Universitatea de Stat din Moldova Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative

Catedra Ştiinţe Politice

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 323.2(478)(043.2)

Mironova Svetlana Relaţiile politice ale Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia (Gagauz

Yeri) cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova: realităţi şi perspective

Specialitatea 23.00.01 – Teoria, metodologia

şi istoria politologiei; instituţii şi procese politice

Teză de doctor în ştiinţe politice

Conducător ştiinţific Moşneaga Valeriu dr. hab. în ştiinţe politice, profesor universitar

Autorul

Chişinău, 2011

2

© Mironova Svetlana, 2011

3

C U P R I N S

ADNOTARE……………………………………………………………………..……………….5

LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................8

INTRODUCERE……………………………………..…………………………...….............….9

1. ANALIZA BIBLIOGRAFICĂ CU PRIVIRE LA RELAŢIILE POLITICE DINTRE

AUTORITĂŢILE CENTRALE ALE REPUBLICII MOLDOVA ŞI UTA GĂGĂUZIA...15

1.1. Concluzii la compartimentul I................................................................................................27

2. STATUL ŞI GRUPURILE ETNONAŢIONALE ÎN CALITATE DE SUBIECŢI AI

RELAŢIILOR POLITICE: ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE........................30

2.1. Dimensiuni conceptuale ale relaţiilor politice dintre autorităţile centrale şi regionale ale

statului............................................................................................................................................30

2.2. Găgăuzii din Moldova în căutarea propriei identităţi etnopolitice în contextul relaţiilor dintre

puterile centrală şi regională..........................................................................................................46

2.3. Concluzii la compartimentul II...............................................................................................60

3. CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA RELAŢIILOR POLITICE DINTRE UNITATEA

TERITORIALĂ AUTONOMĂ GĂGĂUZIA ŞI AUTORITĂŢILE CENTRALE ALE

REPUBLICII MOLDOVA.........................................................................................................62

3.1. Etapa iniţială a relaţiilor dintre puterea centrală şi elitele regionale găgăuze........................62

3.2. Constituirea Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia: mecanism politico-juridic de stabilire a

relaţiilor politice de colaborare…..................................................................................................78

3.3. Instituţionalizarea relaţiilor politice dintre puterea centrală a Republicii Moldova şi cea

regională a UTAG.........................................................................................................................97

3.4. Concluzii la compartimentul III............................................................................................112

4

4. PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII UNITĂŢII TERITORIALE AUTONOME

GĂGĂUZIA ÎN CADRUL SISTEMULUI SOCIAL-POLITIC AL REPUBLICII

MOLDOVA................................................................................................................................115

4.1. Integrarea politică a găgăuzilor – perspectivă de optimizare a relaţiilor instituţionale....…115

4.2. Aspecte socio-culturale ale manifestării găgăuzilor în sistemul politic al Republicii

Moldova.......................................................................................................................................133

4.3. Concluzii la compartimentul IV...........................................................................................144

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI...........................................…………......146

BIBLIOGRAFIE……………………………………....................................…..…..................150

ANEXE…………………………………………........…...................................…………...….166

Anexa1. Acte normative constitutive ale statutului juridic al UTAG..........................................166

Anexa 2. Structura etnică a populaţiei Republicii Moldova........................................................172

Anexa 3.Participarea electoratului din UTAG la procesele electorale naţionale şi regionale.....173

Anexa 4. Opţiunea ideologică a electoratului din UTAG în cadrul alegerilor parlamentare......174

Anexa 5. Rezultatele alegerilor parlamentare..............................................................................175

Anexa 6. Evoluţia climatului interetnic în Republica Moldova..................................................177

Anexa7. Climatul interetnic: aspecte lingvistice şi atitudinale....................................................178

Anexa 8. Reprezentarea etniilor în legislaturile parlamentare.....................................................179

Anexa 9. Componenţa clasei politice naţionale şi regionale din perspectiva reprezentanţilor autorităţilor

eligibile......................................................................................................................................................180

Anexa 10. Distanţa socială dintre tinerii din Republica Moldova...............................................181

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII......……..................………....…182

CV AL AUTORULUI……………………………………………….............…...................…183

5

Adnotare la teza de doctor în ştiinţe politice cu tema „Relaţiile politice ale Unităţii teritoriale

autonome Găgăuzia (Gagauz Yeri) cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova:

realităţi şi perspective”. Autor: Mironova Svetlana

Structura tezei include: introducere, patru compartimente, concluzii şi recomandări,

bibliografia din 193 titluri, 10 anexe, 183 de pagini. Rezultatele obţinute sunt publicate în 9

lucrări ştiinţifice.

Cuvintele cheie: relaţii politice, autonomie teritorială, stat unitar, autorităţi centrale şi

regionale, integrare social-politică, relaţii instituţionale, relaţii politice de colaborare, grupuri

etnonaţionale, relaţii interetnice, conflict etnopolitic.

Domeniul şi obiectivele tezei. Teza are drept obiect de cercetare esenţa, conţinutul şi

particularităţile relaţiilor politice instituite şi instituţionalizate între autorităţile centrale ale

Republicii Moldova şi autorităţile Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia (UTAG). Printre

obiectivele principale ale cercetării sunt: identificarea cauzelor conflictului interetnic din sudul

Republicii Moldova de la începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea; analiza constituirii şi

evoluţiei relaţiilor politice dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi cele regionale ale

UTAG; identificarea celor mai semnificative probleme social-politice ce ţin de desfăşurarea

relaţiilor în cauză; proiectarea perspectivelor politice şi legal-instituţionale ale dezvoltării UTAG

în cadrul sistemului politic al Republicii Moldova.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Prin cercetarea de faţă s-a demonstrat că soluţia de

compromis utilizată în soluţionarea disensiunilor din regiunea din sudul Republicii Moldova,

locuită compact de găgăuzi, este una optimală şi conformă standardelor internaţionale în materie.

Mecanismul în cauză poate fi utilizat şi pentru reglementarea altor conflicte teritoriale de acest

gen. De asemenea, în rezultatul cercetării au fost identificate soluţii plenare de optimizare a

relaţiilor social-politice existente.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă: cercetarea ştiinţifică realizată de către

autor în cadrul tezei de doctor prezente va completa insuficienţele existente în ştiinţa politică din

Republica Moldova consacrată studiului problemelor privind manifestarea social-politică a

găgăuzilor în sistemul politic moldovenesc. Rezultatele cercetării pot fi utilizate în vederea

optimizării funcţiei de elaborare de politici de către autorităţile politice centrale şi regionale ale

Republicii Moldova, precum şi în procesul didactic din sistemul de învăţământ superior.

Chişinău, 2011

6

Annotation To the thesis competing for PhD in political science

“The Political relationship of Autonomous Territorial Unit of Găgăuzia (Gagauz Yeri) with the central authorities of the Republic of Moldova: realities and prospects”. Author:

Mironova Svetlana

Thesis structure: introduction, four chapters, conclusions and recommendations,

bibliography (193 sources), 10 appendixes, 183 pages. The results of the research are published

in 9 scientific works.

Key words: political relationship, territorial autonomy, unitary state, central and regional

authorities, social-politic integration, institutional relations, political collaboration, ethnical

group, ethnic relations, political and ethnic conflict.

The object of research and thesis aims. The aim of the paper is to research the essence

and the particularities of the political relationship instituted and established between the central

authorities of the Republic of Moldova and ATUG authorities. The specific aims of the research

are: the identification of the reason of the ethnic conflict in the south of the Republic of

Moldova, from the beginning of the 90th of the XX centuries; the description of the creation and

the development of political relationship between the central authorities of the Republic of

Moldova and those ATUG; the identification of the most essential socio-political problems in the

process of the development of the such kind of relationship; the foreseeing of the political and

legally institutionalized opportunities of the development of ATUG; within the political system

of the Republic of Moldova.

The scientific originality. The present research has shown that the compromise solution

to resolve disagreements in the region in southern Moldova, inhabited by the Gagauz, is an

optimal and consistent international standards. The mechanism can be used for regulation of

other territorial conflicts of this kind. Also, as a result of research were identified optimization

solutions plenary existing socio-political relations.

The theoretical importance and the application value: the analytical and the

descriptive material, formulated by the authors of the dissertation, will replace the lacks which

exist in the political science of the Republic of Moldova, concerning the studies of the problems

on socio-political system of gagauzians in the Moldovan political system. The results of the

research may be used to optimize the elaboration of politics by the central and the regional

political authorities of the Republic of Moldova.

Chişinău, 2011

7

Резюме

диссертации на соискание ученой степени доктора политических наук «Политические отношения Автономного территориального образования

Гагаузия (Гагау́з-Ери́) с органами центрально управления Республики Молдова: отношения и перспективы». Автор: Мироновa Светлана

Структура работы включает: Введение, четыре главы, Заключения и рекомендации, Библиография

(193 наименований), 10 приложений, 183 страниц. Достигнутые результаты опубликованы в 9 научных

публикациях.

Ключевые слова: политические отношения, территориальная автономия, унитарное государство,

центральная и региональная власть, социально-политическая интеграция, властные отношения, политическое

сотрудничество, этнонациональные группы, межэтнические отношения, этнополитический конфликт.

Область и цели работы. Целью работы является исследование сущности, содержания и

особенностей политических отношений, установленных и сложившихся между центральными властями

Республики Молдова и властями Автономного территориального образования Гагаузия (Гагау́з-Ери́). Среди

основных целей исследования следует выделить следующие: определение причин межэтнического

конфликта на юге Республики Молдова с начала ’90-х годов XX века; анализ становления и эволюции

политических отношений между центральными властями Республики Молдова и региональными властями

АТО Гагаузии; выявление самых значительных социально-политических проблем, связанных с развитием

данных отношений; проектирование политических и законодательных перспектив развития АТО Гагаузия в

политической системе Республики Молдова.

Новизна и научная оригинальность. Настоящее исследование показало, что компромиссное

решение, которое использовалось для разрешения разногласий в регионе на юге Молдовы, населенном

компактно гагаузами, является оптимальной и соответствует международным стандартам. Данный механизм

может быть использован для регулирования и других территориальных конфликтов такого рода. Кроме того, в

результате исследования были выявлены комплексные решения для оптимизации существующих социально-

политических отношений.

Теоретическое значение и прикладная ценность: аналитический материал сформулированный

автором в данной докторской работе заполнит существующие пробелы в политической науке Республики

Молдова посвящённой изучению проблем касающихся социально-политической манифестации гагаузов в

молдавской политической системе. Результаты исследования могут быть использованы в оптимизации

действий по выработке политик центральными и региональными властями Республики Молдова, а также в

учебном процессе.

Кишинев, 2011

8

Lista abrevierilor 1. UTAG – Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia.

2. OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

3. RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

4. ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite.

5. URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

6. PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

7. TVA – Taxa pe Valoare Adăugată.

8. UFCEE – Congresul Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice Europene.

9. PCRM – Partidul Comuniştilor din Republica Moldova.

10. PDAM – Partidul Democrat Agrar din Moldova.

11. MpMDP – Mişcarea pentru o Moldovă Democrată şi Prosperă.

12. SIS – Serviciul de Informaţii şi Securitate.

13. MSPR „Ravnopravie” – Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie.

14. AMN – Alianţa „Moldova Noastră”.

15. PDM – Partidul Democrat din Moldova.

16. PSRM – Partidul Socialiştilor din Republica Moldova.

17. UCM – Uniunea Centristă din Moldova.

18. PAM – Partidul Agrar din Moldova.

19. BEPSMUE – Blocului electoral „Partidul Socialist şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo”.

20. CSI – Comunitatea Statelor Independente.

21. BEpMDP – Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”.

22. PDSEM – Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova.

23. BEUS - Blocul Electoral „Unitatea Socialistă”.

24. PSD – Partidul Social Democrat.

9

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Subiectul relaţiilor politice ale Unităţii

teritoriale autonome Găgăuzia (UTAG) cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova reprezintă

unul de maximă şi permanentă importanţă pentru viaţa social-politică moldovenească. Din

momentul obţinerii independenţei şi demarării procesului de construcţie statală, problema

relaţiilor dintre instituţiile centrale ale statului şi minoritatea etnică găgăuză a fost una ce a

influenţat, în mare parte, calitatea şi vectorul proceselor politice din Republica Moldova. Gradul

de actualitate a problemei nu s-a redus chiar şi după instituirea autonomiei teritoriale a etniei

găgăuze. Dimpotrivă, o analiză atentă a proceselor ce s-au desfăşurat pe parcursul evoluţiei

Unităţii teritoriale autonome ne permit de a desluşi existenţa în continuare a anumitor dificultăţi

la nivel atitudinal şi comportamental, precum şi probabilitatea acutizării acestora sau a

declanşării altor noi. Constatare ce impune din partea mediului ştiinţific din Republica Moldova

o analiză multilaterală şi plenară a proceselor ce s-au desfăşurat pe parcursul a aproximativ două

decenii, în vederea evaluării situaţiei şi identificării soluţiilor privind optimizarea proceselor.

Misiune deosebit de actuală şi din punctul de vedere al pregătirii plenare a societăţii

moldoveneşti pentru o integrare europeană de succes.

Unul dintre aspectele ce a determinat cercetarea anume a acestei teme se referă la faptul

că, în pofida numeroaselor polemici la nivel de discurs politic şi comentarii politice, deseori

subiective, putem constata un număr insuficient de cercetări ştiinţifice în domeniu. Avem în

vedere în domeniul relaţiilor dintre autorităţile centrale şi regionale ale Republicii Moldova.

Fiindcă în domeniile colaterale ale obiectului de studiu de faţă, aşa ca: etnogeneza găgăuzilor,

elementele definitorii ale cadrului normativ ale UTAG, etc.; există o anumită bază bibliografică.

Puţinele studii, deseori strict specializate (istorice, juridice, lingvistice) mai suferă şi de

subiectivitate, în mare parte. Sunt de părere, că atitudinea subiectivă se datorează nu atât

intenţiilor autorilor, ci, în special, faptului că lipseşte o colaborare, o comunicare stabilă între

centrele ştiinţifice naţionale şi cele regionale ale autonomiei găgăuze. Colaborare ce ar asigura o

viziune mai amplă, mai multilaterală şi complexă, care într-un final ar pune bazele unor puncte

de vedere imparţiale şi ştiinţifice asupra problemelor cercetate.

Oportunitatea cercetării temei în cauză este determinată şi de faptul că deja au trecut

aproximativ două decenii de la demararea primelor tensiuni etnopolitice din sudul Republicii

10

Moldova. Distanţă ce permite o analiză „la rece” a proceselor şi fenomenelor de natură

interetnică desfăşurate în Republica Moldova în primii ani de independenţă. Aceste neînţelegeri

au fost însă de scurtă durată, relaţiile politice de conflict fiind substituite în scurt timp cu cele de

colaborare. La moment climatul interetnic în societatea moldovenească este unul tolerant, stabil

şi pozitiv. Fapt ce nu exclude existenţa anumitor disensiuni, care, în opinia autorului, sunt mai

mult de natură secundară şi nicidecum de substanţă.

Cercetarea relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele autonome este deosebit de

importantă, şi din perspectiva soluţionării conflictului din estul Republicii Moldova (în pofida

faptului că caracterul acestor conflicte este diferit). „Modelul găgăuz” de soluţionare a

conflictelor interne a fost considerat de către majoritatea experţilor internaţionali drept un caz

pozitiv şi un exemplu pentru celelalte zone de conflict ce au apărut pe teritoriul fostei Uniuni

Sovietice. În mod implicit aceasta se referă şi la cazul mişcării secesioniste declanşate de către

unii lideri din raioanele din estul Republicii Moldova. Instituirea Unităţii teritoriale autonome

Găgăuzia, urma să fie în opinia autorilor proiectului privind constituirea UTAG, „o invitaţie” la

dialog adresată liderilor transnistreni, cu garanţiile de rigoare ale unui statut juridic special.

Desfăşurarea negocierilor privind reîntregirea Republicii Moldova s-a dovedit a fi cu mult mai

dificilă decât se preconiza iniţial, totuşi autonomia găgăuzilor rămâne a fi un model politico-

juridic al dezvoltării instituţionale a regiunii secesioniste estice în componenţa statului Republica

Moldova.

Actualitatea şi importanţa problemei relaţiilor dintre UTAG şi puterea politică de la

Chişinău mai trebuie reflectată şi din perspectiva necesităţii asigurării unui grad înalt de coeziune

social-politică în societatea moldovenească. Statul Republica Moldova este unul tânăr şi care

este supus unui şir de presiuni din afara şi interiorul său. Existenţa şi prosperitatea sa va depinde

mult de caracterul monolit şi unitar al societăţii, indiferent de apartenenţa etnică a membrilor

acesteia. Integrarea găgăuzilor în societatea moldovenească este una dintre condiţiile obligatorii

ale unui parcurs socio-politic durabil al Republicii Moldova.

În perioada de existenţă a UTAG au fost soluţionate numeroase probleme ce ţin de

afirmarea individualităţii culturale şi politice ale găgăuzilor. În paralel, însă, au apărut alte

chestiuni, care în perspectivă se pot transforma în probleme extrem de importante pentru viitorul

climatului interetnic din Republica Moldova. Elucidarea acestora, a cauzelor şi proiectelor de

soluţionare a lor, constituie o misiune de cercetare ştiinţifică extrem de importantă şi actuală.

Scopul şi obiectivele tezei. Scopul cercetării de faţă este identificarea esenţei şi

conţinutului relaţiilor politice instituţionalizate între Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia şi

autorităţile centrale ale Republicii Moldova, în vederea evaluării stării de fapt şi a perspectivelor

11

de dezvoltare ale acestor relaţii în contextul sistemului social-politic moldovenesc. Scopul

cercetării va fi atins în baza următoarelor obiective:

- cercetarea profundă a publicaţiilor ştiinţifice la tema tezei;

- interpretarea terminologică a conceptelor-cheie utilizate pe parcursul cercetării;

- analiza esenţei, naturii şi modelelor de relaţii stabilite între autorităţile regionale şi

cele centrale ale statului, în baza teoriei şi practicii internaţionale în domeniu;

- identificarea etapelor de reper în evoluţia istorică a găgăuzilor. Deducerea

circumstanţelor şi condiţiilor de stabilire şi evoluţie a etniei găgăuze pe teritoriul

actual al Republicii Moldova;

- determinarea circumstanţelor social-politice de instituire a Unităţii teritoriale

autonome Găgăuzia. Descrierea cadrului legal şi a tendinţelor înregistrate în evoluţia

statutului juridic special;

- analiza procesului de instituţionalizare a relaţiilor politice dintre autorităţile centrale

ale Republicii Moldova şi cele regionale ale UTAG;

- studierea climatului interetnic actual din Republica Moldova. Stabilirea tendinţelor

principale înregistrate comparativ cu perioada constituirii statalităţii moldoveneşti.

Elaborarea de recomandări privind optimizarea relaţiilor interetnice din societate;

- investigarea gradului de integrare politică a populaţiei UTAG în procesele electorale

naţionale şi regionale;

- proiectarea perspectivelor politice şi legal-instituţionale ale dezvoltării UTAG în

cadrul sistemului politic al Republicii Moldova.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Prin cercetarea de faţă s-a demonstrat că

soluţia de compromis utilizată de către puterea politică a Republicii Moldova, împreună cu

liderii de opinie locali, în soluţionarea disensiunilor din regiunea din sudul Republicii Moldova,

locuită compact de găgăuzi, este una optimală şi conformă standardelor internaţionale în materie.

Mecanismul în cauză poate fi utilizat şi pentru reglementarea altor conflicte teritoriale de acest

gen. De asemenea, în rezultatul cercetării au fost identificate soluţii plenare de optimizare a

relaţiilor social-politice existente.

Tematica cercetată în cadrul tezei de doctor este una cu caracter preponderent original şi

inovator, în mare parte datorită insuficientei cercetări anterioare a acesteia de către ştiinţa

politică moldovenească. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute mai este asigurată de

următoarele aspecte:

12

- realizarea unei cercetări ştiinţifice pluridisciplinare, plenare şi complexe asupra

participării găgăuzilor, în calitate de comunitate etnică titulară a UTAG, la construcţia

proiectului politic comun numit Republica Moldova;

- identificarea esenţei, particularităţilor şi gradului de implicare a găgăuzilor în

procesele politice din Republica Moldova;

- analiza de sinteză a evoluţiei relaţiilor la nivel instituţional între autorităţile regionale

ale UTAG şi cele centrale ale Republicii Moldova;

- sintetizarea problemelor ce atentează, în opinia autorului, la buna calitate a relaţiilor

dintre minoritatea etnică găgăuză şi majoritatea titulară atât la nivel instituţional, cât

şi social;

- elaborarea de propuneri privind optimizarea calităţii relaţiilor existente între puterile

politice centrală şi regională;

- formularea de recomandări privind necesitatea şi mecanismele de integrare deplină a

găgăuzilor în societatea moldovenească.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. La acest capitol am dori să

punctăm următoarele teze:

- materialul analitic şi descriptiv formulat de către autor în cadrul tezei de doctor

prezente va completa insuficienţele existente în ştiinţa politică din Republica

Moldova consacrată studiului problemelor privind manifestarea social-politică a

găgăuzilor în sistemul politic moldovenesc;

- tezele, concluziile şi recomandările elaborate şi descrise de către autor pot fi utile în

calitate de suport teoretico-ştiinţific pentru cercetătorii interesaţi de problematica

dată. Ar fi absolut benefic şi util ca materialul elaborat în cadrul tezei de doctor

prezente să constituie o bază bibliografică şi o motivaţie pentru continuarea

cercetărilor în domeniu;

- rezultatele studiului dat pot să-şi găsească aplicabilitate în predarea disciplinelor

normative universitare, aşa ca: politologia, etnopolitologia, conflictologia. De

asemenea, conţinutul cercetării ar putea fi un punct de pornire pentru elaborarea

conţinutului tematic al unor cursuri speciale pentru instituţiile de învăţământ superior

sau liceal, privind „integrarea social-politică a găgăuzilor” sau „toleranţa interetnică”;

- valoarea aplicativă a lucrării urmează să se manifeste, de asemenea, prin preluarea

ideilor, concluziilor şi recomandărilor deduse pe parcursul acesteia, de către

autorităţile politice centrale şi regionale ale Republicii Moldova;

13

- rezultatele cercetării pot fi utilizate în vederea optimizării funcţiei de elaborare de

politici în domeniul relaţiilor interetnice, aparţinând autorităţilor de resort ale statului.

Aprobarea rezultatelor. Tezele şi concluziile de bază ale cercetării constituie subiectul a

8 articole ştiinţifice publicate în literatura ştiinţifică de specialitate din Republica Moldova şi de

peste hotare. Concepţiile principale formulate în lucrare au fost prezentate în cadrul a mai multe

conferinţe ştiinţifice internaţionale, naţionale şi regionale. Printre cele mai importante şi mai

relevante din perspectiva obiectului de studiu a tezei de doctor aşi reflecta: Conferinţa

internaţională ştiinţifico-practică „Protecţia juridică a dreptului de proprietate, libertăţii şi

inviolabilităţii persoanei în dreptul naţional şi internaţional” (Institutul de Stat de Relaţii

Internaţionale, Chişinău, 22 decembrie 2009); Conferinţa ştiinţifică internaţională consacrată

aniversării de 15 ani de la formarea UTAG (Universitatea de Stat din Comrat, 14 decembrie

2009); Conferinţa ştiinţifică „650 ani de la întemeierea statului moldovenesc” (Universitatea de

Stat din Comrat, 13 februarie 2009); Masa rotundă pe tema „Relaţiile interetnice: experienţe ale

studiilor etno-psihologice” (Universitatea de Stat din Comrat, 29 iunie 2005).

Lucrarea a fost discutată şi aprobată la şedinţa catedrei Ştiinţe Politice a Universităţii de

Stat din Moldova, şi la şedinţa Seminarului ştiinţific de profil din cadrul Facultăţii Relaţii

Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative.

Sumarul compartimentelor tezei. Cuprinsul tezei este structurat în baza a patru

compartimente. În primul compartiment se analizează suportul bibliografic al tezei.

Compartimentul dat conţine analiza profundă a materialelor bibliografice la tema tezei:

articolelor ştiinţifice şi publicistice, monografiilor, manualelor, etc., publicate în ţară şi peste

hotare. În rezultatul studierii literaturii de specialitate, se efectuează analiza comparativă a

situaţiei existente în domeniul relaţiilor politice dintre UTAG şi autorităţile centrale ale

Republicii Moldova, în vederea argumentării necesităţii efectuării studiului de faţă. Pe parcursul

compartimentului, de asemenea este formulată problema de cercetare şi direcţiile de soluţionare

a acesteia. Sunt descrise în detaliu scopul şi obiectivele tezei.

Al doilea compartiment este unul de natură teoretico-metodologică, fiind axat pe

descrierea instrumentarului metodologic utilizat, elucidarea conţinutului semantic a conceptelor-

cheie, a principalelor concepţii şi ipoteze ştiinţifice de specialitate. Sunt dezbătute aspectele

teoretice ale obiectului de studiu. De asemenea, sunt analizate practicile şi experienţele

internaţionale în domeniul tezei. Un paragraf aparte se referă la investigarea evoluţiei istorice a

găgăuzilor, accentul fiind plasat pe afirmarea acestora în spaţiul geografico-politic al Republicii

Moldova actuale.

14

Compartimentul al treilea vizează etapele principale ale dezvoltării relaţiilor la nivel

instituţional şi social dintre găgăuzi, în calitate de etnie minoritară cu specific individualizat

comparativ cu alte minorităţi naţionale din Republica Moldova, şi conducerea statului

moldovenesc, asociată din punct de vedere etnic cu manifestarea de voinţă a majorităţii titulare.

Din punct de vedere politico-instituţional este vorba despre relaţiile stabilite şi dezvoltate dintre

UTAG şi conducerea centrală a Republicii Moldova. Din punct de vedere comportamental se are

în vedere gradul şi caracterul implicării populaţiei UTAG în procesele politice naţionale şi

regionale. Analiza problemelor în cauză în cadrul capitolului este divizată în trei etape distincte:

faza conflictuală, instituirea statutului juridic special, instituţionalizarea relaţiilor dintre

autorităţile regionale ale UTAG şi cele centrale ale Republicii Moldova.

Al patrulea compartiment vizează perspectivele dezvoltării relaţiilor politice cercetate în

conformitate cu obiectul de studiu al tezei. Perspectivele sunt analizate în baza problemelor

identificate de către autor ca fiind de esenţă şi substanţiale. Sunt supuse dezbaterii ştiinţifice atât

chestiunile pur politice, cât şi cele de natură socială, care la fel influenţează mult desfăşurarea

relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele ale UTAG. Printre problemele de natură politică

autorul este interesat în mod primordial de: gradul de implicare a populaţiei UTAG în procesele

politice naţionale, chestiunea cotei parlamentare obligatorii pentru găgăuzi, subiectul partidelor

regionale etc. În ceea ce priveşte problemele preponderent de natură socială, atunci se are în

vedere: caracterul relaţiilor interetnice existente între găgăuzi şi majoritatea titulară, chestiunea

lingvistică, perspectivele integrării sociale depline a găgăuzilor în societatea moldovenească.

15

1. ANALIZA BIBLIOGRAFICĂ CU PRIVIRE LA

RELAŢIILE POLITICE DINTRE AUTORITĂŢILE CENTRALE ALE

REPUBLICII MOLDOVA ŞI UTA GĂGĂUZIA

Descriere de sinteză. Obiectul de studiu al cercetării prezente este unul ce implică

abordări şi viziuni complexe pluridisciplinare focalizate într-o direcţie fixă în baza ştiinţei

politice. În vederea determinării coordonatelor conceptuale şi existenţiale ale relaţiilor stabilite

între autorităţile centrale ale unui stat şi cele regionale ale unităţii autonome din cadrul acestuia,

autorul studiului a luat cunoştinţă cu un valoros material teoretic şi factologic. În virtutea

specificului obiectului de studiu, reflectarea suportului teoretico-metodologic al lucrării s-a

efectuat, în majoritatea sa, în baza studiilor cercetătorilor străini, pe când materialul factologic şi

de sinteză cu referinţă nemijlocită la desfăşurarea evenimentelor din Republica Moldova, a fost

generalizat şi structurat, în cea mai mare parte, în baza cercetărilor autohtone.

Metodologia cercetării bibliografice a inclus aşa metode, procedee şi instrumente de

investigaţie ca: selecţia, sinteza, generalizarea, explicaţiile deductivă şi inductivă. Cu ajutorul

acestora a fost posibil de constituit o bază de date bibliografice fundamentale în domeniul

cercetat. Sistematizarea surselor bibliografice a fost posibilă, în special, prin selec�ia, sinteza şi

ordonarea datelor. Ordonarea şi clasarea literaturii s-a efectuat în baza tematicii acesteia.

Esenţa, conţinutul şi funcţiile generale ale relaţiilor politice sunt dezbătute în literatura

politologică de specialitate semnată de către aşa autori ca: M. Duverger [114], D. Fisichella [64],

V. Măgureanu [79], L.-P. Zăpârţan [112], A.-P. Iliescu [72], G. Belov [124]. În baza lucrărilor

enumerate mai sus autorul a reuşit să facă cunoştinţă şi cu sintezele privitor la conceptualizarea

relaţiilor politice aparţinând unor politologi consacraţi, dar a căror opere sunt dificil de găsit în

bibliotecile din Republica Moldova. La acest capitol este vorba despre: C. Schmitt „Le categorie

del „politico” şi J. Freund „L'essence du politique”.

Cercetătorii nominalizaţi în aliniatul anterior analizează conceptul de „relaţii politice” în

contextul obiectului general de studiu al politologiei. În majoritatea lor ei accentuează trăsăturile

antagonice ale relaţiilor politice, precum şi caracterul lor obiectiv în contextul proceselor politice

din societate. Antagonismul, însă, de rând cu colaborarea, urmează să aibă o finalitate pozitivă

încadrată în dinamica evolutivă a proceselor social-umane. O abordare aparte a relaţiilor politice

este efectuată în opera lui M. Weber [95] şi R. Dahl [56]. Autorii analizează subiectul în cauză

16

din perspectiva relaţiilor de putere, fiind caracterizate prin dihotomiile: „dominare -

subordonare” sau „conducere - supunere”.

O altă problemă de cercetare ce necesită fundamentare teoretică se referă la relaţiile

politice stabilite între autorităţile centrale şi cele regionale (autonome) ale statului. Din acest

punct de vedere au fost utile cercetările aparţinând domeniilor: ştiinţe politice, ştiinţe

administrative şi drept constituţional. În mod nemijlocit, conţinutul şi caracterul relaţiilor

stabilite între autorităţile centrale şi cele regionale ale unui stat unitar, sunt elucidate în operele

aparţinând: M. Weller [120], S. Wolff [121], O. Protsyk [188], M. Forsyth [65], P. Magagnotti

[78], B. Segarra [105], A. Lijphart [77], R. Putnam [100] etc. Autorii argumentează ideea

posibilităţii oferirii de condiţii prielnice pentru dezvoltarea comunităţilor cu caractere

individualizate în cadrul structurii de stat unitară, prin oferirea de autonomie teritorială. Sunt

formulate teze şi teorii în baza studiilor şi practicilor europene şi internaţionale în domeniu. De

cealaltă parte, modalităţile şi efectele constituirii relaţiilor politice între subiecţii federaţiei în

cadrul unui stat federal sunt analizate în baza lucrărilor semnate de către: M. Mironiuk [154], V.

Cirkin [170], O. Borisova [127], V. Beniuc [125], F. Harbo [68] etc. Autorii investighează

evoluţia subiecţilor federaţiei între constrângerea guvernului central şi prerogativele guvernului

regional. Studiile includ o sinteză a bibliografiei în domeniul federalismului, condiţiile de

constituire a federaţiilor, repartizarea atribuţiilor între centrul federal şi subiecţii federaţiei. O

atenţie aparte se acordă gradului de consolidare etatică a entităţii federative.

Un următor subiect al analizei teoretico-metodologice îl constituie definirea a astfel de

noţiuni importante pentru cercetarea de faţă ca: etnie, naţionalitate, popor, minoritate etnică,

minoritate naţională. În pofida faptului că problema definirii conceptelor respective este una

colaterală obiectului de studiu nemijlocit, autorul a considerat necesar de a profila şi aceste

aspecte teoretice. Generalizările şi sinteza efectuate se bazează pe studiile fundamentale clasice

şi neoclasice semnate de către: E. Hobsbawm [70], G. Hermet [69], E. Gellner [67], H. Schulze

[104], W. Kymlicka [76], T. Eriksen [116], P. Sugar [109].

Cazul nemijlocit al relaţiilor dintre autorităţile regionale ale UTAG şi cele centrale ale

Republicii Moldova, în mod firesc, a constituit predilecţia cercetătorilor din Republica Moldova.

Dar şi autorii străini au insistat asupra acestui subiect, în special în perioada iniţială de instituire

a autonomiei, precum şi în fazele de tensionare a relaţiilor. Printre aceştia am menţiona: T.

Benedikter [174], O. Protsyk [188], V. Rigamonti [189], V. Lîsenko [150]. Cercetătorii

nominalizaţi analizează cazul instituirii UTAG în calitate de mecanism de soluţionare a

conflictelor interetnice. Subiectul instituţionalizării autonomiei găgăuze este considerat de către

aceştia unul dintre cele mai reuşite din spaţiul ex-sovietic.

17

Etnogeneza găgăuzilor şi istoricul populării sudului Basarabiei au constituit o direcţie de

cercetare ştiinţifică începând cu secolul al XIX-lea, dar şi în zilele noastre continuă să fie unul de

actualitate. De această problemă s-au preocupat la diferite etape istorice autori ruşi, găgăuzi,

moldoveni: N. Derjavin [134], V. Moşcov [155], D. Ciakir [168], L. Berg [126], D. Tanasoglu

[113], M. Marunevici [152, 149], S. Bulgar [128], A. Savin [190].

Subiectele de esenţă etnopolitică ale obiectului de studiu au fost investigate de către: V.

Moşneaga [89, 82, 88], I. Boţan [175, 176, 48], F. Angheli [122], S. Bulgar [129], V. Saca [101,

102], V. Stepanov [164], T. Cărăuş [49], N. Ţveatcov [110]. Autorii au investigat următoarele

aspecte: relaţiile interetnice din Republica Moldova; problema soluţionării conflictelor teritoriale

din Moldova; condiţiile, procesul şi efectele constituirii UTAG; procesele electorale regionale şi

naţionale; evoluţia relaţiilor de putere; diversitatea problemelor de integrare etno-socială etc.

Oportunităţile de dezvoltare economică a regiunii sunt formulate şi expertizate de către

V. Prohniţchi, A. Popa, A. Oprunenco [158]. Domeniul economico-financiar întotdeauna a

constituit un punct nevralgic pentru UTAG. De aici şi importanţa mare pentru regiune a

elaborării unor analize şi strategii economice de dezvoltare orientate spre lichidarea

handicapurilor în domeniu.

Problemele cu referinţă la politica naţională şi climatul interetnic din Republica Moldova

se găsesc investigate în lucrările ştiinţifice aparţinând următorilor autori: Ch. King [74], I. Caşu

[50], V. Ciobanu-Ţurcanu [52]. Cercetătorii au investigat următoarele momente: esenţa şi

conţinutul relaţiilor interetnice din Moldova Sovietică şi Republica Moldova; impactul politicilor

de rusificare a populaţiei Moldovei Sovietice; rolul factorilor externi în evoluţia relaţiilor

interetnice din Moldova; conţinutul şi calitatea politicilor naţionale promovate de stat; modalităţi

de edificare a păcii interetnice, atât prin politic de stat, cât şi prin activism civic la nivel local.

Aspectele juridice ale relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele ale autonomiei sunt

analizate în studiile aparţinând cercetătorilor: I. Creangă [54], I. Munteanu [90], V. Popa [97], V.

Catană [51]. Specialiştii nominalizaţi au tratat în lucrările lor aşa probleme ca: rolul proceselor

de regionalizare şi regionalism în evoluţia UTAG; conţinutul cadrului normativ de funcţionare a

UTAG; conţinutul şi caracterul relaţiilor instituite între puterea centrală a Republicii Moldova şi

cea regională a UTAG; comparaţia dintre aceste relaţii politico-administrative şi cele existente

între autorităţile centrale ale statului şi autorităţile publice locale de nivelul doi.

Un rol substanţial în asigurarea suportului informaţional al cercetării l-e deţin legile şi

alte acte normative cu referinţă la obiectul studiu, interviurile acordate de către politicienii de

rang regional şi naţional, materialele statistice şi sociologice, recomandările Organizaţiei pentru

Securitate şi Cooperare ale Europei (OSCE) [135], concluziile Comisiei de la Veneţia [186].

18

Analiza gradului de cercetare a temei de studiu permite de a concluziona că numărul de

investigaţii pe domenii colaterale obiectului de studiu prezent este destul de semnificativ, însă

problema relaţiilor dintre autorităţile UTAG şi puterea centrală a Republicii Moldova nu a

constituit până la moment un obiect de studiu independent. Fapt ce presupune din partea

autorului un înalt grad de responsabilitate vizavi de calitatea cercetării efectuate, de concluziile şi

recomandările înaintate.

Analiza situaţiei în domeniul elucidării problemelor teoretice ale obiectului de

studiu. Specific pentru cercetarea de faţă este prezenţa mai multor subiecte teoretice de

cercetare, care se încadrează în obiectul de studiu. Toate chestiunile teoretice se regăsesc în una

primară: cea a conceptualizării sintagmei „relaţii politice”. Pentru ştiinţa politică subiectul

relaţiilor politice este unul des invocat şi utilizat. În vederea sintetizării conţinutului semantic a

sintagmei date am folosit surse bibliografice de natură academică, în special. De asemenea, am

cercetat şi monografiile autorilor consacraţi care au analizat subiectul relaţiilor politice în cadrul

cercetărilor lor. Analiza materialului bibliografic permite să formulez următorul tablou descriptiv

vizavi de gradul de elucidare a chestiunii „relaţiilor politice”.

În calitate de tematică aparte subiectul în cauză este cercetat la V. Măgureanu în „Studii

de sociologie politică”. Această lucrare este una de referinţă, în care subiectele sunt discutate şi

tratate într-o manieră academică clasică. Relaţiile politice sunt analizate prin prisma a aşa repere

tematice ca: definirea, trăsăturile, clasificarea, funcţiile. Autorul identifică trăsăturile principale

ale relaţiilor politice, ce a permis ca în cadrul tezei de doctor să argumentăm caracterul politic al

relaţiilor existente între UTAG şi autorităţile centrale ale Republicii Moldova, pe de o parte, iar

pe de alta să deosebim relaţiile politice de cele administrative. Clasificarea propusă de autor a

creat premise de a identifica şi locul relaţiilor politice analizate în teză în cadrul tipologiilor

clasice. Lucrarea semnată de V. Măgureanu mai este valoroasă şi prin faptul că în textul acesteia

autorul aduce păreri şi opinii semnate de către autori, a căror cercetări nu sunt disponibile în

bibliotecile din Republica Moldova. În acest sens, „Studii de sociologie politică” ne-au oferit un

bagaj enorm de informaţie analitică şi de sinteză la tema conceptualizării sintagmei „relaţii

politice”.

O sursă ştiinţifică importantă de informare şi inspiraţie a constituito pentru autor lucrarea

semnată de către L.-P. Zăpârţan „Repere în ştiinţa politicii”. Monografia se distinge de alte surse

literare de acest gen printr-o bogată bază bibliografică investigată. Savantul a reuşit să analizeze

şi să sintetizeze un material bibliografic extrem de voluminos şi valoros din perspectiva ştiinţelor

politice contemporane. Pentru cercetarea de faţă relevante sunt compartimentele consacrate

metodologiei politologice moderne şi contemporane. În acestea sunt examinate şi sintetizate

19

principalele metode utilizate în cercetările ştiinţifice aparţinând ştiinţelor politice: de la

behaviorism şi instituţionalism la aşa domenii postmoderne ca etologia şi sociobiologia.

L.-P. Zăpârţan este printre puţinii autori de studii de ştiinţe politice ce acordă o atenţie

aparte relaţiilor politice. În monografia sa, autorul, nu doar prezintă o sinteză a studiilor în

domeniu, ci şi propune un propriu punct de vedere în conceptualizarea relaţiilor politice, din

perspectiva consensuală a acestora.

