/ toate evenimentele se consumă în mici/ bagatele care pot fi ținute în mâini/ indivizii în acest oraş/ au mâinile foarte frumoase/ aşa cum tot ce fac ei se reflectă/ în aceste membre superio-are/ ale existenței lor/ au fost câțiva care au încurcat/ susul cu josul şi au umblat în cap/ în fața orăşenilor mirați/ în oraşul acesta arlechinii/ îşi au reşedința circul e închis/ iar showul a ieşit în stradă/ arta toată a fugit afară/ şi acum face trotuarul/ în oraşul acesta zăpezile/ au proprietatea de a nu veni uneori/ păcat căci savanții au descoperit că/ timpul are o legătură ascunsă/ una ce ține de cantitatea troienelor/ pe cap de locuitor” (oraş fără zăpezi). În alte texte sînt recu-perate datele arhetipale ale unei lumi rămasă în cenuşa istoriei şi a vremii, portretele sînt anecdot-ice, amintind de Marin Sorescu, din “La Lilieci”: “nicolae boboc venind într-o zi de la târg/ unde-şi vânduse semințele de porumb/ îi spusese unei gospo-dine cu ochi frumoşi/ că vânduse icoane un car plin/ de sfinți pictați şi înrămați/ altă duminică dimineața bunica se trezise/ trăsnită cu femeia la poartă care venise/ să cumpere chipuri sfinte şi înrămate/ altă dată la un pahar de vorbe cu un prieten/ zicea că l-a văzut pe dumnezeu/ murdar de fasole făcăluite pe la gură/ la

poarta cimitirului din sat/ când a murit l-au îngropat la poartă/ nu era loc şi l-a luat dumnezeu lângă el pe/ iconarul nicolae să mănânce fasole împreună” (nico-lae iconarul).

Poemul care dă titlul antologiei aparține, observ, lui Manon Pițu, o poetă care glosează pe marginea libertății în interiorul textului poet-ic, lucru probat cu destulă fantezie a dicteului automat de altfel: “Un interlocutor,/ unul mai nein-teresat de lozul/ de sub ultima matrioşkă./ Un ghem de sânge în coşul pieptului./ Sub scobitura suprasternală, un delfin cannibal/ îmi zgârie vocea spre-a mă face/ binevenită la o cafea într-un oraş străin./ Nu m-ai iubit pe mine nicio clipă./ Mâinile unui adult/ înghe-suie sub o căciulă tricotată/ un păr de nestăvilit./ O reclamă însoțeşte graba îmbrăcatului,/ brațe obraznice îngână toamna/ şi răstoarnă vremea, uimind vân-tul…/ ”Tonight we are young/ & we ll put the world on fire”./ Nu am avut niciodată douăzeci de ani./ Oamenii sunt arareori atât de liberi.” (Ziduri între vii). Poezia sa poate fi încadrată în ceea ce numea Hugo Friedrich “poezie alogică”, o ipostaziere a fanteziei care îşi primeşte conținuturile pasiv, fără a le ordona: “Ca un specialist în duminici,/ Cântăresc/ Nonşalanța cu care pierd fumătorii vremea/ Şi calcarul după-amiezelor/ Ce împunge timpanele şi tulbură soarele./ Îmi plesnesc degetele./ Îmi fumegă ochii./ Mai binele meu – doar cafeaua./ Mă-nvelesc cu o piele amară/ Să-mi pot prinde-ntre pumni/ Ţeasta zbârcită şi în flăcări./ Liniştea/ Se târăşte pe un perete curb./ Învață înotul cuminte/ Pe culoarul/ Grinzii ce va stropşi/ Tandrețea înnodată a funiei.” (Trei părți umbră).

O poezie a stărilor limită scrie Nicoleta Popa, autoare a cîtorva cărți de poezie, premiate unele. Poezia sa merge pe două planuri, unul din-tre acestea este cel al unei afectivități ultragiate, care îşi găseşte limanul într-un univers minimal-ist, minimalizator: “pentru că mi-ai spart cutiuța cu fard de obraz nu te iert./ te iert pentru că m-ai lăsat singură în momentele cele mai grele ale vieții te iert pentru beții, infidelități, ură, indiferență te iert pentru că n-ai pus umărul să mă ajuți când eram împovărată pentru toate te iert. dar pentru cutiuța aceea nu te pot ierta. era prima rază de soare după mult timp abia ce o cumpărasem ca pe o speranță pentru o viață mai bună. din secunda în care am luat-o m-am legat afec-tiv de ea cutiuța aceea eram eu.” (***). O plictiseală cronicizată pleacă dinspre text spre univers, reflecția înlocuieşte trăirea: “nu lăsa spațiu fă ca viața să tropăie în inima ta am muşcat din tristețea în care trăieşti am simțit femeia invadându-ți creierul şi lipsa de sens a durerii de unde vii tu oamenii mor pe capete dar şi noi murim în împreunări plictisite din care nici măcar un prunc nu se poate naşte.” (***)

Un poet căruia i-am citit cîteva grupaje risipite prin reviste, de fiecare dată descoperind faptul că stăpîneşte cîteva lucruri elementare dar


definitorii pentru un început în poezie, adică pro-prietatea cuvintelor şi a discursului poetic, este Florin Dan Prodan, despre al cărui ultim volum, “Poeme şi note informative” (2014), poate că ar merita să se scrie mai mult. În text, din cîte am văzut din cele cîteva fragmente din presă, este o combinație de act trăit şi interpretare tîrzie, despre “intimitatea” din lagărele de extermin-are din perioada comunistă. În antologia de față cîteva texte par să fie secvențe dintr-o experiență “psychedelic trance”: “ooo, sezoane ale verișoarelor americane/ ale vînătorilor indieni cu ochi galbeni./ as noapte am căzut pe treptele/ wigwam-ului sacru./ și patru tinere m-au dus la motoare/ ca pe o pradă ufo./ pe masa ca pe o bere/ ne-am sorbit./ le-am spus totul/ despre tantra,/ teatru./ fum împărțit./ cîteva buze nesigure./ mi-au luat carne/ și strigam maidanezi./ ooo, zori de septembrie prea puțini/ pentru cele 21 de mîini ale Zeiței” (alexandra). Alte poeme sînt mici universuri în care încap şi sentimentele, în nobila lor rostuire dar şi elementele unei mini-mitologii care să le susțină şi totul în tonul poeziei care înfioară: “generații de fluturi şi sute de mii de păsării au trecut pe deasupra/ de atunci din aceea seară de feb-ruarie în care ți-am dăruit/ merele verzi ale iernii şi tu m-ai întrebat/ cum de ştiai că îmi plac/ de atunci s-au topit nopți firave şi zile uscate/ cu furnici şi alte insecte ce rostogolesc o inimă spre/ casa timpului de iarnă/ vara aproape a trecut/ alte mere verzi, dulci şi proaspete/ se rostogolesc prin lumina lui august/ către palmele tale şi amintire/ sau doar spre casa furtunii/ unde toate inimile trebuie să ajungă/ să stea unele lîngă altele/ ca nişte semințe” (mere verzi. To Andere). În “Poezie şi modă poetică”, Ştefan Augustin Doinaş spunea: “Profunzimea unei poezii nu ține, deci, nici de adîncimea filosofică a ideilor pe care le conține, nici de cantitatea observației exacte asupra realu-lui, nici de caracterul brut , necontrafăcut, sincer, al afectelor ce le vehiculează. Adevărata adîncime poetică se măsoară cu drumul pretins inițiatic pe care spiritul nostrum îl parcurge, ca în transă, sub imperiul unor cuvinte care – lepădîndu-şi conținutul lor précis – intră într-un fel de stare de grație: încearcă să comunice ceea ce nu poate fi comunicat. Ea este egală cu cantitatea de inefabil produsă de vers”. Am reluat acest citat tocmai pentru că poetul nostru, Florin Dan Prodan, pare să ştie sau măcar să simtă acest lucru.

Un delir de imagini produce Carmen Stanciu, efect al unei erupții a lumii concrete din preajmă: “în ultimul apel mi-ai răsturnat paleta de culori rămasă-n frigider să înghețe vise în dacia printre gunoaie şi fiori de jeg am propria capelă sixtină care sprijină tavanul din bucătărie în ringuri rock. azi mai rămâi fixat în ecouri peste care arunc tonuri închise nu sunt femeia care adună flori în vaze sau iubeşte frumosul colecționând în dormitor figurine din lut. cineva îmi spune şuierând o sticlă de bere

că îmi stă mai bine când iubesc cu palme şi...atât eu zâmbesc savurând o lămâie dintr-un ceai de „de nu mă-interesează ce fruct şi mă gândesc la străinul din tine aş putea încerca să te dezgheț la o cana de vin dar ştiu că îmi apari numai pe fundul unui shot de tequilla privesc telefonul care nu mai sună să mă prefacă artist sau un amator dintr-un cartier în care nici lupii nu mai au curaj să urle la lună” (numeşte-mă da vinci sau buonarotti). Uneori în interiorul textului se produc “rostuiri” cît de cît coerente în ordine poetică, unele ciocniri de imagini dau rezultate interesante: numeşte-mă da vinci sau buonarotti când din sunete îți desenez chipu-n tavan am nevoie de voce să te pictez în culori de când m-ai învățat cum să-mi adun genele-n pensoane astăzi taci iar eu aştept să-şi deschidă cerul trusa...vreau să-mi aleg alte pensoane din umeri de înger încă te proiectez în camera unde o femeie normală nu şi-ar scoate merele pentru o salata cu roşii uneori zâmbeşti alteori te-ncrunți şi-mi strân-gi fisuri în var până-ți devin în oglindă jumătatea ta de giocondă” (***). Poeta în discuție, ca şi alți poeți care adoptă aceeaşi tehnică a delirului şi a textu-lui alogic, ar putea spune, motivant, precum Paul Valery, de altfel: “Versurile mele au sensul care li se atribuie”. Totul e ca la capătul celălalt să fie un receptor dispus să îi ia în seamă.

Amelia Stănescu este un nume bine cunoscut lumii literare din România, autoare a multor volume de versuri, inițiatoare a unor proi-ecte de promovare a poeziei în relația cu muzica. Poezia Ameliei Stănescu, mai ales în volumele de pînă acum, ar putea fi circumscrisă unei obsesii formulată cîndva de Pierre Emmanuel, care spu-nea: “Cum să învingem muțenia acestei ființe care sîntem noi pe dinlăuntru? Căci, în fiecare dintre noi, o ființă suferă, în primejdie de a se pietrifica”. În textele din această antologie desco-perim, însă, secvențe dintr-o angoasă a erosului, un eu luxurios îşi trăieşte dramele: “Serenadă ploii care curge doar 1mp deasupra mea mă circondează ideile de scorțişoară sunt o colivie pe care s-au pus la uscat versuri de ceară rondeluri de cocarde blonde mă legi de pat mă doare aşternutul e-o găselniță care-mi fură imaginația până când plezneşte din nou de asfalt lumina în montmartre.” (Poezie pentru I. P.). Apoi o baudeleriană teamă de lut, de extincție, doar ființa din interior rămîne pietrificată, martor al unui infinit presimțit: “Ce larve şi-or face loc în trupul nostru îmbrățişat după moarte? Mă strângi mă doare orgasmul nostru muribund dar vocea în lumea asta fără de cuvinte e ca un nud pietrificat şi răguşit se-aude doar zumzetul... sau paşii buzelor pedestre avem atâta timp şi-atâta trudă împreună de ne-am cunoaşte.” (Pământ, insecte şi larve). În final luxu-ra este abandonată în favoarea scrisului, singurul viciu nepedepsit, nehulit: “pentru că majoritatea bărbaților sunt inutili (E. V.) pentru că m-am săturat să mimez orgasmul pentru că publicitatea ține mai


mult decât copulația pentru că a venit primăvara şi am primit un A de tinichea pentru că joc într-o piesă pe care nu o înțeleg pentru că m-am îndepărtat de mine şi nu mă mai regăsesc pentru că mă obsedează timpul care trece indecent pentru că nu te mai văd pentru că nu te mai aud pentru că nu mai eşti.” (M-am reapu-cat de scris).

Un poet cu operă şi destin este deja Carmen Veronica Steiciuc, care aduce în antolo-gie cîteva probe de poezie personală, în care aceeaşi conştiință a neantului, prezentă în toate cărțile ei, marchează inexorabilul “face à face” dintre om şi lume, chiar dacă lumea este adesea o stare de absență: „azi am făcut cunoştință cu oglinda mea cea mai intimă/ am discutat despre modul visceral în care cuvintele/ răstignite în noi devin țipete oarbe la celălalt mal/ cuvintele răsunau în mine profund atât de profund/ încât m-am aruncat în freamătul oglinzii pentru tot/ restul călătoriei prin trupul vir-gin al dimineții/ tu deghizat în hainele oglinzii îmi pregăteai cireşe/ de barbados, rodii şi maracuja când mă luai în brațe/ înfloreau pomii în toate livezile lumii” (cireşe de barbados, rodii şi maracuja). Există în poezia semnată de Carmen Veronica Steiciuc o imposibilitate a comunicării față în față cu o urgență a comunicării, din această dublă necesitate rezultînd un discurs metaforic, un şir de capcane, în fond, pentru “fratele meu, ipocrit cititor”. Dar cum “metafora este cea mai mare putere pe care o posedă omul, un adevărat instru-ment al creațiunii” (Ortega y Gasset), recunoaştem poeziei semnată de Carmen Veronica Steiciuc poeticitatea, inefabilul, calități care fac valabil un text în orice moment al evoluției unei litera-turi, dincolo de mode sau orientări de moment: “mierla neagră vine până lângă visele mele/ priveşte înăuntrul lor cu un ochi, apoi cu/ celălalt, visele mele sunt rotunde/ în interiorul lor mâinile noastre subțiri/ aranjează culorile pe aripa fluturelui uneori se ating/ mâinile noastre subțiri în acel moment/ inima fluturelui zvâcneşte cu emoție când începe/ să cânte mierla neagră poate deja să te recunoască/ în somnul ei îți poartă gândurile peste dealuri” (mierla neagră). Bogăția semantică a unei imagini este pe măsura cosmicității sale, spunea aproximativ Mikel Dufrenne.

Cătălin Mihai Ştefan pune la cale mici scenarii poetice, aparent borgesiene, în care ele-mentele intimității se intersectează cu date cul-turale mai mult sau mai puțin relevante: “De câte ori Borealul juca şah în vis cu Lasvu/ sesiza că partenerul său muta piesele în aşa fel/ încât mereu câştiga, de parcă muta doar el cu rost,/ iar celălalt juca într-un vis diferit cu altcineva./ În fața terenu-lui aflat în acea situație/ Borealul era sustras în acel timp/ pe care şi-l inventase pentru a uita amintirile proaste,/ astfel că nu distingea conturul obiectelor,/ totul în jurul lui pierdea respirație până la sufocarea

şi sucombarea culorilor./ Trezirea semăna cu impresia că urcă/ într-un lift purtat pe scări/ şi la deschiderea uşii atingea firea cu ochii/ şi o purta pe unde vroia el/-i era voia.” (Visul despre cum e să pierzi la şah la modul cel mai mat). Două personaje, Borealul şi Lasvu, ultimul probabil un nume anagramat al cuiva din intimitatea autorului, mai spun cîte ceva, intră şi ies din scenă după o logică personală, greu de descifrat de către un posibil cititor: “Se pare că nu oricine înțelegea şi vedea/ scaunul purtat de E. Lasvu în fiecare vis creat tot de el/ pe suprafața intimă a fiecărei făpturi pregătite./ Se afla prins undeva în dreptul cefei,/ nu era spațios dar sigur, / cu nişte picioare ramificate/ în adâncul stării de fapt al oricărui moment cu totul dat,/ cu totul dăruit de-o persoană deloc străină lui./ Nu era neapărat să şezi pe el ca să-i simți comfortul/ imediat ce începea discuția în acel confesional plutitor/ unde făceau cu rândul când unul când celălalt./ Mi-a spus Borealul cu puțin timp înainte/ să dăruiască lumii a treia sa prețioasă suflare. (Scaunul la cap).

Interesant ca discurs poetic este Andrei Zbîrnea, poet pe care l-am mai citit pe ici, colo, de fiecare dată remarcînd disponibilitatea de a emite semnale poetice dintr-o intimitate pe al cărei teren se confruntă elementele biografice, trau-mele din abisul memoriei, cu o absorbție lejeră a cotidianului barbarizat: “L-am privit cu prudență/ i-am deschis ochii/ l-am pus în fața faptului împlinit/ Am adoptat poziția cea mai comodă/ să fiu acel copil pierdut şi găsit/ pe plaja din eforie nord (5 iulie 1992)/ chiar în ziua în care împlinisem cinci anişori/ Acelaşi copil care la cincisprezece/ fuge de casă în căutarea independenței/ sau măcar a unei forme de absență/(cel puțin) convenabilă/ Între cele două momente/ pluteşte confuzia dintre etichetă şi ambalaj/ sau poate că e antractul/ dar asta nu ajută pe nimeni/ Între timp:/ pisica îmi scanează fiecare pas greşit/ fratele siamez ornează torturi când se/ plictiseşte de poezia contemporană/ alteori tot el se camuflează în costu-mele vechi/ lady gaga îngânând alejandro alejandro/ Nici măcar după douăzeci şi sapte de ani/ rescrierea evangheliilor nu arată ca o opțiune/ cel mult seamănă cu un menuet/ venit după o cădere de calciu” (menu-et). O altă voce din grupajul din antologie este cea care “contabilizează” stări sub titlul de “Remene II”: “1 continuă să/ - livrezi portrete de familie cu final incert/ - fii ceea ce numim abordarea corectă în situațiile de criză;// 2 continuă să/ - mergi pe aceeaşi partitură ca şi cum ai fi propriul tău auditoriu/ - alergi prin ploaie mimând scene de un erotism exacerbate// 3 continuă să/ - priveşti mamele de 32 cu multă cando-are/ - amesteci discriminările punctuale cu tentațiile de moment// 4 continuă să/ - diminuezi importanța ecranului albastru înaintea unei predări importante/ - construieşti societăți post-industriale din boabe lungi de orez// 5 continuă să/ - striveşti cetățile fortificate ce stau printre rafurile supermarket-ului/ - vorbeşti


limba mandarinilor şi vei obține un semnal cibernetic de înaltă ținută …” etc. etc. Cred că Andrei Zbîrnea poate evolua cu succes pe linia “fanteziei sociale”, spiritul său de observație recomandîndu-l pentru această abordare.

O notă aparte pentru prefața semnată de Şerban Axinte, care spune justificat: “Lucrurile stau în felul următor, decît o privire înțelegătoare, indulgentă, care nu duce nicăieri, mai bine o exacerbare tăioasă a spiritului critic. Lucrurile căldicele nu sînt bune decît pentru menajarea unor indivizi slabi de înger, care rar izbutesc să facă figură bună în literatură”. Subscriem. Se impun, cred şi cîteva note de final, după un marathon critic pe seama unei antologii realizată la intersecția oferită de un cenaclu, “Clubul de lectură Zero+”. Am abordat prezența în antologie, nume cu nume, plecînd de la pre-misa că orice grupare literară este o sumă de individualități. O abordare globală, „cu grupul”, e favorabilă adesea doar celor care se ascund în pluton, fără să aibă calități definite. Pe unii autori i-am abordat drept cunoştințe vechi, pe alții i-am salutat şi chiar încurajat la intrare în terenul destul de inconsistent, de fantasmatic al poeziei. Amabilitatea este contraproductivă în literatură, de asta nu am făcut uz/ abuz de ea. Printr-o antol-ogie, care cuprinde nume din zone diferite, din generații şi promoții diferite, putem desprinde, la un moment dat, o simptomatologie a poezie româneşti actuale. Pentru unii poezia pare să fie o condiție a existenței, pentru alții un scop; lucrul se observă de la primele versuri. Spunea Jean Cocteau: „Un poet care procedează numai prin imagini poate să ne distreze, aşa cum un comis-voiajor îşi amuză invitații confecționînd la masă un iepuraş dintr-o migdală şi cîteva chibrituri; dar el nu ne va emoționa niciodată. El se ocupă de poezie. El îşi parfumează trandafirii. Dacă tranda-firii lui sînt falşi, el îi amăgeşte pe cei naivi. Dacă posedă într-adevăr trandafiri, el îi strică” (Le secret professionnel). Ce am mai remarcat? Mimetism adesea, contaminări din teritoriul unuia în teri-toriul celuilalt, o slabă aderență la generațiile solide poeticeşte din preajmă, generațiile `60, `70, `80. În multe cazuri se vede precaritatea culturii, acest lucru fiind un risc personal. Spunea recent „un cristian”, într-un mesaj public, pe facebook: tinerii poeți şi autori prea se tămîiază ei între ei, fără să fie conştienți că în preajma lor s-a scris o literatură importantă, pe care ei nefrecventînd-o înoată într-o mare fără orizont.

Am mai abordat cu migală şi răbdare această antologie, recunoscînd că şi noi, la rîndul nostru, am avut parte cîndva de lecturi atente, de „certitudini critice” din partea unor confrați mai maturi, în exercițiul de rodare şi fixare a unor noi promoții literare. Îi amintesc aici, în ce mă priveşte, pe Constanța Buzea, Ion Gheorghe,

Laurențiu Ulici, Mircea Martin, Cezar Ivănescu, alții. Dintotdeauna, un autor tînăr vine în terito-riul poeziei cu orgoliul sinelui, uneori exacerbat, alteori ultragiat, dar nimereşte prea adesea în indiferența generală care ucide fără milă; şi fără să fie considerată vreodată vinovată cu adevărat de crimele pe care le comite.

Dincolo de asta, o spun pentru tinerii autori, iluzionați, deziluzionați, poezia a rămas aceeaşi inutilitate frumoasă, fără de care scopul în sine ajunge un adevărat scop fără de sine…! Pentru că poezia este sinele scopului, nu-i aşa? Poezia nu îndeplineşte nici un rol în societate, de asta e bine să ne bucurăm că este, încă, tolerată. Poezia, ca orice artă în general, reprezintă foaia de temperatură a unei epoci, a lumii în procesul ei de tîrîre spre un orizont presimțit, niciodată atins. Să nu ne plîngem că poezia nu mai are cititori. Dimpotrivă. Poetul trebuie să se bucure cu fiecare cititor pe care îl pierde pe drum, acesta ar fi (este) semnul sigur că se îndreaptă pe o cale numai a lui…!

Recent am fost chestionat despre ce este, ce reprezintă poezia pentru mine şi recunosc că am avut cîteva nopți de somn incert. Răspunsul pe care l-am dat îl reproduc în continuare, nu cred că e definitiv, dar poate că şi altcineva se va regăsi în formularea mea. Spuneam: “Poezia e atunci cînd femeia care naşte în durerile specifice aude fanfara militară care intonează marşuri în parcul din centrul oraşului, în timp ce brutarul tocmai ciupeşte de obraz o pîine pe care a scos-o din cuptor, iar alpinistul utilitar, tot urcînd, a părăsit spațiul posibilului dînd nas în nas cu Dumnezeu…! Şi în timp ce femeia care naşte simte că din pîntecele ei va apărea un curcubeu, o mierlă îşi ascute ciocul de o piatră ca să încerce intonarea unei Missa solemnis, cum nu s-a mai auzit niciodată. Mai putem adăuga aici şi varianta în care pisica papă mierla iar fanfara militară este dirijată de un pitic îmbrăcat în straie de claun. Mai mult, copiii din parc rîd de pitic şi aruncă în el cu cocoloaşe de hîrtie. Un cocoloş de hîrtie loveşte în cap pe judecătorul oraşului care decide ca toată lumea să fie arestată, inclusiv mierla care tocmai este înfulecată de pisică. Preocupați de această degenerare a evenimentelor, mai nimeni nu este atent la faptul că femeia tocmai a născut un prunc care o ia de-a buşilea spre orizontul său trăgînd după el viscerele mamei, deşirîndu-le... Tot deşirîndu-le, în scurt timp femeia dispare. Probabil că şi asta e poezia …!? Ce e poezia pentru mine? E un truc, e un mod de a-i ține pe ceilalți de vorbă ca să nu vadă ce tragedie se întîmplă dincolo de realitatea (lor) vizibilă. Poezie e şi faptul că noi vorbim acum despre poezie. Ne prefacem că nu ştim că sub coaja oului viața rodeşte déjà moarte.”


Se poate spune despre oraşul Iaşi că a avut şi are în continuare o bogată activitate cenaclieră. Să o luăm cu începutul. Odată cu înființarea societății literare „Junimea 90” începe să-şi desfăşoare activitatea „Atelierul de creație” de la Casa Pogor. Inițiat de Lu-cian Vasiliu şi coordonat de Şerban Alexandru (Mirel Cană), acest cenaclu literar a înregistrat o audiență spectaculoasă şi a reuşit să trans-forme, pentru o vreme, Muzeul Literaturii Române din Iaşi, dintr-o instituție protocolară şi excesiv de ceremonioasă, la acea vreme, în principala rampă de lansare pentru scriitorii foarte tineri. Antologia „Junimea. Azi”, inegală din punct de vedere valoric, este, din păcate, singura formă de atestare a activității atelieru-lui, care se desființează, odată cu plecarea lui Şerban Alexandru din echipa de conducere a acestuia. După acest episod din viața literară a urbei, câțiva tineri imposibil de descurajat pun bazele „Asociației Culturale OuTopos”. Ei se reorganizează în jurul lui Şerban Alexandru, pornesc o revistă literară lunară, înființează o editură şi publică zece volume de poezie şi proză, într-o colecție pe care au numit-o nici mai mult nici mai puțin decât „Noua literatură”. În cadrul şedințelor asociației se citesc grupaje de texte poetice şi romane (în întregime!), se proclamă revizuirea spiritului critic şi se concep manifeste radicale antiopze-ciste. Aproximativ în acelaşi timp, Dan Lungu duce tratative cu mai mulți scriitori ieşeni (ma-joritatea din mediul universitar) şi înființează gruparea literară „Club 8” (numită astfel din rațiuni de care nimeni nu-şi mai aminteşte astăzi). Cert este că noua echipă de literatori reuşeşte să contureze un program literar coer-

ent şi să aibă o activitate susținută, majoritatea membrilor acestei grupări fiind astăzi nume în plină ascensiune. „OuTopos” şi „Club 8” au avut foarte des momente de intersectare, punân-du-se la un moment dat chiar problema fuziunii. Trei dintre cele zece volume publicate în colecția „Noua literatură” i-a avut ca autori pe Dan Lungu, O. Nimigean şi Michael Astner (membrii fondatori ai clubului). Lucian Dan Teodorovici este invitat să semneze Manifestul Clubului 8 intitulat De ce un monguz vorbitor să fie mai


prejos decât o pisică (publicat în suplimentul „Vineri” al revistei „Dilema”, iulie, 1998).

După acest episod fericit a urmat o perioadă destul de lungă în care spiritele cena-cliere şi-au făcut mai puțin simțită prezența. Asta în ciuda faptului că neobositul Şerban Alexandru a încercat de mai multe ori să-şi revi-talizeze proiectul său cultural preferat. Trebuie amintită aici şi existența efemeră a Cenaclului revistei „Timpul”, coordonat de subsemnatul împreună cu directorul executiv al publicației Gabriel Cucuteanu.

Se poate spune, aşadar, că Salonul de Literatură Zero Plus, la care mă voi referi cu precădere, nu a apărut de nicăieri. Inițiatorii lui – Paul Gorban, Mirel Cană (Şerban Alex-andru) şi Şerban Axinte – au încercat, nu fără succes, sper, să creeze mediul propice pentru ca această formă de dialog cultural să prolifereze şi să propună nume noi în literatura română postdecembristă. Şi dacă tot am definit cena-clul printr-o formă de dialog cultural, trebuie amintită o particularitate foarte importantă a Salonului de Literatură Zero Plus, anume, dialogul cu celelalte centre culturale ale țării. Antologia de față aparține celor care au citit în cenaclu, nu unui grup literar ieşean clar definit. Astfel, găsim în cuprinsul volumului nume pre-cum Rita Chirian, Maria Pilchin, Nicoleta Popa, Amelia Stănescu, Florin Dan Prodan, Carmen Veronica Steiciuc ş.a., autori care au debutat în alte cenacluri din țară. Nu trebuie pierdută din vedere organizarea în cadrul Salonului a unei ediții a Institutului Blecher, coordonat de Clau-diu Komartin, cu acea ocazie citind din creațiile proprii Anatol Grosu, Ioana Miron şi Claudiu Komartin. Au mai existat și alte situații similare. Merită amintite aici lecturile poetelor sucevence Anastasia Gavrilovici și Mădălina Ionela Grosu. Salonul literar, numit uneori și Club de lectură este prin excelență un grup deschis care încearcă să fie mereu în actualitate. Și actualitatea nu poate fi provocată decât prin dărâmarea “zidurilor dintre vii”, fapt ce are consecințe dintre cele mai fericite. Se cultivă diferențele prin întrezărirea unor poetici comune, după cum, se cultivă asemănările prin observarea și înțelegerea creatoare a diferențelor.

Spiritul critic se dovedește a fi o realitate la Salonul de literatură Zero Plus. Nu avem de a face cu un pat al lui Procust, în care tot ceea ce pare a nu fi “pe linie” trebuie să dispară. Dimpotrivă, se vrea, după cum am mai spus, cultivarea și acceptarea diferențelor. Și asta pentru că spiritul vremii trebuie să se reveleze din cele mai diverse forme de manifestare ale sale. Multe dintre ședințele acestui atelier literar

au avut loc în spațiile Muzeului Literaturii Române din Iași – Casa Dosoftei – dar și în locuri neconvenționale din oraș – puburi, săli de teatru și librări –. Proiectul a fost încă de la început susținut de trei reviste literare: ALE-CART, Timpul și Zona Literară.

Cartea intitulată Ziduri între vii îi reunește pe: Andrei Alecsa, Cristina Alexan-drescu, Rita Chirian, Larrisa Danilov, Bogdan Federeac, Anastasia Gavrilovici, Mădălina Ion-ela Grosu, Emanuel Guralivu, Matei Hutopilă, Livia Iacob, Laurențiu Istrate, Anton Lascu, Ioan Mateiciuc, Friedhrich Michael, Ioana Miron, Alexandra Negru, Lucian Parfene, Maria Pilchin, Manon Pițu, Nicoleta Popa, Florin Dan Prodan, Carmen Stanciu, Amelia Stănescu, Car-men Veronica Steiciuc, Cătălin-Mihai Ștefan și Andrei Zbîrnea. Unele dintre aceste nume sunt deja consacrate (Rita Chirian, Carmen Veronica Steiciuc), altele se constituie în mari promisiuni (Anastasia Gavrilovici, Mădălina Ionela Grosu). Toți cei care au citit la Salonul de Literatură Zero Plus au contribuit într-un fel sau altul la crearea unei stări de spirit favorabilă creației, asta pentru că, Salonul literar este, înainte de toate un atelier de creație, nu un podium pe care să pășească anumite nume. Ca la mai toate reuniunile literare de acest tip există și multe nemulțumiri. Unii autori nu au reușit să-și țină în frâu ego-ul, iar serile respective au fost mai tensionate. Nu au fost înțelese suficient de bine principiile de bază care guvernează un astfel de proiect cultural. Criticile, foarte dure uneori, i-au îndepărtat pe unii, dar, la fel de adevărat, i-au stimulat pe alții. Cei care au înțeles să se supună rigorilor spiritului critic existent sunt cu siguranță cei câștigați. Lucrurile stau în felul următor, decât o privire înțelegătoare, indulgentă care nu duce nicăieri, mai bine o exacerbare tăioasă a spiritului critic. Lucrurile căldicele nu sunt bune decât pentru menajarea unor indivizi slabi de înger, care rar izbutesc să facă figură bună în literatură. Nu ne dorim așa ceva. Totul trebuie luat iar și iar de la capăt. Astfel lucrurile nu pot rămâne încremenite în proiect, ca să folosesc o expresie uzitată. Uneori e nevoie de zgomot și de impertinență – asta dacă se justifică din punct de vedere literar – cum e nevoie de comprehensiune lentă, dar bine orientată.

Pentru unii Ziduri între vii poate fi un bun început de drum. Pentru alți nu reprezintă decât un popas ocazional. Dacă stau și mă gân-desc că generația 2000 se apropie de maturitate, acest zero urmat de plus ar putea reprezenta o nouă fațetă a fenomenului literar actual, o nouă provocare a actualității.


Intimatum (București, Vinea, 2014) de Radmila Popovici marchează o nouă etapă în lirica cunoscutei poete de la Chişinău. O etapă a emancipărilor de viziune, de ritm, limbaj şi de noi articulații ale emoției și muzicalității intrinseci, proprii întregului ei parcurs poetic. O impetuozitate sinelui ni se dezvăluie chiar din primele pagini, a unui eu prins în asalturi interogative, în spasmele contradicțiilor. Interiorizată, poeta şi-a sondat cu toată exigența forul interior, s-a autoexilat în galeriile lăuntrice cele mai ascunse pentru explorarea şi redescoperirea ființei în contorsiunile ei cele mai imprevizibile. Intensitatea şi climaxul caracterizează în Intimatum straturile de adâncime ale poeziei, scrise la pragul de sus al simțirii, într-un „extaz expectoral al ruperii/ de sine”. Nu e un dicteu însă neautorizat de conştiință. Poeta analizează, interoghează, instalată (deloc comod!) în starea de alertă maximă, cu simțurile (gânditoare!) fremătând, pentru a surprinde brizele ce-i leagănă viața la „numai câțiva cm/ de propria mea/ moarte”. Atingerile, conexiunile sunt situate toate pe muchia sensibilității extreme: „urechile-mi/ atârnă antene/ atente/ pe-un fir/ de păianjen/ le aud/ cum îmi sorb şoapta/ atingerii/ atât de fragile încât/ mă tem să pronunț/ linişte”. Viața în poemele Radmilei Popovici este animată în egală măsură de inimă şi creier, ambele sunt busole pentru sondarea și definirea ființei. Stările exibate sunt vernisate în arrière-plans de un eu detaşat în imagini care pot fi, pe rând sau concomitent, diafane sau aspre şi nervoase: „gâtule te-ai subțiat ca o/ trestie lasă-mă să-ți/ spun că e cineva/ care vrea să fie/ fularul tău roşu/ aprins/ ori de câte ori mi te ia/ frigul de moarte”. De cele mai multe ori descoperim în paginile

Foto

: Vla

d Iv

ancu


cărții un imaginar scăpărător, cu o metafizică întemeiată pe contorsiuni, crize, contradicții. Iată de ce figurile predilecte sunt paradoxul și oximoronul: „univers îngenuncheat în fața/ firului de nisip inimă/ înflorind în lance tu/ eu punct şi de la capăt”. Sau „în pădurea cu copaci/ cleioşi mierea/ înghite albinele/ albinele îşi înghit/ acele/ acele cresc/ înțeapă aerul/ speriat aerul strigă noi/ îl înghițim pădurea/ încremeneşte”. Metafora, care este revelatorie, cum remarcă Şerban Foarță în prefață, deține o funcție ontologică, revelând o metafizică proprie a inițierilor în și prin iubire: „extrag din degetele tale/ undelemn/ nu las nimic/ să se piardă/ în van/ îmi ung fruntea tâmplele/ buzele muşcate/ gâtul valurile pieptului/ înainte de/ furtună”. Angajat în aventura sau, mai curând, în drama propriilor inițieri, eul liric își urmărește cu zeci de perechi de ochi pașii și își notează cu trepidație stările. Corpul „înspăimântător de viu”, „revoluția sângelui”, „e(v)ul ars în sine” sunt mărcile unui maximalism și a unei ardori

memorabile. Hipertonia simțurilor pune în mișcare toate articulațiile poeziei. Un eu liric trăind la limită, ajunge să nu-și mai aparțină, să iasă din propriile albii: „mă strâng în pumn/ până simt că țâșnesc/ printre degete”. Într-o expresie a dăruirii de sine, acesta exclamă: „ridic mâinile/ trag aerul bubos/ în piept/ închid ochii strâns/ până îi simt ajunși în/ genunchi// abia atunci/ înghenunchez îmi sparg/ șoldurile cu o mișcare/ bruscă înșfac/ rinichii strig din/ răsputeri iaaaaaaa-/ măăăăăăăăăăă”. În programul de inițiere în labirintul sinelui, eul liric își explorează și alternativele sale. SUNT îl include în regia completă a scenariului ființial pe AŞ FI (FOST). Starea de tensiune provine, stănescian, din potențialitatea implozivă, din nenăscutul cuvânt şi suprimata stare apriorică: „sunt mama tuturor întâmplărilor/ neîntâmplate/ încă”. Viziunea conjunctivului este întreținută de nenăscuții („vom avea gemeni vom avea gemeni”) şi de morții ei (sora Liliana, în special). Dacă în volumele precedente eul liric era conectat doar

Foto

: Vla

d Iv

ancu


la întâmplările unei biografii, în Intimatum regăsim o viziune adâncită a lumii de aici la intersecție cu alta, de dincolo. Ciocnirile acestor două lumi scapără în imagini scânteietoare: „moartea cântă prelung/ ca o junglă în flăcări”. Nimic înspăimântător în tărâmul umbrelor. Feminitatea și tandrețea „îmblânzesc” tenebrele, readuc morții în circuitul agitat al vieții. În momentele tensionante, morții sar să acopere cu pământ focul inimii. Intruziunea thanaticului este estompată de amintirile copilăriei, care înseninează acest spațiu al tristeții, transpunându-l într-un imaginar compensator: „bunicule/ te visez îmi/ aduci ca şi-atunci/ scrisori/ lungi scrisori/ în versuri/ scrisori nescrise/ scrisori de toate/ vârstele de/ toate mâinile/ când nu e niciuna/ îmi spui mâine/ pui mâine”.

O poetică a corporalității Actul de inițiere al sinelui include și regia redescoperirii propriei corporalități. Senzorialitatea debordează prin toate mădularele corpului: „gura mea era/ plină/ nisipul crănțănea/ în dinți/ papilele limbii/ sângerau/ îl simțeam tot/ mai mult în faringe/ laringe trahee bronhii/ plămâni”. Un preaplin al trăirii îl resimte fiecare organ, într-o percepție fiziologică, nelipsită de transcendență. Ochii, brațele îşi trăiesc drama lor profund omenească, perisabilă şi fragilă, în acelaşi timp sunt conectate la orizonturile spiritului. Profunzimile unei umanități calde și luminoase marchează multe din poeziile volumului. Feminitatea, regăsită în fiecare vers, are o putere nestăvilită de personificare a universului, de umanizare și vindecare a tot de ce se atinge. Tribulațiile unei sensibilități hiperatrofiate atrag, într-o consonanță armonizantă, simțurile viețuitoarelor prin carnalul lor aburitor: „înconjor lacul/ veverițele se adună/ ca la nuci de pădure/ maidanezii/ vin ca la oasele aburind/ peştii sparg/ gheața sar îngheață/ în aer/ atârnă de mine/ semn/ de întrebare”. Imaginația afectivă a poetei e de o flexibilitate admirabilă. Emoția dislocă în „așchii” corpul (organe, forme, mărimi diferite), care reverberează polifonic cu vocea întregului. Ochii, mâinile, sânii (sânii, mai ales) trăiesc la mare intensitate tensiunea întregului și fac gesturi nervoase, adânci, cu încărcătură simbolică. Ochii se înghit unii pe alții, degetele se taie, „sânii îmi naufragiază/ pe valurile respirației”. Dereglarea rimbaudiană a simțurilor este mijlocul pentru a ajunge la sondări maxime ale eului. Sufletul se

exprimă prin gest corporal, corpul devine arenă de luptă sau spațiu de dans pentru suflet. În cărțile anterioare ale Radmilei Popovici, simțul principal care filtrează realitatea este ochiul avid să înregistreze cu atenție lumea din jur. Un ochi senin şi mirat de copil pomenit dintr-odată adult. În Intimatum ochiul nu mai este unul apolinic, fiind scos din orbita sa de către tensiunile interioare. El se multiplică, se dilată şi se contopeşte cu alte organe. „Am urlat din/ toți ochii odată/ oaaaaoaaaaaaaaaaaoaaaaaa/ aaaaaaaaaooooooooooo” este manifestarea lui neoexpresionistă. Tumultul lăuntric ascute unghiurile cuvintelor, discursul se sacadează nervos, viziunea devine paradoxală, cu multă putere de sugestie. Eufonia, care în celelalte volume de versuri dezmierda auzul, aici e contrapunctică, muzica de multe ori se contopește cu strigătul. Într-o undă melodică a simțirilor acutizate, organul-instrument care reinstalează trăirea apolinică, concurând cu ochiul, este sânul. În multe poeme, trăirea se interiorizează, se localizează adânc, la sân, lângă inimă. Topirea de lavă a emoției aduce reflecția calmă și caldă. Feminitatea se drapează într-o simbolistică mitică, joncționând într-un act de dăruire cu universul înconjurător. Mitizată, imaginea femeii, transfigurează până și timpul într-o curgere lactescentă: „clepsidrele se/ deşertau/ una după alta/ ca sticlele/ cu lapte la gurile/ pruncilor”. Corporalitatea acestei poezii nu alunecă niciodată în trivial, nici măcar în intimități mai dezgolite. Viziunea poetică e ținută mereu în cumpăna decenței, pe un „conservatorism de ordin moral” (Grigore Grigurcu). Iubirea, în poezia Radmilei Popovici include voluptatea trupului, unirea celulelor, îmbrățișarea stănesciană a oaselor („carnea mea îmbracă/ pe rând oasele tale/ crude încă/ se potrivesc perfect/ cu carnea mea”), dar și ascensiunea platoniciană către sfera ideilor, către înălțimile spiritului („întră-mi adânc cu/ privirea/ în ochi simți/ cum te port pe/ valuri ca pe o/ luntre de abanos plină/ cu oasele tale/ din toate/ morțile”). Trăirea intensă, dureroasă şi plină de nerv de „dinte molar dezgolit” trece prin „clănțănitul/ dinților/ aritmiile grăbirea/ sângelui dintr-o/ cameră în alta/ țâșnirea lui/ prin nas/ prin limba care/ te strigă/ uitând definitiv/ de natura statică/ a viilor/ de mușcătura ta/ fatală”. E iubitul invocat aici? E moartea? E poezia? Cert e că poeta simte acut, „vede enorm și trăiește monstruos”.


Poetul ieşean Vasile Burlui revine în atenția iubitorilor de poezie cu un volum nou de versuri, Concert brandenburgic, care, la prima vedere, s-ar înscrie în formula cu care deja ne-a obişnuit de la primele cărți. Dar, dacă acceptăm cu adevărat să deschidem acest nou volum – pentru că nu mulți mai sunt aceia care au astăzi răbdarea să deschidă o carte de poezie, în sensul relecturii sau a reinterpretării – vom descoperi că, dacă până acum identifi-cam în poezia sa mai mult un spirit mitologic, iată că de această dată se întăreşte imaginea unui spirit orfic, ca şi când poetul ar vrea să sublinieze, cu acest volum, că tot ce trăiește este expresie a sufletului care-şi cântă trecerea prin lume.

În volumul de față frapează, în pri-mul rând, puterea şi lejeritatea cu care poe-tul construieşte, în spiritul unui neoromantic incurabil, o ceremonie a sunetului, una care dezvoltă simboluri, teme şi probleme dintre cele mai grave, cum ar fi trecerea ireversibilă a timpului, viața, moartea, iubirea etc. Chiar şi la o simplă lectură, Concert brandenburgic dă în vileag o lirică a ritmurilor tari, ceea ce ne face să credem că Vasile Burlui este un poet al incantațiilor percutante, un poet care, aflându-se întotdeauna în preajma lui Orfeu, îşi cali-grafiază cu note muzicale sufletul bântuit de

obsesii astrale. Iar toate acestea le face printr-o simplitate aproape naturală a contemplației, întâlnită în special la călugări în timpul litur-ghisirilor sau în cântecele populare: ”Suava muzică ce picură-n ureche,/ În anii de demult sau poate mai târziu,/ Ne însoțește-n anii fără pereche / Și-i răspândită-n cerul vioriu.// E ritmul meu sau ritmurile-astrale / Mă cotro-pesc grăbindu-mă, spre unde,/ Spre veacul ce se mistuie agale / În care viitarul ni se-ascun-de?/.../Îngân ca somnambulul o muzică suavă, / În ritmul ei mă copleșește dorul,/ Între bemoli mai urc înc-o octavă,/ Din fosă mă salută diri-jorul.” (Muzica astrală). În registrul popular, ca o doină de jale, dar rostit ca o colindă, poe-tul scrie unul dintre cele mai cutremurătoare poeme de dragoste pe care le-am citit, dedicat probabil doamnei stelelor ce pier, adică iubitei astrale: ”Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Să-i dai un petec de cer,/ Un colț să-și facă grădină / Într-o brazdă de sulfină,/ Într-o rază de lumină. // Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Doamna stelelor ce pier,/ Închinată ție roabă / În a cerului podoabă / Liniștită, somn să aibă.// Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Într-un colț de cer stingher/ Cheamă-mă să


fiu străjer,/ Ca o pavăză de fier,/ Doamnei stele-lor ce pier.// Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Dintr-o ramură de zadă,/ Fă ca fulgii albi să cadă,/ Să ne-acoperi cu zăpadă,/ Nimeni să nu ne mai vadă.” (Colind).

Codurile sale poetice par să fie la înde-mâna oricărui lector, însă ele ascund în fond misterele aceluia care poartă cu sine con-ştiința damnatului, ele poartă sentimentul unei singurătăți acute, asumată până la limita tragicului, ceea ce arată că, de fapt, în ciuda tonului muzical al versului prin care poetul îşi arată sau încântă chipurile, descoperim în Vasile Burlui un poet al neliniştilor metafizice. Aceste nelinişti interioare iau forme muzicale alchimice, sunt lansate ca nişte fluturi să relo-cuiască, să redefinească universul şi haosul, sunt trimise chiar până la stele unde, în cele din urmă, îşi găsesc sensul şi energia pentru viață: ”Stă prăbușit în jilț cu fruntea-n palmă,/ Cu părul alb, îmbătrânit între formule și retor-te,/ Uitat de timp, cu ochii cerniți, cu vrerea calmă,/ Certându-se în șoaptă cu gânduri în cohorte./.../ E universul strâmt pentru gândiri profunde,/ În hiperspații largi nestingherit se mișcă / Materii agitate alergând spre unde,/ Făptura omenească rămâne ca-ntr-o cușcă!// Se sbat în controverse filosofii înguste,/ Ne rătă-cim în haos și ne descumpănim,/ Dilema prin-cipală este-n poziții juste,/ Suntem în eprubetă, ori unde ne găsim?” (Dilema Alchimistului). Apoi, în această singurătate, poetul se ridică într-un zbor de probă, pe herghelii de gânduri, gânduri care nedându-i pace îl provoacă să se îmbete cu zâmbete prefăcute sau chiar să găsească soluții la rătăcirile perene: ”Am rătă-cit aseară printre piscuri / Și m-am întors cu inima bolnavă,/ Căci am mizat pe îndoieli și riscuri / Și-am blestemat lumina ce coboară din slavă.// Am călărit atunci pe herghelii de gânduri,/ Am colbuit cu stele întregul întu-neric./ Îngenunchiat în spaime ca în atâtea rânduri,/ M-am prosternat înfrânt sub un altar feeric.// Mi-am pârjolit aripa în zborul nemilos / Incendiind chiar visul nou născut,/ M-am lamentat prin piețe când zelos / Mi-am scrijelit pe chip un zâmbet prefăcut.” (Zbor de probă); ”Mă traversează chinuri din muzici diafane / Și-mi cântă în ureche poemul obosit,/ Mă cotropesc în clocot pornirile profane/ Și mă consumă vrerea pe drumul netihnit.// E cartea rătăcirii în slavă tot mai aspră,/ Minciuna ei mă-ncântă în nopțile cu lună/ Când diafane muze cu aripa măiastră / Între pustiu și oază vocabule adună.” (Cartea rătăcirii).

Această ceremonie a spiritului, acest miracol al sunetului şi al visului la care ne invită poetul să reflectăm îmi aminteşte acum de magistrul Mihai Ursachi, poet ieşean, dar de un alt registru poetic, care, în eseurile sale din Rațiunea poeziei vorbind despre utilitatea poe-ziei, scrie: „De la începuturile istoriei cunos-cute poezia a însoțit omul în toate timpurile şi în toate locurile, fără excepție; din aceasta decurge că ea este, în cadrul noțiunii de fru-mos, una din componentele ființiale ale omu-lui. […] Cât despre utilitatea poeziei, utilitatea ei este utilitatea spiritului, adică una esențială pentru definirea noțiunii de existență umană”. Cred că şi universul liric al lui Vasile Burlui se învârte în jurul acestei axe a existenței ontolo-gice, pentru că poezia, pentru autorul discutat, înseamnă existență, existare… prin rezonanță, comuniune cu spiritul și universul.

În această antrenantă căutare şi înțe-legere a destinului său, poetul este uneori acompaniat de celebri compozitori şi artişti de muzică şi rezonanță romantică – Bach, Mozart – ceea ce face ca discursul său liric să fie şi mai purificator: ”Într-o noapte intrase Mozart pe fereastra mea, / Pe când în ceruri mai tremura o stea,/ Pe când eu însumi adu-nat de prin unghere / Rostogoleam prin hăuri planete ca pe sfere.// Eliberați de griji, senini ca și pribegii,/ Ne tot plimbam ca posedații prin arpegii./ O ploaie liniștită cernea în menuet,/ Ne pătrundea prin pori înfiorând discret.// Iar cerul maiestos rotind deasupra noastră / Ne învelea în raza stelelor de catifea albastră./ Rondo allegro se răspândea prin spații,/ În ritmuri de romanza ne ridica în grații.” (Eine Kleine nachtmusik). De altfel, titlul volumu-lui poartă semnele compozitorului german Johann Sebastian Bach care, în 1721, prezenta contelui Christian Ludwig de Brandenburg-Schwedt o serie de lucrări instrumentale, pe care noi astăzi le știm sub denumirea de Concertul brandenburgic. Numai că la Vasile Burlui concertul brandenburgic apare, pe de o parte, ca o incantație a iubirii, iar pe de altă parte ca o conștientizare a agoniei unei sin-gure dimensiuni, a singurătății: ”În noaptea aceasta mai tare mă tem / De grele coșmaruri, de gândul pervers / Cu genunchi înspinați îndoiți sub totem,/ de lacrimi amare ascunse în vers.// Mai stai lângă mine în aburul nopții / Ascultând în tăcere tremurul mut,/ Să tresărim speriați la zgomotul porții / Înconjurați amân-doi de basmul pierdut.// Concertul lui Bach s-ascultăm împreună,/ Ascunși sub un cer


luminat și liturgic,/ Suspendate-n eter arpegii rămână,/ În genunchi s-ascultăm Concertul brandenburgic./.../” (Concert brandenburgic). Și totuși poetul reușește să se ridice (anabasis) din această coborâre adâncă în singurătate (katabasis), construindu-și, în inimă, cu visele-i și gândurile proprii, o catedrală de luceferi: ”Mi-e sufletul o sfântă catedrală / În care-am îngropat visările pe rând,/ Când luna se ivea sacerdotală / Stăpână peste patimă și gând.” (Katabasis). Acest ultim poem citat, dar și poe-mul Strălucitul Anú readuc în atenție spiritul mitologic al poetului, de care de fapt autorul nu se desparte nicio clipă.

Apropierea poetului de sunet, de muzi-că, de cuvântul cantabil, nu este o figură poe-tică, o afişare mascată a eului, ci dimpotrivă, aceasta este singura formulă în care poetul îşi află locul în univers. Altfel spus, această cantabilitate a poemelor sale, această matrice poetică ce ține cont de o anumită geometrie şi tipologie a construcției – chiar de tip arhaic, tradițional în unele cazuri – este o trăsătură definitorie a acestui poet de excepție, care cele-brează nu o ceremonie babiloniană a zgomo-telor contemporane, ci o sărbătoare a vocilor şi sunetelor eului interior. Acest simplu fapt face ca poezia sa să fie rostită chiar pe mai multe voci. Repetițiile, refrenele, ritmii și linia melodică nesofisticată asigură acestei poetici un impact imediat cu ascultătorii și cititorii. Dar, dincolo de acest fapt, trebuie spus că mare parte din poemele concertului brandenbur-gic sunt în fond niște opere culte, niște doine superbe care, fără îndoială, sunt modelate după sunetele de o puritate incomparabilă a sufletului poetului, ancorat în permanență la marile valori ale omenirii.

În Concert brandenburgic, toate cuvinte-le sunt bine alese şi bine puse în relație între ele, astfel încât ai sentimentul că ele se ridică din pagină şi năvălesc în textura memoriei şi a ființei celui care le întâmpină. Aceste sune-te, care construiesc de fapt partitura poetică a lui Vasile Burlui, pot pune lectorul în fața unui spectacol continuu în care acest alchi-mist al rezonanțelor, poetul-dirijor, reuşeşte să îmbine în viziunile sale lumea concretă cu lumea astrală, neliniştile pământene cu regă-sirea celestă.

Poemele concertului brandenburgic sunt nişte compoziții lirico-meditative care par uşoare la prima vedere, mai ales prin acce-sibilitatea oferită de lectura lor. Deși, multe poeme crează sentimentul că sunt scrise în alte

timpuri şi în alte împrejurări, totuși spațiile de text orfic, metaforele grave, care exorcizează mereu, ne pun în fața unei poezii în care apare obsesiv ideea de jertfă a singurătății prin cre-ație, ideea unui căutător absolut al liniştii de lumină, al împlinirii armonice. Elementele lumii participă și ele la această simfonie poe-tică, iar cotidianul se împietrește, se stochează în memoria colectivă sau a universului: ”Au împietrit statuile-n cetate / Stând mărturie timpului pierdut,/ Nici orologiu-n turnuri nu mai bate,/ Doar timpul se strecoară nevăzut. /.../ Au împietrit statui în monumente,/ Când refuzate timpului prezent / În stradă se succed evenimente,/ Iar în discursuri sunt citate inso-lent. // Au împietrit statuile uimite,/ În goana anilor de-acum / S-au risipit prin urbe rătăcite / Și pare că ne stau puțin în drum.” (Statuile Cetății). Și totuși Timpul rămâne și el un animal ce poate fi îmblânzit de poet, care își scaldă cartea în lacrimi, acest trup al devenirii, al împlinirii: ”Când răvășite-s gândurile toate / M-absoarbe-n noapte haosul perfid,/ Genunile pustii în mine-s poate,/ Și-n taină amintirile-mi ucid.// Pe pris-pa universului m-așez,/ e-atâta liniște și-atâta așteptare,/ Îmi pare că sunt orb și că visez / Că plec cu doi luceferi la plimbare.// De-acolo mai simt infinitul în față,/ Îl pipăi setos pe crupă, pe bot,/ Adun merindea în vechea mea straiață / Mereu cârpind straiul ce-l port.// Cu lacrimi mai scald iată cartea,/ Rătăcind între psalmi prin-tre rânduri,/ În sbucium îmi soarbe-ntunericul partea / Iar valul mă-ngroapă prin prunduri.” (Traversarea); ”Melancolii îmi picură pe gene / Și răscolesc în mine amintiri,/ Pe-acoperișuri pâcla ploilor eterne,/ În inimă răsfăț de amăgiri./.../ Melancolii îmi picură în suflet / Mătănii pentru anii de demult,/ Se cuibăresc jilave peste cuget / Când ritmurile ploii le ascult.// Melancolii mai cad ades din stele” (Melancolii).

Într-o lume în care poeții vorbesc des-pre viteza Internetului, Vasile Burlui aclamă mai curând trecerea brutală a timpului con-cret, intrarea în timpul metafizic. În acest sens, nu ca Zarathustra lui Nietzsche, poetul vorbește și despre supraom. Doar că suprao-mul despre care amintește poetul este unul ignorant, unul al risipirilor, este omul ușilor zăngănitoare, omul existențelor zgomotoase și, cu toate acestea, el este omul cel mai singur: ”Din nou răsună pași prin coridoare / Și uși zăngănitoare cu zgomot se închid. / Baricadați mereu după zăvoare,/ Ne prinde-n mreje soli-tudinea perfid.” (Gânduri nerostite). Apoi, poe-tul conturează un univers apocaliptic, unul


purificator – prin iubire –: ”Mă plimb străin printre figuri bizare / Iar umbra mea în flăcări se destramă, / Întârziat prin constelația în care / A fost sortit să dau iubiri mele vamă./.../ În foșnetul planetelor ce trec, / În depărtări de ani lumină, / Cu aceeeași umilință îmi petrec / Prietenii ce-n preajmă stau să vină. // Mă simt stingher între figuri bizare, / Planeta mea în flăcări se destramă... / Visez înfriguratul ano-timp în care / Îngenunchiat am dat iubirii mele vamă!” (Bizarerii nocturne); ”Mașina infernală ne domină ființa / Cu mecanismul simplu, cu roata de metal,/ Mai poticnește-n lagăr scrâșnindu-și neputința / Imperturbabil, fără suspun sentimental./.../ Se-nvârte azi și mâine, în ritm dar fără scop,/ Ignoră măreția, căderea, tristețea, bucuria,/ Oferă-n schimb sentința stă-pânului miop / Ce zdrucină în veacuri și sorii, și tăria.” (Mașinăria infernală).

Aş mai putea sublinia şi faptul că această formulă poetică la care recurge Vasile Burlui este una pândită de multe capcane. Ea poate genera nu doar admirație, ci chiar controverse. Dar, când astăzi poeții seamănă atât de bine între ei, că aproape că nu mai recunoşti stilul cuiva, cred că o astfel de for-mulă lirică la care apelează Vasile Burlui este una originală, remarcabilă. Pe de altă parte, ea fiind în contrapunct cu babilonia liricii contemporane propune, tocmai prin acura-tețea cantabilității adamice, o recuperare nu doar a valorilor tari ale tradiției contestate de cei mai mulți postmodernişti, ci chiar o reactualizare a discursului despre adevărata Ființă în lumea contemporană. Altfel spus, poetica sa este o istorie a cunoaşterii sinelui şi totodată a recunoaşterii universului şi a lui Dumnezeu, a memoriei (absolute): ”Aștept din nou pe bunul Dumnezeu / La mine în chi-lie când coboară / Purtând cu Sine mângâieri de Elizeu / Sau dojenind cu vorbe de ocară.// Îngenunchez atunci la lumânare / Și lacrimi risipesc peste înscrisuri,/ Mă mânii și mă tem de clipa-n care / Crucificat mă pierd în com-promisuri./ Controversez cu El și mă adun în grabă / Din praf, din îndoieli și neștiință / Iar șubreda credință se întreabă / De ce sunt exilat în suferință?/.../ ...În chilioara sufletului meu / Împovărat de griji și de păcate,/ A coborât azi-noapte Dumnezeu / Ca să-mi aducă împăcare pentru toate.” (Controverse). Acest crez poetic al lui Vasile Burlui mă trimite cu gândul la Horia Bădescu, un eseist român, care în Memoria Ființei scrie despre vocația poetului: „Vocația poetului nu este aceea de a ne arăta că omul

este divin – aşa cum a încercat s-o facă până la exces Renaşterea –, ci că divinul se află în om, că este adevărata sa natură, umanitatea sa. De aceea, ceea ce face poezia, de la începuturile ei, este să civilizeze omul. Îmblânzindu-i inima, îmblânzind demonii instinctuali care scot eul din armonia universală şi-l fac să se întoarcă spre egoista nevoie de sine, care-l aruncă în afara lumii, înțelegerii şi iubirii. Umanizarea omului înseamnă descoperirea Ființei”. Iată, prin poetica sa, Vasile Burlui înțelege că a civi-liza omul înseamnă a-l scoate din egoismul interior, de sub dominația instinctului şi a-l aşeza în fața sacrului şi a descoperirii Ființei, înseamnă a-l face să locuiască armonic în întreaga eternitate.

Concertul brandenburgic este, prin urmare, un univers construit cu migală de poet, uneori labirintic, ca un puzzle bine gândit, alteori lini-ar, întocmai ca o structură pe voci orchestrale. Pentru poet, este clar acum, lumea este spectacol, în care se schimbă doar rolurile și actorii, în care sunt păstrate, cu alte lumini, același registre.


Incipit meta-mitoman. Cazul Münchhausen

Se mai întâmplă uneori ca un mare min-cinos, mai ales dintre aceia rătăciţi prin spaţiul literaturii, să ne pună în faţa unor mari adevăruri! Mai ales dacă relatează, într-ascuns, Mituri. Or, pe noi ne interesează, în primul rând, miturile aparţinând sferei marţialismului, aşa cum am anunţat-o, de atâtea ori, în paginile anterioare dedicate prezenţei acestora în spaţiul unor opere literare. Se înţelege, acestea nu sunt relatate direct ci, mai degrabă, ne parvin într-o formă camuflată, deghizându-se uneori sub straiele ironiei, satirei, caricaturizării unor comportamente şi simboluri combative. Uitarea, voită ori nu, a sensului lor originar ne îndeamnă muşchiul hermeneutic să se încordeze întru anamneza marţialistă a unor fenomene mitico-ritualice şi simbolice destul de transparente ochiului antrenat şi care ne justifică astfel întreg demersul. De asemenea, ne permi-tem să credem că un fenomen mitico-simbolic camuflat poate da seama chiar şi de spiritul, de mentalitatea unei întregi epoci. Ca şi sexualita-

tea, asumpţie foucaldiană, ca şi arta unei anumite epoci, teritoriu defrişat de iconologia panofskya-nă. Dar, ca să nu mai lungim vorba, mitomanul care ne povesteşte voalat adevăruri ascunse nu este altul decât baronul Münchhausen!

Îl vedem pe baronul nostru ca pe un mare coţcar, un trickster să-i spunem, dându-ne şi noi un update altei limbi universale, unul din familia lui Thyl Ulenspigel, Pantagruel, Don Quijote, Păcală al nostru şi alţii ca ei. Un pic bufoni, dar şi mai mult înţelepţi. Münchhausen caută să ne buimăcească (cum nu doar cu o singură ocazie o păţeşte el însuşi), adică ne pregăteşte pentru eventualitatea unui knockout iniţiatic. Cum o face? Prin hiperbolizarea unor fapte cinegetice, marţiale şi militare. Şi e păcat, ne gândim, că ase-menea buni anarhişti (să nu-l uităm pe Marchizul de Sade, în interpretarea zolliană) ai unor epoci îndoielnice prin tocmai excesul de certitudini, precum Epoca Raţiunii, el sau predecesorul său Don Quijote, au ajuns să denumească de-a drep-tul aspecte patologice ale sufletului nostru (în psihiatrie avem sindromul Münchhausen)!

Baronul Münchhausen este un ultim mohican, un exponent al unei clase sociale, şi cul-turale, dedicat loisir-ului şi aventurii pur marţiale. El este aristocratul oştean-vânător-marinar, este Herakles-Acteon-Sindbad pe cale de dispariţie. Münchhausen îşi relatează isprăvile-i fabuloase sub semnul lui iocari serio. El este un aventuri-er şi un fabulator (fabula ca poveste nostalgică marţială). După cum vom vedea în continuare, el este necromant, invocator, contemplativ, iniţiat în tainele Marelui Militar şi ale Marelui Vânător


(încerca cândva Andrei A. Lillin într-o omonimă carte uitată, dintre puţinele cărţi marţialiste de la noi, să-i decripteze misterele). Baronul fabulator îşi relatează păţaniile în cheia unei triade marţialiste, singura demnă de trăit conform formei mentale asumate de clasa sa socială, o triadă alcătuită din soldat, vânător şi marinar (care nu exclude deloc şi perspectiva de a fi corsar, cum era peregrinul Odysseu în alte vremuri, cum şi soldatul putea să fie foarte bine un mercenar).

Geneza unui mare mincinos (dar arătos)

Cât se poate de activ istoric, baronul Karl Friedrich Hieronimus Freiherr von Münchhausen (1720-1797), dincolo de biografia reală, a căpătat-o şi pe cea literară, mulţumită a doi nemţi care i-au reîmprospătat aventurile, pe hârtie de data aceas-ta. Unul a fost Rudolf Erich Raspe (1737-1794) care i-a descris pentru prima oară aventurile în limba engleză, la Londra, undeva pe la 1785. Se subînţelege astfel, dincolo de xenofobia generali-zată a baronului pentru popoarele Europei (itali-eni, francezi, spanioli, olandezi etc.) elogiul adus englezilor. Aventurile transpuse de Raspe vor fi îmbogăţite de autorul cel mai cunoscut, şi sursa noastră, în tălmăcirea lui Ion Marin Sadoveanu, al Aventurilor baronului Münchhausen, Gottfried August Bürger (1747-1794). Aventurier, peregrin kynegetic, merce-nar, marinar , Münchhausen ne plimbă prin Europa, dar şi mai mult prin tărâmuri exotice, prin Orient, prin Rusia, Lituania, Polonia, Liban şi pe la Constantinopol. El este şi un hilar expo-nent al orientalismului german popular, a viselor şi imaginii Celuilalt, a Străinului, fie el european sau Marele Turc însuşi. Din debutul Aventurilor, basmic prin for-mula invocatorie incipientă, suntem lămuriţi în privinţa ambiţiilor de mercenar ale unui aristo-crat scăpătat, dar şi un pic edificaţi asupra calită-ţilor morale ale acestuia, care este gata să-şi dea şi mantaua de pe el unui Gerilă, unul premergător celui din Povestea lui Harap Alb, gata să moară de frig în stepa Rusiei! Şi totuşi, cariera şi locu-rile străine prin care umblă baronul mercenar îi impun o vigilenţă constantă, calitate pe care noi o putem numi prudenţa marţială. În ce sens? A avea întotdeauna o armă la tine („pentru mai multă siguranţă, mi-am pus pistoalele la subsoa-ră”), este un însemn al unei anumite identităţi, este o condiţie a asumării unei imagini iluministe, şi nu numai, a masculinităţii. Mai ales dacă tră-ieşti permanent într-un climat militar!

Avertisment: în paginile de faţă vom vorbi de mai mulţi Münchhausen, chiar foarte diferiţi între ei, prin urmare să ne păzim a-i confunda!

O dilemă: a fost Münchhausen un marţialist?

Să fi fost baronul un adept al idealului Arme şi Litere? Adică, mânuia cu aceeaşi iscusinţă atât sabia, cât şi condeiul? Aşa, ca unii predecesori ai săi, precum Iulius Caesar, Cervantes, Descartes, Shakespeare, Gongora, Machiavelli, şi mulţi alţii? Întruchipa el un ideal atât occidental, cât şi asi-atic (wen wu la chinezi, cărturar şi războinic, bunbu reydo, la japonezi)? Se pare că nu, căci ne-o mărturiseşte el însuşi într-un pasaj, preferând: „petreceri, lupte cavalereşti şi isprăvi vrednice de laudă, ce i se potrivesc mai bine unui nobil decât bietele frânturi mucegăite de limbă elinească sau latinească şi decât toate nimicurile parfumate, zorzoanele şi sclifoselile legate de rafinamentul şi de pălăvrăgeala franţuzească.” Cu toate acestea, nu o singură dată face trimiteri livreşti la idealuri eroice de origine clasică (Hercule, Alexandru cel Mare), ori vetero-testamentară (David, Samson). Doar că acestea făceau oricum parte din cultura populară, aşa ca baronul Münchhausen este mai degrabă un kynegetofil şi un hoplofil, vânător şi soldat, decât un bibliofil, un şoarece de bibliote-că. Idealul masculinităţii epocii, cel puţin pentru o anumită categorie socială, în spaţiul nemţesc, era oşteanul-cavaler şi vânătorul. Ne amintim desigur de Don Quijote, menţionat in mai multe rânduri de însuşi Don Münchhausen!

Kynegetofilii münchhausene

Baronul nostru poartă lupte grele cu fia-rele lumii cunoscute lui! Sunt lupi, urşi, lei,


crocodili, mistreţi, vulpi, câini turbaţi (din aceia mai urbanizaţi, din Sankt Petersburgul rusesc!), dar şi altele, exclusiv victime, precum cerbii, iepurii, prepeliţele, raţele, găinuşele. Iar fiecare pradă suportă un tratament adecvat, în funcţie de contextul vânătoresc şi de uneltele aflate la îndemână. E fascinant să urmăreşti ingeniozitatea fabulatorie a baronului când vine vorba de poveş-tile vânătoreşti. Münchhausen e un mare kynegetofil! Desigur,în cultura română ne amintim de scrii-tori şi vânători reali, împătimiţi, precum Mihail Sadoveanu, Ionel Pop, Eugen Jianu, dar şi din aceia care iubesc vânătorile şi cultura cauzată de patima aceasta, din Antichitate (tratatele unor Arrian, Oppian, Xenofon) numai pe hârtie. Şi cine nu a frecventat măcar o dată, cu mai multă sau mai puţină înţelegere, erudiţia din Pseudo-Kynegetikos a lui Al. Odobescu? Dar să revenim la neamţul nostru! Acesta era mare iubitor de cai şi de câini (cred ca de pisicologie nici nu a auzit, aceasta fiind plasată sclifosiţilor de francezi).

Dacă ar fi să propunem o interpretare marţialistă asupra pasiunii pentru vânătoare a reprezentantului unei clase sociale muribun-de, ne gândim că acesta încă trăieşte idealurile medievale ale vânătorii. Faţă de animale, chiar şi în orizontul fabulei teriomorfe gândindu-le natura, Münchhausen demonstrează permanent un raport de dominare. Vânătoarea nu constă în căutarea de hrană, aceasta este mai degrabă o nevoie de afirmare a unei identităţi de clasă, un raport seniorial faţă de supuşi. Avem de-a face cu o obsesie a dominării şi chiar a devorării, secundar, a controlului, dezgolirii fiarei, bestiei, a inferiorului, a lăsării acestuia fără de substan-ţă, intimitate. Şi cum altfel să-ţi explici toate acele eviscerări, din exterior, dar şi mai multe pornite din însăşi interiorul creaturii, ori a trecerii aceste-ia prin ţeapă, prin frigare. Li se întâmplă şi oame-nilor, celor de jos, asemenea lucruri, traversarea corpului lor de diverse obiecte. Este cazul babei care se trezeşte cu o ghiulea în gât şi trebuie să o elimine, bătută temeinic cu un ciocan de către soţ, pe… uşa din dos! Nu o singură dată, Münchhausen însuşi declară, se află pus în situaţia de a nu avea cu ce să se apere, mai ales când întâlneşte bestii mitologice, precum mistreţul şi ursul. De altfel, a vâna cele două fiare cu (aproape) mâinile goale a fost dintot-deauna o probă iniţiatică, un rit de passage pentru tinerii războinici candidaţi la statutul de războinic deplin. Münchhausen chiar reuşeşte să captureze un mistreţ (de la Herakles la St. Aug. Doinaş nu scăpăm de fantoma acestuia!) cu mâinile goale, prin eschive şi atragere în capcană, aşa ca-n Ju Jitsu, unde te pliezi şi pe adversar îl fentezi.

O altă ispravă încărcată de trimiteri mito-

logice este supunerea calului nărăvaş, reperabilă din aceeaşi repetitivă afirmare a dominaţiei omu-lui asupra animalului, a culturii asupra naturii, a raţiunii asupra instinctelor, dacă ni se îngăduie să gândim în termeni bipolari. Münchhausen se compară pe el însuşi cu Alexandru cel Mare şi al său Bucefal. Cel puţin doi cai aduce la ascultare baronul nostru, unul nefiind nici mai mult, nici mai puţin decât un cal de mare, orbit şi supus cu ajutorul măiestriei lui de prăştier (şi ce istorie are arma în cauză!)

Münchhausen se identifică de multe ori cu Hercule, eroul său mitic favorit! Ba mai şi demonstrează forţa acestuia în mai multe rân-duri: cară o trăsură în spinare, poartă doi cai la subsuori (pe cel nărăvaş îl strecoară de-a dreptul în buzunar), plimbă ditamai tunul prin mare, se ridică, într-un soi de levitaţie, cu tot cu cal, din-tr-o baltă trăgându-se de propria-i coadă! Ce mai, baronul nostru este un adevărat super-erou, atât fizic, cât şi metafizic, vom vedea!

Şinobisme şi bersekerisme münchhausene

Activitatea şinobică, concept ce l-am împrumutat din spaţiul niponez, pentru uzul marţialismului, se referă la practicile de iscodire, de spionaj, la infiltrări, asasinate, sabotaje şi alte acţiuni militare şi marţiale similare, despre care ştim că ţineau de preocupările unui ninja (shinobi-no-mono). Münchhausen se dedă şi el la astfel de acţiuni. Astfel, se deghizează în popă catolic pen-tru a pătrunde neremarcat într-o tabără duşmană, desigur că nu a turcilor, ci a francezilor, inamici declaraţi. Oricum, dintotdeauna deghizarea în popă sau călugăr a funcţionat de minune, dat fiind numărul mare a acestora, fie ei din Apus, fie din Răsăritul lumii noastre. Cu altă ocazie, Münchhausen se transfor-mă într-un urs. Mai clar, îşi asumă imaginea unui urs, îmbracă blana unui urs proaspăt ucis, devine un berseker de circumstanţă. Doar că nu-l stăpâ-neşte furia oarbă, obligatorie (îşi păstrează raţiu-nea, zice el) a unui berseker. El însuşi se prezintă ca fiind de mărimea unui urs (dar să nu-i uităm nici fundul mare de olandez, cu care acoperă eficient spărtura dintr-o corabie pentru preîntâm-pinarea unui naufragiu). Sau poate că devine şi el un homo furens cu blană de urs, de vreme ce se apucă de omorât, cu aceeaşi tehnică, mii de urşi prostănaci care l-au primit cu prietenie. Trăieşte Münchhausen într-o epocă a contradicţiilor, în care sunt uzitate şi reciclate ingrediente de factură mitico-simbolică străvechi, dar care pot fi înţelese în termenii unor contradicţii, ai unor polarităţi : raţiune-instinct, cultură- natură, om-fiară!

Münchhausen este un soi de Bear Grylls,


avant la lettre. Deloc lipsit de inteligenţa celui gata să facă orice întru prelungirea-i în planul ontic al acestei lumi, Münchhausen are în dotare tot felul de tehnici de supravieţuire în sălbăticie. Ştie să se camufleze când este atacat de fiare, să pândească prada la adăpostul păpurişului, să improvizeze o armă din orice. Uneori Münchhausen alege vechea cale de salvare a pielii, ruşinoasa dar sănătoasa fugă! Mai ales când există riscul de a fi contaminat cu furia purtată de un câine turbat. Care furie este contagioasă şi pentru obiectele neînsufleţite, cum a păţit-o de pildă chiar haina lui aruncată câinelui turbat, dintr-o mare înţelepciune practică a supravieţuitorului aflat în jungla urbană a unui oraş rusesc din secolul al XVIII-lea!

Tehnici şi zone vitale de reţinut

Suntem bine informaţi de ghidul luptăto-rului münchhausenian unde este bine să lovim, cum şi ce să folosim pentru a ne desfiinţa anta-gonistul. Se loveşte în ochi, în maţe de-a dreptul, în dosul potrivnicului, (sub)om sau fiară, în gât, în cap, precum a procedat David cu Goliat. Se taie animalul în cruce pe frunte pentru o rapi-dă jupuire, se lovesc mistreţii peste colţi, se taie capul leului dintr-o lovitură cu un simplu cuţit

de vânătoare, se retează degetele ursului polar cu briceagul. Mai mult, există şi specialişti în aseme-nea zone vitale, care ştiu unde-i bine să loveşti: „cândva îmi spusese un felcer bătrân că o lovitură în şira spinării ucide pe loc.”

La un moment dat, de atâta kafteală fără pauză, baronul Münchhausen intră într-un soi de automatism al mişcării distructive. El devine un Terminator al luptei neodihnite, având un braţ care nu se mai opreşte din tăiat tot ce mişcă în jur, ame-ninţând chiar şi integritatea posesorului acestuia. Din nou, ne întâlnim cu o metaforă a omului-ma-şină, a mecanismelor scăpate de sub control care ajung să se răzvrătească împotriva stăpânului, a creatorului lor. Sună destul de familiar, nu-i aşa?

Hoplofilie münchhausiană. Arme reale, fantastice şi improvizate.

Baronul este de asemenea un hoplofil (de la gr. Hoplon - armură, scut şi philein - a iubi, a fi ataşat de) înrăit. El este înconjurat de arme, îşi ţine puşca în colţul camerei, menţionează puşti de firmă din epocă („puşca asta nouă făcută la Kuchenreuter”), este înnebunit după specialiştii în arme : „cine-mi cunoaşte patima pentru ispră-vile ţintaşilor şi ale vânătorilor, va pricepe lesne de ce nu i-am dat drumul minunatului ochitor.”

Activându-şi funcţia utopică (termen for-jat de Ernst Bloch, şi pe urmele acestuia, utilizat şi de Jack Zipes, cercetător al basmelor), baronul Münchhausen visează că pe tărâmul lunar sunt


folosite arme vegetale, dar letale, să nu cumva să ne închipuim că nu ar fi aşa! Astfel, să vedem un pic cum arată o panoplie vegetală în viziunea münchhauseniană : „armele cele mai de seamă pe care locuitorii Lunii le folosesc în război sunt ridi-chile. Ele se aruncă aşa cum se aruncă suliţele, iar cel atins de ridiche rămâne mort pe loc. Când nu e timpul ridichilor, locuitorii le înlocuiesc cu cozi de sparanghel. Scuturile sunt făcute din ciuperci.”

Relaţia hoplofilului Münchhausen cu armele din dotare este destul de alambicată. Uneori apelează la arme din panoplia consacrată, puşti , săbii, pumnale de vânătoare, iar cu alte oca-zii utilizează biciul. Când nu are nimic din pano-plia personală la îndemână, foloseşte bolovani, ori ghiulele, pe care le aruncă cu uşurinţă şi cu mâna goală. Alteori utilizează arme de-a dreptul biblice (praştia lui David) sau arme-simbol supra-încăr-cate simbolic (securea de argint a turcilor).

Praştia lui David, strămoş al lui Münchhausen (oare cum l-or fi citit naziştii ţinând cont de ascendenţa lui iudaică?), este o armă mai mult morală şi metafizică decât practică. Morală, pentru că salvează cu ea de la moarte (aruncă o ghiulea cu praştia) doi condamnaţi englezi. Metafizică, pentru că orbeşte un cal de mare, fiinţă a abisurilor, a inconştientului, a incontrolabilului, aruncând două pietre de cremene în ochii dihăni-ei. Ulterior (şi de ce nu ne-am aminti de alegoria carului-suflet la Platon?) această praştie este reuti-lizată ca zăbală, frâu, adică un clar instrument de control, de strunire a abisalului din filosof!

Ignorant ori ba asupra provenienţei unor arme stranii, Bürger, prin lăudăroşeniile baronu-lui desigur, ne aminteşte de existenţa unor securi de argint, aflate în posesia tuturor paznicilor şi grădinarilor turci, unde se afla Münchhausen rob (ca Cervantes, cu vreo două secole înainte). Într-adevăr, aceste securi erau în posesia unor turci, dar aceştia erau dervişi, mistici şufi pen-tru care era un simbol, nu o armă practică. Un simbol al cunoaşterii transcendentale. Armă cu care Münchhausen aruncă după urşi, până în Lună, dacă ni se îngăduie să esoterizăm, după pasiunile care dereglează aspiraţia mistică. Ne vedem puşi în faţa unei adevărate colecţii de simboluri şi evenimente mistice legate de trans-cendenţă. Münchhausen, ca şi Jack din povestea cu vrejul, cultivă un bob turcesc. Care, după cum ne putem aştepta, creşte până la Lună, până la Cer. Cu adevărat un axis mundi, un arbore şamanic pe care Münchhausen se caţără până la lumea spiritelor. Münchhausen este un şaman, un iniţiat travestit în bufon, care ne reaminteşte mereu de ştiinţa sacră a simbolurilor metafizice. El purcede la o adevărată psihanodie, o călătorie celestă, precum iluminatul peşterii platoniciene. Urcă la cer, anabasic, şi apoi se întoarce, catabasic,

în lumea sublunară. Că astfel de mesaje esoterice sunt transpuse într-o formă oarecum butaforică, nu e deloc neobişnuit pentru scrierile de tip eso-teric. Ca-n basme, unii doar râd, alţii se regăsesc în râsu’plânsu!

Nepotrivite intrări şi ieşiri pentru arme

Uneori, în excesele lui kynegetice, Münchhausen se transformă într-un adevărat Vlad Ţepeş… al raţelor şi găinuşelor! Crud şi freudian, ne pune în faţa unor concluzii legate de o antropologie deloc puritană. Utilizând o vergea ascuţită pe post de proiectil pentru puşca lui, baronul ne spune că „am avut bucuria să văd vergeaua căzând la o oarecare distanţă, după ce înşirase pe ea, ca la frigare, vreo şapte găinuşe, care se vor fi mirat, de bună seamă, pomenindu-se aşa, din senin, trase în ţeapă.” Cu altă ocazie, rezolvă doi urşi apelând tot la cele doua orificii opuse (Gilbert Durand a scris câteva pagini con-sistente despre acest raport în Structurile antropo-logice ale imaginarului). Odată, un urs este supus unei implozii viscerale prin ciocnirea a două pietre de cremene azvârlite cu mare precizie de Münchhausen, una pătrunzând prin gâtlej, cealaltă ne putem imagina cu uşurinţă cam pe unde… Alt urs este momit să lingă până la capăt, oiştea unui car unsă cu miere, trezindu-se tras în ţeapă! Predilecţia pentru uşa din dos a baronului dă mult de gândit, şi nu de bine!

Întoarceri pe dos, jupuiri de viu şi alte metode de tortură

Cu oarecare oroare (literară) te gândeşti la tratamentele, simbolice, la care sunt supuse bietele animale care-i ies în cale pătimaşului baron în ale treburilor kynegetice. Desigur, nici inamicii nu scapă ieftin, darămite animalele! Dacă sintetizăm un pic arta torturii stăpânite mult prea bine de către baronul oştean-vânător-marinar, aflăm următoarele: animalele şi păsă-rile sunt trase în ţeapă (vergea, oiştea carului), sunt ţintuite de copaci şi obligate să se auto-jupoaie de vii, sunt prinse de viscere şi întoarse pe dos, apoi în starea asta zdrobite de pământ, sunt ucise prin secţionarea măduvei spinării (cu miile), un cal este tăiat în două, sunt decapitate, sufocate cu părţi din alte animale, sunt ţinute captive de braţele vânjoase ale baronului (cu o tehnică din Wing Chun Kung Fu numită lap sao „mâna-capcană”) până crapă de foame. Bătute în stomac cu picioarele, din interior, până fac ulcer etc. O adevărată cultură a torturii, pe înţelesul copiilor, de parcă cele mai multe cărţi aşa-zis cla-sice pentru copii sunt chiar pentru aceştia? Sau poate că cei mici nu-s chiar aşa de copii?...


Înţelepciune marţialistă pentru uzul altor epoci

A avea mintea golită de gânduri, aşa cum numai un samurai posesor de ştiinţă zen era capabil, în focul acţiunii combative, iată un ideal marţialist! „Fără să stau mult pe gânduri, luai unul din pistoale şi ochii”, - a acţiona fără a fi obstrucţionat de gânduri, de minte, ne aminteşte de arte precum cea a tragerii cu arcul, a eliberării săgeţii când mintea este pe deplin vidă, când nu există decât săgeata şi ţinta, nu şi intenţia, ca fac-tor perturbator. Münchhausen este ochitorul per-fect, uneori mai ratează, probabil când gândeşte prea mult, artă care oricum îi displace profund.

Uneori Aventurile conţin îndemnuri, un fel de manuale din lumea marţialismelor, care analizea-ză condiţiile de reuşită, ca de pildă prezenţa de spirit, care este „mama faptelor vitejeşti.” Münchhausen ne împărtăşeşte tainele succesului său marţial, tot sub forma triadică: noroc, vitejie şi vigilenţă! Cele trei virtuţi militare şi kynegetice? Iată: ”eu am fost întotdeauna vestit şi neîntrecut în privinţa cailor, a câinilor şi a puştilor mele precum şi în ceea ce pri-veşte dibăcia de a le mânui.” De unde se vede că ceea ce spaniolii experţi în arte marţiale renascentiste numeau destreza, dexteritate, pricepere era o nece-sitate şi în educaţia nobililor Iluminismului, deloc lipsiţi de pasiuni neraţionale.

Mai întâlnim de asemenea tot felul de posesori de super-puteri, adevăraţi X-Men, tova-răşi de călătorie şi de aventuri. Ba mai învăţăm şi metode de antrenament pentru îmbunătăţirea, sau temperarea, condiţiei fizice, adică să alergăm cu greutăţi la picioare. Unii sunt adevăraţi snipers, ochind de la distanţe incredibile, esoteric citind, fiind capabili de survolarea adevărurilor metafizi-ce cu alţi ochi decât cei obişnuiţi, cu Ochiul Inimii. Iarăşi, a ţinti bine (arcaş sau puşcaş), a nimeri ţinta, a fi un bun ochitor, înseamnă şi a fi capabil de discernământ spiritual. Cel care aude cum creş-te iarba este acela dedicat contemplaţiei tainelor adâncului. Cel care suflă ca nimeni este un practi-cant de pranayama, de yoga respiratorie, ori de tao-istul qi gung. Reminiscenţe inconştiente, sau scri-ere esoterică la Bürger? Ca poet, îl suspectez mai degrabă de cea de-a doua voită alegere, asumpţie de la care am pornit în redactarea eseului. Şi pentru că mereu m-am întrebat care-i genealogia vorbei „bătaia este ruptă din Rai”, am găsit o posibilă explicaţie la Münchhausen, care pune în joc „mitul bunului sălbatic” şi efectul paideic al kaftelii : „caţicul (şeful de trib – nota mea, A.M.) ţinea morţiş să facă adevăraţi eroi din toţi flăcăii supuşilor săi, pentru care motiv îi bătea de-i snopea, cu propria lui mână!”

Metafore si simboluri(mai mult sau mai puţin marţialiste)

Baronul Münchhausen de multe ori ne propune un iter in silvis, un efort personal de a ne regăsi drumul prin codrul înfricoşător, de a deveni noi înşine Eroii. Exagerările lui ne apar cât se poate fireşti tărâmului Mitului. A învinge fiarele prin orice mijloace, directe sau viclene, înseamnă de fapt a învinge instinctele, pasiunile. Interpretare alegorică, simbolică, dar să ne amin-tim de ciudata istorie de la început în care lupul sare peste om în faţa carului şi începe a îngurgita motorul acestuia, calul, până la înlocuirea lui. A bate cu biciul noul cal-lup înjugat, poate însemna foarte bine şi o biciuire a fiarei din noi, o auto-fla-gelare. E acelaşi car care poartă şi ţine prizonieri şi omul, şi fiara. Vedem trans-substanţieri terio-morfe, lupul se inserează în cal, îl penetrează ca pe o teacă (vagina ii spuneau legionarii romanii tecii în care îşi ţineau gladius-ul, sabia), dublă ale-gorie marţială şi erotică. Îşi fac apariţia în poveste tot felul de per-sonaje stranii, de factură cazonă sau forestieră. Să-l pomenim numai pe generalul beţiv (viciu soldăţesc de înţeles) care ne oferă imaginea unui soi de cyborg avant la lettre, un om-maşină, con-cept de altfel întâlnit în Iluminism. Este un efect al războiului cu turcii condiţia sa de om meca-


nic, cu partea superioară a craniului constituită dintr-o calotă-capac de argint. Aventurându-ne pe tărâmul simbologiei, nu ne putem abţine să nu menţionăm viziunea asupra calotei craniene ca un acoperiş al sufletului, care se „sparge” în momentul morţi întru eliberarea acestuia. Briser le toit de la maison îşi intitulează Mircea Eliade un op care ne dezvăluie asemenea adevăruri. Mai mult, se întâmplă ca respectivul general, posesor al „acoperişului” detaşabil nu se îmbată, oricât de mult ar bea, condiţie (era odată în Tibet un asemenea dalai lama) care te face să te gândeşti la puterea de detaşare a celui care nu se „îmbată” cu treburi lumeşti, adică un jīvanmukta, un eliberat în viaţă. Cu toate glumele lui cazone, Münchhausen ne tulbură cu afirmaţii cu dublu înţeles legate de nimbul, de aura din jurul capului generalului, creată de aburii alcoolului la întâlnirea cu focul. Dar cum ţinta noastră hermeneutică este discur-sul legat de kafteală ocultat pe tărâmul literaturii, ne vom oprim aici. Ochii, fie ai baronului, fie a unui lup, sunt descrişi ca ignifori, ca purtători de foc, de lumi-nă prin a căror prezenţă sunt reiterate valenţe simbolice arhaice, tangenţiale adeseori tărâmu-lui adevărurilor esoterice. Baronul improvizează pragmatic pe baza unor înţelesuri simbolice uita-te, sau voit denaturate. Şi totuşi, Iluminismul nu a fost deloc lipsit de preocupări esoterice, ca să amintim numai clasicul op al britanicei Fr. Yates, Iluminismul rozicrucian. Poate părea stupefiant să foloseşti o lovitură întru activarea forţei oculare ignice, dar reminiscenţa arhaică e cât se poate de transparentă. Lovitura de pumn este precum o lovitură de ciocan (şi chiar există în aproape orice artă marţială astfel de lovituri cu pumnul), despre care ciocan (al lui Vulcan, făurarul divin) ştim prea bine că produce scântei. Chiar şi expresia „a fi lovit de vezi scântei sau stele verzi” (lumină-torii de smarald, ca cei ai lui Oz, sau ai teurgilor Antichităţii) îşi găseşte unele corespondenţe în fenomene de natură mitico-simbolică deja con-semnate. Dar, să vedem totuşi cum procedează baronul pentru aprinderea prafului de puşcă, atunci când îi lipseşte cremenea : „deschisei lagă-rul pulberii, îndreptai puşca înspre sălbăticiuni şi-mi trăsei un pumn zdravăn în ochi. Dintr-o atât de puternică izbitură se iscară puzderie de scântei. Pulberea luă foc…”.

Münchhausen iniţiatul. Buimăceala ca incubatio

Nu de puţine ori Münchhausen acuză stări de cădere, de pierdere a conştiinţei şi a memoriei, pe care un istoric al religiilor, ori vreun alt cunoscător al fenomenelor mistice le-ar repera cu uşurinţă ca aparţinând unor evadări din con-

diţia mundană. Münchhausen îi tot spune buimă-ceală acestei ieşiri, ek-stasis, din sine. Se întâmplă când este lovit, când cade, când o face pe-a omul-ghiulea. Trăieşte morţi şi învieri, abandonarea lumii durează câte trei luni, prietenii lui londo-nezi l-au dat deja la dispăruţi. Münchhausen este un Zalmoxis neamţ care suferă periodic câte o metanoia, uneori o păţeşte ca Iona, înghiţit fiind de un peşte (ca şi Pinocchio de altfel, alt personaj analizat esoteric de Elemire Zolla) . O istorisire, oricât de simplu relatată, poate trezi atenţia asupra prezenţei unor perso-naje, gesturi, ingrediente, simboluri cât se poate de vizibile ca având o provenienţă mitică. Astfel, calul lui Münchhausen ajunge la un moment dat să fie retezat în două, în urma unei năvale, la un asediu. Cal care nu moare, şi nu poţi decât să te gândeşti la acesta ca la o maşinărie, un cal mecanic cum ne amintim că am întâlnit şi prin O mie şi una de nopţi sau, mai recent, în literatura SF. Ghiciţi acum cine vine să dreagă şi să reîn-tregească respectivul vehicul de luptă? Un pot-covar, adică un fierar, un făurar! Or, fierarul a fost considerat dintotdeauna (ajunge să aruncăm o privire prin Făurarii şi alchimiştii lui Mircea Eliade ca să ne edificăm) un stăpânitor de taine (ca şaman şi alchimist arhaic), un regenerator al vieţii. Ceea ce şi înfăptuieşte pentru calul înju-mătăţit, cu ajutorul laurului, a dafinului, plantă a vieţii cu valenţe magice.

Concluzii hoplo-finale

De fapt, ce ne reaminteşte, cu titlu de anamnesis martialist, povestea baronului neamţ? Suntem puşi în faţa unor structuri şi scheme arhe-tipale, sinteze subtil camuflate în butaforii şi în bufonerii. Ne aflăm înarmaţi cu o imaginaţie cre-atoare similară lumii basmelor, precum cele din Pentameronul lui Basile, destinate să retrezească în noi, să insufle nostalgia pentru un iter in silvis per-sonal, pentru iniţierile războinice şi kynegetice, care nu o dată se suprapuneau în alte vremuri. Să fii un hoplofil într-un sensul iniţiatic, să frecven-tezi cât îţi stă în puteri arhetipul Eroului.

Scrisă în sec. XVIII, veac în care încă se scria şi se citea esoteric, „printre rânduri”, marea aventură kynegetică şi marţială a baronu-lui Münchhausen ne-a impus mai multe nivele de lectură. Sunt, fără nici un dubiu, camuflate aici, în text, mult mai multe înţelesuri decât acela hilar şi literal, la prima vedere conceput să stârneas-că amuzamentul cititorului frivol. Cum, necum m-am străduit să arăt că, oricât de fugar, dincolo de lectura marţialistă, care nu este nici ea una pur şi simplu literală, pot fi accesate lecturi mitice şi simbolice. Care abundă pentru cititorul cu lentile-le bine şlefuite, fie şi de Spinoza însuşi…


Pedalam de zor, mă întrebase Loredan de dimineață dacă nu dăm o tură cu bicicletele. Nu-mi aduceam aminte să mă mai fi chemat vreodată, întotdeauna trăgeam eu de el, şi m-am gândit, uite, mă, i-a venit ăstuia mintea la cap, şi-am spus cum să nu, super, hai să mergem, până nu ne omoară căldura. Pedalam de zor, aşadar, prinsesem un pic de viteză, eram cu câțiva metri în fața lui Loredan, când, la un moment dat, l-am auzit strigând stai, mă, stai. Am crezut că i-a picat lanțul, avea un jaf de biță, îl mai luam uneori la mişto pe tema asta. Am încetinit şi mi-am întors capul. Loredan îşi parca bicicleta pe marginea drumului. M-am dat jos şi-am strigat și eu, ce s-a-ntâmplat, mă, de ce te-ai oprit. N-a răspuns, venea înspre mine cu pas domol, era cam roşu la față, de la efort, mi-am spus şi l-am aşteptat. Când a ajuns foarte aproape, şi-a luat avânt şi mi-a tras un pumn în nas. Am căzut pe spate ca o plăcintă. Peste mine, bicicleta – mă prinsesem ca prostul de ghidon.

M-am speriat rău. Mă lovise din senin şi habar n-aveam ce are de gând. De fugit nu prea aveam cum să fug, de dat înapoi nici nu-mi trecea prin cap, m-ar fi spart Loredan, era bine făcut şi cu un cap mai mare decât mine. L-am privit cu coada ochiului. Îşi pusese mâinile-n şolduri şi şuta în pietricelele de pe drum, în direcția mea. Unele mă nimereau, le simțeam ca pe nişte urzicături. Mi-am dus mâna la nas, să văd dacă se umflase. Mă tot întrebam ce l-a apucat şi deodată mi-a trecut prin minte că are legătură cu ce-i făcusem soră-sii, Loredana, cu o seară în urmă. Dar ce treabă avea el? Şi, chiar dac-ar fi avut, de unde să fi aflat? Loredana sigur nu-i zisese, mă şi averti-zase, auzi, să nu-i spui lui frate-miu! De ce? Aşa! Oricum, şi dacă m-aş fi apucat să-i povestesc, ce? Da, ştiam că e cam nebun, una-două sărea la harță din te miri ce, dar, la naiba, eram prieteni! M-am mai gândit că poate s-o fi enervat că am pedalat mai tare şi l-am lăsat în urmă. Cu sau fără un

motiv anume, tot aiurea era. În mine nu dăduse niciodată Loredan, nici măcar în joacă, şi nici prin gând nu mi-ar fi trecut că o să mă caftească vre-odată.

Din depărtarese auzea huruitul unei maşini. Am împins bicicleta în lături, m-am ridi-cat şi mi-am scuturat hainele de praf. Aveam o zgârietură la cot. Nu era cine ştie ce. M-am uitat la Loredan. A rânjit şi a scos o țigară din buzunar. Hai să stăm un pic de vorbă, a spus, uite-acolo, şi a arătat spre copacul de pe marginea drumului. La umbră, să nu faci insolație, săracu’ de tine, a zis şi a râs. Continua să se comporte ciudat. Îmi venea să-l întreb ai înnebunit sau ce dracu’, dar nu eram în stare să scot un cuvânt. Ne-am luat bicicletele din drum şi ni le-am proptit de pom. Stai jos, a zis Loredan. M-am supus. El a rămas în picioare, în fața mea, şi a scuipat între noi. Apoi şi-a aprins țigara şi a tras cu sete din ea. Maşina a trecut în viteză şi a ridicat praful în urma ei, mi-a intrat în gură şi-n ochi.

Na, vrei şi tu? a întrebat Loredan şi mi-a întins țigara.

Era un semn bun. M-am relaxat puțin şi


am primit, deşi n-aveam chef să fumez.Poate minți! Te bat dacă minți, a spus

Loredan şi s-a lăsat pe vine, în fața mea. Tocmai trăgeam din Kentul lui. Mi-am ținut răsuflarea. Am înghițit fumul şi i-am înapoiat țigara, cu ochii la scuipatul care se scurgea încet spre rădăcina firelor de iarbă. Dacă mințeam? În legătură cu ce? Nu, nu putea fi vorba de povestea cu soră-sa! N-avea de unde să afle! Doar dacă… Doar dacă ne spionase! La naiba, era posibil. Şi n-a zis nimic atunci, a aşteptat dimineața, m-a ademenit, ştia că-mi place s-o iau pe coclauri cu bicicleta. Mi-a umflat nasul, acum voia detalii. Să nu mint, că mă bate. Să-i spun. Tot! Am simțit că trebuie să zic ceva.

Am pedalat prea repede, am îngăimat. N-am văzut c-ai rămas în urmă, nu mi-am dat sea…

Bă, lasă vrăjeala, nu fă pe şmecheru’ cu mine! a zbierat Loredan.

Riscam să-mi pişte încă una în nas. Mi-am luat inima-n dinți, ce să fi făcut, mă tot zorea, să zic, să zic, să nu cumva să mint.

Ea… ea a început, am bâiguit. Stăteam… stăteam pe… pe canapea. Stăteam amândoi acolo, am spus. Ea într-o parte, io în alta. Ne uitam la televizor. Şi… şi a tot butonat până a ajuns la un film. A dat sonorul încet şi-a lăsat acolo. Şi cum ne uitam noi la film, mi-a zis tu vezi ce face ăla? Şi io am spus că da, văd, normal că văd, da’ de ce mă întreabă şi ea a spus că de aia. Şi că să fac şi eu la fel. Şi io am tăcut, că mi se părea ciudat. Şi ea a zis na, hai odată, faci sau nu? Şi io am… Stai, stai aşa, a spus Loredan. Unde te grăbeşti? Nu mă grăbesc, am bâiguit. Ba te grăbeşti! Îți spun io că te grăbeşti! Uită-te la mine, a strigat. Apoi a tras din țigară şi mi-a suflat fumul în ochi. M-am dat într-o parte. A rânjit.

Mă înspăimânta tot mai tare Loredan. Mă scosese de-atâtea ori din încurcătură şi-acum stătea pe vine în fața mea, mă afuma şi mă amenința. Se comporta ca şi cum n-ar fi dat doi bani pe mine, mă intimida rău de tot. Îl simțeam în stare de orice. Ce voia de la mine? Adevărul îl scotea din sărite. Minciuna, şi mai rău. Te bat dacă minți, aşa zisese. Dacă începeam să-l abu-resc, trebuia să fiu sigur că nu ştie nimic, că joacă la cacealma. Dar cum să-l fi mințit? Mă cunoştea bine. Şi chiar dacă mi-ar fi ieşit, cum ar fi dac-ar afla după aia adevăru-adevărat? Mai devreme sau mai târziu tot aş fi mierlit-o.

Mi-a trecut prin cap să pândesc un moment prielnic şi s-o tai de-acolo, să-mi iau bicicleta şi să gonesc, cu rabla lui nu m-ar fi ajuns în veci. N-aveam timp de planuri, nu mă slăbea deloc animalul. M-am uitat în ochii lui şi i-am îngăimat numele. Loredan.

Ă? Ce-i?

Sunt eu, Florin.Tocmai de-aia, a zis el şi mi-a arătat

pumnul strâns. Mi-am băgat capul între umeri și m-am chircit. A rânjit din nou şi a proiectat mucul de țigară în trunchiul copacului.

Lasă astea, a adăugat. Zi, cine era ăla? Care… care ăla, am întrebat.Mă, iar faci pe prostul? N-ai zis că stăteați

pe canapea şi vă uitați la televizor? Am dat din cap.E, şi n-ai zis că soră-mea a dat la un film?Am dat iar din cap.Şi ce-ai mai zis?Că mi-a spus să fac ca ăla. Ei, şi-atunci, ce nu ți-i clar?În clipa aia am realizat că oricât de stăpân

aş fi fost pe mine şi oricât de bine m-aş fi prefăcut, tot m-ar fi prins cu fofârlica. Punea întrebări, despica firu-n patru, nu-i scăpa niciun detaliu, mă intimida în mod repetat. Am tras aer în piept.

Era unul blond, am spus. Semăna cu Brad Pitt, da’ nu era Brad Pitt. Habar n-am cine era, un francez, că tot zicea je t’aime.

Aha, a spus Loredan. Mai departe, tu ai tăcut, ea a insistat, tu ai tăcut în continuare. Aşa a fost? Nu minți?

Am dat din cap. Nu mințeam.Bun. Şi franțuzu’ ăsta era singur?Nu. Era cu una. Stăteau pe un pat, se

țineau în brațe. Au început să se mângâie, şi-atunci Loredana a zis na, faci sau nu, şi eu n-am făcut nimic, că era prea ciudat.

Îhîm, a mormăit Loredan. S-a ridicat, a făcut câțiva paşi şi s-a descheiat la şliț. Întâi s-a pişat pe mucul de țigară, apoi pe bicicleta mea. Mi-a fost teamă că o să se pişe pe mine, mai făcuse odată pe unul după ce-l bătuse măr. Am simțit câțiva stropi ricoşând din bicicletă pe mâna mea. Nu-l mai suportam!

Am închis ochii şi gândurile mi-au zbu-rat la seara de dinainte. Loredana s-a apropiat, a tras pătura peste noi şi s-a ghemuit în mine. Am simțit furnicături în mâini şi în picioare, îmi plăcea ce se petrece, mai cu seamă că totul venea pe neaşteptate. Eram derutat, niciodată nu mă gândisem la ea altfel decât ca la o soră şi nu-ndrăzneam să mă mişc de teamă că o să spulber totul. M-a atins pe obraz, iar eu i-am dibuit mâna pe sub pătură. N-o priveam, nu mă privea, ne uitam la televizor. Eram curios şi crispat, ardeam tot sub pledul ăla. Apoi s-a izbit uşa de la intrare şi ne-am smucit amândoi, speriați. Loredana a stins televizorul. S-a făcut beznă. În curând şi linişte. Am auzit din colțul ei o fâşâială. Când s-a lipit din nou de mine, am înnebunit. Nu mai avea nimic pe ea! Hai odată, dă jos, mi-a şoptit, şi a pornit televi-zorul. M-am executat. Ardea şi ea, parcă mai tare


decât mine şi-şi tot freca sânii mici de brațul meu. Erau şi ăia, franțuzii, dezbrăcați, stăteau tot aşa, unul într-altul, doar că trăncăneau. Eu n-aveam chef de trăncăneală, îmi vâjâia capul, îmi pocneau tâmplele, amețisem, voiam mai mult, nu-mi mai păsa de nimic, aşa că am închis ochii şi-am bâjbâit pe sub pătură după Loredana. S-a ferit şi mi-a dat un picior. Nu m-a durut, am dat şi eu din picioare până a picat pledul pe jos. Loredana s-a urcat cu genunchii peste mine şi m-a apucat de păr. Trăgea de chica mea într-o parte şi-n alta. Nu mă durea. Mai faci? Nu, Lore, am zis şi n-am ştiut unde să mă mai holbez. Mai faci? Nu, Lore, am zis şi-am prins-o de sfârcuri. Sigur? Sigur, Lore, am horcăit şi mi-am dat drumul. M-a muşcat de obraz şi m-a lăsat. Eram moale ca o cârpă. M-am întins după tricou şi m-am şters cu el. Ne-am îmbrăcat pe furiş, fiecare în colțul lui de canapea. Auzi, să nu-i spui lui frate-miu, a mai zis Loredana. De ce? Aşa! Bine, am șoptit și m-am strecurat afară. Se răcorise, iar tricoul ăla prost se tot lipea de mine.

Loredan s-a-nchis la pantaloni, şi-a aprins încă o țigară şi s-a lăsat din nou pe vine, în fața mea. Mi-a suflat fumul în ochi.

Avea dreptate Loredana. Cum să-i fi spus toate astea nebunului? Uite-l, rânjea şi mă tortura cu întrebările şi cu gesturile lui idioate. Era în stare să mă linşeze! Îşi bătea joc de mine în ultimul hal! Furia punea încet-încet stăpânire pe mine, o simțeam venind în valuri, inundându-mi ochii, urechile, tâmplele, inima, stomacul, brațele, picioarele, fiecare bucățică a corpului. Îmi înfigeam unghiile în podul palmelor

şi-mi venea să-nchid ochii şi să-l lovesc pe Loredan cu pumnii, la nimereală. Îl uram. Pentru ce-mi făcea şi pentru că n-aveam curaj să mă bat cu el.

Gata, bă! am izbucnit. Ce-i cu tine? Lasă-mă-n pace! Şi l-am împins.

S-a dus puțin pe spate, s-a sprijinit în mâini şi a revenit la poziția de dinainte. A rânjit iar. Să-i zic tot şi mă lasă.

Nu-l credeam. L-am împins din nou şi m-am ridicat brusc. Am tăiat-o spre bicicletă şi de-acolo mai departe, spre casă. Dădeam la ped-ale ca niciodată, gâfâiam şi tremuram tot, te bat te omor bucăți te fac nu te iert nu scapi, zbiera Loredan, îl auzeam tot mai stins pe măsură ce prindeam viteză şi puteri. O vreme n-am avut curaj să mă uit peste umăr, nu suportam gândul că-l voi vedea în spatele meu, cu rabla lui cu tot. Când m-am întors, în sfârşit, n-am văzut decât o dâră de praf în urma mea. Scăpasem.

Mi-am pipăit nasul. Mi-am înmuiat degetele în gură şi-am dat cu salivă, să se ducă sângele de pe cot. Cu bunică-mea o să rezolv uşor, mi-am spus, o s-o aburesc c-am picat cu bicicleta. E proastă baba, şi cam senilă, o să mă creadă. Cum aveam să mă feresc de nebunul de Loredan timp de patru zile, până începea şcoala şi plecam la ai mei, asta era altă mâncare de peşte.

Am treișpe ani, azi-mâine sunt bărbat, ce naiba, m-am încurajat. Mi-am şters lacrimile de pe obraji şi-am pedalat în continuare.

* din volumul “Ai uitat să râzi”, aflat în pregătire.


Scena I

Scara unui bloc. Un domn, îmbrăcat în tradiţionalul treining moldovenesc ţinînd o mapă în mînă, stă pierdut între două uşi. Priveşte în dreapta (unde e subsolul) apoi în stânga, apoi în dreapta. Şovăie o clipă şi se întoarce din nou spre uşa din stînga; observă un afiş.Debutantul (silabisind allegro): E-di-tu-ra Print-Es-presso…. şi… (surprins) asociaţia locatarilor. (dă din umeri, bate şi deschide uşa)

Scena II

Sediul editurii şi al asociaţiei locatarilor este o cămăruţă alcătuită în mare parte de un birou pe care se află un calculator. Restul camerei este ocu-pat de volume, teancuri de hîrtie şi dosare aşezate pe podea. Printre ele se plimbă un individ cu un tic nervos evident care îşi tot umple ceaşca de cafea de la flitru. Pe peretele din spate, un poster cu figura lui Samuel L. Jackson pe care scrie: Never stop the presses, motherfucker! şi lîngă, un mic afiş. La calculator, casieriţa joacă Solitaire. Nişte oameni îmbufnaţi stau la coadă.

Debutantul intră; priveşte timid în jur. Se aşază la coadă. Locatarul 1 (după ce-l studiază cu atenţie pe noul venit): Greu ne mai încarcă ăştia. Debutantul (neînţelegînd): Poftim? Locatarul 1 (cu lehamite): Nişte hoţi… Debutantul zîmbeşte stingherit şi dă din cap.

Locatarul 1 (acelaşi joc): Era mai bine în comunism, vă spun eu. (după ce se uită la mapă) Pentru apă? Debutantul (surprins): Aici nu e editura Espresso? Locatarul 1 (pufnind dispreţuitor): Va să zică eşti cu dinastea. Debutantul (mîndru): Sunt un tînăr poet. Locatarul 1: Mă rog… stai la rînd. Debutantul jignit aşteaptă. Coada nu înaintează. Casieriţa continuă să joace Solitaire.


Se aude un clopoţel. Cei care aşteaptă se foiesc. Casieriţa scoate un carton pe care-l agaţă în faţa biroului: „Pauză de masă”. Debutantul se tot uită la ceas. Locatarul 1 îi şopteşte ceva celui din faţa sa. Amîndoi se uită la debutant, care se preface că nu observă. Locatarul 2 (cu superioritate): Şi deci… Vrei să publici, ai? Debutantul nu răspunde. (cu nostalgie) Am fost şi eu aşa o dată. Am vrut şi eu să fiu artist. (dispreţuitor) Tineretul ăsta… Locatarul 1: Voi credeţi că aşa o să trăiţi! Din scris! Ehe, acum nu mai e aşa, băiete! Pe vremea mea poeţii erau de la stat, dar acum, dracu vă mai ţine (rîde). Se aude clopoţelul şi casieriţa revine la birou. O femeie în jur de patruzeci de ani îmbrăcată în tradiţionalul capot dobrogean, ţinînd o hîrtie în mînă înaintează: Locatara (furiosso; presto): Doamnă! Aşa ceva nu se mai poate! Sunteţi nişte nesimţiţi! Eu nu plătesc! Să fie clar! Eu nu plătesc! Da ce e asta?! Cît o să…

Casieriţa (calm; indiferent): Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta?

Locatara (acelaşi ton): Mi-aţi trecut o per-soană în plus la întreţinere! Şi nu plătesc! Locatarul 1 (intervine din spate): Cît o să ne mai furaţi? Casieriţa (spre locatară; aer apatic): Mda… păi aveţi de plătit 35 de lei.

Locatara: Eu nu plătesc pentru două per-soane! Soţul meu a murit de trei luni, Dumnezeu să-l ierte!

Casieriţa: Deci spuneţi că locuiţi singură.Locatara (hotărîtă): Singură!Casieriţa (pe un ton meschin): Singură,

singurică?Locatara (mai puţin hotărîtă): Da.Casieriţa (acelaşi joc): Singură, singurică,

ziceţi…..Locatara (nu foarte hotărîtă): Mda…Casieriţa(allegro): Şi pe domnul Mitrel,

unde-l trecem? La dumneavoastră sau la apar-tamentul dumnealui?

Locatara (încurcată): Şti…Casieriţa (întrerupînd): Deci pe domnul

Mitrel îl trecem la apartamentul 12. Să-i spun şi doamnei Mitrel?

Locatara înghite în sec; tace. Casieriţa (triumfătoare, dar pe un ton bine-

voitor): Aveţi 35 de lei.Locatara plăteşte şi iese furiosso din scenă,

trîntind uşa.Locatarul 1 (zîmbind maliţios): Famelie

mare, remuneraţie mică… Debutantul (foarte confuz) : Mă scuzaţi!

Mă scuzaţi! Aici este pentru editură?Casieriţa: Da, dar ăla e rîndul pentru

asociaţie. (adresîndu-se mulţimii) Toţi artiştii să formeze rînd în dreapta camerii, vă rog!

Debuantul (se îndreaptă ţanţoş şi se aşază în faţa biroului; arătînd spre mapă) vreau să-mi fac comandă de o carte.

Casieriţa (acelaşi aer): Adică…. Vreţi să publicaţi?

Debutantul (înroşindu-se, aproape în şoaptă): Da… mă scuzaţi. Asta am vrut să spun.

Caseriţa: Şi ce aţi vrea să publicaţi?Debutantul (intimidat de tonul caiseriţei):

O cărticică…Casieriţa (ridică o sprînceană; cu ironie):

Evident, doar nu puteţi publica o…Debutantul (rîde stingherit): Aşa e…Aşa

e…Casieriţa (allegro): Poezie, proză? Mai

sunt artişti care aşteaptă să se afirme! Doar nu sunteţi vreun Eminescu.

Debutantul (priveşte în spate): Dar nu mai e nimeni.

Casieriţa: Şi ce-i cu asta? Proză, poezie?Debutnatul: Poezie.Casieriţa (către debutant): Aşteptaţi o

clipă. (se întoarce cu faţa spre rîndul de locatari; acelaşi aer apatic) Următorul…

Urmează un domn, trecut de patruzeci de an cu mustaţă, grăsuţ, dar chipeş.

Domnul furios (vorbind foarte clar şi tare): Bună ziua. Aş vrea să-mi explicaţi, dacă se poate, cum de se poate aşa ceva în ţara asta? (Allegro) Cum de e posibil, ca oamenii să fure în asemenea hal în ţara asta? Cum e posibilă o asemenea lipsă de morală? (furiosso, gesticulînd puternic; îl loveşte pe debutant) Cum Dumnezeii morţii mă-sii ? Bă! Sunteţi proşti? Futu-vă Biserica mamii voastre! Bă! Eu nu plătesc atîta! Aţi auzit, domnişoară? Eu nu plătesc!

Debutantul lovit, se retrage într-un colţ, ferindu-se de gesticulările domnului.

Casieriţa (apatică): Aveţi 150 de lei. Domnul furios (furiosso): Domnişoară!

M-aţi auzit? Eu nu plătesc! (loveşte pe debutant) Casieriţa (cască): Aşteptaţi o clipă. (către

debutant) Aşa…deci… poezie… despre ce? Debutantul (ţinîndu-şi mîna la ochi; gră-

bit): Despre orice.Casieriţa (dă dezamăgită din cap; notează

ceva): Sunt scrise de dumneavoastră?Debutantul (încurcat; puţin jignit): Da..

da.. Bineînţeles! (încearcă să rîdă) Cine altcineva?


Casieriţa (serioasă): Păi le-ar fi putut scrie, Mateiaş. Nu-i aşa, Mateiaş?

Mateiaş (plimbîndu-se cu ceaşca de cafea în mînă; pe un ton morocănos): Dea…

Casieriţa: Şi cîte exemplare?Debutantul (grăbit; se uită speriat la dom-

nul furios): O sută!Casieriţa (dezamăgită): Asta nu e bine…. Debutantul: O mie! Casieriţa (acelaşi joc): Nu… nu e bine..Debutantul (încasînd din cînd în cînd lovi-

turi de la domnul furios): Zece mii! Casieriţa: Vreţi copertă? Debutantul (aproape ţipînd): Da…da…

DA!Casieriţa (către Mateiaş): Mateiaşule, o

copertă pentru domnul! Mateiaş bolboroseşte ceva şi iese din scenă

printr-o uşă din spate. Casieriţa (către debutant): Ora 14! Mersul

piticului, vă rog! Procedură standard pentru artişti.

Debutantul (acelaşi joc; confuz): Poftim? Casieriţa (ordonînd): Mersul piticului!Debutantul se conformează încurcat.Domnul furios (întrerupînd): Cucoană! Nu

vă e ruşine?! Mi-aţi trecut.. (caută pe factură tremu-rînd de nervi)… vă rog să vă uitaţi… mi-aţi trecut.. 40 de metri cubi… Vă rog să-mi spuneţi, cum dracu, tu-i camfora mă-sii consum eu cu nevastă-mea 40 de metri cubi de apă pe lună?!

Casieriţa (prompt): V-am trecut şi cubii doamnei Pişcu.

Domnul furios (surprins, confuz): Cum?Casieriţa (surprinsă): Cum, nu o ştiţi?

Doamna Pişcu! Cea a cărei soţ a decedat acum trei luni… Dumnezeu să-l ierte (îşi face cruce, evlavioasă)

Domnul furios (înroşindu-se, încurcat, puţin bîlbîit şi puţin moldoveneşte): O..o ştiu pe pe doamnă..Da.. da’ nu prişep de de di şi i-aţi trecut apa la mini.

Casieriţa (puţin amuzată; imitînd accen-tul): Păi cum di şe? Pentru că pi dumniavoastră v-am trecut la dumneaei la întreţînere. E proce-dură standard.

Domnul furios (bîlbîindu-se; din ce în ce mai furios): Păi şi ce? Eu locuiesc la dumneaei? Eu trec doar în vizită şi niciodată nu beau apă! Eu am nevastă! Copii în Italia! Ce treabă am eu cu doamna Pişcu?

Casieriţa (solemn): E procedură stan-dard.

Domnul furios (hotărît): Ei, lăsaţi! Lăsaţi că rezolv eu cu ea! Tu-i camfora mă-sii! (se

îndreaptă spre ieşire. Deschide uşa şi se întoarce înainte de a ieşi) Dacă ştiam că mă încarcă la întreţinere, rămîneam la nevastă! (iese furiosso, după ce-i dă un şut debutantului)

Debutantul (se ridică de pe jos ţinîndu-se de burtă; vlăguit): Gata cartea?

Casieriţa (rîde): Dar ce credeţi dumnea-voastră? De parcă pentru Goethe a fost mai uşor.. Mai rămîne de discutat problema pozelor.

Debutantul: Poze?Casieriţa (mirată): Vreţi şi poze?Debutantul (atent): Nu mulţumesc. Nu

e nevoie! Se înţelege şi aşa.Casieriţa (îl priveşte în ochi): Asta cre-

deţi? (în timp ce scrie, cu un zîmbet răutăcios) Aşa zicea şi Dragoş Popa…

Debutantul: Cine e Dragoş Popa?Casieriţa: Exact. (din nou privindu-l în

ochi) Deci… vreţi poze sau…? Debutantul (se gîndeşte puţin): Păi…

decît să nu înţeleagă… (pe un ton conspirativ) Ştiţi... e destul de important… Eu am scris despre viaţă, iubire, Dumnezeu… ar fi păcat să nu se înţeleagă… (hotărît) Aşa că, da, vreau poze!

Casieriţa: Cu pisicuţe?Debutantul (şovăind): Îs explicite?Casieriţa: Credeţi-mă… toţi vor înţelege!Debutantul (puţin superior): Pff… mă

îndoiesc… Casieriţa (tastează ceva fără să ia seamă):

A-ha.. Mateiaş! Fă şi nişte pisicuţe pentru domnu’! (către debutant) V-ar interesa şi progra-mul nostru de marketing?...

Debutantul: Sună bine… dar ce este mai exact?

Casieriţa (allegro vivace, ca şi cum ar reci-ta): Noi la editura Espresso, avem un program super eficient de marketing pentru tinerii scri-itori! Avem relaţii cu toate cenaclele din ţară şi regulăm organizat scriitori (se opreşte, încearc să-şi amintească) mă scuzaţi, am vrut să spun că organizăm regulat schimburi de scriitori. V-ar interesa un asemenea schimb?

Debutantul (puţin îngrijorat): Da…Casieriţa (jovială): Excelent! (caută pe

calculator) Avem un loc liber la cenaclul… Sămînţătorul din Dolhasca. E bine?

Debutantul (stingherit): Da… de ce nu..Casieriţa: Excelent! Vă programez pen-

tru luni la cinci. E bine?Debtantul: Da…de ce nu…

Casieriţa (ignorîndu-l): Buuuun! Gata! (apasă triumfător tasta Enter) Sunteţi poet! Felicitări! Vă costă…. (bonul iese din casa de marcat. Casieriţa rupe şi citeşte tare) 3500 de lei şi 76 de bani!


Debutantul (flatat, emoţionat; se ridică în picioare şi în timp ce pune banii în mîna casieriţei): Vă mulţumesc din suflet, mereu mi-am dorit. Cînd să vin pentru a-mi lua copilaşul?

Casieriţa : Îl puteţi lua şi acum dacă vreţi.

Debutantul: Vai! E gata? Deja! Da, da! Desigur! Mi-ar plăcea tare mult.

Casieriţa (strigînd): Mateiaş! Adu’ volu-mul!

Mateiaş intră în scenă ţinînd volumul: nişte foi A4 cusute între ele şi învelite cu un carton pe care stă agăţat o poză cu o pisicuţă prinsă cu o piuneză.

Debutantul (luînd tremurînd volumul în mînă; plîngînd de fericire): Dacă-mi daţi voie… (mai tare, către mulţime) Dacă-mi daţi voie… aş

vrea să citesc o poezioară! Numai una (începe fără a aştepta vreun răspuns)

„Iubesc doi ochi albaştri ca luna!Doi ochi, de dac liber!Ce scobesc în piatră de unde izvorăşte

viaţa!Şi-mi spun: (aprope ţipînd) Aceasta este

arta!”