O abordare de sinteză a chestiunii „relaţiilor politice” este înfăptuită şi de către D.

Fisichella în lucrarea sa „Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii.” Viziunile autorului sunt

destul de originale, ele neîncadrându-se în schemele clasice academice de abordare. Cercetătorul

analizează cazul relaţiilor politice din perspectiva dicotomiilor „război-pace” sau „prietenie-

duşmănie”. D. Fisichella este de părere că o caracteristică inalienabilă a relaţiilor politice este

prezenţa conflictului. Conflictul, însă, după cum observă însuşi autorul nu este un proces pur

negativ, dimpotrivă el este şi acel care asigură dezvoltarea şi progresul. Autorul în lucrarea sa, la

fel ca şi în cazul precedent, realizează o sinteză şi o generalizare a opiniilor autorilor consacraţi

din domeniul ştiinţelor politice ce au analizat subiectul „relaţiilor politice”.

R. Dahl în lucrarea sa „Poliarhiile: participare şi opoziţie” abordează chestiunea

„relaţiilor politice” în calitate de „relaţii de putere”. Această operă literară este o monografie care

se distanţează de la generalizările şi sinteza înfăptuită în cadrul lucrărilor de tip academic. Nu are

loc o teoretizare a sintagmei, ci mai degrabă o raportare la anumite scheme de realizare a puterii

politice prin scenarii atât ipotetice, cât şi reale. Pentru autor relaţiile politice sunt relaţii dintre cel

puţin doi agenţi (A şi B) care luptă pentru conducere politică, pentru cucerirea puterii politice.

Este o relaţie de tip „conducere - supunere”. La fel, prin prisma conceptului de putere este

analizată sintagma „relaţii politice” şi în opera fundamentală a lui M. Weber. Lucrarea semnată

de G. Poede „Dominaţie şi putere în gândirea lui M. Weber” este una de sinteză care include şi

analize privitor la esenţa de putere a relaţiilor politice din cadrul societăţii.

În Republica Moldova subiectul relaţiilor politice, din punctul de vedere al teoretizării

procesului, este analizat în lucrarea lui V. Saca „Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni

tranzitorii”. Cercetare ce se înscrie perfect în şirul lucrărilor fundamentale consacrate subiectului

în cauză. Pe lângă exerciţiile de definire efectuate de către autor, acesta mai raportează relaţiile

politice la două momente: la unul cauzal – interesele politice, şi la unul contextual – tranziţia

politică. Abordările în cauză au asigurat relevanţa ştiinţifică şi originalitatea lucrării. Pe lângă

subiecte de ordin generalizator, autorul investighează şi cele particulare cum ar fi relaţiile dintre

autorităţile centrale şi cele regionale în condiţiile tranziţiei postsovietice.

20

Specificul relaţiilor politice în perioada de tranziţie de la o societate autoritară de tip

sovietic spre una democratică este reflectată în lucrarea lui G. Belov „Razvitie politiceskih

otnoshenii v usloviah perestroiki”. Autorul anticipează probabilitatea multiplelor probleme

legate de reformarea sistemului politic sovietic. Este oglindit rolul proceselor de liberalizare a

vieţii social-politice în declanşarea evenimentelor transformaţionale într-un sistem politic rigid şi

închis. Studiul respectiv este tratat de către autorul tezei drept un caz general de referinţă pentru

situaţia particulară din Republica Moldova de la răscrucea anilor '80-'90 ai secolului XX.

Un următor subiect de conotaţie teoretică ce se află la baza conceptuală a tezei de doctor

se referă la un caz particular de manifestare a relaţiilor politice, şi anume la relaţiile dintre

autorităţile centrale şi cele regionale din cadrul statului. Drept moment incipient l-a constituit

analiza unor surse ştiinţifice cu privire la structura de stat. Majoritatea absolută a studiilor în

domeniu, ca de exemplu cea semnată de C. Ionescu „Drept constituţional şi instituţii politice”,

indică asupra a două tipuri principale şi reale de structură de stat: de tip federativ şi de tip unitar

(cazul uniunilor de state nu este luat în consideraţie).

Autorul tezei a insistat, în primul rând, asupra cazului statului unitar, şi anume asupra

tipurilor de relaţii ce pot fi constituite între autorităţi centrale şi liderii unor comunităţi

etnosociale ce doresc autonomie. Printre sursele cele mai importante se numără materialele

publicate în rezultatul conferinţelor ştiinţifice desfăşurate în Republica Moldova pe tema

soluţionării conflictelor teritoriale. Aceste publicaţii sunt importante prin faptul că expun punctul

de vedere a experţilor internaţionali, în baza unor experienţe prin care au trecut şi alte state ale

lumii. În primul rând este vorba despre publicaţiile ştiinţifice în baza Conferinţei

„Descentralizare, autonomie, federalism? – Practica şi principiile de organizare statală ca bază a

concilierii şi securităţii naţionale”, organizată la Chişinău de către Adunarea Cetăţenească

Helsinki din Moldova în 1995. Vorbitorii, atât din străinătate cât şi din Republica Moldova, şi-au

axat discursurile pe identificarea mecanismelor politico-juridice de asigurare a unei bune

funcţionări a proceselor politice din Republica Moldova. Exemplele analizate s-au referit, în

special, la experienţele statelor unitare (M. Forsyth „Problemele descentralizării statelor

unitare”). În particular, P. Magagnotii a elucidat experienţa Italiei „Statutul special de autonomie

ca mijloc de soluţionare a conflictelor în societatea polietnică – experienţa Italiei”; B. Segarra a

insistat asupra învăţămintelor oferite de experienţa spaniolă în domeniul construcţiei statale -

„Stat al autonomiilor”; J. McMillan a analizat situaţia din Regatul Unit – „Descentralizarea în

Marea Britanie şi problemele Scoţiei”. Concluziile principale deduse de către participanţii

conferinţei a fost că soluţionarea problemelor teritoriale este posibilă şi în condiţiile păstrării

caracterului unitar al statului.

21

Cazul particular al soluţionării politice a conflictelor interetnice a constituit domeniul de

cercetare ce a interesat în permanenţă specialiştii din Republica Moldova şi de peste hotare.

Importante din punctul de vedere al valorii aplicative şi ştiinţifice sunt culegerile de materiale

editate în 2002, având în calitate de coordonator pe V. Moşneaga – „Relaţiile interetnice: aspecte

actuale” şi „Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice – tradiţia europeană şi experienţa noilor

democraţii pentru Republica Moldova”. În culegerile respective sunt analizate primele rezultate

ale instituirii UTAG, precum şi sunt elucidate învăţămintele pentru soluţionarea ulterioară

conflictului transnistrean, în condiţiile în care în 2002 se prefigurau anumiţi paşi concreţi în

procesul de negocieri.

Printre studiile cele mai recente privitor la caracterul relaţiilor dintre autorităţile centrale

şi cele ale autonomiei am menţiona: O. Protsyk, V. Rigamonti „Real and Virtual elements of

power sharing in the post-Soviet space: the case of the Gagauzian Autonomy”; T. Benedikter

„Territorial autonomy as a means of minority protection and conflict solution in the european

experience – an overview and schematic comparison”. Specific pentru cercetările în cauză este

aprecierea pozitivă a mecanismelor de interacţiune instituţionalizate în Republica Moldova între

centrele de putere regională şi centrală. Fapt vizibil chiar şi în comparaţie cu exemplele altor

democraţii, atât stabile cât şi în tranziţie.

În ceea ce priveşte identificarea elementelor conceptuale constitutive ale relaţiilor politice

de putere în cadrul unor structuri de stat federative, atunci am putea menţiona la fel un şir de

surse ce au stat la baza scrierii tezei de faţă. Printre sursele bibliografice în care este înserată

experienţa internaţională în domeniu am menţiona monografiile şi articolele semnate de: M.

Mironiuk „Sovremennîi federalizm: sravnitelinîi analiz”, V. Cirkin „Federalinoe prinujdenie:

Rossia i zarubejnîi opît”, I. Boţan „Experienţa federalismului: aspecte pozitive şi negative”.

V. Beniuc în lucrarea sa „Obsceteoreticeskie podhodi k voprosu o federalisme” realizează

o sinteză a materialului teoretic în problema federalismului, propunând teme de meditaţie pentru

eventualele scenarii de federalizare a Republicii Moldova. E necesar de subliniat că majoritatea

studiilor privitor la metode federaliste de soluţionare a relaţiilor interetnice tensionate au fost

elaborate în Republica Moldova către mijlocul deceniului curent, când conducerea politică a ţării

lua în calcul varianta federalizării statului. Printre cercetările în domeniu federalismului cu

referinţă la obiectul de studiu cercetat am menţiona în mod prioritar lucrarea „Reintegrarea

Moldovei. Soluţii şi modele”, care reprezintă o culegere de articole ştiinţifice consacrate

modelelor de federalizare ale Republicii Moldova. Printre articolele cu referinţă la cazul relaţiilor

politice dintre UTAG şi autorităţile centrale am menţiona: V. Popa „Organizarea politico-

22

juridică a statului”, I. Boţan „Subiecţii federaţiei”, B. Negru „Subiecţii federaţiei”, S. Ţurcan, A.

Volentir „Federalism versus Devoluţie”.

Fundamentul teoretic al tezei este completat de analiza materialului bibliografic existent

şi disponibil în domeniul utilizări de calificative pentru a desemna etnicitatea găgăuzilor: între

grup etnic şi popor. Autorul a exersat anumite generalizări a bibliografiei de referinţă în

domeniu, pe motivul că subiectul în cauză este unul complementar obiectului de studiu propriu-

zis. Acest subiect este unul foarte des abordat, îndeosebi în condiţiile în care poziţiile autorilor

suferă o permanentă schimbare, iar concepţii sunt tratate prin prisma unor condiţii sociale

mobile. Astfel dacă iniţial pentru tratarea comunităţilor etnice se foloseau exclusiv argumente de

etnicitate (de legături de sânge), atunci la moment, în condiţiile globalizării şi a unei lumi mobile

în schimbare, în prim plan apar argumentele de apartenenţă socio-civică sau politică (apartenenţa

la aceeaşi colectivitate politică). Printre studiile de referinţă în domeniu este necesar de

exemplificat monografiile semnate de: E. Hobsbawm „Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în

prezent: program, mit, realitate”, E. Gellner „Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra

trecutului”, G. Hermet „Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa”, W. Kymlicka „Politica

în dialect: naţionalism, multiculturalism şi cetăţenie”.

Reflectarea chestiunilor politice ale relaţiilor dintre UTAG şi autorităţile centrale

ale Republicii Moldova. Analiza situaţiei în domeniul cercetării nemijlocite a relaţiilor dintre

autorităţile autonomiei găgăuze şi cele centrale ale Republicii Moldova, permite de a

concluziona că gradul de cercetare este unul insuficient. Nu există studii fundamentale în

domeniu, majoritatea cercetărilor se reduc la articole ştiinţifice. Dar şi acele studii mai

voluminoase nu pot fi considerate ştiinţifice, având o nuanţă mai mult publicistică. O altă

concluzie este că la baza cercetării realizate de către autor în cadrul tezei de faţă s-au situat un

număr mare de articole publicistice care au oferit material factologic curent pentru efectuarea de

investigaţii şi procedee logice ştiinţifice. În fine, în mod firesc, majoritatea studiilor elaborate pe

tema relaţiilor politice ale UTAG cu Chişinăul au fost semnate de către autorii autohtoni, dar

sunt prezente şi cercetări ale autorilor străini.

Printre lucrările cu caracter complex asupra obiectului de studiu a prezentei teze se

evidenţiază cea semnată de F. Angheli „Gagauzskaia avtonomia. Liudi i faktî (1989-2005)”.

Meritul acestei monografii este de a realiza o explorare complexă a evenimentelor desfăşurate în

viaţa găgăuzilor din Moldova din momentul constituirii statului moldovenesc contemporan.

Lucrarea conţine informaţii cu caracter politico-istoric ce în altă parte nu se regăseşte, şi care va

fi conservată în acest fel. Pe de altă parte, ea nu denotă un caracter ştiinţific, ci unul mai mult

publicistic. În special în partea a doua a lucrării se observă faptul că autorul este ghidat mai mult

23

de emoţii decât de raţiunea ştiinţifică. Caracterul publicistic şi subiectivitatea, în opinia autorului

tezei, lezează din valoarea lucrării semnate de F. Angheli. Observaţie ce nu atentează în nici un

fel la valoarea factologică a monografiei.

Gradul de cercetare mai este asigurat de un şir de articole ştiinţifice semnate de către V.

Moşneaga, ca de exemplu „Minorităţile naţionale în Moldova: starea şi gradul de identificare”, în

care autorul face o expertiză ştiinţifică inclusiv a situaţiei interetnice din sudul Republicii

Moldova în primii ani de independenţă. Aspectele electorale ale raporturilor dintre UTAG şi

puterea centrală sunt analizate de către I. Boţan: „Alegerile din Găgăuzia – un nou început sau

deja vu?”, „Alegerile din Găgăuzia ca preludiu al alegerilor parlamentare”. De subliniat, că

primii cercetători ce au efectuat o investigaţie ştiinţifică a comportamentului electoral al

găgăuzilor au fost V. Moşneaga şi Gh. Rusnac în lucrarea „Republica Moldova şi alegerile

parlamentare (1994): geografia politică a electoratului”. Prin analiza proceselor electorale care se

desfăşoară în UTAG autorii încearcă să investigheze opţiunile electorale ale populaţiei

autonomiei, precum şi să le compare cu cele ale alegătorilor în general pe ţară.

Importantă prin conţinut şi actualitate a rezultatelor cercetării s-a dovedit a fi teza de

doctor în ştiinţe politice elaborată de N. Ţveatcov cu tema „Problema soluţionării conflictelor

politice în Republica Moldova (cazul UTA Gagauz-Yeri şi a Transnistriei)”. Autorul într-un

compartiment aparte analizează etapa de conflict între autorităţile centrale ale Republicii

Moldova şi cele locale ale localităţilor populate compact de găgăuzi. Subiectul în cauză este

cercetat din perspectiva naturii politice a conflictului, subliniindu-se rolul major al

reprezentanţilor clasei conducătoare care nu au putut gestiona la modul cuvenit criza de la

începutul anilor nouăzeci.

În virtutea caracterului actual al temei cercetate, am folosit în calitate de sursă

bibliografică şi de articolele publicistice privitor la obiectul tezei, iar în mod aparte de

interviurile Guvernatorilor Găgăuziei şi a politicienilor locali şi naţionali, în calitate de material

analitic primar. Ziarele cele mai utile au fost: „Vesti Gagauzii”, „Nezavisimaia Moldova”,

„Edinaia Gagauzia”.

Printre autorii străini ce au investigat cazul particular al evoluţiei politice a autonomiei

găgăuze aşi menţiona: V. Lîsenko „Regionalinîe konfliktî v stranah SNG: opît uregulirovania”,

O. Protsyk „Ethnic or multiethnic parties? Party competition and legislative recrutment in

Moldova”. Pentru aceştia cazul Găgăuziei este unul reuşit din perspectiva construcţiei relaţiilor

din interiorul statului între o minoritate etnică şi o majoritate titulară, chiar şi din punctul de

vedere a reprezentării parlamentare la nivel naţional.

24

Identificarea situaţiei bibliografiei ştiinţifice în domeniul reglementării juridice a

relaţiilor politice cercetate. Instituirea şi instituţionalizarea juridică a autonomiei găgăuze a

constituit un subiect de discuţie şi de cercetare important atât în primii ani de existenţă a acestei

unităţi teritoriale, cât şi la etapa actuală. Aceasta pe motiv că discuţiile privind departajarea

prerogativelor continuă şi la moment. Politicienii din UTAG, în special, considerând că legislaţia

în domeniu nu oferă un cadrul perfect în acest sens. Analiza literaturii de specialitate şi a

cadrului legal instituţionalizat permite autorului tezei să concluzioneze că aceste probleme nu au

un caracter de substanţă, fiind secundare şi complementare. Iar cadrul juridic existent este unul

în esenţă efectiv, ce oferă posibilităţi de satisfacere a intereselor pentru toate părţile implicate.

În faza iniţială a negocierilor privind statutul Găgăuziei extrem de utile au fost

recomandările misiunii CSCE (actual OSCE), prin care se fixau reperele de esenţă ale atribuţiilor

puterii centrale şi ale autonomiei. Ulterior, justificarea cadrului legal instituit se regăseşte în

articolele semnate de unul din autorii Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei - I.

Ungureanu „Gagauz-Yeri este o parte a unui tot întreg”, „Cu privire la elaborarea statutului

special al Găgăuziei”. De subliniat că analizele ulterioare ale unor jurişti notorii din Republica

Moldova au fost destul de critice la adresa cadrului legal al relaţiilor dintre UTAG şi puterea

centrală. Printre acestea am menţiona întâi de toate studiile lui I. Creangă înglobate în lucrarea sa

„Curs de drept administrativ. Administraţia publică locală”. Cercetătorul realizează una dintre

cele mai depline analize juridico-politice ale statutului UTAG. Se analizează atât condiţiile şi

etapele constituirii autonomiei, cât şi caracteristicele şi problemele instituţionalizării cadrului

legal al UTAG. I. Creangă este de părere că statutul autonomiei în multe privinţe contravine

Constituţiei Republicii Moldova şi trebui de revizuit. Autorul se plasează pe poziţia fortificării

prerogativelor puterii centrale.

Aceeaşi stare de atitudine o regăsim şi la V. Popa în „Drept public”. O atitudine mai

neutră este prezentă în studiile semnate de către I. Munteanu „Dezvoltări regionale în Republica

Moldova” şi M. Orlov în „Drept administrativ”. Autorii fac mai multe constatări, apreciind în

general drept pozitiv experienţa, însă atenţionează şi asupra necorespunderii în toate aspectele a

Legii privind statutul Găgăuzii şi a altor acte locale cu prevederile Constituţiei şi a legislaţiei

naţionale.

În pofida faptului că autorul nu este de acord cu toate tezele enunţate de către specialiştii

în cauză, materialul analitic elaborat de către aceştia a fost utilizat în cadrul tezei pentru

identificarea problemelor şi elucidarea soluţiilor acestora din perspectiva optimizării cadrului

legal existent al relaţiilor politice interne.

25

Analiza bibliografică a aspectelor cultural-istorice ale afirmării găgăuzilor în

societatea moldovenească. Acest aspect al obiectului de studiu, colateral în mare parte, este

practic unul dintre cele mai cercetate. În primul rând este vorba despre istoricul etnogenezei şi

evoluţiei poporului găgăuz dea lungul secolelor până la etapa contemporană. Interesul faţă de

această comunitate turcică ce împărtăşea religia creştină ortodoxă a apărut abia la răscrucea

secolelor XIX-XX în rândul istoricilor ruşi, care tratau cu curiozitate acest paradox istoric. În

primele decenii ale populării de către găgăuzi a sudului Basarabiei, aceştia erau confundaţi cu

turcii, şi doar prin concursul unor istorici ruşi entuziaşti s-a ajuns la tratarea separată a acestora.

Printre autori pot fi remarcaţi: N. Derjavin - „O naimenovanii i etniceskoi prinadlejnosti

gagauzov”, V. Moşkov - „Gagauzî Benderskogo uezda”, L. Berg – „Bessarabia: strana, liudi,

hozeaistvo”. Meritul autorilor nominalizaţi constă în încercările de a identifica rădăcinile

poporului găgăuz, precum şi în analiza plenară a comportamentului, îndeletnicirilor acestora în

sudul Basarabiei. Datorită eforturilor depuse de respectivii cercetători intelectualitatea găgăuză

contemporană a reuşit să proiecteze şi să consolideze reperele ştiinţifice principale în evoluţia

găgăuzilor.

Printre primii intelectuali de etnie găgăuză, care a depus eforturi în vederea cultivării unei

culturi găgăuze moderne a fost D. Ceakir, ce a activat în perioada interbelică. Lucrarea sa cea

mai importantă este „Biograficeskii ocerk roda i familii Ceakir. Straniţî istorii i literaturî

gagauzov XIX – naceala XX vv.”. Meritul autorului este de a păstra şi îmbogăţi cultura

găgăuzilor, atribuindu-i un caracter modern, ridicând-o la un alt nivel calitativ. Operele sale

literare şi social-culturale sunt o dovadă a faptului că poporul găgăuz îşi păstrase individualitatea

şi elementul etno-cultural specific.

În perioada sovietică dezvoltarea istoriografiei şi culturii găgăuze a cunoscut traiectorii

contradictorii. Pe de o parte, existau centre ştiinţifice unde anumiţi intelectuali făceau tot

posibilul pentru păstrarea culturii poporului găgăuz, iar pe de alta, la nivel de politică de stat nu

era susţinută ideea renaşterii culturale a găgăuzilor. Dimpotrivă se desfăşura o politică acută de

sovietizare. Printre autorii ce au contribuit extrem de mult la cercetarea istoriei, limbii şi

literaturii găgăuze s-a evidenţiat D. Tanasoglu. Pentru teza de doctor prezentă relevante sunt

cercetările istorice ale savantului grupate în culegerea: „Gagouzlarin istoriasi: (En eski

zamannardan buyani)”. Meritul autorului în păstrarea şi transmiterea componentelor culturii

găgăuze generaţiilor viitoare a fost unul incomensurabil, dacă să ţinem cont de perioada

activităţii sale, cânt statul sovietic nu agrea astfel de manifestări „naţionaliste”, de natură să

atenteze la caracterul cosmopolit al cetăţeanului sovietic.

26

Eforturile lui D. Tanasoglu au fost continuate de intelectualitatea găgăuză nou formată, şi

întâi de toate istoricii şi filologii, care continuă cercetările în domeniul etnografiei găgăuze.

Specific pentru perioada anilor '80-'90 ai secolului XX este faptul că istoricii găgăuzi erau

influenţaţi de evenimentele social-politice. Cercetările lor având drept scop argumentarea

dreptului poporului găgăuz la autodeterminare, iniţial în cadrul URSS, după care în cadrul

Republicii Moldova. De multe ori, însă, imixtiunile politicului şi ideologicului prezentau pericol

pentru adevărul ştiinţific, ce avea de suferit. Printre cei mai cunoscuţi autori am menţiona: M.

Marunevici „Pravda o gagauzskom narode, kak o samobîtnom etnose i ego etniceskoi teritorii”,

S. Bulgar „Gagauzskie sudibî. Deeateli nauki i kuliturî: 200 let istorii”, M. Guboglo „Russkii

iazîk v etnopoliticeskoi istorii gagauzov” etc.

Aspectele etno-culturale ale afirmării găgăuzilor în condiţiile sociale moderne şi

contemporane le găsim cercetate într-un şir de articole ştiinţifice şi broşuri informative, ca de

exemplu: V. Stepanov „Naţionalinaia identicinosti i iazîkovîe predpocitenia v mejetniceskom

dialoghe: po materialam etnosoţiologhiceskogo oprosa v Respublike Moldova”, S. Bulgar

„Pervîi vsemirnîi kongress gagauzov”, I. Kazmali „Gagauzî – dolghii puti k sebe” etc. Operele

ştiinţifice enunţate formează un tezaur cultural extrem de valoros pentru poporul găgăuz. Prin

incursiunile istorico-culturale realizate cercetătorii explică dreptul găgăuzilor la o unitate

teritorial-politică autonomă. Autorii argumentează importanţa statutului juridic special pentru

găgăuzilor din Moldova, precum şi reflectă rolul găgăuzilor moldoveni în asigurarea perpetuării

şi dezvoltării etnicităţii găgăuzilor din întreaga lume.

Un rol extrem de important în asigurarea unei baze sociologice solide pentru cercetarea

de faţă l-a avut „Etnobarometrul” – studiu ştiinţific profund în baza datelor sondajului realizat în

Republica Moldova printre comunităţile etnice cele mai reprezentative. Cercetarea sociologică în

cauză este cea mai fundamentală din punct de vedere ştiinţific şi cea mai reprezentativă din

punctul de vedere a eşantionului, printre investigaţiile de acest gen şi pe această temă realizate în

Republica Moldova. Datele prezentate au permis autorului tezei să cerceteze mai minuţios aşa

aspecte ale obiectului de studiu ca: climatul relaţiilor interetnice, gradul de încredere reciprocă

între etnii, gradul de cunoaştere a limbilor vorbite pe teritoriul Moldovei etc.

Fundamentul sociologic a cercetării a fost asigurat şi de către studiile realizate de către I.

Kaunenko, printre care aşi menţiona ca fiind utilă cercetarea: „Psihologhiceskie osobennosti

etniceskoi identicinosti podrostcov i iunoshei Moldovi”. Specific pentru abordarea utilizată în

cercetarea sociologică menţionată este implicarea în calitate de eşantion a tineretului. În acest fel

autorul obţine un răspuns de perspectivă referitor la climatul interetnic din Republica Moldova.

27

Formularea problemei spre cercetare şi a direcţiilor de soluţionare. În baza titlului

tezei de doctor, precum şi a scopului formulat în Introducere, putem deduce că problema majoră

supusă cercetării în cadrul tezei de doctor în ştiinţe politice prezente este cea a identificării

rolului jucat de relaţiilor politice ale UTAG cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova în

optimizarea climatului social-politic şi interetnic din societatea moldovenească. În acest scop

sunt supuse analizei aşa aspecte ale relaţiilor politice citate în enunţul anterior ca: esenţa,

trăsăturile şi conţinutul respectivelor, subiecţii şi obiectul, mecanismele de realizare şi

optimizare. Autorul a insistat şi asupra perspectivelor relaţiilor dintre autorităţile regionale şi cele

centrale ale Republicii Moldova, din punctul de vedere al asigurării stabilităţii procesului politic

şi a sistemului politic naţional.

Identificarea răspunsurilor va presupune cercetarea mai multor aspecte ale problemei. În

primul rând, este vorba despre studiul condiţiilor şi circumstanţelor de populare de către găgăuzi

a sudului Basarabiei. Elucidarea istoricului găgăuzilor permite de a evalua gradul de justeţe a

pretenţiilor etnopolitice înaintate de aceştia în perioada contemporană. În al doilea rând, este

analizată faza tensionată a relaţiilor interetnice din sudul Republicii Moldova, de la răscrucea

anilor '80-'90 ai secolului XX. Studiul cauzelor şi naturii conflictului permite de a elucida

mecanisme de prevenire a unor eventuale disensiuni ulterioare. Un următor aspect cercetat ţine

de analiza desfăşurării relaţiilor politice consensuale dintre autorităţile autonomiei şi cele

naţionale. Se atrage atenţia asupra unor aşa conţinuturi ca: modalităţile de stabilire a relaţiilor,

caracterul relaţiilor, subiecţii şi obiectul, direcţiile de desfăşurare a acestora etc. În al patrulea

rând, sunt definite limitele şi caracteristicele cadrului normativ al UTAG. Sunt analizate toate

punctele de vedere privitor la departajarea de atribuţii şi prerogative. O altă componentă a

demersului de identificare a soluţiilor cu privire la problema cercetată ţine de analiza

problemelor social-politice curente care influenţează dinamica relaţiilor dintre puterile regională

şi locală (necesitatea partidelor regionale, impunerea cotei de reprezentare parlamentare pentru

minorităţi naţionale etc. ). În fine, clarificarea elementelor de perspectivă este imposibilă fără a

ţine cont de anumite aspecte social-culturale ale obiectului de studiu: mecanisme de integrare

socială, soluţionarea problemei lingvistice, reducerea distanţei sociale între reprezentanţii

diferitor etnii etc.

1.1. Concluzii la compartimentul I

În virtutea faptului că cercetarea ştiinţifică pluridisciplinară a problemei relaţiilor social-

politice ale UTAG cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova este una cu caracter de

noutate, atunci şi sinteza bibliografică la acest subiect este un exerciţiu extrem de important şi

28

util. Realizarea sarcinilor impuse de către acest compartiment a permis de a analiza literatura

consacrată obiectului de studiu din Moldova, precum şi din unele centre bibliotecare de peste

hotare. Lista bibliografică constituită va servi, cu siguranţă, drept instrument ştiinţifico-practic şi

normativ extrem de util pentru toţi doritorii de a se aprofunda în domeniu şi de a-şi forma o

viziune plenară şi obiectivă asupra subiectului pus în discuţie.

Analiza studiilor şi cercetărilor în domeniu permite de a formula un şir de concluzii cu

privire la situaţia bibliografică în domeniul relaţiilor politice dintre puterile centrală şi regională

dintr-un stat unitar, în baza exemplului nemijlocit al Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.

Printre acestea am menţiona:

- situaţia în domeniul cercetării obiectului de studiu a teze de faţă este una insuficientă.

Există puţine studii ştiinţifice legate nemijlocit de obiectul de studiu al tezei de

doctor. Fapt ce a oferit o motivaţie în plus cercetătorului;

- numărul relativ puţin de studii ştiinţifice fundamentale în domeniu se datorează, în

mare parte, faptului că problema relaţiilor politice dintre Chişinău şi Comrat este una

recentă. Nu există un istoric impunător care ar face posibilă o cercetare mai

impunătoare a problemelor;

- problema ce urmează a fi cercetată în cadrul lucrării prezente se referă la relaţiile

politico-administrative dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi cele

regionale ale UTAG. Relaţiile sunt studiate din două perspective principale:

comportamentală şi instituţională, optici ştiinţifice ce vor permite o diagnosticare mai

complexă şi profundă a direcţiilor de cercetare enunţate mai sus;

- printre direcţiile de bază ale cercetării aşi menţiona: condiţiile social-politice ce au

pregătit instituirea Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, în calitate de subiect al

relaţiilor de putere de natură internă; cadrul legal de dezvoltare a UTAG; conţinutul şi

natura relaţiilor instituţionale dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi

cele regionale ale UTAG; modalităţile de implicare politică a găgăuzilor în procesele

social-politice naţionale; climatul interetnic din Moldova etc.

- sursele bibliografice identificate de autor pot fi divizate tematic în următoarele

secţiuni: elucidarea problemelor teoretice ale obiectului de studiu; reflectarea

chestiunilor politice ale relaţiilor dintre UTAG şi autorităţile centrale ale Republicii

Moldova; identificarea situaţiei în domeniul reglementării juridice a relaţiilor politice

cercetate; analiza bibliografică a aspectelor cultural-istorice ale afirmării găgăuzilor în

societatea moldovenească;

29

- majoritatea surselor bibliografice identificate se referă la aspecte colaterale ale

obiectului de studiu, analizând anumite probleme ale acestuia care nu formează

nemijlocit obiectul de studiu: etnogeneza găgăuzilor, desfăşurarea relaţiilor de

conflict în sudul Republicii Moldova la începutul anilor '90 ai sec. XX, cadrul juridic

de funcţionare ale autorităţilor UTAG etc. Însă o bibliografie solidă în domeniul

cercetării relaţiilor politice ale UTAG cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova

lipseşte;

- sursele bibliografice cu privire la aspectele practice ale domeniului cercetat sunt

reprezentate în special de articole ştiinţifice şi publicistice. Studii fundamentale de

tipul monografiilor, sunt în principiu, insuficiente;

- pentru crearea unei bibliografii cât mai reprezentative şi mai obiective în domeniu, se

impune impulsionarea colaborării între reprezentanţii mediului academic şi ştiinţific

din centrele de profil de la Chişinău şi Comrat. În condiţiile în care există un obiect de

investigare comun, este extrem de util de unifica forţele în vederea elucidării

momentelor discutabile, atât din punct de vedere retrospectiv, cât în special

prospectiv.

30

2. STATUL ŞI GRUPURILE ETNONAŢIONALE ÎN CALITATE DE SUBIECŢI AI

RELAŢIILOR POLITICE: ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE

În compartimentul respectiv se realizează un studiu teoretico-metodologic al obiectului

de cercetare al tezei. Pe de o parte, autorul investighează modelele instituţionale şi

comportamentale de relaţii politice existente în teoria şi practica politică internaţională între

diferite niveluri politico-administrative ale statului, prin implicarea factorului etnopolitic. Iar pe

de alta, se referă în mod nemijlocit la cazul etniei găgăuze, în calitate de grup etnonaţional, care

este în căutarea unei proprii identităţi etnopolitice.

2.1 Dimensiuni conceptuale ale relaţiilor politice dintre autorităţile centrale şi

regionale ale statului

Problema cercetată în cadrul tezei şi anume, esenţa, caracterul şi evoluţia relaţiilor

politice ale Unităţii teritorial autonome Găgăuzia cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova,

este un subiect particular pentru evoluţia procesului politic din Republica Moldova, dar deloc

singular din perspectiva doctrinelor şi practicilor internaţionale în domeniu. Atât teoria politică,

cât şi experienţele altor sisteme politice, sunt de un real folos în exerciţiul analitic şi euristic de

identificare a soluţiilor şi propunerilor în vederea facilitării şi optimizării procesului de

identificare a soluţiilor de compromis, care ar fi benefice prezentului şi viitorului poporului

Republicii Moldova.

Autorul utilizează în calitate de instrument metodologic, în special, abordările

comportamentală (behavioristă) şi instituţională (structurală). În primul caz, avându-se în vedere,

întâi de toate, natura relaţiilor politice drept reflecţie a relaţiilor de natură socială, cu toate

caracteristicele inerente abordării respective. Iar în al doilea caz, ţinându-se cont de latura

politico-administrativă a problemei, de caracteristicele instituţionale a relaţiilor politice din

interiorul unui stat. În acest sens, conceptul de relaţii politice este în strânsă legătură cu cel de

structură politică.

În termeni metodologici este vorba despre utilizarea a două abordări fundamentale pentru

ştiinţa politică contemporană, cum ar fi: legal-instituţionalismul şi behaviorismul. Este cert că

fiecare dintre aceste curente de analiză politică au cunoscut propriile perioade de suprasolicitare

şi, respectiv, marginalizare, însă la început de secolul XXI ele rămân deopotrivă utile şi reale, cu

31

condiţia de a nu repeta greşelile de abordare ştiinţifică specifice politologiei secolului XX, când

se suprasolicita rolul unei teorii în dauna celorlalte.

Ştiinţa contemporană, inclusiv cea politică, fiind influenţată de tendinţele şi ideile post-

moderniste, acceptă şi favorizează interdisciplinarismul, împrumutul de metodă, chiar

sincretismul metodologic, am putea spune. În această ordine de idei se înscriu toate variantele

revăzute ale abordărilor metodologice, devenite deja clasice (aşa zisele: neo-) şi specifice

postmodernismului traversat la moment de gândirea ştiinţifică umană, inclusiv cea politică.

Behaviorismul şi legal-raţionalismul, de rând cu metoda sistemică, atât în variantele clasice cât şi

renovate, constituie fundamentul metodologic al cercetării ştiinţifice înglobate în limitele

formale ale prezentei teze de doctorat.

Până a trece la analiza conceptuală a sintagmei „relaţii politice”, am dori să specificăm că

în denumirea şi textul paragrafului de faţă (ca de altfel, şi pe întreg parcursul tezei) utilizez

termenul de „autoritate regională” pentru a desemna o entitate administrativ-teritorială de ordin

generalizator din punct de vedere conceptual, dar care în particular se va reflecta în paragrafele

ulterioare prin cazul singular al UTAG. Respectiv, introducerea în titlul paragrafului a sintagmei

respective (ce nu se regăseşte în denumirea tezei) nu presupune modificarea obiectului de studiu,

ci generalizarea acestuia, în vederea unei analize teoretico-metodologice. În sensul prezentei

cercetări prin „autoritate regională” se desemnează un centru de putere distinct şi individualizat

din interiorul statului, ce constituie o verigă „intermediară” între nivelurile de putere locală şi

centrală. De specificat, că unitatea administrativ-teritorială cercetată în cadrul tezei sub numele

de „autoritate regională” este una care-şi doreşte un anumit grad de individualizare, comparativ

cu puterea centrală, o autonomie decizională.

Termenul „regiune” este direct conectat la aşa procese ca: regionalizare şi regionalism.

Conform lui I. Alexandru „regionalismul este mişcarea care vine de jos în sus (...), şi corespunde

unei dorinţe profunde a colectivităţilor de a fi responsabile cu rezolvarea problemelor care le

privesc în mod direct” [45, p.623]. Regionalizarea, spre deosebire de regionalism este o mişcare

inversă, „de sus în jos”. „Ca răspuns la mişcarea regionalistă, statul poate astfel recunoaşte o

identitate regională (regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către stat) şi

poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să participe la gestionarea afacerilor proprii” [45,

p.623]. Regionalizarea reprezintă o recunoaştere, conştientizare a veridicităţii pretenţiilor

generate de regionalism. Instituţionalizarea unei regiuni şi a unui sistem de autorităţi regionale

reprezintă o identificare a unui punct de tangenţă între pretenţiile populaţiei unui anumit teritoriu

şi politica statului în domeniu. Explicaţii valabile şi pentru instituirea UTAG.

32

Un următor moment de natură conceptuală, ce urmează a fi reflectat sine qua non, ţine de

elucidarea conţinutului şi a caracteristicelor sintagmei „relaţii politice”. Relaţiile politice

reprezintă un tip de interacţiuni de natură socială stabilite în cadrul societăţilor organizate politic.

Ele de rând cu celelalte tipuri de relaţii sociale – economice, culturale, militare, diplomatice,

caracterizează interacţiunile umane la etapa actuală la diferite niveluri – individuale, societale

sau internaţionale.

Analiza conţinutului literaturii de specialitate la capitolul gradul de reflectare a relaţiilor

politice, în calitate de obiect de studiu particular, permite autorului tezei să generalizeze că

„relaţiile politice” nu se bucură de o atenţie mare din partea politologilor. Din multitudinea de

studii precăutate, pot constata că doar o mică parte a acestora consideră necesar de investiga în

mod aparte cazul relaţiilor politice. De cealaltă parte, după cum a observat L.-P. Zăpârţan „alte

puncte de vedere supradimensionează rolul relaţiilor politice, la unii autori devin chiar obiectul

politologiei, aşa cum economia politică ar trebui să studieze în principal relaţiile economice de

producţie” [112, p.87-88].

Sunt de părere că trebuie să ne distanţăm de aceste opinii de extremă şi să concepem

relaţiile politice în calitate de constituente inseparabile ale sistemului politic, în calitate de

componente naturale ce de rând cu altele (agenţii, comportamentul, structura etc.) formează în

ansamblu activitatea politică. Relaţiile politice se originează în activitatea politică, în politică

însăşi.

În opinia lui V. Măgureanu, prin relaţii politice, în mod primar, se înţelege „modul de

interacţiune dintre actorii politici, bazat pe cooperare, competiţie sau conflict” [79, p.225]. În

continuare, autorul mai subliniază că „specificul relaţiilor politice constă în faptul că ele exprimă

poziţia, tendinţele şi acţiunile diferitor grupuri şi categorii sociale, instituţii şi organizaţii politice

aflate în competiţia pentru alocarea optimală a resurselor politice” [79, p.225]. În cazul cercetării

prezente, prin alocări de resurse politice, în special, este vorba de alocări optime de competenţe

politice, administrative şi juridice, în calitate de reflecţie a pretenţiilor de putere şi prestigiu a

anumitor grupuri sociale.

Din definiţia de mai sus se observă că autorul înţelege prin conţinutul relaţiilor de tip

politic, atât interacţiuni cu caracter de consens, cât şi interacţiuni cu caracter de conflict. De

altfel, analiza surselor bibliografice şi a cercetărilor în domeniu scot în prim plan anume

caracterul „ambivalent” al relaţiilor politice: sunt ele de natură integratoare şi de asociere sau

generatoare de conflict şi excludere. Drept exemplu poate servi şi studiul semnat de A.-P.

Iliescu, în care savantul vorbeşte despre două modele ale relaţiilor politice: al conflictului şi al

cooperării [72, p.42-46].

33

O analiză amplă a dilemei în cauză a fost reuşită de către D. Fisichella, care în urma

studiului operelor gânditorilor politici, a filosofilor şi a politologilor, deduce existenţa în

gândirea politică şi în ştiinţa politică a secolului XX a două orientări antitetice. Autorul consideră

că „… orientarea de tipul întâi este, în esenţă, prescriptivă, indicând cum ar fi trebuit să se

desfăşoare lucrurile, pe când orientarea de tipul al doilea este, în esenţă, descriptivă, şi ar indica

cum se desfăşoară lucrurile în realitate” [64, p.46].

Pentru reprezentanţii primei poziţii (Platon, Saint-Simon, Fr. Engels, V. Lenin) conflictul

este un factor şi un fenomen pur negativ, constituind o patologie colectivă ce trebuie înlăturată

din spaţiul politic [64, p.46]. În acest sens, relaţiile politice trebuie să determine un vector al

procesului politic orientat spre edificarea unei societăţi armonioase, lipsite de contradicţii şi

colizii. Pentru unii autori, „perioada de glorie a omenirii” ţine de domeniul trecutului (legenda

„epocii de aur”), pentru alţii, însă, se referă la viitorul „luminos”. Paradoxal, dar prin aceste

teorii se recunoaşte indirect esenţa conflictuală a relaţiilor politice. Fiindcă edificarea

„societăţilor ideale”, în majoritatea absolută a cazurilor, presupune dispariţia relaţiilor de natură

politică.

De cealaltă parte, un număr semnificativ de autori moderni şi contemporani sunt de

părere că „conflictul este o esenţă autentică, exclusivă şi inalienabilă” a relaţiilor politice [64,

p.46]. De exemplu, cercetătorul german C. Schmitt subliniază că „distincţia amic/inamic este

imanentă pentru orice comportament politic” [64, p.46]. M. Duverger consideră că relaţiile

politice sunt, în mod prioritar, relaţii de autoritate, la bază situându-se caracterul inegal, în

virtutea căruia unul sau mai mulţi indivizi îi domină pe ceilalţi [114, p.232]. Un alt autor, care

defineşte natura relaţiilor politice prin caracterul antagonic al relaţiilor dintre subiecţii acestora,

este J. Freund, care concepea politicul prin prisma următoarelor tipuri de relaţii [101, p.82]:

- relaţia dintre conducere şi supunere (generează ordinea necesară societăţii, în

general);

- relaţia dintre public şi privat (dă naştere diferitor opţiuni şi opinii);

- relaţia dintre amici şi inamici (generează lupta politică pentru binele comun).

Dinamismul şi mobilitatea procesului politic este asigurat de antagonismele respective.

Analizând aceste două puncte de vedere generalizate ca rezultat al studierii operei

gânditorilor politici şi a politologilor preocupaţi de chestiunea relaţiilor politice, trebuie de

acceptat şi de conştientizat faptul că o caracteristică indispensabilă a relaţiilor politice este

prezenţa conflictului. Dar nu trebuie de exagerat în această constatare. Istoria nu o dată a

demonstrat că încercările de edificare a unor societăţi fără de conflict, „ideale”, s-a realizat

anume „prin accentuarea logicii conflictuale, a conflictului şi a reprimării” [64, p.49]. Conflictele

34

trebuie acceptate ca elemente componente specifice şi inalienabile relaţiilor politice, la fel ca şi

colaborarea şi consensul. Conflictul nu este absolut necesar de al trata în termeni peiorativi

categorici, el întotdeauna, în opinia lui L. Coser, conţine un element de pozitivitate, de

dezvoltare [145].

Aşi putea concluziona că scopul relaţiilor politice nu este eliminarea conflictelor,

problema autentică a politicii este soluţionarea conflictelor. Iar metodele şi mecanismele de

soluţionare a conflictelor utilizate în diferite sisteme politice sunt acea hârtie de turnesol, prin

care poate fi apreciat caracterul democratic al regimului respectiv. Cazul UTAG, ce va fi analizat

în compartimentele ulterioare, este o reflectare deplină a concluziei respective.

Generalizând materialul bibliografic investigat, autorul tezei de doctor consideră că pot fi

deduse trei caracteristici de substanţă ale relaţiilor politice dintr-un sistem politic anumit. În

primul rând, relaţiile politice sunt relaţii de putere. Această idee a fost cercetată, în opinia lui G.

Poede, pentru prima dată în mod fundamental, de către M. Weber [95]. Savantul german

considera că puterea înseamnă „orice şansă de a face să triumfe în cadrul unei relaţii sociale

propria voinţă, chiar împotriva rezistenţelor”. Ulterior ideile weberiene au fost dezvoltate de

către R. Dahl. În opinia savantului „sistemul politic include multe activităţi ce nu sunt atinse de

normele constituţionale şi de celelalte norme legale. Deci este necesar un concept mai larg –

putere. O putere ce nu mai este un potenţial abstract a unei instituţii oarecare, ci o resursă ce se

manifestă concret, în relaţia dintre actori” [56, p.6]. Relaţia politică ca relaţie de putere este

concepută de către R. Dahl drept „capacitatea lui A de a acţiona în aşa fel încât să controleze

reacţiile lui B”. Autorul, de altfel, suprapune aceste două realităţi, considerând că reflectă aceeaşi

idee. Putem fi de acord, cu R. Dahl dacă ne aducem aminte definiţia cea mai răspândită cu

privirea la conceperea politicii drept lupta pentru cucerirea puterii.

Din perspectiva obiectului de studiu a tezei de doctor, sunt investigate în compartimentele

analitico-practice relaţiile privind repartizarea puterii între autorităţile politico-administrative ale

UTAG şi puterea politică centrală a Republicii Moldova.

În al doilea rând, relaţiile politice sunt „relaţii mediate prin sistemele de reprezentări

ideologice” [79, p.226]. Relaţiile politice, înainte de a se forma, trec prin conştiinţa oamenilor,

fiind prelucrată informaţia la nivel cognitiv, evaluativ şi atitudinal. În opinia autorului, ele

exprimă în modul cel mai direct şi mai concentrat aspiraţiile şi interesele unor segmente sociale

sau grupuri, în raport cu altele, în lupta pentru obţinerea de bunuri şi prestigiu. Această trăsătură

deosebeşte relaţiile politice de cele pur administrative, care se bazează exclusiv pe elementul

birocratic fără nici un fel de intervenţii ale ideologicului. În compartimentele ulterioare această

35

trăsătură se va manifesta prin analiza proceselor electorale şi a opţiunilor ideologice a

electoratului din UTAG, în cadrul scrutinelor naţionale şi regionale.

În al treilea rând, interesele politice constituie factorul care generează şi întreţine relaţiile

politice. După părerea autorului, fiecare protagonist sau subiect al relaţiilor politice este ghidat

de anumite interese, care pot atât converge, cât şi diverge cu interesele celorlalţi subiecţi. În mare

parte anume „în funcţie de factorul teleologic […] relaţiile pot căpăta forma cooperări,

competiţiei sau conflictului” [101, p.82]. Interesele politice sunt centrate pe dimensiunile puterii.

Ele includ cele mai fundamentale probleme ale vieţi sociale, întruchipându-le în triada „cine

guvernează – cum guvernează – în numele căror interese se realizează puterea” [101, p.83]. În

cazul particular al relaţiilor politice cercetate în cadrul tezei, se au în vedere acele raporturi care

s-au constituit la interferenţa dintre interesul găgăuzilor de a dispune de un anumit grad de

autodeterminare şi interesele puterii politice centrale ale statului de păstra caracterul său integru.

Rolul interesului politic este unul extrem de important, din care cauză aşi dori să insist

mai mult, în special, în lumina scopurilor şi sarcinilor cercetării de faţă. Specialiştii în domeniu

insistă asupra existenţei unor interese şi relaţii de tip „regional - intrastatal” specifice spaţiului

postcomunist şi, îndeosebi, postsovietic [101, p.247-258]. Conform analizelor efectuate de V.

Saca, spre deosebire de cazul unor state cu democraţie consolidată, în care regionalismul este

calificat nu ca o opoziţie faţă de ansamblu sau faţă de centru, ci ca o modalitate firească şi

benefică de funcţionare a organismului social-instituţional, ca o tradiţie politică, fenomenul

regionalismului postcomunist, se constituie şi se manifestă, preponderent, ca un pericol al unităţii

politice şi integrităţii teritoriale ale statului. Acest fenomen formează pe piaţa politică regională o

ofertă instabilă, tensionată, determinând astfel caracterul şi direcţiile identităţii politice a

populaţiilor locale. El are în diferite spaţii postcomuniste ceva comun, în special: tendinţele

supraaprecierii regionalului, dobândirii de împuterniciri ce depăşesc capacităţile reale de a le

realiza; opunerea maximă faţă de general-statal, lupta pentru apărarea intereselor regionale faţă

de cele ale centrului; consolidarea intereselor regionale opuse centrului, crearea unor coaliţii de

conjunctură neformale; crearea unor ideologii regionale specifice cu funcţii mobilizatoare de a

susţine interesul regional, de a construi şi a poziţiona imaginea regională în cadrul câmpului

politic; tendinţele elitelor politice regionale de a monopoliza spaţiul politic local şi de a-l supune

strict intereselor sale.

Sintetizând toate aceste trăsături ale relaţiilor şi intereselor politice de tip regional, deduc

faptul că ele se referă la realităţile social-politice postsovietice tranzitorii. O bună parte dintre

aceste constatări sunt proprii şi procesului politic din Republica Moldova, în special, pentru

perioada imediat următoare constituirii statului. În compartimentele ulterioare, voi analiza

36

nemijlocit problema în baza cazului UTAG. Ceea ce este necesar, în opinia autorului, de a

sublinia la moment, este faptul că lucrurile nu trebuie tratate exclusiv negativist. La baza

mişcărilor centrifuge regionale s-au şi factori obiectivi, care cu greu puteau fi depăşiţi în

perioada constituirii sistemului politic moldovenesc independent.

Este necesar, în vederea prezentării mai complete a reperelor conceptuale a sintagmei

„relaţii politice”, de a vorbi şi despre tipologia acestora. Din materialul teoretic de până acum,

precum şi reieşindu-se din criteriul atitudinii actorilor politici în procesul de realizare a

intereselor sale, pot fi sintetizate trei tipuri de relaţii politice: relaţii de colaborare, relaţii de

competiţie, relaţii de conflict. Acestea includ în sine natura ambivalentă (colaborare/conflict) a

relaţiilor politice. În sensul prezentei tipologii, relaţiile politice de competiţie diferă de cele de

conflict prin faptul că interesele actorilor politici implicaţi nu se exclud reciproc, ele putând

coexista în paralel. În cercetarea de faţă vor fi analizate toate aceste trei situaţii, dar în special cea

de colaborare şi cea de conflict, ca fiind mai specifice subiectului de investigaţie.

Un alt criteriu de clasificare ale relaţiilor politice ţine de natura subiecţilor acestora, şi

anume [79, p.229-230]:

- relaţii dintre actori politici individuali;

- relaţii dintre un actor politic şi un grup sau organizaţie politică;

- relaţii dintre organizaţii şi grupuri politice;

- relaţii politice ce se stabilesc între instituţiile de bază ale sistemului politic naţional;

- relaţii politice naţionale. Acestea se manifestă prin relaţii politice dintre majoritatea

şi o minoritate etnică, care-şi promovează interesele prin intermediul unui partid sau

asociaţie, constituită nu pe principiu pur doctrinar, ci exclusiv etnic;

- relaţii politice internaţionale.

Relaţiile politice investigate în compartimentele praxiologice ale tezei se încadrează, în

special, în categoria relaţiilor politice stabilite pe linie politico-administrativă, între autorităţile

(instituţiile) de bază ale statului, însă includ în sine, indubitabil, şi celelalte tipuri de relaţii

politice identificate, în proporţii diferite. Din perspectiva obiectului de studiu cercetat, este foarte

important de a distinge relaţiile politice de cele administrative. După A. Sîmboteanu „relaţiile

administrative (fundamentale) reprezintă acele relaţii care asigură în ansamblu interacţiunea

administraţiei publice, ca sistem, cu principalele instituţii ale statului” [106, p.82]. Iar dacă însuşi

sistemul administraţiei publice include o totalitate de autorităţi, atunci deducem caracterul

„dezideologizat” şi „depersonalizat” al relaţiilor administrative, care se desfăşoară strict în limite

legal-instituţionale.

37

Din punctul acesta de vedere relaţiile politice sunt de un conţinut mai larg şi le includ pe

cele administrative. Autorul nu poate fi de acord cu tezele enunţate de unii specialişti, ca de

exemplu I. Creangă [54], ce consideră că relaţiile dintre guvernul central al Moldovei şi

autorităţile regionale ale UTAG sunt doar de natură administrativă, ce pot fi asemănate relaţiilor

guvernului central cu autorităţile administraţiei publice executive şi deliberative de nivelul doi.

În opinia autorului, argumentată pe parcursul prezentei teze de doctor în ştiinţe politice, relaţiile

dintre autorităţile publice ale UTAG şi cele centrale ale statului moldovenesc sunt relaţii de

natură politică, ce pe lângă componenta pur administrativă, includ şi aspectele: electorale, etno-

culturale, ideologice, instituţionale.

În baza informaţiei teoretice identificate şi sintetizate de către autor, se poate de

concluzionat că: relaţiile politice sunt o categorie distinctă a relaţiilor sociale cu caracter de

colaborare, competiţie sau conflict ce se stabilesc între indivizi, grupuri sociale, instituţii sau

organizaţii în vederea realizării intereselor proprii sau de grup, care se referă la: cucerirea şi

exercitarea puterii politice, controlul şi influenţarea deciziilor politice sau la repartizarea

resurselor politico-administrative. În ceea ce priveşte cazul particular al relaţiilor politice dintre

autorităţile centrale ale statului şi cele regional-autonome, atunci acestea se desfăşoară nu doar la

nivel de instituţii, ci şi la nivel de indivizi şi grupuri sociale, cu scopul armonizării climatului

social din întreaga societate. Caracterul acestor relaţii nu trebuie să fie unul de conflict,

dezintegrator, ci dimpotrivă – unul de colaborare, prin agregarea intereselor în vederea realizării

unui bun comun.

În continuarea paragrafului voi insista asupra formelor legal-instituţionale de

individualizare a puterilor politice regionale în raport cu autorităţile centrale ale statului. În acest

fel, amintesc că din punctul de vedere al organizării politice a puterii, deosebim trei forme ale

structurii de stat: stat unitar, stat federal şi uniuni de state [73, p.64-87]. Diferiţi autori tratează în

mod diferit aceste realităţi politico-organizatorice: „există autori care analizează fiecare dintre

cele trei noţiuni în mod distinct şi pe acelaşi plan, autori care grupează cercetarea în analiza celor

două forme ale statului (unitar şi compus) şi analiza uniunilor de state, şi autori care cercetează,

pe de o parte, statul unitar şi pe de altă parte, împreună, federaţia şi uniunile de state” [98, p.18].

În cazul cercetării prezente, reieşind din particularităţile structurilor de stat nominalizate,

precum şi în mod primordial, pornind de la realităţile social-politice caracteristice statului

Republica Moldova, consider că analiza ştiinţifică trebuie să aibă în vedere în mod distinct statul

(cu formele sale unitară şi federală), pe de o parte, şi uniunea de state, pe de altă parte. Cazul

uniunii de state nu va fi luat în consideraţie de către autor pe motiv că nu este unul propriu

38

entităţii politice Republica Moldova, precum şi din motivul că nu este o formulă plauzibilă unor

sisteme politice ce-şi doresc perpetuarea existenţei sale fizice.

Consecutiv, vor fi supuse analizei două situaţii: cazul (modalităţile şi scenariile) relaţiilor

politice stabilite între puterea centrală şi puterea regională într-un stat unitar, pe de o parte, şi

exemplul relaţiilor politice constituite într-un stat de tip federal, pe de alta. Toate aceste

momente fiind raportate în mod implicit la natura relaţiilor stabilite şi dezvoltate între autorităţile

centrale ale Republicii Moldova şi autorităţile UTAG.

Primul caz analizat ar fi al relaţiilor politice stabilite între puterea politică centrală şi cea

regională, care pretinde prerogative suplimentare autorităţilor locale în vederea controlului şi

influenţării puterii de decizie la nivel regional, în limitele statului unitar. Conceptul de bază ce

reglementează acest tip de relaţii politice existente într-un stat unitar este cel de descentralizare.

Descentralizarea este un concept destul de larg, dar pe parcursul paragrafului de faţă ne vom

referi, în mod aparte, la descentralizarea de un anumit tip, „care presupune acordarea autonomiei

regionale, îndeosebi acordarea „statutului special” unei sau mai multor comunităţi teritoriale în

componenţa unui stat unitar” [65]. Acest tip de descentralizare trebuie deosebit de aşa zisa

„descentralizare obişnuită” specifică, la fel statelor unitare, şi care semnifică „delimitarea

sistemului „autoguvernării locale” de sistemul faţă de care organele puterii locale au fost

reprezentate de trimişii împuterniciţi ai centrului” [65].

În practica democraţiilor europene cu tradiţie există un şir de exemple de creare a

regiunilor cu statut special, în baza principiilor descentralizării. Printre exemplele devenite deja

clasice am putea menţiona: cazul Franţei, unde există 22 de regiuni încorporate în sistemul

comunităţilor teritoriale, şi o regiune distinctă cu „statut special” – Corsica (în baza criteriului

etnic) [75]; cazul Italiei, unde sunt constituite 15 regiuni încadrate în sistemul administrativ-

teritorial de acelaşi nivel şi 5 regiuni cu „statut special”, printre care ce mai cunoscut şi mai

apropiat de cazul UTAG este cel al Trentino-Tirolul de Sud [78]; cazul Spaniei, care este unul

deosebit şi se remarcă prin constituirea unui veritabil „stat al autonomiilor” în limitele

constituţionale ale statului unitar, compus din 17 comunităţi autonome cu „statut special” [105];

sau cazul Marii Britanii, unde la răscrucea secolelor XX-XXI se observă un accentuat proces de

transmitere a puterii politice de la centru către autorităţile Irlandei de Nord, Scoţiei şi Ţării

Galilor, proces ce, în esenţă, corespunde programelor de acordare a „statutului special” acestor

regiuni în interiorul statului unitar – Regatul Unit [81].

Studierea atentă a acestor cazuri ne indică în mod pregnant asupra faptului că acordarea

de statut special unor teritorii pe criteriu etnic este o procedură reală şi, deseori, optimă pentru

depăşirea relaţiilor de conflict în interiorul statelor unitare [78]. Această practică este una care

39

poate avea efect integrator şi nu neapărat dezintegrator. Exemplul experienţelor din domeniu,

menţionate mai sus, permit de a argumenta această teză.

Totuşi trebuie să fim conştienţi de existenţa a unei multitudine de impedimente ce

urmează a fi depăşite în relaţiile dintre puterea politică centrală şi cea regională cu statut special.

Studiul de caz a experienţelor europene ne permit de a atenţiona asupra următoarelor probleme

specifice descentralizării de acest tip. Prima problemă este cea a „atitudinii specifice” faţă de

regiunea cu statut special, comparativ cu unităţile administrativ teritoriale „obişnuite”. S-a

observat că prin acordarea de statut special regiunea obţine o atitudine preferenţială (în domeniul

politicii fiscale, de exemplu) faţă de celelalte. Spania a încercat să depăşească această problemă

prin crearea aşa-zisului „stat al autonomiilor”, unde s-ar dizolva necesităţile specifice fiecărei

regiuni. Problema se acutizează în cazul în care la baza formării regiunii cu statut special se

situează criteriul etnic. În aşa fel, populaţia etnic-majoritară poate fi situată într-o situaţia

defavorabilă faţă de minoritatea etnică organizată într-o regiune cu statut special. Specificul

problemei urmează să fie conştientizat de atât de autorităţile centrale, cât şi de cele regionale.

O următoare problemă care poate apărea din momentul implementării principiilor

descentralizării şi constituirii de regiuni cu statut special este cea cu privire la – garanţia

autonomiei. Necesitatea garantării statutului special apare din spiritul neîncrederii, respectiv

procedura de garantare are drept efect sporirea gradului de încredere între subiecţii relaţiilor

politice. Un pas foarte important îl reprezintă „introducerea” garanţiilor autonomiei în legea

fundamentală a statului. Drept soluţie de limită ar putea fi garantarea internaţională a statutului

special al autonomiei, exemple de acest gen fiind specifice cazului Tirolului de Sud. Însă, în

opinia autorului, această soluţie nu este una valabilă şi viabilă pentru sistemul politic

internaţional actual. Garantarea internaţională ascunde în sine mai multe pericole decât

dividende statului unitar. Mai ales în cazul statelor de dimensiuni geografice mici.

Un alt subiect de discuţie ce ţine de implementarea prevederilor statutului special se

referă la repartizarea împuternicirilor, prerogativelor, competenţilor între părţile implicate în

relaţiile politice respective. Acest moment este unul foarte sensibil şi fundamental pentru viitorul

relaţiilor politice dintre autorităţile centrale şi cele regionale. Specialiştii în domeniu, în

particular, M. Weller şi S. Wolff, vorbesc despre trei tipuri de competenţe: cele repartizate în

exclusivitate teritoriului autonom, împuterniciri cu referinţă în exclusivitate la centru;

prerogative de realizare în comun [118]. De regulă, dacă împuternicire exclusiviste sunt mai uşor

de repartizat. De exemplu, politica externă sau forţele armate, sunt în mod implicit sfere de

activitate în exclusivitate ale centrului, iar anumite prerogative din domeniul culturii sau

învăţământului pot fi transmise teritoriului. Pe când cel mai dificil este de a repartiza sferele de

40

responsabilitate comună a puterii centrale şi a celei regionale. De aici pornesc majoritatea

disensiunilor.

În opinia lui I. Alexandru, o altă chestiune dificilă a procesului de implementare a

principiilor descentralizării, prin instituirea de regiuni cu statut special este cel de păstrare a

caracterului unitar al statului, sau de păstrare a puterii supreme de stat. Autorul menţionează că,

„întărirea puterii regionale (prin descentralizare) nu trebuie să pericliteze unitatea naţională,

caracterul intangibil al acesteia, proclamat în textele fundamentale, care a fost şi este asigurat

prin diverse mijloace” [46, p.103]. În continuare, M. Forsyth, insistă ca „centrul să-şi rezerve

dreptul de a interveni în treburile regiunii, şi dacă este necesar să limiteze autonomia regiunii în

cazul în care este pus în pericol integritatea şi existenţa statului în întregime” [65]. Aceste

stipulaţii reies din însuşi caracterul unitar al statului, dar sunt considerate a fi foarte periculoase

de către autorităţile regionale. Soluţia reală de evitare a unor astfel de situaţii este legitimarea

unui cadrul legal de comun acord, care ar preveni depăşirea atribuţiilor legale de partea ambelor

părţi implicate în relaţiile politice.

O altă problemă, sesizată şi analizată în opera economistului K. McMann [117], este cea

cu privire la autonomia economică (financiară) a regiunilor cu prerogative decizionale aparte.

Este absolut firesc ca o autonomie veritabilă să fie posibilă doar în condiţiile existenţei acoperirii

financiare a împuternicirilor delegate de la centru către puterea regională. Analiza literaturii în

domeniu permite de a distinge trei modalităţi de completare a fondurilor financiare ale regiunii

cu statut special, fără a atenta la caracterul autonom al acesteia. Este vorba despre: acordarea

dreptului regiunii de a-şi completa bugetul regional în baza unor impozite naţionale strict

determinate; acordarea guvernului regional a dreptului de a majora cotele de impozitare la

impozitele ce cad sub incidenţa prerogativelor regionale în domeniu; prevederea dreptului pentru

primirea subsidiilor periodice din partea bugetului central, în vederea acoperirii anumitor

cheltuieli din cel regional. Ultimul aspect, de regulă instigă la nemulţumiri din partea celorlalte

unităţi administrativ teritoriale, pe motiv de posibilă favorizare. Totuşi, aici poate fi invocat

argumentul privind obligaţia guvernului central de a susţine standardele de stat în domeniul

prestării serviciilor sociale, comune pentru toţi cetăţenii statului.

În aşa mod au fost deduse şi descrise principalele probleme ce apar pe parcursul

implementării principiilor descentralizării în vederea consolidării regiunilor cu statut special.

Practica europeană occidentală în domeniu ne demonstrează că situaţii lipsite de dificultăţi nu

există, important este ca toate aceste impedimente să fie depăşite prin metode şi mecanisme de

compromis. Constatare perfect valabilă şi pentru relaţiile politice, în proces de optimizare,

existente între autorităţile regionale ale UTAG şi cele centrale ale Republicii Moldova.

41

Un nou concept definitoriu pentru situaţia regiunilor cu statut special din interiorul

statelor unitare este cel de autonomie. Autonomia este o situaţie, o stare de fapt, un regim

politico-juridic, economic şi cultural, ce diferă prin intensitate de la caz la caz, şi care se obţine

în rezultatul delegării de competenţe între autorităţile ierarhic superioare şi cele ierarhic

inferioare. Prin delegarea de competenţe se are în vedere „procesul de transmitere a unor

împuterniciri, competenţe, de la un deţinător al lor la altul, în scopul exercitării mai eficiente a

administraţiei” [106, p.137]. În dependenţă de gradul şi calitatea competenţelor delegate reciproc

de către autorităţi de diferite niveluri ierarhice, putem vorbi despre autonomie administrativă

(locală) şi autonomie politico-administrativă (specială) [92, p.75-77]. Autonomia locală se referă

la unităţile administrativ-teritoriale „ordinare” ce se autoguvernează conform principiilor

descentralizării administrative [58, p.337-338]. Pe când prin autonomie politică, se are în vedere

cazul unităţilor teritoriale autonome cu statute juridice speciale, ce se autoguvernează nu doar în

baza delegării de competenţe administrative, ci şi politice. De exemplu, poate fi vorba despre

dreptul de a elabora şi adopta legi locale. Din acest punct de vedere suntem total justificaţi de a

vorbi despre relaţii politice între autorităţile regionale ale UTAG şi cele centrale ale Republicii

Moldova, ca fiind de natură să depăşească limitele pur administrative ale relaţiilor. În aceeaşi

ordine de idei M. Orlov consideră că „autonomia specială acordată regiunii locuită în majoritate

de găgăuzi ca grup etnic, nu este altceva decât autonomie politică sau legislativă” [91, p.18].

În a doua jumătate a secolului XX, dar îndeosebi după prăbuşirea blocului de state

socialist şi declanşarea mişcărilor etnopolitice în statele Europei Centrale şi de Est, factorii de

decizie la nivel european, precum şi mediile academice au încercat instituţionalizarea unui sistem

de protecţie a drepturilor minorităţilor naţionale. Conform protocolului adiţional adoptat la

Gdansk la 12 mai 1994 de către Congresul Uniunii federale a Comunităţilor etnice europene,

autonomia este considerată drept un instrument de protecţie a minorităţilor etnice [97, p.32].

Conform prevederilor acestui protocol avem trei tipuri de autonomii:

- autonomie teritorială: când etnia este majoritară într-o anumită zonă;

- autonomie culturală: când nu are statut de majoritate într-o anumită zonă geografică

a ţării;

- autoadministrare locală (autonomie locală): când reprezentanţii unei anumite etnii

trăiesc dispersat.

În cazul autonomiei teritoriale se are în vedere „un statut special acordat unei zone

teritoriale care permite locuitorilor acesteia să-şi rezolve singuri problemele proprii prin

legislaţie, guvernare, administrare şi jurisdicţie proprie. Acest lucru nu implică pretenţii la

suveranitate, iar caracteristicile autonome trebuie delimitate exact în legislaţia statului respectiv”

42

[177]. Printre domeniile de autoritate ale autonomiei am putea enumera: folosirea de însemne

proprii; dreptul de a-şi spune cuvântul la reglementarea problemei dublei cetăţenii; învăţământul,

inclusiv cel superior, în funcţie de valorile şi necesităţile grupului etnic respectiv; instituţiile şi

programele culturale; radio-televiziunea; protecţia socială şi ocrotirea sănătăţii; poliţia;

impozitele pentru scopuri regionale.

Referitor la autonomia culturală, autorul subliniază că „spre deosebire de autonomia

teritorială, statutul special necesar administrării problemelor proprii nu se acordă unei unităţi

teritoriale, ci unui grup de persoane reunit într-o formă de asociere adecvată. Această formă de

autonomie este utilă atunci când grupurile etnice nu sunt majoritare în zonele în care locuiesc sau

dacă acestea nu consideră necesară solicitarea autonomiei teritoriale, indiferent din ce motiv”

[177].

Autonomia culturală trebuie să cuprindă toate domeniile care, conform părerii grupurilor

etnice, sunt esenţiale pentru păstrarea, protecţia şi dezvoltarea identităţii lor, domenii

semnificative cum ar fi: cultura; învăţământul; informarea, inclusiv radio şi TV; utilizarea de

însemne proprii; dreptul de a lua parte la discuţii referitoare la o eventuală dublă cetăţenie; alte

domenii utile păstrării şi exercitării drepturilor de protecţie proprie necesară.

Al treilea caz este acela al autoadministrării locale. Formele de autonomie teritorială şi

culturală acoperă un spectru larg din necesarul grupurilor etnice privind autoadministrarea

problemelor proprii, dar lasă deschise o serie de cazuri care nu pot accede în nici un caz la

autonomia teritorială şi numai parţial la cea culturală, ca de exemplu: atunci când membrii unor

grupuri etnice trăiesc în diasporă, izolaţi, dar totuşi reprezintă majoritatea în unele mici unităţi

administrative, cum ar fi regiunile, comunele sau părţi din comune. Pentru asemenea cazuri se va

prevedea autoadministrarea locală (autonomia locală) [177].

Cazul autonomiei teritoriale, care este propriu şi exemplului găgăuzilor din Republica

Moldova, a fost analizat în particular şi de către H. Hurst, care consideră că un teritoriu autonom

beneficiază de următoarele atribuţii [71, p.430]:

- există un organ legislativ ales pe plan local cu autoritate legislativă independentă,

limitată printr-un document constituent. În afara cazului în care exercitarea acestei

autorităţi depăşeşte competenţa legislativului local, aşa cum a fost definită în

documentul constituent, aceasta nu va fi supusă vetoului guvernului central.

Competenţa locală include, de regulă, controlul şi influenţa asupra învăţământului

primar şi secundar, folosirea limbii, structura guvernului local, folosirea pământului

şi planificarea;

- există un şef al executivului ales pe plan local, care este aprobat de guvernul central;

43

- sistemul juridic local este autonom;

- ariile de interes comun sunt supuse reglementărilor care vizează împărţirea puterii

între guvernul autonom şi cel central, în cadrul căreia flexibilitatea locală este

permisă numai în parametrii politici stabiliţi de guvernul central.

În concluzie, o regiune autonomă cu statut special trebuie să se bucure de un control

efectiv asupra problemelor care sunt, în primul rând, de interes local în cadrul general al

normelor fundamentale ale statului. Autonomia nu este echivalentă cu independenţa şi guvernele

autonome nu sunt imune la influenţa puterii centrale. În acelaşi timp, statul trebuie să adopte o

atitudine flexibilă, care să permită regiunii autonome exercitarea unei puteri reale, în special

atunci când exercitarea acestei puteri se manifestă contra preferinţei inerente a statului pentru

centralizare şi uniformitate.

După T. Benedicter „autonomia teritorială este o soluţie de compromis ce oferă

posibilitatea de a distribui prerogativele legislative şi executive între guvernul central şi

minoritatea naţională ţinându-se cont de scopurile fiecărei părţi: prezervarea integrităţii statului

şi a suveranităţii teritoriului, pe de parte, şi autoguvernarea în interesele minorităţii naţionale, pe

de altă parte” [174]. Un moment deosebit de important asupra căruia insistă în continuare autorul

este tratarea autonomiei ca o realitate dinamică, ca un proces, ce permanent necesită ajustarea

mecanismelor de funcţionare ale autonomiei la intrările din mediul exterior.

Analizând experienţele europene occidentale menţionate mai sus putem deduce cu

siguranţă ideea că statul unitar poate oferi un cadru politico-juridic suficient pentru dezvoltarea

administrativă, spirituală şi economică a unei minorităţi etnice anumite. Este important ca

relaţiile politice dintre centru şi puterea regională să se încadreze în limitele constituţionale şi

statutare adoptate de comun acord. Statutul special nu trebuie să fie o formă politico-juridică de

dezintegrare a societăţii, ci de convieţuire şi conlucrare în numele patriei comune. Indiferent de

forma autonomiei utilizată de către etnia minoritară, problema cea mai importantă, vitală chiar,

este cea a domeniilor şi limitelor de acţiune a prerogativelor în raport cu statul. De aici şi

necesitatea apriorică a delimitării legale nete a raporturilor dintre puterea centrală şi cea

regională.

În cele ce urmează va fi analizat cazul relaţiilor politice dintre puterea centrală şi cea

regională edificate şi dezvoltate în limitele constituţionale ale statului federal. Definiţia de

generic a federalismului aparţine lui W. Riker, care spunea că „federalismul este o organizare

politică în care activităţile guvernului sunt divizate între guvernele regionale şi guvernul central

într-o astfel de manieră, încât fiecare tip de guvern are decizia finală în anumite domenii” [77,

p.179]. În aceeaşi ordine de idei se exprimă şi V. Beniuc, care reiterează ideea că statul federal se

44

bazează pe distribuirea puterilor, conform constituţiei, către cel puţin două niveluri de guvernare

[125]. Aceste niveluri sunt percepute de către autor în termeni spaţiali, geografici – guvernarea

întregului, ce coincide cu hotarele federaţiei în totalitate, şi guvernarea părţilor, care se referă la

unităţile federaţiei (state, landuri, provincii etc.). Colectivităţile federale respective sunt

veritabile state şi dispun de atribute de suveranitate, chiar dacă aceasta nu este deplină şi întreagă

[68].

Pentru a înţelege cazul regiunilor sau subiecţilor federaţiei din perspectiva prerogativelor

şi competenţelor în raport cu puterea centrală, ar fi util de analizat factorii de bază, care ar

caracteriza o federaţie. Putem evidenţia următoarele direcţii de cercetare [179]:

- modalitatea de constituire. Din acest punct de vedere, avem federaţii unionale şi

descentralizate. Cele unionale se constituie în baza unor acorduri unionale de către state existente

deja (de exemplu, Statele Unite ale Americii). Iar cele descentralizate, se formează în baza

procesului de descentralizare ale statelor unitare (de exemplu, Canada, India). În cazul Republicii

Moldova, ar fi vorba despre a doua variantă;

- separarea competenţelor pe verticală. Este una dintre cele mai sensibile probleme.

Îndeosebi în cazul federaţiilor în constituire. Este semnificativ că în federaţiile moderne normele

de drept stabilite la nivel central au superioritate asupra actelor locale, dacă acestea se referă la

domeniul de reglementare federal. De obicei aceste momente sunt stipulate în Constituţii, iar

Curtea Constituţională este cea care reglementează disensiunile apărute între centrul federal şi

subiecţii federaţiei;

- armonizarea elementelor de coordonare şi subordonare între centru şi subiecţii

federaţiei. De regulă, de competenţa exclusivă a organelor centrale, ţine: legislaţia federală,

politica externă, regimul vamal, sistemul financiar-bancar şi al asigurărilor, sistemul de

comunicaţii la nivel naţional. Pe când de competenţa autorităţilor regionale, ţin: cultura,

educaţia, bugetele locale, ocrotirea sănătăţii, ordinea publică. Totuşi, aceste momente nu trebui

tratate ca ceva rigid, ci mai degrabă o bună parte din ele sunt negociabile, prin semnarea unor

acorduri de delimitare a competenţelor;

- modalitatea de funcţionare, diferenţa statutului subiecţilor, organizarea lor

interioară. Din acest punct de vedere federaţiile se clasifică în simetrice şi asimetrice. Majoritatea

federaţiilor stabile sunt simetrice, cu mici elemente de asimetrie. Aceste diferenţe, de regulă sunt

determinate de factorii ce se situează la baza constituirii federaţiei – etnic sau teritorial.

Federaţiile stabile sunt cele formate în baza criteriului teritorial, pe când cele formate în baza

criteriului etnic sunt susceptibile procesului de dezintegrare;

45

- mecanisme de conservare a federaţiei. Pentru asigurarea stabilităţii sistemelor

federale este necesar ca relaţiile interne să fie destul de puternice, nici o parte a sistemului să nu

prevaleze asupra alteia. Relaţiile dintre centru şi subiecţi trebuie să se bazeze pe reciprocitate.

Dacă aceste principii sunt încălcate, federaţiile se prăbuşesc. Experienţa internaţională

demonstrează că pentru ca federaţiile să fie stabile centrele federale trebuie să dispună de un set

de competenţe exclusive şi forţe necesare pentru asigurarea integrităţii teritoriale. De acea în

ţările federative puterile centrale au dreptul de a institui starea de urgenţă în autonomii, şi să se

implice cu forţa.

În concluzie, structura federală este una din soluţii pentru soluţionarea unor conflicte de

natură etnică, de securitate, confesională etc. La moment proporţia statelor federale din totalul

sistemelor politice nu este aşa de mare: din circa 200 de state doar 21 sunt federative. De

subliniat că ele înglobează, însă, circa 40% din populaţie [68]. Respectiv, majoritatea absolută

sunt state de proporţii geografice mari. Plus la aceasta, referindu-ne la cazul Găgăuziei, în

calitate de subiect potenţial al federaţiei, trebuie să reamintim că practica internaţională în

domeniu demonstrează că federaţiile constituite după principiul etnic, sunt pasibile riscului de a

provoca mişcări separatiste, de formare a unor autarhii. După cum consideră M. Mironiuc în

cercetările sale, sunt mari riscuri ca astfel de federaţii să nu supravieţuiască provocărilor [154].

Este important de subliniat că opţiunea între sistemul federal şi cel unitar, este în primul

rând una politică, ţinându-se cont de aşa aspecte ca tradiţia, mentalitatea, cultura, contextul

istoric şi politic. Vorbind despre rolul tradiţiei, cu lejeritatea poate fi menţionat cazul Franţei,

care potrivit expresiei lui Y. Meny vede în federalism un element de „slăbiciune”, iar statul

unitar este tratat istoriceşte ca ceva perfect ce asigură Franţei putere dea lungul secolelor [118,

p.311]. Iar în cazul Germaniei sistemul federal ţine, deja, de tradiţie, de preocuparea de după al

doilea război mondial de a preveni dictatura, federalismul fiind privit ca un element de libertate

din partea germanilor, iar din partea aliaţilor drept o piedică în calea constituirii unei Germanii

puternice.

În cazul Republicii Moldova tradiţia este una absolut unitară, reieşind din parcursul

istoric destul de dificil. Pe de altă parte, toate aceste probleme privind viitorul unitar sau federal

al Republicii Moldova sunt determinate şi de „tinereţea” statului moldovenesc. De aici e şi mai

important ca anume la această etapă incipientă elitele politice, de rând cu cetăţenii statului, să

aleagă calea cea mai reuşită de dezvoltare a societăţii, din perspectiva structurii de stat.

Din punctul de vedere al găgăuzilor ambele variante legal-instituţionale sunt benefice

dezvoltării culturale a etniei: atât autonomia teritorială în componenţa unui stat unitar, cât şi în

calitate de subiect al federaţiei în cadrul unui stat federativ. Însă reieşind din principiul

46

reciprocităţii dintre interesele puterilor centrale şi a celor regionale am considera că varianta unei

autonomii regionale bine fundamentate şi asigurate constituţional şi legal ar fi optimă. La

moment, alternativa federativă de dezvoltare a statului Republica Moldova implică multe riscuri.

Am vorbit despre situaţia de moment având în vedere şi cazul nesoluţionat al conflictului

transnistrean, care nu constituie un subiect de investigaţie distinct în limitele tezei de faţă, însă de

mecanismul de soluţionare a căruia, cu siguranţă va depinde mult şi soarta „statutului special” a

găgăuzilor.

Plus la aceasta, din analizele efectuate în cadrul paragrafului cu privire la statutul

autonomiile regionale şi a subiecţilor federaţiilor se observă că în prezent, în practica

constituţională europeană se observă o convergenţă a principiilor de constituire a statelor unitare

şi acelor federative. Exemplul Spaniei şi a Italiei sunt elocvente.