Mateiş aruncă cu o maşină de scris în capul debutantului. Acesta cade leşinat. Mateiaş (autoritar): Autorul a vorbit!

Locatarul 2 (privind poetul decăzut, cu melancolie) : Apăi… după cum e zicala… Ăsta e ars brevis!


* (Studenta criminală se apropie de „juriul” reprezentat de public) Fiecare dintre dumnea-voastră aveţi mame! (Arătând cu degetul) Şi dumneavoastră… Şi dumneavoastră… Că doar nu aţi fost concepuţi în eprubete! Iar mamele sunt fiinţe sublime. Indiferent de condiţia lor socială! (Cu emfază) O mamă poate fi un medic celebru, un profesor emerit, poate fi un cercetător care să inventeze un tratament revoluţionar sau noi tipuri de carburanţi. O mamă poate fi patron de companie comercială, poate avea zeci de vapoare în subordine sau poate fi chiar şi preşe-dinte de ţară! (Lasă tonul jos) Dar o mamă poate fi şi o cusătoreasă prost plătită, poate fi o femeie de serviciu sau, de ce nu, o curvă… Imaginaţi-vă cum îşi spală sânii profanaţi de palmele şoferilor de tir, apoi îşi alăptează copilaşul… Sau, ca să mă refer la mine, poate fi o studentă care se prosti-tuează pentru a-şi creşte viitorul copil, când cel care a lăsat-o gravidă nu-i mai răspunde pe nici un telefon! (Brusc, tare) O mamă poate fi şi o criminală! (Priveşte ascuţit către public) În camera întunecată, sânii ei, plini de laptele care v-a dat vlagă, au fost pălmuiţi de moşul libidinos. Sfârcurile sucite până la sânge. Buzele care v-au sărutat pe frunte, muşcate, rupte. Pântecele în care aţi înmu-gurit, lovit cu pumnii şi cu picioarele. (Câteva momente de pauză) Dar nu, nu trebuia să fi pus mâna pe cuţit! (Mieroasă) Acum, spuneţi, ce vină are copilul? (Cu un aer vag, filo-zofard) Desigur, copiii se nasc cu păcatul origi-nar… Dar îmi poate cineva explica de ce un copil ar trebui să se nască după gratii? Ce Dumnezeu ar fi acela care ar condamna un prunc să fie alăptat între pereţii ăştia reci şi plini de mucegai? Cine şi-ar putea imagina un sân plin de lapte strivit între gratiile astea, ruginite, de metal? (Pe un ton grav, politicos) Doamnelor şi domnilor, stimaţi membri ai juriului, eu nu am venit în faţa dumneavoastră pentru iertare, ci


am venit să pretind ca sufletul căruia îi voi da viaţă să se nască în libertate. Pentru el am venit, nu pentru mine! Apoi mă întorc să-mi continui pedeapsa, pe care o merit fără doar şi poate. (Descumpănită) Poate că… ar trebui să vă povestesc mai multe… E uşor de judecat crima, e greu să înţelegi că există ceva, acolo, care nu meri-tă condamnat împreună… Nu, nu încerc să mă disculp! Eu sunt o criminală! Şi nu contează cum şi de ce am făcut-o…Dar… Copilul… (Se aşază) Ah, cât de mult ne iubeam! Să nu care cumva să credeţi că astfel de sentimente nu poate încerca şi cineva care a ucis… (Pragmatică) Dar nu, nu ne iubeam, era doar iluzia mea. Mi-a promis câte în lună şi-n stele, că ne vom căsători, că vom locui împreună... Era mai mare ca mine şi învârtea nu ştiu ce afaceri, n-am înţeles niciodată prea bine. L-am cunoscut printr-o colegă de cameră. Era amic de-al iubitului ei. Într-o seară a venit foarte încântată la mine: fată, un tip mişto m-a între-bat dacă n-am vreo colegă mai drăguţă şi i-am promis că-i fac cunoştinţă cu tine! Ce să mai? Dragoste la prima vedere! M-a aşteptat cu flori, am ieşit la un restaurant chinezesc şi am făcut dragoste din prima. Cică îi plac fetele cuminţi, inteligente, care au aşteptări înalte de la viaţă. Vrăjeli! Dar realizez prea târziu asta… Când s-a rupt nenorocirea aia de prezervativ, m-am spălat cu atenţie şi am luat pilula de a doua zi. Când i-am zis că-s gravidă, mi-a replicat sec: „Hai la avort cu tata!” I-am zis că vreau să păstrez copi-lul. Mi-a replicat violent: „Las-o dracu’ de treabă, că nu plod îmi trebuie mie acu’”. A plecat buşind uşa de la cămin. N-am mai auzit nimic de el. Nici colega mea, nici iubitul ei. A dispărut. Singura lui urmă e-n mine. Un idiot m-a lăsat gravidă, însă eu iubesc viaţa care se naşte în mine! (Lung, către public) Chiar dacă tatăl ei a fost un terchea-berchea, care voia doar să i-o pună unei studente naive, în rest se ocupa cu învârteli suspecte, ce vină are copilul? (Reia) Părinţilor nu le-am spus nimic. Dar nevoia de bani… Că, na, venea un copil… Oricum sunt săraci lipiţi ai mei. Singura care ştia era Ioana, colega de cameră. Împreună cu ea am răsfoit toate ziarele în căutarea unui job. Numai rahaturi: videochat, masaj. Prostituţie mascată. Alternativa: femeie de serviciu sau vânzătoare la consignaţie. Eram disperată. Mi-am zis: decât să dau banii unui peşte, mai bine o fac pe cont propriu şi adun ceva deoparte. Ioana a plâns, dar mi-a adus, prin iubitul ei, primul client. Ţineau de şase la cameră, să nu care cumva să intre cine-va. Ferfeniţă m-a făcut ăla, dar m-a plătit bine. Ajunsesem s-o fac de câteva ori pe zi, aşa că am strâns nişte bănuţi deoparte. (Către public) Dar chiar dacă banii de pamperşi au fost câştigaţi cum au fost câştigaţi, ce vină are copilul?

(Reia) Moşul m-a agăţat într-un bar. Eram cu Ioana. S-a aşezat, libidinos, la masa noastră şi ne-a luat cu vrăjeli. Trei fire de păr în cap şi alea linse cu gel. Avea la gât un lanţ de aur gros cât degetul meu. (Arată, demonstrativ, degetul mic) Că dacă suntem studente, că ce am vrea să facem în viaţă, că ce biznisuri, vilă şi merţan are. La sfâr-şit, când ne-am ridicat, mi-a propus răspicat: trei sute de euro să te vizitez în camera de cămin. Am acceptat, că ăştia-s bani buni! (Cu silă, alert) Grohăia ca un porc în căl-duri deasupra mea. Îmi tot spunea că ce moale mi-e carnea, ce fină mi-e pielea, ce bine miros… Mă punea să-i fac şi aia şi aia... Mi-era scârbă. La sfârşit mi-a zis că mă plăteşte dublu data viitoare. Las-o cu vrăjeala, moşule, marcă banu’! Atunci m-a pocnit. M-a luat la pumni şi picioare. Când m-a lovit în pântece, i-am zis: te omor, porc libi-dinos, că-s gravidă! Am sărit ca arsă unde ştiam că am un cuţit şi i-am făcut felul… (Pe un ton scăzut) Dar ce vină are copilul, că doar pentru el vreau libertatea, nu pentru mine! (Reia alert) L-am tranşat împreună cu Ioana şi cu iubitul ei. L-am dus în valize şi în pungi de plastic, pe rând, la maşină. Poliţia ne-a găsit în timp ce încercam să pornim merţanul, alertată de paznicul de la cămin, căruia i-am părut suspecţi. A văzut o pată de sânge şi nu a stat, idiotul, pe gânduri. (Priveşte insistent către public) O valiză nu s-a închis bine… De ce trebuie un copil nevinovat să plătească pentru asta? (Câteva momente de linişte. Juraţii imagi-nari nu sunt impresionaţi de pledoaria ei. Devine din ce în ce mai incoerentă, mai agitată, face tot felul de mişcări suspecte prin sală, cu întoarceri bruşte şi schimbări neaşteptate de direcţie) Nu, nu cred că înţelegeţi ce înseamnă pentru un nou născut libertatea... Primul lucru pe care îl vede să fie gratiile, oala împuţită în care îmi fac nevoile şi patul de metal, abia acoperit cu o zdreanţă. Pentru el, aia va fi „lumea”. În timp ce voi vă veţi plimba prin restaurante luxoase, prin parcuri verzi, curate, şi veţi dormi în apar-tamente proaspăt văruite, cineva, un suflet de om, va crede că lumea înseamnă doar pereţi mucegăiţi, ţipete deznădăjduite şi miros acru de urină. Iar pe certificatul de naştere va fi scris: „Penitenciar”. (Cu ochii mari, isterici) Aşa produceţi criminali! Otrăvit de apropierea gratiilor, laptele meu îi va transmite repulsia faţă de societatea care te aruncă să naşti într-o grotă abjectă! Societatea pentru care eşti un gunoi dacă l-ai omorât pe moşul libidinos ce îţi căra pumni şi picioare în pântece, în vagin. Eu am greşit punând mâna pe cuţit, aşa e, a fost un moment necugetat, însă ceea ce faceţi voi acum e cu premeditare! Voi condamnaţi la temniţă pe cineva care nu a greşit cu nimic. Şi nici nu va greşi vreodată. Asta chiar


şi numai pentru a vă arăta obrazul! (Către „juriu”) Îndrăznesc prea mult dacă vă cer un an să mă lăsaţi să nasc şi să-mi cresc copi-lul în libertate? Puteţi să-mi prelungiţi pedeapsa cu acel an. Dar buna purtare? Da, buna purtare! Îmi poate reproşa cineva din puşcărie ceva? Printre toate idioatele cu putinţă, eu am învăţat să dansez, să cânt, mi-am continuat, în biblioteca penitencia-rului, pe cât posibil, studiile… (Aici poate mima, nevrotic, crispat, un dans) (În timp ce este trasă de nişte mâini imagi-nare afară de pe scenă) Nu ştiţi ce înseamnă să ai pofte între pereţii ăştia... Apoi, credeţi că un copil se poate naşte printre înjurături şi lesbiene? Voi avea nevoie de atenţie, de medicamente, de ecografii şi examene de specialitate… (În timp ce iese de pe scenă se apără de gardienii imaginari, adresându-le injurii) Luaţi-vă mâinile astea jegoase de pe mine! (Către public) Nu mă înţelegeţi! Nu pentru mine vreau libertatea asta, nu pentru mine!

* (Stă jos sau pe un scaun mic. Are în mâini o păpuşă fără mâini şi fără picioare. O priveşte lung. Apoi o arată publicului, cu un zâmbet straniu pe faţă) Ea e Maria. Sau… Ea putea fi Maria… Nu! Ea e doar o păpuşă care-mi aminteş-te de Maria. Mi-a adus-o, acum câteva zile, Ioana. Ei, să nu care cumva să credeţi că Ioana îmi tri-mite lucruri stricate... Era o păpuşă frumoasă, cu hăinuţe, mânuţe şi picioruşe. Şi nu mi-am exersat cunoştinţele de la facultatea de medicină pe ea, nu. Nu are mâini ca să-mi amintească mai bine de Maria! (Devine, brusc, sumbră) Maria s-a născut fără mâini şi fără picioare! Curvele alea de asistente mi-au şoptit: „Ştiţi… Are nota patru…” „Adică, ce-nseamnă?” „Plurimalformaţii la cre-ier, membre şi plămâni. A murit la o oră după naştere. S-a născut fără mâini şi fără picioare. ” (Trece brusc la starea de veselie senilă) Uite aşa: poc! (Scapă intenţionat păpuşa din mâini, simulând moartea fetiţei) Nota patru. Corigenţă. (Grav, morbid) Moarte… (Se ridică şi se apropie, misterioasă, de public) Să vă spun un mic secret: nu mai sunt singură în celulă! Nu, n-a mai tranşat nimeni pe nimeni. Mă vizitează „ea” (Face semn de secret către public, cu degetul la buze) Şşş! Cum care „ea”? Ei, nu Maria, că Maria a murit. (Scapă din nou, intenţionat, păpuşa) Nota patru, ştiţi… „Ea”, adică văduva… Nu, n-are de ispăşit nicio pedeapsă, femeia. Cu ce e vinovată că a iubit un porc libidinos? O fi fost omul, acasă la el, un soţ extraordinar. (Face ochii mari) Îmi vorbeşte… Vine aşa, când sunt adâncită în gânduri. Uneori e blândă, îmi spune: „Ţi-aş fi crescut-o eu pe Maria, să nu ajungă o criminală ca tine”. Alteori râde copios: „Abia acum m-a ascultat bunul Dumnezeu şi s-a făcut dreptate! Rugile mele

n-au fost în van. Abia acum a venit, cu adevărat, pedeapsa!” (Cu o veselie tâmpă) În general ne înţelegem bine. (Revine în poziţia iniţială. Arată către păpuşă, năpădită de amintiri) Maria e foarte ascultătoare. O pun într-un colţ şi stă ca un îngeraş acolo. E ca păpuşa pe care, în copilărie, am găsit-o în casa bunicii. Era aruncată în podul casei, printre vechituri. A fost descoperirea acelei vacanţe. Bunicii nu i-am spus nimic. Îi duceam pe ascuns mâncare, îi vorbeam. Eram copil, iar ea era copilul meu. Cei mai buni părinţi sunt copiii. Pentru că înţeleg ceea ce vor, ceea ce le place. Când devin adulţi… (Îşi schimbă mimica brusc) …Devin criminali! (Redevine inocentă la fel de rapid) Ei, nu toţi. (Din nou sumbră) Ci doar cei violaţi de porci libidinoşi, cu pielea zbârcită. (Cu ochii pierduţi şi păpuşa căzută lângă ea) Ioana mă iubeşte. Şi părinţii încă mă iubesc. Însă Ioana… (Către public) …A mai făcut ceva special pentru mine... Am rugat-o cu lacrimi în ochi: Ioana, vreau linguriţa mea din copilărie. Le-a scris alor mei, iar ei i-au trimis linguriţa mea preferată. Asta după ce abia trimiseseră păpuşa. O linguriţă banală, însă plină de însemnătate pen-tru mine. Era linguriţa care o hrănea pe Maria… Copilul copilului… Copilul din pod… Aici nu ne dau idioţii tacâmuri de metal, i-am spus Ioanei. Vreau ca măcar atunci când mănânc porcăriile lor să fie ceva care să-mi reamintească de copilărie, de Maria… Aşa că Ioana a strecurat linguriţa în cor-pul păpuşii din plastic (face un semn către păpuşa „Maria”) Cu păpuşi de plastic ne dau voie… (Stranie) Aşa că acum voi folosi linguriţa... Ei, nu e ora mesei încă. Am zis şi eu aşa: o să pre-tind că a venit prânzul. Sau altceva… Dar să vă arăt celebra linguriţă! (Se ridică şi scotoceşte prin patul imaginar. Scoate un obiect care seamănă mai degra-bă cu o lamă de cuţit. Îl arată cu un aer inocent către public) Ta-da! Linguriţa! (Îl roteşte într-o pretinsă sursă de lumină, ca şi cum ar constata, uimită, că nu e o linguriţă) Linguriţă? Parcă nu e linguriţă… (Îi încearcă tăişul cu degetul) Drace, şi chiar taie. (Uimită de „descoperire”) Un obiect ascuţit în puş-cărie?!? (Face semn de secret către public) Şşşş. (Pe un ton foarte scăzut, să nu fie auzită) E linguriţa. Am ascuţit-o eu săptămânile astea… (Se aşază jos, cu „linguriţa” în mână. Se joacă cu ea pe la încheietura uneia dintre mâini. Reia pierdută, departe) Ce atmosferă era în podul bunicii… Soarele trecea printre scândurile podu-lui formând o adevărată sită de lumină. Jumătate din Maria era în soare, jumătate în umbră. Când păşeam, praful se ridica şi forma o adevărată zebră. (Devine brusc morbidă) Însă Maria a picat examenul vieţii. Corigenţă. (Tâmpă, resemnată) Şi eu am picat examenul vieţii. Cu patru! Să nu vă supăraţi, dar mă retrag la în podul bunicii, alături de Maria. Suntem libere acum…


”Cine iubeşte şi lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă.”

(doină românească)

Când gaura din perete se făcu prea mare pentru a trece neobservată, se hotărâră să o aco-pere. Ovidiu găsise în podul instituţiei, unde lucra de zece ani, o bucată mare de catifea verde pal, care i se păruse foarte frumoasă pentru o per-dea, sau pentru o rochie de seară. Însă Ana nu îi împărtăşea opinia, aşa că certurile au început în mod inevitabil. Aşa că atunci când în sfârşit buca-ta de material îşi găsise o întrebuinţare în casă, Ovidiu era mai mult decât mulţumit. Dar Ana nici de data asta nu fusese de acord cu el.

- Femeie, eu de tine m-am săturat mai ceva decât de dracu’! Nimic nu-ţi convine, nimic nu îţi place! Poate omul să îţi dea şi luna de pe cer, că tu tot ai să comentezi ceva. Mie mi s-a cam acrit şi am să îmi iau lumea în cap!

- Te ţine cineva legat aici? Poţi să te duci învâr-tindu-te, că doar mă pot descurca şi fară tine.

- Da? Dar casa a cui e, drăguţo? Dar banii cine îi aduce în casă? Dar ţigările pe care le mănânci pe pâine din banii cui sunt?

Ana tăcu, pentru că nu mai avea ce spune.- Acum taci, nu? Să nu uităm niciodată, draga

mea, în casa cui locuim şi banii cui îi tocăm, îşi încheie satisfăcut replica Ovidiu.

Ea nu mai spunea nimic, iar el era mulţumit de sine. Mereu se încheiau în acest fel certurile lor. Lui îi plăcea să aibă ultimul cuvânt şi să îi închidă pliscul. Întotdeauna şi-ar fi dorit ca Ana să semene mai mult cu mama lui, aşa cum era ea în tinereţe. <<Mămica nu era o frumuseţe, dar când tata zicea ceva, imediat îşi punea ochii în pământ şi nu îi reproşa niciodată nimic.>>, obişnuia el să-şi repete. Ce mai, mama lui fusese

D E B U T


o femeie adevarată, care „tace şi face”, după cum spune vorba aia din bătrâni. În schimb soarta i-o dăduse pe Ana, care avea un răspuns pentru aproape orice şi care nu pierdea nici un prilej pentru a isca o ceartă ca o rupere de nori pe timp de furtună. Plus că mai avea și capul burduşit cu vise absurde şi mult prea luxoase faţă de ceea ce îşi permiteau ei.

Ana îl privea cu dispreţ căci nu suporta nici

măcar gândul că ea trăieşte pe banii lui, deşi era adevarat, iar când el materializa în cuvinte pro-priile ei frământări simţea cum îl urăşte cu fiecare părticică a corpului ei. Se aşeză pe un scaun, aflat la o distanţă considerabilă de el şi îşi aprinse o ţigară, continuând să îl fixeze cu privirea. El o studie din cap până în picioare şi observă, cu plăcere, cum corpul ei se mai menţinea la fel ca pe vremuri. Avea gleznele subţiri, legate prin genunchii perfect rotunzi, de coapsele frumos sculptate şi arcuite. Îi ghici prin bluză talia sub-ţire și lungă, deasupra căreia se distingeau sânii ei moi, urmaţi de gâtul lung şi drept, care servea drept sprijin chipului încruntat şi ofuscat. Simţea cum o doreşte atât de mult în acel moment, cu sau fără voia ei.

- Spune-mi sincer, dacă ai putea şi dacă te-ar lăsa conştiinţa, m-ai omorî acum, nu? zise el zâm-bind ironic.

- Nu meriţi nici măcar asta.Ovidiu izbucni într-un hohot de râs şi se

apropie de ea. O mângaie uşor pe umeri, apoi începu să se joace cu parul ei, ca la final să îi încli-ne brusc capul pe spate şi să o sărute. Ea se agită la început, dar apoi se lăsă pradă buzelor lui şi nu se mai chinui să riposteze. Degetele sale îi mân-gâiau uşor şoldurile, în timp ce ea se ghemuia în braţele lui.

- Vezi? Uite aşa trec toate, zise el satisfăcut de sine.

- Cum adică aşa trec toate? Tu aşa crezi că se rezolvă problemele? Ei bine află, dragul meu, ca aşa nu se rezolvă nimic. Rănile rămân, la fel ca găurile din pereţi. Dar tu nu rezolvi nimic, tu acoperi doar!

Farmecul dispăruse, iar Ana își adusese amin-te de discuțiile lor și de toate grosolăniile pe care el le spusese cu câteva momente înainte. Îl privea cu silă și se ferea de noile lui încercări de recâștigare a teritoriului pierdut pentru totdeauna.

- Ei nu aşa se rezolvă, ba ai să vezi că aşa se rezolvă! zise el ameninţător.

Într-o fracţiune de secundă, înainte ca Ana să aiba timp să riposteze, el o luă pe sus şi o duse în dormitor unde o trânti cu violenţă în pat.

- Hai, femeie, dezbracă-te, că nu am toată ziua la dispoziţie!

- Şi dacă nu vreau? zise ea cu îndârjire.Atunci el o pocni peste faţă şi se pregăti să îşi

deschidă cureaua de la pantaloni, când un urlet îl ţintui în loc şi-l făcu să se enerveze atât de tare, încât izbi cu pumnul în dulap, a cărui uşă veche, de o sută de ani, cedă și se prăbuşi pe duşumea.

- Să fiu al naibii că nimica nu-ţi tihneşte în casa asta! zbieră el.

Ana deja se grăbea să ajungă în dormitorul bătrânei care urla din ce în ce mai tare.

- Vin spre mine şi mă mănâncă! Săriţi oameni buni! Vin toţi de-a valma spre mine și vor să mă mestece. VIN! Îi văd cum mă privesc! Ajutor!! Plecaţi de lângă mine, nenorociţilor! Doamne Iisuse Hristoase ajută-mă, Maica Domnului vino că vor să mă mănance! Uite-i cum se urcă pe mine!

Ana încerca să o liniștească pe bătrână, dar aceasta nu voia sub nici un chip să se calmeze.

- Nona, nu vrea nimeni să te mănânce! Nu e nimeni aici, nu mai ţipa.Gata, gata sunt aici, eşti în siguranţă!

- Să nu mă laşi, fetiţo, că iar vin. Să nu mă laşi, auzi?

- Nu te las, Nona...

Bătrâna se linişti, în schimb Ovidiu continua să îzbească lucrurile din casă căutând, probabil, sticla cu ţuică. Însă nu o găsea, aşa că deveni şi mai nervos.

- Stau cu două nebune în casă şi nici măcar nu am ceva de băut! Să fiu al naibii dacă asta se mai poate chema viaţă! zise el cu ciudă.

Ana îi asculta cuvintele şi îi legăna capul Nonei în braţe, care tremura şi tresărea puternic din când în când. Îşi ducea mâinile slabe şi îmbă-trânite la urechi pentru a înăbuşi orice zgomot se auzea. Părul ei răvăşit şi argintiu era înşirat în poalele Anei care o privea cu milă şi totodată puternică afecţiune. Îşi ţinea ochii închişi cu forţa şi se lupta cu frica pentru a-i deschide. Corpul ei, care în vremurile bune, putea muta şi munţii din loc, era acum pricăjit şi uscat ca al unui copil năs-cut bătrân şi speriat. Trecuse mult timp de când bătrâna nu mai recunoştea pe nimeni. Acum avea nevoie de ajutor mereu şi îi era frică de absolut orice, căci vedea răul oriunde. Nu mai rămăsese nimic din ceea ce fusese odinioară, nici măcar apetitul cu care îl cucerise pe bărbată-său. Când era tânără obişnuia să mănânce cât o bivoliţă, înghiţea câte un pui doar la masa de prânz, fără a mai pune la socoteală cele douăsprezece ouă de dimineaţă şi costiţă de purcel cu usturoi şi muştar de la masa de seară. Acum abia dacă mai putea să mănânce o supă fără să decarteze.


Când observă că a încetat să mai tremure, Ana se gândi că era timpul potrivit pentru a-i spune o poveste care să o liniştească în totalitate.

- Nona, vrei să îţi spun o poveste frumoasă? Să ştii că e o poveste frumoasă de tot şi că îţi va părea rău dacă nu o vei auzi! o îmbie Ana.

- O poveste? Da, da, da vreau o poveste! se bucură bătrâna.

- A fost odată ca niciodată o ciupercă mică...În casă se făcu linişte şi singurul zgomot care

se mai auzea era vocea catifelată şi blândă a Anei care istorisea povestea ciupercii. Ovidiu o auzea din bucătărie şi simţi cum i se urcă sângele la cap dacă mai auzea o singură dată povestea aceea stupidă inventată de nevastă-sa.

- Da’ mai încetează dracului odată cu neno-rocita aia de ciupercă mică! urlă el. În fiecare seară povesteşti acelaşi lucru şi m-am săturat de tâmpenia asta!Ana se opri şi îl ascultă cum zbiară.

- Nona, vrei biscuiţi cu ceai?- Da, da, da vreau, vreau! spuse Nona entu-

ziasmată de idee.- Stai cuminte aici şi îţi voi aduce imediat.- Dar să nu stai mult!Ana ieşi din dormitor şi se îndreptă către

bucătărie unde puse apa la fiert în ibric.- Ce urli aşa ca un nebun? Dacă ei îi place

povestea asta, ce ai tu cu ea? Nu uita că nu sunt nici servitoare şi nici infirmieră, aşa că nu sunt obligată să am grijă non–stop de maică-ta.

- Atunci nu uita că nici eu nu sunt bou de povară şi nici mameluc. Ai putea să îţi îndepli-neşti faţă de mine toate îndatoririle de nevastă, nu să mă laşi mereu în plop când urlă maică-mea.

- Mă dezguşti.Ana ridică ibricul de pe foc, turnă apa din el

într-o cană în care pregătise o infuzie de muşeţel şi puse pe o farfuriuţă nişte biscuiţi cu ciocolată. Părăsi bucătăria fără să îi adreseze nici un cuvânt lui Ovidiu şi închise uşa după dânsa.

El mai stătu un timp pe scaun privind camera goală. Într-un sfârşit se ridică pentru a-şi căuta cheile de la maşină şi telefonul mobil.

- Mmmm, ce buni sunt biscuiţii! Îmi plac mult. Ooo, au şi ciocolată! zise Nona savurându-i. Acum haide, continuă povestea că poate mai ai timp să îmi cânţi şi un cântecel.

- Bine, bine. Şi ciuperca mică se pierdu în pădurea de argint căci nu ascultă poveţele bătrâ-nului baci...

În timp ce Ana povestea, se auzi uşa de la intrare trântindu-se, iar mai apoi motorul maşi-nii, care ieşi cu viteză din curte. Ea oftă adânc şi simţi cum un val de căldură îi inundă corpul, ca mai apoi să urmeze un nod în gât, care îi declan-să şiroaie de lacrimi pe care nu şi le mai putea


controla. Îi era foarte ruşine căci plângea de faţă cu bătrâna, dar uneori tristeţea şi dezamăgirea câştigau în lupta cu mândria.

- Plângi? Dar de ce plângi? întrebă Nona cu inocenţă.

- De fericire, Nona, de fericire... Sunt oameni care plâng şi de fericire, zise Ana privind în gol pe fereastră.

Bătrâna tăcu preţ de câteva minute, dar apoi nu mai putu să reziste căci era mult prea nerăb-dătoare să afle continuarea poveştii.

- Şi ce s-a mai întâmplat cu ciuperca?- Păi ce să se mai întâmple, începu şi ea să

plangă, căci îi parea atât de rău că plecase în lumea cea largă.

- Dar ciuperca cum era? Ia zi-mi, cum era?- Pai cum să fie, Nona? Roşie cu buline albe era.- Şi bulinele erau mari, mari de tot?- Nu, adică nu chiar... Erau potrivite.- Cât de frumos... spuse Nona în şoaptă.- Da, atât de frumos... zise Ana şi se puse

din nou pe gânduri căci îşi dădu seama că dacă Ovidiu ar fi ascultat-o vreodată cu adevărat ar fi vazut că povestea ei se schimba de fiecare dată.

- Haide, haide, spune-mi mai departe! Iar ea continuă şirul poveştii, pierzându-se

în imaginile de basm şi în finalurile fericite, care o făceau să uite de propriul ei final care era deja scris. Când încheie aventurile ciupercii mici, care până la urmă se hotărâ să se întoarcă acasă, bătrâna deja dormea dusă, strângându-i mâna. Se ridică uşor de pe pat şi o lăsă pe Nona pradă somnului ei cu vise frumoase, în care monştrii nu îşi mai aveau demult locul. Închise uşa prudent şi se retrase în dormitor unde privi patul gol și rece, trăgându-şi un scaun lângă fereastra pe care o deschise larg.

În nopţile în care Ovidiu pleca şi care erau de fapt destul de multe, ea descoperise singura plăcere care o mai liniştea. Îşi pregătea o cafea bună, se înfăşura o pătură şi îşi aşeza scrumiera pe pervaz. În timp ce privea cerul înstelat şi stra-da goală, pe care nu trecea aproape nicio maşină, fuma ţigară după ţigară şi bea din cafeaua călduţă care îi calma mintea, trupul şi inima. Uneori avea impresia că aştepta nopţile în care el pleca cine ştie unde, numai ca să rămână doar ea împreună cu stelele, în liniştea totală care se instala atât în casă cât şi în sat.

Oraşul fremăta sub paşii nerăbdători ai lui Ovidiu. La ora aceea în clădiri lumina începea să pâlpâie, iar viaţa adevărată se trezea din som-nul adânc al zilei. Femeile machiate stident cu negru şi cu cercei care le atârnau până la umeri mergeau grăbite, în timp ce bărbaţii graşi, cu burţile ieşite de sub tricouri, le urmăreau atenţi mişcările şoldurilor care erau puse provocator în


valoare. Printre ei se amestecau cuplurile tinere şi atât de singure şi adolescenţii solitari, care îşi căutau liniştea în bezna străpunsă doar de lumina stradală. Pe la colţuri stătea câte un nefericit, cu o pungă lipită de buzele crăpate şi cu teama care servea drept căptuşeală pentru pereţii sufletului său rătăcit.

Ovidiu se sprijini de un stâlp, îşi aprinse o ţigară şi începu să privească în toate direcţiile. Aştepta pe cineva care întârzia să apară.

În acelaşi timp, Ana aştepta şi ea pe cineva. Îl aştepta pe el, ghemuită pe scaunul ei din faţa ferestrei, învelită în pătura aspră, de lână. De fapt începuse să nu mai fie atât de sigură că îl aştepta pe Ovidiu, cum făcea în mai toate serile de când se căsătoriseră. În acea seară nu îşi mai dădea seama dacă îl aşteaptă. Poate stătea aşa, doar de plăcerea de a sta şi de a-şi hrăni orgoliul punân-du-se în postura de nevastă părăsită şi de femeie singură. Stătea și privea pe fereastră, dar parcă o făcea doar din obişnuinţă, căci îşi dădea seama că dacă s-ar întinde în pat, ar cădea instant într-un somn adânc şi fără vise. Ar fi fost atât de uşor să se ridice de pe jilţul aşteptării şi să uite totul, cufundânu-se în bezna care domnea în cameră, însă nu o făcu.

Liniştea care se instaurase în casă o ducea cu gândul la acea seară terbilă de iarnă pe care îşi dorise atât de mult să o uite. Atunci ningea fără oprire, iar vântul bătea aşa de tare încât îţi sim-ţeai obrajii biciuiţi. Se întorcea spre casă, după o zi lungă şi plictisitoare. Era beznă, iar stâlpii de iluminat nu mergeau, cine ştie de ce. Dar atunci Ana era prea afundată în gândurile ei încât nici măcar nu îşi dădu seama de acest lucru. Mergea pe strada pustie şi îngeţată fără a-şi fixa privirea într-o anumită direcţie. Se simţea istovită. Mersese aşa preţ de câţiva metri, dar brusc parcă ceva o făcu să se uite peste umăr. În spatele ei era un bărbat înalt, îmbrăcat cu un palton negru. Nu îi putu vedea faţa din cauza întunericului, dar ceva o făcu să devină preventivă, aşa că iuţi pasul cât de mult putu. Drumul părea fără sfârşit, iar străi-nul o urmărea, apropiindu-se din ce în ce mai tare.Atunci simţi pentru prima oară în viaţă o teroare de moarte. Începu să fugă, dar el deja se afla la câţiva paşi în urma ei. Ana alerga din ce în ce mai repede, dar când reuşi să se depărteze de el, alu-necă pe o porţiune îngheţată şi căzu. Năucită de impactul pe care abia îl suferise, încercă să închidă ochii şi simţi apoi mâinile bărbatului care o strân-geau puternic, târând-o pe o stradă lăturalnică. Frigul şi lovitura îi imobilizau trupul, iar gura era incapabilă să mai strige. Cu ultimele puteri şopti :<<Facă-se voia Ta..>>, iar apoi închise ochii, ascultând inertă respiraţia puternică a străinului.

Ani de zile după această noapte îngrozitoare

de iarna, Ana vedea înainte de a se culca o pre-zenţă întunecată, care de fiecare dată se apropia de ea, ca un animal sigur pe el. Îi era frică să mai doarmă singură. De fiecare dată când strigoiul venea spre ea şi o strângea de mâini, ea se simţea imobilizată şi nici măcar nu putea să o mai strige pe mama ei, care l-ar fi putut alunga.

Însă din momentul în care îl cunoscuse pe Ovidiu, senzaţiile acestea deveniră doar o amin-tire. Nu mai ştia ce e aia frică sau anxietate. Totul era la început dragoste şi tihnă. Apoi, după căsă-torie, se schimbă toată viaţa ei, iar teama nici nu mai avea cum să îşi facă loc printre nenumăratele probleme şi suferinţe. Cu toate astea noaptea aceasta se anunţa a fi diferită de restul.

Ceva o ţintuia locului cu forţa. Toate membre-le îi erau inerte. În dormitor, luminile erau stinse. De la fereastră frigul pătrundea în cameră. Ochii ei puteau cuprinde doar ceea ce vedea pe geam. I se părea că în casă nu mai erau doar ea şi Nona. O a treia prezenţă se făcea simţită prin crăpăturile uşilor şi prin obloanele ferestrelor.

Vru să îşi întoarcă privirea pentru se convinge că totul era doar o copilărie, dar nu reuşi. Încercă cu îndârjire să înfrunte camera goală, dar pro-priul trup pur şi simplu refuza să o mai asculte.Şi-ar fi dorit să îşi răsucească gâtul şi să înfrunte teama. Boabe mari de sudoare i se prelingeau pe faţa lividă, iar ochii se zbăteau disperaţi. Încercau, într-un mod absurd, să cuprindă întreaga încă-pere. Însă totul era inutil. Conştiinţa şi lucidi-tatea ei erau manipulate de imperiul peste care teama domnea. Tălpile ei goale lipite de pardosea păreau că stau pe sloiuri mari de gheaţă.

Se linişti pentru câteva secunde. Atunci se auziră în spatele ei zgomotele unui corp care se deplasa încetişor.

- Ovidiu, tu eşti? şopti ea tremurând.Nu primi niciun răspuns. Podeaua scârţâi şi o

voce sâsâia chiar în spatele ei. Tornade de şoap-te îi loveau puternic timpanele. Ar fi fugit, dar picioarele îi erau împietrite. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar parcă toate cuvintele îi pieriseră. Nu mai avea ce face, era doar ea. Trebuia, odată şi odată, să înfrunte stihia asta de care se temea de prea mult timp. Se hotărî să o aştepte liniştită pe scaunul ei.

Câteva secunde nu mai auzi nimic, dar aproa-pe imediat simţi un fior rece pe ceafă. Sâsâitul deveni tot mai puternic, iar în urechi îi răsunau şoapte pe care nu le putea înţelege. Ceva o strân-gea brutal de mâini. Atunci încercă să îşi aducă aminte o rugaciune. Îi spusese cândva mama ei că rugăciunea asta o va ajuta oricând va avea nevoie. Dar cum era?„Tatăl nostru care ne eşti în ceruri...”, aşa începea. Se agăţă de acest început în speranţa că îşi va aduce aminte continuarea.


Teroarea îşi făcuse intrarea în camera şi în viaţa ei în haine de nobilă doamnă. O aştepta, pen-tru a lua ceaiul împreună. Îi simţea mâinile cum o apucau cu ură de păr în timp ce respiraţia lui îi învineţea umerii goi şi gâtul neajutorat, iar şoap-tele îi frământau carnea ce tremura fără încetare.

- Tatăl nostru... Tatăl nostru.... Tatăl nostru...şoptea Ana.

Închisese ochii şi se agăţa cu dinţii de sin-gurele cuvinte pe care le mai ştia din rugăciune. Maxilarul ei se încorda cu fiecare silabă, muşca din fiecare sunet şi caninii strângeau cu forţă amintirea rugăciunii, de frică să nu o piardă și pe aceasta. Hainele îi erau ude de sudoare şi se lipeau de pielea ce se crăpa, asemeni pământului pe vreme de secetă.

- Tatăl nostru...Şoaptele se stingeau încet. Îşi simţea trupul

istovit şi murdar. Începu să îşi mişte degetele, apoi palma, mâna, braţul, sânii, trunchiul, şoldu-rile, coapsele, finalizând cu întreg corpul. Când simţi că „deţine” din nou controlul asupra sa, se ridică de pe scaun, asemeni unui condamnat care e pregătit să înfrunte moartea.

În tocul uşii se afla un corp, învelit într-un palton negru, lung, cu ochii ca de tăciune, care o ţintuia şi totodată, o umilea cu privirea sa. Un val bizar de curaj o făcu să se năpustească asupra lui. Însă când mâinile ei erau pregătite, într-un acces de ură, să se înlănţuie asupra strigoiului care o chinuia de atâţia ani, acesta dispăru ca prin far-mec, exact aşa cum apăruse.

Ana se prăbuşi ca secerată pe pardosea şi începu să urle şi să plângă.

- Unde eşti? Unde eşti? Unde eşti? Meschinule! Laşule! Pui de căţea! Acum nu te mai arăţi, da? Treizeci de ani m-ai chinuit ca pe un sclav, iar acum îţi permiţi să dispari pur şi simplu.Vrei să mă ucizi? Hai, hai să te văd! Oricum nu mai îmi pasă..

Înşira cuvinte fără noimă unele după altele, ca să sfârşească la final prin a se îngropa în râuri de lacrimi la fel de reci ca degetele ei. În casă nu se mai auzea nimic, în afară de şoaptele pe care Ana le rostea disperată, fără încetare.

- Tatăl nostru, care ne eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău...numele Tău... Fie Împărăţia ta...Doamne, unde e Împărăţia ta? Facă-se voia ta...Dar de ce voia Ta şi nu voia mea? Asta ai vrut de la mine, Doamne, să mă chinuieşti? Ei bine află atunci că nu am nevoie de viaţa asta. Doamne, de ce mereu ne amăgeşti ca pe nişte copii cu ea? Domne, de ce m-ai lăsat? Mamă de ce m-ai aban-donat în lumea asta. Vino, mamă, vino! Dă-mi mâna ca să mai pot adormi, mamă! Dă-mi voie să îţi mai sărut fruntea, mamă, deşi buzele mele nu

merită nici măcar să se apropie de vârful degete-lor tale! De ce taci, mamă? De ce nu îmi mai spui nimic, mamă? Spune-mi noapte bună, mamă! Vreau să te îmbrăţişez, mamă! Dar de ce eşti rece, mamă? Ţi-s mâinile de gheaţă, mamă! Unde te uiţi, mamă? Te iubesc... Salvază-mă! Să nu îmi dai drumul la mână până ce nu voi adormi, da? Voi visa frumos, mamă, dacă mă vei strânge la pieptul tău. Promit să îţi zic mâine dimineaţă ce vise am avut. Mai ţii minte când tata făcea focul în sobă, iar tu îmi citeai basme? Citeşte-mi o poves-te, mamă! Vreau să îţi mai pot auzi glasul. Măcar o singură dată, iar apoi voi adormi liniştită, promit... Îmi veţi pune coroniţă de lămâiţă după ce voi adomi? Să ştiţi că vreau să adorm lângă mare... Să nu mă plângeţi că nu merit, în schimb să sece apele de lacrimi şi să nu mai zboare păsă-rile pentru mama. Ea a fost bună ca pâinea caldă. Eu am fost rea. Vin la tine mamă, vin căci vreau să îţi ascult vocea blândă la nesfârşit! Tatăl nostru, Tatăl nostru... Tatăl vostru..

Şi începu să se tăvălească pe podeaua rece şi să murmure rugăciunea pe care nu o mai ştia.Stoluri de păsări dădură buzda prin ferestrele deschise şi începură să deseneze cercuri în jurul capului ei.

Dealurile pustii, de care casa era înconjura-tă, bubuiau de plânsetele bocitoarelor, care îşi smulgeau părul din cap şi se zgârâiau pe faţă, de disperare, în urma mortului tăcut. Corul lor ghida stolurile care o acaparau pe Ana. Păsările şi femeile în negru se amestecau deasupra ei, sufo-când-o, apucând-o de braţe şi de glezne.

- Se spune că aici locuia un împărat care avea trei fiice şi trei fii... Numai să nu mă puneţi în sicriu de nuc. Să dansaţi la moartea mea. Auziţi? Să dansaţi! şi să cântaţi cum aţi făcut-o şi la nuntă. Să nu uitaţi că Nonei îi trebuie o poveste ca să adoarmă și un ceai de muşeţel. Să aveţi multă grijă de ea că are suflet bun. Să nu uitaţi, să nu uitaţi, să nu uitaţi...

- Nu uităm, nu uităm, nu uităm! Căci moar-tea le iartă pe toate, dar nu uită nimic, îi şopteau bocitoarele Anei.

Ana le privea dansul, apoi închise ochii.Prin ferestrele şi prin uşile deschise năvăliră

valurile mării. Pescăruşii începură să mănânce acoperişul, iar bocitoarele se izbeau cu capetele de pereţi, până când aceştia căzură. Ana, fără a scoate un cuvânt, se lăsa zidită de către apele care răbufneau deasupra sa. Îşi încleştă degete-le pe cruciuliţa din argint, pe care mama ei i-o dăruise cândva. Simţea algele cum îi mângâiau trupul dezgolit. Sânii ei erau plaja pustie şi plină de scoici pe care marea de mult o căutase. Năştea copiii valurilor şi îi lăsa să umble liberi printre raci şi melci. Bocitoarele îşi sfărşeau cântecul din adâncuri, iar ultimele lacrimi nu se mai văzură în


imensitatea de nepătruns a mării. Picioarele ei se transformau în stânci arămii, iar mâinile îmbrăţi-şau orizontul pe care îl privise cu multă speranţă de atâtea ori. Se arătă şi moartea, care o sărută pe creştet şi o lăsă în voia şalurilor ei învăluitoare........................................................................................

Când Ovidiu sosi acasă, vazu marea abia năs-cută, deja abandonată şi învelită în pelinci de bum-bac. De ce nu fusese şi el acolo la timp? Ar fi putut să taie cordonul ombilical... Pe stânca ce răsărea de printre valuri văzu moartea care veghea. O fixa, însă aceasta îşi întoarse indiferentă privirea.

Atunci îşi dădu seama: Fuga e singura soluţie a sufletelor rătăcite şi singure pe lume.

Afară dăinuia o noaptea neagră ca de smoală care îl învăluia.

Privi drumul pustiu şi acoperit de nisip, întins peste ruinele viselor lui. Pierduse tot ceea ce avusese mai drag, iar acum Pământul îi părea un loc derizoriu şi trist. Se uită lung la apele care îi şopteau ca hipnotizate toate cuvintele pe care ar fi vrut acum să le audă de la ea, în timp ce luna îi dărui, fără a scoate un cuvânt, o cruciuliţă de argint, pe care el o strânse cu putere în pumni, ca apoi să şi-o atârne la gât. Lacrimile îi cădeau pe obraji. Îşi aduse aminte de nunta lor şi cât de fer-ciţi au fost atunci. Ea avea o rochie atât de simplă, încât nici nu ai fi spus că e mireasă. Însă în ochii ei se citea flacăra aceea de care el avea să îşi aducă aminte toată viaţa. Nu avuseseră mulţi invitaţi, dar petrecerea ţinu până în zori. Niciunul dintre ei nu își chemă părinţii, pentru că se arătaseră a fi

împotriva acestui mariaj hotărât mult prea devre-me. În schimb, totul părea atunci a fi o poveste minunată de dragoste.

A doua zi, când invitaţii se retrăseseră spre casele lor, cei doi se întinseseră în pat, dar telefo-nul sună aproape imediat. Era tatăl Anei. Mama ei suferise un atac de cord noaptea trecută. Nu o sunase mai devreme căci nu voise să îi strice petrecerea. Se simţea că era sfâşiat de durere. Tatăl ei muri o lună mai târziu. Ana nu mai apu-case să îl vadă nici pe el, căci acesta se închisese în casă şi nu mai lăsa pe nimeni să intre. Moartea părinţilor o răvăşise pe Ana atât de puternic, încât după câteva luni de la aceste triste evenimente era de nerecunoscut. Femeia frumoasă de altă dat, părea aproape o bătrână. Îi pierise zâmbetul şi nu mai vorbea aproape deloc. Nu mai făcea nimic decât să aibă o grijă obsesivă pentru Nona şi să fumeze. Cu toate acestea, Ovidiu încă o mai iubea şi era sigur că o va iubi pentru totdeauna. Acum, când Ana plecase definitiv, cu tot ceea ce construiseră împreună el se simţea singur pe lume şi ar fi făcut orice numai să o mai privească o dată. Însă totul se sfârşise definitiv.

Îşi lăsă paşii să umble după voia lor şi se depărtă de ruine. Auzea valurile cum se spăr-geau de mal şi pescăruşii care zburau liniştiţi, indiferenţi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai privi pentru o ultimă oară în spate. I se păru că aude din nou glasul ei... Dar hotărî să îşi con-tinuie drumul, fără a şti prea bine unde merge şi unde va ajunge. Nu mai avea nimic acum, înafară de speranţa că mâine va fi o nouă zi.


Pãtrunsem în Iaşi în zgomotele infer-nale ale locomotivelor şi ale vagoanelor de pe şinele reci ale gãrii. Încã de atunci am înțeles cã Iaşiul e un oraş aglomerat, în care ambițiile şi gândurile ți se pot pierde. Trebuie sã ştii sã te impui, sã-ți concretizezi visele, trebuie sã lupți pentru a supraviețui. Încã din garã am învãțat acest lucru, când cei mai pricepuți şi mai atenți au reuşit sã ia taxiurile staționate. Cu aspira-ții limitate şi cu gândurile împrãştiate printre blocuri, am decis cã cea mai potrivitã alegere pentru mine în acel moment era tramvaiul.

Numerele tramvaielor îmi erau necunos-cute. Imensele maşinãrii alunecau pe şine în fața ochilor mei ca nişte bârfe ale lumii. Încercam sã ghicesc care era tramvaiul potrivit pentru destinația mea, pentru visele mele. Mã lãsam ghidat de intuiție şi superstiție. Doar patru tramvaie treceau prin stație, deşi în interiorul meu simțeam cã doar unul dintre ele era cel potrivit. Din dorința de a nu face discriminãri, m-am adresat doamnei de la cuşeta cu bilete. Plictisitã, îmi rãspunse cã pentru a ajunge în Copou trebuia sã schimb tramvaiele în Piața Unirii, explicându-mi şi ce numere trebuia sã aleg. Mã simțeam ca la loto, doar cã orizontul numeric era mai limitat. Practic, aveam nevoie de douã bilete, de douã tramvaie, însã gândul de a pierde timp fãcând noi schimbãri în viața mea mã irita. Am renunțat la jocul meu cu noro-cul şi, impasibil, am pãşit printre gratiile zebrei, grãbindu-mã sã mã încadrez în timpul afişat cu verde la semafor. Am decis sã merg pe propri-


ile mele forțe, sã nu mã bazez pe niciun ajutor, deşi în stație eram aşteptat. Un tramvai acorda prioritate pietonilor, în timp ce înghițea câte un pasager în interiorul lui voluminos. Deasupra geamului, un trei alb stãtea ancorat pe un fun-dal negru ca un steag al unei corãbii de pirați.

Ridurile asfaltului îmi pipãiau tãlpile. Îmbrãcãmintea coloratã a trecãtorilor îmi zgâ-râia retina asemeni unui disc mixat. Paradoxal, ştiam cum sã ajung în Copou pe jos, dar cu tramvaiul nu, grație plimbãrilor avute cu pãrinții în copilãrie. Însã, plimbarea aceea mi se pãruse cea mai dificilã. Ca şi Hercule, aveam sã fiu supus unor probe fizice şi psihice. Prima a constat în sporirea vigilenței şi a capacitãții de a mã strecura printre maşinile stradale, care nu țineau cont de pietoni. Viața mea cãpãtase un alt ritm, unul alert, în care nici gândurile nu mai aveau rãbdare sã fie procesate. Timpul se chinu-ia şi el sã se strecoare printre maşini. Mã miram cã nu fusese lovit de vreun vehicul pânã atunci.

Proba a doua a constat în cãțãrarea pe treptele de la Râpa Galbenã. îmbãtrânisem, repetând mişcãrile rotative ale picioarelor. Pas cu pas, ronțãiam ca o ciocolatã treptele sub tãlpile mele, pânã când sudoarea a început sã-mi roadã carnea. Eram epuizat, dar am realizat cã aveam de escaladat un deal lung şi anevoios pânã la destinație. În jurul meu, pei-sajul se uniformizã. Printre frunzele galbene ale toamnei, se zãreau siluete tinere. Universitatea era aproape, însã pânã acolo trebuia sã mã feresc de cohortele de studenți cu care mã inter-sectam şi care ocupau întregul trotuar. Singurul spațiu manevrabil era aleea roşie-vişinie, care mi se prezenta ca un covor de primire la un eveniment important. Pe urmã, am înțeles rolul acelei alei, atunci când, coborând cu vitezã, un biciclist a fost pe punctul de a mã acroşa. Speriat, am preferat sã mã strecor printre stu-denții trecãtori ca o apã printr-un pãmânt rigid.

La Universitate m-am înecat în marea de trecãtori. Pur şi simplu, m-am oprit din mersul meu, încercând sã-mi gãsesc propriul drum în viațã. Fiecare pieton trecea prin mulțime fãrã a ține cont de aspirațiile sale. Paşii lor se încâlceau într-un ghem de idei şi de vise. Şi nimeni nu era interesat de dorințele celorlalți, de grijile, de bucuriile sau de nemulțumirile lor. Fiecare acționa într-un grup restrâns, din care se puteau auzi doar frânturi de vorbe. Alții îşi ascundeau temerile şi timiditãțile sub un fes sau o pãlãrie, rulându-le în sunetele de diferite tonalitãți ale cãştilor înghițite de gropi-le urechilor. Un grup de fete râdea zgomotos,

în timp ce molfãia covrigi calzi şi proaspeți, iar cerceii se spânzurau de lobii urechilor.

Sfios, am pãşit printre trecãtori, ochii mei nereuşind sã reținã toate fețele. Dupã câțiva metri, m-am descãtuşat de privirile îndrãznețe şi de gesturile adolescentine, iar cursul meu de-a lungul trotuarului a devenit liniştit ca un râu. Studenții s-au rãrit asemeni unor copaci, iar în goliciunea strãzii am pãşit ca un amant aşteptat de mult timp. Iar în fața mea s-a afişat parcul Copou, a cãrei vegetație se afla protejatã de gardurile de fier prinse în beton. Ştiam cã nu voi putea rezista tentației de a mã plimba pe aleile acoperite de frunze. Entuziasmat, nu mai aveam rãbdare ca semaforul sã-mi permitã trecerea, deşi secundele se scurgeau rapid. Am traversat strada, însã înainte a mã lãsa înghi-țit de splendoarea parcului, mi-am îndreptat atenția asupra gardului din partea superioarã a parcului. Acolo am descoperit un element de decor nou, pe care nu-l regãseam în amintirile mele. De-a lungul gardului, erau ancorate afişe mari, imprimate cu chipurile şi operele diferiți-lor scriitori români. I-am luat la rând, citindu-i, pe unii descoperindu-i pentru prima datã, pe alții recunoscându-i, iar versurile lor mi se plimbau pe aleile minții ca nişte biciclete. I-am îmbrãțişat pe toți cu privirea şi un sentiment de mândrie m-a cuprins. Eram fericit cã mã aflu în preajma lor, ca în sânul unei familii, deşi eram un neînsemnat. Privirea profundã a lui Nichita Stãnescu s-a oprit asupra mea. Ştia cã nu aveam la mine necuvintele, însã Nicolae Labiş m-a mângâiat cu ochii sãi, de parcã aş fi fost o cãprioarã rãnitã. Brusc, m-a cuprins un calm ca cel al Prutului lui Grigore Vieru, iar zâmbetul Anei Blandiana m-a îmbrãțişat ca o mama, care ştie cã al sãu copil va fi înghițit de greutãțile vieții precum Iona de chitul lui Marin Sorescu. Şi peste toate acestea, un miros puternic de tei eminescian mi-a invadat corpul, înecându-l ca o stea într-o gaurã neagrã. În interiorul meu au înflorit luceferi eminescieni, noduri stãnesciene şi psalmi arghezieni. Observându-i şi anali-zându-i pe toți, am rãmas mut ca o lebãdã blagianã. Iar, mai târziu, numãrul scriitorilor de pe gard s-a modificat. Însã, când m-am sta-bilit în Iaşi, de fiecare datã când circulam cu tramvaiele prin Copou, îi priveam şi visam cã într-o zi voi atârna şi eu pe gard, lângã ei, iar trecãtorii vor trece nepãsãtori, fãrã a ne întreba ceva, fãrã a ne privi sau citi. Şi la fel ca dânşii, îmi vor fi desenate mustãți sau ochelari cu markerul, de cãtre nişte tineri neastâmpãrați, care nici mãcar nu vor şti cã am existat...


“...nunumaicupăinetrăieşteomul...”Luca 4,4

Radiografia este, după DEX, “fotogra-fierea interiorului unui corp opac, în special a unor regiuni din interiorul cor-pului omenesc, cu ajutorul unor radiaţii de tip special”.

Deschisă printr-un pseudomanifest poetic (Odată cu timpul şi apa) poezia lui N. D. e marcată de o dublă structură: a imagi-nii şi a conceptului, care se împletesc într-o măsură limitată. Imaginea pendulează între simbolism şi expresionism pur – care prin şocul administrat privitorului îl obligă să-şi schimbe modul de a privi şi, mai ales, de a percepe lumea. O lume împărţită în frag-mente pur vizuale, aidoma unei oale ce s-a spart. Rezultatul e o reconstituire sau o reconstruire a universului primar. Atenţia este acordată elementelor primare, descrise

atât de expresiv de Heraclit, în sec. ...., “odată cu timpul şi apa / toate se vor scurge într-una”, după

cum a fost scris: “panthá rhei”. Iar dacă toate curg într-un sens al mişcării aristotelice, se vor aduna şi “se vor scurge într-o

singură inimă”. Acesta e momentul intim al descoperirii fiinţei, momentul trecerii şi

Foto

: Iur

ie F

oca


transformării filosofiei antice în creştinism: “inima mea şi inima ta / şi toate inimile noastre / se vor scurge într-o singură inimă / atoateiubitoare / [...] şi toţi ochii noştri / se vor scurge într-un singur ochi / atoatevă-zător”. Din “lacrima care aleargă pe ape” spre “tu cel care mă strigi din adâncuri / şi mă chemi în adâncuri!” o analiză antitetică a chi-pului străbate umbra pentru că această repre-zentare a sinelui se află, sau se constituie pe sine, într-un spaţiu static: “căci chipul meu / nu-l vei putea tulbura niciodată!”. Desprinsă, deopotrivă, din psalmii Vechiului Testament şi din cei creionaţi , cu atâta sudoare, de Tudor Arghezi, imaginea propusă de N.Danilov impresionează prin intensitatea rugăciunii: “Cum se sprijină nou-rii negri de cer, / aşa se sprijină / sufletul meu / de umbra ta, Doamne!”. Rămâne de stabilit dacă, într-adevăr, acel “chip” se va afla într-un asemenea echilibru, “de netulburat”. Un amplu poem, Suflete la second-hand, - un titlu excepţional – lămureşte, prin dimen-siunea sa profund epică, demersurile lirice anterioare. Acumularea hainelor în tramvaie: “paltoane, fulare, pălării, mănuşi” înlocuieşte imaginea persoanelor pe care, aceste veşminte nu par să le acopere. E o degradare a erosului – degeaba “fecioare albastre alunecă prin înse-rare / cu picioarele subţiri, ca de iezi”! O scurtă privire aruncată spaţiului sacru ar ridica, în aparenţă, multe întrebări; nu e necesar să mai fie puse: “În biserici icoa-nele stau lipite de pereţi / sfinţii se rotesc cu capul în jos: / cu hainele însângerate / acope-rindu-ţi umerii goi / aleargă ultimul Cristos” [am respectat ortografia autorului]. Iar dacă sfinţii îşi modifică poziţia în icoanele în care chiar ei sunt reprezentaţi la ce ne putem aştepta? La ocrotire din partea aceloraşi sfinţi care coboară spre noi, cei plini de păcate, şi ne trântesc, peste “umerii goi” “hainele [lor] însângerate”? “Aleargă ultimul Cristos”. De ce ar fi ultimul? A existat şi pri-mul? În fond “pe străzi seara curge lent / ies sufletele toate de la second-hand”. În Anotimp versuri de mare valoare se scurg, rapid, într-o structură complexă, nu neapărat “adevărată” ci marcată, îndeosebi, de marea valoare estetică. Aici se împletesc vechi obsesii (“acest sfârşit de secol / împroş-

cat spre pereţi!” – care trimite spre secolul XX, poezie malefică, într-un expresionism inac-ceptabil, împănată de referinţe culturale care nu pot defini, în nicio măsură, hulitul secol “numărul XX”). Între Marquez, Nietzche şi pasul de lună nu a existat, niciodată, ceva comun. “Einstein murise / şi Dumnezeu era deja mort!”. O viziune oribilă, de un expresionism pur, asumat, se află, pe deplin exprimată în Gânduri. Amestecul lumilor, amestecul visu-lui cu aşa-zisa “realitate”, “ca în tablourile lui Brugel”, sperie prin viziunea delirului împle-tit cu împlinirea faptei: lui Danilov nimic nu-i este străin pentru că el umblă prin sine “ca printr-un anotimp bolnav”, prin timpul geografic, al anotimpurilor anului, care trec printr-o “mie de capete retezate / aşteaptă ce anotimp?”. Unul singular, al morţii privită ca o regăsire în spaţiu: “braţele cui vor fi semăna-te pe câmp, / dinţii cui vor răsări din iarbă?”. A descrie, întrebându-te, “Cine ne-a zidit în frunte aceste ferestre, / cine ne-a zidit în piept / aceste scunde uşi?”. Răspunsul e dat prin “glasul mamei” auzit “prin zidul întunecat”: “De ce ai venit aici, / pentru ce te-ai întors? / Pleacă, ieşi cât mai ai timp”. Într-o invocaţie a Dumnezeului Tată, definit prin atribute esenţiale, enumerate succesiv, se ajunge la concluzia că omul se situează “singur în faţa morţii”. E îndeajuns. Întreaga enumerare a atributelor expuse în această “invocaţie” nu foloseşte nimănui – nici sub raportul cunoaşterii, nici în ceea ce priveşte esteticul. Despre semnificaţia numelui atribuit, nomen, -is, mulţi şi-au dat cu părerea, apa-rent împliniţi prin ce au crezut că semnifică punctele cardinale [“La temelia casei mele / am îngropat patru zaruri / unul la răsărit, unul la apus, / unul la miazăzi, unul la mia-zănoapte”]. Meditaţia asupra propriei con-diţii reprezintă asumarea unei stări de fapt: “Dragostea ei tot tu ai stins-o. Cândva”. Dacă nu există o evadare prin eros (“nu ştii pe care umăr capul să-l pleci / îl culci pe umărul trist al iubitei”), peisajul exterior se va regăsi la suprafaţa memoriei dar nu neapărat în acele profunzimi inegalabile. Într-un peisaj nocturn – marcat de mecanicism şi de pseudofiinţe, un poet se întreagă: “Am fost, mai sînt?”. Acelaşi poet


realizează un “autoportret încrustat pe o lacri-mă”, terminat prin exclamarea, provenită din Ecleziast: “Eu / mortul!”. Dacă din Evanghelii “liniştit creştea cenuşa”, spaţii închise se des-chid de-asupra lucrurilor şi fiinţelor, într-o deplină înţelegere a condiţiei umane: “acest drum nesfărşit / ce se sfârşeşte în toate...” Aurul lumii descrie o altă Cină cea de Taină, în care cel care trădează “îşi vinde patria”, de “la loc de cinste [...] aşezat în capul mesei şi acolo lăsate e să petreacă”. Urmarea, previzibilă, e succint exprimată: “poporul” vede “că e fericit” conducătorul. Tot din Vechiul Testament se desprinde şi întâmplarea, admirabil descrisă, “pentru aur şi-a vândut patria, / cu aur a fost răsplătit!”. Iar ce urmează e, firesc “ghilotina”, de un expresionism pur: “ghilotina cade pe gât, / capul se rostogoleşte în coş, / ochii se hol-bează, / gura se cască. / Mulţimea aplaudă. / Trupul se cabrează, / sângele ţâşneşte din gât şi împroaşcă fereastra”. Obsedanta descriere a morţii e transcrisă de cel numit “bărbatul [care] scrie atent [...]” iar “apoi se şterge pe mâini / şi închide registrul”. Dacă “în spatele fiecărui om / stă de veghe un înger” separaţi dar împreună, ce

determină omul, privind “aceste mâini fine ca nişte aripi” să-i “acopere ochii”? Acel spa-ţiu deschis a rodit, a existat sau nu? Sufletul se întoarce spre cosmos (“sufletul meu se întoarce la sine / tot mai singur şi mai bolnav” (parcurgând un spaţiu mort, “negre privelişti”. Salvarea, ipotetică, nu stă în eros deoarece “nici depărtatul ţipăt de dragoste [...] nu mai tulbură înăuntru nimic”; nici în thanatos, în “chemarea nostal-gică a morţii”. Peste toate pluteşte “neîndură-toarea rază a lucidităţii”, puterea conştiinţei de a judeca obiectiv. O imagine neverosimilă a Mântuitorului este cea între “deşert şi pe ape”: “Veniră şi-i făcură / cruce de nisip pe tălpi, / îi ziseră apoi: / Acum du-te-n deşert / şi umblă pe ape ...”. Situat într-un spaţiu închis (“am încon-jurat mari ziduri, mari porţi”) cel care îşi transcrie propria existenţă pendulează între timp, estetică şi spaţiul trupului. Peisaj cu ziduri şi uşi trebuie citit invers, de la sfârşit spre început: “O mulţime de uşi se deschideau / în corpul nostru. Umbra lor ne acoperi cu încetul”. Într-un spaţiu deschis dar nonspe-cific, în care “doar zidurile se arătau livide în


mijlocul câmpului ars” cresc alte “ziduri drep-te de piatră, neobişnuit de înalte /”. Un spaţiu plan, o câmpie aridă, des-chisă privirii, se delimitează, (faţă de cine?), prin ziduri înalte, crescute din pământ. Aflat, prin voia întâmplării, înăuntru, omul creat de N.D. se îndreaptă spre un altfel de timp, interior măsurat prin bătăile propriei inimi: “Inima ni se auzea bătând din umbră. / Apoi veni liniştea. Noaptea”. Femeile “tinere cu urne în mână” (purtând a căror cenuşe?) sunt cele care poartă bărbaţii într-un alt spaţiu, al dezorientării: “[...] Ni se părea / că mergeam spre interior, că nu sîntem / departe de cen-tru. Noi însă ne îndepărtam mereu / într-un veşnic şi nesfărşit exil”. Drumul rătăcit, instabilitatea şi necu-noaşterea spaţiilor parcurse, porţile care tre-buie deschise pentru a fi trecute, “aceeaşi larmă creştea dinăuntru: ostaşi ce-şi izbeau de piept scuturile / Şi caii ce-şi arătau nerăb-darea”, ne duc spre un singur spaţiu, esenţial, al Cinei cea de Taină, acolo unde “erau doi-sprezece. Mâncau un bob de grâu, / din cel de-al treisprezecelea strălucea doar aura. / Bobul de grâu în împărţeau în / douăspreze-ce părţi. Beau un strop de vin. / Asta le era hrana şi băutura”. Amplă descriere metafo-rică a tainei euharistiei, Doar aura se consti-tuie într-o asumare: “Ei beau sângele lui / şi mănâncă trupul lui. Zi de zi, bob cu bob. / Picătură cu picătură: din el a mai rămas doar aura.” Chiar dacă nu sunt de acord cu această viziune nu-mi rămâne decât să admir marea frumuseţe a versurilor. Totuşi e uimitor ceea ce urmează, în Contemplaţie: sufletul se regăseşte pe sine, prin durere (“ziua mă dori / şi seara mă dori”). Pornind din acelaşi Vechi Testament, modelul omului e închipuit după chipul şi asemănarea Creatorului său, prin încercarea identificării sufletului cu psihicul: “Nu ştiu cine eşti şi care ţi-e înfăţişarea / şi nu ştiu dacă semeni cu chi-pul meu / aşa cum seamănă omul / cu chipul divin”. Suferinţa, acel sentiment determinat de pierderi, duce spre alte spaţii: “îmi pare că eşti / însuşi spaţiul de dincolo”. Spaţii necu-noscute, spaţii ale trecerii. Printr-un vers de o mare sensibili-tate poetul se raportează la Dumnezeu, pe care-L descrie dincolo de spaţiu şi de timp, din adâncurile sufletului: “te simt în adânc

cum răsuni ca un clopot plin de singurătate”. E singurătatea celui ales, pentru că omul, asemenea Creatorului, se simte “la fel de sin-gur”, “înăuntrul meu şi în afara mea”. În ultima poezie – Peregrinări - “Gonesc [şi eu, umăr la umăr cu poetul] pe străzi lătu-ralnice / sub clădiri bântuite de umbră”. Încercăm să ne situăm acolo unde credeam că suntem, “sub chipul celui răstignit sub măslini înroşiţi / după fiecare colţ”. Disoluţia eului este urmată de disoluţia spaţiului perceput: “acesta nu sînt eu şi aceas-ta nu este faţa mea”. Degeaba fuge cel căruia apa-i răspunde: “acesta eşti tu şi aceasta este faţa ta / pe care o ascunzi în claruri de lună”. Cel care nu s-a identificat cu cine tre-buia nu poate spera la nicio mântuire, nici teologică, nici estetică. O mare problemă se deschide, prost definită în următoarele versuri: “pun un zlot de argint / în gura cerşetorului mort / şi strig: / acesta nu sînt eu şi aceasta nu e faţa mea”. A cui faţă este? Ultima strofă, colorată şi declamativă nu face decât să confirme autenticitatea rân-durilor de mai sus: “În faţa bisericii vechi / mă prăbuşesc pe treptele roşii / năpădite de muşchi şi de ierburi / roase de paşi şi de vreme şi strig: / aceasta nu sînt eu / şi aceasta nu este faţa mea / în timp ce cîinii latră sub clarul de lună: acesta eşti tu / şi aceasta este faţa ta / pe care o ascunzi în claruri albastre de lună”. În Anotimp se află o cheie ascunsă, poate recunoaşterea unui vechi păcat; cunoaşterea poetică, de la conştientizarea sentimentului morţii, în spaţiul câmpiei (“Braţele cui vor fi semănate pe câmp, / dinţii cui vor răsări din iarbă?”) spre meditaţia prinţului Danemarcei, pe marginea mormântului proaspăt deschis. Metafora morţii e un fragment al unei gândiri care s-a spart, al condiţiei umane. Mai mult, prin el “trec ca printr-un ciudat anotimp” cele adunate – prin seceriş – degeaba. Simpla întrebare: “dacă am secerat / unde şi ce am secerat?” e marca unui întreg destin, atât de expresiv disimulat într-o altă întrebare: “Şi dacă adun, când şi pe cine adun?”. Poezia lui Nichita Danilov se deschi-de, desfăşurându-se pe marile spaţii, a căror amplitudine este egalată doar prin sondarea adâncurilor, numai pentru a se închide în alt spaţiu plan, cel al conştiinţei.


O carte atât de incitantă, intuitivă și rațională în același timp, o datorăm filosofului-poet Traian D. Stănciulescu, depozitar al unei vaste, variate și profunde culturi, o carte menită să interfereze magicul, simbolicul și metaforicul cu explicația științifică riguroasă, valorificând – prin gând filosofic și artistic deopotrivă – o dramatică trăire de viață, născută și povestită din „nuntirea cuvântului revelat”. Cartea a apărut la Editura Performantica [Iași, 2014, ca deschizătoare de drum a unei serii având ca titlu «Manualul omului», pe care autorul l-a primit ca dar simbolic de la ARITIA, «ALEASA DE LUMINĂ», de curând plecată – atât de înalt – din orizontul Curcubeului Pământesc. Înainte de altele, autorul aduce o motivație originală, bine argumentată, cuvân-tului tuturor cuvintelor: „SÂNT», acela care se „deschide...” prin „litera cu clop, Â, pe care numai noi, românii, o avem în această lume”, spre a iniția un atât de ceresc și pământesc totodată arhetip: EU SÂNT ACELA, EU SÂNT... Printr-un Cuvânt înainte de toate, per-suasiv, autorul ne introduce în situația extremă, „deopotrivă magică și inițiatică”, adaptând „pluralitatea de sensuri a eseului metaforic și, doar pe ici-colo, prin denotația explicației raționale”, convingându-ne de „conotațiile unui altfel de conținut”, etalând „valori ale unei înălțate încercări”, „sensuri ale unui titlu rele-vat”, „forța vitală și semiotica iubirii”... Cele șapte capitole ale volumului defi-nesc prin titluri bivalente, semantic tensiona(n)te, alesuri de viață parcă revelate de «sus» spre a fi scrise «jos», cum ar fi: «Cuvânt înainte de toate», «Din locul semnului de așezare, darul de înțelepciune al inimii», «Între capete de


timp, destinul: ziduri de catedrală», «Vădind o altă-nțelepciune: daruri de împreună, în șuvoi, poeme», «Un altfel de decalog: nescrise pagini de jurnal», «Scrisoare deschisă universului», «Post Scriptum: prin tine, dialogul lumilor». De remarcat de la bun început că sem-De remarcat de la bun început că sem-nele-imagini pe care semioticianul-autor le-a ales spre a-și înobila paginile sânt de o rară delicatețe, marcând fie chipurile omenești ale Celei Alese de Lumina îngerilor, lumină așezată – Într-o tulburătoare fotografie – chiar pe ume-rii Aritiei, fie imaginile de copertă născute prin designul atât de sugestiv al Celei (deja) Ceresc Alese... Astfel, cel de-al capitol al cărții debu-tează – evocând volumul Întrebările filosofiei și implicit sensurile „Mingii de foc”, pulsând pe coperta aleasă de Aritia și împărtășite prin trăirea de viață cu poetul însuși – prin două poeme autentice: De ce? vs. Anti de ce? Primul, care „mărginește nesfârșirea” poetului printr-o suită de întrebări pe teme existențiale, „privind înainte”, al doilea care definește o „expresie a convingerii că totul poate fi trăit și altfel, prin întoarcerea vieții-poem pe dos...”. Din volumul Duhovnicul de taină: simple secvențe de viață (2003) – o altă “carte adusă prin carte” – sunt desprinse câteva ode-gând închi-nate Divinității, rugăciuni pentru o „prefigurată povestire”, pentru „Lumina din lumina / Celui ce este...”, marcând trecerea poetului către o etapă aparte de trăire: aceea a împărtășaniei omenești, a darului de creație spirituală și de preschimbată viață. Căci, după un inedit „inter-mezzo” pe tema creatorilor de artă și a poemelor din prima parte a cărții, în care explică meta-forele-simbol ale propriei sale creații, autorul își încheie pledoaria pro-viață cu un: “Din nou, acum, pentru totdeauna”, un „legământ de lumină cu Creatorul însuși”, respectiv cu un florilegiu poetic, “Porțile nuntirii”, feeric ilustrate. Aceasta, pentru a putea dărui cititorului imagini ale profundului de trăire al celor „doi”, „adâncind înaltul”, admirând „curcubeul..., membrană de argint”, ca „semn al Destinului Dintâi”, „visând Renașterea Păsării de Foc”, ca „altar de credință” retrăind momentul când „iubirea și trăirea își cunună, atât de înalt, credința...” Capitolul al treilea se reconstituie din alte secvențe filosofic-metaforice, de data aceasta ipostaziate într-o proză lirică, dezvăluind „pri-virile din voal”, gândurile-ecou”, un „suflet clar și-atât de-armonic”, „decalogul învățăturilor înalte”, „principii de ființare” (viața, moartea, gândurile, reîncarnarea, ființe ... de lumină, tim-

pul ca iluzie, înălțarea de vis, iubirea care „este totul”etc.). Astfel, cele câteva „premise pentru o modelare sinergetică” par a-și regăsi originea în cele două volume de debut ale autorului, de asemenea sugestiv amintite în paginile cărții de față – O cale a rațiunii către Dumnezeu și Viață înaintea vieții – justificând secvențe de trăire viu reluate, cum ar fi cele prezentate în subcapi-tolele: „Din experiența zidului, aducere-amin-te”, „Esențiale picături de viață”, „Regăsindu-se...”. Capitolul se încheie cu poezia Alesei de lumină, altfel, chemarea..., văzută ca „Prințesă”, „Chemare a Bunei-Vestiri”, „Zeiță-a Focului Arhetipal”, sau pur și simplu ca „Aleasa”... Capitolul al cincilea, cel mai amplu poe-tic, încorporează, în prima parte, o suită de gân-duri de poet marcând „Zilele lui Septembrie”... o suită de stări-zile prefiguratoare, „trăiri extrem de complexe, în esență duale, pulsând de atâta viață și de nemișcare, totodată”, după afirmația emoționa(n)tă a autorului, atunci când „Aritia își pregătea Marea Plecare”. Poemele cuprind intuițiile adânc-revelatorii, dar tot atât de igno-rate rațional, ale celor 30 + 10 de zile rămase până la capătul din urmă.... Ne vom referi doar la câteva din titlurile acestor arhetipale zile, generând un cuprins de carte atât de inspirat ales, pentru a surprinde – prin cuvinte / sintagme supuse sensului – o dramatică stare de spirit: Pe rană, suflet de pus... („sămânță”, „fibră”, „darul bunătății”, „alea-nul”, „Tu-Eu, Tu-Eu”...), Atât de măiastră, pluti-rea... („te topește”, „slova din povești”, „valul din dorire”, „Măiastră-a Măiestriei”, „conturul zborului tău”), Darul de a fi unică, dimineața („datoare văzduhului, / duhului și sufletu-lui”, rădăcină-a lanului”, „grație voalată”, „stea nedilatată”), Ah, dacă ai putea... („Dăruită-a Darului”, „cântecul altarului”), Te regăsesc atât de-ntrebătoare, trăire a trăirii... („răbdare”, „șoaptă a timpurilor”), Renașterea din visurile vremii („tainică șoptire”, „zvon de lumină lină”, „glasul de Curcubeu”), De-atunci, de când, doar jocul... („firul din viața vieții tors”, „floare-n cer”, „grădină”), Frânturi de rai, pământește..., Prin menirea căderii în trup, ridicarea („vibrația de suflet și de gând”, „pulberea stelei”, „lumină vie”, „o creștere de val”), În plin zbor, capăt de izvor..., Iată de ce, adevărul... („suflet atât de drag”, „nețărmurit-o”), Atât de bună, grădina Maicii de Fiu („vibrație din vibrație”, „născătoare de semne”, „chip al ordinii esențiale”, „Arhetipală Mamă”, „sămânță de întemeiere”), Atât de vii gândul dintre zile... („cea vie dintre vii”, „dar din dar”, „cântare-n cântare”), Dirijorul de fluturi...


(„Simfonie celestă”, „Lumină nenăscută în ziua Dintâi”, „ecouri de după...”, „acordul inimii”, „o aspirație”, „voal de vocație”), Tu-Eu, dor de alt mereu („Pulbere de divin”, „vârf de catedrală”, „măiastră”, „o mângâiere de lumină”), Din nou și din nou altfel de cadou („cerească reveni-re”, „făcătoare de-adevăr”, „răsărit de soare”). Urmează, până la sfârșit de septembrie, celelalte zile-titluri, având prin ele însele o intrinsecă incantație poetică (fiind adică “des-cântate, cum sugerează autorul însuși): Tu-Eu, har prin curcu-beu, Cerul și pământul, atât de noi doi..., Curcubeu și voal, deja împreună, Prin alt chip de rostire măiastră, Ia-mă, inima-mi te cheamă, Rugăciune repetată, din nou... Ia-mă, ia-mă, fără să ții seamă..., Răspunsul, doar ca să știi că știu, Alergat de cai..., Încheiat, un ciclu de viață..., ciclu încheiat cu con-cluzia Amin, „cel din urmă mesaj trimis virtual Aritiei”, trăind „deja în Curcubeu...”... Din toate aceste fulgurații poetice, se desprinde o tacită și tulburătoare întrebare a Poetului: DE CE toate acestea, și mai ales CUM a fost posibilă intuiția lor, încă dinainte de a fi? O întrebare căreia încă Poetul îi caută răspunsul. Capitolul al V-lea, Un altfel de decalog: nescrise pagini de jurnal..., – subintitulat (Des)cân-tece de înălțare – surprinde subiectiv și dramatic „sensul zilelor din urmă”, „pregătirea plecării celei mari”, „drumul” etc. prin subtexte precum: “Altfel, despre puterea rugăciunii...”, “Nuntă în cer..”, “Alt chip spiritual de a fi acasă...”, “Decalogul unei înalte trăiri: învățături despre lume și viață altfel spuse...” Printr-un sens înalt metafizic pe care autorul îl prezintă, „Decalogul de învățătură” cultivat de Aritia viza – prin sensurile cuvântu-lui-discurs rostit la ANATECOR, cu câteva zile înainte de plecare –valori ale trăirii experiențiale ale Alesei de Lumină, protecția înaltă cu care înconjura și de care era înconjurată, reperele misiunii sale „întru iubire”, armonica sa ener-gie interioară, relațiile interumane bazate pe iubire, pe care toată viața le-a cultivat, creșterea spirituală generată prin rezonanța cu partene-rul de muncă și viață, posibilitățile de ieșire din criză, stările de tulburare lăuntrică, menirea venirii (sale) pe pământ și validarea creșterii prin reîntrupare. Toate aceste gânduri de înțeleaptă înțelegere umană sunt ipostaziate în ultimile cuvinte adresate semenilor, printr-o conjunctură uluitoare previzionară născută în 10.10.2013, care denotă clar că ARITIA ȘTIA. Iar aces-te cuvinte au fost: “Unind Cerul și Pământul,

învățați să priviți înainte. Iar noi toți să deslușim enigma omului nemuritor care sântem...”. Nimic mai cuprinzător și mai profund... Scrisoare deschisă Universului este obiec-tul penultimului capitol, conținând o implicită Dorire de zbor ales, Alesei... Conștient de poezia-mister care a marcat cumva Viața Alesei (sale) de Lumină, autorul își lasă deschisă cartea printr-un Omagiu: acela adus Luminii Vii împlinite de întreaga creație arhetipală a Aritiei, prin faceri obiectuale sau prin cărți de referință cum ar fi: Vestimentația Luminii, un adevărat „brevet de invenție” prin care haina devine vie, sanogenă, sau prin admirabila sa “Arhitectura Luminii”, o carte-simbol abia distinsă cu premiul Academiei Române... Un tulburător Post Scriptum: Altfel, dia-logul lumilor..., lasă deschis totul prin două poe-me-dar, prin care Aleasa și Poetul – stând din nou față în față, ea sus, iar el jos însă – își împle-tesc o dată mai mult gândurile, tulburătoare prin frumusețea lor sugestivă: De dincolo de voal, împreunate, sensurile... și De peste vremi, te-aduc din nou..., împletind sacrul cu profanul prin stări încărcate de „suflet divin”, „cuminecare”, „trup de vindecare”.


*** În cele din urmă, nu ne rămâne decât să conchidem că filosofia de ansamblu a cărții, excepțional purtătoare de viață, este aparte privilegiată de harul poetic al autorului, de forța expresivă a structurilor sale poetice, de magia pe care o degajă prin ipostazele complexe ale eului său, pătrunsă adânc de fiorul metafizic. Din acest punct de vedere, impresionează cele două Poeme cu dublă ființare: “De ce?” vs “Anti de ce?” punând în oglindă „întrebări care [...] mărginesc nesfârșirea”, ca o dovadă a fap-tului că “totul lumii poate fi [...] adus firesc îna-poi” prin expresive antinomii, cum ar fi: „De ce poate profanul să se închine-n naos” versus „de ce vibrează sacrul în trupul greu de tină?”, „De ce peste surâsuri tristețe se prelinge” versus „De ce se nasc surâsuri în miezuri de tristețe?”, „De ce trăiește omul singurătatea-n doi?” – „De ce trăiește omul în doi ca unul singur ? [...] vibrând sub efemerul desprins din absolut...” versus „...pulsând în absolutul desprins din efemer”. În același sens justificativ, vizând coerența sensului profund cu aceea a expresiei stilistice, adesea retorice, putem spicui din alte valoroase poeme structuri cu caracter sentențios, de marcă: „povara unei lumești aduceri-aminte / se preface în clopot de taină”, „tăcerea devine strigătul / din care lumea însăși își răsfiră armo-

nia”, „Suntem amintirea celor nicicând petre-cute”, „Cuvântul-Lumină de dinaintea începu-tului, / baltag fulgerat peste apele originale”, „Noaptea și ziua se-aleargă nehotărâte încă / în a-și reface marginile”, „Venim de undeva, de-atât de sus / Memoria de Foc să o trăim prin spire”, „Pământ din Cer și Voal din Voal / s-au prefăcut toate-n egal” etc. Dominanta numeroaselor poeme o cons-tituie incantația izvorâtă din rima interioară a versurilor („zbuciumul ușor al pleoapelor” „penumbră din umbră”, „vălul de dorire, sensul făr de fire”, „culorile, darurile”), din prima pereche, aidoma perlelor poeziei populare („din frân-turi de rai”, / „din pulbere de grai” / „deodată pulsăm, / acord gemănăm, „steaua din ninsoare, rafală de soare...) și, desigur, pădurea de meta-fore și simboluri cu iz de profundă meditație pe tema existenței și a dramelor acesteia. În concluzie, fără de preget putem afirma că această Carte, deoptrivă Poem-Eseu-Omagiu – având ca miez o Luminoasă și Iubitoare înțelepciune – poate sta cu cinste alături de mari cărți de scriitură adevărată, prin harul inimii atât de sensibile și al minții atât de lucide a autorului, așa cum sintetic o atestă versurile din poemul Celei ce este, versuri definitorii pentru esența unei întregi creații-operă: „Gânduri-poem / întoarse... / ca semințe de limpezită trăire, / atât de vii precum viața însăși / luminii din nuntire...”.


Eugen Cioclea este unul dintre poe-ţii care au „venit” în literatura română din Republica Moldova „cumva” de la Moscova. Explicaţia o găsim în biografia poetului şi în timpurile pe care le-a trăit acea generaţie de scriitori basarabeni. Întors din capitala Uniunii Sovietice la Chişinău, Eugen Cioclea „aduce” cu sine şi spiritul schimbărilor care deja dăinuia în metropola imperiului, dar nu şi la periferiile lui. Or, postmodernitatea literaturii făcute de Cioclea nu necesită vreo demonstraţie aparte. Sincronizat cu literatura la zi de la Moscova, una care în anii ’80 deja îşi anunţa schimbarea de paradigmă, Eugen Cioclea a ştiut cum să „integreze” plaiul mioritic de acasă în noua estetică. S-a scris în repetate rânduri despre tonul declamativ al ironiei lui poetice, despre felul direct de a spune poezia, aşa cum însuşi poetul insista că el „vorbeşte” poezia.

Ne-a preocupat în aceste pagini o altă dimensiune a scriiturii lui, la o nouă relectură a poemelor marca Cioclea, antologate mai nou de către scriitorul Emilian Galaicu-Păun într-un volum apărut la editura Cartier, după moartea poetului. Este vorba de un motiv poetic recurent, o obsesie poetică care trans-pare în poezia lui – teiul (post)eminescian şi nu numai, deja un tei cioclian, unul care prin-de alte contururi, căruia coroana şi ramurile îi cresc şi în alte direcţii estetico-poetice.

În general, grădina este un cronotop al poemelor lui Eugen Cioclea. Un spaţiu în care se întâmplă multe şi într-o manieră multiplă: „El nu are când aştepta inspiraţia,/ fiindă aceasta/ degrabă cărăbănindu-se/ ca să se dea în scrânciob/ în grădina din spatele unei


clinici/ de psihiatrie” („La persoana a treia”). Personajele lirice, la Cioclea, îi poţi întâlni pe potecile poematice în diferite ipostaze neordinare, spre exemplu, cum ar fi aceasta: „duhnind/ a cimbrişor ca a/ marijuana” („Biografia poetului”). Vegetalul este într-adevăr un drog la acest autor, un drog care te ameţeşte prin verdele său şi prin trimiterea la rădăcini. În aceste texte există un eu liric ce se proiectează în lanul de sensuri ale lumii: „pla-giindu-l pe Salinger/ la capătul unui lan de secară” („Maximă”), un lan în care ar putea fi prinşi şi salvaţi de cădere nu doar copii, dar şi adulţii, care încă, printr-o minune, într-un secol anormal, au mai rămas copii. „Ca în copilărie/ ne prinde-un chef de-a alerga desculţi/ din ministere prin câmpie” („Ard ruguri prin grădini”) – este acea permanentă încercare de a reveni la paradisul infantil, la punctul zero al existenţei.

Citim: „Volumul plămânilor – / (cerul de lângă casă/ + lumina + floarea grădinii)3” („Fişa de recrut”), or, cubul celor trei variabile este cel care denotă stereometria poeziei tine-reţii de recrut în armata roşie. Floralul însă nu este o preţiozitate estetică, este un fel de sensibilitate într-un ev mai puţin sensibil: „eu fluier tot ce-i rană lângă flori” („Ard ruguri prin grădini”). Raţiunea este complementa-rul dihotomic al floralului: „Creierul meu înseamnă nicovala/ pe care îndrept petalele/ de flori” („Creier”).

Vegetalul este cu siguranţă o dimen-siune în care se ajunge nu din sentimenta-lism pastelat, nu în maniera bardului de la Mirceşti, verdele crud este spaţiul în care se retrage poetul din jungla de beton: „De-acolo vin, dau buzna, ne surprind/ meii şi iarba/ însufleţind betonul” („Dilema”). Nervurile poeziei corespund celor ale frunzei: „cred în valoarea neconvertibilă a frunzei” („Mai cred”) de aici şi „Frunzele-n piept ca nişte decoraţii” („Numitorul comun”) şi „Voi mag-netiza aceste frunze,/ să le prind de simţuri ca de ramuri” („Declaraţie”).

Dar acest verde organic nu este deja nici pe departe simbolul romantic al evadă-rii în natură, este şi el unul eretic, unul care merge în susul cotilirii existenţiale: „Decât de bunăvoie să abjure/ în defavoarea mân-tuirii sale/ frunza din vârf,/ ca palma Ioanei d’Arc,/ arde în rugul celor/ de la poale” („Frunza eretică”).

În contextul acestei câmpii mai degra-bă visate între blocurile marelui oraş, decât parcurse de paşii poetului deja format, teiul este mai mult decât un motiv literar, mai mult decât un intertext eminescian, chiar dacă tri-miterea directă la sursa este prezentă: „Cadă cortina într-un ultim act/ şi bată toţi înnebu-niţi din palme./ Eu ştiu că piesa nu s-a termi-nat/ şi EMINESCU în groapa lui/ nu doar-me” („Groapa de sufleur”), or, poetul teiului romantic trimite intertexte din groapa lui de sufleor al literaturii române posteminescie-ne şi Cioclea le ia în consideraţie, ajungând să constate chiar: „Convertit de statistică/ număr cuvintele în opera lui Eminescu” („Ora de scris”). De aici şi imaginea: „Luceafărul,/ ca pruncu-n embrion” („Plai”).

Teiul însă nu mai rămâne a fi doar spa-ţiul amorului romantic, al dorului romanţat de iubită, teiul este localizat în zona raţiunii şi lucidităţii majore: „Versant cu riduri, fruntea haşurată/ de-un polinom hieratic de idei,/ prefaţă ni-i la toate şi erată/ în pirueta florilor de tei” („Regula jocului”). Fruntea plină de idei, nu de „gânduri” ca la Eminescu, este în preajma arborelui-totem un fel de matrice a cogito-ului, de parcă funcţiile inimii au fost preluate cumva de raţiune, de mintea deloc cuminte. Teiului îi sunt atribuite calităţi răz-boinice, freamătul acestuia anunţă revolta şi rebeliunea frunţii: „Să lupţi până la capăt, suav ca un recrut/ precum se zbate teiul sub platoşa de floare” („Tinereţea gladiatorului”).

Floarea de tei este şi o refulare a minţii în lumea neadevărului şi a minciunii, în care totul ajunge a fi deformat în dependenţă de cine şi ce vinde sau cumpără: „Păstraţi-vă coloana vertebrală [...]/ Ea-i trunchi de tei, dar poate fi şi ghioagă” („Coloana vertebrală”). Teiul-buzdugan, teiul-armă este deja o nouă marcă a metaforei acestui arbore. Totuşi, sunt anunţate şi valori intacte, la care nu se umblă, care nu sunt corupte, revizuite, interpretate după bunul plac: „ca să nu-i pierzi originea pe scara/ timpului, cărui nu-i prea ajung fuscei, nu mai umbla chiar peste tot cu gheara/ lasă în pace pupăza din tei” („P.S. la Coloana ver-tebrală”). Intertextul crengian continuă obi-ceiul ironic al postmodernităţii intertextuale, dar anunţă şi un dialog cu literatura predece-sorilor, o revizitare empatizantă a trecutului literar.

Florile de tei funcţionează şi în cali-


tate de simboluri ale blândeţii şi împăciuirii sufleteşti: „bucuros că în sfârşit/ îmi intră sub guler ca floarea de tei fulgii blânzi de zăpadă” („Substituire”). Simbol al feminităţii şi graţiei în cultura europeană, florile de tei trimit aici şi la elementul feminin, la căldura arborelui (cum este receptat acesta în creştinism). Într-un poem-scrisoare trimis de la Moscova, de către poetul-student, mai bine zis, de către eul liric plecat la Moscova, aflăm bucuria regă-sirii: „Ieri am fost/ pe urlaţi după floare de tei./ Pomii noştri cresc şi aici,/ ca desprinşi din David/ pe un stei” („O scrisoare”). Or, teiul şi florile acestuia funcţionează ca un arbore sacru la care se revine, de la care se iau energiile, un copac-totemic care transmite energiile unui cod genetic, ale unei aparte-nenţe etnice şi culturale. Iar eul poematic nu este nimeni altul decât un Făt-Frumos din tei plecat la Moscova, fapt ce presupune toate obstacolele şi iniţierile unei astfel de călătorii de basm. Drumul acesta ca un parcurs exis-tenţial conţine şi pe Spân (unul mai degra-bă ideologic) care stă alături ca în povestea cu Harap Alb la masa împăratului: „Eram sătul./ Am vrut să plec./ O mână grea m-a pus la loc.” („Cina irodică”).

Desigur, există un dialog şi ironic cu simbolul aproape sacralizat în literatura româ-nă: „cum strânge cu făraşul/ iunie floarea zilelor de mai” („Iluminare”). Relativizarea simbolisticii teiului este una firească şi ar fi deranjat dacă nu ar fi, aşa cum aceasta o cer vremurile estetice, sociale şi de orice fel, căci nu este posibil să ieşi din propriul timp şi este absurdă simpla încercare de a o face. Detaşarea de estetica romantică şi clasică este firească şi poate chiar necesară la anumite cicluri artistice. Altfel intervine suprasatura-ţia, care alunecă în satiră şi ironie caustică.

„Albinele cară fabrica de zahăr/ direct într-un buzunar slinos/ ocolind pădurea de tei ca pe o eczemă a romantismului” („Ce te mai poate încălzi”) – nu este însă un vers care anunţă ruptura de literatura de până la, este mai degrabă constatarea artificialităţii care este prezentă în multe din cele pe care le trăim astăzi, a siropismului şi a dulcegăriilor de kitsch care se suprapun cleioase peste jude-căţile noastre de valoare. Revenirea la trecu-tul literar, la copilăria care şi ea deja ţine de trecut se identifică şi ea cu teiul: „Decât aşa, mai bine e s-ascult/ ce zice-un tei dezmoşte-


nit de floare” („Decât aşa...”). Dezmoştenirea aceasta anunţă şi faptul că mulţi dintre acei care s-au declarat urmaşi ai lui Eminescu nici măcar epigoni nu i-au fost, ci au produs literatură din zahărul vremii, departe de ade-văratele corole (şi blagiene).

Copacul amorului eminescian este şi simbol al existenţei umane, al unui ciclu de viaţă care presupune anumite stări şi căutări umane: „Să sufăr plin de seve ca un trunchi/ de tei, răpus de tânăr/ din picioare” („Hai să dormim iubito, pe podea”). Ramura copacu-lui universal, a acestui axis mundi este în stare să salveze, să redreseze lucrurile: „Tinereţea scoate strada centrală din maluri./ Luat de curenţi,/ troleibuzul cu nr. 3/ porneşte aiu-rea din staţie/ dar/ dumirindu-se parcă şi în disperare,/ se încleaştă cu braţele/ de o rămurică de tei” („Acasă”).

„Între două bătăi de pleoape alta erai şi altul eram/ mereu alt recrut, chinuit cum să-şi ducă/ iubita în suflet ca într-o cazarmă,/ când stau pe planton proiectoarele – teii/ iar floarea-i butonul suav de alarmă” („Numai cu tine nu vorbeam aproape deloc”) – un fel de refulare din lumea militarizării şi cea a războiului rece, teii sunt aici un fel de sal-vare prin imagerii, un fel de proiectare în altă lume, una paralelă şi aproape de spirit. Deşi aparent, acest copac pare să fie firav, în sensul durabilităţii lui, acesta poate trăi şi 300 de ani (teiul lui Eminescu având vreo 250 de ani), astfel, teiul este şi un simbol al dăinuirii umane şi poetice. Nu în zadar Andrei Rubliov şi-a pictat unele icoane pe lemn de tei.

Viaţa şi moartea din aceste poeme şi ele încap, ca la Borges în motto-ul din „Aleph”, între cojile unei nuci: „Orice o să fac – / mă joc cum credeţi cu versul – / voi crăpa/ pe masa de scris/ exact ca pe-o nucă/ tot/ universul” (din manuscrise, a se vedea Eugen Cioclea „Antologic”, Cartier, 2014). Astfel, viaţa poe-tică şi moartea omului fizic şi a poetului tot de vegetal ţine, nuca fiind un simbol al unui microcosm ce conţine în sine macrocosmul. Acest poem s-a adeverit a fi vizionar, chiar dacă nu ne prea place să mistificăm şi mitologizăm operele şi autorii, aici avem de a face cu un caz mai special, ca să nu zicem adevărat de-a bine-lea. Or, într-o postmodernitate a teiului, Eugen Cioclea este unul dintre poeţii cei mai adevăraţi ca să nu zicem cei mai mari ai literaturii din Mesopotamia dintre Nistru şi Prut.


Cartea Florentinei Narcisa Boldeanu, Grigore Vieru în exegeza românească de sinteză, Ed. Zona Publishers, Iași, 2014, teză de doctorat susţinută la Universitatea de Stat din Republica Moldova, prezintă toate elementele unei structuri şi tratări academice, începând cu dispunerea celor patru capitole şi subcapitole şi sfârşind cu trimiterile bibliografice, concluziile parţiale şi generale, adăugind o Bibliografie finală, variată şi bogată sub aspect informaţional şi aproape exhaus-tivă din punctul de vedere al obiectului cercetat.

Fenomenul Grigore Vieru este singular în arealul culturii româneşti de după Al Doilea Război Mondial, individualizându-se nu doar în spaţiul basarabean, ci şi în cadrul a ceea ce s-a numit generaţia ’60, cea mai strălucită, în condiţiile rezistenţei prin cultură, din anii comunismului: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Grigore Vieru, Victor Teleucă, D.R. Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu ş.a. În această constelaţie de strălucite talente, Grigore Vieru a devenit simbolul a ceea ce am numit, într-o carte recentă, Basarabia eminesciană, modelul arhetipal al românităţii dintre Prut şi Nistru. Aici îşi găseşte explicaţia popularitatea imensă a scriitorului, devenit cel mai cunoscut şi mai citit poet român postbelic. Opera şi sfârşitul tragic l-au propulsat ca poet naţional, încât se poate spune că pe Grigore Vieru „l-au îngropat ţara”, ca să invocăm spusa cronicarului Grigore Ureche. Aceasta a şi fost impresia puternică a celor care au participat la plecarea spre cele veşnice a poetului în acel ianuarie 2009.

Numai şi o asemenea situare spirituală ar fi fost suficientă pentru opţiunea tematică a cercetătoarei Florentina Narcisa Boldeanu. Autoarea însă îşi motivează alegerea nu sentimental, ci ştiinţific, din perspectiva intră-rii operei lui Grigore Vieru în canonul literar contemporan, cu o pertinentă arguţie axiologică şi teoretică. Şi întrucât exegeza viereană este deja considerabilă, s-a limitat doar la lucrările de sinteză privind critica criticii, cu o bună fundamentare teoretică, formulând problematica în pri-mul capitol: I. Critica criticii lui Grigore Vieru (Descrierea problemei în domeniu).

În Introducere şi în primul capitol, Florentina Narcisa Boldeanu încearcă să-şi definească şi să-şi motive-ze conceptul cercetării, sub spectrul a ceea ce se numeşte critica criticii, inevitabil legată de metacritică. Se poate vorbi de o triplă actualitate novatoare a investigaţiei autoarei: 1) pe de o parte, cum deja am subliniat, personalitatea şi opera lui Grigore Vieru prezintă o simbolistică specială în


arealul culturii şi literaturii româneşti de după Al Doilea Război Mondial, scriitorul basarabean fiind imaginea arhetipală a ceea ce s-a numit rezistenţă prin cultură în condiţii istorice extreme; 2) pe de altă parte, critica criticii este o metodă indispensabilă a oricărei cercetări mono-grafice moderne, fiindcă numai radiografiind unghiurile de vedere ale criticii, în derularea lor diacronică, poţi evita repetiţiile inutile şi „redescoperirea roţii” în mate-rie de exegeză a operei unui autor. Aşa procedează nu numai monografiştii, ci şi istoricii literari, un exemplu metodologic recent fiind Istoria critică a literaturii româ-ne (2008), de Nicolae Manolescu. E ceea ce Manolescu numeşte „interglosare infinită”1, dialogul dintre critici şi istorici literari, oglindă a schimbărilor de paradigmă canonică, fapt care a stat şi la baza conceptului lovinesci-an de revizuire critică a valorilor. Din păcate, un principiu critic respectat doar parţial de eminentul critic şi istoric literar, de unde, probabil, şi eludarea valorilor literare basarabene din Istorie… 3) În fine, al treilea argument de invocat pentru actualitatea demersului Florentinei Narcisa Boldeanu este procesul intrării în canonul literar românesc a operei lui Grigore Vieru. După argumentele teoreticianului canonului literar occidental, savantul american Harold Bloom2, acceptarea în canon a unui scriitor este identificabilă la două decenii de la moarte. Observăm însă, ca şi în cazurile Nichita Stănescu sau Marin Preda, că recunoaşterea dimensiunii canonice a operei lui Grigore Vieru este vizibilă încă imediat de la moarte, cu accentuarea acestei recunoaşteri după primul lustru al postumităţii. Cauzele sunt mai multe: în primul rând, valoarea operei, apoi simbolistica rezistenţei prin cultură, ceea ce a şi dus la scrierea a douăzeci şi două de „monografii” (cu toate variantele editoriale) despre viaţa şi opera poetului (autoarea întegistra cu una mai puţin, la data susţinerii tezei în 2014, cea a lui Ioan Ciuntu, apă-rută, de altfel, nu demult). Iată de ce studiul Florentinei Narcisa Boldeanu vine să întărească acest context cultu-ral benefic posterităţii lui Grigore Vieru. Pe de altă parte, realizarea unor asemenea forme de cercetare poate fi asemuită, prin utilitate, cu critica editologică întreprinsă de Nicolae Georgescu asupra tuturor ediţiilor operei lui Eminescu, şi aceasta îmbrăcând forma unei ample teze de doctorat, în două volume3. Autorul a observat că marea deficienţă în editarea lui Eminescu a venit dinspre lipsa de „interglosare” a editorilor, ceea ce a perpetuat erorile care au stat în calea cunoaşterii voinţei auctoriale eminesciene, întârziindu-se o ediţie ne varietur. În cazul exegezei, incovenientul principal, sesizat şi de autoarea acestei cărţi este repetarea inflaţionară a unor clişee cri-tice.

Într-un fel, triada inventariată mai sus se reflectă şi în următoarele capitole. Al doilea se intitulează chiar Grigore Vieru, omul şi poetul, văzut ca simbol al poeziei şi spiritualităţii româneşti, aspect pe care critica literară l-a subliniat cu asupra de măsură de la sfârşitul anilor ’50 până astăzi, de la prima versiune a monografiei lui Mihai Cimpoi (Mirajul copilăriei, 1968) la cea din 1 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 13.2 Cf. Harold Bloom, The Western Canon: The Books and School of the Ages, New York, Harcourt Broce, 1994, v. trad. din engleză a Deliei Ungureanu, Canonul occidental – Cărţile şi şcoala Epoci-lor, Grupul Editorial Art, Bucureşti, ediţia a II-a, 2007.3 N. Georgescu, Eminescu şi editorii săi, I, II, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2000.

urmă (Grigore Vieru, poetul arhetipurilor, 2009), de la articolele scriitorilor din fos-tele republici unionale până la cărţile semnate de postmodernistul Paul Gorban (Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, 2011) şi de părintele Ioan Ciuntu (Aşa cum l-am cunoscut, 2013). Ultimele capitole se ocupă de receptarea operei în spaţiul basarabean şi, respectiv, în cel din Ţară: Critica din Republica Moldova în căutarea autenticului Grigore Vieru şi Receptarea cri-tică a poeziei lui Grigore Vieru în monogra-fiile din România. Această departajare se explică doar din punctul de vedere al rea-lităţilor istorice de după Al Doilea Război Mondial, cu actuala existenţă a două state româneşti, fiindcă, din perspectiva strictă a culturii româneşti scindarea se arată artificială, dovadă, între altele, că, per-manent, autoarea este nevoită să „inter-gloseze infinit”, vorba amintitului critic, cu vocile criticilor din Republica Moldova şi ale celor din România, diferenţele fiind negli-jabile, deşi câteva pot fi decelate. De pildă, autoarea face observaţia că, în mod „para-doxal”, exegeza din România se ocupă mai intens de aspectele biografice decât cea din Basarabia. Asemenea, în Ţară monografiile sunt cu mult mai multe decât în Moldova, unde, practic, se restrâng la trei nume. Şi acest aspect ar putea fi considerat surprin-zător, dat fiind că exigenţele culturale par mai ridicate, încât Grigore Vieru n-a fost revendicat de o mare parte a postmoderniş-tilor, unii dintre aceştia intrând în categoria „denigratorilor” (precum Mircea Mihăieş sau Marius Chivu).

Apreciez şi faptul că autoarea nu practică o pură metodă descriptivă a texte-lor critice radiografiate, ci are simţul valo-rilor, subliniindu-le calităţile impresioniste,


hermeneutice sau sancţionându-le pe cele roman-ţioase, plate, didactice, strident radicalizante, ca în cazul paginilor semnate de Mihai Sultana Vicol, Sava Bogasiu, Olguţa Caba. Important este şi faptul că îşi sprijină demonstraţia apelând la o semnifica-tivă bibliografie românească şi străină în domeniul criticii cu sistem, îmbinând destul de convingă-tor metodologiile tradiţionale cu cele moderne şi postmoderne. În acest sens, între autorii valorifi-caţi cu profit se numără: Norbert Groeben, Johan Huizinga, Henryk Markiewicz, Paul Cornea, Eugen Simion, Mihai Cimpoi ş.a.

În altă ordine de idei, în pofida lipsei unei îndelungate experienţe în ale scrisului, lucrarea se susţine şi din punct de vedere stilistic, păstrându-se cu grijă tonul academic, într-o limbă română curată, nu lipsită de expresivitate, mai ales în pasa-jele concluzive prezente în fiecare capitol şi subcapi-tol. Florentina Narcisa Boldeanu dovedeşte o bună cunoaştere a operei şi personalităţii sociale a lui Grigore Vieru, ceea ce-i permite să reliefeze domi-nantele tematice, stilistice, ideologice, cât şi singu-laritatea canonică a moştenirii literare vierene, toate scoase în evidenţă prin textele exegetice investigate. Aceste calităţi promit utilitatea viitoare a cercetării

nu numai în rândul celor care vor să se iniţieze în opera lui Grigore Vieru (elevi, studenţi, profesori ş.a.), dar şi al potenţialilor exegeţi.

Am remarcat, în partea introductivă, că bibliografia utilizată este aproape exhaustivă, şi asta deoarece posteritatea lui Grigore Vieru este vie şi apar nu numai numeroase articole în diver-se publicaţii din Ţară şi din Republica Moldova, ci şi cărţi precum cele recente, semnate de Valeriu Matei (Taina care apără poetul), de Nicolae Dabija (Întâmplări cu Grigore Vieru) şi cea, deja amintită, a Părintelui protoiereu mitrofor Ioan Ciuntu, Aşa cum l-am cunoscut (Chişinău, 2013, cu o prefaţă de Spiridon Vangheli) sau ediţii noi precum Grigore Vieru, Tu m-ai strigat, fiule? (Editura Guguţă, Chişinău, 2013, antologie, concepţie editorială şi prefaţă, de Spiridon Vangheli). Autoarea cunoaş-te tehnicile descrierii şi trimiterii bibliografice, ceea ce asigură caracterul ştiinţific al lucrării.

Cercetarea Florentinei Narcisei Boldeanu este de certă utilitate culturală. Ţinând seamă de calităţile subliniate, se poate aprecia de pe acum că lucrarea va intra în bibliografia obligatorie a studiilor vierene, fiind cea mai importantă investigare de sin-teză metacritică a exegezei operei lui Grigore Vieru.



A.B. Stimată Doamnă Nina Cassian, am înce-put dialogul nostru cu un poem minunat...pentru că un poet îl simte pe celălalt poet chiar și fără prea multe întrebări, citesc un poem semnat de Nina Cassian, închid ochii și...mă bucur! Vă mulțumesc pentru că ați acceptat acest interviu, vă mai aduceți aminte ce v-a inspirat când ați scris aceste versuri?

N.C. Nu mai țin minte în ce împrejurări am scris poezia menționată (cam orgolioasă, sper că nu demagogică, întrucât se referă la ceea ce con-sider că am de dat, nu ca persoană ci ca ofertă de poezie...), și eu vă mulțumesc pentru acest dialog, d-na Angela Baciu.

A.B. Am crescut – fără să vă supărați pe sin-ceritatea mea – cu pozele lui Arghezi, Nichita Stănescu, Nina Cassian, Nora Iuga, Bacovia…lipite pe ușa camerei copilăriei mele și mi-ați călăuzit pașii, dorindu-mi să merg pe același drum…cariera Domniei Voastre atât de plină : ați publicat peste 50 de cărți de poezie, tra-duceri, eseistică, proză, întotdeauna a fost de partea Dvs. timpul ?

N.C. Timpul a fost poate (prea) generos cu mine, ajutându-mă să ajung la o vârstă venerabilă, cu mansarda încă functionând deși etajele inferio-are sunt subrede și degradate. Drept care, dacă regret ceva, e pierderea tinereții (cea fizică, bineînțeles). Cea ireversibilă.

A.B. Dar, să începem cu începutul: v-ați născut pe 27 noiembrie 1924 la GALAŢI.. Sunt de origine brăileancă, dar adolescența și maturitatea mi le-am petrecut la Galați, ce vă aduceți aminte de acest oraș? chiar așa în puținii ani pe care i-ați petrecut pe malurile Dunării…amintirile acestea se regăsesc unde-va în scrierile Dvs. ?

N.C. Orașul meu natal – Galați - (m-am născut se pare pe strada/cartier “Mazepa”)- mai există?

A.B. Da, mai există și astăzi – culmea …și eu am copilărit și mi-am petrecut adolescența tot în cartier “Mazepa”, pe strada Roșiori…dar, ați părăsit orașul foarte repede…

N.C. L-am părăsit când nu aveam încă nici doi ani, mutându-ne la Brașov unde mi-am petrecut copilăria până la 11 ani... Galați a dat personalități excepționale precum Ovid S. Crohmălniceanu, Iordan Chimet sau poetul-in-giner, martirul Gheorghe Ursu… și mulți alții…

A.B. A urmat perioada copilăriei la Brașov și mutarea la București, cum și în ce împrejurări ați început să frecventați cer-curile intelectuale de stanga și ulterior să intrați în Organizația Tineretului Comunist, credeați în ceea ce făceați ?

F��:�T�m

a��O��


N.C. La București – aveam 15 ani pe atunci! – era fascism și război. Am aderat la comunism - am explicat mai pe larg de ce în cărțile mele! Eram elevă și m-a atras …o altă elevă. Nu am cunoscut cercurile intelectuale de stânga.

A.B. S-a scris în presa de specialitate că primele Dvs. încercări literare au fost încurajate de marii noștri scrii-tori Tudor Arghezi și Ion Barbu. De fapt, aceste amintiri apar în « Memoria ca zestre ».

N.C. Da, despre întâlnirea mea cu Arghezi am scris în «Memoria ca zestre». M-a dus tata la Mărțișor cu un caiet «fraudulos», conținând câteva poezii de ale mele și unele ale tatei.

A.B. Cum v-a primit Arghezi?

N.C. Arghezi s-a “orientat” imediat și mi-a scris cu mâna lui: “Talent incontestabil, vocație sigură…” referindu-se …la ale mele (caietul a fost un timp în posesia lui Adrian Păunescu, nu știu dacă mi l-a restituit, eu nu-l mai am.). În ce-l privește pe Ion Barbu, rog cititorii să citească poezia “Lui Ion Barbu” din volumul “Desfacerea lumii” apărut în 1991- 1992 la “Fundatia Culturală Română”; ea spune (aproape) tot.

A.B. Într-un alt interviu televizat, ați declarat că indife-rent unde v-ați aflat, chiar dacă ați fost plecată din țară, “nu v-ați pierdut niciodată inima”, și că ați iubit locurile și oamenii de acasă...cum este să trăiești o vreme în exil, să fii departe, să te simți singur...știu că aceste lucruri le-ați povestit în cărțile Dvs.,dar...povestiți totuși citito-rilor care n-au reușit să vă citească ultimele cărți.

N.C. În ce privește exilul, nu m-am consolat cu “inima” ci cu “LIMBA”, cea care nu m-a părăsit niciodată! M-am simțit perpetuu “acasă” folosind-o cu ardoare.

A.B. Cum era cenzura comunistă și cum scăpați de ea? Ce tertipuri foloseați? Poezia scrisă în Romania în perioada comunistă era cu ceva mai prejos decât alte literaturi ale altor popoare?

N.C. Cea mai cumplită sub raport estetic și psihologic a fost perioada dintre 1946 și 1957 - dar și după aceea - pe care am descris-o pe larg în vol.1 si 2 al “Memoriei ca zestre”. Cenzura opera asupra tematicii, a vocabularu-lui dar, mai grav, asupra bunelor intenții, bănuindu-ne de formalism, decadentism, demascându-ne în ședințe publice, desfigurându-l. Da, credeam în comunism ca într-o posibilă armonizare a lumii (criza mea mistică!), în dispariția războaielor, a banului, a statului, a antago-nismelor sângeroase dintre rase, popoare, națiuni etc. Atrăgătoare utopie! Care n-avea nimic de a face cu torționarii culturali! Sau cu cei politici! Sau cu odioasa,


criminala luptă pentru putere fie a lui Stalin sau a lui Dej (uciderea lui Pătrășcanu)!

A.B. Dacă ar fi să propuneți pe cineva pentru Premiul Nobel pe cine ați propune?

N.C. Premiul Nobel l-ar fi meritat și Arghezi, și Blaga și, mai recent, St. Augustin Doinaș. Dar, cunosc destui mediocri care l-au căpătat… și mari scriitori care nu au avut parte de el. Deci, să nu ne lăsăm obsedați.

A.B. Citindu-vă cărțile e ca și cum v-aș cunoaște căldura vorbei, zâmbetul dintre ver-suri, luminozitatea și energia cu care descrieți fapte și întâmplări din viața dvs., grele, tragice, mă fac să cred că sunteți un om extraordinar de puternic, cum ați reușit? Care este “secretul tinereții fără bătrânețe”?

N.C. Nu, Nu sunt puternică. Sunt, cum am mai spus, infatilă - deci vulnerabilă. Agresorii (chiar călăii) mă crută fiindcă nu sunt un adversar pe măsura lor.

A.B. Ce rol au jucat marile iubiri din viața Dvs., povestiți.

N.C. Iubirile? În afară de procentul de fericire până la extaz și de suferință atroce - le datorez zecile de poezii pe care le-am scris! Mă tem că am fost nedreaptă sau intolerantă cu unii dintre semenii

mei… Un vechi prieten, azi decedat, m-a numit “Apologetică-apoteotică-apoplectică-apocaliptică” având în vedere circulația mea de la entuziasm absolut la totală respingere. Eram (mai sunt?) o ființă exagerată-sau doar infantilă (mai sunt?).

A.B. În viața Dvs.ați dat multe interviuri și ați povestit multe întâmplări .,aș dori să-mi mărturisiți acum , dacă se poate, ceva ce n-ați mai spus până acum...

N.C. Deși m-am căsătorit de trei ori, n-am pur-tat niciodată rochie albă de mireasă și n-am avut parte de ceremonie...

A.B. Doamna Nina Cassian, vă mulțumesc foarte mult pentru acest dialog, mi-a făcut o mare onoare și bucurie, și, v-aș ruga să încheiem cu un gând...vers...

N.C. Aș încheia cu un cântec popular pe care-l fredonez la ocazii:“Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere și fără făgaș...”

și dintr-o poezie a mea despre vărsarea Dunării în mare:

“lichidul, ostenit de propria-i istorie” “intră-n odihna lui iluzorie”... Ceea ce-mi doresc și mie...

F��Eam��a��


Andra Rotaru (n. 1980) este autoarea volumelor “Într-un pat sub cearşaful alb”, Editura Vinea, 2005 (Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – opera pri-ma, 2006; Premiul Iustin Panţa, 2006; Premiul Tudor Arghezi, 2006; Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, 2006), “En una cama bajo la sabana blanca”, Bassarai Ediciones, Spania, 2008, “Ţinuturile sudului”, Editura Paralela 45, 2010, “Lemur”, Editura Cartea Românească, 2012 (Premiu Tânărul poet al anului, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori). A beneficiat de rezidente in Europa si America, dintre acestea, cea mai recenta fiind International Writing Program, Iowa.


P.G.: Am ales să închidem edițiile de inter-viuri 2014 ale Zonei Literare cu un dia-log cu tine, Andra Rotaru. Și asta nu e întâmplător. Intrăm în 2015, an în care se fac zece ani de la debutul tău. Zece ani de la Într-un pat sub cearșaful alb; volum de versuri publicat atunci la o editură care se ocupa de debutul tinerilor din valul literar 2000, Ed. Vinea. Cum vezi acum, peste timp acea carte, debut care trebuie să reamintesc cititorilor a fost distins cu importante pre-mii, de la cel de la Botoșani, premiul Mihai Eminescu – Opera prima, la cel al Asociației Scriitorilor din București etc.

A.R.: Uneori e frumos cum, uitându-te înapoi, ți se poate părea că nu tu eşti cel care a trăit viața din urmă, ci un altul. Şi toată mirarea asta e însoțită de un hohot de râs, de plăcere, de o încordare. Într-un pat... a fost cartea potrivită la momentul potrivit pentru mine. Ea m-a dus în țara Fridei Kahlo şi a lui Diego Rivera, ea mi-a arătat şi mai clar care este drumul meu şi nu al altora, ea m-a învățat sau mi-a readus aminte că nu pot să îmi trăiesc viața decât atunci când există intensități maxime, mi-a arătat că nu pot să fac compromisuri sau să accept orice este în jurul meu. Desigur, după perioade intense din punct de vedere emoțional sau psihic sau fizic, e normal să vină un declin, să apară o liniştire. De

astfel de momente mi-e teamă, ele mă sufocă, simt că ele sunt periculoase. Pentru că am energia şi dorința să mă arunc din nou, indifer-ent de consecințe, acolo unde intuiesc că viața clocoteşte şi mă aşteaptă noi experiențe intense.

P.G.: Știu că volumul de debut a apărut după rezidența de la Mănăstirea Râșca, în apropierea orașului Fălticeni / Suceava. Acolo l-ai întîlnit de Adi Urmanov, despre care spui la un moment dat, într-un alt interviu, că ți-ar fi înțeles cel mai bine direcția debutului literar, că ți-a fost ca un mentor...


A.R.: Adi Urmanov nu a apărut întâmplător în viața mea şi a alto-ra. Sunt aproape sigură că dacă nu exista atelierul de la Râşca, nu aş fi ajuns la fel de repede să mă descopăr. Poți intui că există ceva în tine, însă poți la fel de bine doar să trăieşti cu intuiția aceea, fără să îi dai o formă - aşa am simțit când am abandonat facultatea de arte plastice sau când am renunțat la muzică. Am ştiut că există o forță în mine care mă împinge în altă direcție, iar abandonul a fost firesc, fără regrete. A fost şi periculos, într-un fel, însă aşa fac mereu: îmi schimb direcția în viață în câteva secunde, fără să mă mai uit înapoi. Iar când te întâlneşti cu persoane care par venite dintr-o altă lume, aceste întâlniri sunt pur şi simplu revelatorii. Până acum am avut şansa să întâlnesc astfel de persoane (sau am fost suficient de deschisă în acel moment încât să realizez ceea ce se întâmplă), sper să se mai întâmple, sunt de abia la început...

P.G.: Cum se împăcau energia de la Mănăstirea Râșca și energia ta poetică? Pentru că proiectul final o readuce în atenție pe pictorița mexicană, Frida Kahlo, care are o pictură suprarealistă, a căror lucrări nu sunt tocmai în ton cu energia unui spațiu sacru, ci dimpotrivă?

A.R.: Nu am scris acel volum la Râşca, ci imediat după revenirea în Bucureşti. Ceea ce m-a făcut să o aleg pe Frida a fost un impuls de moment, am revăzut tablourile ei şi am simțit că pot să vorbesc despre ele. Apoi am citit jurnalul ei, am văzut filme documen-tare sau biografice (The Life and Times of Frida Kahlo de Amy Stechler; Frida, naturaleza viva de Paul Leduc), am citit cărți despre pictura ei. Câți ar fi avut curajul să-i numească pe Breton şi gruparea din jurul lui “artistic bitches of Paris”?

P.G.: Dacă acum am fi la o lectură publică și cineva din sală ți-ar cere să spui ce poem din volumul de debut te reprezintă, ce poem ai aduce în discuție? Ni-l spui și nouă?

A.R.: Acel volum trebuie citit în întregime, la fel şi Lemur. Poți înțelege mai bine unele cărți dacă ai acces la construcția lor, la întregul lor trup. Singurul volum care poate avea poeme inde-pendente este Ținuturile sudului. Însă şi aici este mai bine ca poemele să se îmbrățişeze, să se atingă, să aibă apropierile lor de alte poeme din carte.

P.G.: Sunt debutanți care își mai neagă poeme din debut... Tu?

A.R.: În nici un caz! De ce aş face aşa ceva? Fiecare etapă mă reprezintă.

P.G.: La trei ani de la debut, volumul este publicat în spaniolă, apoi descoperi cu picioarle tale America de Sud. Cum a fost primit volumul? Mai mult, cum ai descoperit America de Sud?

A.R.: Volumul a fost publicat în 2008 în Spania, apoi am fost invitată la un festival în Mexic. Este mult spus că am desco-perit America de Sud, nu am vizitat decât două oraşe, capitala şi Puebla. M-a surprins Casa Azul în care s-a născut şi a murit Frida Kahlo. În care a lucrat o mare parte din viață. Trebuie să ajungi acolo pentru a simți locul acela: de la tablourile Fri-dei şi ale lui Diego Rivera, la corsetele Fridei, şevaletele sale,


fotografii, statuete etc. Chiar dacă am stat puțin timp în Spania sau în Mexic, cartea a avut parte de cronici pozitive: în revista ABC, Niram Art, Publicaciones del Sur, 20 minutos, Letralia etc. Am fost luată de val în acea perioadă, totul părea ireal de frumos.

P.G.: Experiența în S.U.A. are să te înspire pentru volumul Ţinuturile Sudului, care apare în 2010 la editura Paralela 45 din Pitești, pentru care ai fost nominalizată în 2011 la Gala Tinerilor Scriitori la titlul de Tânăr poet al anului 2010?