Structura instituţională în limitele căreia se desfăşoară relaţiile politice dintre puterea

centrală şi cea regională, este o entitate cu input şi output. Pe de o parte, configuraţia structurii de

stat este determinată de conţinutul şi calitatea relaţiilor politice, iar pe de alta, o dată stabilită, ea

singură proiectează vectorul ulterior al acestora. Reieşindu-se din experienţa internaţională în

domeniu, precum şi pornind de la specificul istoriei politice a Republicii Moldova, suntem de

părere că varianta optimă de constituire şi desfăşurare a relaţiilor politice dintre puterea centrală

şi cea a elitelor etniei găgăuze este cea ce se încadrează în formula: puterea centrală a statului

unitar – puterea regională a autonomiei cu statut special. Conţinutul concluziei în cauză va putea

suferi modificări din momentul în care va fi soluţionat conflictul transnistrean, în dependenţă de

configuraţia ulterioară a structurii de stat a Republicii Moldova.

2.2 Găgăuzii din Moldova în căutarea propriei identităţi etnopolitice în contextul

relaţiilor dintre puterile centrală şi regională

Al doilea paragraf al compartimentului teoretico-metodologic este consacrat cercetării

cazului etniei găgăuze în calitate de grup etnosocial minoritar, în comparaţie cu majoritatea

etnică titulară a statului în care locuieşte, ce doreşte să-şi perpetueze originalitatea şi

individualitatea culturală. În acest scop, sunt supuse cercetării principalele momente ce ţin de

evoluţia istorică şi dezvoltarea cultural-spirituală a etniei găgăuze. Ca ulterior să analizez unele

momente de ordin conceptual cu privire la acordarea calificativului identitar găgăuzilor: grup

etnic, minoritate etnică sau naţională, popor. Acest subiect este unul foarte sensibil, în mod

primordial, pe motivul politizării sale. Unul dintre obiectivele cercetării de faţă este

abstractizarea de la implicaţiile politice şi lansarea în discuţii doar de pe poziţii ştiinţifice. Până

la elucidarea acestor momente voi folosi un termen mai neutru, dar corect, în opinia autorului, şi

47

anume cel de etnie sau grup etnosocial. În fine, o ultimă problemă analizată în cadrul

paragrafului de faţă se referă la politicile promovate de către statul-naţiune faţă de minorităţile

etnice de pe teritoriul său, în vederea asigurării succesului exerciţiilor analitice şi apreciative ce

vor fi efectuate în compartimentele praxiologice ulterioare ale tezei.

Dacă paragraful anterior s-a caracterizat prin concentrarea atenţiei asupra laturii legal-

instituţionale a relaţiilor politice dintre puterea centrală şi cea regională (fără a implica neapărat

factorul etnic), atunci prin paragraful de faţă se efectuează particularizarea obiectului de studiu,

şi anume studiul relaţiilor dintre puterea centrală şi cea regională, formată şi consolidată în baza

principiului etnic.

Etnogeneza găgăuzilor ca grup etnosocial distinct a fost şi rămâne un subiect de

investigaţie destul de dificil şi pe alocuri controversat. Această constatare este determinată de cel

puţin trei factori. Pe de o parte, este prezentă politizarea excesivă a problemei; în al doilea rând,

trecutul istoric al găgăuzilor este unul foarte tumultuos, desfăşurându-se pe mai multe areale

geografice, şi pe alocuri discontinuu, fiindcă lipsesc date istorice specifice anumitor perioade; şi

în final îşi lasă amprenta asupra cercetărilor şi numărul relativ mic (aproximativ 200.000) de

reprezentanţi ai etniei, care face ca urmele lăsate în istorie să fie pe alocuri puţin observabile din

motivul dominării de etniile mai numeroase.

O atenţie aparte va fi acordat primului factor. Pe parcursul anilor '80-'90 ai secolului al

XX-lea, când dorinţa de emancipare naţional-culturală a poporului găgăuz a întâlnit reacţie ostilă

din partea conducerii sovietice, apoi naţionale a Republicii Moldova, a avut loc o exagerare a

opiniilor şi poziţiilor care au deraiat de pe şinele ştiinţifice. Constatare perfect valabilă atât

pentru istoricii, dar în special, activiştii găgăuzi şi moldoveni. Aşa, de exemplu, istoricii şi liderii

de opinie găgăuzi - M. Marunevici şi G. Stomatov, vorbeau despre faptul că Bugeacul (regiunea

geografico-istorică a Republicii Moldova) ar fi locul de etnogeneză a găgăuzilor, care ar fi

populat aceste teritorii anterior populaţiei băştinaşe [152]. În acest fel găgăuzilor le-ar fi

aparţinut dreptul de progenitură asupra acestor meleaguri, şi nu moldovenilor.

Autorul tezei nu poate fi de acord cu aceste teorii tendenţioase care sfidează majoritatea

studiilor fundamentale în domeniu. De altfel, aceste ipoteze care pot fi considerate o manifestare

o reflectare aproape obiectivă a vremurilor absolut tulburi din perioada prăbuşirii statului

sovietic şi a revirimentului etnic din acest spaţiu geopolitic, nu şi-au găsit un suport factologic şi

ştiinţific pe măsură.

De cealaltă parte, A. Savin insistă asupra faptului că găgăuzii din Republica Moldova, nu

sunt nimic altceva decât o diasporă, iar majoritatea găgăuzilor ar fi locuit în Bulgaria [190]. Pur

şi simplu statul bulgar nu le recunoaşte nici un fel de drepturi, şi doar Republica Moldova prin

48

politica sa naţională loială, le permite emanciparea politico-culturală. Argument ce a fost respins

categoric de către delegaţii primului Congres al găgăuzilor de pretutindeni, care au recunoscut

unanim faptul că majoritatea etnicilor găgăuzi locuiesc în Republica Moldova. Şi nici într-un caz

nu poate fi vorba de vre-un statut de diasporă [129].

Nici această ipoteză cu privire la concentrarea majorităţii găgăuzilor în Bulgaria nu este

acceptată de către autor, pe motiv că nu a fost argumentată factologic şi ştiinţific. Ambele

ipoteze menţionate în aliniatele de mai sus sunt exemple de concepţii radicale politizate şi

părtinitoare. Volens-nolens ele au drept scop instigarea la conflicte pe principii pseudoistorice.

De aici şi responsabilitatea mare a autorului în analiza unei bibliografii selectate pe principii

ştiinţifice.

În continuare, în vederea înţelegerii mai profunde şi mai obiective a evenimentelor din

ultimele decenii legate de mişcarea de emancipare culturală şi politică a găgăuzilor, voi prezenta

unele momente cheie ale evoluţiei poporului găgăuz. În acest scop vor fi prezentate atât

concepţiile tradiţionale deja, cât şi rezultatele cercetărilor istorice şi genetice de ultimă oră.

Cercetările cu privire la etnogeneza poporului găgăuz, a provenienţei etnonimului, a familiei

lingvistice la care aparţine, au demarat, în special, din momentul în care primi colonişti găgăuzi

au populat teritoriile Imperiului Ţarist. Atât autorităţile academice, cât şi entuziaştii încercau să

clarifice paradoxurile existenţialiste ale acestui grup etnosocial, care erau confundaţi cu bulgarii,

însă vorbeau o limbă turcă, în condiţiile în care confesiunea era ortodoxă. În rezultatul

cercetărilor efectuate începând cu acea perioadă de către V. Moşcov [155] şi N. Derjavin [134],

iar ulterior cu concursul intelectualităţii găgăuze formate, s-a structurat o poziţie ştiinţifică solidă

privind originile şi istoria găgăuzilor.

Astfel, găgăuzii reprezintă o etnie de origine turanică, limba vorbită la fel se raportează la

familia lingvistică turanică, iar confesiunea este una deosebită de religiile îmbrăţişate de

descendenţii popoarelor turanice, şi anume este creştin ortodoxă. Strămoşii îndepărtaţi ai

găgăuzilor sunt descendenţi din Asia Mijlocie. Momentul exact al populării masive a acestor

teritorii de către turanici nu se ştie exact. Primele menţiuni scrise despre aceste popoare se găsesc

izvoarele istorice chineze cercetate de către L. Gumilev, în care atestă către anul 545 o

organizare statală a acestora [141, p.5-6]. Ulterior, către secolul al IX-lea popoarele turanice sunt

nevoite să abandoneze spaţiul geografic respectiv, fiind presaţi de către etniile mongole, care

începeau să pretindă la dominaţie în regiune, şi să migreze spre vest. Şi aici intervine, conform

istoricilor, momentul crucial ce explică specificul creştin al găgăuzilor. Popoarele turanice în

procesul de migrare şi valorificare a noilor teritorii s-au divizat în două ramificaţii: una de nord

şi alta de sud. Popoarele care au migrat prin sud spre Asia Mică au pus bazele dinastiilor

49

selgiucizilor şi a otomanilor. Aceştia fiind convertiţi în islam. Ceilalţi turanici, reprezentaţi de

cumani, pecenegi şi uzi (strămoşii direcţi ai găgăuzilor) s-au îndreptat prin nordul Mării Negre

spre graniţele Imperiului Bizantin, unde de altfel au şi fost acceptaţi în 1036 [131]. De remarcat

că unicii care au rezistat procesului de asimilare au fost anume uzii (găgăuzii). Toate trei popoare

au acceptat creştinismul ortodox, conform tradiţiei bizantine. Prima menţiune a etnonimului

„găgăuz” se referă la anul 1036, când acestora le este atribuit teritoriul Dobrogei de astăzi, care

urma să fie protejat de invaziile duşmanilor Bizanţului [141].

Versiunea prezentată privind etnogeneza găgăuzilor este susţinută de majoritatea absolută

a istoricilor, fiind acceptată, inclusiv, de istoricii găgăuzi. Însă, sunt şi anumite descoperiri

ştiinţifice de ultimă oră care ridică semnul întrebării şi pune la îndoială veridicitatea informaţiei

respective. La începutul anului 2009 au fost prezentate rezultatele studiului genetic a 89 de

reprezentanţi de sex masculin a etniei găgăuze. Cercetările au fost conduse de către V. Stepanov,

care le-a efectuat împreună cu savanţii Universităţii din Munich „Ludovic al IX şi Maximilian I”,

şi s-au bazat pe studiul cromozomilor Y [193]. Rezultatele experienţelor sunt dea dreptul

senzaţionale. Conform acestora, găgăuzii au puţin comun cu popoarele turcice, şi dimpotrivă,

genetic sunt mai aproape de popoarele europene balcanice. Respectiv, teoria despre originea

turanică a găgăuzilor ar putea fi combătută. Însă, reieşind din faptul că istoricii încă nu au

analizat problema în cauză, considerăm prematur de a înainta diverse ipoteze noi în domeniu.

Secţiunea istorică a paragrafului continuă cu analiza evenimentelor nemijlocit referitoare

la subiectul investigaţiei. În cazul dat este vorba despre popularea şi afirmarea etniei găgăuze pe

teritoriul actual al Republicii Moldova. Migrarea şi popularea masivă a sudului Basarabiei de

către găgăuzi a avut loc la răscrucea secolelor XVIII-XIX, fiind direct determinate de către

războaiele ruso-turce din: 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812 [168, p.29-34]. Motivul principal

era caracterul atractiv al promisiunilor guvernării ţariste privind protecţia „fraţilor ortodocţi” de

către Imperiul Rus faţă de intimidările, pe motive preponderent confesionale, din partea turcilor

musulmani în Imperiul Otoman. Plus la aceasta, li se promitea pământ din fondul statului rus

care „urma să le asigure independenţa pe noile teritorii populate” faţă de aristocraţia şi

guvernarea locală [153, p.11]. De la bun început populaţia găgăuză, ce de rând cu alte etnii ce au

imigrat în Basarabia (primind statutul oficial de colonişti ai pământurilor ţariste) s-au bucurat de

un statut social-economic privilegiat faţă de populaţia băştinaşă. Fapt ce în mod firesc a

determinat o anumită reacţie de ostilitate din partea indigenilor.

În ceea ce priveşte gradul de dezvoltare a sentimentului conştiinţei naţionale, atunci în

perioada Imperiului Ţarist găgăuzii au întâmpinat foarte multe obstacole din partea guvernării

imperiale în dorinţa lor de a se afirma ca grup etnosocial distinct. Populaţia găgăuză era

50

confundată de către autorităţi cu bulgarii, fiind calificaţi drept „bulgari din Dobrogea, vorbitori ai

limbii turce” [134, p.8]. Şi doar în 1897 găgăuzii pentru prima dată în documentele oficiale sunt

recunoscuţi de către autorităţi drept etnie separată, fiind numiţi „turci-creştini” [126, p.124]. Un

alt impediment în procesul de consolidare a autonomiei cultural-spirituale, l-a constituit procesul

de rusificare. Populaţia găgăuză a început să conceapă limba rusă drept limbă proprie, ce a

îngreunat procesul de „apropiere” cu populaţia băştinaşă. În sfârşit, şi intelectualitatea găgăuză

era puţin numeroasă şi încă nu în stare de a contribui la edificarea unei conştiinţe etnice moderne

a găgăuzilor. Se face remarcată activitatea protoiereului M. Ciachir, cea mai remarcabilă

personalitate din domeniul cultural, ce a contribuit la perpetuarea etnicităţii găgăuze atât în

perioada ţaristă, cât şi în cea română.

În pofida tuturor acestor obstacole găgăuzii au reuşit să-şi păstreze entitatea culturală,

conştiinţa etnică şi limba maternă. Cu atât mai mult merită de apreciat efortul găgăuzilor, în

general, şi a fiecărui individ în parte, depus pentru a-şi păstra specificul naţional într-un mediu

poate nu întotdeauna favorabil procesului. Chiar şi în perioada când Basarabia s-a aflat în

componenţa statului român, şi autorităţile româneşti încercau să asimileze populaţia din regiune,

găgăuzii şi-au protejat individualitatea etnică.

Perioada sovietică în dezvoltarea conştiinţei naţionale a găgăuzilor a fost una de

importanţă incomensurabilă. Factorul cel mai important l-a constituit formarea unei

intelectualităţi găgăuze, care era dornică şi pregătită de a contribui la dezvoltarea culturală a

găgăuzilor. De asemenea relaţiile dintre găgăuzi şi populaţia moldovenească băştinaşă s-a ridicat

la un nivel calitativ nou. Nu se simţea acea izolare caracteristică pentru perioada ţaristă sau

română.

Politica statului sovietic faţă de doleanţele culturale al găgăuzilor nu a fost întotdeauna

una conform aşteptărilor acestora. Ea poate fi divizată în două perioade: 1946-1961 şi 1961-

1986. Am fixat anul 1986 drept moment de demarcare pe motiv că evenimentele ce au urmat

după acest an vor fi incluse în compartimentele ulterioare ale tezei, drept momente desfăşurarea

cărora a influenţat direct relaţiile politice stabilite între puterea politică a elitelor găgăuze şi

puterea politică de la Chişinău în primii ani de independenţă a statului Republica Moldova.

Anii 1946-1961 se caracterizează printr-o renaştere culturală, şi respectiv etnică a

găgăuzilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Statul s-a implicat activ

în formarea unei culturi găgăuze moderne, care ar permite găgăuzilor:

- să dispună de o limbă literară şi scrisă modernă (în baza alfabetului chirilic);

- să fie elaborate manuale de limba găgăuză, precum şi manuale pentru clasele primare

în limba găgăuză;

51

- să fie pregătiţi profesori de limbă găgăuză;

- să se predea în şcolile medii de cultură generală din raioanele populate de găgăuzi în

limba acestora.

În vederea satisfacerii tuturor acestor revendicări s-a purces la edificarea unei baze

juridice în domeniu. Un moment important în acest proces l-a constituit adoptarea decretului

Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 30 iulie 1957 privind introducerea scrisului găgăuz

[149, p.25]. În data de 1 septembrie 1958 s-au deschis 38 de şcoli naţionale găgăuze. În această

perioadă sunt pregătiţi şi un grup de intelectuali care ar asigura procesul de studii a etnicilor

găgăuzi. De exemplu, în 1958 la cel de al II-lea Congres al scriitorilor din RSSM, tânărul scriitor

D. Tanasoglu a vorbit despre naşterea unei noi literaturi, a celei găgăuze [128, p.106]. În plus,

apare teatrul, pictura, creaţia artistică etc., de factură naţional-găgăuză. În aceste condiţii se creau

premisele pentru a trece la un următor pas – revendicarea statutului de republică autonomă în

cadrul RSSM.

Însă, în anul 1961 programul de dezvoltare a culturii găgăuze şi-a încetat activităţile.

Conducerea de atunci a RSSM treptat a abandonat practic toate iniţiativele de dezvoltare

culturală a minorităţii găgăuze. În special, se referă la sistarea învăţământului în limba găgăuză.

E dificil de spus care au fost cauzele. Unii autori vorbesc despre promovarea unei politici de

asimilare din partea conducerii comuniste de la Chişinău. Dar e dificil de a vorbi despre aşa ceva

în condiţiile în care, în şcoli, de exemplu, se preda în limba rusă şi nu în cea moldovenească.

Cauza poate fi cu mult mai simplă, şi anume, învăţarea în limba găgăuză în şcoli îi izola mai

mult pe găgăuzi. Însuşi părinţii îşi dorea ca copiilor să studieze în limba rusă, care tradiţional era

considerată de găgăuzi drept una maternă. De acum încolo literatura găgăuză s-a dezvoltat în

marea majoritate anume în limba rusă.

Pe parcursul celei de a doua perioade (1961-1986) statul abandonase ideea implementării

scrisului şi literaturii în limba găgăuză. Este amplificat procesul de rusificare a găgăuzilor.

Limba rusă devenise un atribut, o componentă a culturii găgăuze. Se vorbea despre formarea

identităţii etnice a găgăuzilor în baza a două limbi: rusă şi găgăuză [132, p.127-128]. Din care

cauză cu siguranţă putem vorbi despre faptul că etnicitatea şi cultura găgăuză a continuat să se

dezvolte. La acest proces şi-au adus contribuţia un şir de intelectuali, cum ar fi: D. Caracioban,

M. Chesea, M. Marunevici, N. Arabadji etc. Aceştia studiau şi formau istoria găgăuzilor, prin

exerciţii de glorificare a trecutului se încerca a cultiva ideea de mândrie naţională şi comunitate

etnică. Punctul nevralgic al culturii găgăuze era puţina cunoaştere a limbii găgăuze de către

conaţionali. Intelectualii erau acei care încercau să ”construiască” o limbă găgăuză modernă, însă

limba rusă, la modul real, era acea care reprezenta segmentul lingvistic al conştiinţei etnice a

52

găgăuzilor. Concluzia ar fi că anume intelectualii au fost acei care puneau accentele pe

emanciparea culturală, populaţia, în general, în perioada sovietică neacordând o atenţie aşa de

mare subiectului respectiv.

În ceea ce priveşte pretenţiile politice ale găgăuzilor, atunci în perioada nominalizată ele

practic lipseau. Au existat cazuri individuale, când anumiţi cetăţeni scriau către organele de

partid de la Moscova, în vederea acordării unei autonomii găgăuzilor. Însă acestea au fost răzleţe

şi nu pot fi catalogate drept mişcări populare. Dar paralel cu aceasta existau anumite nemulţumiri

faţă de conducerea republicană sovietică. La baza acestor nemulţumiri se aflau următoarele

argumente deduse de către autor:

- puţina implicare a etnicilor găgăuzi în conducerea RSSM, în toate sferele vieţii

sociale, nu doar politică;

- organizarea administrativ-teritorială defavorabilă găgăuzilor, cărora nu li se permitea

să fie organizaţi într-o singură unitate administrativ-teritorială;

- un grad de dezvoltare economică sub media pe republică.

Încercând o generalizare a informaţiei privind evoluţia găgăuzilor în Moldova, aşi dori

din start să subliniez o observaţie fundamentală – problema cea mai gravă a constat în faptul că

atât în perioada ţaristă, în cea română, cât şi în cea sovietică s-a făcut extrem de puţin la nivel de

decizie politică pentru a-i apropia pe găgăuzi de populaţia băştinaşă. Dacă observăm, din scurta

incursiune istorică propusă mai sus lipsesc practic total menţiunile despre relaţiile dintre

moldoveni şi găgăuzi. Acest moment fiind condiţionat de cel puţin două procese. În primul rând,

găgăuzii au colonizat teritoriile Basarabiei (Bugeacul, în special) în calitate de pământuri

aparţinând ţarului şi nu moldovenilor. Din start ai au fost obişnuiţi cu ideea că au venit pe

pământ rusesc şi nu moldovenesc. De aici şi rolul limbii ruse, care pe de o parte i-a integrat uşor

pe găgăuzi în societăţile ţaristă şi sovietică, însă a creat obstacole în comunicarea şi stabilirea de

relaţii cu populaţia băştinaşă. Iar în al doilea rând, doar din momentul obţinerii independenţei de

către Republica Moldova, găgăuzii au fost puşi în faţa faptului că urmează să se integreze în

societatea moldovenească. Fiindcă aşa cum în perioada ţaristă ei se simţeau supuşi ai ţarului, aşa

şi în perioada sovietică ei se conştientizau drept cetăţeni sovietici şi nicidecum cetăţeni

moldoveni.

Trecerea Dunării la răscrucea secolelor XVIII-XIX de către găgăuzi şi popularea

anumitor teritorii din sudul Basarabiei, a permis etniei găgăuze să supravieţuiască. Iar ulterior, în

pofida numeroaselor schimbări geopolitice, găgăuzii nu doar şi-au conservat arsenalul cultural

deţinut, ci şi l-au dezvoltat în continuare, făcând din Bugeacul moldovenesc o nouă patrie a

găgăuzilor. Recensământul populaţiei Uniunii Sovietice din 1989 ne indică asupra faptului că în

53

Moldova locuiau la acel moment circa 153 458 de găgăuzi, iar datele recensământului efectuat în

Republica Moldova în 2004 indică că în ţară sunt atestaţi 147 500 de găgăuzi, dintre care în

UTAG locuiesc 127 835 (Anexa 2). Scăderea numărului de etnici găgăuzi, în opinia autorului

tezei, ţine nu atât de sporul natural cât de factorul migrator şi anume plecarea masivă peste

hotare a forţei de muncă. Proces ce caracterizează nu doar populaţia găgăuză, ci şi întreg poporul

Republicii Moldova.

Este absolut necesar ca în cadrul compartimentelor teoretice ale tezei să ne clarificăm

asupra aparatului categorial ce urmează a fi utilizat în vederea delimitării conceptuale a unor

astfel de realităţi etnosociale ca: „naţiune”, „popor”, „etnie”, „minoritate naţională”, „minoritate

etnică”. Din start, urmează să subliniem că acest demers este unul extrem de dificil, din simplul

motiv că niciodată nu a existat, şi la moment nu există, o poziţie univocă în mediul academic

internaţional privind delimitările conceptuale a sintagmelor menţionate [85, p.7-8]. Mai mult

chiar, în diferite areale ştiinţifice (de exemplu, America de Nord şi Europa de Est) anumite

noţiuni sunt tratate deseori absolut diferit (de exemplu, grup etnic). În aceeaşi ordine de idei nici

legislaţia internaţională în domeniul minorităţilor naţionale, de exemplu, nu ne oferă răspunsuri

univoce la toate întrebările [49]. Plus la aceasta identificarea conţinutului semantic a sintagmelor

nu constituie obiectul de studiu propriu-zis, din care cauză vom insista, în special, asupra unor

generalizări a studiilor notorietăţilor în domeniu. Printre autorii, studiile cărora au fost analizate

în vederea deducerii unor concluzii şi definiţii generalizatoare, am menţiona: E. Hobsbawm [70],

W. Kymlicka [76], H. Schulze [104], E. Gellner [67], G. Hermet [69], Sugar P. [109].

Primul concept analizat este cel de „naţiune”. Genealogia conceptului se trage încă din

secolul al XVII, când a fost utilizat de către un suveran al vremii pentru a-şi desemna supuşii,

indiferent de apartenenţa etnică a acestora. În secolele XVIII-XIX când demarează procesul de

construcţie a statelor-naţiune, se consideră că sistemul politic internaţional trebuie să se edifice

după principiul „o naţiune – un stat”, avându-se în vedere caracteristica etnică a naţiunii.

Realităţile contemporane, însă, dezintegrează acest principiu de construcţie statală.

Pe parcursul secolului XX sensurile au variat mult, toate însă balansând între două centre

de greutate: cel etnic şi cel politic sau civic. La moment majoritatea autorilor, inclusiv

politicienii şi juriştii, sunt orientaţi spre „tratarea politică” a naţiunii. În ceea ce mă priveşte,

consider că naţiunea reprezintă o comunitate umană (etnică sau plurietnică) care aspiră să-şi

formeze un stat, în mod voluntar. Găsesc prioritar aspectul politic, latura civică, dar nu trebuie de

neglijat nici componenta etnică, adesea esenţială în crearea solidarităţilor naţionale. Curios este

faptul că cele două tipuri distincte de naţiune (politică, respectiv etnică) sunt considerate a

aparţine la două zone geografice diferite: prima, Europei de Vest, iar cea de-a doua, originară din

54

spaţiul german, ar fi proprie Europei Centrale şi de Est [173]. În cazul Republicii Moldova,

situaţia este dificilă în mare parte datorită politizării problemei. Însă, reieşind din definiţia de mai

sus conceptul de naţiune este utilizat pentru a desemna toată populaţia Republicii Moldova,

indiferent de apartenenţa etnică a acestora. Criteriul de bază este cel al apartenenţei la

comunitatea politică, toţi fiind cetăţeni ai Republicii Moldova. Respectiv, în cazul analizei

situaţiei găgăuzilor, nu putem utiliza calificativul de naţiune.

În legislaţia Republicii Moldova, şi aici avem în vedere întâi de toate Constituţia, pentru

desemnarea realităţilor pe care noi le-am definit prin conceptul de „naţiune” se utilizează

termenul de „popor”. În acest sens, pot fi citate două articole din Constituţia Republicii Moldova

[1]. Articolul 2 „Suveranitatea şi puterea de stat” prin aliniatul (1) prescrie că „Suveranitatea

naţională aparţine poporului Republicii Moldova..”. Iar articolul 10 completează ideea: „Statul

are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună

şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”. Anumite situaţii de problemă privind utilizarea în

legislaţia naţională a termenului de „popor”, au fost sesizate de politicieni şi jurişti în legătură cu

adoptarea Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) [39]. În preambulul

Legii privind statutul special se vorbeşte despre faptul că „purtător iniţial al statutului Găgăuziei

(Gagauz-Yeri – locul unde trăiesc găgăuzii) este poporul găgăuz puţin numeros, care locuieşte

compact pe teritoriul Republicii Moldova” [6].

Politicienii şi cercetătorii în problema dată, ce nu sunt de acord cu formula „popor puţin

numeros” îşi argumentează poziţia cu teza că în Republica Moldova, conform Constituţiei poate

exista un singur popor – cel al Republicii Moldova. Pentru găgăuzi autodeterminarea prin

calificativul de „popor” este considerată mai preferabilă, „mai prestigioasă”, faţă de cea prin

„etnie” sau „grup etnic”, concepte ce în opinia cercetătorilor găgăuzi ar minimaliza rolul şi locul

găgăuzilor în societatea moldovenească. În opinia autorului cercetării, utilizarea expresiei „popor

găgăuz puţin numeros” nu atentează în nici un fel la „unitatea poporului Republicii Moldova”, în

condiţiile în care el ar fi utilizat ca reflecţie a conştiinţei pur etnice, şi nicidecum politice. Însă, în

vederea evitării unor posibile neînţelegeri ar fi mai corect de vorbit de etnie puţin numeroasă,

parte componentă a poporului Republicii Moldova (în sens politic, similar celui de naţiune

politică).

Următorul concept analizat va fi cel de „etnie”. Pătruns în circuitul ştiinţific în secolul al

XX-lea, termenul-concept „etnie” (respectiv adjectivul „etnic”) dovedeşte o accepţiune

proteiformă. În spaţiul german, în ţările slave şi în nordul Europei, derivatele lui „ethnos” indică

sentimentul de apartenenţă la o colectivitate. În literatura de specialitate franceză, sensul

dominant este de comunitate lingvistică, în timp ce în spaţiul anglo-saxon este utilizată sintagma

55

„ethnic group” cu referire la o minoritate culturală [173]. Generalizând definiţiile şi abordările

cercetate, din perspectiva investigaţiei de faţă, prin etnie vom înţelege „rezultat al unui mod de

viaţă, bazat pe o limbă, o psihologie, o credinţă, obiceiuri şi o cultură proprie, cumulat cu

determinarea spaţială, ce creează, inevitabil, solidarităţi”. Dacă în cazul naţiunii la bază se situa

criteriul civic, atunci pentru etnie elementul-liant este reprezentat de către „credinţa într-un

strămoş comun” sau „legătura de sânge”. Termenul în cauză este unul firesc pentru desemnarea

comunităţii găgăuze din Republica Moldova.

În ceea ce priveşte conceptele de „minoritate etnică” şi „minoritate naţională”, atunci

studiul literaturii prezintă o situaţie de sinonimie în majoritatea cazurilor, fiind la discreţia

autorilor formula preferată. Termenul „minoritate” trebuie, apreciat în primul rând cu conotaţie

depreciativă cantitativ, şi nicidecum valoric [85, p.8]. Conceptul de minoritate, în opinia lui T.

Eriksen, trebuie de tratat ca ceva relativ şi relaţional [116, p.121]. Astfel, pe de o parte, o

minoritate există doar în relaţie cu majoritatea şi viceversa, iar pe de alta, o minoritate în anumite

condiţii poate deveni majoritate (cazul etniilor în baza cărora se constituie autonomiile

teritoriale, şi care devin majoritate în interiorul acestor autonomii).

Ambele formule (minoritate etnică sau naţională) pot fi utilizate în vederea desemnării

statutului populaţiei găgăuze în interiorul societăţii moldoveneşti. Pe lângă faptul că teoria

politică nu are o poziţie univocă în problema dată, nici legislaţia internaţională prin actele

oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) sau Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare

în Europa (OSCE) nu oferă o definiţie clară şi unică. Mai mult chiar, „în doctrina juridică nu a

existat un interes deosebit pentru a delimita foarte exact noţiunile de minoritate naţională şi cea

de minoritate etnică. Încercările în acest sens au fost ocazionale sau marginale din cauza faptului

că nu este atât de importantă distincţia dintre minoritate naţională şi minoritate etnică din

moment ce normele internaţionale apără drepturile omului fără vreo deosebire pe criterii de

limbă, confesiune, apartenenţă etnică sau naţională, etc.” [181]. În unele definiţii elementul etnic

este subordonat sau inclus în conţinutul noţiunii de naţionalitate. În alte definiţii ale termenului

de „naţionalitate” îi este atribuit un sens civic care exclude elementul etnic. Prin urmare,

termenul “minoritate naţională” ca o categorie juridică se referă şi la comunităţile ce pot fi

definite ca minorităţi etnice. Acest fapt se întâmplă în ideea de a folosi un termen unic pentru a

evita confuziile în aplicarea reglementărilor internaţionale şi, în acelaşi timp, în ideea de a

exclude posibilitatea unui tratament diferenţiat aplicat comunităţilor sau grupurilor de persoane

[96, p.8-20].

Legislaţia Republicii Moldova este una loială faţă de drepturile minorităţilor naţionale.

Am spune chiar că avem de afacere cu un cadru juridic liberal şi permisiv. Legea cu privire la

56

drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor

prin articolul 1 ne prezintă următoarea definiţie a minorităţilor naţionale (sintagmă preferată de

către legislatori): „...prin persoane aparţinând minorităţilor naţionale se înţeleg persoanele care

domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sunt cetăţeni ai ei, au particularităţi etnice,

culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de majoritatea populaţiei – moldoveni –

şi se consideră de altă origine etnică” [10]. Prin articolul 2 se stipulează că „orice persoană

aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă aparţine minorităţii

respective sa nu”. În temeiul prevederilor legale, găgăuzii pot fi cu siguranţă calificaţi drept

minoritate naţională.

Corelând aspectele teoretice ale problemei identificării etniei găgăuze cu realităţile social

politice din Republica Moldova, am putea puncta următoarele momente substanţiale pentru

conceptul lucrării de faţă:

- din punct de vedere politic găgăuzii sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, parte a

poporului unitar al Republicii Moldova, care au drepturi politice depline şi egale cu

ceilalţi cetăţeni fără deosebire de origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă

politică, avere sau origine socială;

- raportaţi la majoritatea etnică titulară a statului Republica Moldova, în calitate de

comunitate etnică distinctă, găgăuzii sunt minoritari. Reieşind din prevederile

cadrului legal naţional inspirat din legislaţia şi recomandările internaţionale în

domeniu, în calitate de cetăţeni ai Republicii Moldova, găgăuzii au statutul de

minoritate naţională;

- etnia găgăuză, comparativ cu alte minorităţi naţionale de pe teritoriul Republicii

Moldova, reprezintă o situaţie individuală. Spre deosebire de ruşi, ucraineni sau

bulgari, care au patrie etnică în afara Republicii Moldova, găgăuzii nu dispun de un

astfel de atractor. Din cei circa 200 000 de găgăuzi atestaţi în lume, circa 147 500

locuiesc în Republica Moldova, dintre care în jur de 127 835 în UTAG. Acest

teritoriu în virtutea circumstanţelor istorice a devenit patria găgăuzilor. Din acest

punct de vedere comunitatea găgăuzilor din Moldova sunt justificaţi de a se

autoidentifica drept popor.

Am atenţionat deja asupra faptului că una dintre cauzele principale a unor relaţii relativ

tensionate dintre autorităţile politice centrale ale Republicii Moldova şi autorităţile regionale

autonome ale Găgăuziei a fost şi rămâne a fi, în mare parte, puţina comunicare între populaţia

băştinaşă majoritară şi cea minoritară găgăuză în interiorul aceleiaşi societăţi. Din momentul

populării de către găgăuzi a acestor teritorii s-au făcut foarte puţine activităţi la acest capitol.

57

Una din cauzele de ordin obiectiv fiind lipsa statalităţii moldoveneşti până la începutul anilor

nouăzeci ai secolului al XX-lea.

După cum menţionează T. Cărăuş „cazul Republicii Moldova pare să confirme modelul

dialecticii între construirea statului-naţiune şi revendicările minorităţilor etnice” [49].

Cercetătoarea are în vedere că specific pentru Republica Moldova este că edificarea statului-

naţional, a conştiinţei de popor a Republicii Moldova a coincis cronologic cu înaintarea de

revendicări din partea minorităţilor etnice ce locuiesc pe acest teritoriu. Gestiunea aceste situaţii

se prezintă o operaţie foarte dificilă. Spre deosebire de democraţiile occidentale, unde iniţial s-au

constituit statele-naţiune, ca abia mai apoi să fie luată în consideraţie problema drepturilor

minorităţilor etnice, în virtutea mişcărilor multiculturale, construcţia statului Republica Moldova

a decurs, practic, simultan cu acordarea unor drepturi speciale minorităţilor naţionale: „de

exemplu, declararea limbii de stat e concomitentă cu elaborarea Legii despre funcţionarea

limbilor pe teritoriul Republicii Moldova; adoptarea Constituţiei este precedată în scurt timp de

adoptarea statutului special pentru UTAG etc.” [49].

Este momentul oportun de amintit şi despre unul din cele patru clivaje, devenite clasice,

identificate de S. Lipset şi S. Rokkan: centrul versus periferia. Acest clivaj a apărut, conform

cercetătorilor, în perioada devenirii statelor naţionale. În perioada actuală conţinutul său reflectă,

în special, „rezistenţa faţă de stat – deseori bazate pe conflicte etno-religioase” [66, p.358]. În

cazul Republicii Moldova situaţia s-a agravat şi prin faptul că societatea urma să treacă printr-un

proces de democratizare, determinat de prăbuşirea sistemului sovietic de comandă şi construcţia

statului de drept.

În aceste condiţii s-au desfăşurat cel puţin trei procese care, în ansamblul lor, au

determinat cursul evenimentelor din Republica Moldova la răscrucea anilor '80-'90 ai secolului al

XX-lea, în domeniul politicii naţionale: distrugerea sistemului sovietic de comandă; construcţia

statului naţional şi de drept Republica Moldova, mobilizarea elitelor şi maselor din regiuni cu

pretenţii separatiste. Între aceste procese pot fi desluşite nu doar relaţii de interdependenţă, ci şi

de cauzalitate. Ipoteza ce poate fi formulată pentru a fi cercetată în capitolul următor este că atât

consolidarea independenţei şi a caracterului democratic al statului moldovenesc, cât şi în special,

eşecul autoritarismului sovietic, au provocat mişcările de secesiune din Republica Moldova.

După cum remarcase în studiile sale R. Dahl „instituţiile politice democratice au mai

multe şanse să reziste şi să se dezvolte într-o ţară destul de omogenă pe plan cultural, având mai

puţine şanse de reuşită într-o ţară cu subculturi strict diferite şi conflictuale” [55, p.144]. În

opina autorului „culturile distincte sunt rezultatul diferenţelor de limbă, religie, rasă, identitate

etnică, regiune şi uneori ideologice”. Conflictele culturale foarte uşor pot trece în cele politice.

58

Asemenea probleme ridică semne de întrebare esenţiale pentru democraţie. Adepţii unei anumite

culturi deseori consideră cerinţele lor politice drept probleme de principiu, calificându-le prea

importante pentru a se mulţumi cu un compromis. Radicalismul elitelor şi a membrilor de grup

(în cazul unei comunităţi etnice) este determinat de fenomenul numit „etnocentrism”. După cum

indică studiile în domeniul biopoliticii, etnocentrismul este factorul ce determină consolidarea

grupului etnic în jurul dihotomiei negativiste şi chiar nihiliste de tipul „noi-voi”, fapt ce provoacă

orientarea în relaţiile cu reprezentanţii altor etnii nu conform unor circumstanţe reale, ci

reieşindu-se din stereotipuri şi prejudecăţi [127].

Depăşirea conflictelor trebuie să pornească de la abandonarea radicalismului etnic şi

comportamental. Fapt ce este absolut posibil într-un regim democratic, chiar şi lipsit de tradiţie,

ce-i drept, necesitând mai multe eforturi de conciliere din partea elitelor conducătoare şi a

cetăţenilor. Drept dovadă, practica vechilor democraţii stabile din punct de vedere politic, ne

demonstrează că conflictele culturale pot fi soluţionate şi depăşite. Chiar dacă există diferenţe

culturale semnificative (ceea ce nu e valabil şi pentru Republica Moldova) între cetăţenii unei

ţări, în general, s-a procedat în aşa fel încât viaţa politică să fie dominată de diferenţe mai

negociabile. În această ordine de idei, R. Dahl s-a exprimat: „experienţele cunoscute de fiecare,

deşi foarte diferite, demonstrează că într-o ţară unde toate celelalte condiţii sunt prielnice

democraţiei, potenţialele consecinţe politice adverse rezultate din diversitatea culturală, pot fi

câteodată mai uşor de controlat” [55, p.145].

În cazul Republicii Moldova nu avem încă o societate democratică stabilă, dar nici

diferenţele culturale nu sunt aşa de contradictorii, pentru a nu fi soluţionate prin mecanismul

negocierilor, ce ar rezulta cu un compromis, satisfăcător pentru ambele părţi. În opinia lui T.

Eriksen există trei modele de politici ale statului în domeniul tratării minorităţilor naţionale:

asimilarea: ce are drept rezultat dispariţia minorităţii; dominarea: care poate provoca segregarea

(politica apartheidului); politica multiculturalismului: acceptarea diversităţii şi constituirea de

autonomii teritoriale [116, p.122]. Experienţa politicilor naţionale promovate de către alte state

ne indică asupra următoarelor categorii:

- asimilarea. Aceasta este modalitatea cea mai puternică de apropiere, chiar

contopire sau dizolvare, dintre culturile minoritare şi cultura majoritară. Asimilarea se produce

„în rezultatul pierderii de către reprezentanţii unei etnii a identităţii proprii şi adoptării unei alte

identităţi” [162]. Acest proces se desfăşoară, de regulă, în cazul în care reprezentanţii etniilor

minoritare sunt puţini la număr şi nu se pot mobiliza, sau în cazul în care ei doresc în mod

intenţionat să se adapteze la noile caracteristici identitare;

59

- integrarea. Strategia în cauză, în varianta sa optimă, presupune crearea la nivel de

individ a unei identităţi duble. Cea primară, etnică, ce semnifică apartenenţa la comunitatea etno-

culturală, şi cea secundară (supra-etnică), care presupune apartenenţa la comunitatea politico-

civică. În felul acesta, păstrându-ţi identitatea etnică primară individul se poate folosi de toate

drepturile şi libertăţile cetăţeanului statului respectiv, fără a manifesta anumite frustrări

determinate de diferenţa etnică faţă de etnia majoritară sau altele existente;

- separaţia. Această politică presupune crearea de comunităţi etno-culturale

„închise”, care au relaţii şi canale de comunicare limitate cu grupul etnic majoritar sau cu alte

comunităţi ale societăţii. Procedura în cauză are două mecanisme de realizare, care sugestiv pot

fi catalogate drept „finalmente pozitiv” şi „finalmente negativ”. Scenariul cu finalitate pozitivă

mai este numit în literatura de specialitate „decizie prin consens” [55, p.147]. Este exemplul

clasic al democraţiei consociative a Elveţiei, sau mai nou încercările de găsire a consensului în

Belgia. Aceste democraţii funcţionează în baza consensului, şi nu a regulii majorităţii. Toate

aceste exemple, însă, sunt extrem de particulare. Pentru ca astfel de societăţi să supravieţuiască

sunt necesare un şir de condiţii: istoric specific; talentul de conciliator a elitelor; toleranţa;

consens cu privire la viitorul statului; identitate naţională care să descurajeze pretenţiile radicale

de separare; un grad de aderare la procedurile democratice, care să excludă mijloacele violente

de soluţionare a disensiunilor. Celălalt scenariu, cu final negativ pentru statul în care se

desfăşoară procesul de separare, presupune generarea de pretenţii confederale sau de

independenţă.

În opinia autorului, pentru cazul relaţiilor dintre etniile minoritară găgăuză şi majoritară

moldovenească, varianta optimă de interacţiune ar fi cea de integrare. Soluţia respectivă denotă o

atitudine loială din partea ambelor părţi, şi permite păstrarea specificului naţional a etniei

minoritare în condiţiile consolidării statului unitar. Moment, de altfel, ce şi-a găsit reflectarea şi

în Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova [13]. În preambulul Concepţiei se

menţionează că ea „reprezintă totalitatea principiilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare privind

integrarea şi consolidarea poporului multicultural şi multilingv al Republicii Moldova prin

armonizarea intereselor naţionale generale cu interesele tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice

din ţară”. În acest mod poate fi doar apreciată pozitiv dorinţa elitelor politice de a promova

politici integratoare în domeniul relaţiilor interetnice şi consolidării poporului Republicii

Moldova. Paralel, în compartimentul al III-lea „Principiile politicii naţionale” se vorbeşte despre

„inadmisibilitatea oricăror acţiuni orientate spre asimilare şi deznaţionalizare”.

60

2.3. Concluzii la compartimentul II

Compartimentul al doilea a tezei de doctor prezente a pus în dezbatere subiecte cu privire

la fundamentarea ştiinţifică a principalelor concepţii, sintagme şi teorii ce ţin de stabilirea şi

întreţinerea unor relaţii social-politice între puterea centrală şi cea regională a unui stat. În acest

scop a fost analizată practica internaţională în domeniu, în baza unor state democratice care ar

putea reprezenta exemple de urmat pentru Republica Moldova. Astfel în primul paragraf, pe de o

parte, au fost cercetate principalele noţiuni şi sintagme specifice obiectului de studiu vizat, iar pe

de altă parte, a fost analizată practica statelor europene cu tradiţie în soluţionarea problemelor

similare din Republica Moldova prin metode şi tactici de compromis.

Paragraful al doilea, de asemenea, a inclus două direcţii de cercetare distincte. Pe de o

parte, s-a investigat parcursul istoric al etnicită�ii găgăuze pentru a explica esenţa pretenţiilor

social-politice ale acesteia în spaţiul social-politic moldovenesc. De asemenea, sunt examinate şi

momente pur teoretice ce ţin de identificarea corectitudinii şi oportunităţii utilizării unor astfel de

sintagme relevante ca: naţiune, etnie, popor, minoritate etnică, minoritate naţională.

Practica internaţională în domeniul relaţiilor instituţionale între puterile centrală şi

regională a unui stat este una destul de diversă şi diferită. Pentru a crea un tip-model pentru

Republica Moldova este necesar de a ţine cont de toate elementele de specificitate şi singularitate

prezente. În vederea analizei relaţiilor instituite între puterea centrală Republicii Moldova şi cea

regională a UTAG, trebuie să ţinem cont de faptul că unitatea autonomă este creată pe principii

etnice, fapt ce implică un şir de momente aparte. Din această cauză pe parcursul

compartimentului de faţă am analizat nu doar abordările instituţionale şi relaţionale cu privire

structura statului, ci şi parcursul singular al etniei găgăuze în spaţiul geografico-politic regional

şi naţional. Demersul istoric şi etnopolitic a permis autorului să pregătească teren ştiinţifico-

teoretic pentru compartimentele practice de mai departe.

Întâi de toate, aşi dori să subliniez că găgăuzii sunt un popor puţin numeros de origine

turanică şi de confesiune creştină, ce în virtutea vitregiilor istoriei, la răscrucea secolelor XVIII-

XIX au populat compact regiunile din sudul Basarabiei, Republica Moldova de astăzi. În raport

cu populaţia băştinaşă majoritară, găgăuzii au statut de minoritate naţională, însă se deosebesc de

celelalte minorităţi prin faptul că nicăieri în lume nu există o comunitate mai numeroasă a

etnicilor găgăuzi, fapt ce explică statutul special al etniei în sistemul politico-administrativ al

Republicii Moldova. Din cauza unicităţii sale, minoritatea naţională găgăuză din Republica

Moldova, poate fi considerată, din punct de vedere pur etnic, drept popor puţin numeros. Din

punct de vedere politic, găgăuzii sunt parte a unei societăţi unice, celei ale Republicii Moldova.

61

În al doilea rând, relaţiile dintre puterea politică centrală şi cea regională a UTAG trebuie

să fie una de natură cooperantă şi reciproc avantajoasă, reieşind din principiile integrării şi

consolidării poporului Republicii Moldova. Asimilarea şi separarea pot provoca doar confruntare

şi dezintegrare, ceea ce nu satisface interesele nici a unei etnii convieţuitoare din societatea

moldovenească. Modalitatea optimă de edificare a relaţiilor social-politice stabile şi reciproc

avantajoase între găgăuzi şi instituţiile centrale ale Republicii Moldova este cea desfăşurată în

limitele legale ale unui stat unitar, cu condiţia asigurării drepturilor găgăuzilor la autoguvernare

limitată în cadrul politico-juridic al unei autonomii teritoriale.

În fine, varianta relaţional-structurală optimă, dedusă de autor în capitolul teoretic şi care

va fi drept bază pentru dezvoltarea compartimentelor practice, se va referi la instituirea unei

regiuni autonome teritoriale în cadrul unui stat unitar. Această soluţie a rezultat din studiul

proceselor de regionalism şi regionalizare dezvoltate în statele europene, cu circumstanţe

apropiate celor din Republica Moldova.

62

3. CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA RELAŢIILOR POLITICE DINTRE UNITATEA

TERITORIALĂ AUTONOMĂ GĂGĂUZIA ŞI AUTORITĂŢILE CENTRALE

ALE REPUBLICII MOLDOVA

Compartimentul al III-lea include rezultatele cercetării efectuate de către autor privitor la

constituirea şi dezvoltarea relaţiilor politice ale Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia cu puterea

politică centrală a Republicii Moldova. Sunt analizate aspectele social-politice ale subiectului de

investigaţie, cât şi cele juridice. Cronologia evenimentelor analizate include perioada de la

sfârşitul anilor '80 ai secolului al XX-lea până la etapa actuală.

3.1 Etapa iniţială a relaţiilor dintre puterea centrală şi elitele regionale găgăuze

Analiza subiectului relaţiilor dintre puterea politică centrală a Republicii Moldova şi cea

regională a etniei găgăuze în cadrul paragrafului de faţă se realizează prin intermediul metodei

istorice. Abordarea retrospectivă devine destul de importantă în vederea identificării condiţiilor

şi contextului de constituire a UTAG. Demersul euristic demarează nu nemijlocit din momentul

constituirii Republicii Moldova ca stat suveran şi independent (1990-1991), ci puţin mai

devreme, din momentul iniţierii proceselor de reformare a URSS (a doua jumătate a anilor '80 ai

secolului al XX-lea), care într-un final au catalizat procesul de destrămare a statului sovietic. O

caracteristică inalienabilă a procesului dezintegrator fiind răbufnirea mişcărilor de emancipare

etnonaţionale pe întreg teritoriul sovietic.

Sfârşitul anilor '80 al secolului al XX-lea semnifică pentru Uniunea Sovietică în

ansamblu, cât şi pentru republicile unionale din componenţa acesteia, o perioadă de transformări

sistemice generatoare de situaţii de incertitudini şi bruiaje de sistem. Noii lideri ai Partidului

Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) au simţit necesitatea efectuării de reforme, însă pe

parcursul acestora se crease certitudinea că desfăşurarea evenimentelor depăşesc intenţiile şi

controlul exercitat de către structurile sovietice de partid.

Revenind la subiectul de investigaţie, în vederea cercetării relaţiilor politice ce se

cristalizau în sudul RSSM la sfârşitul anilor '80, trebuie să menţionăm caracterul conflictual al

acestor raporturi, de unde şi este oportună utilizarea metodologiei de cercetare aparţinând teoriei

conflictelor [123, p.126-143]. Ştiinţa conflictologică ne indică asupra a trei etape distincte ale

conflictului: etapa pre-conflict, faza manifestă a conflictului, etapa post-conflict [139, p.84-138].

63

Prin prisma acestor stadii urmează să fie elucidate realităţile social-politice din Republica

Moldova în perioada devenirii sale.

Analizând etapa pre-conflict, avem în vedere perioada când se acumulează masa critică

ce poate provoca declanşarea conflictului propriu-zis. Este absolut firesc că conflictul nu apare

„pe loc gol”, întotdeauna el este precedat de o desfăşurare anumită a unor evenimente ce

pregătesc apariţia acestuia. În etapa respectivă pot fi identificaţi eventualii protagonişti ai

conflictului, se cristalizează situaţia de problemă, respectiv, poate fi detectată problema-cheie a

conflictului. În termeni cronologici, cu referinţă la cazul conflictului din sudul Republicii

Moldova avem în vedere anii 1988-1990. Este o perioadă foarte complicată şi complexă în

istoria poporului Republicii Moldova, şi nu doar. Evenimentele ce s-au desfăşurat în perioadă

respectivă în arealul geopolitic est-european au avut un impact colosal asupra dezvoltării de mai

departe a sistemului politic internaţional. La modul direct este vorba despre democratizarea

sistemului sovietic de comandă şi prăbuşirea Uniunii Sovietice – ideologul şi cea mai

reprezentativă putere a blocului socialist, implicat în războiul rece.

Revenind la cazul particular analizat în teza de faţă, menţionez că etapa de creare a

condiţiilor favorabile declanşării şi dezvoltării ostilităţilor, poate fi divizată în două stadii. În

primul rând, este vorba de perioada cuprinsă între primăvara anului 1988 şi toamna lui 1989.

Este perioada de concepere a mişcării de renaştere culturală a găgăuzilor şi de căutare a formelor

de materializare a acesteia. Sunt lansate idei şi concepţii privind necesitatea protejării drepturilor

etniei găgăuze, în dorinţa sa de a-şi păstra specificul cultural. Cea de a doua etapă se referă la

segmentul cronologic dintre toamna anului 1989 şi primăvara anului 1990 şi se caracterizează

prin maturizarea mişcării de emancipare etnico-culturală a găgăuzilor. Pe lângă revendicările de

ordin cultural, încep să fie formulate şi cele de ordin politic, ce urmau să asigure mediul social-

politic prielnic şi legal garantat, al dezvoltării autonome a etniei găgăuze în cadrul RSSM.

Ar fi dovada unui amatorism ştiinţific, dacă aşi discuta despre formarea cauzelor,

motivelor şi condiţiilor de izbucnire a conflictului din sudul republicii, în termeni exclusiv

„imediaţi”. Cauzele conflictului nu pot fi reflectate doar de către evenimentele ce au avut loc

nemijlocit înainte de izbucnirea acestuia. Din această perspectivă, pot fi desluşite cauze de natură

istorică (de durată), şi cauze „nemijlocite”, mai mult de esenţă politică curentă. Această

observaţie este perfect valabilă şi pentru conflictul analizat. Disensiunile dintre puterea centrală a

statului moldovenesc şi puterea regională a liderilor găgăuzi au la bază cauze cu mult mai vechi,

şi nu doar cele ce s-au manifestat prin evenimentele din perioada 1988-1991. Complexitatea

situaţiei de atunci mai este acutizată şi de faptul, că relaţia dintre centru şi periferie era una de

natură triplă. Pe de o parte, relaţia Chişinău (putere regională) – Moscova (putere centrală); pe de

64

alta, Comrat, Ciadîr-Lunga, Vulcăneşti (putere regională) – Chişinău (putere centrală); şi în final,

Comrat, Ciadîr-Lunga, Vulcăneşti (putere regională) – Moscova (putere centrală).

Vorbind despre cauzele de natură istorică, atunci în mare parte, ele au fost reflectate în

capitolul anterior, însă în cele ce urmează este necesar de a reitera esenţa acestora. Problema cea

mai gravă este că pe parcursul a aproape două secole de locuire a găgăuzilor pe teritoriul

Basarabiei, contactele cu populaţia băştinaşă majoritară nu au fost de natură să contribuie la

apropierea dintre aceste două etnii. Găgăuzii au locuit compact în comunităţile proprii şi

întreţineau puţine legături strânse cu moldovenii. De amintit, că la începutul secolului XIX, când

găgăuzii de rând cu bulgarii au populat masiv sudul Basarabiei, ei au venit nu pe teritoriul

moldovenilor, ci pe cel al Imperiului Ţarist, care le-a oferit protecţie. De aici şi ataşamentul mare

faţă de statul rus sau cultura rusă. Plus la aceasta şi procesul intens de rusificare, atât din

perioada ţaristă, cât în special, din perioada sovietică, şi-a lăsat o amprentă puternică asupra

mentalităţii găgăuzilor.

În al doilea rând, găgăuzii de-a lungul evoluţiei etnonaţionale au avut puţine şanse de a-şi

dezvolta propria cultură. În momentul în care găgăuzii se aflau în componenţa Imperiului Ţarist,

ei erau confundaţi cu bulgarii. În perioada în care Basarabia era parte a statului român, s-a

încercat asimilarea găgăuzilor, fără de succes de altfel. În perioada sovietică, cu mici excepţii,

statul nu era cointeresat în emanciparea naţională a popoarelor mici, în condiţiile în care statul

sovietic construia proiectul său numit „popor sovietic”. Abia către sfârşitul secolului al XX-lea

se formează o categorie distinctă de intelectuali găgăuzi, în stare să asigure suportul ştiinţific al

pretenţiilor şi doleanţelor etniei la propria cultură modernă. Plus la aceasta şi slăbirea controlului

politic autoritar a creat premise pentru desfăşurarea proceselor de emancipare.

În al treilea rând, un factor ce a contribuit decisiv la crearea unor fisuri de ordin cultural

între găgăuzi şi moldoveni, a fost optarea realizată pe parcursul deceniilor de către populaţia

găgăuză pentru limba rusă drept „limbă maternă”. Pentru găgăuzi este specific un bilingvism

găgăuzo-rusesc bine pronunţat. Reamintim, că limba rusă în opinia istoricilor găgăuzi este cea

care le-a asigurat perpetuarea culturală şi rezistenţa faţă de asimilare [132]. Ataşamentul şi

loialitatea sporită a poporului găgăuz faţă de limba rusă îi apropie mult de cultura rusă şi de

purtătorii acesteia (atât sociali, cât şi instituţionali). Faptul respectiv conţine însă şi reacţii

adverse, în ceea ce priveşte relaţiile cu moldovenii şi cu puterea centrală de la Chişinău. În

condiţiile în care limba de stat a Republicii Moldova, conform Constituţiei, este cea

moldovenească, este firesc că integrarea socială a găgăuzilor este anevoioasă, în condiţiile

puţinei cunoaşteri a acesteia.

65

Un al patrulea moment necesar de menţionat, este unul de natură social-economică.

Găgăuzii, atât în mod sporadic, la finele secolului al XVIII-lea, cât şi în mod organizat, la

începutul secolului al XIX-lea, au populat (în ceea ce priveşte teritoriul actual al Republicii

Moldova) cu preponderenţă zona din sudul Basarabiei, numită Bugeac. În virtutea condiţiilor

geografico-climaterice această zonă nu predispune spre o agricultură dezvoltată şi diversificată.

Atât fitotehnia, cât şi zootehnia regiunii fiind pe parcursul secolelor strict specializată şi nu

întotdeauna foarte rentabilă. De asemenea, în perioada sovietică procesul de industrializare nu a

fost foarte dezvoltat în zona geografică respectivă. În aceste condiţii, atât pentru zona de sud a

RSSM, în general, cât şi pentru localităţile populate compact de găgăuzi, în particular, s-a creat

stereotipul unor regiuni geografice mai puţin dezvoltate economic, comparativ cu zonele de

nord, centrală sau de est ale republicii. Găgăuzii se simţeau marginalizaţi şi frustraţi din acest

punct de vedere, mai mult chiar se considera că această situaţie social-economică a găgăuzilor

este rezultatul unei politici intenţionate a conducerii sovietice de la Chişinău.

Aceste cauze de natură istorică, ce s-au creat şi acumulat pe parcursul deceniilor, au erupt

către sfârşitul secolului al XX-lea, în virtutea creării unor condiţii prielnice pentru aceasta.

Perioada de cristalizare contradicţiilor şi de crearea a situaţiei de conflict, din ce am menţionat

mai sus, poate fi divizată în două etape, din punctul de vedere al intensităţii şi caracterului

relaţiilor politice dintre centrul politic al RSSM şi puterea politică regională găgăuză în devenire.

Drept moment incipient poate fi considerat anul 1988, când pe întregul teritoriu al URSS, dar în

special în unele republici unionale de la periferia occidentală, sub influenţa ideilor şi politicilor

reformatoare, intrate în istorie cu numele de „glasnosti” şi „perestroika”, au loc mişcări populare,

orientate iniţial spre reformarea partidului de guvernământ şi a puterilor locale.

Iniţial, aceste mişcări se dezvoltau în calitate de asociaţii obşteşti în care se discutau

probleme de natură social-politică, nefiind vorba despre vreun „proiect etnic”. În cazul RSSM

acest segment de asociaţii obşteşti era reprezentat, iniţial, de către Mişcarea Democratică pentru

Susţinerea Restructurării, a cărei grup de iniţiativă a fost constituit la 3 iunie 1988 [87]. În

proiectul de Program al organizaţiei, se sublinia: “Mişcarea Democratică este o uniune social-

politică benevolă a cetăţenilor, apărută în urma activităţii maselor în vederea realizării liniei

partidului spre restructurare. Principiile ei de bază sunt democraţia şi umanismul, publicitatea şi

legalitatea, controlul din partea obştimii a realizării voinţei poporului de către organele sovietice

şi de stat. Mişcarea Democratică este o garanţie socială a apărării unui stat bazat pe drept care ar

permite obştimii să devină o forţă politică reală”. Din prevederile programatice se observă cert

caracterul pur obştesc a Mişcării, de influenţare a puterii politice în spiritul politicii de

„perestroika” şi care nu avea scopuri naţional renascentiste.

66

Paralel cu această structură obştească cu scopuri politice, apar şi altele cu o nuanţă mai

mult naţional-culturală. Acestea nu se referă la probleme generale ale societăţii în ansamblu, ci

se axau pe cele specifice ale unor segmente etnonaţionale distincte. Primele formaţiuni de acest

gen au fost (în ordinea cronologică a constituirii): Cenaclul literar-muzical „Alexe Mateevici”,

constituit la 15 iunie 1988, de ziua de naştere a poetului M. Eminescu; şi clubul de discuţii al

intelectualilor găgăuzi „Gagauz Halkî” (poporul găgăuz), constituit în primăvara anului 1988.

Ambele organizaţii aveau drept scop promovarea valorilor culturale ale etniilor pe care le

reprezentau. Însuşi faptul că anume găgăuzii şi moldovenii au simţit necesitatea de a crea astfel

de organizaţii obşteşti ne vorbeşte despre caracterul asemănător al problemelor cu care se

confruntau aceste două etnii în perioada respectivă, din punctul de vedere al emancipării

etnonaţionale.

Chiar poate fi desluşită o similitudine între procesele parcurse de către moldoveni şi

găgăuzi, în vederea renaşterii etno-culturale. Aceste procese nu s-au putut desfăşura în paralel,

fără a se întretăia la etapa incipientă şi cea mai radicală, de altfel. În opinia lui F. Angheli

„procesul de emancipare naţională a fost mult mai activ la intelectualii găgăuzi, pe motiv că ei nu

au avut niciodată posibilitatea de a-şi apăra şi promova identitatea” [122, p.12]. În cea mai mare

parte a perioadei sovietice, istoriografia nu a acordat o atenţie sporită analizei etnogenezei şi

dezvoltării găgăuzilor. Iar orice tentativă de studiu a istoriei şi promovare a limbii şi culturii

populare, ar fi putut fi calificată drept „act naţionalist antisovietic” ce venea în contradicţie cu

internaţionalismul socialist de clasă promovat la nivel de ideologie de stat. Această politică a

statului sovietic era susţinută şi promovată cu sprijinul sistemului autoritar de comandă, ce

contracara orice abatere de la norma general oficializată şi acceptată. Şi doar în condiţiile

„liberalizării gorbacioviste” a sistemului administrativ de comandă şi a aparatului de

constrângere, a fost posibil de a vorbi şi a gândi altfel, iar ulterior şi de a acţiona [124].

„Gagauz Halkî” în momentul constituirii sale ca mişcare neoficializată (primăvara 1988),

reprezenta un club de discuţie mobil creat de către intelectualitatea găgăuză, majoritară din

Comrat, şi care-şi desfăşura şedinţele în localităţile cu populaţie preponderent de origine etnică

găgăuză, cu scopul iluminării acestora prin discutarea problemelor de natură cultural-lingvistică

şi istorică.

Atât mişcarea „Gagauz Halkî”, cât şi cenaclul literar-muzical „Alexe Mateevici” sau

Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării, au fost mişcări ce porneau de jos în sus,

după modelul grupurilor de presiune, care nu reprezentau puterea. La momentul respectiv (prima

jumătate a anului 1988) aceste structuri neformale activau în paralel fără a se intersecta, fiecare

promovându-şi scopurile fără a atinge interesele alteia. În ceea ce priveşte relaţiile la nivel

67

oficial, atunci conducerea raioanelor populate preponderent de către găgăuzi, nu semnala

nemulţumiri la adresa conducerii de partid ierarhic superioare. Situaţia existentă în acea perioadă

poate fi caracterizată printr-o „acalmie înainte de furtună”. Începutul anului 1988 încă nu

prevestea o schimbare a situaţiei din republicile unionale ale URSS, în pofida unor mişcări

populare, la moment „inocente”, cu scopuri ce nu întotdeauna coincideau cu cele promovate la

nivel oficial.

Prima jumătate a anului 1989, din punctul de vedere a comportamentului populaţiei

găgăuze şi a liderilor neformali ai acesteia, se caracterizează printr-o continuă creştere în

intensitate a activităţii de mobilizare a maselor populare. Pe lângă schimbarea de intensitate, se

observă şi o schimbare de esenţă a problematicii abordate. Încep să apară revendicări ce ţin de

asigurarea dezvoltării culturale a găgăuzilor prin intermediul unei autonomii în cadrul RSSM.

Apariţia acestor lozinci poate fi explicată prin două raţionamente. Un prim raţionament este de

ordin obiectiv, găgăuzii, fiind o comunitate etnică ce în virtutea vitregiilor destinului, pe

parcursul secolelor nu au putut să-şi creeze un stat al său, dintotdeauna şi-au dorit să aibă o

formă de autodeterminare. Reieşindu-se din realităţile social-politice existente, modalitatea reală

ar fi fost autonomia. Şi al doilea raţionament, este de sorginte subiectivă, şi se referă la faptul că

intensitatea şi natura revendicărilor din raioanele preponderent populate de găgăuzi, erau la

sfârşitul anilor '80 ai secolului al XX-lea, direct proporţionale cu situaţia din centrul politic al

RSSM – Chişinău. Din momentul în care pe parcursul anului 1989 la Chişinău mişcările obşteşti

se implică şi influenţează tot mai mult conducerea politică şi de partid a RSSM pe direcţia

emancipării naţionale a moldovenilor, găgăuzilor nu le rămâne altceva decât să urmeze cursul

acestor activităţi [122, p.16].

De exemplu, după cum în data de 20 mai 1989 prin fuziunea Mişcării Democratice pentru

Susţinerea Restructurării şi a cenaclului literar-muzical „Alexe Mateevici” are loc constituirea la

Chişinău a Frontului Popular din Moldova, la Comrat în data de 21 mai 1989 prin fuziunea

mişcărilor social-politice „Gagauz Halkî”, „Birlic” (Unitate) şi „Vatan” (Patria) se formează o

singură organizaţie cu statut de mişcare populară - „Gagauz Halkî”. „Birlic” şi „Vatan”

reprezentau mişcări obşteşti ale găgăuzilor aparţinând comunităţilor din Ciadîr-Lunga şi,

respectiv, Vulcăneşti. Existenţa a trei formaţiuni obşteşti ce promovau interesele unei şi aceeaşi

entităţi etnonaţionale se explică prin rivalitatea „dintotdeauna” ce a existat şi continuă să existe

între aceste trei comunităţi găgăuze, pentru ocuparea poziţiei de lider în reprezentarea intereselor

poporului găgăuz. Îndeosebi concurenţa se referea la centrele raionale Ciadîr-Lunga şi Comrat.

În urma acestor rivalităţi (care s-au păstrat şi la moment) în calitate de lider ai mişcării de

emancipare a găgăuzilor a ieşit învingător Comratul. Aceasta datorită spiritului mai combativ a

68

populaţiei raionului. De amintit că în 1906 la Comrat au avut loc mişcări revoluţionare, ce s-au

soldat cu crearea unei republici, fie şi de scurtă durată [122, p.26]. Plus la aceasta, în perioada

sovietică, cei mai mulţi găgăuzi erau concentraţi anume în raionul Comrat.

În rezoluţiile adoptate la această întrunire se vorbea despre necesitatea creării autonomiei

găgăuze, în calitate de mediu legal şi politic, pentru soluţionarea problemelor poporului găgăuz:

„RASSG – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Găgăuză, în componenţa RSS

Moldoveneşti” [144, p.1,3]. De asemenea, se cerea acordarea statutului de limbă de stat nu doar

limbii moldoveneşti, ci şi limbii ruse. Problema lingvistică începe să iasă în prim-plan, fiind un

aspect foarte sensibil pentru poporul găgăuz, care se simţea marginalizat din viaţa socială ca

urmare a unei probabile legi care ar legifera statutul unic de limbă de stat doar pentru limba

moldovenească. Aceasta în condiţiile în care, în virtutea unor condiţii istorice specifice,

populaţia găgăuză în majoritatea sa absolută nu poseda limba moldovenească. Cu toate că, atât

Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti [5], cât şi Legea cu privire la

funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti [29], conţineau prevederi aparte

despre „ocrotirea şi dezvoltarea limbii poporaţiei găgăuze”, găgăuzii considerau că doleanţele lor

nu sunt luate în consideraţie.

Un moment foarte prielnic pentru promovarea revendicărilor populaţiei găgăuze din

RSSM a fost reprezentat de alegerile în Sovietul Suprem al URSS din 29 martie 1989. S-a

încercat de a ridica problema la un alt nivel, superior celui republican, şi anume unional. Liderii

formaţiunii „Gagauz Halkî” au folosit aceste alegeri pentru a-şi promova ideile, precum şi pentru

a a-şi fortifica poziţiile în relaţiile cu conducerea comunistă oficială a raioanelor cu populaţie

compact-găgăuză. Fapt ce le-a reuşit în mare parte. Conducătorii de partid din teritoriu, ca şi cei

de nivel republican şi unional, nu gestionau la modul cuvenit situaţia, care începuse să iasă de

sub control. Se simţea că populaţia începe să acorde mai multă încredere liderilor neformali,

liderilor mişcărilor populare, în detrimentul conducerii oficiale al Partidului Comunist din

Moldova. Şi aceasta a fost doar faza incipientă. Acest proces a fost, nu unul particular, specific

doar situaţiei din RSSM. Pe întreg cuprinsul URSS se simţea slăbirea puterii conducătoare a

PCUS.

În acest context apare o întrebare firească, ce cu siguranţă a incitat abilităţile analitice a

multor martori oculari ai acestor evenimente, sau istorici: era posibil de exterminat germenii

conflictului în faza pre-conflict, până a se cristaliza şi intra în contradicţie interesele

participanţilor la procesul de distribuire a puterii în RSSM în proces de tranziţie spre Republica

Moldova, în calitate de stat de drept. Teoria conflictului social indică asupra faptului că cel mai

binevenit este de a soluţiona conflictul în faza incipientă a acestuia. Fapt dezirabil, dar în opinia

69

noastră, puţin real în condiţiile conflictului analizat. Aceasta pe motiv că tensiunile ce au

izbucnit în sudul republicii trebuiesc analizate în contextul general al proceselor de dezintegrare

ce se desfăşurau în Uniunea Sovietică. Puterea politică comunistă unională a scăpat procesul de

reformare de sub control. Iar puterile republicane comuniste ori s-au dezintegrat, ori nu au putut

reacţiona adecvat, pe motiv că nu puteau gestiona de unii siguri fără indicaţii de la centru. Sunt

reacţiile adverse fireşti ale unui proces de dezintegrare. Putem vorbi despre „efectul pendulului”,

când cu cât este mai forţat acesta cu atât balansarea este mai mare, trecându-se de la o extremă la

alta, şi doar apoi treptat se revine la normal. Aşa şi în cazul nostru, de la o extremă s-a trecut la

alta, ca apoi spiritele să se liniştească.

Către toamna anului 1989 se trece într-o fază mai acută a relaţiilor dintre puterea politică

centrală a RSSM şi cea regională reprezentată nu de conducătorii de partid locali, ci de liderii

mişcării „Gagauz Halkî”. În acel moment se desluşesc clar părţile implicate şi „mărul discordiei”

pe cale să genereze conflictul. Se prefigurează intenţia de emancipare etnopolitică a găgăuzilor,

care consideră că doar prin existenţa unei proprii autonomii se va putea păstra ca popor. Intenţie

ce vine în contradicţie cu politica puterii centrale a RSSM, ulterior a Republicii Moldova,

promovată în primii ani de independenţă. Cauza conflictului ce se prefigura era lupta pentru

repartiţia puterii politice între centru şi periferie.

În data de 12 noiembrie 1989 la Comrat se desfăşoară Congresul extraordinar al

reprezentanţilor plenipotenţiari ai poporului găgăuz [137]. În articolul 1 al deciziei Congresului

în cauză se menţionează: „De a forma Republica Autonomă Sovietică Socialistă Găgăuză în

componenţa RSS Moldovenească, de a ruga Sovietul Suprem al RSS Moldovenească şi al II-lea

Congres al deputaţilor poporului din URSS să aprobe decizia respectivă” [137, p.1]. Prin acest

act se încerca a aduce la cunoştinţa tuturor popoarelor URSS despre situaţia găgăuzilor. Delegaţii

au elaborat şi un proiect de lege privind autonomia găgăuză [137, p.5-6]. Specific deciziilor şi

declaraţiilor adoptate de Congres este un pronunţat caracter socialist al conţinutului. De

exemplu, la capitolul scopurile creării RASSG se specifica, întâi de toate despre construcţia unui

socialism adevărat şi consolidarea unei puteri veritabile a poporului, şi doar la sfârşit se vorbeşte

despre renaşterea culturii găgăuze. Limbajul ideologizat al documentelor Congresului poate fi

explicat prin reacţia „la fierbinte” a găgăuzilor faţă de evenimentele din luna noiembrie ce s-au

desfăşurat la Chişinău: sabotarea paradei de 7 noiembrie şi tentativa de asalt a sediului

Ministerului de Interne, din 10 noiembrie 1989. În felul acesta găgăuzii doreau să se distanţeze

de acţiunile antisovietice, în ideea de a găsi sprijin în persoana liderilor de partid republicani şi

unionali. Însă, atât Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, cât şi Comitetul Central al PCM au

70

refuzat să accepte deciziile congresului, anulându-le pe motiv de anticonstituţionalitate şi lipsă

de legitimitate.

Începutul anului 1990 s-a evidenţiat din punct de vedere politic prin alegerile în Sovietul

Suprem a RSS Moldoveneşti. Specificul acestor alegeri este că în ele s-au implicat, pe lângă

membrii PCM, şi reprezentanţii organizaţiilor obşteşti şi a mişcărilor populare în plină

ascensiune politică. În parlamentul ales în 1990 au acces 12 deputaţi găgăuzi, care, de rând cu

alţi reprezentanţi ai bulgarilor şi etniei ruse din sudul Moldovei au creat fracţiunea „Bugeac”.

Parlamentul ales în 1990, reprezenta, în mare parte doleanţele şi spiritele de moment ale

populaţiei republicii. Pentru o perioadă se crea impresia că se va reuşi. Însă desfăşurarea

procesului politic a fost luată în mâini de către o parte din deputaţi, nu cei mai numeroşi, însă cei

mai combativi la moment – reprezentanţii fracţiunii Frontului Popular din Moldova, care pe

parcursul anului 1990 a devenit una de extremă, îndeosebi în problemele ce ţin de politicile faţă

de minorităţile naţionale din Moldova. Se acutiza caracterul contradictoriu a poziţiilor deţinute

de deputaţii moldoveni şi cei ai altor etnii. Cel mai vizibil fenomenul se materializa prin opoziţia

dintre deputaţii din Frontul Popular şi cei din fracţiunea „Moldova Sovietică”, în majoritate din

stânga Nistrului, susţinuţi de cei din fracţiunea „Bugeac”.

Totuşi, în cazul disensiunilor în care erau implicaţi deputaţii din stânga Nistrului nu

putem vorbi despre un conflict etnic, ci mai degrabă ideologic, în condiţiile în care în dreapta

Nistrului se mergea hotărât spre ideea independenţei statului moldovenesc, directorii de uzine şi

liderii comunişti din stânga Nistrului nu puteau accepta acest fapt. Pe când în problema găgăuză,

substanţa etno-culturală a fost dominantă.

Deputaţii găgăuzi au continuat să insiste asupra legitimităţii revendicărilor privind

autonomia. Însă majoritatea deputaţilor Sovietului Suprem au respins aceste idei. Prin conţinutul

Avizului prezentat de către comisiile pentru problemele naţionale, administraţie publică şi

economie locală, şi aprobat de către Sovietul Suprem al RSS Moldova se menţiona: „problema

găgăuză nu există decât în sensul dezvoltării libere a culturii naţionale a acestui grup etnic. În ce

priveşte aspectul social-economic al problemei, el nu este propriu numai găgăuzilor, ci întreg

sudului republicii şi vizează nu numai interesele găgăuzilor, dar şi al bulgarilor, moldovenilor,

ucrainenilor etc.” [35]. Prin aceeaşi hotărâre Sovietul Suprem mai stabilea „a anula hotărârile

şedinţelor I, II şi III ale congresului extraordinar al reprezentanţilor poporaţiei găgăuze ce ţin de

formarea R.A.S.S. Găgăuze şi formarea organelor paralele ale puterii de stat, adoptate la 12

noiembrie 1989, 3 decembrie 1989 şi 22 iulie 1990”. În acest fel, forul legislativ suprem al RSS

Moldova refuza să discute problema autonomiei în felul în care se cerea de către reprezentanţii

găgăuzilor. Din acest moment se trece la o fază calitativ nouă a relaţiilor dintre autorităţile

71

centrale ale Republicii Moldova şi liderii etniei găgăuze. În literatura politologică privind esenţa

conflictelor acest moment se numeşte incident. Prin consumarea incidentului se trece de la faza

pasivă a conflictului la cea activă. Faza manifestă a conflictului include trei stadii: incidentul,

escaladarea şi încetarea [123, p.290-295].

Incidentul semnifică acea acţiune prin care se pun bazele ciocnirilor manifeste, prin care

situaţia de conflict devine conflict, propriu-zis. În cazul cercetat, refuzul oficializat al Sovietului

Suprem de a examina chestiunea autonomiei găgăuze a servit drept imbold pentru liderii găgăuzi

de a trece la acţiuni mai radicale. Radicalizarea poziţiei a mai fost determinată şi de alţi factori:

în primul rând, adoptarea de către Sovietul Suprem a unui şir de acte normative orientate spre

consolidarea statalităţii moldoveneşti (Declaraţia de suveranitate [30], Regulamentul cu privire la

drapelul de stat [37] etc.), care era considerată la acel moment de către liderii radicali găgăuzi

drept un proces periculos pentru afirmarea politică a găgăuzilor; în al doilea rând, sprijinul

poziţiei găgăuzilor de către liderii politici din stânga Nistrului; şi, în al treilea, poziţia duplicitară

a conducerii unionale, care, pe de o parte, „cocheta” cu liderii găgăuzi, iar pe de alta promitea tot

sprijinul conducerii de la Chişinău [172].

În calitate de reacţie de răspuns la poziţia adoptată de Sovietul Suprem la 19 august 1989

în oraşul Comrat se desfăşoară I Congres al deputaţilor de diferite niveluri din partea localităţilor

cu populaţie găgăuză. La lucrările forumului au luat parte circa 750 de deputaţi [146]. Printre

hotărârile cele mai importante ale congresului menţionăm [122, p.63-65]: crearea Republicii

Găgăuze, în calitate de stat independent în componenţa URSS; găgăuzii sunt cetăţeni ai URSS şi

nu a RSS Moldova; hotarele Republicii Găgăuze includ teritoriile raioanelor Comrat, Ciadîr-

Lunga, Vulcăneşti; alegerile în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze, au fost fixate pentru data

de 28 octombrie 1990.

Este cert că deciziile adoptate sunt extrem de radicale. De remarcat că independenţa

revendicată de găgăuzi a fost un act aprioric acţiunilor de acelaşi fel întreprinse de către liderii

politici din raioanele din stânga Nistrului. Demersul reprezentanţilor găgăuzi a instigat liderii

politici din stânga Nistrului la acţiuni asemănătoare, însă de o amploare şi efect mai mare. Cursul

evenimentelor din sudul şi estul republicii în perioada anilor 1990-1992 s-a caracterizat printr-un

caracter de interconexiune şi interdependenţă. Însă, în virtutea anumitor condiţii geografice,

economice, geopolitice şi geostrategice, pretenţiile de separare anumitor forţe politice din estul

Moldovei, ce nu doreau să cadă de acord cu vectorul procesului politic moldovenesc, au fost

mult mai fundamentale. Şi dacă găgăuzii prin revendicarea independenţei, doreau să-şi asigure

autonomia, atunci liderii populaţiei din stânga Nistrului intenţionau să meargă până la capăt în

realizarea pretenţiilor de independenţă şi statalitate proprie.

72

De altfel, după cum au susţinut ulterior liderii găgăuzilor din acea perioadă – S. Topal, M.

Kendighelean, N. Telipiz, 19 august a fost data ce a făcut posibilă existenţa autonomiei găgăuze

[172]. Reacţia de extremă, prin revendicarea independenţei, a fost o acţiune la cealaltă reacţie de

extremă a Sovietului Suprem al RSSM, dominat de radicalii din Frontul Popular, prin care

găgăuzii erau calificaţi nişte venetici. Se conştientiza că independenţa nu este o soluţie de

compromis, însă prin aceste cerinţe s-a încercat de a aduce la cunoştinţă opiniei publice din

Moldova şi din lume despre faptul că găgăuzii doresc şi pot să-şi apere drepturile la autonomie.

Însă exista un alt pericol – până unde se va merge cu reacţiile radicale de răspuns, fiindcă era cert

că Sovietul Suprem nu va recunoaşte aceste hotărâri.