A.R.: În Statele Unite am fost pentru prima oară în 2011, volumul Ţinuturile sudului apăruse deja. În general desprinderile, plecările mă ajută, mă regenerează, mă forțează să fiu independentă, să interacționez, să asimiliez ceea ce este în jurul meu. Rezidențele literare sunt un prilej excelent pentru unele schimbări fie în plan literar, fie personal, fie în ambele.

P.G.: Pe bună dreptate, criticii au observat o ușoară schimbare de viziune poetică cu acest volum. În sensul că nu mai mix-ezi așa mult pe cadrul suprarealist ca în debut. Tehnica metaforei e una diferită, în sensul că poezia se construiește mai curând prin asocierea de imagini, așa cum se întâmplă de regulă în spectacole. Și am observat și o tendință a generației de a construi poezie în această direcție, poezie spectacol... chiar cu sunete, nu doar cu imagini.

A.R.: Nu mă gândesc la asta atunci când scriu. Ţinuturile sudului pentru mine este un volum frumos, la fel cum a fost şi perioada în care l-am scris. Uneori doar asta contează.

P.G.: Iar volumul tău cel mai recent, Lemur, apărut în 2012 la Cartea Românească, confirmă faptul că o preo-cupare a ta e ca poezia să poată fi transmisă pe mai multe canale, dar în mod deosebit prin arta spectacolului. Mai mult știu că volumul a fost adaptat într-un spectacol de dans de coregraful american Robert Tyree.

A.R.: Nu caut nimic în general: dacă simt că un anumit gest al unui personaj ar putea fi mai bine redat de un coregraf, atunci o să caut acel coregraf care va putea da naştere gestului intuit de mine. Dacă o melodie mă ajută să intru într-o atmsoferă de care am nevoie într-un anumit moment, atunci voi


asculta impulsiv acea melodie ore şi zile în şir. De exemplu, petrec luni întregi uitându-mă la filme, ştiu atunci că sunt în căutarea unei idei sau unei lumi la care nu am acces altfel. Sunt frumoase excesele, cred că datorită lor poți une-ori simți cât de viu eşti. Şi cât de mult poți evita sau risca să trăieşti în propria-ți viață.

P.G.: În 2012, împreună cu Radu Vancu, primești la Gala Tinerilor Scriitori titlul de Tânăr poet al anului. Cât de important e pentru un scriitor în general acest gen de recunoaștere?

A.R.: Cred că am mai spus-o: am fost răsfățată, probabil, de critica literară, încă de la debut. Există şi multe voci ambivalente, mai există şi injurii. Nimic nu te poate opri. Doar viața te poate opri. Recunoaşterea venită din partea altora te poate bucura pentru o perioadă scurtă de timp, însă nu îți garantează o traiectorie literară de lungă durată. Lucrurile se întâmplă pur şi simplu sau nu. Scrii sau te opreşti. Sau scrii pentru tine şi ştii că doar câțiva oameni vor surâde sau se vor linişti citindu-te.

P.G.: Poezia ta, indiferent despre ce volum vorbim păstrează un ton grav. Nu e la îndemâna oricui să intre în poetica ta. Și totuși în mare parte e vorba despre viață. Și în Lemur orice sunet, orice stare (fie fizică/ fie psihică), orice se arată dă în vileag viul...

A.R.: Lemur este un personaj aflat într-o continuă transformare. Nu este un animal, nu este o prezență umană, nu este o voce: e o multitudine de detalii văzute din diferite perspective, detalii care uneori par să ia forme cunoscute de noi toți. Alteori Lemur pare doar o diformitate. Iar ceea ce este el pe parcursul transformărilor, sau ceea ce vede el creează o lume. Lumile nu pot fi decât pline de viață sau de speranță de viață. După publicarea acestui volum, noua mea poreclă a devenit “animăluț”. Iar de atun-ci am început să port poşete cu fluturi, să adopt animale, să citesc cărți despre animale (e minunată cartea scrisă de Amy Leach, Things that are), să mă uit la filme cu animale, să comu-nic şi mai bine cu aceste creaturi...

P.G.: Știi ce am observat? Ca și la debut, ai ieșit din București să scrii Lemur. Tot în urma unei rezidențe. Nu oriunde, ci într-un loc cu încărcătură istorică și artistică, Tescani. Nu te inspiră Bucureștiul, urbanul în general. Mulți din generatia ta mixează pe această zonă.

A.R.: Tescaniul a fost ireal. Iar cam tot ceea ce

este real mă oboseşte sau plictiseşte. Sunt atrasă de ceea ce se poate crea în afara a ceea ce este palpabil, sunt sedusă de ceea ce poate cineva gândi sau vedea. Bucureştiul din mine nu este Bucureşti. Este uneori un colț retras cu multe băltoace şi chiştoace de țigară. Alteori este un miros, dar de cele mai multe ori este dorința de a-l părăsi. Prezentul conține mai puține delicii decât poate conține amintirea. Uneori cred că lucrurile sunt întâmplătoare, alteori anumite locuri mă aşteaptă pe mine. În acel an în care am mers la Tescani, am fost singură. De obicei erau selectați mai mulți scriitori. Însingurarea şi teama pe care le-am simțit acolo au fost benefice. Înfricoşătoare de multe ori, dar nu în sensul negativ - am nevoie de situații, locuri, oameni unici în preaj-ma mea pentru a mă simți în sfârşit bine. Poate de asta sunt şi foarte selectivă, poate de asta mă însingurez, în general. Nu am vreo apetență pentru socializare şi mi-am asumat acest lucru. Rezidența de acolo mi-a oferit prilejul să fiu singură mult timp. Domeniul de la Tescani e greu de descris, la fel ca lemurul, e schimbător, e greu de trăit cu prezența sa o perioadă îndelungată, te poate doborî, e mult prea intens. O intensitate creativă, o intensitate care nu are nimic real: dacă nu eşti pregătit să ajungi acolo, nu-l poți simți.

P.G.: Să ne imaginăm că, așa cum person-ajele din Lemur se plimbă ca niște energii prin zona ta de inspirație creatoare, un poem ar ieși din volum și ni s-ar arăta. Care crezi că ar fi acela; și de ce?

A.R.: În acea perioadă am cunoscut-o pe Ana Gubandru şi am văzut spectacolul ei de dans, “LAMUR (the most beautiful I can)”. Imediat am scris poemul “îşi spune lemur mai ales în zilele de toamnă”. Ea a fost primul lemur pen-tru mine şi mi-a inspirat primele gesturi ale lemurului. După cum spuneam, sunt unele întâlniri magice pe care ți le oferă viața asta. Le ratezi sau înțelegi ceea ce ți se oferă.

P.G.: Poate o să pară clișeu, dar mă interesează să știu ce părere ai tu despre poezia care se scrie ai în Romînia, apoi despre ce părere ai tu despre poezia română în lume?

A.R.: Avem o tradiție, oriunde te duci în lume oamenii vor şti să-ți menționeze câțiva autori români şi câteva cărți. Mulți scriitori români au fost traduşi şi publicați în afară, în reviste sau editorial, alții au fost prezenți la festivaluri sau rezidențe. Uneori, când sunt plecată, nu mi-e dor de nimic, mi-e dor doar de poezia şi poeții noştri. Mi se par minunați.


P.G.: Are nevoie un poet să fie tradus în mai multe limbi pentru a se face cunoscut? Aș vrea să atingem puțin și zona idee de market-ing literar. Piața ne învață că fără marketing nu exiști, iar dacă o carte nu e promovată, autori foarte buni riscă să nu fie descoperiți.

A.R.: Depinde ce vrea fiecare dintre scriitori. Dacă vrea să interacționeze şi să cunoască scrii-tori din alte zone ale lumii, atunci e firesc să îşi dorească să fie tradus. Dacă îşi doreşte altceva, atunci nu ştiu cât de mult mai contează. Voința e greu de cântărit. Iar poezia-voință nu mai e poezie. “Autori foarte buni riscă să nu fie descoperiți” - eu cred că acei autori foarte buni nu riscă nimic, pentru că ei deja şi-au asumat riscul de a fi foarte buni.

P.G.: Când nu scrii poezie ce construiești, la ce lucrezi?

A.R.: M-am hotărât să fac în viața asta doar ceea ce îmi doresc să fac. Poate suna extrem, însă cred că se poate sau încerc să cred că se poate. Dacă aş putea, aş călători des, foarte des. Aş trimite vederi, aş scrie scrisori, aş face poze. Când aş simți nevoia să scriu, aş face-o. Fără nici o presiune, fără nici o finalitate imediată. Momentan visez să se întâmple cât mai repede ceea ce îmi doresc. E ciudat cum lucruri pe care mi le doream în copilărie se întâmplă acum. La fel şi lucruri pe care mi le doream acum câțiva ani. Iar dorința pe care mi-am pus-o sub Big Ben pe 31 decembrie 2013 (să călătoresc tot anul următor) s-a împlinit. Deci să spunem că acum lucrez la îndeplinirea dorințelor. Există magie, nu?

P.G.: Nu am să te întreb dacă te-ai apucat de scris și proză, pentru că știu că ai un roman neterminat și, în același timp, neîn-ceput. Spuneai într-un alt interviu că pe la 6 ani, când erai la bunicii din Constanța erai atrasă de cărți și că, după ce ai citit Spre far de Virginia Wolf ai luat un caiet și ai notat pe prima pagină albă “roman”. Nu scrii proză, vreau să știu cum vezi proza românească de azi, pentru că eu cel puțin văd titluri foarte bune, multe dintre ele chiar cerute sau traduse în exterior.

A.R.: Mereu mi s-a părut că se scrie mai multă poezie bună aici decât în alte părți. Nu stăm rău nici cu proza, dar ce ştiu eu? Citesc de plăcere, nu caut altceva. Şi nu cred că voi scrie vreodată proză pură.

P.G.: Încă de la debut te-ai bucurat de tabere de creație, și aș aminti din nou

întâlnirea cu Urmanov. Azi mai mulți din congenerii noștri fac tabere de creație și susțin cenacluri literare. Mai mult, observ o revenire pentru lectura face tu face. Din virtual la ateliere literare...

A.R.: Fiecare are partea sa bună: cenaclurile literare online au avut farmec, poate încă mai au. Erau vii, conectau oameni de la sute de km depărtare, comentariile puteau fi distrugătoare pentru cei mai slabi de inimă, mai era şi farmecul clonelor care apăreau sau al identităților necunoscute. Lectura face to face nu mă reprezintă foarte mult. Deşi, desigur, unii sunt foarte buni oratori sau preferă acest tip de interacțiune-eveniment. Dacă scrisul ar putea fi inserat într-un peisaj pic-tural, de exemplu, cu siguranță mi-ar plăcea să stau să comentez acea pictură-poezie.

P.G.: Colaborezi la câteva reviste impor-tante, la multele cu interviuri și portrete literare. Te-ai gândit vreodată să îți aduni interviurile într-un volum? Care e cel mai spumos scriitor pe care l-ai intevievat?

A.R.: De la sfârşitul anului 2013 m-am hotărât să încetez colaborările, mi-am dat demisia de peste tot, am simțit nevoia de o pauză pe ter-men nedefinit. Mai colaborez cu o singură revistă... totuşi. Uneori pur şi simplu mă opresc. E ca într-o relație care atinge un apogeu, apoi te distanțezi sau alegi să te întorci. Mi s-a propus de mai multe ori să public un volum de intervi-uri, însă niciodată nu am păstrat aceste intervi-uri, ele sunt acolo unde au fost publicate. Mi-au fost dragi interviurile din The One, despre Belle Époque, sau cele din Dilema Veche, cu scriitori români plecați în America... Cel mai incitant interviu a fost cu Andrei Codrescu, publicat în Dilema Veche, “Revoluția Dada vrea ca toți să fim artişti” (http://atelier.liter-net.ro/articol/7633/Andra-Rotaru-Andrei-Codres-cu/Revolutia-Dada-vrea-ca-toti-sa-fim-artisti.html)

P.G.: Pe final atât te mai întreb, în momen-tul de față lucrezi la vreun proiect poetic, 2015 să fie un an cu o carte nouă?

A.R.: Cred că în ultimul timp m-am deschis foarte mult, accept lucrurile, le aştept, le adun, apoi le las să treacă. Scriu din când în când, nu mai păstrez nimic în calculator, scriu în diverse agende. Atunci când mă mut dintr-o parte în alta a lumii las toate însemnările acasă, nu vreau să existe tentația de a revedea ce am scris. Iar textele scrise pe parcursul unui an, recitite în ultima lună a anului, pot să aibă un sens sau pot fi o mare dezamăgire, îți poți da seama că timp de un an doar te-ai distrat! Sau doar ai trăit.


Daniel D. Marin s-a născut la Călărași, iar din 2012 locuiește la Sassari, în Sardinia. A publicat poezii în majoritatea revistelor literare importante din România și a realizat rubrici, interviuri și anchete literare pentru mai multe reviste de prestigiu, printre care Luceafărul, Cuvântul, Viața Românească, Suplimentul de cultură și Poesis. În cadrul rubricii sale, „niște tineri.ro”, pe care a inițiat-o și coordonat-o, între 2003-2007, în Oglinda literară, publică, în premieră, intervi-uri cu tineri poeți precum Elena Vlădăreanu, Adrian Urmanov sau Claudiu Komartin. Din 2011, este redactor asociat la revista Zon@ Literară, unde a inițiat o rubrică de poezie italiană contemporană. Debutează editorial în 2003, cu un volum despre care scriito-rul Ion Zubașcu spunea că introduce tema prenatalității în poezia română. A publicat: Oră de vârf, Geea, 2003 (Premiul „Duiliu Zamfirescu”, Focșani, 2003; nominalizare la Premiul Național de Poezie „Mihai Emi-nescu”, Botoșani 2004); Așa cum a fost, Vinea, 2008; L-am luat deoparte și i-am spus, Bru-mar, 2009; eLiteratura, 2013 (Premiul „Marin Mincu”, București, 2010); Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic româ-nesc (coord.), Paralela 45, 2010; Poeme cu ochelari, Tracus Arte, 2014.


Liana Vrăjitoru Andreasen: Dintre influențele tale literare, care ar fi cele mai importante?

Daniel D. Marin: Mă întrebi dacă intuiția mea poetică s-a intersectat cu a altora? M-am dus, în 2000, la cenaclul pe care îl ținea Mircea Cărtărescu la Facultatea de Litere a Universității din Bucureşti. Era chiar ultima şedință a acelui cenaclu şi cumva „festivă”. Marius Ianuş, cel mai talentat tânăr poet român la acea vreme, îşi lansa cartea lui de debut şi erau în sală „frac-turiştii” pe care îi vedeam astfel prima dată (fracturism is a type of poetry embracing rupture,

anarchy, and rough, unpolished expression, n.ed.). Atât de mult m-au atras câteva puncte din manifestul lor literar, încât am ajuns să cred, instantaneu, despre mine, că scriu fracturist. Mă înşelam. Directețea, şocul, dacă sunt dublate de retorică, n-au efect pentru mine, pentru că ajung să se-nchidă în descriptiv şi enumerări necredibile: n-au o forță din ele însele sau din trăirea emițătorului, ci doar din actul sumar de a arăta cu degetul. Eu trăiesc mai intens dacă mai intens trăiesc personajele mele. Eu înțelegeam „fractura” altfel decât au ajuns să o practice fracturiştii. Tu, ca scriitor, o poți mima, ca personaj nu! Iar fractura nu e socială sau poli-tică, ci la nivelul micilor entități ce ne populează orizontul lăuntric. Micile entități înghit marile entități. Arătam acum doi ani, într-un articol pe care încă nu l-am publicat, că Ofelia Prodan, poeta ce a debutat editorial în 2007, închipuie, în cărțile ei, un fel de mutanți între un ceva de al poetului şi un ceva de al cititorului în stare să declanşeze empatia, legătura directă, imediată, fără nici o mediere forțată sau programatică. Fără a se mai pune pe sine în centrul lucrurilor, „înscenează” o istorie proprie în care perso-najele ei, hipnotice şi palpabile (fie şi într-un imaginar colectiv), țin cu sufletul la gură, noul realism, tatonat deja de la începutul anilor 2000 (în sens un pic social – un pic politic), căpătând o dimensiune de nebănuit înainte. Articolul se numeşte „Realitatea în viziuni şi personajele noului realism”. Mi-ar plăcea, prin urmare, să fiu inspirat, să fi fost inspirat de realitatea unor astfel de poeți.

L.V.A: Pentru ce fel de public scrii poeziile? Ai în vedere un public care îți este familiar sau necunoscut? Cu alte cuvinte, sunt poezii “românești” sau “universale”? Încerci să scrii poezii pe care le cere/așteaptă publicul, sau vrei să surprinzi?

D.D.M. Dar ce, publicul te întreabă dacă te-ai gândit la el când ai scris? Şi, dacă te întreabă, indiferent de răspunsul tău, în final nu tot cu ce ai scris rămâne? Te poți face simpatic unui public în măsura în care propriile texte te pot face simpatic. Altfel ar fi o relație artificială, o falsă seducție şi de scurtă durată. Eu sunt pri-Eu sunt pri-mul meu public, familiar şi necunoscut. Când scriu, mă am pe mine, ca cititor în acelaşi timp, alături. Dacă simt că mă interesează ce scriu, că mă implică, merg mai departe. Dacă adorm în timp ce scriu o poezie, e clar că nu mai am cum să o scriu, cum aş mai putea-o trimite mai departe, altui cititor?! Mi-am pus întrebarea cât de aproape de public mi-ar sta bine. Cu prima carte nu mi-ar fi stat bine (poemele din ea se pot citi în singurătate, doar acolo), dar de la a doua cred că a început să îmi stea mai bine. De

P��ț��Da��D

.��a��Of��a�P��a�


la a doua, poemele se pot citi şi în public. Mi-a spus Horia Barna, fostul director al Institutului Cultural Român din Madrid, că ceea ce am citit în 2009, la Madrid, sună foarte “natural” în spaniolă. E posibil, aşadar, ca unele din poemele mele să fie asimilabile altor literaturi, însă nu am prea avut ocazia să constat: abia de puțin timp locuiesc în Sardegna şi pot lua “pulsul” poeziilor mele într-o altă limbă şi în alt context cultural.

L.V.A.: Se observă o tendință suprarealistă în poeziile tale. Consideri că asta te plasează într-o tradiție (de exemplu, Gabriel Garcia Marquez) sau este un suprarealism cu amprentă proprie? Personaje precum Chibrit, sau naratorul din “Cum m-am sinucis” par să aparțină unei alt fel de realități. Ce te atrage la astfel de personaje?

D.D.M. Ştefania Mincu vorbea de un tip de suprarealism inexpresiv, în care “sunt acum pe tăcute izgonite din poezie atât iluzia metaforei, cât şi iluzia îndepărtării cortinei dintre real şi text, a pipăirii minimaliste şi cinematografi-ce a realului-ca-real”. Tot ea, de o poezie care “devine sibilinică şi coboară în straturile unor “terorisme” şi catastrofe apocaliptice ascunse în gesturile cele mai mărunte, încă de la sta-diul infantilismului absolut, perpetuat însă ca stadiu unic de umanitate, unde ființa umană e amenințată de un fel de senescență precoce şi unde incubează pe tăcute violența şi crima”, pentru că ai amintit de Chibrit şi de Cum m-am sinucis. Desigur, Ştefania Mincu nu se referea la poemele din cartea ce urmează să apară, ci la cele din ultima mea carte apărută. Ce m-ar putea atrage la astfel de personaje ale mele? “Inocența vinovată”? Destrămarea liniştii, care se insinuează în realitatea fiecăruia? Ştiu că nu e vorba de retorică, ei nu i-am făcut niciodată loc. Ştiu, de asemenea, că amprentele de realități din poezia mea pot fi în egală măsură imagi-nare sau halucinante şi că monştrii nu provin doar din exterior, ci şi din interior, din mitolo-gia fiecăruia. “Microrealismul magic”, sesizat de Paul Cernat în L-am luat deoparte şi i-am spus (2009), m-ar apropia, nu-i aşa?, de Gabriel Garcia Marquez. Biografia “himeristă” din Aşa cum a fost (2008), “cu popasuri mai degrabă în vîrste şi stări interioare decît în stricte relecturi – nostalgice, euforice sau anxioase – de memo-rie” (Al Cistelecan) m-ar apropia de mine. Iar domnişoara O., personajul “filmului” meu de 16 poeme, s-ar afla, după cum o văd eu, pe un drum interiorizat şi inițiatic, deşi aparent el nu duce nicăieri decât tot în imaginația ei infantilă şi aeriană. Prin urmare, nu ştiu dacă amprenta proprie e a mea sau a chiar personajelor din poe-mele mele. Aş opta pentru o identitate a lor.

L.V.A.: Cum ai defini tu poezia, în secolul 21?

D.D.M. Dar cum a fost definită înainte de seco-lul 21? Definițiile acestea necuprinzătoare sunt şi în permanentă mişcare şi nu se ştie exact care e cu un pas înainte şi care e cu mai mulți paşi înapoi. Oricum, e mai mult rolul altora să ne-o spună. Ion Mureşan e de părere că “poezia e o reacție de apărare a unui organism. Când socie-tatea este bolnavă, exact ca atunci când organi-smul este bolnav, ea secretă anticorpi. Explozia de poezie de după 1990 e un semn că societatea este bolnavă. Organismul social a secretat poeți, iar aceştia din urmă au rolul de a vindeca, de a anihila infecția, prin ceea ce scriu”. Cred că omite, pe nedrept, din ecuație micii monştrii de care spuneam că-i înghit pe cei mari. Psihicul uman poate devora, cred, şi în absența unor stimuli externi, sau mai ales atunci. Putem face proba izolându-ne, pentru perioade din ce în ce mai lungi, de ceilalți. În relația cu mine, poezia uneori se arată, stă puțin şi pleacă mai departe. Iar în rarele momente când suntem foarte apro-ape, uneori mă lasă s-o aşez într-o carte. Să nu te gândeşti că-i cu nasul pe sus sau că e infidelă, e atât de fidelă pe cât pot rezista eu.


Ce gândeşte Electra înainte de plecarea tatei la război

Mama şi tata au plecat să se culcePrintre morți cu privirile goale.Mi-au lăsat un bilet în care spuneauCă nu m-au iubit niciodată,Pentru că n-am fost cuminte...Am uitat foşnetul rochiei în şifonierŞi nu se cade să porți o rochie mută!(Poate că mama şi tata n-aveau de unde să ştie,Dar eu am auzit că rochiile albastre oricum nu foşnesc.)Mi-am lăsat unghiile să crească prea mult,Până s-au încolăcit în jurul cuvintelor,S-au înfipt în ele şi le-au spart în silabe:Ma-mă... ta-tă...Mai târziu am încercat să le lipesc cu super glue,Dar le-am greşit ordinea: mă-ta!(Motiv în plus pentru ca mama şi tata să nu mă iubească.)Mi-am ondulat genele cu virgule decupateDin cărți, ziare şi reviste de modă,Am încălțat pantofi cu toc de uşăSă-mi facă piciorul mai fin(Apoi le-am tăiat limbileCa să nu spună pe unde am umblat).Atunci, mama şi tata mi-au tăiat părul,Mi-au dat un măr ras la masa de searăŞi au plecat să se culcePrintre morți cu privirile goale.


Mi-au lăsat un bilet în care spuneauCă nu m-au iubit niciodată.

Pâinea noastră cea de toate zilele

În unele zile se făcea dimineață.Atunci venea mama să ne dea de mâncare.Avea buza muşcată de somnŞi ochii vineți, pentru că bătaia e ruptă din RaiŞi din cauza asta a bătut-o Dumnezeu în Vinerea Mare.Eu îi spuneam «Lasă-ne, mamă! Du-te şi culcă-te.Odihneşte-ți pasărea verde din ochi. Dormi fără grijă,O să-i mâncăm zilele tatei la micul dejun».Şi mama pleca plângând de durere,Legănându-şi laptele în sânii tari ca de piatrăÎn care ne cioplise chipurile mie şi fraților mei.Şi noi plângeam, că în sfârşit era dimineațăŞi ne era foame. Atunci venea tata şi ne spunea“Mi-ați mâncat zilele! Să o ia dracu’ de viață!”Şi pleca plângând, îşi punea mâinile-n capŞi uniforma pe el. Se ducea la război,Pentru că trebuia să lupte ca să câştigePâinea noastră cea de toate zilele.Mama plângea iar - aşa făceau toate femeileCând le plecau bărbații de acasă.Trebuia să fie şi ea în rând cu lumea -Cu toate că nu-i părea rău.Asta însemna o gură în minus la masă,Adică mai mult pentru noi.Tata lipsea mult. Se întorceaNumai atunci când se făcea dimineață,Mirosind a femeie uşoară.Mama se supăra iar şi plângeaPentru că nu înțelegea de ce!Că doar şi ea era mică şi slabă!Numai noi ne bucuram că s-a făcut dimineațăŞi dimineața primeam de mâncare.De cele mai multe oriNoaptea ținea cât era ziua de lungă.

Timeout

Mașina timpului obositA strivit de asfaltO amărâtă de bucată de vreme,Scurtând distanța dintre două zile -Prima și ultima.Când cade umbra lungă pe sub pleoape,Inima care nu s-a iubit destulO să devină o piatră funerarăPe care va scrie căÎn depozitul acesta de spaime Suntem doar niște călătoriRătăciți în propriul trup,


Până când ajungemÎn burta plină de dragoste a morții.

O crimă perfectă

Înconjurat de o vinăCare nu-i aparține,Sufletul stă în genunchi Cu aripile stoarse de nori,Pipăind mierlele pe clape.Cântecul se așează ca o durerePe colțurile gurii.Ne ținem de mână și plângem Moartea cuvântului cusut între buze.O moarte curată. O moarte perfectă,Care o să treacă,La fel ca toate morțile mele,Neobservată.

Rugăciune

În trupul meu bat clopotele Ca într-o biserică vizitată de moarte.Mi s-a mai topit un degetȘi ochii mi se preling pe obraji. Ce bine miroși! Mi-a spus un copil Amețit de aroma dulceagă de tămâie și ceară.Miros bine pentru o moartă, mi-am spus Și mi-am amintit că iarAm ratat întâlnirea cu Dumnezeu, Cu toate că mereu am fost punctuală, Am avut grijă să-mi îmbrac Cuminte rochia de mireasă Și să-L aștept cu piciorul desculț La ora exactă. De fiecare dată mă amână, Lăsându-mi același mesaj Pe care l-am învățat deja pe de rost, Ca pe o poezie proastă Învățată în școala primară: Nu acum. Iartă-mă, Dar chiar nu am timp pentru tine. Ne vedem după ultima ploaie.

Azi mi-am luat inima-n dinți Sătulă de atâtea trădări Și i-am trimis un răspuns: Dragă Doamne, Te rog mult, nu mă mai scrie. Din literele scrijelite în carnea mea Se nasc îngeri orbi cu aripa frântă. A Ta niciodată, Eu


Abominabil lui Marius Gabor

amorțeala se vinde la plafar în punguțe de cincizeci de banidin mâinile farmacistei culeg rămășițele conflagrației tot mai mulți producători așteaptă noul sezon în care victimele să-și analizeze trecutul cu minuțiozitate

un dirijor francez planează subit în marea egeefără să ofere vreo explicație familiei ori reporterilor în urma lui un copil machiat stridentucide un dictator în scaun cu rotileinvocând creioanele colorate rămase neascuțite

copilul de acum douăzeci de ani nu ar fi călcat linia continuănu ar fi așteptat să pornească tăvălugul și (în orice caz) nu ar fi intrat în foișorcu ochii închiși și cu privirea pătată de iod

***e doar un

poem pus la uscat printre haldele de steril. cu trei cârlige multicoloream toate armele ca să-ți demonstrez contrariul


poveste

trei soldați alegându-și poziția înterenul advers ierarhii călcate în picioare documente sustrase de la fața locului blesteme energetice albastrul de voroneț își pierde din strălucirelângă himerele trecutului camuflajul ține loc de machiaj în zilele în care ploaia vine peste tinecu viteza sterilului proaspăt măcinat

//discuții interminabile mărturii într-o limbă moartă interpreții au părăsit demult se îndreaptă cu atenție către alte gări\\

Remene II

1 continuă să livrezi portrete de familie cu final incert��fii ceea ce numim abordarea corectă în situațiile de criză��

2 continuă să mergi pe aceeaşi partitură ca şi cum ai fi propriul tău auditoriu��alergi prin ploaie mimând scene de un erotism exacerbat��

3 continuă săpriveşti mamele de 32 cu multă candoare��amesteci discriminările punctuale cu tentațiile de moment��

4 continuă să diminuezi importanța ecranului albastru înaintea unei predări ��importanteconstruieşti societăți post-industriale din boabe lungi de orez��

5 continuă săstriveşti cetățile fortificate ce stau printre rafurile supermarket-ului��vorbeşti limba mandarinilor şi vei obține un semnal cibernetic de ��înaltă ținută

6 continuă să eviți converşii. nu sunt o idee bună nici după 30 de ani. cel puțin ��asta arată statisticile recrutezi soldați cu trecut neonazist pentru conflictele amorale. ��


negocierile trebuie să îşi urmeze cursul firesc

7 continuă să traduci bocetele din belo horizonte în limba germană��semnezi începuturile de roman-foileton cu pseudonime hispanice��

8 continuă să- demantelezi orice scenariu apocaliptic venit din fâşia gaza- îți încălzeşti vocea pentru royal albert hall

9 continuă săîți bați propriile recorduri la tetris şi la candy crush saga ��refaci jocul de lego rătăcit între nisip şi mare��

menuet

L-am privit cu prudențăi-am deschis ochiil-am pus în fața faptului împlinit

Am adoptat poziția cea mai comodăsă fiu acel copil pierdut şi găsitpe plaja din eforie nord(5 iulie 1992)chiar în ziua în care împlinisem cinci anişori

Acelaşi copil care la cincisprezecefuge de casă în căutarea independențeisau măcar a unei forme de absență(cel puțin) convenabilă

Între cele două momentepluteşte confuzia dintre etichetă şi ambalajsau poate că e antractuldar asta nu ajută pe nimeni

Între timp:

pisica îmi scanează fiecare pas greşitfratele siamez ornează torturi când se plictiseşte de poezia contemporanăalteori tot el se camuflează în costumele vechi lady gaga îngânând alejandro alejandro

Nici măcar după douăzeci şi sapte de anirescrierea evangheliilor nu arată ca o opțiunecel mult seamănă cu un menuetvenit după o cădere de calciu

*grupaj din kazim: (contemporan cu primăvara arabă), Ed. Herg Benet, București, 2014


memoria ROM

departe de orice sentiment de vinovățiesă poți sta în mijlocul lor & al lucrurilor care te făceau să vomiți fără să recunoşti ce e al tău ca după un accident de maşină iar tu acolo, lângă mine, aşa: bărbatul care îmi înnoadă gleznele cu răsuflarea mă înveleşte în prosoape îmbibate-n benzină r e z i s t ănumaiemult

să nu crezi că am uitat gesturile robotice prin care ne încurajăm uniipe alții un spectacol schizofrenic repetând cel maifrumos crăciun în familie

cândva am crezut că frica va pune ordine înmişcările mele că există mântuire prin poezie că dragostea nu e un mecanism de autodistrugere


inventat de bolnavi mintal tot mai desstau pe marginea patului

intru în amintirea ta ca un kamikaze şi rămân

settings. auto-save, auto-recovery

încă există fotografii din care mâiniles-ar năpusti să sugrume de plăcere dar le sufocăm fără prea mari regretepovestea de iubire dispare puțin câtepuțin ca un câinesub roțile maşinilor cât de patetic

sună cuvintele astea când le molfăi pe întuneric ancorat într-un mal de calmante creşte iedera tabloul de bord unde ai forțat toate manetele excitat de sunetul căderii în gol

corpul nu mai ştie nimicdoar încăpățânarea autistă de a rămâneîn mijocul unor străzi care formează un soare miniatural

nu o să ne salveze sângele circulă pe contrasens suferința nu respectă regulamentele de ordine interioară

da, totul e atât de aproape în lumina ciroticădar asta nu ajută cu nimic o mână paralizată pe frână

25.07.2013

de dimineață boala strângeîn brațe. o fierbințeală plăcută sub scalp azinoapte iar am vorbitdespre fericire m-am trezit cu gura în tăblia patului am râs cu gândul la ziua asta

totul a început să fie limpede:florile înfipte în sticla de bere le-au cules de pe chelia acelei femei când o lăsasedurerea să doarmă

fetița din fotografii a crescut. ca orice lucru


care provoacă dependențăa rămas acolo să cojească varul de pe un perete imaginarare spume la gură şi ochii îi joacă în capca o instalație de crăciun

cravata purtată conştiinciosun ştreang mic la îndemână

ani la rând am crezut că există o explicație pentru toto normă fixă pentru suferințăau trimis nebunia, dar nici asta nu ne-a mişcat sângele cauciucatla noapte ceva din toate astea o să ritmeze depresia tremur şi mâinile care obişnuiau să mă aducă la suprafață se odihnesc

noaptea albă a poeziei, a muzicii şi alte mici dezastre personale

ca nişte sârme care nu îndreaptă dinții

în cameră tabloul electric indică răsăritul. îți întinzi spre mine brațele ca nişte dresuri în virtutea celui maifrumos automatism strig prin țevile vecinilor raşchetez cu şurubelnița voma uscată de pe lucruri fără noimă care mă aruncă peste parapeții zilei

am înțeles totul şi nu m-am împotrivit iubirea e un animal eutanasiat cu care trăieşti îl mângâi până se-mpute

în noaptea aia ne-am zâmbitglorioşi ca nişte păsări împăiate am fumat până la demență am dat naibii aşteptarea oricărui sens şi a fost în regulă oricine poate

avea o criză spui acum când în cabluri creierul atârnă cu ochii cusuți oameni cu cârjele în aer se năpustesc din cârpa asta crezi tu că vor curge bomboane?

loveşte cu încredere toates-au întâmplat şi tăietura rămâne acolo cu sau fără copci


timp de câteva orenoaptea asta e diferită

aşază-te lângă mine am să-ți povestesco întâmplare cu monştri timizi ca noi

23.te trezești pe cealaltă parte cu teama de a nu-ți rupe unghiile & necesitatea unei alarme dimineața genul ăla de realitate în care plângi în fața geamului lana del rey îți împletește părul pentru a rezista trebuie să ne ascundem toate complexele de inferioritate sub pat doi copii se plimbă în parcul din fața casei ai tăi 57.femeia care se așază lângă tine poartă întotdeauna o pereche de blugi negri

visele în care mă vezi deasupra ta se transformă în fata cuminte

zâmbeşte printr-un geam aburit


14.undeva în spate andrei așteaptă

sub fereastră cât ține noaptea doi copii povestesc tot ce s-a întâmplatîntr-o cameră goală

tricoul şi legile sensibilitățiipentru buze

bărbații se apropie de tine te lipești de ușă

împreună cu tine pot vedea spitalul de creiere & facultatea de științe din piața mare

cineva va stinge în cele din urmălumina din cameră

21.când închizi ochii amintirile din mizerie nu vor înceta să îți şoptească

lucruri aruncate pe geam femeia cu părul roşumintea se întunecă la fel de repede ca stingerea luminilor cealaltă mână scrie analizezi toate semnele pentru a vedea de unde începe nebunia la 9. 37 amorțirea va săpa în ultima bucată de carne singurătatea va apăsa tot mai tare aparatul de fotografiat vei face selfie-uri ca nebuna în fața oglinzii oamenii vor continua să îți vorbească într-o limbă necunoscută

15.te trezeşti sufocat de toate degetele care nu au înțeles că sunt degete

febra trece mai repede ca o reclamă

când mintea se întunecă asculți multe cântece pentru autiştiîți aminteşti vocea

19.geamurile se sparg păstrează liniştea îți voi povesti ce se întâmplă


când p avea doisprezece a trebuit să meargă într-un spital pe holuri toate bătrânele îşi visau nepoții

singurul care înțelege de ce seringile ajung direct în inimă este băiatul familiei c

nu poți decât să priveşti

cineva îngrijeşte bolnavii & pietrele se lovesc de uşa din față

nu poți decât să priveşti

un fel de soare cu dinți când nevoia de amfetamină creşte

85.multă linişte

atingerea sexelor noastre uzate mama ta sună la interfon

la final fiecare sunet se aude foarte clar

urmăreşti pe facebook toate evenimentele care au loc în seara a) asta la habitus apeşi tab nou deschizi google maps şi cauți acelaşi loc în care vă întâlniți de obicei

ne străduim să purtăm o conversație despre casele din celălalt b) capăt al oraşului mamele trec strada cu un singur copil de mână & 115 piața rahova se opreşte întotdeauna pe bulevardul mihai viteazu

dragostea & viteza internetului între 32 km respirăm aroma c) dulce trece prin podea prin pereții camerei până la tine pe băncile lor toate bătrânele croşetează goblene imaginea asta se transformă în doi copii aşezați pe o bancă numărăm pietrele din bălți la doişpe suntem îndrăgostiți de un readhead dragostea mea pentru tine e un desen cu creta pe un trotuar din sibiu

împreună cu tine pot vedea spitalul de creiere bulevardul vic-d) toriei & facultatea de științe acolo am numărat toate țigările pe care le-am fumat într-o singură noapte cineva ți-a arătat drumul până la librărie & bună ziua & raftul cu poezie contemporană este în acelaşi loc

jaluzelele trase tavernele din strada cărămizii țin de șase când e) se aproie cineva cunoscut toți străinii se aşează la masă aceeaşi poveste despre oameni care au murit în piața mică bunica obişnuia să-mi povestească despre ei mai ales despre mersul lor greoi în fiecare seară aşteptăm ca altcineva să stingă lumina


ape mother

am pornit furtunul de grădină cu mult înainte să te cunosc acum îmi ruginesc unghiile sub ochi așteptând căldura ta să mai poată schimba ceva în corpul meu din care sufletul încearcă să scape la volanul unui tir plin cu dinamită noaptea prin sat la bunicii mei unde e liniște și lumină doar de la combinatul chimic pe care mi-l amintesc și azi ca pe o surpriză de ou kinder găsită în toaleta personalului de 4:30am bacău piatra neamț dimineață fierbinte în care revăd asasinarea lui kennedy la un televizor portabil și țiganii cântă înainte să fie aruncați din mers în canalul de acumulare tatăl meu cu-n revolver face curățenie-n cer și nu ating apa că oasele pocnesc odată cu gheața și privind te întrebi cu ce folos toate astea?

service

motto: ”înger îngerașul meu numa-n față să nu dai. ” (Dan Sociu) mă tai singur cu o lamă de bărbierit din vârful degetului mare de la


picior până la ochiul stâng îmi scot tot ce nu-mi place și cu bucăți de carne tocată schimb tot ce nu-mi satisface nevoile personale & cu ață albă furată de la andreea din cameră mă cos singur înapoi în fața televizorului privind la un turneu polonez de hochei.

rave

am căzut dintr-o greșeală fericită într-un ocean disco 80s to 90s & valurile se mișcă după wave-ul de la winamp pe psichosocial & trimis captiv într-un tramvai de nefamiliști cu direcția Tătărași amenințat cu un cuțit de un student la telecomunicații - îi trebuie bani pentru lapte praf gagică-sa a născut în c8 o fată (să-i trăiască!)- & fiecare stâlp curge grav ca apa sub duș sub privirile bătrânilor paznici de la Ateneu & în spatele tramvaiului mozolesc o poetesă de la litere și-i fur textele de la jartieră.

când vine dimineața

draga mea,

nu mai contează nimic din ceea ce încerc să-ți spun poemul acesta nu a ajuns în cartea mea de debut pentru că a apărut mult prea târziu între timp tu continui să te plimbi prin casă doar în cămașa uitată la tine când am plecat în grabă fără să-ți spun unde sau de ce încă miroși cana de cafea din care odată băusem ce ai pregătit cu mult prea mult lapte și obiceiurile tale nu se schimbă niciodată parcă știu că în fiecare dimineață te trezești greu și nu mai amâni alarmele nu mai plângi că ți-a trecut rămâi singură și bosumflată în raiul tău și zgomotul ușii de jos te îngână și afară plouă și eu doar la tine mă gândesc zână.

When my gums bled

mușc din carnea crudă a mariei și mă sperii de ce am ajuns un animal sinistru integru cu diplomă de bacalaureat mușc din carnea mariei ca și cum aș forța cu mâinile goale o portieră de ford vechi din 93 să-i împrumut casetofonul nimic nu mă întoarce de la pornirile animalice pe sub piele vene metalice coclesc în acidul ce mă ține încă în putere mușc din carnea mariei și mă zbat amenințat tot mai des cu întinderea coloanei cu fierul de călcat de către proprietara apartamentului


în care stau sado maso 55 de ani soț pierdut în război mă arde ca pe japonezi la pearl harbour și țipă orgasmată John John John și eu îmi mușc țipetele ținându-mă de mașina de cusut mușc din carnea crudă a mariei și-mi văd toată viața într-o ambulanță din Tijuana cu gura plină de sânge de la un atac terorist al rebelilor mexicani închis în mașina verde îmi recalculez viața și-o scuip într-o pungă de plastic sânge și suc biliar pentru asta am muncit mușc din carnea mariei și îmi pocnesc vasele de sânge pe ochi de la 0 la 100 în

5,8 secunde gingiile pocnesc și ele de atâta sănătate nici o picătură de rivanol în dulap în noptieră sau oriunde în casa asta arsă mușc din carnea mariei și scările se succed sub picioarele mele trec zile trec zile trec zile mașina verde a lui Allen a explodat târziu în noapte lângă taxiuri când nu mai erau copii pe casa scărilor să asiste mușc din carnea mariei și fiecare secundă în care îi simt sângele diabetic pe limbă inima mă strânge de la atâta bunătate și mă face să vreau să mă opresc din scris.


Let the storm come

e o geometrie ciudată a firii, această dragoste, cu tandrețe şi frică în miezul halucinogen al nopții; cerul coboară lângă noi, îi putem atinge luminițele, iar tu devii aproape real,aproape destructibil; un sfânt cu zâmbet de lup ascuns în barba lungă.

suntem rebeli şi răniți,dragostea noastră a coborât în stradă; poți să mângâice a mai rămas sănătos şi bun, să îmi învârți cheița de la spate,să speri că mă voi comporta ca o păpuşă cuminte.

copil am fost şi totul a dispărut,furia stă ascunsă sub preş ca praful dinaintea uşii; mi s-au şters pistruii, odată cu eitoată ura şi mila pentru umanitate.

încă pot să am tot ce îmi doresc când țin ochii închişi,şi e de ajuns,lumea e un supermarket, e Funtown, cineva îmi pune o ordine firească în sânge şi mă învață cum e cu supraviețuirea.

e o geometrie ciudată a firii, această dragoste,cu mâna tape inima meaca pe o Biblie: mărturiseşte.


aşa se simte oraşul acum

Aşa se simte oraşul acumîn culori tari paralizante de opiumînțepături de insecte pe piele apoi întinderi de muşchi guri toxice de îndrăgostiți muşcându-se între ziduri- şi-i vară chiar şi în adâncul mortului.

când patul meu sărac e un abator de dragoste şi teroaredin care coborâm la final în perfuziicu trupurile roase cu organele slăbite- ezităm la fiecare încercare de a tăia cusăturile dintre noipentru că asta ar însemna să ne lăsăm sângele pe întuneric.

când împărțim aceeaşi demență a taților noştripe care o urâm atât de multşi ne purtăm armele pe dinăuntru şi frumusețea- nu a mai rămas nimic sănătos aiciiubitulenimic de salvatstăm cu gâturile prinse în aceeaşi funie.

Serile de vară

am văzutfrica şi zbaterea celor dragi prin punga de plasticapoi blândețea mişcărilor şi renunțareapulsul perfect întins ca un picior de balerinăîn aparate

patul a fost rece când l-am atinsnoaptea lungă ca o mărturisire & trupul greu purtat pe brațe mult prea departe apoi rupere de noduri

acelaşi final îl avem cu toțiidragul meu

liniştea mortului în serile de varăe gura noastră umplută cu pietrecare nu mai ştie să spună lucruri frumoaseşi totul e atât de adâncstăm pe vârfuri în dragostea asta ştiindcă ne-am putea îneca oricând.

Old times

au fost timpuri cânderam mai puternică pieleaîncă nu începuse să-mi strălucească sub privirile bărbațilorpe atunci tata lovea cu pumnul în masăse făcea linişte noi ne simțeam vinovați pentru orice respirație pâinea neagră ne astupagăurile de şoareci din stomacurile mici


şi eram fericiți aşaeram murdari ochii abia se descoseauiar lumea era atât de orbitoare în mizeria eiiar lumea eratot ce ne doream

au fost timpuri cu biserici la fel de goalecând mama era slabă bolnavăşi mâncarea mai rea ca niciodatătata tăcea violent muncea violentşi nici măcarnu avea vreun viciumi-aş fi dorit atunci să fie un bețiv nenorocitsă înjure tot ce-l dureasă amorțească pentru o clipă

au fost timpuri acide şi neînțelesecu trupuri transpirate în paturi strâmte şi taricând lumea noastră se mula perfectpe scheletele subțiri carenu îndrăzniseră încă să facă un pas în afarăşi eram naivieram atât de frumoşi în naivitatea noastrăşi nici măcar nu ştiam.

Atât de absurd

noapte cu gheață şi praf de amfetamină în rănicu sânge bolnav scuipat într-o chiuvetăşi identități confuze- ca balansulunui vagon de marfăaproape hipnotico voce mă împinge spre spasme noi şiprăbuşiri latente.

atât de absurd.

când îmi pui inima taîn mâinişi îmi spui că dacă voi plecava exploda ca o mină- nu-mi rămâne decât să iubesc această beție.

când îmi mângâi craniulcu degetele ca nişte ace şi îmi spuică durerea aduce cel mai odihnitor somn- nu îmi rămâne decâtsă cred şi să adorm mereu cu tine.

noapte cu pietre şi confesiuni tandre- ca aducerea unui înecat la malatât de metodicpurtarea aceasta pe brațe prin atâtea lumi subteraneîmi drenează tot sângele şi îmi pune altul în loc.


k

securiștii vin&ascultă&pleacăei semnează începutul și sfîrșitul cu un kappanecrozat de uitare

alba iulie e un nume micfugind de un pădurean proaspătobligat s-o mîngîe&violeze

cinci ani&cinci anistelele voastre vor ruginicopiii vor fi mai deștepți

raportul între banii ceruțiși dragostea filialăse va strecura din anus în creier

alexandra

ooo, sezoane ale verișoarelor americaneale vînătorilor indieni cu ochi galbeni.

as noapte am căzut pe treptelewigwam-ului sacru.

și patru tinere m-au dus la motoareca pe o pradă ufo.

pe masă ca pe o berene-am sorbit.

le-am spus totuldespre tantra, teatru.

fum împărțit.cîteva buze nesigure.

mi-au luat carneși strigam maidanezi.

ooo, zori de septembrie prea puținipentru cele 21 de mîini ale Zeiței

mere verzi. To Andere

generații de fluturi şi sute de mii de păsării au trecut pe deasuprade atunci din aceea seară de februarie în care ți-am dăruitmerele verzi ale iernii şi tu m-ai întrebat cum de ştiai că îmi plac


de atunci s-au topit nopți firave şi zile uscatecu furnici şi alte insectece rostogolesc o inimă sprecasa timpului de iarnăvara aproape a trecutalte mere verzi, dulci şi proaspetese rostogolesc prin lumina lui augustcătre palmele tale şi amintire

sau doar spre casa furtunii unde toate inimile trebuie să ajungăsă stea unele lîngă alteleca nişte semințe

2 minutes ago

mă, ești binenu mai folosești fbfoarte bineimportant e să fiisănătos.

că doar șireturile boliimai trag de pe oaseultimii mei pași din kalvariape străzile de gheațăale cartierului tău,noaptea.

îmi cad dinții, inima, reumatismulnu știu dacă mai trecde iarna asta.

dacă pot am să mai vinprin decembriepe lîngă curcubeuși am să-ți trimit un mesajca altădată

hornuri

case şi copacilipindu-se de sticlăinima de după eaacolo afarăîntr-o închisoare în caresunt doar legiale unui singur anotimp

niciun val, niciun pet sau gunoidoar ape şi gînduri îndreptîndu-se uşor spre noaptea vîslelor inutileşi frunzelor plutind spre plaiurile veşnice ale căutăriisemnului ruginitundeva într-o vechefabricăsau pe carena unui yachtce ocolește lumea


***

Îți deteşti durerea când artrebui, de fapt, să o adorivenerându-ți înfrângerileridicând la rang de slavănoroiul lipit de coapsepromiscuitatea zilnicăemfaza.

Nu te las să te deteşti mai multdecât aş putea-o face eu,cea mai înnorată zi din an,şchiopătând de inimă albastrăpeste marea lumii inimăde plastic.

***prefer să retrăiesc lumea scrijelită în pereții butaforiilorcu sânge cu forța ce mi-a fost datăam ridicat din peşteră o scară

până la gura hulpavă a luminiişi ce izvor ce iarbă ce miresmeerau în visul îmbătat cu apă

pe-o bancă leneşă întinsăstătea şi cugeta păgândurerea transformată-n bucuriesau dragostea născută din suspin

şi amăgea c-un vânticel pe-un el şi-o ea amorezației surâdeau la vremea care trecela anii dintre ei evaporați…

Un texte au bord de la mer noire

tocmai pentru că era atât de simplubătrânul a început lucrul la omhei-hei ce de experiență ce de scrisori consultasetratate grele a parcurs până cea reuşit să conceapă curva


iar curva se simțea bine în pielea eiaşa încât nu intenționa să devină omdeşi existau procesele chimice şi o narațiune la umbră de imbrohor

anii au trecut sensurile cuvintelor s-au inflamatşi aşa a rămas că în toate cărțilenumai despre curve şi curve s-a tot cântat

***

dar cine n-a iubit măcar în tainăsavoarea dulce a dureriisau chinul de a fi-ntr-atât de-aproape...

despre toate chimiile ăstea s-au scris multefenomenul a devenitun fapt absolut banal

se prea poate să se găsească pe înserateun cântător obositşi el să pornească strunasub geamul cuiva

dar probabilitatea e atât de micăîncât nu merită să mai deschizi fereastra

***

de parcă lumea asta şi-ar dorisă aibe vreun rostsau vreo bucată de marmură pe caresă rămână scrijelită în eternitatePovestea

cine se osteneşte să-şi mai cumpere ochelarisă caşte ochii

obosim fără efectdragostea e o factură la curentul electric

o priveşti o achițio arunci la primul coş de la poştă

doar Dumnezeu ne mai scrie de mână caligrafic

***

e toamnă

un fel de les deux mousquetairesdupă foarte mulți ani

nopțile şi-au pus spadele de o parteacum suntem irefutabil cuminți

nu se mai simte praful de puşcăîn aer

cavaleria volanelor de dantelă-nbudoar

***

Luna doarme sub patde aceea noaptea ne cresc aripizburăm atât cât ne permite dormitorul

dimineața nu mai vezi urmă de penedoar nişte cearcăne adâncite sub ochişi un fel de oboseală plăcută prin vintre

***

azi nu primesc oferte de dragosteazi nu îmi vând surâsul pe-oherghelie de vorbe

oh, cai din Perugia, caii de cobaltau împlântate în carne copitelezeilor morți

şi aleargăaleargă cu setepână când din respirația lor zgomotoasăse va desprindeîn noapteultimul geamăt

fragment din BABILON - premeditarea, Ed. Zona Publishers, Iași, 2015


Amintiri din spitalele maturității

Amintire cu mama

În ziua aceea în care de dimineață m-am trezit cu teamacă n-o să mă mai asculți niciodată,că n-o să mă mai cerți niciodată,că mâinile talenu vor mai urechi aceste nesimțite gânduri niciodată,aş fi vrut să-ți rostesctoate cuvintele lumii,aş fi vrut ca tu să auzicu urechile taletoate cuvintele lumiifiindcă toate erau, crede-mă,absolut toate, de dragoste,de dragostea mea pentru tinecare inevitabil avea să fie mai maredecât dragostea pământuluipentru sine însuşi.

În ziua aceea.

Astăzi cineva ne anunțăcă paralizia e reversibilă, dar exact în ziua în care tu ai fost de negăsitnu a fost acolo să ne învețecum să te ajutăm să mănânci cu mâna dreaptă,să priveşti prin cornee,să pişti sunetul vieții cu unghiile taleatât de frumos dăltuiteîncât eu niciodată n-o să-mi mai fac manichiura,să mişti din locul ei greoi,din gara ei pentru doilumea.

Dormeai frumos.

Şi imposibil de iubit,nici îngerii care au căzut din icoane, din pleoape,


din feliile de pâine, din varza cu carne pe care, până la urmă,a mâncat-o Lili, din tastatura pâlpâindla douăsprezece trecute fix,nici măcar îngerii mov şi albi,ştii tu, aceia pe care îi visează Ştefi,nu te-au făcut să te mişti, nu te-au făcut să ne mai dai semne.

Perdelele rezervei de spital miroseau a ploaie şi a viață.Eu citeam privindu-te, ca de obicei, ceva balcanic.De pe piață.Perdelele, mai ales, s-au luptat, s-au foit să trăiască.

Amintire în doi părinți pierduți

De unde oare aş putea începeo ceartă cu tine?

Unii ar zice că mă iubeşti prea mult,alții că mă suni prea insistent,alții, cei mai aproape de adevăr,adevărații, în fine,ar susține că inimile noastre bat la unisonşi că, de fapt, eu nu am inimă pentru tine,alta decât aceea care se consumase stând la rândla atâtea cantine spitaliceştiîncât nu-şi mai dorea să mănânce vreodatăgrătar cu cartofi prăjițişi totuşi cantinele spitalelor nu sunt chiar atât de rele,şi totuşi în ele te poți întâlni cu câte cineva,uneori chiar cu moartea ta, sper să mă fi înşelat, sper ca easă nu fi fost trecătoarea aceea încărcatăcu bonuri de masă şi mai sper ca ea să fi lăsat acasătoate desagile cu fotografii despre tine şi tatacare, trebuie să recunoşti şi tu,pentru o bucătăreasă gurmandăerau un desert cu trufe de-a gata.

Amintire peste care ploaia în genunchi se aşază

Pe laptopul meuo broască țestoasă.

De la Lidl.

Mică, fermă, cât o amintire: bățoasă.

Nu zice nimic.Mă aşteaptă s-o mut.Dintr-un loc în altul.

Caută casă.Litera a, drăcoasă.Litera e, veninoasă.

Unde, Doamne iartă-mă,să-şi găsească luminişîn obscura punctuațiea rănilor noastre?

Şi mă descoasă.Îi spun povestea cu tine. Nu prea frumoasă.Sufletul meu plânge.

Inima coasă istoria de-a fir a păr şi o cheamă în casă.Odaia e plină de tine, e plină de noi şi-ar vrea să ne uite,e-atâta durere aici că nici câiniinu vor să mai urle.

Însă țestoasa îşi vede de legile eicum ar fi nemurirea:în unu, în doi sau în trei.

La morgă, ştiți cu toții, ploua în ciuda ei.


de care nu te poți desprinde

te întorci în sat. de aici se vede calea ferată o venă tare o piele de şarpe tânăr la colțul dispensarului/ casa e veche noaptea se întinde ca o apă mare. intri în ritmul camerei e o senzație nouă apeși genunchii tari până termini gândul la malboro roșu. o senzație călcată în picioare încă nu e gata patul vine plapuma vin cearșafuri roz lara ascunde petele cu clor. tu speli cu privirea fluturii care atârnă într-o direcție incertă/ continui să mângâi umerii visezi un cadou îl deschizi repede departe de aerul din gară & de fumul proaspăt de dimineață

căderile

cred cu tărie în locurile care ne facoarecum fericiți/ ochii așezați în egalămăsură deasupra fiecărui gând


nedormit mângâie & vindecă mereuîn altă parte/ ai tot dreptul să strângi capătul firav al oaselor nevoia asta înțepenită de soare amintirea cea mai frumoasă lipsită de sens când

înveți cu teamă cum e cu așteptarea maternă o umbră rămasă la marginea patuluirefuzul prea greu de oprit/ momentul acela visceral al căderii pe furișmări- si-pesc în toate locurile calde/ n-avem voie

să închidem oasele în ace-lași loc atins de fericire

the white voice of the earth

în grădină sub o tulpină într-o carte sigură ascunzi de ani buni o viziune. se face că vine ploaia picurii sunt viermi albi striviți de țânci pe uliță

ploaia stă. pământul se crapă glezna trosneștecrăpat pe dinăuntru în timp ce sângele fermentează pe drumul încrețittot mai mult la 14 zaruri strânse bine de glezna amețitoare & privirile

de sticlă intră și ies prin trupul acestacare încă doarme cu cealaltă față lacer nimănui să spună cum mor șipietrele vineții din palme alunecă în

sfârșit/ acum privește mersul normal al zileide dincolo cu ochi de pescăruș cu aripile moi cutoate drumurile sparte

cum mai cade femeia din când în când

(m-)am tot întrebat cum stau în somn gesturilepe jumătate vii …/ /... la celălalt capătde trup/ e poate e mai ușor să scapi noapteacând liniștea cărnii cade pe nesimțite &n-ai decât să faci fe- bră fără să simțicând între noi e acest mé- chant cu ochi de damăpot să te privesc uneori ia- tă cum într-un feln-am fost niciodată din câte știu cu-adevărat când în când în mine mersul firesc &-atât delentalmorții e un poem care mai cade some(times)


în somn pe jumătate vii deasupra acestei

femei, oricum nimeni nu merită să fie mințit într-un singur fel

orașul e un dans de dimineață

blocul d prim. drept în față obsesia albă a răsăritului 14 metri în jos străziliniștite ca niște cartoane presate

iei orașul în palme ții strâns de glezna amețitoare/ urme vechi pe fața bulevardului nou sirene și mai vechi pulsul nu trecedincolo betonul e sănătos sticla dansează pănătermină filmările termopanul se arcuieșteca indiladansedansedanse în cimitirul din spatesub pietre definitive aerul se lasăsă cadă din mers/ încolăcit ca un

anaconda un tren de mare viteză duce poeții la ghilotină ori de câteori oprește controlorul împrăștie semințe într-o carte le umple buzunarele până trec prin toate gările până te strigă scurt

mama tata frații & surorilepe numele mic

peste noapte plouă cu soare

plângeam & nu mai era nimic de făcutfiecare umbră privea frumosspre răsărit/ cu respirația tăiată

am simțit cum așteptarea ia focîn sufletele zdrențuite toate aveautrupul crescut peste noapte ca dintr-o frică de ochii lumii i-am ascuns pulsul cu încredere/ am strâns în palme sângele & frica unui halucinat întuneric până la marginea acestuifrig îndoieeelnic mi-a fost în timp n-am lăsat pe nimeni să vadă cum plouă dimineața în mine cu ochii mari aștepți încă puțin din toate /acum când îmi știi pornirile blânde & moi ca hematiilesunt pretutindeni în visele tale subțiri/ cineva respiră moarte


Lărgimea somnului

I-am povestit Borealului cum arată când somnul îl ia de subsiori şi pune visele să-l poarte până acolo unde-l poate prinde de picioare şi îl cufundă.Că i se văd genele împletite într-oîmbrățişare parcă înnăscută şi ochii aproape astupați palpitând sub pleoape ca peştii jinduitori la aripile păsărilor. Că se aude foşnetul încetinit al unghiilor dacă-i priveşti membrele spasmofile dirijând vise proiectate pe coşul pieptului norilor şi chipul i se revarsă de pe pomeți peste urechile cu florescențe închise ori părul i se mişcă în cadența unei inimi îndepărtate. Că peste trupul său de-o iluminare proaspătă apar țeste respirânde migrând cățărate pe nişte picioroangeca ținute pe palme în înaltul cerului. Şi Borealul se recunoscu fără surprindere.

Stăruirea în cuvânt

Când vedea oameni stând de vorbă îi plăcea să creadă că stau rezemați de un mare cuvânt pe dinăuntru sau în afara lui,


în funcție de participarea la dialog, că orice grad de conversație ar fi toți stăruie în cuvânt, numai că se lasă pe rând ori pătrunşi de modulațiile şi ramificațiile sunetelor lui, rostindu-le – propovăduindu-le, ori se mulțumesc să le simtă pe timpan, întru început, sau mult înăuntru cedându-le viață, tămăduindu-i de grosimea tăcerii prin nuanțe nebănuite şi făcându-i să împingă mai departe cuvântul, acolo unde el nu poate ajunge decât sprijinit într-un mănunchi de corzi vocale împletite mărunt.