Acţiunile de răspuns ale puterii centrale au fost iniţial de natură juridică. Imediat după

consumarea evenimentelor menţionate, pe data de 22 august 1989 prin Hotărârea Guvernului

RSS Moldova s-a hotărât dizolvarea mişcării populare „Gagauz Halkî” [16]. Prin această acţiune

s-a recunoscut rolul major jucat de mişcare în desfăşurarea evenimentelor. De altfel acest pas nu

a influenţat mult evenimentele, deoarece în cadrul alegerilor în Sovietul Suprem al Republicii

Găgăuze, considerate ilegale de către puterea centrală republicană, anume reprezentanţii mişcării

au învins în competiţia electorală. În aşa fel, liderii neformali ai „Gagauz Halkî” au devenit lideri

instituţionalizaţi ai nerecunoscutei Republici Găgăuze. Activitatea „Gagauz Halkî” se desfăşura

exclusiv în regiunea Bugeacului, care către această perioadă practic nu mai era controlată de

puterea centrală, în esenţă scoaterea în afara legii a mişcării nu a influenţat soarta politică a

liderilor acesteia.

Toamna anului 1990 a semnificat faza de escaladare a conflictului din sudul Moldovei,

fază caracterizată de ştiinţa conflictologică drept o confruntare deschisă dintre părţile

conflictului. Este prezentă agresivitatea, în plan psihologic, iar în plan material este vorba despre

violenţă. Se creează imaginea de duşman, societatea este divizată în „noi-voi”, „alb-negru”. Este

utilizată forţa fizică în calitate de ultim argument. Toate aceste caracteristici s-au referit perfect

la situaţia creată în toamna anului 1990 în sudul RSS Moldova, în regiunile locuite compact de

găgăuzi.

Puterea politică republicană centrală, care la acel moment era dominată de Frontul

Popular, decide să adopte o poziţie de forţă în relaţiile cu puterea politică de la Comrat. Pe data

de 2 septembrie 1990 îşi reîncepe activitatea Sovietul Suprem al republicii. Printre problemele ce

sunt discutate în mod prioritar se numără şi situaţia relaţiilor politice existente şi probabile în

sudul republicii. De asemenea, Sovietul Suprem încearcă să influenţeze conducerea unională, în

vederea respectării suveranităţii statului moldovenesc. Aceasta pe motiv că trupele speciale ale

Ministerului de Interne dislocate în Chişinău, au fost transferate la ordinul direct al ministrului de

73

interne al URSS V. Bakatin, fără a consulta ministerul de resort de la Chişinău, la Tiraspol. Deja

în perioada respectivă se lasă simţită schimbarea de atitudine a puterii politice unionale faţă de

evenimentele din Moldova. Conducerea URSS, în persoana lui M. Gorbaciov, cât şi în persoana

unor lideri conservatori, încep să acorde sprijin total liderilor din stânga Nistrului, care pledau

pentru păstrarea URSS. În felul acesta se încerca a impune conducerii Moldovei să rămână în

spaţiul sovietic. Implicit şi liderii găgăuzilor încep să conteze în activitatea sa pe sprijinul

centrului unional.

Revenind la activitatea Sovietului Suprem, subliniez că în aceeaşi zi de 2 septembrie

1990 forul adoptă o hotărâre privind unele măsuri de stabilizare a situaţiei. Printre cele mai

importante momente menţionăm [36]: condamnarea acţiunile distructive şi separatiste ale unor

lideri din sudul şi estul republicii; declararea anticonstituţionalităţii congreselor deputaţilor de

toate nivelurile desfăşurate la Comrat (19 august) şi la Tiraspol (2 septembrie); înfiinţarea în

RSS Moldova a instituţiei prezidenţiale.

Prin acţiunile de instituire a funcţiei prezidenţiale se dorea crearea unui organ care ar

asigura protejarea şi consolidarea suveranităţii statului moldovenesc în devenire. În scurt timp

parlamentul l-a ales în această funcţie pe M. Snegur, care începea să poarte responsabilitatea

principală pentru acţiunile de mai departe privind ameliorarea situaţiei din sudul republicii.

Totuşi relaţiile dintre Chişinău şi Comrat deveneau din ce în ce mai ostile. Un mare rol în

tensionarea situaţiei l-au jucat şi instigatorii, atât persoanele cu vederi radicale din ambele tabere,

cât şi din afară: conducerea unională şi liderii transnistreni. Simţind sprijinul din partea altor

puteri politice, găgăuzii continuau să valorifice poziţiile de independenţă.

Luna octombrie a anului 1990 a fost cea mai tensionată. Pe măsură ce se apropia data

alegerilor în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze, declarate anticonstituţionale de către

puterea politică de la Chişinău, ostilităţile se dezvoltau într-un ritm din ce în ce mai alert. Atât la

Chişinău, cât şi la Comrat, încep să se formeze detaşamente de paramilitare de autoapărare, care

de altfel nu dispuneau de nici un statut juridic. Pe data de 22 octombrie 1990 în Piaţa Marii

Adunări Naţionale din capitala RSS Moldova, se încep înrolarea doritorilor în detaşamentele de

voluntari pentru a porni în marş spre sudul republicii în vederea reinstaurării ordinii

constituţionale. „Voluntariada” iniţiată de prim-ministrul M. Druc este o pagină deloc simplă şi

chiar controversată în istoria Moldovei. Pentru găgăuzi este, însă, cu siguranţă o pagină de tristă

amintire. Marşul spre sud a detaşamentelor de voluntari a demonstrat, în mare parte, impotenţa

guvernului Druc, şi personal a şefului de guvern, M. Druc de a gestiona pe cale instituţională

problema. Sunt convinsă că în pofida raţionamentelor de ordin obiectiv, despre specificul

perioadei, precum şi a explicaţiilor privind comportamentul nu întotdeauna adecvat a liderilor şi

74

populaţiei găgăuze, implicarea şi instigarea populaţiei paşnice (atât a moldovenilor, cât şi a

reprezentanţilor altor etnii) la operaţiuni paramilitare, nu poate fi considerat un exemplu de

politică bine gândită. Prin aceste mişcări s-a implantat în memoria colectivă a moldovenilor şi

găgăuzilor un sentiment deloc confortabil de duşmănie, ce doar cu timpul va putea fi depăşit.

Reiterez, că este imposibil de a indica asupra vinovatului, şi nici nu doresc să exersez în

acest sens, însă momentele care puteau fi omise, şi care au determinat cele mai multe

inconvenienţe în direcţia construcţiei unui sistem de relaţii bazat pe încredere reciprocă, trebuie

să fie indicate. Problema este că atât reprezentanţii puterii centrale, cât şi cei ai puterii regionale

nu au putut gestiona situaţia în spiritul identificării compromisului, în perioada incipientă. Doar

prin ciocniri şi violenţe s-a conştientizat necesitatea căutării compromisului prin negocieri.

O mare parte din dramatismul situaţiei a fost asigurat şi de implicarea în conflict a terţilor

părţi. Aceştia au servit atât în calitate de instigatori, cât şi de complici. Aici este vorba despre

marşul diviziei Armatei Sovietice dislocate în Bolgrad sub conducerea generalului I. Şatalin spre

Comrat, marş autorizat de ministrul apărării URSS D. Iazov. Şi în al doilea rând, de intervenţia

detaşamentelor de autoapărare a populaţiei din stânga Nistrului, care urmau să „vină în apărarea

găgăuzilor” [122, p.97-98]. Pentru populaţia găgăuză, speriată de marşul voluntarilor moldoveni,

precum şi de detaşamentele de miliţie ce înconjurau raioanele în care compact locuiau găgăuzii,

prezenţa trupelor sovietice servea drept garanţie a securităţii lor, precum şi a procesului electoral

intenţionat. De altfel, alegerile în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze s-a desfăşurat nu doar

pe 28 octombrie, ci pe parcursul a mai multor zile, începând cu noaptea de 25 spre 26

octombrie. Este cert că în aşa condiţii de instabilitate politică şi divizare a societăţii, câştig de

cauză urmau să aibă cei mai radicali lideri populari.

Devenise cert că puterea politică unională de la Moscova, va sprijini acţiunile găgăuzilor

şi a populaţiei raioanelor din estul republicii, care urmau să devină un instrument al politicii

conducerii unionale de a menţine RSS Moldova în componenţa URSS. Dar desfăşurarea

evenimentelor de mai departe a demonstrat, că puterea politică unională, iar ulterior cea rusă, era

interesată mai mult de chestiunea autodeterminării raioanelor din stânga Nistrului, găgăuzii

neintrând în aria de interes geopolitic nemijlocit a Federaţiei Ruse.

În data de 26 octombrie 1990 prin hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova alegerile

din localităţile locuite compact de găgăuzi sunt anulate [32]. În aceeaşi zi se decretează

introducerea stării de urgenţă în unele localităţi din sudul republicii populate compact de găgăuzi

[31]. În conformitate cu acest act normativ este instituită o Comisie de Stat responsabilă de

administrarea directă a teritoriului vizat. Cele expuse denotă hotărârea puterii centrale de a

controla situaţia din regiune pentru a nu permite desfăşurarea unor activităţi ce ar intra în

75

contradicţie cu Constituţia RSS Moldova. Totuşi gradul de realizare a acestor prevederi au avut

de suferit, pe motiv că centrul republican nu putea controla situaţia din regiune. Prezenţa trupelor

paramilitare din stânga Nistrului şi a celor militare sovietice a asigurat succesul procesului

electoral în majoritatea localităţilor ce intrau în componenţa aşa-zisei Republici Găgăuze. De

altfel nu toate localităţile incluse în mod voluntar în componenţa republicii vizate au participat în

mod absolut, unele fiind populate şi de moldoveni.

În perioada 26 octombrie – 1 noiembrie au avut loc un şir de ciocniri între voluntarii

moldoveni, concentraţi în Cimişlia şi care protejau satele locuite de moldoveni sau cele cu

populaţie mixtă din punct de vedere etnic, pe de o parte, şi detaşamentele de autoapărare ale

găgăuzilor sau ale celor din stânga Nistrului. Activitatea Comisiei de Stat era destul de

anevoioasă, totuşi preşedintele acestei A. Sangheli reuşea să se întrevadă cu o parte din liderii

locali. Dar devenise cert că pentru a discuta chestiuni din cele mai importante pentru ulterioara şi

imediata soluţionare a conflictului, urma să se aştepte cu ce se va finaliza procesul electoral în

regiune, în vederea dialogării cu o putere reprezentativă a găgăuzilor, fie şi ilegală pentru

moment. Deja se pun bazele unui dialog instituţional între puterea politică centrală şi cea

regională, fie şi în condiţii nu chiar prielnice, precum şi într-un cadru legal-instituţional nedefinit

până la capăt.

Prima sesiune a Sovietului Suprem a Republicii Găgăuze are loc în data de 30 octombrie

1990. Desfăşurarea a avut loc în pofida caracterului ilegal şi anticonstituţional a acesteia,

declarat de Sovietul Suprem al RSS Moldova. Cu toate că exista pericolul implicării trupelor

Ministerului de Interne republican, aceasta nu a avut loc, în mare parte pe motivul prezenţei

trupelor speciale ale URSS.

La deschiderea lucrărilor au fost prezenţi circa 785 de deputaţi [151]. Au ost discutate

anumite chestiuni ce ţin de situaţia social-politică din regiune. Iar în final a fost ales preşedintele

Sovietului Suprem al Republicii Găgăuze – S. Topal. După care s-a stabilit că situaţia cu

alegerea altor organe de conducere va fi discutată ulterior, după normalizarea situaţiei social-

politice în zona de sud a RSS Moldova [122, p.100]. Prin această atitudine, reprezentanţii

găgăuzilor şi-au manifestat disponibilitatea de a negocia desfăşurarea de mai departe a

evenimentelor.

În aceeaşi zi la Comrat au fost prezenţi şi o delegaţie care urma să discute cu conducerea

aleasă situaţia de mai departe. Este vorba despre A. Sangheli – preşedintele Comitetului

provizoriu de administrare a teritoriilor unde a fost introdusă stare excepţională, Iu. Şatalin –

comandantul trupelor speciale de interne ale URSS, I. Costaş – ministrul de interne al RSS

Moldova. În seara zilei de 30 octombrie, la orele 2230 preşedintele noul ales al Sovietului Suprem

76

a Republici Găgăuze, nerecunoscute de către autorităţile centrale, s-a întâlnit cu delegaţia sus-

menţionată [151]. În urma tratativelor s-a decis retragerea tuturor formaţiunilor paramilitare din

zonă. Acesta a fost un prim pas ce semnifica trecerea la o altă stadie a conflictului, cea de

încetare a fazei manifeste.

Sovietul Suprem al RSS Moldova, în urma conştientizării că prin forţă nu se va putea

înceta conflictul, în rezultatul recomandărilor Comitetului provizoriu, condus de A. Sangheli,

precum şi reieşindu-se din poziţia de aşteptare luată de liderii găgăuzi, adoptă un şir de hotărâri

prin care se pune capăt fazei manifeste a conflictului. Ca ulterior să se propună modalităţi de

soluţionare paşnică a acestuia. În primul rând, este vorba de hotărârea Sovietului Suprem al RSS

Moldova cu privire la unele măsuri de stabilizare a situaţiei social-politice din 4 noiembrie 1990

[33]. Aceasta includea aşa măsuri ca:

- condamnarea încercărilor ce au avut loc de a soluţiona conflictele politice şi

interetnice prin forţă;

- dizolvarea în decurs de 24 de ore a detaşamentelor de voluntari, detaşamentelor

muncitoreşti de autoapărare şi alte formaţiuni similare, neprevăzute de lege;

- instituirea Comisiei de Conciliere a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova cu

delegarea în ea a reprezentanţilor din partea localităţilor cu populaţie găgăuză

compactă şi din partea locuitorilor Transnistriei. Preşedintele era numit P. Lucinschi.

În acest fel puterea politică de la Chişinău face paşi siguri spre conciliere şi propune

părţilor implicate în conflict să purceadă la soluţionarea conflictelor existente exclusiv pe cale

paşnică, prin negocieri. Dacă în cazul raioanelor din sudul republicii aceste hotărâri au fost în

mare parte realizate, atunci în stânga Nistrului implementarea lor era destul de anevoioasă.

Găgăuzii au fost mai dispuşi să treacă la negocieri, conştientizând necesitatea găsirii numitorului

comun.

În procesul de încetare a focului a fost implicată şi conducerea Uniunii Sovietice, care a

convocat la discuţii toate părţile conflictului [38]. Însă atitudinea conciliatoare a lui M.

Gorbaciov, care dorea să fie ”tratat bine de către toţi”, dimpotrivă a nemulţumit toate părţile

implicate în conflict. Pe de o parte, s-a recunoscut caracterul anticonstituţional al noilor

formaţiuni statale de pe teritoriul RSS Moldova, dar pe de altă parte, se acorda ajutor moral, şi

nu doar, liderilor din stânga Nistrului, în promovarea poziţiilor adoptate.

Trecerea de la faza armată la cea de negocieri, în cazul conflictului din sudul RSS

Moldova, a fost un proces destul de dificil. În esenţă, teoria politică a conflictelor ne vorbeşte

despre patru scenarii de finisare a conflictelor. În primul rând, este vorba despre încetarea

conflictului prin împăcarea părţilor. În termeni ştiinţifici este vorba despre „reglementarea

77

conflictului”, avându-se în vedere depăşirea relaţiilor tensionate prin negocieri. Al doilea

scenariu de încetare a conflictului presupune dispariţia obiectului conflictului, a „mărului

discordiei” ce a determinat ostilităţile. Varianta a treia presupune dispariţia fizică a uneia dintre

părţile implicate în declanşarea şi desfăşurarea conflictului. A patrulea scenariu de încetare a

conflictului se realizează în cazul în care conflictul prezent trece într-o altă situaţie de conflict.

În cazul conflictului din sudul republicii dintre puterea politică centrală şi cea a liderilor

găgăuzi, desfăşurarea evenimentelor au demonstrat că încetarea prin forţă, prin utilizarea

coerciţiei nu este o soluţia viabilă şi optimă. Vărsarea de sânge nu ar fi dus la apropierea între

găgăuzi şi moldoveni, ci dimpotrivă s-ar fi creat o fisură de nevindecat în relaţiile dintre aceste

etnii conlocuitoare din Moldova. Nu ar fi utilizabilă nici „metoda eschivării de la conflict”. Este

cert că problema autonomiei găgăuze este una reală, şi tergiversarea soluţionării acesteia nu ar fi

o soluţie în depăşire.

Varianta optimă de depăşire a conflictului şi de soluţionare a contradicţiilor a fost şi este

cea a negocierilor. Procesul de negocieri între Chişinău şi Comrat a fost unul foarte dificil şi

anevoios. În perioada anilor 1991-1993 s-au desfăşurat foarte multe evenimente care puneau sub

semnul întrebării succesul negocierilor. În primul rând, este vorba despre impactul tentativei de

lovitură de stat din 21-23 august 1991 de la Moscova, când liderii găgăuzi au susţinut puciştii, iar

conducerea Moldovei a folosit acest moment pentru a efectua arestarea liderilor găgăuzi S. Topal

şi M. Kendighelean. În scurt timp, însă, aceştia au fost eliberaţi. Un al doilea moment foarte

important, crucial chiar, l-a reprezentat conflictul armat între autorităţile Republicii Moldova şi

liderii transnistreni ce continuau lupta pentru consolidarea autoproclamatei Republici

Moldoveneşti Nistrene. În condiţiile acestui conflict, relaţiile dintre Chişinău şi Comrat au trecut

pe plan secundar.

Încetarea fazei manifeste a conflictului, nu a însemnat în mod imediat soluţionarea

acestuia. Important, însă, este faptul că atât liderii, cât şi societatea, au conştientizat că procesul

de negocieri este unul ireversibil, şi lipsit de alternativă. Un factor decisiv la constituit

schimbările intervenite la nivel de clasă politică, ce a făcut posibilă depăşirea relaţiilor de

suspiciune şi neîncredere între liderii celor două părţi implicate în conflict.

În finalul paragrafului autorul ar dori să concluzioneze că prima fază de stabilire a unor

relaţii politice instituţionalizate între puterea politică centrală a Republicii Moldova şi cea

regională a liderilor etniei găgăuze, a purtat un caracter pronunţat conflictual. Conflictul

declanşat în sudul RSS Moldoveneşti, în perioada destrămării URSS şi constituirii statului

independent Republica Moldova, poate fi caracterizat drept unul interetnic, de natură

etnopolitică, având în calitate de protagonişti etnia titulară a statului în formare Republica

78

Moldova – moldovenii, majoritari din punct de vedere etnic, şi etnia minoritară – găgăuzii, care

în virtutea anumitor considerente specifice, au pretins la dreptul de a-şi dezvolta identitatea în

cadrul unei autonomii teritoriale, inclusă în componenţa Moldovei. În calitate de argument

principal este invocat faptul că găgăuzii din Moldova reprezintă grupul majoritar al poporului,

nici un alt stat din lume nu „găzduieşte” un număr atât de mare de găgăuzi.

La baza declanşării conflictului s-a situat ciocnirea intereselor, doar aparent contradictorii

şi de excludere reciprocă. Specificul evenimentelor de la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90

ai secolului al XX-lea a creat premisele declanşării unui conflict armat manifest. Escaladarea

conflictului din sudul republicii nu a fost de natură să provoace un război, ca după exemplul

evenimentelor din primăvara-vara lui 1992 pe malurile râului Nistrul. Pe parcursul maturizării

clasei politice, precum şi trecerii de la eforie la realism, s-a conştientizat de către politicienii

ambelor „tabere”, precum şi de către întreaga societate că compromisul încă mai poate fi realizat.

Mai mult chiar, negocierile nu au alternativă în procesul de soluţionare a conflictului. Acesta

este rezultatul principal ce a fost obţinut prin conflict. După cum menţionam la începutul

paragrafului, orice conflict conţine o anumită doză de pozitivism, şi conflictele nu trebuiesc

tratate exclusiv negativ. În cazul conflictului etnopolitic analizat, ciocnirile armate înregistrate au

demonstrat că utilizarea forţei drept modalitate de soluţionare a conflictului este o cale

sinucigaşă pentru pacea interetnică şi colaborarea din sudul Republicii Moldova.

3.2 Constituirea Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia: mecanism politico-

juridic de stabilire a relaţiilor politice de colaborare

Paragraful al doilea al prezentului compartiment pune în discuţie căutarea compromisului

între puterea centrală şi cea regională prin mecanismul negocierilor. Procesul a durat circa trei

ani, tergiversarea sa fiind determinată, în special, de ieşirea în prim-plan a conflictului armat de

pe malurile Nistrului, precum şi de faptul că reprezentanţii clasei conducătoare la acel moment,

nu puteau să cadă de acord asupra tuturor aspectelor discutate. Doar după ce şi conflictul

transnistrean a trecut într-o fază de reglementare, iar raportul de forţe politice în sistemul politic

moldovenesc a început să-şi schimbe conturul se crease premise pentru a se găsi compromisul. În

sudul republicii populat compact de găgăuzi situaţia de incertitudine trebuia clarificată. Fiindcă

puterea reală în zona geografică respectivă se afla în mâinile conducerii aşa-zisei Republici

Găgăuzia, declarată anticonstituţională şi nerecunoscută de puterea centrală. Puterea politică

centrală, practic, nu controla aceste teritorii. Criza politică era secondată şi de cea economică,

care lua amploare. În aceste condiţii necesitatea soluţionării problemei era stringentă.

79

Un factor decisiv ce a influenţat desfăşurarea evenimentelor din punctul de vedere al

design-ului politico-instituţional a fost formarea statului independent Republica Moldova, prin

adoptarea declaraţiei de independenţă din 27 august 1991 [2]. Independenţa nu a fost acceptată

iniţial de către liderii radicali din Găgăuzia, însă desfăşurarea evenimentelor nu mai putea să

cunoască cale întoarsă spre URSS. Uniunea Sovietică devenea istorie. În aceste noi condiţii

social-politice şi geopolitice, liderii găgăuzi nu puteau să discute decât cu liderii Republicii

Moldova. Dispăruse caracterul dualist al relaţiei „centru - periferie”. Problemele urmau să fie

soluţionate doar prin stabilirea unor relaţii politice ce ar permite dialogul între puterea politică

centrală, reprezentată de instituţiile de conducere ale statului Republica Moldova, şi puterea

politică regională găgăuză, reprezentată de liderii de opinie din teritoriile locuite compact de

găgăuzi. Neimplicarea unor terţe părţi (instigatori, complici) s-a dovedit a fi benefică. Fapt şi mai

elocvent, dacă să reieşim din experienţa negativă a raioanelor din stânga Nistrului, care au mers

pe calea confruntării anume prin sprijinul din afara Republicii Moldova.

Compromisul presupune cedări, care trebuie să se raporteze la două condiţii ce ar sigura

succesul acestuia. În primul rând, cedările trebuie să fie din partea tuturor celor implicaţi în

proces, în cazul nostru, bilaterale. Iar în al doilea rând, ele nu urmează să fie de natură

fundamentală, care ar provoca „dispariţia” sau „înfrângerea” unei părţi. În acest caz se va ajunge

la declanşarea unui nou conflict manifest armat. Aici şi se regăsesc principalele probleme ale

procesului de negocieri, părţile întotdeauna sunt frustrate de sentimentul de a nu ceda mai mult

decât cealaltă parte. Această situaţie a fost una proprie şi compromisului rezultat din negocierile

dintre puterea politică a Republicii Moldova şi liderii de la Comrat. Pe parcursul analizei se va

observa că mulţi politicieni şi analişti politici, precum şi unii specialişti în domeniul dreptului

public vorbesc despre anumite cedări „exagerate”, în urma cărora cineva ar fi pierdut, iar alţii ar

fi învins. Pe când compromisul, prin definiţie, presupune concesii care ar fi trebuit în final să

mulţumească toate părţile.

La analiza subiectului încetării fazei active a conflictului şi restabilirii relaţiilor de

„normalitate” între puterile politice, trebuie să urmăm calea parcursă în capitolul teoretic. Astfel,

este analizată atât filiera legal-instituţională (aspectele construcţiei juridico-administrative), cât şi

comportamentul agenţilor politici, atât la nivel de putere politică (instituţiile statului, partide

politice), cât şi de societate (cetăţeni, asociaţii obşteşti etc.). Relaţii politice consolidate de

colaborare urmează să includă ambele dimensiuni, şi legal, şi comportamental. Un prim pas a

fost abandonarea la nivel de atitudine şi comportament de către elitele politice a limbajului

agresiv şi categoric. Ulterior, această stare de spirit şi atitudine urma să fie „ambalată” într-o

structură legală care ar conveni tuturor părţilor implicate în discuţii.

80

Primele încercări de discuţii asupra unor proiecte de stabilizare a situaţiei din sudul

republicii se referă la sfârşitul anului 1991. Sunt create Comisii guvernamentale şi parlamentare

responsabile de soluţionarea problemelor social-politice din regiunea din sudul republicii

populată compact de găgăuzi [15, 27]. S-a încercat de a crea nişte puncte de plecare benefice

pentru dezvoltarea economică a regiunii [15]. Conducerea Republicii Moldova intuia că

soluţionarea problemelor economice ale regiunii va ameliora situaţia populaţiei şi vor dispărea

anumite premise ale unor eventuale conflicte. Din perioada respectivă a apărut problema care şi

astăzi este discutată într-un mod destul de insistent, cea cu privire la acordarea de facilităţi

preferenţiale economico-fiscale regiunii populate de găgăuzi, comparativ cu celelalte unităţi

administrativ-teritoriale ale ţării. Însă toate aceste măsuri, în virtutea factorilor obiectivi de criză

economică, nu au fost reale şi, respectiv, nici realizabile. Se crea impresia, că în situaţia social-

politică specifică acelui moment, reieşindu-se din componenţa clasei politice, care implicit a fost

implicată în evenimentele din octombrie 1990 din sudul republicii, soluţionarea pe calea

compromisului era o misiune extrem de dificilă.

Observaţie confirmată şi de discuţiile din cadrul comisiilor pe marginea proiectelor de

lege privind autonomia naţional-culturală a găgăuzilor, unul prezentat de C. Tauşanji şi L.

Dobrov, iar celălalt de către S. Bozbei [122, p.123]. Primul proiect prevedea crearea a unei zone

economice libere „Gagauz-Yeri”, iar cel de al doilea, presupunea instituirea unui judeţ găgăuz

„Gagauz Ili” („Ili”, în traducere din limba turcă ar însemna regiune). În urma discuţiilor, s-a

ajuns la sintetizarea unui proiect de lege privind statutul „Gagauz-Yeri”, care a fost discutat în

cadrul comisiilor parlamentare de profil [26]. Acesta prevedea crearea unei regiuni în baza a 20

de localităţi din sudul republicii, cu prerogative largi în domeniul economic şi social, cu trei

limbi oficiale: moldoveneasca, găgăuza şi rusa.

Discutarea proiectului nu s-a bucurat de finalitate constructivă. Au existat critici din

partea atât a autorităţilor centrale, cât şi a celor regionale. De exemplu reprezentanţii găgăuzilor

considerau numărul localităţilor insuficient şi neobiectiv, iar reprezentanţii puterii centrale

considerau că cedările înfăptuite sunt suficiente dezvoltării culturale şi social-economice ale

găgăuzilor. De altfel, chiar şi numele „Gagauz-Yeri” a incitat anumite discuţii. Expresia

respectivă, conform lui M. Kendighelean, a fost introdusă pentru prima dată de cunoscutul

activist antisovietic găgăuz, unul din coautorii proiectului, L. Dobrov, în cunoştinţă de cauză că

sintagma „Republica Găgăuză” nu va fi acceptată de către conducerea Republicii Moldova [144].

Contează mult cum este tradusă sintagma „Gagauz-Yeri”. Unii autori vorbesc despre traducerea

acesteia ca „pământul găgăuzilor” [93, p.164], pe când în varianta instituţionalizată ulterior este

vorba despre expresia „locul, unde trăiesc găgăuzii” [144].

81

Pe parcursul anului 1992 puterea politică a Republicii Moldova a fost implicată mai mult

în soluţionarea conflictului din stânga Nistrului. În urma provocărilor din primele zile ale lunii

martie conducerea ţării a fost impusă spre utilizarea metodelor de aplicare a forţei. Acest subiect

nu ţine de obiectul de studiu a lucrării de faţă, însă dorim să subliniem că puterea centrală de la

Chişinău, trebuia să ia anumite învăţăminte din conflictul manifest din sudul republicii. În

special ce ţine de pericolul implicării terţei părţi. Unii lideri găgăuzi au manifestat susţinere faţă

de forţele de secesiune. A excelat în acest sens I. Burgudji, responsabil de acţiunile

detaşamentelor anticonstituţionale ale „trupelor de interne găgăuze”. De asemenea, şi ceilalţi

lideri ai nerecunoscutei Republici Găgăuze, în primul rând, aşa-zisul preşedinte a republicii – S.

Topal, au manifestat compasiune pentru forţele separatiste transnistrene.

După încetarea fazei armate a conflictului de pe Nistru, autorităţile centrale ale Republicii

Moldova, au avut posibilitatea să se concentreze mai mult asupra dialogului cu liderii găgăuzi. În

prim-plan se situează liderii care nu au fost implicaţi nemijlocit în escaladarea situaţiei din

toamna lui 1990. Preşedintele Republicii Moldova, împreună cu prim-ministrul A. Sangheli, sunt

politicienii care şi-au asumat responsabilitatea purtării negocierilor, invitând la acestea nu pe aşa-

zisul preşedinte S. Topal, ci pe M. Kendighelean, care era considerat de către puterea politică

centrală un lider politic mai moderat, cu care se putea de negociat. Liderii ambelor părţi erau

conştienţi de caracterul absolut necesar al negocierilor, în pofida criticilor şi învinuirilor de

trădare ce se auzeau din partea acestora. Chiar şi cea mai mare parte a liderilor găgăuzi

conştientizau că „în condiţiile nerecunoaşterii internaţionale, a blocadei economice” dezvoltarea

de mai departe a Găgăuziei era destul de dificilă [144]. Plus la toate, era cert că raioanele cu

populaţie compactă găgăuză reprezintă o enclavă care nu se va putea dezvolta independent. Dacă

liderii separatişti transnistreni simţeau sprijinul manifest din partea altor state, atunci cei găgăuzi

urmau să-şi dea seama despre faptul că acţiunile lor separatiste de confruntare nu vor aduce

nimic bun găgăuzilor. În fine şi organismele internaţionale, în special Conferinţa pentru

Securitate şi Cooperare în Europa (actuala OSCE), insista asupra soluţionării paşnice a

conflictului.

Paralel cu discuţiile dintre conducerea Republicii Moldova şi reprezentanţii găgăuzilor, în

cadrul Parlamentului îşi continua activitatea grupul de lucru cu privire la pregătirea proiectului

de lege. Proiecte şi propuneri era prezentate de ambele părţi, atât de puterea centrală, cât şi de

cea regională. O anumită doză de nervozitate era introdusă de comportamentul liderilor aşa-zisei

Republici Găgăuze, care de multe ori înaintau nişte revendicări ce nu se conformau cu caracterul

suveran, independent şi unitar al statului moldovenesc. De exemplu, se propunea ca de

competenţa autorităţilor publice şi legislative ale viitoarei autonomii găgăuze să ţină „activitatea

82

legislativă, atribuirea cetăţeniei, formarea bugetului, ratificarea legilor adoptate de către

Parlamentul Republicii Moldova” [122, p.144]. Aceste iniţiative iritau nu doar reprezentanţii

etniei majoritare implicaţi în procesul de discuţii, ci şi pe acea parte a găgăuzilor care

conştientizau necesitatea demarării procesului pe o pistă constructivă, în condiţiile în care şi aşa

s-a pierdut mult timp.

De menţionat, că deja către 1993-1994, o bună parte a populaţiei găgăuze a trecut de

perioada de euforie generată de emanciparea naţională. În regiune, ca de altfel pe întreg teritoriul

Republicii Moldova, s-au acutizat problemele de ordin social-economic, care le devansează după

importanţă pe cele etnopolitice. Găgăuzii încep să-şi dorească o stabilitate politică şi o

colaborare cu organele centrale în vederea depăşirii crizei social-economice. Plus la toate, în

localităţile din zonă se manifestau din plin membrii detaşamentelor ilegale paramilitare, ce erau

formate în cadrul „gărzii naţionale a Republicii Găgăuze”. Aceste erau nişte structuri

nefuncţionale care căutau să se întreţină în mod independent, prin acţiuni ce cădeau sub incidenţa

prevederilor codului penal. Populaţia nu mai dorea stare permanentă de război, iar liderii care

vorbeau despre „revoluţie permanentă” se îndepărtau de năzuinţele reale ale găgăuzilor.

Pe lângă aceşti factori de natură internă, este necesar de a sublinia importanţa foarte mare

a implicaţiilor externe. Este vorba, în mod aparte, despre implicarea Turciei - un actor extrem de

important în schimbarea calităţii şi esenţei relaţiilor politice dintre puterea centrală a Republicii

Moldova şi cea regională a găgăuzilor. Implicare ce trebuie apreciată doar în termeni pozitivi.

Turcia a fost puterea politică de factură zonală care, în virtutea legăturilor de sânge invocate, s-a

antrenat în ajutorul găgăuzilor de a-şi dezvolta autonomia etnică teritorială. Şi dacă iniţial, exista

o anumită stare de suspiciune din partea conducerii moldoveneşti, dezvoltarea ulterioară a

evenimentelor a demonstrat că Turcia a contribuit extrem de mult la soluţionarea problemelor

fiind un veritabil mediator, ce a câştigat încredere din partea tuturor părţilor implicate în

soluţionarea disensiunilor. Statul turc, în persoana preşedintelui S. Demirel, îndemna găgăuzii să

se dezvolte în cadrul statului unitar Republica Moldova şi să participe la toate procesele de aici,

fără a se autoizola, inclusiv să participe la alegerile naţionale programate pentru 27 februarie

1994. Anticipând evenimentele, am dori să subliniem că un mare rol în cultivarea simţului civic

la electoratul de etnie găgăuză l-au avut şi deputaţii turci veniţi în calitate de observatori pentru

alegerile parlamentare naţionale din Republica Moldova.

Alegerile anticipate programate pentru februarie 1994 trebuiau să dea răspuns la

întrebarea în ce măsură noua componenţă a forului legislativ suprem al Republicii Moldova va fi

în stare să discute conţinutul proiectului de lege privind autonomia localităţilor populate

preponderent de găgăuzi. Campania electorală a reprezentat un moment prielnic pentru

83

apropierea dintre poziţii. Pentru prima dată din momentul declanşării fazei conflictuale a

relaţiilor dintre Chişinău şi Comrat, teritoriile populate compact de găgăuzi au fost vizitate de M.

Snegur. Prin atitudinea respectivă s-a observat un pas important în destinderea situaţiei.

Preşedintele statului a îndemnat cetăţenii din regiune să se implice activ în procesul de recrutare

a clasei conducătoare a Republicii Moldova, stat din care fac parte şi cetăţenii de etnie găgăuză.

Majoritatea populaţiei din regiune a reacţionat pozitiv la semnalele de conciliere lansate în mod

direct şi nemijlocit de către preşedintele Republicii Moldova. Dincolo de anumite dividende

electorale ce putea aduce deplasarea în raioanele locuite de găgăuzi, gestul preşedintelui a fost

unul ce reflecta o schimbare a esenţei relaţiilor politice dintre centru şi periferie.

Rezultatele alegerilor au consemnat o schimbare considerabilă a componenţei politice a

Parlamentului [88]. În opinia autorului, unul din principalele rezultate ale alegerilor a fost

implicarea activă a populaţiei găgăuze la alegerile parlamentare naţionale. Procesul electoral s-a

desfăşurat în baza sistemului reprezentării proporţionale, care avantajează partidele „cu acoperire

naţională”, şi nu în baza scrutinului majoritar, ca anterior, moment ce la prima vedere

dezavantajează reprezentarea minorităţilor naţionale. Subiectul respectiv, însă, va fi dezbătut în

compartimentele ulterioare.

Victoria categorică la alegeri a fost obţinută de partidele „moderate” de stânga. Forţele

politice naţional-democrate, care se deosebeau printr-un stil de conducere mult mai radical au

pierdut. Schematic componenţa Parlamentului se prezenta în felul următor: „moderaţii” –

Partidul Democrat Agrar (56 mandate), Mişcarea internaţionalistă „Unitate - Edinstvo” (28

mandate); naţional-democraţii – Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor (11 mandate), Alianţa

Frontului Popular Creştin-Democrat (9 mandate). Agrarienii împreună cu socialiştii au format

coaliţia de guvernare. Ambele formaţiuni politice au fost susţinute în alegeri de populaţia din

raioanele locuite compact de găgăuzi, şi ambele considerau de datoria lor de a soluţiona politic

problema. Pe parcursul anului 1994 s-a discutat extrem de mult în baza acestei chestiuni, însă

deja dialogul era unul cu mult mai constructiv, îndeosebi datorită atitudinilor şi poziţiilor

adoptate de M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova şi P. Lucinschi, preşedintele

Parlamentului.

În scurt timp după începerea activităţii Parlamentului de legislatura a XIII, deputaţii au

adoptat o hotărâre cu privire la constituirea unei noi Comisii responsabile de pregătirea

proiectului de lege privind statutul juridic al localităţilor din sudul republicii populate compact

de găgăuzi [22]. Activitatea comisiei era destul de complexă, însă discuţiile se desfăşurau într-o

atmosferă ce emana speranţa unor rezultate demult scontate şi aşteptate [122, p.163-172]. Către

vara anului 1994, când proiectul legii privind statutul special al autonomiei găgăuze era în linii

84

mari definitivat de către membrii Comisiei, acesta a fost expertizat de către un grup de experţi de

la Consiliul Europei, care au dat aviz favorabil conţinutului actului normativ analizat. Proiectul a

mai fost examinat şi a primit aviz pozitiv din partea Preşedinţiei Republicii Moldova, a

Guvernului, precum şi a liderilor găgăuzi.

Simultan cu lucrările asupra legii privind autonomia găgăuză, Parlamentul Republicii

Moldova dezbătea prevederile legii fundamentale a statului, adoptarea căreia devenise stringentă

după trei ani de independenţă şi patru de suveranitate. Adoptarea în data de 29 iulie 1994 a

Constituţiei Republicii Moldova, pe lângă importanţa pregnantă ce o manifestă pentru statalitatea

Republicii Moldova, din perspectiva problemei cercetate, a creat posibilitatea legală de a

instituţionaliza şi garanta autonomia găgăuză [1]. Articolul 1 menţionează „Republica Moldova

este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Iar în articolul 111 (Capitolul VIII

„Administraţie publică”), aliniatul (1) se specifică: „localităţilor din stânga Nistrului, precum şi

unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de

autonomie după statute speciale adoptate prin legi organice”. În acest fel, prin Constituţie se

admitea posibilitatea atribuirii de statute speciale unor localităţi din sudul republicii, în condiţiile

unui stat unitar. Ceea ce reprezintă chintesenţa îndelungatului proces de negociere şi de

identificare a compromisului.

Proiectul legii privind autonomia găgăuză a fost supus discuţiei în prima lectură în data

de 28 iulie 1994 [23]. În virtutea numeroaselor obiecţii, s-a decis ca Comisia parlamentară pentru

elaborarea proiectului de lege privind statutul juridic al localităţilor populate preponderent de

găgăuzi, condusă de către I. Ungureanu, de comun acord cu Comisia juridică, pentru numiri şi

imunităţi, vor îmbunătăţi proiectul de lege menţionat, ţinând cont de obiecţiile şi propunerile

făcute de deputaţi, comisiile permanente, fracţiunile parlamentare, Guvern şi de experţii

Consiliului Europei, şi îl vor depune în Parlament pentru a fi examinat în lectura a doua [111].

În urma unor discuţii ulterioare, a cedărilor reciproce, precum şi reieşind-se din ipoteza că

legea ce urma să fie adoptată, poate servi drept exemplu de soluţionare paşnică a relaţiilor

conflictuale cu liderii transnistreni, în data de 23 decembrie 1994 prin votul a 69 de deputaţi din

104 a fost adoptată Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) [6]. De

menţionat că nu toţi deputaţii din coaliţia de guvernare au votat în favoarea legii. În ceea ce

priveşte opoziţia, atunci reprezentanţii Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor şi ai Alianţei Frontului

Popular Creştin Democrat, au refuzat să participe la votare, părăsind în semn de protest sala de

şedinţe.