Vorbirea apăsată

Mai puțin contează ce spune omul care vorbeşte apăsat. Important e că poartă cu el un bloc cu patru etaje sau o bibliotecă prevăzută cu patru rânduri de rafturi pentru dinți, voce, trupul de deasupra şi suflet, scară sub care apar imediat cuvinte cu ființele teoretic tasate şi în realitate burduşite cu valuri de vieți, cuvinte care se grăbesc peste oameni cu gândul de-a le îndesa capul între umeri. Şi dacă de dragul muțeniei sau vrând-nevrând s-ar exprima prin mers, în pământ, rădăcini şi vietăți – chiar moarte fiind –ar şerpui primind vestea picioarelor. Iar dacă s-ar mulțumi să scrie, atunci s-ar putea reciti pagina anterioară în următoarea. Mai puțin contează cele din amontele exprimării. Oricum, vei fi fericit de către el, cel în dăruire. Se auzi E. Lasvu şi, după câțiva paşi făcuți cu spatele, se retrase în alt vis.

Visul despre cum e să pierzi la şah la modul cel mai mat

De câte ori Borealul juca şah în vis cu Lasvu sesiza că partenerul său muta piesele în aşa fel încât mereu câştiga, de parcă muta doar el cu rost, iar celălalt juca într-un vis diferit cu altcineva. În fața terenului aflat în acea situație Borealul era sustras în acel timp pe care şi-l inventase pentru a uita amintirile proaste, astfel că nu distingea conturul obiectelor, totul în jurul lui pierdea respirație până la sufocarea şi sucombarea culorilor. Trezirea semăna cu impresia că urcă într-un lift purtat pe scări şi la deschiderea uşii atingea firea cu ochii şi o purta pe unde vroia el/-i era voia.


Câte palme

Câte palme poți da într-un om fără ca elsă-şi dea seama că minți câte palme poți da într-un om fără ca el să simtă că singurătatea este deja în venele lui şi într-o zi pe gâtul luimai strâns, mai strâns fără ca el să ştie că suge celorlalți așa cum spui tu, cu ghilimele câte picioare se întind asupra ta lovindu-ți burta de asfalt până să-ți daiseama că eşti încă acolo de fapt ai plecat într-un noiembrie nins şi gerosde pe covorul prea mare pentru o casă atât de mică şi încărcatăde cuvinte urlând

să luăm tăcerea ca pe o întorcere în partea de sus a clepsidrei imposibilădar să cerem asta şi unui tip Sisif despre care am citit mai demultdemodat, ce-i drept, dar ar putea el să ne împingă în nisipul carese scurgeaşa spun toți - el poate să împingă muntele peste munteşi astăzi e patru virgulă patruzeci şi şase euro la casele de schimb şi sentimentul meu e că va creşte în continuarepeste ce au spus analiştii.

***

Atârnă felinare prin oraş(cum atărnau strugurii peste cerdacul tău, tată)traducătorii işi declină identitatea peste lumina lor slabă


şi eu sar în fiecare noapte peste geam în grădina fremătătoare a iubirii. La poartă stă un câineflămând aşteptând resturi de la masa de seară tainele se strecoară pe lânga el umblând hai-hui, vino lângă mine am atâtea să-ți daumirosul de pământ ne învăluie şi prin carne umblăimaginea veche a unui gramofon muzica lui n-o auzi darştii că e acolo aproape de capătul nopții netrezim îmbătați de cuvinte încă neştiute de nimeni.

Instrumente de tortură

Moartea se năpusteşte spre noi cu toată forțane trânteşte la pământ şi ne calcă în picioarepraful ne intră în ochi în nas ni se lipeşte de buzene smulge inimile din piept şi ni le îndeasă în gâtne rupe degetele şi le lipeşte de tâmplee deplorabilă imaginea, uşa se dilată şi se crapă în milioane de aşchii

de bunăseamă că am fost odată instrumente de tortură.

Registrul îngeresc

El îmi vorbeşte în fiecare zi despre importanțatranscrierii îngerilor în registrul îngerescunul câte unul (şi a îngerițelor – dacă mai sunt)cu descriere exactă, număr de aripi, mărimea unghiului de la stern la vârful ultimei pene, cu diametrul aureoleişi intensitatea ei luminoasă, categoria penelor. el îmi vorbeşte în fiecare zi despre o invenție colosalăgps-ul îngeresc, pe care o să-l înregistreze la OSIM luna viitoare Ascult atentă cum o să se îmbogățească şi o săse simtă minunat dar la capătul oraşului mii de îngeri cadşi se sparg cu zgomot de asfalt.

***

Atât de fluidă lumina trece prin ferestrele casei dimineața când sfiala îşi face loc la masa noastrăne facem timp să analizăm ceea ce moartea ne datoreazăaşa începe calea printre ghețurile vorbitoare improvizămşi totul se transformă într-un film cu adolescenți nefiresc de frumoşine vorbim atât de încet sperioase păsări îşi fac pe umerii noştri cuib apoi clocesc ouă strălucitoare şi moi.

Online

Nimeni nu mai scrie scrisorie mult mai uşor să trimiți online totulsuflete priviri ghinioane premii urăricopii poveşti curcubee cai flori boli poezie toate cad într-o infamă grotădin care sorbim cu două guri tăria întunericului şi timpul devine o chestie absolută.

selecție din Instrumente de tortura, Zona Publishers, Iași, 2014.


Ioan Mateiciuc: Bun găsit dragă doam-nă. “Vorba dulce mult aduce”. Putem spune același lucru și în cazul parcur-sului muzical pe care l-ați avut?

Maria Gheorghiu: Bine-ai venit în lumea mea Ioane ! E necesar să înțelegi în totali-tate rostul cuvântului în lume și să iden-tifici ”vorba dulce” potrivită fiecăruia în

parte și tuturor împreună; când ai găsit-o, ți s-a deschis și poarta către oameni… mă rog… nu chiar către toți,… doar către cei aflați pe aceeași orbită sufletească; de altfel cei care contează în ecuația ta.

I.M.: Maria GHEORGHIU - de 20 de ani “om bun” sau dintotdeau-“om bun” sau dintotdeau-na? Are vreo legătură acest titlu cu câștigarea trofeului la festivalul cu același nume?

M.G.: Îmi place să cred că sunt un om bun; fără majuscule (pe astea le folosesc doar când fac referire la festivalul amintit, și care a însemnat foarte mult pentru mine la


vremea aceea, acum 21 de ani). Revenind la întrebarea ta, precizez faptul că eu nu pot delimita artistul de om și prin urmare cei pe care îi apreciez ca artiști, trebuie să facă dovada și că sunt oameni buni; altfel, la ce bun arta lor? Tot ceea ce e menit să aducă un plus de frumusețe vieții trebuie să izvorască dintr-un suflet bun, capa-bil să modeleze alte suflete, să trezească alte conștiințe. Au fost destule sincope în devenirea mea artistică și toate au legătură cu îndepărtarea mea de la statutul de om bun, statut pe care ar trebui să-l aibă orice ”deținător al diplomei de artist”; când am simțit că mă îndepărtez de mine, m-am îndepărtat și de scenă.

I.M.: O discografie impresionantă, colaborări cu nume importante din muzica românească și internațională, colaborări cu actori celebri, spectacole inedite pentru segmentul folk – mai mult spre clasic și teatru câteodată – undeva lângă aerul tare a lui Cohen. Este Maria Gheorghiu un artist care își trăiește visul?

M.G.: Indiscutabil; de fapt, în primul

rând, trăiesc visul mamei mele. Trebuie să știi, că în perioada mea intrauterină, mama stătea cu burta lipită de aparatul de radio, inducându-mi dragostea pentru muzică, sperând că prin mine va reuși să-și împlinească visul ei artistic amputat. Nu e niciun secret faptul că toată viața mi-am dorit să le vorbesc oamenilor, să le cânt, să fiu pe scenă și lucrul acesta poate fi confirmat de toți cei care, într-un fel sau altul, m-au urmărit evoluând artistic… în scara blocului, în curtea școlii, pe străzile copilăriei de la Reșița sau Suceava, alături de mama mea, actrița populară care atun-ci când recita făcea și pietrele să plângă. Mi-am dorit mereu să împărtășesc oame-nilor trăirile mele (pe care eu le credeam speciale) și pe care le simțeam venind dintr-o altă lume.

I.M.: Poezia a fost cea care va ghidat primii pași către artă. Mai este ea astăzi un punct de interes?

M.G.: Poezia este în fiecare dintre noi; depinde doar de timpul și de forma în care alegi să te locuiască; la mine a început printr-o ușoară tresărire la prima

E��Ș��f��

a��a�Gh��h��


metaforă, a continuat cu aprofundarea acelei stări prin multe căutări și mai apoi chiar prin îndrăzneala de a crede că am dreptul la propria formă de exprimare poetică. Să ne înțelegem, cântecele scrise pe versurile mele nu reclamă poezia; sunt doar stările pe care într-un fel sau altul am ales să le îmbrac în cântec. În rest, un maxim respect pentru poeți, acești împărțitori de lumină, pe care îi citesc în continuare, încercând să intru în universul lor de creație și chiar mutând în cântecul meu acest univers. Mă hrănesc din poezie la fel cum fac și cu celelalte necesare existenței.

I.M.: Inevitabil, zona artistică presupune și sacrificii dar mai ales compromisuri. Este vreun moment pe care îl regretați și dacă ar fi posibil, unul la care v-ați întoarce pentru a-l aranja altfel?

M.G.: Sacrificii au fost multe și sunt în con-tinuare pentru că un om care alege (sau simte că este ales) să se dăruiască celorlalți prin cântecul său, înțelege să renunțe la viața personală, la confortul unui trai domestic. Pentru a creea ai nevoie de trăiri intense,

uneori incompatibile cu un anumit tip de înregimentare… ai nevoie de multe retrageri din lumea reală și asta înseamnă implicit renunțarea la un anumit tipar de conviețuire socială. Mulți nu înțeleg asta și aleg să te jude-ce pentru absențele nejustificate din punctul lor de vedere. La capitolul compromisuri, facem cu toții, mai mult sau mai puțin evident sau deranjant. Compromisurile mele artistice sunt, din păcate, așezate deja pe suport audio și se referă la un anumit tip de orchestrații pentru unele piese compuse, orchestrații prin care încercam să mă aliniez trendului muzi-cal existent pentru a avea acces mai ușor la mijloacele mass media. Au mai fost și câteva emisiuni tv cu un format care nu avea nicio legătură cu substanța trăirilor mele artistice, emisiuni în care am acceptat să apar doar de dragul notorietății. Deh, e nevoie de vizibili-tate și trebuie să recunoaștem că folk-ul este o muzică de nișă…

I.M.: Din perspectiva omului de radio și de televiziune, cum conturați profilul noii generații de artiști din zona folk-ului?

M.G.: Fără îndoială există o nouă generație folk și din fericire aceas-ta nu mai este tributară trecutului; am identi-ficat un anumit tip de obrăznicie artistică inteligent aplicată în cântec și bine susținută de cunoștințe muzicale studiate temeinic. Este un suflu nou care poate să schimbe percepția generală că această muzică este susținută de două-trei acorduri prost cântate pe texte fără substanță și deci fără adresabilitate. Noua generație folk face apel la inteligență,

F��:�A��x��az��


la fel cum s-a întamplat cu pionierii genului, dar adaptată la nivelul prezentului. Mă refer la cei care chiar au ceva de spus, nu la toți cei care au impresia că dacă au un pic de voce și știu să țină în mână o chitară sunt și folk-iști…

I.M.: Faceți parte din grupul reșițenilor care au reușit în artă, care s-au impus pe piața muzicii folk, care nu este una chiar bine conturată, dar paradoxal, este concurențială. Cum vă aduceți aminte de perioada reșițeană, de colegi, de întâmplări?

M.G.: Amintirile mele de acasă, de la Reșița, sunt îmbibate de nostalgie, de un anumit tip de recunoștință față de cei care m-au făcut să îmbrățișez această muzică și să o aleg drept formă de expresie a sufletului meu. Nu pot să uit că în cadrul seratelor de la ”Ceainăria din Govandari”, i-am auzit prima dată pe Cristi Buică, pe Marcel Colcer, pe Mircea Hohoiu, Ionel Băileșteanu, cei de la care am ”furat” primele acorduri. Acolo am făcut cunoștință cu poezia lui Nichita Stănescu, adorat de Ioan Chichere, alături de alți poeți ai urbei, acolo am debutat, recitand din propria creație , fiind mai apoi cooptată în Cenaclul Județean. Primii artiști mari alături de care am fost pe aceiași scenă, au fost Mircea Florian și mai târziu, Florian Pittiș. Reșița era socotit un centru puternic spiritualizat, fiind de altfel numit și ”Orașul cu poeți”.

I.M.: Cântați și pe versurile poetului reșițean Ion Chichere, despre care s-a vorbit foarte puțin sau aproape deloc. Mizând pe faptul că l-ați cunoscut per-sonal, cum era Ion Chichere ca persoană, cu tabieturi și cu preocupări zilnice?

M.G.: Dacă l-ai fi văzut pe stradă, necunoscându-i identitatea, ai fi trecut pe lângă el fără să întorci capul. Chichere devenea electrizant în momentul în care recita. Avea acel ceva care reușea să capteze asistența, doar când se ridica în picioare și începea să vorbească foarte răspicat, cu impostație; încerc acum să mi-l amintesc și dincolo de această fotografie, de cele mai multe ori decupată din sala de cena-clu , (Salonul Albastru unde se desfășurau ședințele cenaclului Semenic, pe care el îl

păstorea)… și-l văd pe Ion care mă strigă pe partea cealaltă a trotuarului, fluturând o bucată de hârtie pe care erau deja așezate cuvintele în forma poezească… și-mi spune: ”Maria, uite, aceste versuri le-am scris cu gândul la tine, pentru că tu m-ai ajutat prin cântec să-mi înțeleg poemul!” (era vorba de ”Drumul Damascului”). Altă dată, găseam în cutia de scrisori poeme cu dedicație, așa cum s-a întâmplat și cu ”Floare de vârtej” dar și cu ”În timp ce adaugi”, poeme însoțite uneori de rugăminte, alteori de imperativul ”trebuie să devină cântec!”.Dacă aveai nevoie de el, îl găseai la ceainărie sau la cenaclu, preocupat în permanență de condiția umană, de legătura dintre om și D-zeu, de nedreptăți, de mizeria zilnicei corvoade și de înfierare a comunismului ca formă de maximă mizerie socială (chiar și după 1989…) Rămâne un model, reper pen-tru o întreagă generație de poeți.

I.M.: Joan Baez primește în 2007 cel mai râvnit premiul muzical – un Grammy – pentru întreaga carieră. A dus muzica folk pe cel mai înalt calapod al muzicii mondiale. Cu slaba promovare și cu marile rivalități și orgolii existente, poate nejustificate, care sunt șansele ca muzica folk românească să devină cu adevărat un fenomen pentru mase, nu mici escapade prin cluburi de noapte? Vedeți vreo soluție reală? Au și aceste concerte rostul lor?

M.G.: E nevoie de o nouă revoluție culturală pentru a reda acestei muzici strălucirea pe care o merită.Nu rivalitățile și orgoliile sunt problema, chiar dacă ele amplifică oarecum starea de fapt; câtă vreme românii sunt în continuare sclavii televiziunilor tabloidizate, mă tem că nu avem prea multe șanse de a ieși cu adevărat în față. Cu toate acestea, fiecare concert își are rostul lui; nu trebuie subestimat niciun loc, niciun spațiu în care ai ocazia să te faci auzit; dacă ai într-adevăr ceva de transmis lumii prin muzica ta, ea va fi până la urmă auzită și propagată. Poate ar fi nevoie de un catalizator, un om care să aibă suficientă nebunie încât să creadă că va reuși, un om capabil să înțeleagă actua-lul context cultural și nevoia de reparație capitală a sufletului românesc și care să aibă neapărat charismă. Știu foarte mulți oameni care iubesc această muzică, dar nu vin în


cluburi s-o asculte, pentru cu nu consideră clubul, spațiul cel mai potrivit pentru această muzică.

I.M.: Dacă ar fi să trasați o linie muzicală între dumneavoastră și ascultători, cum ar suna aceasta?

M.G.: ”Un curcubeu e sufletul meu, cu tine mereu!” E atât de simplu, totul ține de dorința de a încerca să descifrezi cât mai mult din culorile sufletului meu, să încerci să pătruzi în fiecare notă, în fiecare cuvânt, pentru că toate cîntecele mele sunt scrise cu sângele meu, cu bucuriile sau dezamăgirile mele, omenești de altfel, cu revolta sau nevoia de a ”repara” câte ceva în conștiința și ființa națională, de care nu mă dezic, indiferent de consecințele convingerilor mele.

I.M.: Purtați în suflet un loc anume în care ați fost și unde v-ați reîntoarce de fiecare data cu bucurie?

M.G.: Da… locul se numește Mont Saint Michelle și de el se leagă o experință defini-torie pentru convingerile mele. Ca să înțelegi, acolo în acel loc mirific din Franța, am realizat prima dată că nimic nu se întâmplă fără un motiv. Am vizitat mănăstirea Saint Michelle și după ce am aflat povestea construcției ei, mi-am dorit foarte mult să cânt într-un ase-menea lăcaș. Acolo, am rugat-o pe Fecioara Maria să mă ajute, să-mi împlinesc acest vis; urmarea, în anul următor am avut primul meu concert într-o catedrală, la Guillers, Brest, evident tot în Franța. Au urmat multe alte con-certe asemenea și acolo dar și în România… unde e mai greu să împlinești o asemenea dorință. Să nu-ți mai spun că de acolo a pornit ideea pentru ceea ce mult mai târziu a devenit spectacolul meu SUB ZODIA MARIEI…

I.M.: Sub zodia Mariei, Punți peste inimi, ce alte proiecte așteptăm de la dumneavoastră în viitorul apropiat?

M.G.: Deocamdată sunt foarte bucuroasă că spectacolul SUB ZODIA MARIEI prinde contur și în afara granițelor țării. La începutul lui septembrie îl ducem în Ungaria și Serbia; urmează Canada. Lucrez în paralel și la un nou material discogafic, pentru că simt că sunt în deplinătatea puterii de a transmite.

I.M.: Ce vă inspiră atunci când compuneți muzică?

M.G.: Orice subiect poate deveni sursă de inspirație, pentru că absolut tot ceea ce ne înconjoară, tot ceea ce trăim, se raportează și la dimensiunea noastră ideală; poți face un cântec dintr-o lacrimă, dintr-un zâm-bet, dintr-o frunză sau dintr-o împotrivire; totul e să vezi la timp această dimensiune; și ar mai fi ceva și pentru asta mă simt binecuvântată: mi-a dat D-zeu șansa să-mi transform înfrângerile în victorii, cântând . Sunt oameni care găsesc eliberarea ținând un jurnal; eu mă eliberez prin cântec. Sunt multe căile prin care o stare se transformă în muzică; uite, de exemplu Dezîmblânzirea am scris-o privind îndelung o fotografie… era Nichita și ochii lui îmi cereau cântecul…

I.M.: Sunteți foarte atașată de românii de dincolo – Basarabia în special – și militați ori de câte ori aveți ocazia pentru uni-tate, punându-vă speranța în tineri. Nu e utopic să ne închipuim o România Mare în actualul context geo-politic?

M.G.: Nu-ți pot răspunde la această întrebare decât cu inima; iar inima mea îmi spune că într-un fel sau altul lucrurile se vor așeza românește și dincolo de Prut, chiar dacă nu va fi neapărată nevoie ca acesta să devină curs intern de apă. Tinerii basarabeni știu că șansa lor spre Europa trece prin România și chiar dacă nu va mai fi o Românie Mare ca în 1918, spiritul românesc se va așeza din nou acolo unde vremelnic, piciorul bolșevic l-a îngenun-chiat; faptul că li s-a acordat acces la educație, aici, în România, mai devreme sau mai târziu se va vedea în modul lor de gândire și de acțiune. De fapt…cred că deja se simte…

I.M.: Ce ar trebui să știm despre Maria Gheorghiu și încă nu am întrebat?

M.G.: Ceea ce trebuie să știți, ați aflat deja din cântecele mele și din ceea ce v-am povestit până acum; în rest, mi-aș dori uneori ca lumea să afle că dincolo de scenă, Maria Gheorghiu este un om obișnuit, cu aceiași nevoie de dra-goste și de afecțiune ca a celor în fața cărora se dăruiește fără rezerve, de fiecare dată când cântă… și dacă într-o zi cântecul va pleca de la mine, voi ști și eu că e cazul să plec ”pe spinări de fluturi sau curcubee”…


grota cu soare

Evul luminii e, demult, o amintire. În locul cerului, respiră-o noaptecu piepul tatuat ; păunii umblă din țară-n țară fulgerînd molozul cu cozile; pe plaje, înecații foșnesc ca scoicile, bătuți de valuri; iar plopii care ieri au fost feștile acum s-au consumat: cîmpia-i neagră.

Numai în grotă încă e lumină. Bărbatul, de la brîu în jos, e stîncă: el ține-n brațele-nălțate care încep treptat și ele să-mpietrească trupul femeii, ultima ofrandă. Iar muntele se simte plin pe dinlăuntru, ca zările, de stele ce pulsează...

elementele nopții

Prin ochi de cucuvăi un iris mare

poesis


se uită-n noi. Și vede-un iris mic ce-ascunde sub culori o destrămare, un vînt sub care nu mai e nimic. Iar ochiul stă. Și stă și cucuveaua. Doar vîntul trece, frunza și acel pumnal ce-mpunge chiar în iris steaua. O, noapte cu mirosuri de măcel, fundal pictat de dincolo de scenă, pe care Lear îl poartă-n ochiul lui ! Ce liniște... O umbră de hienăpîndește-n noapte umbra nimănui. urma

Mi-e sufletul ca marea ce-adesea împresoarăo urmă nevăzută de nimeni în nisip.E oare talpa celui care-a trecut aseară?Sau numai prevestirea, prezența fără chipa unui zeu ce-așteaptă să se-ntrupeze? Cine-iatît de blînd și tainic sub vîntul mișcător,și-n stare să imprime la ceasul grav al cineiimaginea inversă a feței tuturor?Mă cuibăresc ca valul în ea, mă strîng, mă-nghesui,mă las sorbit ca spuma de-un element porosși modelez în soare o clipă înțelesu-isecret, spurcat de păsări și tălmăcit pe dos.Înnebunit de lună, orbit de suflul mării,Pescarul iese palid din vuietul verzui.O, negativ al lumii, tipar al întâmplării,cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui...

moartea lui Tao Amintirii lui Lucian Blaga

Unic, hrănindu-și harul și-nfometîndu-și huma,el își răscumpărase neîncetat ivireape lume ca un fruct al hazardului. Și-acuma,cînd moartea, stînd în preajmă, îi sfîșia privirea( dar nu pe dinăuntru, rozîndu-l ca un vierme,ci ca o vremuire cumplită din afară,care strivea-n copite de albe pachidermetulpina lui de toamnă, întîrziată-n vară) - el țintuia cu ură, cu ochii lui ca fierul,nimicul vast în care, mascînd pe zei, puseseo altă-mpărăție legiferînd misterulsub zarea cu miraje a celor înțelese.Tăcerea grea, pe care-o crezuse privilegiude domn, al său și numai al său, acuma, iată:își arăta reversul, părînd un sacrilegiual propriului său cîntec... În moartea-i repetată,acum, prin el, ființa murea întîia oarăde scîrba infinită că trebuie să moară!


poetul ca negustor de zăpadă O dată cu-nceputul primăverii,cînd neaua piere și copiii, dornicisă rîdă de cei mari, găsesc în locultroienelor doar frați, părinți - doar oamenigata făcuți - apare în cetatenebunul care vinde nea. O iarnăsălbatică îi scînteiază-n suflet,iar el precupețeștecrunt: o iarnăcu pomi golași și păsări amorțite,cu ape ce vorbesc în somn sub sloiuriși cu semințe oarbe pregătindu-șiexploziile. Pe poleiu-albastrudin ochiu-i stîng trec lebede în sănii,iar știuci de-argint, la copcă, pot fi prinseîn bulbul celălalt, întors spre noapte.Fără de milă, el își vinde marfa.Apoi, fiind el însuși de zăpadă,se-mparte tuturora: fulgi și peneinfinitezimale-nseamnă drumulpe care-o oaste albă nevăzută,cu comandanți ce poartă tui de mături,ocupă toate posturile-cheieale cetății, condamnînd statuiaprimarului care tronează-n piață.

oracol mut Poesia - questo mestiere perduto UNGARETTI

Da : scoica moartă, peștera adîncărăsună ca o inimă. Dar ce-imaimuțăritul glas născut din stîncă,sau zvonul din cochilii, pentru ceice vor să prindă pulsul fără nume,mereu egal și-ascuns în sfera luica-n sacra răsuflare-n unor Mume?Ecoul e prezența nimănui.La fel - pentru cuvinte. Voci de noapte,cei mari, cei duși nu ne-au lăsat decîttărîțele rostirii, biete șoaptece ni se-mpotmolesc solzoase-n gît.Ah, unde-i duhul lor de spadă trează?Din colbul sunetelor moarte, - cummai poate să se scoale marea Frază?Oracolul e mut și scuipă scrum.

poezia ca dobîndă a morții

Omul pe cal și cerșetorii noștri,ei nu vor ști nicicînd că lucrurile

sînt goale, sînt pe jmătate moarte.De àstfel, nici nu au nevoie. Singurică tot ce au e sigur, ei s-așeazăunul în piață, cocoțat pe soclu,iar ceilalți într-un colț, unde mulțimea- grăbită să se spele de păcate -le pune-n palmă taxa de intrare.Acest colț poate fi chiar colțul pieții.Atunci obolul lor este nutrețulpe care calu-l ronțăie pe soclu,iar cerșetorii, într-o zi mai slabă,se consolează admirîndu-i frîul.Oricum, și ei sînt morți pe jumătate.Însă nu știu, și nici nu vor să știe.

O știu doar eu, și-o spun acum cu vorbepe jumătate moarte: o dobîndăcare s-adaugă la suma Morții.

maturitate

Nu, timpul nu ucide. El pune în genunchiDistanța fără margini, etapă cu etapă.Și fapta ta țîșnește din lut precum un trunchila sevele căruia vin vulturi și s-adapă.Ca sorii în rotire solemnă, fulgerînd,trec limitele lumii prin iris, trepidante,- o clipă - ca pe urmă să cadă rînd pe rîndcum cade solzul sticlei rănit de diamante.

luna

Întotdeauna am simțit că lunae una din acele vietățicu suflet dublu, ce hălăduiescdeopotrivă-n apă și în aer.Azi noapte am văzut-o : era castor.Argintu-i rozător mușca din rîuimaginile sălciilor plînseși construia-ntre pietre locuințepentru săruturile care treccu valul vînat...Și a ieșit apoi Pe țărmuri, cu un strigăt de văpaieatît de stins, atît de enigmatic,că ceealaltă jumătate-a ei- imaginea din apă - purtătoarea sufletului calm, nepricepîndu-l,continua să roadă umbra dulcea sălciilor plînse, din adînc...


Psalmo alla Madonna Nera

(Onori, brillantezza e oro – vini accesi sussurrano nelle venee i fuochi d’artificio della Parola preparano le grandi emottisi etiche. Il futuroprolifica in noi come violento pus,come una disperazione emancipata delle effervescenze della carne…)

È notte, notte, notte! Il terrore stilla attraverso tutti i pori dell’universo casalingo.

Solo il tic tac dell’orologio e l’icona della vergine-regina.Non sei qui – un cuore di piombo e bastioni seccati nel sangue. Poema

Il cane lupo non urla più nel giardino botanico, il cane lupo giace in una pozza di sangue. Una barca d’argento scende stanca dalle nuvole.

PsalmMadonei Negre

(Onoruri, strălucire şi aur – vinuri aprinse susură-n vene şi focurile de artificii aleCuvîntului pregătesc marilehemoptizii etice. Viitorulpuieşte în noi ca un puroi violet, ca o disperare emancipată de efervescențele cărnii...)

E noapte, noapte, noapte! Teroarea se scurgeprintoțiporiiuniversuluicasnic.

Numai tic-tacul ceasorniculuişi icoana fecioarei-regină.Nu eşti aici – o inimă de plumbşi corăbii uscate î nsînge.

Poem

Cîinele lup nu mai urlă în grădina botanică,cîinele lup zace-ntr-o baltă de sînge.O barcă de-argint coboară obosită din nouri.

poesis


Lei geme come un Paese in ginocchio, come un’armata isterica, come un’aquila caduta dallo stemma.Il mio grido d’amore chiuso è di spavento in bocca. Dietro ai denti, nella laringe, nei bronchi. Tu non verrai mai. Io me ne andrò. Gli occhi rossi al ritmo del tuo cuore. La mano serrata sulle funi... Bagnate. Bagnate e fredde. Il silenzio pulsante tra noi come una striscia verticale. E il mare attende il sacrificio. I gabbiani planano sulla memoria, lontanied estranei. Un fumo è il tutto. Uno spavento rovente della carne. Una...

Da lontano, distinguo gli scarafaggi, gli scarafaggi neri-rosa delle tue parole. E gli occhi, solo occhi, solo occhi! (oscure luci di febbraio, tramontovioletto della speranza, fanatici fari). I funzionari dell’amore non hanno riposo, ver-gogna – scavano, scavano, scavano... Baratro. Sole. Silenzio.

Città nella notte

La notte in cui sono stati traditi gli amiciche hanno voluto tradirmi. La pulsazione del lagosotto lo scudo ermetico di cera e il latratodel cane Carlos in attesa degli ospiti... La macchina macinava minuti sotto le ruotedentate e le bambole di ghiaccio allegre e incipriate hanno preso eccitante la via di Damasco.Stormi immensi di corvi attraversano il silenzio spalancando i fari argentati tra le case. La notte – anestetico leggero – sparsa dallanotizia del terzo concerto brandeburghese. Au revoir, mes amis. Verranno tempi meno cupi. Au revoir, au revoir.

Dopo…

Dopo aver bevuto e dopo aver dormito e dopo essermi svegliato – va tutto benissimo. Le cose si allontanano e si illuminano di un’aureola sconosciuta. Un muro enorme di vetro ci separa e un silenzio e un sentimento confortante di solitudine. – Amico, smetti in questo preciso istante di lavorareper loro. Non è onesto, non va bene, non è O.K.

Ea geme ca o țară-n genunchi, ca o hoardăisterizată, ca un vultur căzut de pe stemă.Strigătul meu de iubire închis e de spaimăîngură. În spatele dinților, în laringe,în bronhii. Tu nu vei veni niciodată.Eu voi pleca. Ochii roşii de ritmul inimiitale. Mîna-ncleştată pe funii... Ude. Ude şi reci.Tăcerea pulsînd între noi ca o dungăverticală. Şi marea-şi aşteaptă ofranda.Pescăruşii plutesc în memorie, îndepărtațişi streini. Un fum este totul. O spaimăfierbinte a cărnii. O...

Din depărtare, percep gîndacii, gândacii negri-trandafirii ai vorbelor tale. Şi ochii, doar ochii, doar ochii! (întunecate lumini de februarie, crepusculviolet al speranței, fanatice faruri)Funcționarii iubirii nu au odihnă, ruşine – ei sapă, ei sapă, ei sapă...Prăpastie. Soare. Tăcere.

Oraş în noapte

Noaptea în care au fost trădați prietenii ce au voit să mă trădeze. Pulsația lacului sub scutul ermetic de ceară şi lătratul cîinelui Carlos aşteptînd musafirii... maşina măcina minutele între roțile dințate şi păpuşile de gheață vesele şi sulemenite au luat drumul excitant al Damascului.Cîrduri enorme de corbi străbăteau tăcerea holbîndu-şi farurile argintii între case.Noaptea – anestezic uşor – împrăştiată de svonul celui de-al treilea concert brandenburgic.Au revoir, mes amis. Veni-vor timpuri mai puțin secetoase. Au revoir, au revoir...

După...

După ce beau şi după ce dorm şi după ce mă trezesc —totul e foarte bine. Lucrurile se îndepărtează şi se luminează de o aură necunoscută.Un enorm zid de sticlă ne desparte şi o tăcereşi un sentiment confortabil al singurătății.— Prietene, încetează chiar în clipa aceasta să lucrezi pentru ei. Nu e cinstit, nu e în regulă, nu e O.K.


Un silenzio come un bicchiere di latte freddo. Una cittadinanza universale. Che rana che sono! Che belle sono le labbra cianotichedella verità, le ossa deboli dei sentimenti di vicinanza, quanto bene ci mal comprendiamo!

(sguazzo nelle acque velate della lontananza)

I salici si scuotono, l’acqua del fiume secca, fioriscono candelee castagni E a me non importa nulla.

Eminescu. Un sogno

Sul molo di calcare, sulla costa, passa lui, lui, l’imperatore della peste – con un mantello bianco, bottoni dorati. Bavaro di porpora. Quell’altro l’ha tradito per tre volte – questo mi lascia sulla fronte un bacio umido di sangue. Ipnosi notturne. Sono passati i grandi spaventi, dove le insegnedel vizio di Bacco... immagini, immagini, immaginicarnali nei libri del medioevo. Fumo. Nel pollice della mano sinistrac’è silenzio totale. Noi amiamo la società scelta, prolungate riverenze. Applaudiamoin delirio il fantasma bianco della peste.Esistono macchine – macchine per tatuare la pelle cocciuta dell’eretico di periferia. Esistono... ma non tra le 22 e le 6... Levomepromazina. Dosi doppie. E docce. E la frusta che arriva sulle spesse corde di rame. E il sonno alchemico.

traducere în italiană de Irina Ţurcanu

O tăcere ca un pahar de lapte rece. O cetățenie universală.Ce mai broască sînt! Ce frumoase sînt buzele cianozate ale adevărului, oasele debile ale sentimentelor de apropiere, ce frumos nu ne înțelegem!

(mă bălăcesc în apele voalate ale îndepărtării)

Salcîmii se scutură, apa rîului seacă, înfloresc lumînărileşi castanii. Şi mie nu-mi pasă de nimic.

Eminescu. Un vis

Pe cheiul de piatră de var, pe faleză, trece el, el, imperatorul ciumei – cu mantaua albă, nasturii aur. Gulerde purpură. Celălalt a trădat de trei ori —acesta-mi depune pe frunte sărutulumed de sînge. Hipnoze nocturne.Au trecut marile spaime, unde însemneleviciului bahic...imagini, imagini, imaginicarnale în cărțile evului mediu. Fumuri.În degetul mare al mîinii stingie tăcere deplină. Noi iubim societateaaleasă, îndelungi reverențe. Aplaudămîn delir stafia albă a ciumei.Există maşini – maşini pentru tatuatpielea îndărătnică a ereticului de la periferie.Există... dar nu între 22 şi 6... Levoraepromazin. Doze duble. Şi duşuri. Şi biciul ce vine pe sîrmele groase de cupru. Şi somnul alchymic.


pentru Hayden CarruthBâlci

N-ai pierdut nimic Dacă nu ai văzut câinele cu şase picioare. Dar noi l-am văzut. Stătea mai tot timpul retras într-un colț. Cât despre cele şase picioare, Uşor te obişnuieşti cu ele, Mai ales că te face să te gândeşti şi la alte lucruri. Cum ar fi: cât de rece şi de întuneric Poate să fie la un bâlci la marginea satului. Când stăpânul arunca un băț Şi câinele fugea după el Pe patru picioare, celelalte două fluturân-du-i la spate, O fătucă din preajmă chicotea isteric. Era beată la fel şi bărbatul Care o săruta pe gât. Câinele aducea bățul, se-ntorcea şi ne privea, Ăsta era tot spectacolul.

Charles Simic Vara la țară

Unul îmi spune cum e să dormi într-un câmp de trifoi Altul cum să-mi bag mâna pe sub rochia ei de duminică. Altul cum să sărut cu gura plină de mure. Altul cum să prind licurici într-un borcan noaptea. Există un grajd cu o iapă neagră Şi dovada că Dumnezeu există, călărind într-o rochie neagră de seară. Fiica diavolului ... sau orice ar fi fost ? Având curajul să-mi ceară să-i aduc un bici.Şcoala de metafizică

Călăul e fericit să-ți explice Cum funcționează ceasul lui de la mână Când mă adumbreşte pe stradă. Spun asta fiindcă este sumbru şi scrobit Şi este îmbrăcat în negru. Ceasul de pe turnul bisericii S-a oprit la unsprezece fără cinci. Ziarele de dimineața nu avea nici o dată. Clădirea cenuşie de pe colț Ar fi putut fi o închisoare Şi atunci s-a-nfățişat cu ceasul său Ale cărui cifre gotice Şi fără ace Vroia ca eu să le înțeleg Chiar atunci şi chiar acolo.

traducere de Horațiu Stamatin

poesis


Zbigniew Herbert

O poveste rusească

Țarul, tătucul nostru a îmbătrânit rău de tot. Acum mâinile sale nu-s în stare nici să gâtuie un porumbel. E tot auriu şi rece pe tronul lui. Numai barba i-a crescut până la podea şi chiar mai spre uşă.

Apoi altcineva dădea ordine, nu se ştie cine. Oameni curioşi se uitau pe furiş pe la ferestre, atunci Krivonosov a pus la ferestre spânzurători. Aşa ca numai spânzurații să mai vadă ceva.

În cele din urmă, tătucul s-a dus pe veci. Clopo-tele au bătut, şi iar au bătut, dar în zadar, n-au putut să scoată cadavrul afară. Trupul țarului nostru crescuse în tron. Picioarele tronului se împletiseră cu picioarele țarului. Brațele sale şi brațele fotoliului erau totuna. Imposibil să-l mai scoți de-acolo. Şi să-l îngropi pe țar cu tot cu tron, vai, ce ruşine !

Dare de seamă despre Rai

În rai săptămâna de lucru e fixată la 30 de ore salariile cresc prețurile scad constant munca manuală nu-i obositoare (datorită gravitației reduse) să spargi lemne e la fel de uşor cu a scrie sistemul social e stabil şi conducătorii sunt înțelepți pe drept cuvânt în rai toți sunt mai buni decât în oricare țară

La început se aranjase ca totul să fi fost altfel sfere luminoase, coruri şi grade variate de abstracțiuni dar nu s-a reuşit să despartă cu exactitate sufletul de corp şi aşa s-a ajuns aici: o picătură de grăsime un fir de muşchi musai trebuia să se facă față consecințelor să amesteci o sămânță a absolutului cu o sămânță a lutului încă o abatere de la doctrină ultima abatere pe care numai Ioan a prevăzut-o: vei fi reînviat în carne nu mulți îl văd pe Dumnezeu e numai pentru cei făcuți din pneumă sută la sută restul ascultă comunicate despre miracole şi potop într-o zi Dumnezeu va fi văzut de toți nimeni nu ştie când se va întâmpla

Şi acum în fiecare sâmbătă la prânz sirenele rag dulce şi de prin fabrici iese proletarii cerului sub braț îşi poartă stângaci aripile ca pe nişte viori

Oprire

Ne-am oprit într-un oraş gazda a pus masa în grădină prima stea a sclipit şi apoi a dispărut rupeam pâinea se auzeau greieri în spinii amurgului un scâncet un copil plângea altminteri o fojgăială de oameni ca nişte insecte un miros greu de pământ cei care stăteau cu spatele la zid vedeau violet acum – dealul cu spânzurători pe zid iedera deasă ne invita la o execuție mâncam pe ruptele aşa se-ntâmplă când nimeni nu plăteşte

traducere de Horațiu Stamatin

poesis


Giuseppe Ungaretti

Amintire africană

Soarele răpește orașulNu se mai vedeNici mormintele nu mai rezistă mult.

Clarobscur

Până şi mormintele au dispărut

Loc negru infinit căzutde la acest balconîn cimitir

A venit să mă vadătovarăşul meu arabsinucis alaltăseară

Iar se face ziuă

Se întorc morminteleîn uniformă în verzuiul sumbrual ultimelor obscuritățiîn verdele tulbureal primei limpeziri.

FluviileCotici, 16 august 1916

Mă sprijin de acest copac mutilat

abandonat pe această dolinăcare are obosealaunui circdinainte sau după reprezentațieşi privescliniştita trecerea norilor peste lună

În dimineața asta m-am întinsîntr-o urnă de apăşi ca o relicvăm-am odihnit

Isonzo curgândmă lustruiaca pe o piatră de-a lui

Mi-am tras în suscele patru oaseşi m-am dusca un acrobatpeste apă

M-am ghemuitlângă veşmintele melemurdare de războişi ca un beduinm-am plecat să primescsoarele

Acesta e Isonzoşi aici binem-am cunoscuto creatură supusăa universului

Chinul meue cândnu mă ştiuîn armonie

Dar acele tainicemâinice mă preocupăîmi dăruiescrarafericire

Am revăzutepocilevieții mele

Acestea suntfluviile mele

poesis


Acesta e Serchiola care s-au adăpatdouă mii de ani poateoameni din neamul meu rusticşi tatăl meu şi mama mea

Acesta e Nilulcare m-a văzutnăscut şi crescândşi arzând de ignoranțăpe întinsele câmpii

Aceasta e SenaŞi-n tulburarea eim-am avutşi m-am știut

Iată fluviile melenumărate în Isonzo

Iată nostalgia meacare în fiecare în parteîmi transpareacum că e noaptecă viața mea îmi pareo corolăde tenebre

NostalgieLocvizza, 28 septembrie 1916

Cândnoaptea disparepuțin înaintea primăveriişi rarcineva trece

Peste Paris se îndeseşteo culoare închisăde plâns

Dintr-un colțde podcontempluliniştea nesfârşităa unei fetesubțiri

Bolile noastrese unesc

Şi ca duşi aiurearămânem traducere de Nicoleta Dabija

La prima vedere, nimic mai dezghinat decât dia-logul eroticesco-poematic dintre calina blondă constănțeană şi răspopitul cu limbă de laser din Arad. La o a doua ochire, însă, îți dai seama că e cel mai inspirat duel posibil: o improvizație de Renaştere venețiană între o Safo eliberată de les-bianism şi un Villon cu grumazul ros de toate culturile la care s-a înjugat. Babilonică e doar hălăduirea cuprinsă de iluminata streche peste vremuri şi țărişoare. Altminteri, poezia e închegată, lustruită, aluzivă, nărăvaşă şi tandră ca o torpilă. Una dintre puținele torpile cu încărcătură culturală ce chiar poate spinteca oceanul de indiferență față de poezie al cititorilor. Poezie inovatoare scăpărată din bătrâne poetici. Aici supraviețuieşte mirobo-lanta Ninive. (Felix Nicolau)

Ceea ce frapează la această carte nu este doar nota vizionară și ludică asupra realului, pe care cei doi marșează obstinativ, ci mai ales felul în care poeții înțeleg să se exprime liber, cu sinceritatea la vedere, ca și când ar regândi poeticul. În Babilon(ul) Ame-liei Stănescu și al lui Petru M. Haș se poate intra cu toate păcatele capitale, tocmai pentru că fiecare dintre noi poate fi – chiar carnal – un mic babilon (a nu se înțelege că totul este babilonie). Iar dacă între noi, babilonii, este lumea – cu tot ceea ce aceasta presu-pune – nu ne rămâne decât să traversăm nestingheriți textura acestui volum, textură care cade peste sufletul și trupul nostru nu neapărat ca o mască venețiană, ci mai curând ca un vis premeditat despre eternitate, despre dragoste și despre viu. (Paul Gorban)

(Zona Publishers, Iași, 2015)


Născut la Roma în 1924, decedat în 2007, Gianni Toti este poet, jurnalist şi artist, video-artist, creator al operei intitulate „Poetronica” în anii ’80. Licenţiat în drept, a publicat cărţi de po-ezie, culegeri de articole şi proză, iar în ultimul sfert de viaţă s-a consacrat cu constante şi neo-bosite energii în varii câmpuri ale experimental-ismului poetic şi artistic în genere. A participat la rezistenţa de partizani şi a fost timp de mai mulţi ani jurnalist la cotidianul „l’Unità”, trimis special în întreaga lume. Redactor-şef la „La voce della Sicilia”, director la „Lavoro”, la „Carte segrete” (publicaţie de el fondată în 1967). La începutul anilor ’80 începe un experiment în care se con-topesc poezie, cinema şi artă electronică, creând un nou limbaj, pe care el însuşi îl defineşte „po-etronic” (videopoezie şi poezie electronică).

La realizarea operelor sale a colaborat cu centre specializate, precum CICV (Centre de Re-cherce Pierre Schaeffer din Montbéliard-Belfort, Franţa), care i-au pus la dispoziţie tehnici şi teh-nologii pentru crearea unor proiecte artistice. În operele sale, Toti întemeiază istorie, politică, legende, tradiţii orale, cultură populară. Scriit-ura sa conţine expresii idiomatice, neologisme, cuvinte extrase din limbi din întreaga lume.

Printre culegerile sale poetice: Che c’è di nuovo (Ce mai e nou), Premio Rapallo 1962, La coscienza infelice (Nefericita conştiinţă), 1966, Tre ucronie (Trei ucronii), 1970, Chiamiamola poemetànoia (S-o numim poemetànoia), 1974, şi Video-Poeme -Opere: L’Originedite (1994), inspirată de tabloul „Originea lumii” de Cour-bet, precum şi Planetopolis (1993).

Un recunoscut luptător al Rezistenţei, intelectual angajat în jurnalismul militant post-belic, comunist, fireşte, critic feroce şi destabi-lizator al tabuurilor comportamental-burgheze şi ale stereotipiilor consacrate de o stare-nestare a Lumii, Gianni Toti îmi apare, astăzi mai mult decât ieri, figura cea mai emblematică a unei avangarde continue: un mod de a se raporta la lume nu neapărat nihilistic, ci dezarticulând-o, dezagregând-o şi, aşa făcând, refăcând-o într-o perspectivă onto-poetico-etică şi cosmică pe o linie concurentă cu cea palingenezică. Un inven-tator de stil trans-generic şi trans-poetic, poet-ronica, pe care avea s-o testeze în laborator cu instrumente ale ştiinţei şi s-o legitimeze, apoi, printr-un fel de peregrinaj laic, dar nu mai puţin voluntarist, îndeosebi prin America Latină, pe


unde semănăturile sale continuă să rodească.Lumea în care trăim este imperfectă,

arogantă şi, pe deasupra, nereactivă, tocmai fiindcă nu are / nu-şi permite o perspectivă de sus sau din afară. În locul raţiunii, preferă clevetirea, în existenţa cotidiană, ca şi în opera de artă. Şi o face cu un instrument, limbajul, la rândul său, fisurat de imperfecţiuni, debitor al unei liniarităţi, a sintaxei, ca suport al spunerii, şi al unui vocabular bolnav de redun¬danţă. În faţa acestei provocări, Poetul alege un fel de divorţ, o separare prin suspendarea patrimo-niului cultural şi estetic, opunându-i lucrarea sa concurenţial demiurgică, atacând structural

lexicul moştenit şi asumându-şi un temerar salt în înaltul galactic şi în josul geologic, ivind, ca un sfidător jongler de circ, cuvinte inventate ad-hoc într-un discurs cu un fascinant apetit al parodiei.

Poemele sale, îndeosebi cele de după anii optzeci, poetronice, aşadar, se¬duc prin jocul grafomaniacal, la limita indicibilului, dar sfârşesc prin potenţarea reflecţiei căreia citi-torul nu i se poate sustrage şi de care se simte cumva conta¬minat. Un homo poetricus, într-o poematànoia ce-ar fi şi un răspuns, al său, la o criză a poeziei înseşi, ca şi a Artei, în general, de la răscrucea de milenii.

Post-scriptum la excatogeneză

… şi noi? un tulburător concentrat al lumii? sau în realul cognoscibil noi spumă încă în bolboroseală liant de interferenţă între lumi?o înaintare a minţii pare conştiinţa- în întârziere faţă de minteo înaintare a creierului paremintea - în întârziere faţă de ea însăşi…

şi atunci? Fenomen al lui ars? pre-programat de adaptarea filogenetică? sau om - tu nu eşti decât un organism biologic încă

legat de zestrea sa biologică şi de istoria sa - a ta evolutivă şi de acelea - da - ale adaptărilor paleolitice - ale tale – filogenetice

omuleţule! Nu eşti încă făcut - tu pentru lumea visată şi cântată şi rău-adaptată - rău zis? - e încă felul tău ticăloşit de a trăi

şi totuşi pari de-a dreptul pre-adaptat - chiar pentru această societate anonimă cu enormele sale mase - de persoane? de măşti? de proiecte? ce altceva?

miliardoameni ce nu se cunosc şi nu se iubesc şi nici măcar nu se urăsc acum ştim câte ceva - că suntem poate poeticogenetic…

(poeteogeneza poate repetă filogeneza ce ne repetă ontogeneza ce ne repetă şi ce ne mută-n poetoseminţie….)dar se va sfârşi oare? - preistoria - când?


* * *

ce anumedincolo de spaţiu şi timpde super-spaţiu de super-timp de super-şiruride super-univers infinit de finitpoate o spumăraie un burete sau numaio reţea o specie desau vreo destructurăstrăină şi abstractăaripiunde hipotothipotizeazăprin urmare fluturi negri stele costeri?negriciune cereşti lumini întunecate cosmoximori solitronitudiniîncetinând stelele cam un milionîntr-un mănunchi globular -a răci acel mănunchi magelanic…cimitire stelare inimaginarulşi totuşi tu vorbeşti tu scrii tu citeştidespre mănunchiuri globulare perimatedespre stări de cadavru aproape-steleaproape-cerul aproape-cosmosul aproape-nimiculaproape-totul aproape-aproapelequam sise precipită în gaura curului albastru

2.

Ferm insignifiant pământul în cel mai mare al celui mai mare indicibil astfel (ce sunt o sută de miliarde de stele? o singură galaxie - şi nenumărate căi lactee ce au cinci mii de ani lumină diametrale spre exemplu a noastră în fiece an nouă milioane de kilometri în plus o altă jumătate de milion de kilometri poate să fie ca galaxiile să fie un număr infinit ah da….)lucru înăuntrul găurii deci „singularitatea“ ce istoveşte corocrania cea mai extremă limită îndrăzneam să pălăvrăgim despre ce se poate şti interfaţa se spune acum dintre natural şi super - aşa cum de altfel s-ar spune luptăm mereu contra „gravitaţiei limbajului“ abia ne chivernisim povara de tăcere vorbită insignifiante făpturi cu „principiul distructiv“ întrupat…

* * *

ter terere t(e)rare terebràtule trùtine draùscia pocciànghera verbale

(că m-am îmbolnăvit de mine - boală incurabilă - imediat poemovracii au decretat drept poetomografie şi poematorezonanţe ecouscânteindu-mă poezitronic - ş i că ar trebui să sar jos

din inima pe fugă şi să beau butii din lacrimile mele şi să sărut săruturi deja sărutate şi guri de neprieteneşti reîndrăgostiri visând vise-în-serie ce se pun-în-abis)cimitire verbale de vizitat acum mergdeşertând toate zilele din rafturi -ale gândurilor - deşelate pe şeiîmi sărbătoresc unghiile vârâteîn înaltele impeneTra-iecte irespirabile -ale fălcilor căptuşite muţeniile

prin minele ruinate ale tâmplelor -citesc pe cadavericele epigrafe:ai devenit precursorul tăupoezifix în acea Galgalthe a limbiipe coridoarele optografice deja în cursăcu procesoarele şi cu şirurile cosmiceautochibrit elan controversat

12.

planeta asta nu vrea s-o ia din locde pe băncuţele picioarelor mele –încă - atârnă deasupra artrozelor cervicale

mă istorisesc dar sunt istorisit poetizez dar sunt poetetic impersonaj prin literarităţi rătăcit printre irevoluţii de revelaţii pe sub sprâncene hăituit

13.

dar încă îmi voi destindemâini şi picioare şi spinări şi toracemagnetorezonante sau topograficescientigrafiind incunabulul şi „lucrul”pe pământ şi pe fizicuriinedite ce nu-mi sunt ştiutece mă omoară că eu nu sunt

şi mă voi travesti la timp ca să morca să trăiesc mai mult timp în ex-timp(în supertimpspaţiusimetrie)şi în vieţuirea asta să mă comemorezianuariind până în a decembriaşi lunedia până a vinereasâmbătând şi neduminecândşi dimineţind pornoptândadâncamurgind la orice eon înzorind înserând verbjucându-mă tacinocturniar dacă mă voi ianuarizamă voi îneca exaltându-mă cândveacurile eu deja le nanoscandez)mileniile eu le voi seculariza


şi voi milenariza miliardele(numai optzeci şi două până la sfârşit…)…ah dacă şi voi m-aţi ianuarizatprecum deja februarul Ianus!însă voi vă iernaţi întomnându-văîn verile voastre esteticepe când eu mă împrimăvăreamîndoiîmprimăvăreamşi întreitîmprimăvăram logagonicspre ultime extremprimăverice în veşnicprimăveri se postultimează

17.

s-a tras - se tăgăduieşte însă eu am sperat doar confund împuşcsperanţa cu prafdisperarea şi poetirotéosmă voi născoci singur(şi poemedalii pentru voi)între excese şi sindrofiişi du-te-vino şi reveniri-veniri verboluzorii

sau agăţatînstăpânind de o îndrăznea-rază ilunară satelizând pe un astru-nou-născut (de-acum ne putem agăţa şi de alte nelumi).

Astfel ia notiţe pentru Epistole către Terrieni Cel de-al Doisprezecelea Apostol special autoinvitat în mai mult ca perfectul viitor ca să vestească

Sfârşitnesfârşire

***

poiématon se termină aici - ba chiar leşină aici - se nesfârşeşte – firav deducta poemata filo…

ar fi vrut să se eposnareze - şi inenarează fiindcă viitorul merge-nainte şi-napoi iar trecutul trece dincolo-de-prezent

fapte crude - îmbrăcate cu nimic - un susur în timpul ce respiră într-un spaţiu elastic şi întins şi destins – săgeată de tăcereasta suntem - şi astfel poetizăm noiîmpotriva viitorului negru cosmosului întunecâtfără străine stele de mareasteropece astrognozii asteropământeştiastrolatrii astronii uraniscenţenumai lumina în închisoare şi eternoaptea(acum doar cuvântul ajută)

nu vom mai fi - poate nici măcar nu vom mai fi fost - însă acum suntem scriem şi

iradiem - corpuri negre - lumină neagră dar obscură splendoare.

***

Brevidi

(prime lexicalizări pentru un Contradicţionar)

voi reîncepe de la faţa ta fără față toată degete

fiindcă dacă spun te iau de mână te ating cu aceste vorbe ce găuresc aerul

dacă te iau de mână dacă îţi spun te iau de mână te ating şi cu cuvintele cu care te iau de-acum de mână

dacă pe tăcutul cearşaf ne luăm totul ce altceva să atingem intangibile intacte acolo unde se atinge ceea ce nu se atinge cu mâna şi cu vorba?

de cumva noi ne-avântăm demontării pipăituluicu tăceri încrucişate de verbe scriseşi substantive de mişcare şi mici linii accentuatece vom remonta dacă nu acele şiruride burice de degete firave musculaturi şlefuite?

work in regress

cu cerebronicul şi interminabileledeja viitoruri comemorămrele optimalizări optime relecosmatice cosmeticedate daturile date datelela băncile date de către „data”videotipăriţivi-le în gratislandia:aici ficţionarii ce facmaşini să gândească care şi ei facsă negândească oamenii ce nu facceea ce negândesc şi desfaccând exonerează cerebelulaici

work in regress

contractaţie

activelocvent al tău e un tristelocviu stufoasă lălăială în poetariu fără grădină şi fără purgaţiemai bine să taci paravorbind

Notă:din volumele Ciudaţii băgăreţi, Empiria, 1986,

Frumuseţea enigmei, Carlo Mancosu Editore.


Piesă într-un act și ceva, cu pauze de masă, cafea, țigară și telefon. Poate fi montată și într-o garsonieră. Dacă cinematografia românească a reușit, nu văd impedimentul…

Interior de cafenea, de pub irlandez mai exact, în miezul zilei, semiîntuneric și fum dens de țigări fine, mirosul te înțeapă la fel de iute în ochi, intră la fel de brutal pe nări. E aproape înghesuială. O înghesuială ordonată, la mese de doi, de patru, de mai mulți de șase. Fiecare centimetru pătrat este exploatat cu atenție maximă, în funcție de cum este ocupat, de cine este ocupat, la finele a douăzeci și patru de ore balanța se înclină în partea cu intrări, net și limpede. Acum, la o masă de patru, două dintre scaune sunt ocupate cu sacoşe de plastic ferfenițite, pline cu cărți, reviste, foi dactilografiate, sticle, tot pe scaune stă un platou ambalat cu prăjituri de cofetărie.

Cei doi ocupanți ai scaunelor rămase cu greu fără sacoșe sunt îmbrăcați de sezon rece, mantourile şi fularele stau atârnate pe spătarele scaunelor. Hainele atârnate peste tot, cuierul de la intrare e plin și amenință continuu să cadă. Sunt mai multe haine decât consumatori, asta e o problemă de sezon, o înfrunți și aștepți să vină vara.

Bărbatul, între șaizeci și șaptezeci de ani, greu de spus, barba deasă, crescută dezordonat, mai

mult albă decât neagră, cu gâtul înghesuit între umeri, cu o calviție oprită înainte de asaltul final, scurt, gros, îndesat, puternic, cu aspect primitiv, cu ochii învârtindu-se diavolește prin toată încăperea, fără să vadă nimic de la înălțimea mesei, dar insistând să baleieze pereții, norii de fum, să fixeze din când în când câte-un punct, ca și cum acoplo ar fi identifi-cat ceva, să treacă rapid mai departe, în altă parte, să repete cinematografic figura cu fixatul, înregis-tratul, și tot așa până cînd nervozitatea, emoția i se atenuează, privirea i se oprește pe femeia din fața lui.

Ea, între treizeci și cinzeci de ani, greu de ghicit. Cap aristocratic, tunsoare franceză, gât lung dezgolit anume pentru a-i sublinia linia de profil care coboară de sub bărbie și merge în jos, linii riguros clasice, epocă egipteană, te bagă în confuzie helanca neagră, casual, care marchează și ea cu exactitate con-tinuarea desenului, o monedă românească de argint, cu regele, la gât, pandant pe o vergea curbată fină tot din argint, un inel papal pe degetul de la mâna dreaptă și o verighetă lată de un centimetru pe cel de la mâna stângă. Acum amândoi fumează – ea nervos, el cu plăcere disimulată cu greu.

- Nu ştiu ce să spun, de fapt nu-mi fac nicio iluzie… Mă bucur ca ți-ai furat din timp să bem o cafea împreună… în fine, eu vreau cafea, tu îți iei ce-ți place… vrei bere? Sau vrei o tărie…


Au de toate aici, cred… N-am mai intrat până acum, dar e frumos...

- Am mai fost aici în urmă cu câțiva ani, trei, patru, nu mai ştiu… E plin de domnişoare de la litere, că facultatea e aici, pe colț…

- Nu mi-am dat seama, mi-a luat o oră până am găsit un loc de parcare… şi a trebuit să-i dau parcangiului 10 lei, ca să pot sta liniştită… era un loc liber, dar mi-a făcut semn că nu, nu e pusă bine acolo, că vin cei de la tractări şi o ridică. Am coborât, i-am dat banii şi mi-a zis că pot s-o las acolo şi că pot să stau cât vreau…

- Eu sunt între două drumuri, am fost pe la redacție să las un material, în fine, puteam să-l trimit pe mail, dar mi s-a virusat computerul şi băiatul care se ocupă nu poate veni decât mâine, aşa că am trecut să las materialul că mâine bagă numărul în tipografie. Şi trebuie să ajung pe la frate-miu să îi fac de mâncare şi trebuie să mă mai văd cu cineva înainte să ajung acasă, în cen-tru. Uite, îl vezi pe ăla de la masa din fața ta? E profesor la limbi străine, mă rog, era. Îl cunosc, ne ştim, şi el mă cunoaşte, dar se preface ca nu mă recunoaşte. Uite ce copleşit e de propria-i importanță. Mamăă, şi ce bătrân eee… Aşa sunt şi eu? Mie mi se pare că nu sînt aşa babalâc…

- Hahahaha, nu ştiu… nu cred… bătrân… Bătrân eşti de la optzeci de ani încolo.

- Uite ce mapă are şi cum mimează că se uită prin hârtii, cu interes, cu atenție, cu importanță… Mapă de piele, costum şi cravată… Ştii ce, eu nu-i pot suporta pe ăştia… au aşaaa… un aer care mie nu-mi place.