Analiza conţinutul normativ al legii permite de a identifica caracterul autonomiei găgăuze

(Anexa 1). Întâi de toate este vorba de conţinutul preambulului, care a provocat numeroase

85

discuţii şi iniţiate un şir de controverse. În esenţă „mărul discordiei” este prezentat de tratarea

găgăuzilor în calitate de popor. Punctul de vedere personal al autorului, asupra acestei chestiuni,

a fost expus în cadrul compartimentului teoretic al tezei. Pe de altă parte, nici până în prezent

acest subiect de discuţie nu este unul epuizat în mediul academic şi politic moldovenesc. Sunt

autori care insistă asupra faptului că: „găgăuzii nu au constituit niciodată un popor, ei au fost şi

sunt o etnie minoritară, cu toate consecinţele ce decurg de aici” [54, p.312]. Având-se în vedere

că doar popoarele au dreptul la autodeterminare, iar grupurile etnice minoritare nu pot dispune de

un astfel de drept.

Nu pot fi de acord cu astfel de poziţionări. Consider că atât din punct de vedere ştiinţific,

cât şi din punctul de vedere al soluţionării relaţiilor tensionate în baza cedărilor reciproce,

acceptarea autonomiei teritoriale pentru găgăuzi în cadrul statului unitar Republica Moldova este

o soluţie reală şi viabilă. Sintagma „popor găgăuz puţin numeros” doreşte să accentueze

necesitatea impetuoasă pentru găgăuzi puţini la număr, de aşi păstra identitatea culturală, într-o

lume dominată de spiritul globalizării. Iar mediul general de dezvoltare a acestui popor este

Republica Moldova, spaţiul etno-teritorial primar fiind Găgăuzia.

Analiza textului preambulului Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-

Yeri) permite de a concluziona că formularea acestuia nu a fost întâi de toate rodul unei

construcţii ştiinţifico-terminologice exacte, ci în mod prioritar – rezultatul unor negocieri şi

identificării unor formulări care ar fi acceptate de ambele părţi, chiar cu riscul de a declanşa

anumite dispute conceptuale. Pe de o parte, se accentuează individualitatea găgăuzilor în raport

cu alte etnii minoritare ce locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova justificându-se astfel

necesitatea instituirii autonomiei teritoriale, iar pe de altă parte, se menţionează că găgăuzii sunt

parte componentă a poporului Republicii Moldova - stat unitar independent şi suveran.

Analiza sumară a conţinutului normativ a legii oferă posibilitatea dea observa că între

puterea centrală a Republicii Moldova şi cea regională a UTAG s-a realizat o partajare de esenţă

a funcţiilor, ce ar urma să permită funcţionarea administraţiei regionale în interesele populaţiei

autonomiei fără ca să se suprapună sau să se întretaie atribuţiile. Spunem de esenţă, fiindcă în

mod normal, nu toate momentele au fost reglementate în mod exhaustiv. Anumite chestiuni

urmau să fie reglementate în mod expres şi minuţios de alte acte normative şi documente politice

(ca de exemplu, politica bugetar-fiscală, sau cea ce ţine de înstrăinarea bunurilor publice).

Din punctul de vedere al partajării competenţelor deosebim mai multe momente

definitorii. În primul rând, Constituţia Republicii Moldova are preeminenţă asupra oricăror acte

adoptate la nivel regional, acţiunea cărora este nulă în cazul în care ar contraveni Constituţiei. În

al doilea rând, chestiunile ce ţin de cetăţenie, politică externă, apărare, politică monetară au

86

rămas în deplina jurisdicţie a puterii centrale. În opinia autorului tezei, domeniul securităţii

statului, la fel putea fi unul exclusiv al centrului politic. Instituirea unei Direcţii a Serviciului de

Informaţii şi Securitate a Republicii Moldova pentru Găgăuzia, este un pas în spirit conciliator ce

ar asigura depăşirea spiritului de suspiciune, însă într-un stat unitar organele de securitate ar fi

bine să fie strict centralizate.

De cealaltă parte, puterea regională are dreptul în condiţiile Constituţiei Republicii

Moldova şi a prezentei legi de a institui propriile instituţii politice de conducere ale autonomiei:

Adunarea Populară (Halc Topluşu) – autoritate reprezentativă cu drept de a adopta acte

normative, în limita competenţei sale; Guvernatorul (Başkanul) – persoana oficială supremă a

Găgăuziei, căruia i se subordonează toate autorităţile administraţiei publice din regiune;

Comitetul executiv (Bakannîk Komiteti) – organ executiv permanent a Găgăuziei. Printre

domeniile sociale ce cad sub competenţa organelor regionale am menţiona: simbolica locală,

învăţământul, cultura, ocrotirea sănătăţii, relaţiile de muncă şi asistenţă socială, alegerile în

organele regionale, activitatea bugetar-financiară şi fiscală locală. Domeniul bugetar-fiscal, însă,

inclusiv la nivel local, poate fi atribuit la arealul de competenţe mixte.

La capitolul interferenţe ar fi util de menţionat că în conformitate cu articolele 21-24:

Procurorul Găgăuziei este „numit de către Procurorul General al Republicii Moldova la

propunerea Adunării Populare”, iar Şeful Direcţiei de justiţie, Şeful Direcţiei de informaţie şi

securitate, precum şi Şeful Direcţiei afacerilor interne sunt numiţi sau eliberaţi din funcţie de

către organele naţionale ierarhic superioare la propunerea Guvernatorului cu acordul Adunării

Populare. În acest fel, controlul asupra „blocului de forţă” este partajat între autorităţile regionale

şi cele centrale. Prevederile în cauză au drept scop prevenirea unor disensiuni în ceea ce priveşte

activitatea structurilor de forţă din regiune. Prevederi de acest gen se refereau şi la procedura de

numire în funcţii a judecătorilor instanţelor de judecată ale Găgăuziei, însă Curtea

Constituţională prin hotărârea sa a declarat neconstituţional articolul 20, aliniatul (2) [40].

În cele ce urmează vom analiza în particular cele mai discutate articole ale legii privind

statutul juridic special al Găgăuziei. Din conţinutul articolului 1, aliniatul (2), se degajă ideea că

autonomia găgăuză nu este una doar culturală, ci în primul rând este orientată spre soluţionarea

problemelor de natură „politică şi economică”. Aliniatul (4) al articolului a determinat un şir de

controverse politice şi juridice. Acesta prevede dreptul la „autodeterminare” externă a regiunii

găgăuze: „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul găgăuz

are dreptul la autodeterminare externă”. Introducerea acestui aliniat a fost determinată de dorinţa

părţilor ce au negociat statutul autonomiei de a garanta dreptul la autodeterminare a regiunii, în

caz de o eventuală unire a Republicii Moldova cu România.

87

Conţinutul aliniatului a servit motiv pentru deputatul V. Nedelciuc de a contesta în faţa

Curţii Constituţionale prevederile date imediat după adoptarea de către Parlament a legii. În

răspunsul său Curtea a specificat: „Interpretarea prevederilor articolului 1 alineatul (4) din Legea

nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994, împreuna cu prevederile enumerate ale aceleiaşi Legi

permit sa se tragă concluzia că ele nu contravin articolelor 1-3 şi 127 din Constituţia Republicii

Moldova privind suveranitatea, inalienabilitatea teritoriului şi proprietatea statului Republica

Moldova. De menţionat, că prevederile articolului 1 alineatul (4) se aplică numai în cazul

schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent. Actualmente astfel de condiţii nu

există, de aceea nu se poate afirma că ele reduc conţinutul şi aria de acţiune a suveranităţii.

Curtea Constituţională consideră că acest efect nu se va produce nici în cazul în care Republica

Moldova ca stat va pierde independenţa, întrucât în acest caz nici suveranitatea nu va mai exista.

Deci, nu se poate reduce ceea ce nu există de fapt” [39]. Motivul invocat de către autorul

sesizării este faptul că practicile de „autodeterminare externă” a autonomiilor nu sunt specifice

sistemelor politice europene. Însă aceleaşi organizaţii europene recunoscând specificul situaţiei

din Republica Moldova recomandă introducerea unor astfel de prevederi în legile privind statutul

special al regiunilor autonome [135].

Articolul 3 a Legii nr. 344-XIII în aliniatul (1) specifică că limbile oficiale ale Găgăuziei

sunt limbile moldovenească, găgăuză şi rusă. Consider că limba de stat ar fi necesar de o scris în

mod separat, după care de adăugat că pe teritoriul autonomiei mai funcţionează în calitate de

limbi oficiale şi limbile găgăuză şi rusă. Şi mai dificil este de tratat aliniatul (2) al articolului

citat: „Corespondenţa cu autorităţile administraţiei publice ale Republicii Moldova, cu

întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile situate în afara teritoriului Găgăuziei se face în limbile

moldovenească şi rusă”. Subiectul lingvistic va fi discutat în compartimentele ulterioare ale

tezei, însă la moment, este necesar de a sublinia poziţia personală a autorului conform căreia

limba de asigurare a corespondenţei între autorităţile administraţiei publice ale Republicii

Moldova trebuie, în mod obligatoriu şi exclusiv, să fie cea de stat. În clipa de faţă pot fi

prezentate cel puţin trei argumente în favoarea dezideratului enunţat: reducerea cheltuielilor

legate de traducere, consolidarea statalităţii moldoveneşti, creşterea capacităţilor de integrare a

minorităţilor naţionale din Republica Moldova.

Articolul 6, la fel, a constituit obiectul unor divergenţe şi neînţelegeri. Conform acestuia

„pământul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale, bunurile mobile şi

imobile, aflate pe teritoriul Găgăuziei, sunt proprietate a poporului Republicii Moldova şi

constituie totodată baza economică a Găgăuziei”. Neînţelegerile şi conflictele de competenţă au

88

intervenit în momentul în care s-a desfăşurat privatizarea întreprinderilor din autonomie,

autorităţile regionale pretinzând la sumele acumulate.

Un alt moment ce a instigat critici din partea unor jurişti se referă la articolul 11 a Legii

nr. 344-XIII, care prevede că „Adunarea Populară adoptă legi locale...”. În opinia lui I. Creangă

„se poate constata că astfel de stipulări vin în directă contradicţie cu prevederile art. 60, 72, 74,

75 şi 109 din Constituţie, care definesc Parlamentul ca organ reprezentativ suprem şi unica

autoritate legislativă a statului, iar art. 72 din Constituţia nu prevede legile locale la categoriile de

legi” [54, p.313]. Asupra acestor momente a atenţionat şi Comisia Europeană pentru democraţie

prin drept sau Comisia de la Veneţia. Experţii Comisiei în documentul final, printre alte

concluzii, mai constată şi un volum mare de atribuţii acordate de către autorităţile centrale celor

locale [186]. Acestea referindu-se chiar şi la unele momente de politică externă, articolul 12,

aliniatul (3), punctul (b) a Legii nr. 344-XIII: „participarea la promovarea politicii interne şi

externe a Republicii Moldova în problemele care privesc interesele Găgăuziei”.

Este dificil, de exemplu, să se urmărească înfiinţarea în Găgăuzia a unui organ legislativ,

ale cărui legi ar fi capabile să înlocuiască legile naţionale, încât acestea să fie compatibile cu

prevederile articolului 60 din Constituţie, care stipulează că Parlamentul este unica autoritate

legislativă a statului, sau cu prevederile articolului 66, potrivit cărora Parlamentul asigură

unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării [186]. Pe de altă parte, statutul de

autonomie teritorială oferă posibilitatea unei activităţi legislative limitate, conforme normelor

constituţionale şi legale naţionale. Aceste observaţii ale experţilor ne indică asupra faptului că

probleme există, însă depăşirea lor nu este ceva imposibil. În acest sens urmau să fie adoptate

unele modificări ale Constituţiei, care şi vor fi discutate ulterior. Următorul moment dedus de

către experţii Comisiei, ce ar fi important de subliniat, este legiferarea rolului Curţii

Constituţionale în soluţionarea problemelor ce ţin de tratarea compatibilităţii Legii nr. 344-XII

(şi a altor acte ce reglementează statutul Găgăuziei) cu prevederile Constituţiei, de exemplu.

O altă problemă se referă la construcţia relaţiilor bugetar-fiscale dintre centru şi regiune.

Prevederile Legii nr. 344-XIII sunt destul de generale la acest capitol, urmând ca organele de

resort să stabilească în detaliu categoriile de venituri fiscale locale şi generale. Cele mai multe

neînţelegeri se referă la partajarea veniturilor fiscale locale, care se virează direct şi integral în

bugetul local, şi veniturile generale de stat (naţionale). Problema este că în legislaţia fiscală a

Republicii Moldova nu există concept de „venituri fiscale regionale”, sunt doar locale şi generale

de stat [4]. Respectiv, din punctul de vedere a percepţiilor fiscale, bugetul UTAG urmează să se

formează doar în baza veniturilor locale ale unităţii, plus defalcările şi transferurile ce se

încadrează în politica statului de susţinere financiară a teritoriilor. Practica anilor de după

89

adoptarea Legii nr. 344-XIII a permis de a constata apariţia unor disensiuni între autorităţile

centrale şi cele regionale, pe motiv că conducerea UTAG cerea o atitudine preferenţială faţă de

autonomie, comparativ cu unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi. Atitudine ce s-ar

manifesta prin formarea bugetului unităţii teritoriale autonome nu doar în baza impozitelor şi

taxelor locale, stipulate în Cod fiscal, ci şi în baza Taxei pe Valoare Adăugată (TVA) şi a

accizelor, care sunt venituri generale de stat. Pe parcursul anilor, au existat numeroase discuţii şi

negocieri în acest sens. Deciziile adoptate au fost unele de compromis, astfel, bugetul UTAG, în

mod singular, se poate forma şi în baza unor anumite procente din veniturile obţinute de stat în

rezultatul perceperii TVA şi a accizelor la mărfurile şi produsele fabricate pe teritoriul

autonomiei.

O prevedere importantă a Legi privind statutul autonomiei, din perspectiva cercetării de

faţă, se referă la Guvernatorul Găgăuziei. Conform articolului 14 aliniatul (4) „Guvernatorul

Găgăuziei este confirmat în funcţia de membru al Guvernului Republicii Moldova printr-un

decret al Preşedintelui Republicii Moldova”. În acest fel Guvernatorul, în calitate de persoană

oficială supremă a Găgăuziei (a puterii regionale), este parte a puterii centrale. Pasul respectiv

este unul important din punct de vedere politic, fiindcă creează o atmosferă de încredere prin

politica de includere a autorităţilor regionale în realizarea procesului politic naţional. De

menţionat că în varianta iniţială de proiect a Legii nr. 344-XIII, propusă de partea găgăuză,

Guvernatorului urma să revină o funcţie de vice-prim-ministru, fapt ce a determinat nemulţumiri,

în special, pe filiera etnică. Nu doar deputaţii de etnie moldovenească, ci şi reprezentanţii

minorităţilor naţionale, care alcătuiesc un procent mai mare din populaţia Republicii Moldova,

comparativ cu găgăuzii, şi-au manifestat nemulţumirea. Nu existau argumente de natură logică,

ce ar explica garantarea pentru găgăuzi a unei astfel de funcţii în Guvernul Republicii Moldova.

Într-un final şi partea găgăuză a căzut de acord asupra acestei constatări.

În pofida faptului că actul legal constitutiv al UTAG nu era unul întrutotul perfect, rolul

acestuia este incomensurabil. Legea nr. 344-XIII, pe de o parte, a instituţionalizat sfârşitul

perioadei conflictuale în relaţiile dintre puterea centrală şi cea regională, iar pe de alta, a pus

bazele relaţiilor de colaborare prin fixarea legală a pilonilor de bază a construcţiei numite

Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia, în calitate de parte integrantă şi inalienabilă a Republicii

Moldova. Fundamentul a fost pus, optimizarea acestuia fiind o chestiune de timp. Desfăşurarea

evenimentelor poate să influenţeze conţinutul documentului, însă acesta este un proces firesc, şi

introducerea unor eventuale modificări nu trebuie de tratat ca ceva negativ, ci dimpotrivă ca un

fenomen ce ar asigura caracterul actual şi oportun al documentului.

90

După adoptarea legii organice, următorul pas a constat în punerea în aplicare a

prevederilor acesteia în vederea construcţiei politice a autonomiei. Odată cu adoptarea Legii

privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) Parlamentul Republicii Moldova a

adoptat şi Hotărârea privind punerea în aplicare a legii, prin care s-a pus în sarcina Guvernului de

a asigura executarea prevederilor Legii nr. 344-XIII privind organizarea formării UTAG [25].

În vederea coordonării şi dirijării activităţilor privind formarea Unităţii teritoriale

autonome Găgăuzia, prin Hotărâre de Guvern s-a decis înfiinţarea unei Comisii mixte pentru

punerea în aplicare a Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Găgăuz-Yeri), care în

perioada de construcţie politico-juridică a autonomiei şi a organelor de conducere a acesteia, să

fie cel mai important organ executoriu în regiune [21].

Un prim pas a fost elaborarea şi aprobarea Regulamentului provizoriu cu privire la

organizarea şi desfăşurarea referendumului local. Aprobarea acestuia prin Hotărârea de Guvern

nr. 86/1995, a constituit un pas foarte important în clarificarea unor probleme de tratare a Legii

privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) [18]. Articolul 5 a legii menţionate,

prin aliniatele (1) şi (2) specifică: „În componenţa Găgăuziei intră localităţile în care găgăuzii

constituie mai mult de 50 procente din populaţie”; şi respectiv: „Localităţile unde găgăuzii

constituie mai puţin de 50 procente din populaţie pot fi incluse în componenţa Găgăuziei în baza

voinţei majorităţii alegătorilor, liber exprimate în cadrul referendumului local, efectuat din

iniţiativa a cel puţin o treime din alegătorii localităţilor respective”.

Din examinarea prevederilor expuse se creează impresia că sunt două categorii de

localităţi: ce sunt incluse în mod automat (în virtutea procentajului majoritar a găgăuzilor) şi cele

în care urmează să se desfăşoare referendumul, în baza iniţiativei populare a cel puţin o treime

din locuitori. Articolul 2 al Regulamentului explică situaţia după cum urmează: „Referendumul

local se efectuează în mod incontestabil în localităţile în care găgăuzii constituie peste 50 la sută

din populaţie. În localităţile în care găgăuzii constituie mai puţin de 50 la sută din populaţie,

referendumul se va efectua în baza iniţiativei a cel puţin o treime din alegătorii localităţii

respective cu condiţia prezentării listelor semnate de aceştia”. Respectiv, avem localităţi în care

referendumul s-a desfăşurat în mod obligatoriu (unde găgăuzii constituiau peste 50% din

populaţie), şi localităţi unde desfăşurarea referendumului a fost iniţiată de către cel puţin o treime

din numărul de locuitori (unde numărul populaţiei de origine găgăuză a fost mai mic de 50%).

Referendumul s-a desfăşurat în data de 5 martie 1995 şi în rezultatul acestuia 31 de localităţi au

fost incluse în componenţa UTAG [54, p.325]. O anumită situaţie de problemă a fost înregistrat

în satul Svetlîi din raionul Taraclia, unde în data de 26 martie s-a desfăşurat un referendum

repetat. Prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, în urma examinării rezultatelor

91

referendumului repetat, s-a decis includerea acestei unităţi administrativ-teritoriale de nivelul

unu în componenţa UTAG, fiind a 32 localitate [28].

Un următor pas al procesului de construcţie politică a UTAG l-a constituit stabilirea

centrului administrativ, în condiţiile în care deja au fost desemnate localităţile, şi respectiv

hotarele, unităţii autonome. Determinarea centrului administrativ la fel s-a realizat prin opţiunea

liberă a populaţiei autonomiei. În analizele anterioare am specificat deja că printre localităţile

populate de găgăuzi, istoriceşte, există o concurenţă între Ciadîr-Lunga şi Comrat. Clasa

conducătoare din ambele oraşe doreau să-şi impună autoritatea în regiune din momentul fondării

acestora. Rivalitatea devenise o tradiţie, ce se păstrează şi în zilele noastre. În perioada mişcării

de emancipare naţională a găgăuzilor, iniţiativa a aparţinut liderilor de la Comrat, care doreau să

şi-o păstreze şi în noua structură administrativă creată. Referendumul local în vederea stabilirii

centrului administrativ al Găgăuziei s-a desfăşurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 216 din

05.04.1995 [19].

Prevederile Regulamentului nu indicau în mod exact şi expres numele localităţilor ce

urmau să participe „la competiţia” pentru desemnarea centrului administrativ, decizia de

includere în cursa electorală aparţinând consiliilor orăşeneşti. Totuşi Regulamentul specifica că

„Centru administrativ al Găgăuziei poate fi unul din oraşele, incluse în componenţa acestei

unităţi teritoriale autonome cu statut special, cu un nivel economic mai înalt, care dispune de un

sistem dezvoltat de comunicaţii (căi ferate, drumuri auto, telecomunicaţii etc.), având edificii

corespunzătoare pentru amplasarea autorităţilor publice ale Găgăuziei”. Drept centru

administrativ era stabilit acel oraş al Găgăuziei pentru care ar opta un număr mai mare de

alegători, care au participat la referendum, prin majoritate simplă. În rezultat, Comratul a fost

ales centru administrativ a Găgăuziei, acumulând 54,4%, depăşind oraşul Ciadîr-Lunga, care a

acumulat doar 42,4% din voturile alegătorilor prezenţi la urne.

Paralel cu problemele privind componentele unităţii teritoriale autonome, în mod firesc,

se discutau şi chestiunile ce ţin de formarea sistemului de organe de conducere a autonomiei.

Până în anul 1995 în zona din sudul Republicii Moldova populată preponderent de cetăţeni

moldoveni de etnie găgăuză, practic nu exista un sistem de organe constituţionale. Din punctul

de vedere a puterii centrale era vorba de un vid al puterii. Alegerile ce se desfăşurase în

localităţile respective în organele puterii ale nerecunoscutei Republici Găgăuze au fost declarate

de puterea centrală drept anticonstituţionale. Respectiv, şi puterea regională aleasă nu putea fi

considerată legală. În virtutea compromisului ce se urmărea a fi realizat, reprezentanţii puterii

centrale a Republicii Moldova au negociat formarea UTAG anume cu aceşti lideri. După crearea

cadrului legal-instituţional şi stabilire a hotarelor autonomiei, devenise absolut necesar de a alege

92

şi organe legale ale puterii regionale. Fiind instituţionalizate prin prevederile Legii nr. 344-XIII,

în calitate de autorităţi reprezentative ale UTAG, au fost desemnate Adunarea Populară, organ

legislativ deliberativ, şi Guvernatorul, ce împreună cu Comitetul executiv, reprezenta puterea

executivă.

Primele alegeri ale deputaţilor Adunării Populare şi a Guvernatorului UTAG, până la

adoptarea legilor locale de referinţă, urmau să se desfăşoare în conformitate cu prevederile

Regulamentelor provizorii aprobate de Guvernul Republicii Moldova prin hotărârea nr. 35 din

17.01.1995 [20]. Specific pentru desfăşurarea primelor alegeri este că Regulamentele prevedeau

în calitate de subiecţi cu drept de a înainta candidaţi la funcţia de deputat al Adunării Populare

sau la funcţia de Guvernator, pe lângă categorii „tradiţionale” pentru legislaţia Republicii

Moldova: partide şi alte organizaţii social-politice, blocuri electorale, candidaţi independenţi; şi

cazul colectivelor de muncă. Fapt ce poate fi calificat, în mare parte, o moştenire a timpurilor

sovietice, inclusiv a celor de restructurare, când nu se permitea existenţa decât a unui singur

partid, şi acordarea dreptului de a desemna candidaţi era calificat drept o manifestare a

democraţiei populare. Ulterior, prin adoptarea legilor locale privind alegerile în Adunarea

Populară şi privind alegerile Guvernatorului, aceste reminiscenţe ale trecutului sovietic autoritar,

au fost excluse [43, 44].

Analiza Legilor locale privind alegerile în organele reprezentative deliberative şi

executive ale Găgăuziei ne permite să facem unele generalizări. Adunarea Populară a Găgăuziei

(Gagauzianin Halk Topluşu) se compune din 35 de deputaţi aleşi pentru un mandat de 4 ani, în

circumscripţii teritoriale uninominale prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat

(scrutin majoritar uninominal). Deputat în Adunarea Populară a Găgăuziei poate fi ales orice

cetăţean al Republicii Moldova cu drepturi electorale care a împlinit vârsta de 21 de ani şi la

momentul efectuării alegerilor locuieşte pe teritoriul circumscripţiei electorale pe care o va

reprezenta [43]. Componenţa numerică, conform Legii nr. 344-XIII, a unei circumscripţii este

determinată de câte un deputat de la 5 mii de alegători, cu condiţia ca fiecare localitate să aibă

cel puţin un deputat.

Legea locală privind alegerea Adunării Populare stabileşte, că au dreptul de a înainta

candidaţi:

- partidele şi alte organizaţii social-politice;

- blocurile electorale, înregistrate la Comisia Electorală Centrală;

- cetăţenii Republicii Moldova - locuitori ai Găgăuziei, care î-şi înaintează propriile

candidaturi (susţinuţi de un anumit număr de alegători).

93

După modificările din Codul Electoral al Republicii Moldova, prin care blocurile

electorale au fost scoase din categoriile de subiecţi cu drept de a înainta candidaţi, poate apărea

problema şi în cazul alegerilor în Adunarea Populară sau a Guvernatorului. Însă din momentul în

care în preambulul Codului Electoral al Republicii Moldova se menţionează că „Prezentul cod

stabileşte modul de organizare şi desfăşurare a alegerilor Parlamentului, în autorităţile

administraţiei publice locale, precum şi modul de organizare şi desfăşurare a referendumurilor”

[3], iar alegerile în organele reprezentative regionale ale UTAG nu sunt menţionate, reiese că

modificările din Codul Electoral nu presupun în mod neapărat şi modificări în legea locală a

Găgăuziei.

Legea Nr.344-XIII din 23.12.1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-

Yeri) stabileşte că Guvernatorul Găgăuziei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat pentru un mandat de 4 ani, pe bază alternativă. Candidatul la funcţia de Guvernator al

Găgăuziei trebuie să fie cetăţean al Republicii Moldova care a împlinit vârsta de 35 de ani şi

posedă limba găgăuză. Aceeaşi persoană este reeligibilă în funcţia de Guvernator al Găgăuziei

pentru două mandate consecutiv.

Conform Legii locale în domeniu, alegerea Guvernatorului Găgăuziei se consideră

nevalabilă dacă la primul tur de scrutin au participat mai puţin de jumătate, iar la al doilea tur de

scrutin, mai puţin de o treime din alegători. Se consideră ales candidatul care a întrunit mai mult

de jumătate din voturile alegătorilor care au participat la votare. În cazul că nici unul dintre

candidaţi nu a fost ales în primul tur de scrutin, Comisia electorală centrală a Găgăuziei fixează

data turului doi de scrutin, care se va desfăşura peste două săptămâni, cu participarea primilor

doi candidaţi. La turul doi de scrutin este recunoscut ales candidatul care a acumulat cel mai

mare număr de voturi, iar în cazul că unul din candidaţi se retrage, este considerat ales candidatul

ce acumulează mai mult de jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la scrutin.

Un alt act normativ de geneză regională, importanţa căruia este deosebit de relevantă

pentru dezvoltarea statutului juridic al Găgăuziei, este Regulamentul Găgăuziei (Gagauz-Yeri)

[42]. Regulamentul (Ulojenie) a fost aprobat de către Adunarea Populară a Găgăuziei la 14 mai

1998. Este un gen de lege supremă, de geneză locală, a UTAG. Conform prevederilor articolului

2 al Regulamentului Găgăuziei, acesta este „legea ei de bază şi are putere juridică excepţională

pe întreg teritoriul Găgăuziei”. În articolul 1 se specifică că „Găgăuzia este o unitate teritorială

autonomă în componenţa Republicii Moldova cu statut juridic special, ce exprimă

autodeterminarea poporului găgăuz, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Constituţia

Republicii Moldova, cu Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei

(Gagauz-Yeri) şi cu prezentul Regulament”. Titlurile Regulamentului Găgăuziei se referă la aşa

94

domenii ca: Statutul juridic al Găgăuziei în componenţa Republicii Moldova; Drepturile,

libertăţile şi obligaţiile omului şi cetăţeanului; Organizarea şi atribuţiile autorităţilor publice ale

Găgăuziei; Economia şi finanţele Găgăuziei; Autorităţile publice locale; Instanţele de judecată;

Procuratura; Legalitatea şi ordinea de drept etc.

Prevederile Regulamentului reies în cea mai mare parte din cele ale Legii Nr.344-XIII.

Prin adoptarea Regulamentului s-a urmărit actualizarea anumitor aspecte constitutive ale

autonomiei, clarificarea unor atribuţii ale organelor puterii regionale ale Găgăuziei, precum şi

accentuarea elementelor statutare ale autonomiei găgăuze în cadrul unui act normativ aparte, cu

putere supremă regională. Regulamentul reprezintă unul din simbolurile esenţei autonomiste a

Găgăuziei.

Unele momente menţionate în cadrul Regulamentului reflectă o poziţie puţin mai radicală

a deputaţilor Adunării Populare, comparativ cu opinia deputaţilor Parlamentului Republicii

Moldova consemnată prin Legea Nr.344-XIII. Aşa de exemplu, dacă în legea organică se

vorbeşte despre „autodeterminarea găgăuzilor” sau despre „poporul găgăuz puţin numeros”,

atunci în Regulament este vorba deja despre „autodeterminarea poporului găgăuz”. Sau dacă în

Legea privind statutul juridic special Adunarea Populară este tratată drept „autoritatea

reprezentativă a Găgăuziei, investită cu dreptul de a adopta acte normative”, atunci în

Regulament Adunarea Populară este calificată „autoritatea reprezentativă şi legislativă a

Găgăuziei”. Amintim că articolul 60 a Constituţiei Republicii Moldova menţionează că

Parlamentul este „unica autoritate legislativă a statului”. Însă prevederile Regulamentului nu

contravin Constituţiei, pe motiv că statutul de autoritate legislativă a Adunării Populare se referă

la UTAG şi nu la Republica Moldova, avem de afacere cu nivel regional şi nu naţional.

Din punctul de vedere al instituţionalizării legale a autonomiei găgăuze, punctul

culminant l-a constituit „introducerea expresă” a statutului juridic special al găgăuzilor în

Constituţia Republicii Moldova (Anexa 1). Acţiune realizată în baza Legii nr. 344-XV pentru

modificarea Constituţiei Republicii Moldova [11]. Modificarea Constituţiei s-a produs pe

fundalul unor relaţii înrăutăţite între autorităţile politice centrale şi cele regionale (despre care se

va vorbi în paragraful următor). În vederea depăşirii tensiunilor, ce au fost determinate în mod

subiectiv, majoritatea politicienilor, atât reprezentanţi ai puterii politice centrale, cât şi

reprezentanţi ai puterii politice a UTAG, au considerat necesar de a depăşi starea de incertitudine

şi neîncredere prin paşi concreţi de compromis. În acest sens, prin Hotărâre de Parlament se

instituie o Comisie pentru elaborarea propunerilor de ajustare a legislaţiei la prevederile

constituţionale în ceea ce priveşte problemele referitoare la statutul unităţii teritoriale autonome

Găgăuzia [24].

95

Pe parcursul activităţii Comisiei au fost discutate probleme destul de complexe, au fost

examinate câteva proiecte de legi, deseori, destul de contradictorii. În aşa mod, unii deputaţi ai

Adunării Populare insistau ca în textul Constituţiei Republicii Moldova, Găgăuzia să fie

considerată „formaţiune teritorial-statală, de tipul republicii, care formează împreună cu

Moldova un stat comun” [122, p.191]. Însă aceste propuneri, dea dreptul exagerate, nu au fost

acceptate nici de puterea centrală, nici de majoritatea deputaţilor Adunării Populare. Totuşi, într-

un final s-a ajuns la un proiect de lege ce a fost elaborat în spiritul compromisului. În Avizul său

Curtea Constituţională consideră că „proiectul legii constituţionale nu depăşeşte limitele

revizuirii Constituţiei, prevăzute în art. 142 din Constituţie, şi poate fi prezentat Parlamentului

pentru examinare în fond” [41].

În opinia lui I. Creangă „practic, Curtea Constituţională face posibilă operarea unor astfel

de modificări în Constituţie, însă totodată pune punct unui şir de interpretări care tindeau să

plaseze autonomia găgăuzilor deasupra autonomiei locale, atribuindu-i elemente de statalitate,

respectiv subiect valabil pentru federaţie” [54, p.304]. Poziţia autorului poate fi explicată prin

două momente. În primul rând, Curtea Constituţională motivându-şi decizia a invocat prevederile

art. 2 din Carta Europeană a Autonomiei Locale, „principiul de autonomie locală trebuie să fie

recunoscut în legislaţia internă şi, pe cât e posibil, în Constituţie” [41]. Iar în al doilea rând,

varianta federalizării Republicii Moldova în perioada cronologică respectivă era una destul de

reală, ce se discuta la nivel oficial atât de puterea centrală a Republicii Moldova, cât şi de cea

regională a Găgăuziei.

Modificările constituţionale s-au referit la trei articole: 73, 110, 111. În varianta

modificată conţinutul articolului 73 este „Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în

Parlament, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unităţii teritoriale

autonome Găgăuzia”. Prin acordarea dreptului la iniţiativă legislativă Adunării Populare s-a

instituit încă un mecanism politico-juridic de influenţare a procesului politic naţional de către

autorităţile regionale găgăuze. Fapt ce poate fi apreciat exclusiv pozitiv.

Modificările de substanţă, însă, se referă la articolele 110 şi 111 prin care a avut loc

„constituţionalizarea” autonomiei găgăuze. Aliniatul (1) al articolului 110 specifică că

„Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în sate, oraşe, raioane şi

unitatea teritorială autonomă Găgăuzia”. Articolul 111, întitulat „Unitatea teritorială autonomă

Găgăuzia” determină expres statutul Găgăuziei, din punct de vedere constituţional.

Conform Constituţiei Republicii Moldova Găgăuzia este „unitate teritorială autonomă cu

un statut special care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte integrantă şi

inalienabilă a Republicii Moldova şi soluţionează de sine stătător, în limitele competenţei sale,

96

potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, în interesul întregii populaţii, problemele

cu caracter politic, economic şi cultural”. Principalul moment ce urmează a fi dedus din

conţinutul definiţiei constituţionale este că Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă în cadrul

Republicii Moldova integre şi unitare. Relaţiile politice ce se stabilesc între autorităţile politice

centrale şi cele regionale sunt reglementate de norma constituţională a Republicii Moldova, de

dreptul intern. Autonomia găgăuză este recunoscută drept o formă de autodeterminare a

găgăuzilor, fără ai identifica în calitate de popor, din considerentul că în Constituţia Republicii

Moldova se menţionează despre un singur popor – poporul Republicii Moldova. În definiţia dată

se mai utilizează termenul de „populaţie” pentru desemnarea locuitorilor Găgăuziei, care s-ar

referi nu doar la găgăuzi, ci şi la alte etnii conlocuitoare a autonomiei. De domeniul intereselor

autonomiei ţin probleme de „caracter politic, economic şi cultural”. Este absurd de a mai vorbi

despre aspectul pur cultural al autonomiei. Autorităţile UTAG sunt în drept de a soluţiona şi

probleme politice sau economice, în limita competenţei sale.

Aliniatul (6) al articolului 111 prevede „Controlul asupra respectării legislaţiei Republicii

Moldova în unitatea teritorială autonomă Găgăuzia se exercită de Guvern, în condiţiile legii”. În

acest fel, se instituţionalizează un tip de relaţii între puterea politică centrală şi cea regională,

realizată în baza puterii executive, şi anume cea de control. Această relaţie se regăseşte în

trăsătura ierarhică a relaţiilor politice. Pentru a nu exista divergenţe în materie politică este

necesar de a depăşi toate diferenţele de interpretare a legislaţiei. Rolul principal în controlul

legalităţii aparţinând Guvernului.

În urma analizei fundamentului constituţional şi legal al autonomiei găgăuze, ar fi util de

a încerca clarificarea tipologiei acesteia. Din punctul de vedere al dreptului constituţional şi

administrativ majoritatea specialiştilor din Republica Moldova consideră că autonomia găgăuză

este o autonomie de natură administrativ-teritorială. Aşa de exemplu, I. Creangă menţionează că

„autonomia Găgăuziei, oricât de largă ar fi ea, este una administrativă” [54, p.306]. Autorul

consideră că acest tip de autonomie este aceeaşi autonomie, reglementată de articolul 109 al

Constituţiei Republicii Moldova, ce se aplică în egală măsură celorlalte unităţi administrativ-

teritoriale (raioanelor, de exemplu). V. Popa este de aceeaşi părere, subliniind că autonomia

găgăuză „este o autonomie administrativ-teritorială şi nu politică” [97, p.33-34]. M. Orlov

dispune de o părere puţin deosebită, inspirată din dreptul Adunării Populare a Găgăuziei de a

emite legi locale, şi anume că „este o autonomie legislativă” [91].

Pentru a prezenta opinia proprie voi folosi un punct de vedere diferit, nu orientat strict

juridic, ci orientat pe cadrul existenţial şi de dezvoltare a etniilor minoritare într-un stat unitar.

Astfel, reamintind cele expuse în capitolul teoretic, conform protocolului adiţional adoptat la

97

Gdansk la 12 mai 1994 de către Congresul Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice Europene

(UFCEE), autonomia este definită ca un instrument de protecţie a minorităţilor etnice. În funcţie

de anumite condiţii, se evidenţiază trei forme de autonomie cum ar fi: autonomie teritorială (în

cazurile în care grupul etnic este majoritar în zona în care trăieşte); autonomie culturală (pentru

cazurile în care grupul etnic nu este majoritar în zona în care trăieşte); autoadministrarea locală

(pentru cazurile în care membrii grupurilor etnice locuiesc în zone izolate, dispersate şi nu sunt

majoritari decât în unităţi administrative mai mici). Respectiv, în cazul UTAG avem de afacere

cu o autonomie teritorială cu caracter etnic, diferită şi superioară celei de natură administrativ-

teritorială (autonomie locală), dar care se încadrează perfect în limita statului unitar.

În concluzie, instituirea Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia a fost un pas important ce

a permis: în primul rând, edificarea unui mediu prielnic dezvoltării autonome a etniei găgăuze; în

al doilea rând, a presupus restabilirea unor relaţii de colaborare între puterea politică centrală şi

cea regională; iar în al treilea, a restabilit climatul interetnic tolerant din sudul Republicii

Moldova. Procesul de fundamentare legală şi constituţională a autonomiei găgăuze a fost unul

anevoios şi nu întotdeauna perfect, însă baza juridică existentă este, în principiu, una favorabilă

optimizării relaţiilor social-politice. În pofida existenţei anumitor norme legale, în legislaţia

naţională şi cea regională care lasă loc pentru interpretări, importantă este existenţa unui

fundament legal, în baza căruia se poate de perfecţionat activitatea de mai departe.

3.3 Instituţionalizarea relaţiilor politice dintre puterea centrală a Republicii

Moldova şi cea regională a UTAG

Din momentul instituirii UTAG demarează o etapă calitativă nouă în relaţiile dintre

elitele politice ale autonomiei, în calitate de reprezentanţi legali ai populaţiei autonomiei, şi

conducerea Republicii Moldova, în calitate de reprezentanţi ai poporului Republicii Moldova. În

compartimentele anterioare (atât teoretice, cât şi empirice) s-a argumentat ideea că relaţiile

instituite nu sunt doar de natură administrativă. Ele sunt nişte relaţii mai complexe ce depăşesc

limitele stricte ale relaţiilor de natură administrativă, fiind de natură politică, dar care se

încadrează în limitele politicii interne a statului. Analizând relaţiile stabilite între puterea centrală

şi cea regională, trebuie să reieşim din caracteristicele specifice relaţiilor politice. Respectiv, este

absolut insuficient de a analiza cadrul normativ-instituţional pentru a putea caracteriza şi distinge

trăsăturile definitorii ale acestora. În paragraful de faţă vom analiza aspectele comportamentale

(behavioriste) ale relaţiilor dintre puterea centrală şi cea regională. Vom pune accentul atât pe

comportamentul elitelor, cât în special pe cel al electoratului, prin voinţa căruia se formează

clasa conducătoare. Şi de votul căruia depinde ce fel de elite îşi doresc, respectiv ce fel de relaţii

98

intenţionează să fie modelate între puteri. Sunt analizate procesele electorale, ca parte

componentă a proceselor politice, atât la nivel naţional, cât şi regional.