- Nu ştiu cum să fac, m-am întors în țară de puțină vreme, am reînceput să public, dar nimănui nu pare să-i pese. Toată lumea tace. Toți sunt plini de bunăvoință, dar toți tac. Toți îmi spun că trebuie să am răbdare. Că trebuie să-mi cultiv relațiile… Păi ce să cultiv, dacă nu cunosc pe nimeni… Te-am cunoscut pe tine, vreau să zic pe dumneavoastră, dintr-o întâmplare fericită… eram la mall pentru că editorul m-a invitat să vin, în fine, m-a rugat să fac partea publicului, îi era teamă că veți vorbi la scările rulante și atât. Când te-am dus acasă, în seara aceea, cu mașina, m-ai întrebat dacă sunt securistă, ți s-a părut că o femeie care șofează așa, care trăiește între București și alte capitale occidentale, nu poate fi decât securistă. M-ai amuzat teribil. Pentru că nu erai primul care mi-o spunea, pentru că era doar un clișeu pe care îl aud de douăzeci de ani și mai bine. În fine, acest editor mi-a scos o carte anul trecut… a făcut multe pentru carte, aşa cum ar trebui să facă orice editor… El e proprietarul editurii, ştii? Mie mi se pare incredibil! Este tot timpul pe drumuri, zi şi noapte, cu teveul plin

de cărți şi cu un băiat care stă la stand să vândă, se plimbă prin toată țara să le prezinte şi să le vândă. În fine, nu e că vinde ceva… dar nu renunță. Se duce cu carțile la oameni. Vânzător ambulant de spiritualitate… zice el. Ai văzut cum face, exact ca în ziua aceea când te-a invitat să vorbeşti despre Bucureştii de altădată…

- Mdaaa… E de treabă, dar mă obosește, m-a tâmpit cu Gabi Bănulescu în sus şi Gabi Bănulescu în jos. Tot ce spune şi tot ce îi spui trece prin filtrul întâlnirii lui cu Gabi Bănulescu – “aşa cum spunea Gabi Bănulescu…” Mie îmi venea să-l întreb ce părere avea Gabi Banulescu despre cum stăm noi acum aici şi bem o cafea… hihihihi… m-a zăpăcit de cap cu Gabi Bănulescu al lui…

Vine picolița şi întreabă ce se comandă. Numai cafea? Bine, şi o apa plată. Pleacă nemulțumită. De la alte mese, de unde ia comenzi mai consistente, mai solide, mai de ora prânzului, picolița aruncă priviri curioase, cu urme difuze de dispreț, spre cei doi.

- Atunci, în ziua aia, la mall, am venit pentru că a insistat. Nu avea pe cine să cheme, toți îl refuzaseră. A vrut să iasă ceva interactiv, cu publicul. Şi ăia care urcau şi coboau cu scările rulante, muzica mallului pe fundal, zgomotul acela de voci. Mie nu-mi plac aceste manifestări… sunt degeaba. Sunt exact ca cele pe care le făceau comuniştii ca să lumineze prostimea. Duceau cultura în mijlocul lor şi ălora le chiorăiau mațele de foame. Acum duci cultura în mijlocul unora care râgâie din cauza stomacelor umplute până la refuz. La chestii d-astea nu mă bag. Domnule, cultura nu e pentru toți. Să ne-nțelegem, nu mă interesează deloc dacă unul e tâmpit şi aşa vrea să rămână. Ce zic, omul e fericit aşa cum e, iar eu mă duc să-l umplu de dubii, de întrebări… de angoase… lasă-l în lumea lui, că şi lumea lui îşi are rostul ei.

- Nu-s chiar convinsă că ai dreptate… Avem datoria să le arătăm doar că există şi alt-ceva… editorul nostru, ce-i drept, exagerează un pic, dar în alte privințe, spune că în curând vom fi nevoiți să găsim un posibil cititor doar dacă suntem în trei, doi să-l țină strâns, să nu fugă când cel de-al treilea îi citește. Nu suntem departe deloc. Uită-te în jur….

La mese sunt câte doi sau câte trei adolescenți, fete şi băieți, cu i-pod-uri şi i-pad-uri, cu celulare… de fapt, pe fundal sună telefoane în fel de fel de tonuri și tonalități, aproape continuu. Nimeni nu îşi aruncă măcar privirea pe o revistă… sau pe o carte. Dar nici nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Stau toți cu celularele la ureche sau cu ochii într-un mini-monitor… Ce singurătate cumplită!

- Uite ce e, mie nu-mi spune mare lucru


poezia ta. Nu mă interesează, dar am citit-o. E bună, dar pe mine nu mă mai interesează poe-zia. Toată lumea hodoronc-tronc scrie poezie. E neserios, a devenit o chestie neserioasă… toate pipițele şi toți adolescenții ăştia întârziați scriu poezie. Ca să scrii poezie trebuie să fii genial. Ba nu, trebuie să fii nebun de-a binelea. Să nu traieşti printre oameni. Mă rog, să fii printre ei, dar să nu-i vezi.

- Aiurea! Dimpotrivă, când eşti printre ei îți vin marile idei. Pentru că eu cred că poezia este şi idee. În fine, este epifanie, dar îşi trage seva, în egală măsură, din viață. Trăind alături de aceşti oameni, de aceşti tineri fără orizont, îți vin toate întrebările mari. Sigur că răspunsurile sunt mereu aceleaşi, în orice epocă aceleaşi. Şi întrebările sînt aceleaşi! Şi mirarea este una şi aceeaşi. Şi durerea, şi tristețea, şi deznădejdea… numai limbajul se schimbă. Nebunia e că nimeni nu vede asta. Foarte puțini văd că limbajul se schimbă. Toți opun o inutilă rezistență la schim-barea lui. Dar nu asta am vrut să spun, am vrut să spun că poezia e esența vieții. Că poezia e un soi de profeție, atunci când e poezie adevarată. Ştiu, ştiu, ai dreptate, toți vor să publice măcar un volum de versuri. De dragoste, dacă se poate. Tot ce îi traversează când hormonii sînt la treabă. Femei şi bărbați, de la nivelul pielii până la nive-lul glandelor lacrimale – un traseu generos, nu-i aşa? – scriu poezie. Câți sunt, însă, cei care nu dorm chinuiți de o revelație neidentificată încă, torturați de o imagine care nu-şi găseşte cuvin-tele potrivite, de un cuvânt care stă lipit de un neuron şi nu vrea să iasă… pentru că nu a găsit un culoar potrivit… câți sunt cei care nu fac alt-ceva decât să stea în aşteptarea metaforei… să fie printre oameni, dar de fapt să fie departe, într-o lume pe care poate niciodată nu o va plăsmui nimeni. Nu în cuvinte. Pentru că nespusă ea poate rămâne perfectă.

- Bine, bine, înțelege că aici, cel puțin în limba română, nu avem poeți. În momentul de față nu avem poeți. ‘Geaba au băgat ăştia milio-ane de euro ca să propulseze pe unul sau pe altul, să-l traducă în 178 de limbi, pentru că nu avem poeți. Am avut, dar s-au dus prea devreme. Aşa că apucă-te de scris proză. Ai vână. Pentru că ai experiență de reporter. Ai experiență de viața cât cuprinde, ai călătorit, ai locuit într-o altă cultură. A propos, îmi plac poeziile tale în limba italiană. Sună bestial. Nu ştiu, dar orice porcărie sună bestial în limba aia. Ei, alea-mi plac… Dacă vrei sa fii luată în serios, scrie proză.

- Dar nu mă interesează. Ş-apoi sunt la fel de mulți, mă rog, aproape la fel, cei care scriu proză. Ce zic? Scriu romane. Unul pe an. În timp

ce scriu, altcineva se îngrijeşte să-i traducă în alea o sută şi nu ştiu câte limbi, pe bani publici, se-nțelege, ca să le paveze drumul spre posteri-tate. Aici totul a devenit un business.

- Foarte bine, toți au dreptul să scrie. Posteritatea însă nu se poate aranja. Îmi pare rău că te contrazic, dar ăsta e singurul lucru care nu se poate cumpăra.

- De ce crezi că îi interesează posteri-tatea? Îi interesează un trai confortabil dat de notorietate şi faimă, îi interesează să călătorească pe la conferințe şi festivaluri în străinătate şi îi interesează diurnele grase care le umflă şi mai mult egourile. Simplu. Aici se întâmplă viața. Acum trăim. Cu “după” se ocupă religiile. Nu literatura şi arta. Am scris proză, fac asta din când în când. Ca pe un exercițiu. Un mod de a mă disciplina, de a mă aduce cu picioarele pe parchet… mă aşez frumos în fața computerului, cu stacana de cafea şi pachetul de țigări neîn-ceput, cu telefoanele închise şi scriu câte patru-cinci ore pe zi, fără întrerupere. Mi-au ieşit cîteva bucăți bunicele. Una va fi publicată luna viitoare în revista scriitorilor. Le-am trimis-o, au citit-o şi verdictul a fost “se publică”. Îl ştii pe responsabi-lul cu proza de la redacția lor?

- Aproape țipând: Mă dezamăgeşti! Ție îți pasă de părerea ăluia? Cine e ăla? Ce a scris el? Credeam ca eşti femeie în toată firea, că am cu cine discuta, că pregăteşti un volum de proză scurtă şi vedem noi cum îl scoatem… Ți-am spus şi la telefon că tu nu trebuie decât să scrii, de restul nu trebuie să-ți pese. Iar acum vii şi-mi spui că i-ai trimis textul lui neica nimeni şi că te publică. Ei şi? La ce-ți ajută?

- Bine, dar nu a fost ca să mă verific, a fost pur şi simplu din dorința de a vedea un text de-al meu publicat într-o revistă din capitală.. Tu nu cunoşti sentimentul acesta al izolării. Pot să-ți spun tu, da? Pe tine te publică câte două trei reviste săptămânal… presupun că nu te-a refuzat nimeni niciodată. Ce am făcut rău? Îmi vor da o sută de lei. Câteva cafele acolo… ce-i aşa de rău?

Este adusă cafeaua. Ea bea cu înghițituri mici şi dese, termină ceaşca şi îşi aprinde o altă țigară. El o priveşte mânios, bea încet şi trage din țigară pe-ndelete.

- Tot furios, dar mai reținut… aproape sfătos: Ce-i cu tine? Nici nu ştii să bei cafea. O cafea se savurează, se bea încet. Se vede ca nu eşti cafegioaică. Asta e o chestie burgheză! Tu bei cafeaua ca pe apă. Parcă ai lăsat maşina cu motorul pornit afară şi ai intrat să bei o cafea. Pe fugă. Ce-i asta?! Mă sperii… îmi creezi un senti-ment de panică. Mă angoasezi. Credeam că stăm


aici la o discuție plăcută, că nu m-ai invitat între două întâlniri. Dacă te grabeşti spune, că eu mă pot lipsi. Am şi aşa destule pe cap. Ți-am acordat această jumătate de oră ca să ne simțim bine, nu ca să ma simt fugărit de tine. Şi mai ai un teribil apetit să mă contrazici. Eu spun una, tu spui fix contrariul ei. Ai o problemă şi eu nu mi-am dat seama? Mi-ai părut mai normală cînd te-am cunoscut. Erai tot agitată şi atunci, conduceai ca şi cum ai fi fost în misiune, dar mi-am zis că, mă rog, e nervozitatea inerentă primei întâlniri. Era şi băiatul acela care se vedea că e îndrăgostit lulea de tine. Dar acum ce te repezi aşa?

- Nu mă grăbesc niciunde. Iartă-mă. Numai că tu eşti cel care mi-a spus şi la telefon, şi când am ajuns aici, că eşti pe grabă. Ştiu că n-o să putem vorbi despre toate într-o oră…. Probabil că încerc să spun cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Despre cafea ai dreptate, nu sînt o cunoscătoare. Beau cafea doar ca să-mi acom-paniez țigările. Aş putea la fel de bine să beau apă fiartă. În fine, iartă-mă. De fapt, eşti singura persoană din oraşul acesta căreia pot sa-i spun cât sufăr. Cât de rău mă simt aici. Sunt o străină, mă simt străină, sînt privită ca o străină şi toate câte decurg din asta… Nu-ți cer ajutorul. Îți cer doar compania din când în când. Compania la o cafea. Aşa pot să mai aflu şi eu ce se întâmplă în culisele vieții literare… tu intri peste tot, toți te curtează, toți te invită, toți te stimează, toți te publică, toți te caută, toți au nevoie de tine…

- Ți-am spus, scrie proză şi mai vorbim. Cu poezia nu ajungi departe.

- Nu vreau să ajung departe, vreau doar să plec de aici…

- Daca poți pleca, fă-o, pleacă! Aici nu e loc pentru tine. Mută-te în altă limbă şi în altă țară. Eşti un om ciudat. Eşti prea frumoasă ca să te intereseze scrisul. Eşti prea femeie ca să te preocupe ideile. Eşti prea sensibilă ca să fii un analist credibil, eşti prea inocentă ca să fii abordată golăneşte, eşti prea morală ca să fii compromisă, eşti prea bătrână pentru bărbatul pe care ți l-ai ales, eşti prea tânără ca să ai un copil de 25 de ani, eşti prea… Acest prea este de fapt ghinionul tău.

- Eşti prea sever.- Aiurea, mă alint şi eu… Nu te aştepta să

te laud vreodată. - Tocmai ai făcut-o. Mai vrei o cafea?- Nu cred, că mi-e cam foame. Şi trebuie

să ajung la frate-miu să-i pregătesc masa de prânz.

- Vrei să ne luăm un sandwich cald, la farfurie? Aşa mâncăm împreună de prânz, tu îmi povesteşti ceva şi eu promit să nu scot nicio

vorbă. Să nu te contrazic. Să ascult cuminte şi să trag învațăminte.

Vine o altă picoliță, ia comanda de două sandwichuri şi două ape. Se aud conversații la tele-fon, se aude muzica barului, se aud frâne de maşină, claxoane din stradă; cei doi caută cîte ceva… El caută în sacoşe şi aranjează bagajele, Ea se uită la celular, citeşte ceva pe el şi scrie un mesaj. Vine comanda la masă. Încep să mănânce.

- N-am apucat să-ți spun… sau ți-am scris pe mail? Eu am mână bună la prozatori, sînt un fel de geambaş… şi am descoperit nu puțini în ultima vreme… primul indiciu după care mă ghidez este experiența de viață… dacă n-ai experiență, nu-ți prea iese ficțiunea, asta-i clar. Am două cazuri recente, ba nu, trei. Unul e profesor universitar la Toulouse, cercetător la un institut de biologie, dar a călătorit omul foarte mult şi a ținut un fel de jurnal, dar nu din ăla cu zile şi ore sau cu muzeele vizitate şi cu impresii artistice. Tipul are o cultura rafinată, formată în timp si se bucură efectiv de plăcerile călătoriei, în sensul că este un observator răbdător şi atent, că îi place să cunoască oamenii locului, obiceiurile şi nu se opreşte la ce îți bagă sub nas un ghid turistic de la michelin sau mai ştiu eu care … Aşadar, omul nostru a călătorit şi a început să scrie, dintr-o dată. Să tot aibe vreo 50 de ani. Numai că nu avea curajul să arate cuiva ceea ce scrie. Eu l-am ghicit! I-am zis că sigur poate să scrie lucruri interesante şi mi-a trimis imediat ceea ce scrisese. L-am trimis la cineva, i-a publicat cartea, i-a lansat-o la ultimul târg de carte, am vorbit la lansare, toată lumea a fost mulțumită. Nu e genial, dar spune lucrurile într-un fel numai al lui, asta mi-a plăcut. Altul e marinar, căpitan de vas, acum nu ştiu de unde mi-a scris, era oprit într-un port din Caraibe şi mi-a mărturist şi el mai de demult că scrie, aşaa, pentru el. Că scrie ca şi cum ar face fotografii. Ca să nu uite. Să poată revedea locurile prin care a fost. Vreau să-ți zic, ultima chestie, ultimul mail cu un text scurt, dar de o frumusețe răvăşitoare. Un răsărit de soare pe ocean… nicăieri nu am mai văzut imaginea asta, în nicio carte de până acum, în nici un film. Ǎsta are păcatul ca e leneş, scrie rar, doar când îi vine. Dar sunt sigur că îi va ieşi o carte imens de frumoasă. Ce să-ți spun, aşa stau lucrurile cu proza. N-am mai mâncat un sandwich în oraş de … nu mai țin minte… cred că niciodată, când călătoream des în străinătate îmi luam sandwichuri din aeroport. Tot calde. Am senzația că trebuie să plecăm undeva… că aşteptăm un avion (râde cu poftă şi continuă să mănânce)

- Zi-mi de şefa ta de la revistă… Cum e?


Mie nu-mi place.- Nici mie, dar nu ne dăm la vorbă…

eu cu ale mele, ea cu ale ei… Îi zic “madam” şi asta o înfurie foarte tare, adică o înfuria, la început, apoi s-a obişnuit şi acum nu mai face caz. Fie-sa aia mică, i-a zis într-o zi, de față cu mine: “Mami, da’de ce domnul R. nu îți spune pe nume? Tuturor doamnelor de aici le spune pe nume, iar ție îți spune madam”. Ne-am făcut că nu auzim, şi eu şi madam. Ce să-ți zic, o femeie norocoasă, realizată, împlinită, care a ştiut ce a vrut şi a obținut tot. A aşteptat până i-a venit rândul şi a obținut ce-a vrut. Bărbat cu bani şi cu poziție socială înaltă, de unde, oricât ai cădea, tot mai ai până jos. Eu nu dau doi bani pe ăia care zic “să vezi cum e când cazi de sus…”, nu, când cazi de sus ai şanse să te mai opreşti pe undeva, nu direct jos… Revista o duce bine şi o va duce şi mai departe, criză financiară sau nu. Iubitule, aş vrea o revistă, mi-o cumperi? Sigur că da, draga mea, cum să fie? Literară, iubitule! Şi gata, toți sunt rezolvați. Dar nu şi fericiți. Şi să nu fim cârcotaşi, mai bine o revistă literară şi hrăneşti zece douăzeci de guri flămânde de jurnalişti culturali vezi-doamne, decât o revistă glossy să plateşti capriciile siliconate a zece pipițe reporterițe cu ifose de ziariste de monden. Ǎsta-i raționamentul meu şi nu mă feresc să-l spun în gura mare. Mie nu îmi mai este frică de nimeni. Nu mai au ce să-mi facă. Răul pe care mi l-a putut face cineva s-a întâmplat demult. Mulți m-au întrebat şi continuă să mă întrebe de ce nu am plecat din aceasta țară. Nu ştiu să răspund. Nu ştiu. Pur şi simplu. Sau poate pentru că era complicat. Nu am putut să-mi las familia. Am fost mereu în slujba familiei. Unchi, mătuşi, nepoți, veri, frați, nevastă. Copiii au plecat. Trec pe la toți, am grijă de toți, mă împart între toți iar timpul care-mi rămâne scriu şi citesc. Am recăpătat pofta cititului pentru că m-am operat la ochi. Am suferit câțiva ani pînă m-am decis s-o fac. Fraier. Mi-era frică. Acum nu vreau să mai dorm ca să pot citi ce n-am citit în anii ăştia din urmă. Tu ai ceva care-mi scapă. Nu reuşesc să te situez undeva. Ai ceva care mă face să stau cu semnalul de alarmă tras. Uite, eu nu pot să fac nimic pentru scrisul tău, pentru că, de fapt, nu sunt niciunde pe poziția de a lua hotărîri. Şi nici nu mai vreau. A propos, n-am apucat să-ți spun cea mai nouă belea care a dat peste mine: mi-au propus să merg director de institut la Caracas.

- Felicitări! Este o veste grozavă! Sper că ai acceptat.

- Pe dracu’! Nu am dat niciun răspuns. Mai am timp de gândire măcar două-trei luni. Dar nu mă duc. Ştiu ce înseamnă o misiune

culturală. Eşti la cheremul lor, eşti la ordin. Şi este o mâncătorie căreia eu nu îi mai fac față. Am fost ataşat în Albania un mandat întreg. Mi-a ajuns. Iar Tirana era colea şi eu eram mai tânăr. Dar acum, peste ocean, inacceptabil pentru mine. Şi ce să fac cu frate-meu? Cu matuşă-mea? Frate-meu are o boală rară. Vezi sacoşele astea cu reviste? Le iau din tipografie, din redacție, de pe la editură, de peste tot, ca sa i le duc. Tot timpul decupează ziare şi reviste. Continuu, de când se trezeşte până merge la culcare. Cu o pauză de masă. Asta face toata ziua.

Trece picolița pe lângă masă, merge la o masă vecină, Bărbatul o priveşte, ea vine şi la masa lor, întreabă dacă e totul ok şi pleacă zâmbind comercial.

- Vezi ce cur mişto de patroană are? Îi spune comesenei, dar femeia aude, se înto-

arce şi surâde cu condescendență. Clienta roşeşte, este jenată de gafa comeseanului, dar femeia o linişteşte.

- Nu vă faceți probleme, sunt obişnuită cu clienți ca domnul. A vrut să-mi facă un com-pliment, dar nu a găsit cuvintele cele mai potriv-ite pentru urechile D.voastră.

Pleacă, cu un fel de încântare pe față, legănându-şi molatec partea invocată.

- Ai văzut că i-a plăcut? Şi n-a protestat deloc. Înseamnă că e într-adevăr patroana. Nu mi-am dat seama că aude, în zgomotul ăsta. E mişto gagica, la vârsta ei. Mie nu-mi plac astea slăbănoage, astea tinere care țin morțiş să li se vadă oasele pe sub piele. Îmi plac astea rotunjite şi care sunt trecute de patruzeci şi cinci de ani. Atunci femeia este femeie, liberă de constrângeri, liberă de capricii, liberă de inhibiții. Zic şi eu aşa, că nu mă interesează. Mă interesează sa le fac personaje, atât.

- Toate povestirile tale sunt scrise la per-soana a treia, nu eşti niciodată cel care trăieşte în istorie, nu te confesezi niciodată decât prin cuvintele altora.

- O nuuuu, am fugit şi fug ca dracul de tămâie de orice ar putea avea trimitere la mine, orice ar avea legatură cu mine şi cu viața mea. Sînt foarte discret. Nu suport ideea de a vorbi despre mine în scrierile mele. Consider asta o indecență. Ştiu, ştiu, cei mari au făcut-o. Şi au făcut-o minunat. E o chestie de curaj. Eu nu am acest curaj. Nebunia e că ador biografiile şi memorialistica. Dar asta nu e pentru oricine, nu poți să murdăreşti hârtia cu oareşce întâmplări neimportante, cu lucururi pe care tu le trăiești şi au valoare numai pentru tine. Dacă nu ai ceva important de spus, mai bine taci. Nebunia e că cei care au vieți de proză, nu sunt conştienți de asta, şi, în consecință, atâta material bun se pierde. Se apucă să scrie nişte nimeni care abia


au scos nasul din primele lecturi mai acătării şi care cred dintr-o dată că ei pot şi trebuie să scrie. Că omenirea nu va mai fi aceeaşi şi nu va mai orbecăi în ignoranță după ce ei işi vor fi arun-cat plicticoasele, ineptele şi logoratele aserțiuni într-o carte.

Ea, după ce a terminat de mâncat:- A fost bun, nu-i aşa? Ar fi mers şi un

pahar de vin. Ai vreo restricție? - Nici una! Îmi place să mănânc de toate,

să beau orice, să fumez. Nu m-am lăsat prins de capcanele astea postmoderne ale unei vieți sănătoase. Au înnebunit toți în jurul meu: îşi numără caloriile, îşi cântăresc feliuța de pîine, nu mai mănâncă ouă ca găinile-s stresate, nu mănâncă defel carne din cauză de colesterol sau pentru că-s animalişti, nu mai sunt bune nici legumele că-s injectate cu hormoni de creştere sau sunt chimicalizate, nu mai fumează că legile europene o interzic, merg toți să facă sport în mod organizat, să alerge pe loc în spații închise, fac fitness şi tratamente de întreținere corporală, baieții sunt complet efeminați de la produsele cosmetice pe care le folosesc în competiție cu fetele. Fetele au țâțe de femei şi femeile adevărate, ca patroana de aici, sunt tot mai rare. Eu nu prea mai am ce căuta în lumea asta. Aşa cum sunt, nu sunt pe placul nimănui. Şi nici nu mă interesează. M-am mutat în cărți. E mai bine acolo. Idealişti nu a avut țara asta niciodată şi nici nu va avea. Nimeni nu a murit aici pentru o idee. Cum ai vrea să avem literatură mare, fără o istorie mare? Cum aspiră toți găgăuții ăştia la Nobel?! Este un circ indescriptibil în jurul acestei aroganțe. Tipul este bun, dar nu este un mare poet. În fine, ce dracu m-a apucat? Nu mă interesează poezia, ți-am zis.

- Ar trebui să ne ocupăm exclusiv de tra-duceri. Ar trebui să avem umilința de a accepta rolul de limbă minoră şi toate câte decurg de aici. Într-o limbă minoră, consecință a unei istorii minore, ideile nu pot avea pretenția de univer-salitate. Câți autori bilingvi avem aici şi acum? Niciunul. Cine a avut intuiția acestui adevăr, a plecat ca să se poată exprima şi ca să se facă auzit. Aici, dacă se întâmplă să ai ceva de spus, nu te aude nimeni – rămâi ca sub efectul unei bombe detonate între tine şi ei. Tu scrii doar româneşte? De ce ai ales să scrii în limba română? De ce nu ai dat orizont mai larg poveştilor tale?

- E prea târziu pentru mine. Sună telefonul ei. Răspunde. - Da, sigur că da, iubitule. Sunt la Edgar’s.

Te aştept şi mergem împreună. Pa. Apoi, către El- Vine soțul meu să mă ia, trebuie să mer-

gem împreună la un ghişeu administrativ. Nu te deranjează, nu-i aşa?

- Nici pomeneală. Eu sunt neinteresant. (Se alintă, în aşteptare de proteste).

Ea, prefăcându-se că n-a înțeles aluzia:- Păi te sun săptămâna viitoare, ne vedem

atunci. Îți aduc cârnați şi țuică din Moldova. Bio sută la sută.

- Mă mituieşti? Hai să-ți povestesc ceva scurt, dar minunat. E subiect de povestire. Un băiat, mă rog, să tot aibă vreo 40 de ani, moldove-an de-al tău, m-a rugat în urmă cu vreo doi ani să-i citesc un fragment de proză. Eu i-am zis că îmi place, chiar era bună, scrie bine, are vână, şi a terminat într-un an jumate un roman. Primul său roman. N-a vrut să stea la rând la editură, l-a scos pe speze proprii, i-am făcut cuvânt înainte, cuvânt înapoi, prezentare, lansare, toate cele şi trece o vreme, vreo două trei luni, cînd mă trezesc cu un telefon de la el, de la Huşi. Ştiți, îmi spune, v-am sunat să vă întreb dacă vreți nişte oase, că am tăiat un vițel, pentru copii. Îmi povesteşte cum periodic el taie câte un animal sau câteva păsări de prin curte, le face pachete şi le bagă la congelator ca să le dea copiilor numai hrană sănătoasă că acum nu se ştie cu toate pro-dusele de pe piață, totul e otrăvitor şi cancerigen, în fine, mă întreabă dacă vreau un pachet de oase că mi-l pune la tren şi pot să îl iau de la gară. M-a amuzat, dar e un prozator bunicel, merita să fie publicat. Ah, şi nu-i tot, la alte câteva săptămâni, acu recent, m-a sunat să mă întrebe dacă vreau un sac de nuci, necojite. I-am zis, măi băiatule, păi ar trebui să-mi fac depozit de alimente aici, şi n-am cum, că stau într-un apartament cu două camere. În fine, sunteți generoşi, voi moldovenii, da’ țin să te-anunț că se găsesc de toate, până şi femei se găsesc.

- Da, dar costă!Vine soțul, se schimbă politețuri, Ea pleacă

însoțită de sot, după ce acesta a achitat nota de plată. El mai rămâne puțin, soarbe o ultimă înghițitură din ceaşca de cafea, se ridică, îşi ia sacoşele şi se îndreaptă spre ieşire.

***

Interior de salon, cărți peste tot, ceşti goale, scrumiere pline, ziare, reviste, dezordine, intimitate dată de culori blânde, lumini şi umbre, un laptop deschis pe canapea, telefoane de toate generațiile pe măsuță, etc.

- Zău, nu-ți imaginezi ce stare mi-a lăsat lectura asta. Ricoeur! Nu aveam de gând să-l citesc… nu acum. Am zis că trebuie să mă dedic traducerii, să-i citesc bătrânului şi alte cărți….


Ciudat… să-mi revină tocmai mie sarcina de a-i traduce un text din tinerețe… şi să mai fie vorba şi despre un text filozofic…

- Va fi uşor pentru tine… n-ai de ce să te temi. Aşa faci mereu când începi ceva… Eşti plină de spaime, dar ştii la fel de bine ca mine că imediat ce începi totul dispare ca prin minune, tot ce te agită, tot ce te sperie… tot. Rămâne starea aceea de linişte, de transă, pe care o iubesc cel mai mult la tine.

- Nu-i chiar aşa… de data asta nu-i aşa. N-am mai făcut o traducere până acum, în fine, am tradus poeziile acelea, dar a fost ca şi cum le-aş fi rescris eu… ceva… foarte creativ… în fine, nu ştiu, mi-a plăcut. Dar acum nu mă pot juca, trebuie să fiu exactă, să nu-mi scape vreun sens… ştii că am momente de dislexie şi că asta, de fapt, mă ajută la creație… dar aici trebuie să fiu precisă.

- Ooooh, mă emoționezi… n-ai de ce să te temi, uite, gândeşte-te că eu, în fiecare zi tra-duc. Traduc din tine. Fiecare gând, fiecare gest, apoi fiecare cuvânt din fiecare propoziție şi apoi traduc tot discursul tău, care nu e deloc simplu şi nici scurt. Ea râde, el zâmbeşte. Despre asta e vorba, traducem continuu. În viața de zi cu zi traducem continuu ceea ce spun ceilalți, ca să pricepem ce au vrut să spună.

- Eşti un geniu! Exact asta spune Ricoeur! Că traducem continuu, că ar trebui să traducem continuu, că toată existența este o muncă de tra-

ducere. Mă rog, spune şi altele. Vorbeşte despre post Babelul în care trăim… de fapt, despre asta vorbeşte Steiner, pe care el doar îl citează. Şi chestia cu dispersiunea lingvistică şi cu ospi-talitatea limbii… sunt fascinată… ce să zic? Nu mă aşteptam să descopăr toate astea acum… înainte să mă apuc de treabă… Cred ca această carte trebuie multiplicată şi împărțită cât mai multor persoane care au de a face cu scrisul, nu numaidecât cu traducerea… Asta am să fac… Cartea asta trebuie să fie printre lecturile obliga-torii ale celor de la litere şi de la limbi străine. E totuşi ceva, ceva ce nu mă convinge pe deplin… nu e o traducere foarte reuşită… Aşa simt, are asperități şi rupturi de sens care îngreunează lectura şi înțelegerea… Ştii ce? Ar trebui să caut eseurile şi să o traduc din nou. Cred că voi face asta… sunt doar o sută de pagini, nu-i cine ştie ce… Merită o nouă traducere!

Sună un telefon. Ea răspunde.- Bună seara, ce bucurie să te aud! Chiar

voiam să te sun, să-ți spun că ne vedem mâine. Dacă, fireşte, ai timp. Da? Perfect! Atunci vin mâine. Ne vedem la cafeneaua din colț, lângă blocul tău. Da! Pe la zece e bine. Vin cu cârnați, țuică şi Ricoeur! Trebuie să-l citeşti neaparat! Mai ales că tot vorbeşti despre traducerile unora şi altora. E un magistru! La revedere, Maestre, pe mâine!

Cei doi se îmbrățisează, în timp ce muzica lui Mahler umple interiorul.


„Nu ştiu când şi cum va ajunge să apară acest roman” îi scria, stăpânit parcă de o premoniție, Dinu Pillat lui George Călinescu la începutul lui octombrie 19481. Într-adevăr, un destin ghidat cu o măiestrie criminală de politicul vremii avea să facă posibilă apariția romanului abia 62 de ani mai târziu. Extrăgându-şi seva din angoasa cu care se hrăneşte şi literatura deceniului patru, romanul lui Dinu Pillat, întocmai ca cele două proze existențialiste ale lui Eliade – Întoarcerea din rai şi Huliganii –, forjează aceeaşi mistică a tinereții şi transformă elanurile tinerilor revoluționari într-un permanent complot al morții. De altfel, asemănările dintre prozele celor doi sunt numeroase, lucru evidențiat foarte bine de Dan C. Mihăilescu care vedea în Aşteptând ceasul de apoi perechea perfectă a Întoarcerii din rai, şi în grupul „«muschetarilor» pillatieni” dublul din oglindă al tinerilor „eliadesco-papinieni”2. Trebuie sesizat însă faptul că, deşi substanța tezelor abordate în creațiile literare ale celor doi autori îi apropie, maniera de ipostaziere diferă în mod flagrant: prima, a lui Dinu Pillat, „ deja (castrat) postbelică, campată în simbolismul aventuros-infantil” şi îndreptată spre sondarea adâncimilor psihologice şi a naturii incertitudinilor care conduc anumite personaje, în vădită opoziție cu cea a lui Eliade, privată aproape în totalitate de nuanțe psihologice şi „având de partea sa «apologia virilității», [...] «animalitatea victorioasă pe toate planurile» şi energetismul specific anilor 1 Scrisoarea lui Dinu Pillat către George Călinescu��2��m��948�ap��D��P��a��Aşteptând ceasul de apoi��B��ş��a�H�ma��a��20�0��p.�23.2�Da��.��h��î��p��faţa��ma��Întoarcerea din rai��ed. cit.��p.�37.


’30”3. Chiar şi în planul acestor deosebiri îi uneşte însă ceva: obiectivitatea naratorului, simplul rol de dispecer, perfect naturală în epoca lui Eliade, dar fatală pentru Dinu Pillat, căci detaşarea, impersonalitatea, asumate într-o perioadă cu politici tulburi sunt taxate drept adeziuni la legionarism, un refuz intenționat al autorului „de a lua atitudine față de realitatea reprezentată”4. Sub influența aceleiaşi tentații de a examina comparativ creațiile celor doi autori, abandonând însă cadrul discuțiilor ce vizează tehnica narativă, nu putem să nu observăm aceeaşi predilecție de expunere a zonelor nebuloase ale realității, frământări, aspirații spre absolut şi dorințe de revoluție totală. Două generații, două tabere aflate pe poziții antagonice, tineri surescitați care percep distrugerea totală ca singurul mijloc valabil de reformare al unei societăți incapabile să-i satisfacă. „De câte ori mi se întâmplă să trec prin fața unei statui sau pe lângă zidul edificiilor publice, îmi pare rău că nu am ceva la mine cu care să arunc totul în aer”5 declamă protagonistul pillatian Vasia Voinov, în spiritul lui Emilian din Întoarcerea din rai. De fapt, cu mici excepții, aproape toate personajele lui Dinu Pillat îşi găsesc corespondenți în cele două romane ale lui Eliade: Grigore Holban, bătrân maniac pasionat de istoria antică a Orientului (redactează un studiu intitulat Influența şcolii filozofice reformate a lui Mo- Tseu asupra jurisdicției imperiale din epoca dinastiei Han), soț şi tată absent, omonimul perfect al unui Baly sau Anastase Lecca, imaginea maternității senzitiv-protective a Ralucăi Holban, care suferă, asemenea doamnei Anicet, din cauza înstrăinării fiului, habotnicia unui Victor Stanian ce se apropie de fanatismul religios ceva mai grosolan al lui Eleazar, şi, în fine, ascetismul lui Lucian, atât de asemănător autoclaustrării practicate de David Dragu. În general, aceeaşi imagine a unei tinereți ezitante, chinuite de impulsuri contrarii şi de drame.

Inspirat din evenimentele istorice ale anilor ’30, Aşteptând ceasul de apoi caută să „recompună destinele unor personaje prinse într-o dramă a Istoriei”6, un nod gordian pe care majoritatea personajelor încearcă să-l desfacă urmând calea misticismului. Seduşi de pseudocreştinismul propovăduit de „Mişcarea Vestitorilor” (alias Mişcarea Legionară) prin vocea lui Toma Vesper

3�Ibidem.4�G��A��a��î��a��Tertium non datur?��a��a��p��h��p://www.��a��a�.��/T��m��a��*a��ID_2400��a��_��a��.h�ml�� a� �a�a��26.06.20�3��a��2:02.5��D��P��a��op. cit.��p.��28.6��Ga��L��a��î��p��faţa��ma��Aşteptând ceasul de apoi��ed. cit.��p.��9.

(Corneliu Zelea Codreanu), un grup de tineri însetați de aventură şi de spiritual visează mântuiri colective, jertfe supreme, un „om nou”, altfel spus, se revoltă „că ne-a fost dat să avem ca cetățean pe Mitică, iar nu pe Iisus”; iluzii deşarte al căror deznodământ e uşor de intuit. Romanul, în fapt, etalează un panopticum de tipuri umane diverse şi bine nuanțate ce pot fi încadrate în două categorii: „două generații, a părinților şi a copiilor, cei dintâi realizați social şi cufundați letargic în propriul confort, cei din urmă exaltați, cu pumnii ridicați către o amorțită societate burgheză”7, două tabere angrenate în aceeaşi societate, dar incapabile de dialog (cazul relației Raluca Holban - Ştefănucă e sugestiv în acest sens).

Fără divigații inutile, romanul debutează abrupt: „Ah!... Îl vedeți?...Îl vedeți? Îngerul... Iese din templu şi strigă cu glas mare celui ce şade pe nor: pune secera şi seceră, fiindcă s-a copt secerişul pământului... Uitați-vă!... Uitați-vă cum sunt aruncați ciorchinii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu!... Sângele... A ieşit sângele din teasc până la zăbalele cailor!”. Asistăm de fapt la delirul apocaliptic al „vestitorului” Andrițoiu, care în starea sa de febrilitate cauzată de hemoragia rănii, devine un soi de ,,profet” al întregului roman. Monocromia perspectivei fotografiată în întunericul nopții pe acordurile disonante ale Apocalipsei din Ioan, corelată cu bezna ce cuprinde în finalul romanului camera Ralucăi Holban, ne creionează direcția de receptare a întregii cărți şi lasă impresia unui spațiu ferecat, spațiu al zădărniciei faptelor. Martor al întregii scene în care se produce delirul lui Andrițoiu este Rotaru, tânăr student la medicină şi viitor lider al Vestitorilor. Tânăr calculat şi decis, structurat asemenea inocentului d`annunzian, participă la asasinarea prim-minstrului, are certitudinea că a împlinit un fapt eroic, se simte neprihănit şi mai presus de orice instanță pământească: „De ce să răspundă în fața unei justiții sectare de ceva care stă dincolo de înțelegerea ei?”8 Logica lui îşi are punctul de plecare din convingerea că nu face parte dintr-un partid politic, ci este un cruciat trimis să epureze clasa conducătoare scăldată în apele tulburi ale oportunismului şi compromisului. Un personaj în general liniar care împrumută însă gerontofilia bengescianului Walter: „îndura mai departe viața cu cățeaua

7� Da�� a� E�a�h�� î�� a�� Două romane – Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat�� a�� a��a�� p�� h��p://a��.��.��/a��/96�0/Da��a�E�a�h�/D��a��ma��A��p�a��a��ap��D��P��a�.h�ml��a��a�a��26.06.20�3��a��7:�44.8��D��P��a��op. cit.��p.�93.


aceasta bătrână, mereu în călduri”9 , o variantă pillatiană a Salemei Efraim.

Vasia Voionov, expert în ale singurătății absolute, e stăpânit de un nihilism şi de o ură ce ating paroxismul. Asemenea eliadescului Emilian are viziunea distrugerii totale, şi, în demonismul lui, simte că poate controla flăcările iadulului coborât pe pământ: „Unul câte unul săreau în aer edificiile oraşului. Pretutindeni, numai fum şi trombe de moloz. Pe străzi, câinii înnebuniți, schelălăind prelung. Încolo, nici un om, parcă toți căzuseră pradă capcanelor de flăcări. La o fereastră, privirea întâlni o zbatere de brațe. Era doctorul Procam aproape de nerecunoscut acum, cu gesturile sale de paiață în delir. Dar nimeni nu avea dreptul să supraviețuiască. Nimeni. La un semn al lui, flăcările se ridicară până sus, mistuind totul. În locul ultimelor pâlpâiri de incendiu, mari revărsări de sânge începură să acopere zidurile arse, în timp ce cerul se boltea tot, numai sânge. Splendid. Pentru Vasia, era sublimul genului de feerie. Încântat, dădu să aplaude.” 10 Obsedat de cultul faptei supreme, va ajunge călău şi mai apoi victimă. Acțiunile lui se înscriu perfect în granițele creionate de tipologia anarhistului pur care ucide din fanatism. Tot el va deveni ținta pasiunilor carnale a celor doi frați Răutu: Liliana – tânără fecioară aflată la vârsta primelor iubiri, personaj care asortează, în genul Anişoarei Lecca, ingenuitatea cu robia unor pasiuni carnale de nestăvilit– şi junele pederast, hiperanalitic şi cam fricos, Lucian. Complexat de înclinațiile sale erotice caută refugiul singurătății, al sumbrului existențial, şi frizând nebunia, pare stăpânit de un perpetuu delir oniric, e atras de luna plină şi, într-o manieră tipic blecheriană, percepe instabilitatea biologică a elementelor vegetale care transcend forma, îşi schimbă consistența şi devin materie indefinită: „În Cişmigiu, unde Lucian nimeri într-un târziu, spectacolul era de adevărată feerie. Vegetația nu mai avea forme definite, desenându-se în mari diluări de umbre”11.

Vestitor şi el, refuză totuşi să se cheltuiască în gesturi gratuite, la fel cum refuză să rămână prizonierul amniosului edificat în jurul său de propria-i introvertire, şi, deloc bântuit de spectrul ratării, are deplina certitudine că el este întruparea profetului marii „reînvieri spiritualiste”12 a omenirii. În spiritul tinerilor anilor ’30, este pasionat de Getica lui Pârvan sau de Spațiul mioritic al lui Blaga şi simte că în el zac energii plăsmuitoare ce se vor împlini într-o lucrare monumentală, L’homme nouveau,

9 Idem.��p.�206.�0��Idem.��p.��06.11 Idem.��p.�22�.�2�Idem.��p.�85.

ce va dezbate „destinul omului contemporan, venind totodată cu ieşirea soluției din criză”13. Finalul romanului îl va surprinde însă, ca şi pe Eleazar din Întoarcerea din rai, departe de delirul marilor creații, deziluzionat şi dezgustat de obscuritatea unei societăți care respinge cu obstinație schimbarea: „Pentru cine lucrase luni întregi la cartea ideologiei Vestitorilor? Nu era, aşadar, nici o pagubă că opera rămăsese să i se piardă în cine ştie ce dosar de la Siguranță... Pentru cine suprimase Vasia pe primul-ministru, cu însuşi prețul vieții? Pentru cine?”14 Ceva mai rațional şi mai reținut decât partenerii săi de luptă este tânărul Ştefănucă, personaj zugrăvit „într-un contrast pe care a mizat romancierul însuşi, adolescentul plin de întrebări şi incertitudini, solidar biologic cu ceilalți, diferențiat însă moral-intelectual printr-o întrebare simplă: cum poți să omori în numele lui Iisus?”15 Alternează, pe tot

�3�Ibidem.�4��D��P��a��Aşteptând ceasul de apoi��ed. cit.��p.�295.�5� Da�� a� E�a�h�� î�� a�� Două romane – Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat�� a�� a��a�� p�� h��p://a��.��.��/a��/96�0/Da��a�E�a�h�/D��a��ma��A��p�a��a��ap��D��P��a�.h�ml��a��a�a��26.06.20�3��a��7:�44.


parcursul romanului, sentimentul de îndoială cu cel de legitimitate al asasinatelor comise de vestitori, trăieşte ghidat de ecoul avertismentului hristic „cei ce trag sabia de sabie vor pieri!”16 (Matei 26 – 52,53), dar supus presiunii realității pare că cedează: „Ştefănucă simți că îl sugrumă revolta. Canaliile! Pentru prima oară, avea în fața ochilor o victimă a prigoanei dezlănțuite împotriva Vestitorilor. Voinov părea adus la starea unui vagabond. Privirea de halucinat. Tras la față.”17 Cu o conştiință neîmpăcată totuşi în adâncul ei, va căuta cuvântul călăuzitor al Judecătorului suprem, confirmarea legitimității revoltei sale, confirmarea adevărului „care nu putea să fie decât unul singur”: cel legionar. Într-o scenă teribil de semnificativă, naratorul pillatian mandatează destinul cu încercarea de a deturna paşii lui Ştefănucă din marşul legionar în a cărui cadență se înnrolase: „Rugăciunea avea să-l lumineze pe deplin. Cum nu se gândise mai curând? În biserică îl aştepta adevărul care nu putea să fie decât unul singur. Ştefănucă alerga acum de-a binelea. Uşa bisericii îl primi însă închisă...”18 Zadarnic complot; hierofania nu va fi descifrată de tânărul „vestitor” aflat pe marginea prăpastiei. Incapacitatea acestui personaj de a dezlega semnele divine este aproape exasperantă

�6��D��P��a��Aşteptând ceasul de apoi��ed. cit.��p.�90.�7�Idem.��p.��07.�8��Idem.��p.�92.

în unele momente. Semnificativă în acest sens este şi magistral proiectata scenă a complotului criminal din biserică (câtă ironie din partea naratorului!). Încercarea demonicului Rotaru de a se substitui divinului, falsul lui profetism, este perfect fotografiată prin ochii lui Ştefănucă: „Ştefănucă ridică ochii, clipind de câteva ori. Deasupra stranei, în jurul căreia stăteau strânşi să-l asculte pe Rotaru, abia se mai desena în umbră îngerul de la lespedea prăvălită a mormântului lui Iisus”19. Alt semn al destinului care va fi ignorat. În final, tardiv şi inutil, va realiza totuşi că nici o crimă nu poate cunoaşte adevărata grație divină şi, cât timp va mai accepta simulacrul ticălos al „vestitorilor”, mântuirea îi va rămâne interzisă: „Încercă să se roage, dar cuvintele se articulau mecanic, nu aderau parcă la nimic. În fața ochilor, iconoclastul întunecat începuse să aibă o materialitate strivitoare, care nu îl deosebea de un zid”20. Mesajul e fără echivoc: drumul către paradis nu poate trece prin infernul crimei. Cu o evoluție distinctă în cadrul romanului, Victor Stanian este singurul personaj care parcurge în sens opus drumul pe care mărşăluiesc ceilalți protagonişti. Adeptul lui vivere pericolosamente, caută „experiențele”, autenticitatea, „neprăvăzutul aventurii”21, participă la violențele antisemite de

19 Idem.��p.�262.20��Idem.��p.�268.2��Idem.��p.��76.

�975.�N��a��D��P��a�


la Universitate, îl pălmuieşte pe evreul Rosner şi, stăpânit de frenezia faptei, îşi argumentează violența pe filiera unei gândiri naeionesciene fără cusur: „Palmele mele au împlinit o funcție istorică. [...] Profesorul are dreptate când susține că este o necesitate ca evreii să sufere mereu. Rasa lor stă sub pecetea unui blestem de când l-au răstignit pe Iisus”22. Va avea totuşi tăria de a se retrage din tumultul delirant al Mişcării Vestitorilor, realizând mistificarea grosolană a cărui martor a fost. Asemenea lui Kierkegaard, al cărui fervent admirator se declară, îşi va abandona familia pentru a se dedica ascezei, călugăriei. Este singurul „vestitor” care observă mocirla legionară, o părăseşte, caută salvarea şi, în final, o descoperă pe cont propriu. Probabil cel mai complex personaj din Aşteptând ceasul de apoi este Raluca Holban, mama Lilianei şi a celor doi băieți înfierbântați de mitul spiritualității legionare. Construit pe eşafodajul dihotomiei trecut-prezent, este personajul în care Dinu Pillat aşază ultrasensibilitatea maternă, o siluetă frântă de imposibilitatea interacționării cu propriul fiu şi care îşi află un dublu compensatoriu al realității prezente, traumatice, în jurnalul copilăriei. „Față de demagogii establishment-ului României Mari şi de înflăcărații oratori ce vor să schimbe cu revolverul în mână «România lui Mitică», Raluca Holban alunecă uşor dintr-o realitate prea simpu percepută şi vehiculată, într-o zonă intermediară, mai obscură, dar densă, în care poate respira mai profund”23. Nu-i poate înțelege pe tinerii obsedați de imperativul lui acum, nu poate comunica cu ei, dar e capabilă să citească înăuntrul lor. Sugestiv în acest sens este episodul în care, aflată în grădina casei, asistă la reîntoarcerea lui Vasia şi a doi dintre copii (Liliana şi Lucian), le observă înstrăinarea şi caută să le intuiască zbaterile. Tehnica narativă este inedită şi de o însemnătate crucială. Naratorul nu-i plasează simultan în scenă, ci, caută să-i introducă pe rând pentru a lăsa loc reflecțiilor Ralucăi Holban. Efectul va fi unul spectaculos; trei tineri întunecați de zbuciumul interior şi privirea doamnei Holban care-i observă şi-i analizează: „Bieții copii! Un sentiment de compătimire, pe care nu-l mai încercase față de ei, puse deodată stăpânire pe Raluca Holban. Fără voie, surprinsese pe fiecare în intimitatea singurătății lui. Ce dramă

22�Idem.��p.��62.23� Da�� a� E�a�h�� î�� a�� Două romane – Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat�� a�� a��a�� p�� h��p://a��.��.��/a��/96�0/Da��a�E�a�h�/D��a��ma��A��p�a��a��ap��D��P��a�.h�ml��a��a�a��26.06.20�3��a��7:�44.

ascundeau toți? Doi din cei trei îi erau copii. Totuşi, rămâneau pentru ea tot atât de greu de înțeles ca şi străinul. Ce avea să facă viața cu fiecare?”24 Putem afirma fără rețineri că avem în față o scenă-simbol, cea mai reprezentativă în ceea ce priveşte bariera instalată între tinerii măcinați de trăiri confuze şi maternitatea protectivă a Ralucăi Holban. Două generații incapabile de comunicare şi solidaritate. Străbătut de la un cap la altul de corespondențe sugestive între mediul exterior şi psihismul unor personaje, de versete biblice extrase în marea lor majoritate din Apocalipsa lui Ioan şi de nenumărate repere cronologice cu nuanță statică (ceasul oprit în loc al lui Ştefănucă sau obsedanta oră 4:30 care-l urmăreşte pe Rotaru), romanul ni se relevă ca o succesiune continuă de semne care-i „traduc” titlul: „când veți vedea toate aceste lucruri, să ştiți că Fiul Omului este aproape, chiar la uşă”25. „Un roman alert şi corect în datele lui, al unei generații “bombastice” doritoare de puțină acțiune socială şi de ceva sînge vărsat în numele Cauzei. Un roman al eului, în care, de pildă, huruitul unui tramvai sau o uşă izbită, toate “nimicurile decorului cotidian”, vor fi procesate interior, fărîmițate la nesfîrşit sau dilatate”26. Romanul unei generații pierdute, măcinate şi interzise de putregaiul comunist, al cărui ceas de apoi a fost așteptat mai bine de șaizeci de ani.

24��D��P��a��Aşteptând ceasul de apoi��ed. cit.��p.�2�9.25��Idem.��p.�245.26� Da�� a� E�a�h�� î�� a�� Două romane – Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat�� a�� a��a�� p�� h��p://a��.��.��/a��/96�0/Da��a�E�a�h�/D��a��ma��A��p�a��a��ap��D��P��a�.h�ml��a��a�a��26.06.20�3��a��7:�44.

D��P��a��împ��a��a��P�a.


Chiar dacă a trecut un secol de la începutul primului război mondial, unii isto-rici încă se mai întreabă dacă ar fi fost posibil sau nu ca acest conflict să fie evitat. Desigur, în cazul istoriei, îndeosebi a celei trecute, nu-şi pot găsi locul probabilităţile decât ca joc ima-ginativ, ca ipoteză inutilă şi sterilă. S-a şi spus, de altfel, despre istoria contrafactuală, un ade-văr elementar, la îndemâna oricui: „nimic nu este mai inutil decât probabilităţile istorice”1.

Presupunem greu, cu toate că avem acces la toate datele/determinările, cum şi de ce anume se produce un eveniment istoric. Fireşte, mă gândesc la evenimentul istoric cu carac-ter major, şi nicidecum la puzderia obositoa-re, frustrantă, de aşa-zise evenimente istorice nesemnificative. Unii istorici, profund ideologi-zaţi, au tot scris, în anii din urmă, despre „legile istoriei”, care, chipurile, existau în sine, doar cu scopul „nobil” de a întrona triumfător/irever-sibil cea mai dreaptă dintre orânduiri: comu-nismul. Nu au fost, nu vor putea fi descoperite „legi ale istoriei” pentru simplul fapt că ele nu există. Au existat (şi mai există, probabil), legi ale istoriei, doar în minţile îmbâcsite ale unor istorici, indivizi dogmatici, ce s-au vândut „celei mai gogonate minciuni a secolului: Uniunea

Republicilor Sovietice Socialiste”2 şi regimului criminal patronat de ea. O asemenea modalitate de a gândi istoria se scrie „în cimitirul aberaţi-ilor pseudoştiinţifice (...) deoarece nu reuşeşte să sesizeze caracterul parţial şi limitat din punct de vedere istoric al oricărei înţelegeri...”3. Dacă nu pot exista legi ale istoriei, ceva anume trebu-ie să oblige starea de fapt să se convertească în eveniment; iar acel ceva, departe de a putea fi cunoscut, nu poate fi decât determinismul, care, acumulând tendinţe diverse/divergente, explo-dează în eveniment: „fenomenele sociale sunt supuse mai degrabă unui determinism decât unor intenţii lucide”4. Cred, însă, că determinis-mul, la care am făcut trimitere, îl obligă pe om să participe la un alt fel de istorie, mult diferită faţă de aceea la care el participă de obicei, sau la care ar dori să participe. Iar la un alt fel de isto-rie omul participă forţat, obligat fiind să înţelea-gă, să descopere că „aparţine unei colectivităţi ce participă la o istorie, comună mai multor colectivităţi”5. Integrat unei colectivităţi, omul acceptă să se supună unor rigori, depăşindu-şi statutul de persoană particulară, înţelege, este obligat, la urma urmei, să se sacrifice pentru o cauză anume, deoarece „individul care aparţi-ne istoriei trebuie să-şi asume riscul suprem”6.


Iată un punct de vedere ce poate fi validat şi dintr-un alt unghi, complementar: „toate catas-trofele ţin de normalitatea istoriei”7, înţelegând prin asta catastrofa istorică intrinsecă destinului uman, colectivităţii umane, în ansamblul ei.

O astfel de catastrofă, care s-a abătut asupra Europei, în primul rând, şi apoi asu-pra întregii lumi, a constituit-o primul război mondial (1914 – 1918), Marele război, cum i se va spune de cei care i-au supravieţuit şi au scris despre el. Originile acestei catastrofe fără precedent nu pot fi puse doar pe seama „marilor puteri capitaliste care au declarat, în 1914, prima mare conflagraţie a secolului nos-tru, în scopul întăririi dominaţiei lor coloniale şi a reîmpărţirii sferelor de influenţă”8, decât dacă eşti tributar unei maniere simpliste de a judeca lucrurile sau dacă, înregimentat ideolo-gic, eşti sigur că „legile istoriei”, pe care ţi le-a pus în braţe Partidul, conduc spre explicaţii/finalităţi pe măsura acelor „legi”. O asemenea judecată istorică culpabilizează, în bloc, toate marile puteri, ca având vinovăţii egale, res-ponsabilităţi identice, în declanşarea conflictu-lui. Autorul citat nu voia să ştie că, în planul unor relaţii internaţionale tensionate, de mult conflictuale, poate fi aplicat un adevăr spus în Antichitate: „ordinea nu e posibilă dacă e vorba de o mare mulţime”9, îndeosebi într-un timp în care deciziile au fost lăsate pe seama unor „pigmei ai gândirii care sunt politicienii”10.

Începutul secolului al XX-lea, în plan istoric, târăşte, după sine, mari şi nerezolvate probleme ale veacului trecut. Cu toate că, se ştie, secolul al XIX-lea se consideră a fi fost secolul naţiunilor/naţionalităţilor, tocmai în Europa, continentul care încă domina lumea, existau la vremea aceea numeroase naţiuni captive unor imperii multinaţionale, autocra-te. Dacă unele state europene îşi rezolvaseră problema naţională de decenii sau de seco-le, altele (cehii, slovacii, românii, ucrainenii, polonezii, neamurile baltice, finlandezii, sârbii, etc.) se aflau încă într-o situaţie dramatică, fiind nevoite să-şi încordeze energiile morale pentru a rezista politicii de deznaţionalizare/asimilare practicată cu cinism şi fără cruţare de stăpânitori (Austro-Ungaria şi Rusia, cele mai clasice exemple). Aşadar, veacul XIX, ca problematică, se prelungeşte până ce Primul Război Mondial se va declanşa, pentru ca, odată catastrofa încheiată, să rezolve (temporar, desi-gur), în sensul dreptăţii, aceeaşi veche/nouă problemă naţională. Dacă în secolul al XIX-lea fiecare popor îşi căuta cu tenacitate identitatea

naţională dimensionându-şi-o după propriul potenţial sau după obiectivele avute în vedere, altele, favorizate de un destin istoric la care au trudit din greu, secole de-a rândul, vor depă-şi naţionalismul pozitiv, clasic, convertindu-l într-unul orientat înspre afară. Naţionalismele agresive au prins contururi accentuat negative la sfârşitul veacului al XIX-lea şi vor deve-ni şi mai agresive la începutul secolului al XX-lea, contribuind decisiv la întunecarea peisajului diplomatic european, şi nu numai.

Desigur, confruntarea dintre marile puteri europene (iată o mostră de limbaj de lemn, de care nu pot scăpa) era provocată de lucruri concrete, precise: dominaţia continentului, con-trolul unor zone strategice vitale, extinderea sau conservarea imperiilor coloniale, controlul/accesul la resurse de orice fel, supradimensiona-rea eului naţional în opoziţie cu cel al rivalului/vecinului, creşterea rolului „planificatorilor” militari în strategiile de durată ale unor state, etc. Înaintea Primului Război Mondial, Europa se plasa într-o poziţie de stăpână a lumii; nimic/nimeni nu putea să se compare cu forţa ei, cu gradul ei de civilizaţie; nici o altă parte a lumii nu putea să conteste sau să ridice pretenţii în faţa expansionismului european; nici o cul-tură, de oriunde, nu avea cum să-i stea alături, ca valoare şi expresie. În acei ani Europa, fără să o ştie, îşi trăia ultimii ani de glorie, cu toate că, pentru cine avea timp să fie atent la nuan-ţe, la Belle Époque avertiza, prin rafinamentul său obosit, sosirea crepusculului, a catastrofei. Catastrofa, dincolo de infinitatea de cauze/con-diţionări, devenise inevitabilă, din cauza acelor naţionalisme exacerbate, majoritatea „orientate spre exterior” şi care vor declanşa, „între unele naţiuni şi altele, uri şi fobii”11. Ajuns aici, nu pot să nu citez sfatul dat istoricilor de lordul Acton: „Studiaţi probleme, nu perioade”12, conside-rând că, după ce germanii şi-au încheiat unifica-rea statală, la 1871, printr-un decisiv/victorios război cu rivala istorică, Franţa, au devenit cea mai grea problemă pentru Europa. Prin proclamarea, crearea celui de-al doilea Reich (ianuarie 1871), echilibrul european, manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, s-a spart.

După unificare, Germania devenise, de departe, cel mai puternic stat european. În plină glorie, Germania lui Bismarck – iar după îndepărtarea acestuia, în 1888, de către Kaiserul Wilhelm al II-lea, Germania wilhelmiană – uita-se cu totul că, în istorie, „germanii obişnuiau să fie pregătiţi pentru înfrângere” (Curtius); cu atât mai mult erau dispuşi să fie atenţi la sfatul/


îndemnul pe care li-l dăduse Fichte, la început de veac XIX, anume că poporul german are obligaţia definitorie de a fi poporul Umanităţii.

După unificarea sa rapidă, prin forţă, Germania îşi dezlănţuie energiile îndelung risi-pite, irosite, accelerându-şi evoluţia, printr-o dezvoltare fără precedent în plan industrial, tehnologic şi ştiinţific, ajungând, în pragul vea-cului XX, cel mai dezvoltat/puternic stat al lumii. Înfăptuirea unităţii germane comportă valenţe progresiste, pozitive, atât pentru germa-nii înşişi, cât şi pentru civilizaţia europeană, în ansamblu. Existenţa unui stat atât de puternic, mai puternic, dacă ne gândim la ce va urma, decât toate celelalte puteri europene la un loc, nu trebuia, în mod obligatoriu, să pericliteze ordinea europeană, aşa cum se manifesta/exista la sfârşitul perioadei „Belle Époque”. Numai că important, în acest caz, a devenit cine şi cum au condus Germania atunci, dacă obiectivele aces-tora puteau fi compatibile cu tipul de civilizaţie existent, dacă cei care conduceau destinele aces-tui colos acceptau, pe lângă răspunderile fireşti faţă de naţiunea germană, şi responsabilităţi nu doar europene, ci supranaţionale, etc. Judecând lucrurile din acest unghi, precum şi din perspec-tiva faptelor, tragem concluzia că, în Germania, tocmai atunci când îşi trăia anii de reală glorie, la cârmă s-a aflat exact cine nu trebuia să se afle. La fel, extrem de important pentru ce va urma se dovedeşte modul în care s-a realizat unitatea germană: prin forţă, finalitatea acestui proces fiind un stat naţional cu caracter impe-rial, centralizat. De pericolul pe care l-ar putea reprezenta un stat german unificat/centralizat, mi se pare a fi fost conştient Alexander von Humboldt care, dovedindu-se un adevărat pro-fet, în prima jumătate a secolului XIX, prevestea ceea ce ar putea să se întâmple, după unificarea germană: „Nimeni nu ar putea evita atunci ca Germania ca atare să se transforme într-un stat cuceritor, ceea ce nici un german autentic nu poate dori, deoarece în zilele noastre se ştie ce merite notabile a obţinut naţiunea germană în cultura sa intelectuală şi ştiinţifică, chiar şi în absenţa vreunei proiecţii politice spre exterior, dar, în schimb, ar fi cu totul imprevizibil ce efect ar putea avea o asemenea proiecţie asupra acestui aspect însuşi”13. Caracterul premonito-riu al acestor aserţiuni este meritoriu, căci cu greu putea cineva emite asemenea predicţii, cu un secol înainte ca istoria însăşi să le valideze.

Şi totuşi, cu toate că Germania imperi-ală se manifesta cu o atât de însemnată putere, conştientă în cel mai înalt grad de potenţialul

său, politica mondială, spre care a împins-o Wilhelm al II-lea, au determinat-o să-şi caute aliaţi şi prieteni. După ce concertul politic european se destrămase, fiecare dintre marile puteri ale Europei şi-a căutat aliaţi compati-bili în interese, constituindu-se, astfel, mari alianţe. Era limpede că nici o mare putere, de una singură, nu ar fi putut să-şi impu-nă proiecţiile sale expansioniste, hegemonice; toate marile puteri erau conştiente de poten-ţialul de exprimare limitat de care dispuneau, în raport cu obiectivele urmărite. S-a ajuns, dacă vreţi, la crearea celor două mari alianţe, prin împletirea diferitelor naţionalisme, unele intrate de mult în coliziune (cazul Rusiei, aflată în conflict cu Imperiul britanic, pentru contro-lul Strâmtorilor şi al Asiei Centrale), iar alte-le compatibile prin afinităţi rasial-culturale şi strategice (cazul Germaniei şi Austro-Ungariei).

Înainte ca primul Război Mondial să se fi declanşat, rivalitatea dintre puterile europene a impus constituirea a două mari alianţe poli-tico-militare: Tripla Alianţă (Puterile Centrale) şi Tripla Înţelegere (Antanta). Prima s-a con-stituit, din iniţiativa lui Bismarck, la 1879, între Germania şi Austro-Ungaria, lor alăturându-se şi Italia, la 1882, iar, la 1883, va adera şi România, în urma unui tratat secret, provocat, în primul rând, de „teama de Rusia”14. Antanta s-a constituit, iniţial, din Anglia şi Franţa, prin acordul din 1904, extinsă fiind apoi, în 1907, în urma acordului cu Rusia. În anii ce au premers declanşării primului război mondial, relaţiile internaţionale au fost perturbate, peri-culos, de câteva crize politico-diplomatice: în 1905 şi 1906, cu prilejul opunerii Germaniei expansiunii Franţei în Maroc, criză rezolvată prin Conferinţa internaţională de la Algesiras (Spania), din 15 ianuarie – 7 aprilie 1906, ce dădea câştig de cauză Franţei, în rivalitatea franco-germană privind Marocul; criza bosnia-că, declanşată de anexarea Bosniei-Herţegovina (1908) de către Austro-Ungaria (februarie – mar-tie 1909); o nouă criză marocană, provocată de Wilhelm al II-lea (1888 – 1918), în iulie – august 1911; războaiele balcanice (1912 – 1913), care au adus foarte aproape de confruntare unele mari puteri (Rusia şi Austro-Ungaria) şi care nu reu-şiseră decât parţial să rezolve gravele probleme naţionale existente, cu atât mai puţin reuşind procesul de unificare a statelor din zonă, în condiţiile în care Imperiul Habsburgic stăpâ-nea, încă, întinse teritorii. Adăugăm, la acestea, mişcările minorităţilor naţionale din Balcani, eforturile unor naţiuni europene, înrobite, de


a-şi schimba condiţia, în contrast cu „sentimen-tul marilor puteri europene de a fi ameninţate în integritatea lor naţională de către vecini – un sentiment deosebit de puternic în Germania – de vreme ce împăratul Wilhelm al II-lea se arăta convins că războiul era inevitabil pentru că Franţa îl dorea”15. Se aştepta un pretext pen-tru ca războiul să poată fi declanşat, iar pre-textul l-a constituit asasinarea moştenitorului tronului Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand, şi a soţiei sale, Sofia, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, de Gavrilo Princip, un tânăr patriot sârb, dar supus austriac. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria consideră Serbia drept autoarea morală a asasinatului de la Sarajevo, adoptând, faţă de aceasta, o poziţie de forţă, în ciuda faptului că atentatul „s-a săvârşit pe teritoriul austro-ungar”16. Se înţelege, atentatul, în care şi-a pier-dut viaţa moştenitorul tronului austro-ungar, a constituit pentru guvernul dublei monarhii un pretext de a intimida/lichida Serbia, aşa cum a şi spus-o, imediat după atentat, cancelarul aus-triac Berchtold, către premierul ungur, Istvan Tisza, anume, că are intenţia „de a profita de crima de la Sarajevo pentru a regla socotelile cu sârbii”17. Implicarea directă a guvernului

de la Belgrad, în atentat, n-a fost dovedită, cu toate că serviciile secrete sârbeşti, prin colonelul Dimitrievič, fără ştirea guvernului, i-au sprijinit pe atentatori. Aceştia aparţineau organizaţiei secrete, cu scopuri pansârbeşti, Naro Dnaia Obrana din Belgrad, şi care a fost sprijinită logistic de numitul colonel Dimitrievič. Gavrilo Princip, însă, aparţinea altei organizaţii secrete, Mlada Bosnia, afiliată altei organizaţiei secrete, Mâna Neagră, de la Belgrad. Princip era supus austriac şi nu sârb, iar punerea tragediei de la 28 iunie 1914 pe seama guvernului sârb, guvern absolvit de vină de însăşi comisarul austriac, Wiesner, însărcinat cu anchetarea cazului, a dus la concluzia: „Nu se cunoaşte un caz similar, ca un guvern să facă responsabil un alt guvern pentru o crimă comisă pe teritoriul său şi cu atât mai puţin pentru o crimă pe teritoriul pro-priilor supuşi, cum era cazul de la Sarajevo”18.

În realitate, atât Austro-Ungaria, cât şi Germania, voiau, în vara anului 1914, războiul, aşa cum peste douăzeci şi cinci de ani, la 12 august 1939, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste, la întrebarea lui Ciano, ministrul de externe al Italiei, „De fapt ce vreţi, Coridorul sau Dantzigul?” aces-


ta i-a răspuns, cinic: „Mai mult decât atât, noi vrem războiul!”19. În amândouă cazurile, adică în declanşarea celor două războaie mondiale, în ciuda unor poziţii/argumente ce urmăresc să ne convingă de caracterul nedorit, acciden-tal, al acestora, precum şi de lipsa de intenţii a Germaniei, în a le declanşa, în ciuda unor interpretări corecte, la limită, a documentelor probatoare, construcţia istoriografică în cauză nu se poate susţine cu temei. Astfel, de duri-tatea excesivă a ultimatumului austro-ungar înaintat Serbiei, la 23 iulie 1914, se face respon-sabil şi împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea.

Este limpede că a stabili vinovăţiile corecte, reale, în declanşarea catastrofei de la începutul veacului XX, nu este deloc o proble-mă simplă. Dar, la fel de sigur se poate susţine faptul că vinovăţia Puterilor Centrale, fondatoa-re a Triplicei, a fost mult mai accentuată decât a tuturor celorlalte mari puteri europene la un loc, şi aceasta în ciuda ipotezei că „nici unul dintre guvernele europene nu a premeditat războiul general”20. În acest sens, lămuritoare poate fi şedinţa Consiliului de Coroană, al Germaniei, din 5 iulie 1914, de la Postdam, unde conducăto-rii celui de-al doilea Reich, în frunte cu Wilhelm al II-lea, precum şi cei ai Austro-Ungariei, au decis conţinutul ultimatumului înaintat Serbiei, conţinut definitivat la 14 iulie 1914, într-un alt Consiliu de Coroană. Ultimatumul a fost înain-tat Serbiei la 23 iulie 1914. În ciuda clauzelor sale extrem de dure, guvernul sârb a dat un răspuns moderat, acceptându-le pe toate, cu excepţia celui care viza acceptarea de către guvernul sârb a poliţiei austro-ungare pe teritoriul sârb, în vederea urmăririi, identificării şi prinderii vinovaţilor de acţiuni „subversive” împotriva Austro-Ungariei. În pofida răspunsului, care semăna mai mult cu o capitulare a Serbiei – şi aceasta în situaţia în care Rusia îi oferise sprijin necondiţionat – Austro-Ungaria, împinsă de la spate de Germania, a refuzat orice reglementare diplomatică a crizei, declarând, la 28 iulie 1914, război, guvernului de la Belgrad. Cei doi şefi de guverne, von Berchtold şi respectiv contele Tisza, urmăreau, ca şi Hitler, în septembrie 1939, „ca războiul să fie unul de proporţii locale”21. Nu vor fi necesare decât câteva zile pentru a-şi da seama că s-au înşelat, şi că se aflau în pos-tura deloc comodă de a fi aprins vâlvătaia ce le va distruge, până la urmă, înseşi imperiile lor.

Şi fără ultimatumul trufaş, imoral în cel mai înalt grad, al Austro-Ungariei, conflictul s-ar fi declanşat, deoarece „aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului Război Mondial

nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea catastrofei planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia”22. Declaraţia de război a Austro-Ungariei, adre-sată Serbiei, a obligat marile puteri europene să ia decizii tranşante, de mobilizare generală, făcând inutilă orice speranţă că războiul gene-ral ar mai putea fi evitat. La începutul lunii august, 1914, au urmat succesive declaraţii de război: Germania declară război Rusiei, la 1 august, iar, la 3 august, Franţei. La 4 august Imperiul britanic declară război Germaniei, pentru ca la 6 august Austro-Ungaria să decla-re război Rusiei. Tot pe 6 august 1914 Serbia declară război Germaniei, pe 7 august face acelaşi lucru şi Muntenegru. Peste câteva zile, la 11 august 1914, Franţa şi Anglia declară, şi ele, război, Austro-Ungariei. Vecina din sud a României, Bulgaria, la începutul războiului, în 6 septembrie 1914, încheie un tratat de ali-anţă cu Austro-Ungaria şi Germania, alianţă de mult pregătită, iar în 1915 intră în război. Vor urma, la 1 – 3 noiembrie 1914, declaraţii-le de război ale statelor membre ale Antantei (Rusia, Anglia, Serbia, Franţa) adresate Turciei, al cărei sultan, Mohamed al V-lea, crezându-se în plin ev mediu, îşi chema poporul la Jihad!

Nimeni, niciunul dintre conducătorii statelor care au intrat în conflict, nu credea că războiul început ar fi putut dura mai mult de câteva luni. Statul Major austro-ungar, în ton cu aroganţa diplomaţiei vienezo-budapestane, aprecia că îi vor fi necesare doar 3 (trei) săp-tămâni pentru a zdrobi Serbia! Vor reuşi să o înfrângă nu în 3 săptămâni, ci în 2 ani, şi aceasta după ce vor suferi înfrângeri severe, repetate, şi doar pentru că vor fi ajutaţi de germani şi bulgari. La fel, germanii erau siguri că în cel mult 4 – 5 luni vor reuşi să anihileze armata franceză, conform planului Schlieffen (elaborat de feldmareşalul Moltke, şi care urmărea încer-cuirea şi distrugerea armatei franceze, printr-un gigantic Cannae). Ruşii, care, spre surprinderea Germaniei şi Austro-Ungariei, şi-au mobilizat armatele relativ repede, în ciuda dificultăţilor imense provocate de o logistică precară, erau şi ei, siguri, de o victorie rapidă. Şi totuşi, au exis-tat avertismente cu privire la caracterul special al unui război în secolul XX, avertismente, evi-dent, neluate în seamă. Aşa, nepotul feldmare-şalului Moltke îl avertizase pe Wilhelm al II-lea, în 1906, că viitorul război, dacă va fi declanşat, „va fi un război naţional care nu va fi câştigat printr-o bătălie decisivă, ci după o lungă şi


obositoare luptă, cu o ţară care nu va fi învin-să până ce nu va fi zdrobită întreaga ei forţă naţională (Moltke făcea trimitere la Franţa – n. n.), un război care va epuiza la extrem propriul nostru popor, chiar dacă vom fi victorioşi”23.

Oricât ar părea de ciudat, Primul Război Mondial a început într-o notă de uşura-re generală, iar entuziasmul multora, că războ-iul începuse, se manifesta din plin. Aşteptările tuturor, cu privire la durata conflictului declan-şat în vara anului 1914, vor fi date peste cap, în mod dramatic. În acest caz a cântărit decisiv faptul că „politica externă abdicase în favoarea strategiei militare”24, iar aceasta, odată elaborată şi pornită, devenise autonomă, punând în miş-care „maşinăria Judecăţii de Apoi militare”25.

La începutul războiului, Germania declanşează ofensiva în vest, la începutul lui august 1914, încălcând, după o sută de ani, neutralitatea Belgiei, conform planului înde-lung elaborat de Statul Major German, planul Schlieffen, plan ce urmărea o puternică şi nimi-citoare ofensivă împotriva Franţei, de-a lungul Canalului Mânecii, ofensivă care trebuia să ducă, în viziunea strategilor militari germani, la încercuirea şi distrugerea armatei franceze. Siguranţa, în reuşita acestui plan, devenise lege, pentru germani, de vreme ce, atunci când car-dinalul belgian Mercier reproşase generalului von Bissing încălcarea neutralităţii ţării sale şi distrugerea unor vechi centre urbane (Gand, Bruges), acesta îi răspunde cinic: „Dar, părinte, noi, biruitorii, vom face istoria”26. Şi totuşi, spe-ranţa Germaniei într-o victorie rapidă, împotriva Franţei, va fi spulberată de extraordinara tena-citate a armatei franceze, care reuşeşte să rezis-te, e adevărat, la limită, formidabilei presiuni germane, şi aceasta în pofida „celei mai minu-ţios pregătite ofensive militare din istorie”27.

În august 1914 armata franceză pierde „bătălia frontierelor”28, dar reuşeşte să evite marea învăluire urmărită de flancul drept ger-man, iar în septembrie acelaşi an obţine marea victorie de pe Marna. Din toamna anului 1914 frontul de vest se stabilizează, războiul trans-formându-se într-unul de poziţii. Şi în est, după câteva succese iniţiale ale ruşilor, frontul se va stabiliza, temporar, după ce Rusia va suferi câteva înfrângeri majore, precum cele de la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene. În scurt timp, conflictul se generalizează, constrângând/determinând şi alte state să-şi definească poziţia, unele optând pentru neutralitate, iar altele, în funcţie de inte-resele lor naţionale, pentru o tabără sau alta.

Note

1 Henry Kissinger, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2002, p. 358.2 André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni, Humanitas, Eseul Politic, Bucureşti, 1991, p. 69.3 Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon. 1918 – 1920, Polirom, Iaşi, 2002, p. 9.4 Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 386.5 Ibidem, p. 390.6 Ibidem, p. 403.7 José Ortega Y Gasset, Europa şi ideea de naţiune, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 36.8 I. Agrigoroaie, Românii în istoria universală, I; coor-donatori: I. Agrigoroaie, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1986, studiul „Poziţia marilor puteri faţă de România. 1914 – 1918”, p. 448; studiul a mai fost publicat şi în „România în relaţiile internaţionale. 1699 – 1939”, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 375 – 441.9 Aristotel, Politica, Paideia, Bucureşti, 2001, p. 175.10 José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 33.11 Ibidem, p. 23.12 I. Ciupercă, Postfaţă, Origini controversate ale celui de-al doilea război mondial, în A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 233, traducere şi note de Lucian Leuştean.13 José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 104-105.14 Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, B. p. t., ediţie îngrijită, note şi comen-tarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, III, Minerva, Bucureşti, 1981, p. 81.15 Pierre Renouvin, Primul război mondial, Corint, Bucureşti, 2001, p. 12.16 Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 254.17 Ion I. Nistor, op. cit., p. 254.18 Ibidem.19 Jaques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, Bucureşti, 1988, p. 35.20 Pierre Renouvin, op. cit., p. 15.21 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea, vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 109.22 Henry Kissinger, op. cit., p. 173.23 Barbara W. Tuchman, Tunurile din august, Ed. Politică, Bucureşti, 1970, p. 43.24 Henry Kissinger, op. cit., p. 177.25 Ibidem, p. 173.26 N. Iorga, op. cit., p. 117.27 Barbara W. Tuchman, op. cit., p. 110.28 A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Polirom, Iaşi, 1999, p. 5.


Dacă dorim să conturăm o imagine rezonabilă a acţiunii morale, trebuie să dăm mai întâi o explicaţie cauzală acţiunii în genere. Atribuind, aşadar, o semnificaţie cauzală ideii de intenţionalitate a acţiunii, evităm reducţia tradiţională a acţiunii tranzitive la acţiunea imanentă. La originea acestei confuzii se află, pe de-o parte, o imagine înşelătoare a acţiunii umane: pe de-o parte, eroarea constă în fap-tul că „acţiunea” este concepută ca efect al „credinţelor” şi „dorinţelor” noastre, astfel încât acestea nu sunt altceva decât o expresie interiorizată a acţiunii umane, iar, pe de altă parte, vorbim despre o înţelegere greşită a ceea ce semnifică facultatea conştiinţei de a da sensuri raţionale acţiunilor umane.

Conform teoriei cauzale clasice, a da sens acţiunilor umane presupune a crede că o expertiză cauzală conduce la modul ipote-zelor respinse sau confirmate, care ar putea, în principiu, să rămână neîmplinită, întru-cât, teoretic linia cauzelor este infinită. Avem de-a face, astfel, cu o recunoaştere apriorică a responsabilităţii acţiunilor. În funcţie de natura

explicării acţiunii am putea împărţi filosofii acţiunii în trei grupe: cauzalişti forte, cauzalişti slabi şi anticauzalişti. Deşi aparent sunt opuse între ele, teoriile celor trei grupe de filosofi ar putea avea un punct comun: dificultatea de a răspunde anumitor probleme privind rolul sau locul agentului în cadrul acţiunii.

1. Cauzaliştii radicali (stricţi) rezervă expre-siei „intenţionalitate a acţiunii” capacitatea de a descrie eficient relaţiile dintre evenimentele mentale şi cele fizice. În general, cauzaliştii radi-cali au stabilit faptul că evenimentele mentale deobicei sunt însoţite de conştiinţă, pe când cele fizice nu sunt. De asemenea, ei consideră că pentru a avea o acţiune agentul ar trebui să suporte întregul lanţ al cauzalităţii dintre evenimentele mentale şi cele fizice. Această concepţie despre acţiunea umană prezintă însă două dificultăţi serioase:

a) cum rezolvăm problema lanţurilor cauzale deviante?

b) cum să prezervăm, respectând aceste condiţii, o distincţie între „a face” şi „a supor-ta” o acţiune sau între expresiile „ceea ce se


face” şi „ceea ce se întâmplă”, distincţie fără de care problema acţiunii nu ar avea sens?

Este dificil să înfăţişăm soluţii la aceste probleme fără să facem o intervenţie asu-pra noţiunilor pe care fenomenul „acţiunii” le implică: noţiunile de „agent”, „pacient” şi „agentivitate morală” (context, situaţie acţională). Deşi par clare la o primă vedere, aceste noţiuni sunt greu de analizat într-o teo-rie cauzală strictă. Analizând relaţiile cauzale dintre „dorinţe”, „credinţe” şi „mişcările cor-„dorinţe”, „credinţe” şi „mişcările cor-dorinţe”, „credinţe” şi „mişcările cor-”, „credinţe” şi „mişcările cor-, „credinţe” şi „mişcările cor-„credinţe” şi „mişcările cor-credinţe” şi „mişcările cor-” şi „mişcările cor- şi „mişcările cor-„mişcările cor-mişcările cor-porale”, observăm unele regularităţi în apariţia evenimentelor fizice, care vin în continuarea celor mentale. Acest fapt, pe de-o parte ne permite să prezicem anumite evenimente fizice, plecând de la cele mentale, iar pe de altă parte, ne prezintă problema lanţurilor cauzale deviante, ca fiind inevitabilă.

Pot exista coincidenţe între „dorinţe” şi „credinţe prealabile”, respectiv „starea de a fi a lucrurilor”, care se conturează fără ca acţiunile implicate să se înfăptuiească din cauza acestor „dorinţe” sau „credinţe”. De exemplu, X vrea să-l împuşte pe Y, dar ratează ţinta, provocând panică unei turme de mistreţi, care l-a călcat în picioare pe Y, omorându-l. Starea de a fi a lucrurilor dorite de X se realizează, dar nu în maniera dorită, fapt ce pune problema de a şti dacă Y l-a împuşcat pe Y în mod intenţionat sau nu. Un astfel de exemplu dă dreptate estimării că raportul dintre antecedent şi consecvent nu suferă alterări.

Prin urmare, în numele cauzalismului radical, filosoful analitic John Searle crede că „trebuie să avem anumite garanţii ale agentivităţii (situaţiei morale n.n), privind pro-cesul acţiunii în integralitatea sa, întrucât o acţiune n-ar fi o acţiune dacă n-ar putea fi imputată unui agent de la început până la sfârşit fără rezerve”1. Aceasta însă, conform opiniei lui Davidson, este „o condiţie foarte greu de satisfăcut”2. Înţeleasă ca o intenţie prealabilă, intenţionalitatea nu garantează că o acţiune poate fi pusă pe seama unui agent, pentru că între această intenţie prealabilă şi starea finală a lucrurilor poate să nu fie nici o relaţie de coincidenţă.

În opinia cauzaliştilor radicali, urmând un plan iniţial pentru realizarea stării finale a

��J�h��R.�S�a��The intentionality of intention and action��in „I�q��y:�A��I��p��a�y�J��a��f�Ph��phy”��V��m��22��I��4��am��979��pp.��05��24.2��D��a��Da��Essays on Actions and Events��2��.�Oxf��U��y�P��Oxf��200��p.��5.

lucrurilor, drept control constant al procesu-lui, intenţionalitatea este o noţiune iluzorie. Nu este exclusă însă, posibilitatea ca stăpânirea anumitor părţi ale procesului să scape uneori procesului ca întreg. Putem să lăsăm agentului soarta de a decide dacă această acţiune este a lui, chiar în pofida controlului parţial al proce-sului. Dar, în acest caz, asimilarea conceptului de intenţionalitate cu cel de cauzalitate, prin dorinţe şi credinţe, nu se susţine.

În fapt, se trece de la o versiune realistă, la una interpretaţionistă a intenţionalităţii. Dacă agentul poate decide că o acţiune este ea însăşi în funcţie de consideraţiile care nu sunt legate de ceea ce se produce efectiv în lanţul eveni-mentelor, nimic nu interzice unui observator-interpret să o facă, la rândul său, conform anu-mitor consideraţii morale, sociale sau juridice.

2. Concepţia „teleologică” a acţiunii, promovată în special de cauzaliştii slabi, nu scapă nici ea de această dilemă3. În acest sens, se estimează că agentul controlează efectiv toate secvenţele care trebuie să contribuie la realizarea scopului spre care tinde şi corectează efectiv toate deviaţiile traiectoriilor ei.

3. Anticauzaliştii, în schimb, ar susţine că în cazul acţiunilor umane acest lucru este irea-list, întrucât este nedemenostrabil. Dacă admi-tem că agentul dă un sens teleologic acţiunii sale, decizând că aceasta este momentul în care planul său a fost înfăptuit, (chiar dacă nu s-a controlat sau corijat efectiv toate secvenţele sale), conform anticauzaliştilor, nu adoptăm decât o simplă teorie interpretaţionistă a acţiunii.

Cu toate acestea, versiunea realistă a acţiunii, teleologic nu este propriu-zis cauzală, întrucât presupune existenţa şi intervenţia unui agent ce vizează scopuri, element în general omis de cauzaliştii stricţi. Totuşi, chiar dacă am reuşi să propunem soluţii cauzale accepta-bile problemei lanţurilor cauzale deviante, nu suntem siguri că este posibil să găsim, de ase-menea, soluţii pentru cea de-a doua dificultate. Acţiunea se rezumă la ansamblul de relaţii cauzale între evenimente care se produc „în mine” şi „în afara mea”. În acest context, survi-” şi „în afara mea”. În acest context, survi- şi „în afara mea”. În acest context, survi-„în afara mea”. În acest context, survi-în afara mea”. În acest context, survi-”. În acest context, survi-. În acest context, survi-ne următoarea întrebare: în ce măsură acţiunea respectivă mai este acţiunea mea? Cât mai sunt eu un agent autentic? Nu sunt decât tea-trul evenimentelor care mi se întâmplă, decât spectatorul neputincios a ceea ce se petrece în mine? Cum pot justifica în mod raţional 3��ha��Tay��The Explanation of Behavior��H�ma��P��L��964��p.�63.


distincţia dintre „ceea ce se face” şi „ceea ce se întâmplă”, plecând de la descrierea într-un fel schematică a acţiunii? Pe de altă parte, nimic nu ne interzice să înfăţişăm posibilitatea ca „dorinţele” şi „credinţele” noastre să fie selecţionate sau apreciate nu doar în exterior, ci şi din interior. O astfel de posibilitate poate fi acceptată, sau, dimpotrivă, respinsă, evaluată, controlată4. Dar cine lucrează la evaluarea dorinţelor şi credinţelor? Cu alte cuvinte, ne putem întreba, oarecum euforic: cine este atât mândru, cât şi ruşinat de a le avea?5. Aşa cum susţine şi Roderick Chisholm în lucrarea Person and Object, „cei care îmbrăţişează astfel de pro-bleme se întreabă dacă ar fi mai bine să subs-tituie ideea cauzalităţii evenimentelor cu cea a cauzalităţii agentului?6. Tot aceştia au estimat, de altfel, că problema agentului era cea care ar trebui să se examineze cu prioritate.

Astfel, au fost propuse caracterizări dife-rite ale agentului. Unele sunt realiste: agentul nu ar fi doar un simplu subiect sau suport al pre-dicatelor mentale şi fizice, ci ar avea un statut ontologic echivalent evenimentelor fizice sau mentale, precum şi puteri cauzale proprii, pe când altele, mai degrabă sunt realizate de către interpretaţionişti. De exemplu, H. L. A. Hart crede că „agentul ar fi un fel de ficţiune morală sau juridică, invocat pentru a da un sens pro-cedurilor de imputare a responsabilităţii”7. În orice caz, chestiunea agentului ridică probleme redutabile privind stabilirea identităţii persoa-nelor, în special problema raportului eului cu sine însuşi, mai exact, cu natura propriului „Ego”, probleme care nu au fost clarificate prin simpla traducere logico-lingvistică.

Mai mult, după cum precizează şi Paul Ricoeur în Soi-même comme un autre, analiza pronumelui la persoana întâi „eu” lasă deschi-se în filosofia tradiţională multe opţiuni meta-fizice de interpretare8. În opinia lui Ricoeur,

4�I��m� What is human agency?��î��„H�ma��A��y�a��La��a��.�Ph��ph��a��Pap��”��am��U��y�P��am��(U.K)��985��pp.�7�49.5�Ha��y�G.�F�a�kf��La liberté de la volonte et la notion de personne��î��„Thé��’a��:�T�x��maj��a�ph��ph��a�a�y��q��’a��”��E��P��a��”��E��P��a��E��P��a��a�a��L�è��99��pp.253�269.6�R��k��.��h��h��m��Person and Object: A Metaphys-ical Study��G.�A��&�U�w��L��976;�2editions Muir�h�a��L��a�y��f�Ph��phy��N�w�Y��k��979��pp.69�72.7� H.� L.�A.� Ha�� The Ascription Of Responsability And Rights��P��f��h��“A��a��S��y”��N�w�S��V��.�49��L��949��pp.��7��94.8��Pa��R��Soi-même comme un autre��L��S��Pa�

dacă anumiţi filosofi au preferat să nu ţină cont de agent în definirea acţiunii, nu era din cauza faptului că se temeau să înfrunte problemele hermeneutice legate de sensurile multiple ale ego-ului. Într-adevăr, după cum susţine şi G.E.M. Anscombe în The first person, „există o raţiune bine întemeiată de a nu împlini exigenţa menţionării agentului în descrierea acţiunii. A menţiona agentul înseamnă a te expune riscului regresiei la infinit, ce apare atunci când ne întrebăm dacă trebuie să avem o dorinţă pentru ca acţiunea să fie cu adevărat voluntară (şi astfel urmează la infinit: voinţa voinţei de a voi, ş.a.m.d.). (...) A ne întreba de ce agentul nu este menţionat în descrierea acţiunii, ca şi înfăptuitor al acţiunii, reprezintă acelaşi lucru cu a ne întreba de ce termenul « prăjitură » nu este menţionat în reţetă ca şi ingredient al prăjiturii”9. Avem de-a face prac-tic, cu imposibilitatea de a evita un sofism al circularităţii.

Pe de altă parte, John Searle evidenţiază că problema agentului ar părea ca un „mis-„mis-mis-ter” (imposibil de soluţionat n.n), dacă am accepta să revenim la noţiunile obişnuite de „conştiinţă a acţiunii”, „sentiment al efortului”, „experienţă a acţiunii” etc. În această dimen-siune „calitativă” a acţiunii umane, majoritatea filosofilor analitici au crezut, de altfel, că au găsit argumente solide în favoarea posibilităţii de a „naturaliza” acţiunea. Altfel spus, să conci-lieze agentivitatea (contextul acţional suscepti-bil de a fi evaluat moral, situaţia morală n.n) şi cauzalitatea evenimenţială10. Această soluţie la enigma agentivităţii pare să trimită la ideea că am avea o clasă de evenimente despre care noi nu putem spune că le înfăptuim, din simplul motiv că ar fi evident că nu noi le înfăptuim. Conform lui Searle, s-ar părea că putem stabili faptul că există o diferenţă în ceea ce agentul „resimte” atunci când ridică mâna din toată voinţa sa, iar atunci când o face sub influenţa unei manipulări chimice sau electrice, - de felul în care agentul „resimte” - ar putea servi unui criteriu de distincţie între „cea ce se face” şi „ceea ce se întâmplă”11. A presupune că acest gen de ipoteză este verificabil şi mai mult sau mai puţin confirmat, nu ar fi foarte indicat. Ea ne-ar da cu siguranţă anumite modalităţi de

��990��p.��23.9�G.E.�.�A��m��The first person��„��a��La��„��a��La��a��La��a��”��a��P��Oxf��975��pp.�45�65.�0��J�h��R.�S�a��op.cit.��pp.��40��7�11 Ibidem��pp.��4��5.


a distinge acţiunea propriu-zisă, obişnuită, de evenimente subite (întâmplătoare), care în gene-ral ne preocupă în mod deosebit prin şocul cu care survin.

Ar fi greşit să încercăm să verificăm o ipoteză în privinţa valorii morale a unei acţiuni, spunând că există o „diferenţă calitativă” evidentă, între, să zicem acţiunea de „a ridica mâna”, determinat doar de necesitatea fiziolo-gică de a-mi scoate pălăria când afară se face foarte cald, şi „a ridica mâna” pentru a-mi scoate pălăria pentru că aşa se cuvine sau mi se ordonă să o fac (în armată, la închisoare sau într-un loc sacru). Pe de altă parte, nu avem certitudinea că noţiunile de „conştiinţă a acţiu-nii”, „sentiment moral al acţiunii”, „experienţă a acţiunii”, „asumare a acţiunii” etc se află în mod evident într-o relaţie cauzală. Dacă nu pot fi interpretate cauzal în maniera faptelor sau fenomenelor naturale, totuşi, am putea să le atribuim un statut epifenomenal. Dar, în acest caz, posibilitatea de a concilia agentivitatea (situaţia morală) şi cauzalitatea evenimenţială prin argumentul „stărilor calitative”, ar fi evi-dent compromisă.

În punctul în care suntem acum, se pare că există în acest ansamblu de reflecţii asupra acţiunii un anumit număr de elemente care ar putea să contribuie la a favoriza dialogul între două tradiţii filosofice care se disting mai degrabă prin dificultăţile lor de a comu-nica sau de a se comunica: tradiţiile analitice şi fenomenologice12. Anumite teorii ale acţiunii în filosofia analitică - cele care se sprijină pe noţiunea de primă persoană13 - se acordă cu teo-riile fenomenologice, tocmai pentru a respinge două forme posibile de reducţionism:

a) reducerea intenţionalităţii acţiunii la cauzalitatea evenimenţială,

b) reducerea intenţionalităţii acţiunii la caracteristicile sale logico - lingvistice (de exem-plu, conceptul de „incomprehensiune” este redus la sintagma „opacitate referenţială”).

Aceste două reducţii sărăcesc excesiv ideile noastre curente despre acţiune. Prima, pentru că elimină agentul; a doua, pentru că nu pare a fi în măsură să justifice distincţia care în mod obişnuit o stabilim între acţiuni imanente: „a vedea”, „a auzi”, „a pricepe”, „a înţelege”,

�2� J�a��L��P�� J�a��L��P��L’Action dans la philosophie analiti-que��P��U��a��F�a��Pa��99��p.��57.�3� � Fa��ay�a�� Fa��ay�a��Routes et dèroutes de l’intentionalité (La� ��p��a�� R.� �h��h��m�W.� S��a��)�� L’é��a��m�a��99��p.��8.

„a frapa” etc, şi acţiuni tranzitive: „a distruge”, „a sparge”, „a trage”, „a se deplasa” etc. Aceste teorii se acordă nu doar pentru a respinge analizele acţiunii pur interpretaţioniste, ci şi pentru a îmbunătăţi mereu teoriile agentului moral, cele care sunt înfăţişate exclusiv din punctul de vedere al persoanei a treia, - analize care deobicei se mulţumesc a vedea în ideile de „agent” şi de „acţiune”, doar nişte ficţiunii morale, juridice sau sociale. De altminteri, dacă încercăm să diferenţiem acţiunile imanente („a crede”, „a asculta”, „a înţelege”), faţă de acţiunile tranzitive („a arde”, „a tăia”, „a se deplasa”), riscăm, totuşi, să pierdem din vede-re faptul că acţiunile tranzitive împărtăşesc anumite caracteristici ale acţiunilor imanente, cum ar fi intenţionalitatea. Mai mult, înţeleasă în sens logico-lingvistic, pentru anumiţi filoso-fi, intenţionalitatea reprezintă o caracteristică esenţială a acţiunii, prin urmare, opoziţia acţiune imanentă - acţiune tranzivă este secundară.

Pentru a înţelege consecinţa acestui fapt trebuie să ne imaginăm următoarea situaţie morală: un proprietar irascibil trage cu pis-tolul asupra unui tânăr care i-a tamponat maşina şi îl împuşcă. Ulterior, proprietarul va observa că tânărul respectiv era tocmai fiul său. Din punct de vedere extensional sau obiectiv, cele două descrieri, „a împuşca un tânăr” şi „a-şi împuşca fiul” sunt echivalente. Dacă este adevărat că „proprietarul a împuşcat un tânăr”, este adevărat, de asemenea, şi fap-tul că „proprietarul şi-a împuşcat propriul fiu”, contextul acţiunii fiind aici transparent. Atât sensul acţiunii, cât şi statutul actorilor implicaţi sunt bine explicitaţi. Din punctul de vedere al proprietarului însă, lucrurile se prezintă într-o cu totul altă formă. Dacă este clar faptul că proprietarul nu ştia că tânărul era fiul său (chiar dacă, să zicem, în urma unui conflict familial era certat cu el), nu putem spune că cele două descripţii sunt echivalente, în sensul că au aceeaşi valoare morală pentru proprietar. Nu mai putem afirma, în acest caz, faptul că, dacă proprietarul a împuşcat în mod intenţionat pe tânăr, este adevărat, de aseme-nea, şi faptul că a împuşcat în mod intenţionat pe propriul său fiu. Putem spune, aşadar, că adverbul „intenţionat”, care se atribuie acţiunii de „a împuşca”, induce un fel de opacitate referenţială14: posibilitatea ca tânărul (pacientul moral), să fie fiul proprietarului (agentului), �4��q��a��Sp��(��.)�� q��a��Sp��(��.)��Dictionnaire d’éthi-que et de philosophie morale��P.�U.�F.��Pa��996��p.��2.


schimbă în mod radical semnificaţia morală a acţiunii.

Chiar dacă adverbul „intenţionat” este introdus în descripţie, riscăm să modificăm valoarea adevărului, chiar dacă substituim expresia „tânărul care a tamponat maşina”, cu „fiul proprietarului a tamponat maşina”, în ciuda faptului că cele două expresii fac referire la aceeaşi persoană. Fenomenul descris aici la modul obiectiv, neanalizat încă din perspectiva moralităţii acţiunii, este următorul: „proprieta-rul a împuşcat pe tânărul care i-a tamponat maşina”. Dacă tânărul respectiv era însă fiul său, atunci, ca eveniment moral, acţiunea de „a împuşca pe tânărul care i-a tamponat maşina” este o acţiune ce comportă răspunderea de sine a tatălui. Răspunderea morală pentru acţiunea înfăptuită nu se mai evaluează din perspec-tiva agentului în calitate de proprietar, ci din perspectiva tatălui. Acesta ar fi, prin urmare, criteriul intenţionalităţii ce ne-ar permite să distingem ceea ce noi facem în mod intenţionat, de ceea ce ni se întâmplă, în general, fără voinţa sau intenţia noastră.

Există, prin urmare, în filosofia acţiunii, o tendinţă permanentă de a reduce analiza acţiunii la conceptul de „intenţie”, altfel spus, de a confunda evaluarea acţiunii tranzitive cu cea a acţiunii imanente. Exemplul nostru cu proprietarul irascibil ne-ar putea determina foarte bine să concluzionăm, într-o manieră kantiană: ceea ce contează, atunci când căutăm să identificăm acţiunea, reprezintă ceea ce este de dorit, năzuit, voit; anume intenţia de a face cea ce se face, efectiv în mod pur accidental. Anumiţi filosofi precizează ceea ce este dorit, năzuit, voit etc, fără a adăuga însă, ceea ce este ştiut, întrucât putem distinge într-o acţiune, între ceea ce vrem să facem sau ceea ce intenţionăm să facem şi ceea ce ştim că vom face, înfăptuind în mod conştient respectiva acţiune. Având în vedere doctrina dublului efect15, ştim că dacă vom bombarda un oraş îi vom ucide şi pe civili, dar aceasta nu semnifică faptul că avem intenţia de a-i ucide sau că îi vom ucide în mod intenţionat.

Pe de altă parte, problema acţiunii pierde o mare parte din interes dacă acţiunea tranzitivă este redusă la acţiunea imanentă, sau dacă unele dileme din cadrul acţiunilor tranzitive sunt com-plet ignorate. De exemplu, posibilitatea unei relaţii �5� � G.� E.��.�A��m�� „Wa�� a��”�� î��Wa��„Wa�� a��”�� î��Wa��Wa�� a��”�� î��Wa��S��(��.)�Nuclear Weapons: A Catholic Response��N�w�Y��k��96��pp.�44�59.

cauzale între credinţele şi dorinţele unui individ, care sunt atât „evenimente mentale”, cât şi „eveni-„evenimente mentale”, cât şi „eveni-evenimente mentale”, cât şi „eveni-”, cât şi „eveni-, cât şi „eveni-„eveni-eveni-mente fizice” (mişcări ale corpului). Or, interpre-tarea logico-lingvistică a intenţionalităţii nu ne spune nimic despre aceste chestiuni. Reducţia intenţionalităţii la sensul său logico-lingvistic a exprimat mereu o anumită insatisfacţie în rân-dul filosofilor morali, atrăgând diverse obiecţii. Printre altele, faptul că intenţionalitatea riscă să excludă, într-o manieră absurdă, viziunea domeniului mental. Aceasta are loc întrucât „a voi” este un verb care nu trimite la un context lipsit total de transparenţă.

Bibliografie

1. Anscombe, G. E. M., „War and Murder”, în Walter Stein (ed.) Nuclear Weapons: A Catholic Response, New York, 1961

2. Idem, The first person, in „Mind and Lan-„Mind and Lan-Mind and Lan-guage”, Clarendon Press, Oxford, 1975

3. Cayla, Fabien, Routes et dèroutes de l’inten-tionalité (La correspondance R. Chisholm-W. Sellars), L’éclat, Combas, 1991

4. Chishlom, M. & Roderick M,. Person and Object: A Metaphysical Study, G. Allen & Unwin, London 1976; 2editions Muirhead Library of Phi-losophy, New York, 1979

5. Davidson, Donald, Essays on Actions and Events, 2nd ed. Oxford University Press, Oxford, 2001

6. Frankfurt, Harry G., La liberté de la volonte et la notion de personne, în „Théorie de l’action : Textes majeurs de la philosophie analytique de l’action”, Editions Pierre Mardaga, Liège, 1991

7. Hart, H. L. A., The Ascription Of Responsabil-ity And Rights, Proceedings of the “Aristotelian Society” in New Series, Vol. 49, London, 1949

8. Petit, Jean-Luc, L’Action dans la philoso-phie analitique, Presses Universitaires de France, Paris, 1991

9. Ricoeur, Paul, Soi-même comme un autre, Le Seuil, Paris, 1990

10. Searle, John R., The intentionality of inten-tion and action, in „Inquiry: An Interdisciplinary Journal of Philosophy”, Volume 22, Issue 1-4, pp. 253-280, Cambridge, 1979

11. Sperber, Monique Canto (coord.), Diction-naire d’éthique et de philosophie morale, P. U. F., Paris, 1996

12. Taylor, Charles, The Explanation of Behavior, Humanities Press, London, 1964

13. Idem, What is human agency?, în „Human Agency and Language. Philosophical Papers 1”, Cambridge University Press, Cambridge (U.K), 1985


Peste 350 de personalități, oameni de știință, universitari, jurnaliști și editori de reviste culturale din țară și din străinătate au participat cu prelecțiuni și conferințe tematice în cadrul Congresului Internațional „Pregătim viitorul promovând excelența”, ce a avut loc în perioada 26 februarie – 1 martie la Iași. Evenimentul, ajuns la ediția a XXV-a, a fost organizat de Universitatea „Apollonia” din Iași și s-a desfășurat în mai multe locații din oraș: la Congress Hall – Palas Mall, la Universitatea ”Apollonia” din Iași și la Biblioteca Central Universitară ”Mihai Eminescu” din Iași.

Manifestarea științifică din acest an a fost structurată, ca și la edițiile precedente, în mai multe secțiuni: Comunicare și Relații Publice, ce a avut ca subsecțiuni Forumul Jurnalistic, Comunicarea artistică și mediatică în contextul globalizării și Limbă și cultură; Repere în medicina avansată, cu subsecțiunile Tehnici și biomateriale în medicina modernă, Tribuna practicianului; Umanism, Știință, Ecologie; Dreptate socială și Politici Academice; Cursuri Precongres, prezentări de firmă și Hands-on-uri.

Nume importante din domeniul medicinei, comunicării, jurnalismului și literaturii au susținut conferințe și comunicări în zilele de Congres: Acad. Eugen Simion, Acad. Nicolae Dabija, Acad. Vasile Tărâțeanu,

F��:�V

�a��I�a��pp.��57��58.


Acad. Mihai Cimpoi, Acad. Bogdan Simionescu, Prof. univ. dr. Stelian Tănase, Prof. univ. dr. Andrei Iliescu, Prof. univ dr. Horia Dumitriu, Prof. univ. dr. Luciano Poli, Prof. univ. dr. Rodica Luca, George Vulturescu, Cassian Maria Spiridon, Ioan Holban, Adi Cristi, Emil Munteanu, Narcisa Boldeanu, Conf. univ. dr. Mina-Maria Rusu, Conf. univ. dr. Lia Faur, Prof. univ. dr. Eva Nagy, Bianca Cernat, Conf. univ. dr. Virgil Drăghici.

Un moment cu totul special al ediției din acest an a Congresului Internațional „Pregătim viito-rul promovând excelența” a fost dedicat aniversării Acad. Solomon Marcus, care pe 1 martie a împli-nit venerabila vârstă de 90 de ani. La festivitatea aniversară, intitula-tă ”Marcus nonagenar” ce a avut loc în ziua de 1 martie, în aula Bibliotecii Centrale Universitare ”Mihai Eminescu” din Iași, au susținut câteva alocuțiuni omagi-ale importante personalități cul-turale și academice ale Iașilor, dar și oficialități locale sau județene. Totodată, în cadrul evenimentului aniversar au fost prezentate câte-va publicații omagiale, dedicate lui Solomon Marcus.

Cu totul excepțională a fost anul acesta prezența membrilor Academiei Române, a Academiei Oamenilor de Ştiință din România, a Academiei de Ştiințe Medicale, a Academiei de Ştiințe a Republicii Moldova. Impresionantă, la aceas-tă ediție jubiliară, a fost și partici-parea grupului de cercetători de la de la Artuklu University – Turcia, precum şi a colegilor din Italia, Germania, Israel, Ucraina.

Congresului Internațional „Pregătim viitorul promovând excelența” are loc anual în cadrul Zilelor Universității ”Apollonia” din Iași, ce se desfășoară în peri-oada 9 februarie – 9 martie.

(Paul GORBAN)


Concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu” (debut în volum, ediţia a XI-a, serie nouă)

Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” Neamț, în colaborare cu Consiliul Județean Neamț şi Asociația Culturală „Conta”, inițiază şi organizează seria nouă a Concursului Național de Poezie (debut în volum) „Aurel Dumitraşcu”. Prima serie de zece ediții a concursului s-a desfăşurat la Neamț în perioada 1994 – 2003. Premianții celor zece ediții au fost Florin Oancea (Sibiu) și Vasile Baghiu (Piatra Neamt) în 1994; Mihai Ignat (Braşov) în 1995; Ana Maria Zlăvog (Iaşi) în 1996; Cristian Galeriu (Bucureşti) în 1997; Sorin Gherguț (Bucureşti) în 1998; Daniel Moşoiu (Cluj Napoca) şi Constantin Virgil Bănescu (Tîrgovişte) în 1999; Cătălin Chelaru (Iaşi) în anul 2000; Elena Vlădăreanu (Bucureşti) în anul 2001; Dan Coman (Bistrița Năsăud) în anul 2002; Mihai Curtean (Sibiu) în anul 2003.

Concursul a fost întrerupt după ce trei ediții, consecutiv, organizatorii şi juriul nu şi-au dat acordul pentru a premia şi publica volume care nu se suțineau valoric, după excelenta se-

rie de autori debutați în acest context. Din juriu au făcut parte, la primele zece ediții, între alții, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Săplăcan, Cassian Maria Spiri-don, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Radu Florescu, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Lucian Vasiliu, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, inițiator şi organizator al celor zece ediții.

Inițierea noii serii a concursului este prilejuită de comemorarea a 25 de ani de la moartea poetului Aurel Dumitraşcu (16 sep-tembrie 1990) şi de împlinirea a 60 de ani de la naştere (21 noiembrie 1955).

Manuscrisele, bine constituite, cu dia-critice, vor fi trimise/ depuse într-un exemplar printat dar şi în format electronic (CD, DVD, altele) pînă la data de 1 iunie 2015 pe adresa: Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” Piatra Neamț, strada Republicii, Nr. 15, județul Neamț (cu mențiunea Pentru concursul național de poezie „Aurel Dumitraşcu”). Manuscrisele pot fi semnate cu numele autorilor în concurs, cu datele de contact (telefon, adresă mail) acest lucru nu poate influența decizia juriului care premiază manuscrise şi nu liste de nume. Man-uscrisul trebuie să aibă (recomandabil; sînt ac-ceptate şi alte variante, dacă e vorba de un proi-ect scriitoricesc sau editorial) minimum 60 de pagini, maximum 100 de pagini.

Manuscrisele vor fi însoțite de o fişă personală a concurentului: nume, prenume, data naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii, ac-tivitate literară.

Concursul este deschis autorilor români nedebutați în volum, din țară şi din diaspora, a căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă la data de 21 noiembrie 2015.

Juriul va fi constituit din scriitori, personalități ale vieții literare din România.

Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va fi făcut public manuscrisul cîştigător şi numele autorului.

Pînă pe data de 21 noiembrie 2015 man-uscrisul cîştigător va fi publicat de organizatori la o editură prestigioasă din România (trei sute de exemplare) şi va fi lansat la Piatra Neamț, la manifestarea prilejuită de aniversarea poetului Aurel Dumitraşcu.

Autorul va primi minimum o sută de ex-emplare din tirajul cărții.

Alte informații pe adresa de mail [email protected] sau la telefon 0233/ 210379. Inițiator şi coordonator al manifestării: Adrian Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Județene „G. T. Kirileanu” Neamț.


Rezidențele FILIT pentru traducători străini

ediția a doua

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) lansează ediția a doua a programului Rezidențe FILIT pentru traducători străini.

Programul vizează dezvoltarea cooperării culturale regionale cu scopul promovării patrimoniului literar şi a creației contemporane la nivel internațional, încurajând astfel mobilitatea traducătorilor profesionişti și susținând proiectele acestora.

Rezidențele, destinate traducătorilor din limba română într-o limbă străină, sunt organizate în strânsă legătură cu locuri simbolice și nume mari ale literaturii, respectiv Mihai Eminescu (la Ipotești), Societatea „Junimea” (Iași) sau Panait Istrati (Muzeul Brăilei).

Structura rezidențelor de traducere este următoarea:

a) 2 rezidențe FILIT la Iaşi (Muzeul Litera-turii Române Iaşi);

b) 2 rezidențe FILIT la „Memorialul Ipoteşti”,

Botoşani, comuna Mihai Eminescu, Ipoteşti;c) 1 rezidență FILIT la Pensiunea „Le Baron”,

Vatra Dornei, județul Suceava;d) 1 rezidență FILIT la Brăila (Muzeul

Brăilei).Fiecare rezidență se derulează pe o

perioadă de 30 de zile, între 1 iulie – 31 octombrie 2015, într-un interval ales de către traducătorul/traducătoarea căreia i se acordă rezidența. Valoarea rezidențelor include transportul tur-re-tur, cazarea pentru o perioadă de 30 de zile, pre-cum și o sumă forfetară de 2.000 de lei.

Traducătorii care au beneficiat de rezidențele lansate în cadrul ediției anterioare nu pot să se înscrie la ediția din anul acesta a progra-mului de rezidențe FILIT.

Dosarul de înscriere trebuie să cuprindă următoarea documentație în limba română:

1. formular de înscriere, disponibil electronic pe site-ul www.muzeulliteraturiiiasi.ro;

2. copie după cartea de identitate;3. recomandare din partea unei personalități

culturale din România;4. numele proiectului de traducere și o scurtă

descriere (max. 2000 de semne); 5. curriculum vitae;6. lista traducerilor publicate.

Beneficiarul rezidenței are obligația de a traduce un număr de 20 de pagini din lucrările unui autor/scriitor al cărui nume se leagă de unul dintre muzeele componente MLR Iași, de Memo-rialul Ipoteşti – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu sau de Muzeul Brăilei. De asemenea, în momentul publicării traducerii, el trebuie să menționeze faptul că textul a fost tradus cu spri-jinul rezidenței FILIT pentru traducători.

Perioada de înscriere este 23 martie – 20 aprilie 2015, iar dosarele se vor transmite în for-mat electronic la adresa [email protected]. Evaluarea dosarelor se va realiza în perioada 21-29 aprilie 2015, iar rezultatele vor fi anunțate la data de 30 aprilie 2015, pe site-ul www.muzeul-literaturiiiasi.ro și pe www.filit-iasi.ro.

Persoană de contact: Daniela Ștefan (Iași, str. V. Pogor, nr. 4, 700110, tel.: +40 0232.410.340, +40 747.499.400)

Programul Rezidențe FILIT pentru traducători străini a fost lansat în cadrul ediției din anul 2014 a FILIT. Anul trecut, 6 traducători în limbile engleză, franceză, bulgară, polonă și maghiară au beneficiat de rezidențele de traducere desfășurate la Iași, Ipotești și Vatra Dornei.

Ediția a III-a a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași va avea loc anul acesta în perioada 30 septembrie-4 octombrie 2015 și va reuni mari numele ale literaturii și lu-mii culturale.


Târgul Internațional de Carte de la Londra, la care România a devenit, de opt ani, o prezență constantă, se deschide pe 14 aprilie la Centrul Expozițional Olympia, situat în cartierul rezidențial Kensington, în vestul Londrei. Târ-gul londonez este un veritabil forum de afaceri al profesioniștilor industriei mondiale a cărții, organi-zat aproape în exclusivitate pentru a pune în con-tact și a facilita relațiile comerciale între cei aproxi-mativ 25.000 de editori, agenți literari, tipografi, producători de carte electronică și echipamente din domeniu, librari și distribuitori de carte etc., provenind din peste 120 de țări. Din acest motiv, invitatul special al fiecărei ediții nu este o literatură națională, așa cum se întâmplă la alte mari târguri de profil, ci o piață de carte – ca destinație de afac-eri și țintă de marketing. În 2015, piața vizată este Mexicul, considerat din ce în ce mai atractiv pentru dezvoltarea afacerilor editoriale.

Prezența românească, asigurată neîntre-rupt din anul 2007, își propune, ca de fiecare dată, să creeze în primul rând un context de manifestare pentru profesioniștii cărții din România și parten-erii acestora. Ca atare, 15 edituri și reprezentanții lor sunt așteptați să transforme standul românesc, pla-sat într-o zonă destinată expozanților din Uniunea Europeană, într-un spațiu de întâlnire și negociere pe cât de elegant, pe atât de primitor. Și, întrucât la Târgul propriu-zis au acces exclusiv profesioniștii, evenimentele de public sunt organizate la sediul ICR Londra și la Librăria Europeană de lângă Pic-cadilly Circus, unde funcționează, de anul trecut, o secțiune de carte românească în original, deschisă tot la inițiativa Institutului Cultural Român.

Programul românesc la ediția de anul acesta, constituit ca și în anii precedenți din eve-nimente româno-britanice, urmărește să evoce, prin autorii invitați și cărțile promovate, forța lit-eraturii de suscita întâlniri esențiale și revelații de diferite facturi: interioare, culturale, geografice. Fiecare moment al programului își propune să pună în evidență puterea cuvintelor de a aduce la lumină și de a exprima, prin limbaje diferite, dar fiecare pe deplin îndreptățit, până și aspectele cele mai complicate ale identității.

La actuala ediție, conceptul programu-lui românesc gravitează în jurul ideii de autor-punte, a scriitorului capabil să dezvăluie, în afara spațiului de proveniență, desenul profund al unei identități culturale sau să traducă, în propria cultură, profilul istoric, cultural sau intelectual al unei culturi străine.

Ca atare, axa care structurează programul conceput și derulat de Institutul Cultural Român și partenerii săi se sprijină pe doi scriitori – unul român, celălalt britanic – care au făcut din opera lor, fiecare în felul său, locul privilegiat al unor im-portante descoperiri culturale și identitare. Invitata specială este poeta Ana Blandiana, nu numai unul dintre cei mai importanți autori români postbelici, ci și o mare conștiință civică și un neobosit construc-tor de instituții ale memoriei naționale. Celălalt autor celebrat este Sir Patrick Leigh Fermor (1915-2011), cel mai important autor britanic de cărți de călătorie al ultimelor decenii, care a transcris în sute de pagini elocvente și subtile jubilația întâlnirii cu oamenii și peisajele României.

Cele trei zile de întâlniri profesionale, dia-loguri publice, lansări și evenimente conexe reu-nesc, oameni de litere care au construit, la rândul lor, legături pertinente și durabile între spațiul cultural românesc și cel britanic: poeții Fleur Ad-cock şi Vidyan Ravinthiran, traducătorii Viorica Pâtea şi Paul Scott Derrick, scriitorul Liviu An-tonesei, cercetătorii Marius Turda, Daniel Briggs şi Dorina Dobre, autorii Nigel Shakespear şi Ian Macilwain, istoricul Alan Ogden, jurnalistul Tom Fort, precum şi importante figuri culturale ale diasporei românești din Marea Britanie, precum Michael de Styrcea, Şerban Cantacuzino şi Marie-Lyse Ruhemann, cărora li se alătură muzicienii Nicolas Simion şi Sorin Romanescu.

Standul românesc și programul de eve-nimente aferent sunt concepute, organizate și finanțate de Institutul Cultural Român prin inter-mediul Centrului Național al Cărții și al ICR Lon-dra și realizate cu sprijinul Ambasadei României la Londra, al Asociației Editorilor Români, al Librăriei Europene din Londra și al Patrick Leigh Fermor Society. Sponsor: SC Kandia Dulce S.A.


Muzeul Literaturii Române Iaşi a dat startul înscrierilor pentru ediţia din anul 2015 a Şcolii de bune maniere literare, cu o ofertă de cursuri interesantă şi mentori pe măsură, în următoarele genuri: poezie, proză, text dramatic, poveşti, scenariu de film. Cei ce doresc să facă parte din promoţia 2015 se pot înscrie până la data de 15 aprilie.

Emil Brumaru va deschide porţile imaginaţiei şi va stimula exprimarea poetică la cursul de „Poezie”.

Sub îndrumarea scriitorului Lucian Dan Teodorovici, talentul literar va fi şlefuit în cadrul cursului de „Proză”.

Cei care doresc să afle de la criticul de te-

atru Oltiţa Cîntec de ce „teatrul nu e literatură” se pot înscrie la cursul „Text dramatic”.

Veţi intra în lumea fascinantă a scrierii de poveşti ghidaţi de Carmelia Leonte, iar în cadrul cursului susţinut de Ioan Antoci, sce-naristul filmului „Câinele japonez”, film se-lectat pentru a reprezenta România la cea de-a 87-a ediţie a Premiilor Oscar, vă veţi familiari-za cu elaborarea unui scenariu de film.

Taxa de participare la unul dintre cele 5 cursuri este de 250 lei pentru angajaţi sau 150 lei pentru elevi/studenţi. Nu există limită de vârstă, dar locurile sunt limitate. Pentru cei cărora situaţia financiară nu le permite această taxă, organizatorii oferă câte un loc gratuit la fiecare dintre secţiuni. Condiţia este ca portofoliul de lucrări per-sonale să convingă titularul cursului.

Cei care participă la mai multe cur-suri simultan, precum şi participanţii de la ediţiile anterioare ale Şcolii de bune maniere literare beneficiază de o reducere de 25%.

Pentru a se putea înscrie, viito-rii cursanţi sunt rugaţi să trimită un CV şi o scrisoare de intenţie la adresa de e-mail [email protected] sau pe adresa Muzeului Literaturii Române Iaşi (Iaşi, strada Vasile Pogor, nr. 4, 700110), specificând secţiunea pe care o doresc(poezie, proză, text dramatic, scenariu de film, poveşti). Cei care doresc să obţină un loc gratuit trebuie să adauge o creaţie proprie.

Şcoala de bune maniere literare este un proiect dezvoltat de Muzeul Literaturii Române Iaşi în parteneriat cu Asociaţia „Patrimoniu pentru comunitate”, iar coor-donatorii sunt Dan Lungu şi Cătălin-Mihai Ştefan. Iniţiat în primăvara anului 2013, proiectul s-a bucurat de succes încă de la prima ediţie. Cursurile interactive, aplicate, temele alese şi trainerii profesionişti (Emil Brumaru, Petru Cimpoeşu, Oltiţa Cîntec, Dan Doboş, Viorel Ilişoi, Lucian Dan Te-odorovici etc.) au primit aprecieri pozitive din partea cursanţilor celor două ediţii.

Noutăţi şi informaţii se pot afla ac-cesând pagina de Facebook a proiectului, pe site-ul Muzeului Literaturii Române Iaşi, precum şi la numărul de telefon 0232.213.210.

Şcoala de bune maniere literare, ediţia a III-a, la Iaşi

Documents

Revista Zona Literara Nr 1-3 Ianuarie - Martie 2015