O retrospectivă a calităţii şi tipului de relaţii politice ce s-au format şi dezvoltat începând

cu anul 1995, permite autorului de a face o clasificare de sinteză, ce va folosi drept instrument

metodologic auxiliar în demersul analitic de mai departe. În aşa fel pot fi distinse patru etape în

evoluţia relaţiilor între conducerea UTAG şi cea a Republicii Moldova:

- etapa de conştientizare, de savurare, de testare a prevederilor legal instituţionale ale

statutului juridic special: 1995-1999. Are loc crearea şi definitivarea cadrului

normativ al UTAG. Relaţiile politice dintre centru şi regiune nu sunt foarte intensive,

majoritatea eforturilor elitelor regionale fiind concentrate în interior, spre construcţia

politico-juridică a autonomiei. Iar elitele naţionale, în majoritatea lor priveau

distanţate procesul;

- etapa de tensionare a relaţiilor, în rezultatul transpunerii în practice a prevederilor

legale şi a conflictelor de competenţă între autorităţile centrale şi cele regionale:

1999-2002. Apariţia anumitor disensiuni a fost un factor obiectiv, fiindcă Legea

privind statutul special nu putea fi ideală, iar optimizarea conţinutului acesteia urma

să se realizeze pe parcurs. Altceva că poziţiile liderilor implicaţi în relaţii de

repartizare şi realizare a puterii nu au fost întotdeauna adecvate procesului de

valorificare a prevederilor legale în spiritul realismului şi constructivismului;

- etapa următoare se caracterizează prin relaţii politice de colaborare între puterea

politică regională şi cea naţională (centrală), mai mult chiar, putem vorbi despre o

sincronizare a activităţilor acestora: 2003-2006. Este perioada unor mari posibilităţi în

realizarea politicilor de integrare a populaţiei Găgăuziei în sistemul social-politic al

Republicii Moldova, deoarece atât clasa conducătoare locală, cât şi cea republicană

aparţinea uneia şi aceleiaşi tabere politice;

- etapa de moment, demarată în 2006, este caracterizată de către autori drept o perioadă

dominată de spiritul pragmatismului, realismului şi constructivismului. La baza

acesteia situându-se Sunt înfăptuiţi anumiţi paşi în trecerea relaţiilor dintre centru şi

regiune la un nivel calitativ nou.

Din tipologia propusă de autor se observă că instituţionalizarea nu este un proces ce se

desfăşoară doar pe ascendentă. Dezvoltarea relaţiilor politice dintre Chişinău şi Comrat nu este

un proces rectiliniu, constatare perfect valabilă pentru orişice proces evoluţionist. Important este

ca soluţionarea acestor divergenţe să se desfăşoare în limitele constituţionale şi legale, în spiritul

colaborării nu a dictatului sau şantajului.

99

Prima etapă, din punct de vedere cronologic, se raportează la anii 1995-1999. Ea se

caracterizează destul de ambiguu. Aici pot fi incluse şi sentimente de mulţumire, speranţă,

euforie pe alocuri, de încercări de conştientizare, de testare a noilor realităţi legal-instituţionale.

Erau cu certitudine şi stări de spirit de nemulţumire, emanate de forţele politice cu viziuni mai

radicale (atât din partea puterii regionale, cât şi a celei centrale), care considerau că cedările unei

părţi sunt incomensurabil mai mari decât a celeilalte. Această perioadă a însemnat o primă

testare a noului cadru legal al relaţiilor. Din punct de vedere atitudinal şi comportamental, pentru

stadiul respectiv a fost caracteristică detensionarea relaţiilor. În anumite momente, probabil, s-a

exagerat cu „detensionarea”, în sens că, această etapă a fost una de acalmie. Se crease impresia

că puterea centrală a considerat că prin votarea Legii privind statutul juridic special, problema

fusese pentru ea soluţionată definitiv, iar mai departe găgăuzii pot face ce vor cu autonomia lor.

De exemplu, imediat după adoptarea Legii Nr.344-XIII, în şedinţa Parlamentului, P. Lucinschi se

exprimase printre altele că acum cel mai mult va depinde de însuşi găgăuzi, cum vor reuşi ei să

se folosească de prevederile legii [122, p.178].

Indiferent care a fost cauza, însă în primii ani relaţiile politice nu au fost foarte active.

Explicaţia este una obiectivă, eforturile părţilor fiind concentrate spre crearea cadrului legal al

Găgăuziei. În acest sens, autorităţile găgăuze recent constituite, şi-au concentrat eforturile spre

construcţia Găgăuziei, spre soluţionarea problemelor preponderent interne, relaţiile cu

autorităţile centrale trecând pe planul doi.

Primele alegeri legale ale autorităţilor reprezentative ale autonomiei găgăuze s-au

desfăşurat în data de 28 mai 1995. Alegerile au avut loc atât în Adunarea Populară a Găgăuziei,

cât şi pentru funcţia de Guvernator. Până a trece la analiza rezultatelor acestor alegeri, este

important de subliniat că victoria a fost repurtată, în mare parte, de forţele care nu s-au aflat în

primele rânduri ale luptei pentru „independenţa găgăuzilor”. Aici putem face o paralelă cu

schimbarea clasei conducătoare la nivel naţional realizată prin alegerile parlamentare din

februarie 1994, când, la fel, forţele politice implicate nemijlocit în desfăşurarea evenimentelor

conflictuale de la începutul anilor nouăzeci, nu au putut să-şi păstreze rolul conducător.

Pentru alegerile în Adunarea Populară, în cursă s-au înscris 106 candidaţi, care urmau să

concureze în baza a 35 de circumscripţii majoritare uninominale. Repartizarea, în baza

subiecţilor ce i-au înaintat în calitate de candidaţi ne permite să obţinem următorul tablou: din

partea partidelor naţionale – 28 candidaţi (Partidul Comuniştilor din Republica Moldova

(PCRM) – 15; Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM) – 13); de către partidele regionale

– 20 candidaţi (Partidul Popular „Vatan” – 16; Partidul Popular Găgăuz - 4); colectivele de

muncă au înaintat 43 de candidaţi; iar independenţii au fost reprezentaţi de un număr de 15

100

candidaţi. Se observă puţina diversitate a partidelor naţionale prezente în aceste alegeri. Din start

este necesar de a vorbi despre faptul că partidele naţionale nu au putut să-şi pună o bază

organizatorică teritorială solidă în UTAG. În al doilea rând, se observă faptul că nici partidele

regionale, care în perioada anilor 1990-1994 au activat în calitate de animatori ai mişcării

autonomiste, nu se bucură de o reprezentare solidă. Se creează impresia că populaţia Găgăuziei

este interesată mai mult de problemele social-economice care către acea perioadă apar în prim-

plan, şi nu de mesajele cu privire la „renaştere naţională” sau „apărarea independenţei”.

Generalizând situaţia partidelor, cu siguranţă putem concluziona, că în perioada respectivă ele nu

se bucurau de o mare încredere din partea populaţiei. Observaţie ce va fi testată şi pe exemplul

proceselor electorale regionale ulterioare. Preventiv, una dintre explicaţii lansate de autor este că

în virtutea numărului mic de alegători ai autonomiei găgăuze, cu mult mai mult contează

legăturile personale şi de rudenie (clientelare), decât cele ideologice de partid. Pentru a-şi crea o

bază solidă organizaţională partidele naţionale ar urma să ţină cont şi de acest moment.

Un element specific pentru alegerile în Adunarea Populară din mai 1995 a fost acordarea

posibilităţii pentru colectivele de muncă de a-şi înainta proprii candidaţi. În condiţiile unei

economii în tranziţie, în care se distrugeau vechile relaţii economice de tip sovietic, iar marile

întreprinderi, în cea mai mare parte se ruinau, această prevedere din Regulamentul provizoriu, a

fost o reminiscenţă a trecutului sovietic cu caracter tranzitoriu şi efemer. Oricum anume aceşti

candidaţi s-au bucurat la acel moment de cea mai mare popularitate şi sprijin electoral. Prin

prisma legislaţiei ulterioare însă ei la fel pot fi consideraţi candidaţi independenţi.

Alegerile, în virtutea scrutinului utilizat, s-au desfăşurat în o parte din circumscripţii în

două tururi. După data de 11 iunie 1995, când s-a desfăşurat şi cel de al doilea tur de scrutin, din

totalul de 35 de deputaţi, au fost aleşi 34. Alegerile din circumscripţia nr. 27 Dezghingea au fost

invalidate [182]. Componenţa Adunării Populare a Găgăuziei alese în mai 1995 era următoarea:

PCRM – 8 mandate; PDAM – 4 mandate; Partidul Popular „Vatan” – 5 mandate; Partidul

Popular Găgăuz – 1 mandat; colectivele de muncă – 11 mandate; candidaţi independenţi – 5

mandate. Rezultatele au indicat asupra faptului că de cea mai mare popularitate dintre partide în

regiune se bucură PCRM, care a devansat atât partidul de guvernământ, care a şi votat crearea

UTAG – PDAM, cât şi partidele regionale. Astfel, din momentul formării autonomiei PCRM

fost partidul cu cea mai puternică bază organizaţional-teritorială în Găgăuzia. Alegerile, de

asemenea, au confirmat scăderea popularităţii liderilor care au reprezentat găgăuzii în anii 1990-

1994. În ceea ce priveşte rezultatul PDAM, care a „acordat” autonomie găgăuzilor, atunci acesta

a fost unul relativ bun. Totuşi agrarienii nu au reuşit să creeze o bază de sprijin social în regiune,

101

în mare măsură datorită dezintegrării partidului la nivel naţional, precum şi a crizei economice

profunde care se accentua în Republica Moldova în perioada guvernării acestora.

Alegerile pentru funcţia de Guvernator au fost la fel de active şi pline de suspans. Au fost

necesare două tururi de scrutin pentru a identifica câştigătorul. Candidaţii înscrişi în cursă pot fi

grupaţi în două categorii. Din prima fac parte M. Kendighelean şi S. Topal, politicieni implicaţi

activ în evenimentele controversate din anii 1989-1993, care au condus regiunea găgăuză în

perioada în care autorităţile acesteia nu erau recunoscute oficial. A doua categorie este formată

din politicieni care nu au fost printre militanţii activi, printre cei ce simbolizau lupta şi

confruntarea – D. Croitor şi G. Tabunşcic. Aceştia erau lideri mai mult de format birocratic,

cunoscuţi prin activitatea lor administrativă. Ultimii doi nu erau asociaţi cu evenimentele

insurecţionale de la începutul anilor nouăzeci ai secolului al XX-lea.

Alegerile Guvernatorului au confirmat ideea dedusă în urma alegerilor în Adunarea

Populară cu privire la schimbul elitelor. După primul tur nici unul din cei patru candidaţi nu a

întrunit numărul necesar de voturi: Gh. Tabunşcic – 45,5%, M. Kendighelean – 34,5%, D.

Croitor – 16,9%, S. Topal – 10,9%. În turul doi a învins Gh. Tabunşcic cu 64% din voturi,

depăşindu-l net pe M. Kendighelean, devenind în acest fel primul Guvernator al Găgăuziei.

Inaugurarea acestuia având loc pe data de 20 iunie 1995. Decretul cu privire la numirea lui Gh.

Tabunşcic în calitate de membru de Guvern, a fost citit personal de M. Snegur. În felul acesta,

atât componenţa Adunării Populare, cât şi persoana Guvernatorului predispunea autorităţile

centrale şi regionale spre dialog şi colaborare.

Însă oportunitatea în cauză nu a fost folosită pe deplin de către liderii politici, atât

naţionali, cât şi regionali. În pofida faptului că condiţii pentru existenţa dialogului existau, însuşi

comunicarea nu a fost existentă. În mare parte din cauza faptului că conducerea Republicii

Moldova (în persoana reprezentanţilor celor trei centre de putere: Parlament, Guvern,

Preşedinţie) era implicată într-o luptă politică acidă pentru păstrarea puterii în vederea alegerilor

prezidenţiale (noiembrie 1996) şi a celor parlamentare (martie 1998). Toate ramurile puterii se

încadrau în campanii politice, fără a se interesa de desfăşurarea evenimentelor din regiune, unde

se puneau bazele legale ale autonomiei, fără ca puterea centrală să facă o expertiză, pe măsura

importanţei evenimentelor, a legilor locale adoptate.

Etapa a doua a relaţiilor politice dintre puterea politică conducătoare a UTAG şi

conducerea politică a Republicii Moldova se caracterizează prin ieşirea în prim-plan a unor

probleme ce ţin de departajarea puterilor şi prerogativelor dintre aceste două părţi. La baza

deteriorării relaţiilor dintre agenţii politici nominalizaţi se situează două categorii de factori.

Prima categorie se referă la factorii de natură obiectivă şi anume criza economică care ia

102

amploare în Republica Moldova. Pe fundalul acestei crize care se manifesta prin acutizarea

relaţiilor social-economice din republică, în general, şi în Găgăuzia, în particular, se iniţiază o

dispută între autorităţile centrale şi cele regionale privind formarea veniturilor bugetare. Două

probleme au instigat administraţia autonomiei: procesul de privatizare a întreprinderilor din

regiune şi problema cotei-părţi din veniturile generale de stat. Administraţia de la Comrat era

nemulţumită de faptul că veniturile obţinute în urma privatizării întreprinderilor de pe teritoriul

autonomiei nu rămân în bugetul acesteia, ci se varsă în cel naţional [163]. În ultima instanţă

chestiunea veniturilor generale de stat (TVA şi accizele) a fost soluţionată prin prisma reformei

organizării administrativ-teritoriale, în contextul asigurării descentralizării fiscale şi autonomiei

financiare a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul doi.

Problema privind privatizarea întreprinderilor proprietate publică a statului, aflate pe

teritoriul autonomiei găgăuze, a fost însă una cu mult mai amplă şi mai dificilă. Începând cu anul

1997, atât Guvernatorul, cât şi Adunarea Populară, prin actele lor încercau să legifereze trecerea

totală a proprietăţii statului de pe teritoriul UTAG în proprietatea unităţii teritoriale autonome.

Puterea centrală, însă, nu dorea mult timp soluţionarea problemei, tergiversând o bună perioadă

de timp. În mare măsură, reţinerea soluţionării se origina în lipsa bazei legislative la nivel

naţional cu privire la proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale (legea fiind adoptată doar

către sfârşitul anului 1999) [8], precum şi în incertitudinea legată de soarta reformei organizării

administrativ-teritoriale. Într-un final, prin Hotărârea de Guvern nr. 660 din 11.07.2000 are loc

transmiterea în proprietatea publică a UTAG a cotei statului din capitalul social a unor

întreprinderi şi agenţi economici. Procesul demarase, şi în mod logic ar fi trebuit să se pună capăt

ostilităţilor în faza lor incipientă. Însă nu a fost să fie aşa, fiindcă a intervenit factorul politic.

Din punctul de vedere al situaţiei politice din regiune, principalele evenimente s-au

derulat la sfârşitul lunii august 1999, când s-au desfăşurat alegerile ordinare în Adunarea

Populară şi pentru funcţia de Guvernator. La alegeri au participat în esenţă aceeaşi actori politici,

însă câştigătorii s-au schimbat. Astfel, în turul doi al alegerilor pentru funcţia de Guvernator au

ieşit Gh. Tabunşcic şi D. Croitor. Ultimul era susţinut la nivel naţional de Mişcarea pentru o

Moldovă Democratică şi Prosperă (MpMDP), care la acel moment se afla la guvernare. Pe plan

local, în vederea susţinerii sale în turul doi, D. Croitor şi-a asigurat sprijinul unor lideri locali de

marcă, ca M. Kendighelean sau S. Topal, de exemplu. De altfel, în echipa sa de guvernare,

existau mai mulţi politicieni de talie regională cunoscuţi prin comportamentul „revoluţionar” de

la începutul anilor '90 ai sec. XX. Victoria în turul doi a fost obţinută de D. Croitor, ce la

devansat pe fostul Guvernator Gh. Tabunşcic cu scorul electoral de 61,5% la 38,5%.

103

În urma alegerilor în Adunarea Populară, a avut loc o revenire în prim-plan a

politicienilor ce posedau un mesaj preponderent ostil puterii centrale. Preşedinte a Adunării

Populare a fost ales M. Kendighelean. Ascensiunea politicienilor cu astfel de mesaje a fost

posibilă pe fundalul agravării situaţiei social-economice din regiune. Liderii de opinie locali cu

viziuni reticente faţă de politica centrului au folosit înrăutăţirea situaţiei social-economice din

Republica Moldova în general, şi UTAG, în special, pentru a acuza puterea centrală ca fiind

responsabilă de situaţia proastă din economia UTAG. O parte din deputaţii Adunării Populare

chemau la o colaborare mai strânsă a Găgăuziei cu liderii nerecunoscuţi ai regiunii transnistrene.

Totuşi aceste mesaje aveau un rol mai mult declarativ, şi nu era luat în serios nici de puterea

centrală, nici de cea locală. Guvernatorul UTAG, la fel, insista asupra unor drepturi mai mari în

domeniul formării bugetului, însă nu se dorea exagerarea şi declanşarea unor ostilităţi. În virtutea

unor afinităţi de ordin politic (D. Croitor fiind susţinut de D. Diacov, liderul MpMDP, ulterior

Partidul Democrat din Moldova), conducerea Parlamentului Republicii Moldova reuşea să

întreţină un dialog cu Guvernatorul Găgăuziei.

Totuşi, relaţiile dintre puterea politică centrală şi cea regională nu s-au ameliorat pe mult

timp. Dimpotrivă, pe parcursul anilor 2001-2002 asistăm la o escaladare a situaţiei social-politice

din regiunea găgăuză. Protagoniştii sunt puterea politică centrală şi cea regională. Ambele părţi

au lansat învinuiri cu privire la provocarea şi declanşarea neînţelegerilor. O a treia parte

implicată în mod indirect, în calitate de instigator, a fost administraţia anticonstituţională de la

Tiraspol. La sfârşitul anului 2001, începutul lui 2002, în Unitatea teritorială autonomă se crease o

situaţie de problemă care putea declanşa o tensionare a relaţiilor.

Evenimentele din autonomie au fost direct influenţate de către schimbările intervenite la

nivel de factori politici decizionali la nivel central – accederea la putere, în urma alegerilor

parlamentare din 25 februarie 2001, în Republica Moldova a Partidului Comuniştilor (PCRM).

Comuniştii moldoveni au fost susţinuţi în mod masiv de către locuitorii autonomiei, pentru

PCRM votând peste 80%, ceea ce a constituit o revenire a comuniştilor din Găgăuzia după

eşecul de la alegerile în Adunarea Populară [59]. Victoria categorică a comuniştilor în autonomie

a fost determinată şi de înţelegerea încheiată între liderii PCRM şi 25 de deputaţi ai Adunării

Populare, în ajunul alegerilor anticipate [122, p.187]. Această înţelegere nu avea o anumită forţă

juridică, însă exprima un acord de intenţii, un plan de acţiuni prin care liderii comunişti se

obligau să lucreze, în caz de victorie, asupra „constituţionalizării” autonomiei găgăuze [133]. În

scurt timp după instaurare la putere a PCRM acest subiect a fost inclus în agenda de zi a puterii

legislative, iar prin formarea Comisiei de elaborare a propunerilor privind ajustarea legislaţiei la

104

prevederile Constituţiei Republicii Moldova în problemele ce ţin de statutul special al unităţii

teritoriale autonome Găgăuzia procesul a fost instituţionalizat [24].

Revenind la cauzele declanşării ostilităţilor în regiune, subliniez existenţa mai multor

puncte de vedere, deseori opuse. La începutul anului 2001 se stabiliseră relaţii de ostilitate între o

parte a liderilor găgăuzi şi puterea politică de la Chişinău. Unii lideri regionali, printre care

Guvernatorul D. Croitor şi preşedintele Adunării Populare M. Kendighelean, nu căzuse-ră de

acord asupra creşterii influenţei comuniştilor în regiune, văzând în această tendinţă o atentare la

puterea deţinută. Aceştia învinuiau PCRM de faptul că nu-şi onorează promisiunile privind

consolidarea autonomiei găgăuze şi că se implică direct în afacerile interne ale autonomiei. La

rândul lor PCRM învinuia liderii respectivi în escaladarea situaţiei şi colaborarea cu Tiraspolul.

La nivel de putere centrală se considera că acţiunile unor lideri găgăuzi sunt coordonate cu liderii

transnistreni, în vederea destabilizării situaţiei din Republica Moldova şi atribuirii lui V.

Voronin, preşedintele Republicii Moldova, a unei imagini de uzurpator. Aici trebuie de ţinut cont

de faptul că din momentul venirii la putere V. Voronin simboliza imaginea liderului ce nu s-a

implicat în soluţionarea forţată a conflictului transnistrean în 1992, precum şi cea a liderului unui

partid ce apără interesele minorităţilor naţionale.

Un moment de referinţă în lupta pentru putere în regiune între PCRM şi unii lideri locali,

de orientare politică diferită, dar care se uniseră pentru a face faţă unui oponent comun, le-au

constituit lunile ianuarie-februarie 2002, când, iniţial (31 ianuarie 2002) prin votul a 21 de

deputaţi ai Adunării Populare a fost exprimat votul de neîncredere Guvernatorului D. Croitor, iar

ulterior, pentru data de 24 februarie 2002 a fost fixată data desfăşurării referendumului cu privire

la demiterea Guvernatorului. Ziua de desfăşurare a referendumului a însemnat cota de vârf a

ostilităţilor. Cu concursul direct a politicienilor locali – D. Croitor, M. Kendighelean, I. Burgudji

– referendumul considerat de către aceştia drept „tentativă de lovitură de stat” a fost zădărnicit în

majoritatea secţiilor de votare [138]. În acţiunile lor aceştia au fost susţinuţi de structurile de

forţă locale (poliţia şi procuratura), iar activitatea Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) în

regiune a fost blocată.

În condiţii unor astfel de sfidări, puterea centrală, a reacţionat prompt, fiind intentate

dosare penale pe numele liderilor regionali nominalizaţi mai sus. Procedura a fost finalizată doar

în cazul lui I. Burgudji, care a fost arestat la Comrat şi transportat la Chişinău, în special fiind

aduse învinuiri de colaborare cu liderii transnistreni în vederea destabilizării situaţiei din

Republica Moldova. De asemenea, prin decizia ministrului de interne G. Papuc au fost eliberaţi

din funcţii şeful Direcţiei Afacerilor Interne ale Găgăuziei şi comisarii de poliţie din Vulcăneşti

şi Ciadîr-Lunga.

105

Veriga slabă în acest front comun „anti-centru” format pe parcursul anilor 2001-2002 l-a

constituit D. Croitor. Acesta, în urma presiunilor din interiorul autonomiei, precum şi în

rezultatul politicii promovate de puterea centrală, în iunie 2002 demisionează din funcţia de

Guvernator al Găgăuziei, ca ulterior, la finele lui 2002, să fie numit Reprezentant al Moldovei la

Oficiul ONU de la Geneva, iar în ianuarie 2003, şi în funcţia de Ambasador al Moldovei în

Confederaţia Elveţiană.

Situaţia politică din regiune, precum şi configuraţia relaţiilor dintre centru şi autonomie

urmau să fie clarificate în urma alegerilor anticipate pentru funcţia de Guvernator, stabilite

pentru 6 octombrie 2002. La alegerile din 6 octombrie au participat 5 candidaţi: G. Tabunşcic

(42,52%), M. Formuzal (21,05%), I. Stamat (17,44%), S. Topal (10,99%), K. Tauşanji (6,57%)

[130]. Cel mai important rezultat ţine, însă, de prezenţa la vot care a fost una nesatisfăcătoare, ce

nu a permis de a declara alegerile valabile – 41,43%. În acest fel populaţia regiunii cu drept de

vot şi-au exprimat protestul faţă de relaţiile de conflict între autorităţile centrale şi cele regionale,

în condiţiile în care existau o multitudine de probleme social-economice necesar de soluţionat. O

parte din găgăuzi s-au simţit ofensaţi şi frustraţi de politica centrului faţă de vechea conducere a

autonomiei, protestând prin neprezentarea la urne.

De remarcat, de asemenea, că majoritatea politicienilor înscrişi în cursa electorală, aparţin

generaţiei anilor nouăzeci. În calitate de politician nou de factură regională apare doar M.

Formuzal, care se bucura de sprijinul manifest din partea populaţiei regiunii. Candidatul în cauză

se plasa pe poziţii pragmatice, prin care se excludea, pe de o parte revenirea la lozincile de la

începutul anilor 90 ai secolului al XX-lea privind instigarea la confruntare cu puterea centrală,

iar pe de altă parte, considera că puterea regională trebuie să fie mai constructivă în relaţiile cu

Chişinăul, să nu dea dovadă de docilitate ci de caracter în promovarea intereselor autonomiei, în

limitele constituţionale existente. Accentul se plasa pe soluţionarea problemelor social-

economice [167].

Votarea repetată este fixată pentru data de 20 octombrie 2002. La această rundă de alegeri

participă deja doar 3 candidaţi - G. Tabunşcic, M. Formuzal, K. Tauşanji, ceilalţi doi - I. Stamat

şi S. Topal, fiind învinuiţi de către Comisia electorală locală de nereguli în listele de subscripţie.

Forţele politice de opoziţie, atât la nivel naţional, cât şi regional, au învinuit PCRM de

influenţare a alegerilor prin excluderea respectivelor concurenţi. De altfel, V. Voronin,

preşedintele PCRM, s-a adresat de mai multe ori alegătorilor din Găgăuzia, îndemnându-i să

susţină candidatul comuniştilor - G. Tabunşcic, la fel cum au susţinut PCRM în 2001 la alegerile

parlamentare. În urma alegerilor din 20 octombrie 2002, care au întrunit deja condiţiile

valabilităţii, candidatul PCRM iese învingător din primul tur, acumulând 50,99%, iar principalul

106

contracandidat – M. Formuzal acumulează 43,22%. În pofida învinuirilor aduse de către opoziţia

necomunistă privind falsificarea şi influenţarea alegerilor de către reprezentanţii candidatului

comunist, pe data de 9 noiembrie are loc inaugurarea noului (vechiului) Guvernator al Găgăuziei

- G. Tabunşcic.

Guvernatorul ales şi-a fixat drept priorităţi în activitatea sa restabilirea atmosferei de

pace, stabilitate şi conciliere etnică în regiune. Campania sa electorală s-a bazat pe respingerea

ideilor de revenire la situaţia de la începutul anilor 90, ce erau promovate, după părerea

candidatului de anterioara conducere a autonomiei [166]. Analizând rezultatele alegerii

Başcanului din perspectiva relaţiilor dintre puterea centrală şi cea regională, se poate deduce că

se intră într-o nouă fază a acestora, cea de colaborare, de sincronizare a acţiunilor, politicilor şi

strategiilor de dezvoltare. Aceasta pe motiv că în funcţia de Guvernator al Găgăuziei a fost ales

candidatul partidului ce formează clasa politică conducătoare şi la nivel de republică. În acelaşi

timp, uşor poate fi sesizat că candidatul comuniştilor nu se bucură de acea popularitate masivă de

care a avut parte PCRM la alegerile parlamentare din 2001 în teritoriu. Fapt ce se poate origina,

sau în personalitatea lui G. Tabunşcic sau în scăderea în popularitate a PCRM, în urma unor

eventualele nerealizări a promisiunilor electorale.

Poziţiile PCRM în autonomia găgăuză s-au consolidat şi în urma alegerilor în Adunarea

Parlamentară din 16 noiembrie 2003. La alegeri au participat 9 partide naţionale (PCRM,

Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie” (MSPR „Ravnopravie”), Alianţa „Moldova

Noastră” (AMN), Partidul Democrat din Moldova (PDM), Partidul Socialiştilor din Republica

Moldova (PSRM), Uniunea Centristă din Moldova (UCM), Partidul Republican din Moldova

(PRM), Partidul Agrar din Moldova (PAM)), care şi-au înaintat candidaţii proprii, şi 68 de

candidaţi independenţi. În urma alegerilor desfăşurate în două tururi de scrutin (16 noiembrie, 1

decembrie) mandatele deputat al Adunării Populare s-au distribuit între concurenţi, după cum

urmează: PCRM – 16 mandate, PSRM – 1 mandat, MSPR „Ravnopravie” – 1 mandat, candidaţii

independenţi – 17 mandate.

Rezultatele alegerilor în Adunarea Populară, o dată în plus, au demonstrat că din sistemul

de partide din Republica Moldova doar PCRM dispune de o structură organizatorică teritorială

consolidată în autonomia găgăuză. Celelalte partide nu au reuşit să-şi formeze o bază electorală

stabilă în regiune. De asemenea, merită atenţie iarăşi numărul mare de candidaţi independenţi,

care nu se regăsesc în vreo listă de partid. De regulă, candidaţii independenţi formează o masă

politică neomogenă, care după atribuirea mandatelor sunt în căutarea de opţiuni politice ce

formează anumite centre de opinie în cadrul Adunării Populare. În cazul analizat, majoritatea

parlamentară a fost formată de către deputaţii comunişti şi 7 deputaţi independenţi, care au şi

107

ales în calitate de preşedinte al Adunării Populare pe S. Esir. Concluzia ar fi că în condiţiile în

care în regiune nu exista o altă organizaţie social-politică ce ar consolida liderii locali în baza

unor anumite poziţionări de alternativă, PCRM va putea să-şi păstreze poziţiile, în condiţiile în

care va continua să reprezinte interesele anumitor segmente sociale din regiune.

Faptul că clasa politică conducătoare la nivel naţional şi la nivel local se caracterizează

prin apartenenţa la o singură formaţiune politică ne indică asupra unui caracter non-conflict a

relaţiilor dintre acestea. De asemenea putem vorbi despre stabilitate, însă, în opinia autorului, nu

aceasta trebuie să caracterizeze relaţiile în cauză, în condiţiile în care stabilitatea ar presupune şi

stagnare. În pofida existenţei a condiţiilor ce ar face posibilă soluţionarea problemelor existente

în dezvoltarea autonomiei găgăuze în cadrul Republicii Moldova, în perioada respectivă nu toate

oportunităţile au fost folosite. Multe chestiuni, în special, ce ţin de integrarea găgăuzilor în

societatea moldovenească, dezvoltarea social-economică a regiunii etc., nu au fost soluţionate.

Pe de altă parte este absolut necesar de subliniat că în perioada nominalizată, la nivel de

conducere politică a autonomiei, nu se ridica problema unor noi revendicări în domeniul

autonomiei, sau nemulţumiri ce ţin de atribuţii insuficiente.

În 2004 autorităţile centrale şi regionale au sărbătorit 10 ani de la formarea UTAG.

Conducerea autonomiei şi opoziţia din cadrul UTAG aveau opinii diferite asupra rezultatelor

dezvoltării autonomiei în decursul acestora. În aşa fel, Guvernatorul G. Tabunşcic în discursurile

sale vorbea despre faptul că autonomia găgăuză este una realizată din punct de vedere juridic şi

administrativ, rămâne doar să fie soluţionate şi problemele bazei social-economice de dezvoltare

[136]. Pe când opoziţia pornea anume de la problemele economice ale regiunii. Probleme ce de

altfel erau şi sunt comune întregii societăţi moldoveneşti: exodul masiv al forţei de muncă peste

hotare, industria slab dezvoltată, agricultura rudimentară în cea mai mare parte, salarii şi pensii

mici etc.

În condiţiile existenţei acestor chestiuni nesoluţionate, precum şi din dorinţa liderilor

găgăuzi aflaţi în opoziţie de a-şi consolida poziţia, în februarie 2004 se formează Mişcarea

socială „Găgăuzia Unită”, înregistrată în calitate de asociaţie obştească în baza Legii cu privire la

asociaţiile obşteşti [12]. În virtutea faptului că legislaţia naţională nu permite formarea partidelor

regionale, o parte din liderii găgăuzi au decis să-şi consolideze poziţiile în baza asociaţiei

obşteşti. În fruntea mişcării a fost ales primarul de Ciadîr-Lunga M. Formuzal. Existenţa unei

opoziţii organizate urma să joace un rol exclusiv pozitiv, inclusiv pentru conducerea comunistă a

Găgăuziei, fiindcă în acest caz ei ar fi mai motivaţi şi mai responsabili în activitatea lor.

O modificare substanţială în relaţiile dintre puterea politică de la Chişinău şi cea de la

Comrat s-a produs în urma alegerilor pentru funcţia de Guvernator din decembrie 2006. Aceste

108

alegeri au manifestat anumite elemente de specificitate. Întâi de toate este vorba despre faptul că

candidatul susţinut de către puterea centrală nu a reuşit să învingă, ba chiar mai mult – nu a

trecut nici în turul doi. Fapt ce a reprezentat o înfrângere politică substanţială, fie şi pe termen

scurt, pentru PCRM, cu impact nu doar pe plan regional, ci şi naţional. De altfel este pentru

prima dată când un candidat susţinut de către puterea centrală obţine un scor atât de slab. Pe

parcursul alegerilor precedente ale Guvernatorului persoana susţinută de către puterea centrală a

avut câştig de cauză. În cazul alegerilor din 3 şi 17 decembrie 2002 asistăm la un veritabil vot de

protest, orientat inclusiv împotriva puterii centrale (sau mai bine zis a formaţiunii social-politice

ce o reprezintă), fie şi indirect.

Rezultatul alegerilor a fost determinat în mare parte de factori ce nu se referă în mod

direct la relaţiile politice dintre centru şi autonomie. În primul rând, este vorba despre

schimbarea radicală (facem abstracţie de nivelul declarativ, sau real al schimbării) la răscrucea

anilor 2003–2004 a vectorului politicii externe promovate de către partidul comuniştilor, în

calitate de forţă politică guvernatoare. Se are în vedere declararea cursului de integrare

europeană, în condiţiile în care PCRM a acces la putere în 2001 cu lozinci diametral opuse, din

punctul de vedere a vectorului politicii externe – aderarea la comunitatea „Rusia – Ucraina -

Belarus”. În 2001 găgăuzii care au vederi pro-ruse declarate au susţinut în mod masiv PCRM

contribuind la instaurarea la putere a formaţiunii. Odată cu schimbarea cursului de orientare

externă, o bună parte a găgăuzilor s-au considerat înşelaţi [148]. În al doilea rând, este vorba

despre renunţarea categorică la modelul federalist de construcţie statală a Republicii Moldova

vociferată în primii de ani de exercitare de mandat de către preşedintele Republicii Moldova V.

Voronin [183]. Pe perioada desfăşurării discuţiilor privind federalizarea Republicii Moldova ca

modalitate de integrare a raioanelor din stânga Nistrului, Găgăuzia prin o parte a liderilor săi

cerea statutul de subiect federal egal cu cel al Transnistriei, ceea ce în opinia majorităţii

găgăuzilor ar fortifica statutul regiunii. Un al treilea moment ce ţine de politica centrului, se

referă aşa zisa „blocadă economică” a raioanelor din stânga Nistrului, care a alimentat simpatiile

şi antipatiile anumitor segmente sociale din Găgăuzia, în baza sentimentelor de „solidaritate

separatistă” de la începutul anilor '90 [175]. În fine, rolul său l-a avut şi colaborarea comuniştilor

cu Partidul Popular Creştin-Democrat la nivel de republică, fapt ce la fel a fost utilizat de

oponenţii PCRM din UTAG în vederea discreditării poziţiilor acestora [169].

Un alt grup de factori ce au determinat configuraţia post-electorală a puterii politice în

UTAG se referă la situaţia internă a regiunii. Astfel, G. Tabunşcic, în pofida succeselor invocate,

nu a reuşit să soluţioneze problemele de esenţă a dezvoltării social-economice a regiunii [140].

Însuşi natura sa de politician s-a erodat în mare parte pe parcursul anilor. Nu avea imaginea unui

109

lider ce ar face faţă provocărilor. Candidatul PCRM nu a fost ajutat nici de sprijinul masiv

acordat de către V. Voronin, preşedintele PCRM şi al Republicii Moldova [159]. Dimpotrivă,

votul găgăuzilor a fost unul de protest, fiind susţinuţi anume candidaţii care nu se bucurau de

sprijinul partidului de guvernământ.

Alegerile Guvernatorului Găgăuziei s-au desfăşurat în două tururi de scrutin, în virtutea

faptului că din primul tur nu a putut fi clarificat învingătorul. Au participat la alegeri patru

candidaţi, surpriza cea mare fiind nu faptul că candidatul comuniştilor nu a acumulat cele mai

multe voturi, ci faptul că el nici nu a trecut în turul doi: M. Formuzal (33,89%), N. Dudoglo

(31,40%), G. Tabunşcic (24,14%), A. Stoianoglo (10,58%). Rata participării a fost relativ

reprezentativă: 62,6%. Rezultatele, cu certitudine, au nemulţumit puterea centrală în persoana

PCRM. Totuşi pot fi deduse şi anumite concluzii benefice, cu referinţă la cazul partidului

comunist, fiind vorba de faptul că prin rezultatul alegerilor puterea centrală nu putea vi învinuită

de falsificări şi imixtiuni în procesul electoral. Moment destul de oportun îndeosebi din punctul

de vedere al imaginii externe a relaţiilor dintre puterea naţională şi cea autonomă, după

evenimentele din 2001-2002.

Turul al doilea al alegerilor pentru funcţia de Guvernator al UTAG s-a desfăşurat pe data

de 17 decembrie, în condiţiile unei rate de participări mai ridicate – 64,3%, ceea ce indică asupra

existenţei unor motive suficiente pentru mobilizarea electoratului. Alegerile au fost câştigate de

către candidatul M. Formuzal, care a acumulat 56,23% faţă de 44,77% ale lui N. Dudoglo. A

învins candidatul care a fost criticat cel mai mult de către puterea centrală, în turul doi N.

Dudoglo fiind „simpatizat” de către PCRM. Investirea în funcţia a Guvernatorului s-a produs la

29 decembrie 2006.

Alegerile Guvernatorului Găgăuziei s-au desfăşurat în două tururi de scrutin, în virtutea

faptului că din primul tur nu a putut fi clarificat învingătorul. Au participat la alegeri trei

candidaţi: M. Formuzal (37,2%), N. Dudoglo (31,8%), I. Vlah (31,0%). Rata participării a fost

relativ reprezentativă: 57,6%.

Turul al doilea al alegerilor pentru funcţia de Guvernator al UTAG s-a desfăşurat pe data

de 26 decembrie, în condiţiile unei rate de participări mai ridicate – 50%, ceea ce indică asupra

existenţei unor motive suficiente pentru mobilizarea electoratului. Alegerile au fost câştigate de

către candidatul M. Formuzal, care a acumulat 51,4% faţă de 48,6% ale lui N. Dudoglo. A învins

candidatul care a fost criticat cel mai mult de către puterea centrală, în turul doi N. Dudoglo fiind

„simpatizat” de către PCRM. În acest moment, Comisia Electorală Centrală a recunoscut

validitatea alegerilor şi materialele prezentate pentru aprobare de rezultatele de Camera de Apel

din Comrat. Există până la o plângere a dlui N. Dudoglo

110

În pofida existenţe premiselor pentru nişte relaţii tensionate între Chişinău şi Comrat,

desfăşurarea ulterioară a evenimentelor au demonstrat că au predominat abordările pragmatice.

Pragmatismul şi realismul sunt două principii unghiulare, în opinia autorului cercetării, care ar fi

necesar să se situeze la baza relaţiilor dintre autorităţile politice centrale şi regionale. În anumite

condiţii, este mai util poate ca reprezentanţii puterilor centrale şi autonome să nu fie din aceeaşi

tabără politică, fiindcă în acest caz dominant va fi spiritul critic, care poate asigura o eficacitate

mai accentuată a colaborării.

Alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei din 16 şi 30 martie 2008 (două tururi) urmau

să clarifice repartizarea de forţe pe eşichierul politic regional. Tradiţional, deja, pentru alegeri şi-

au prezentat candidaturile partidele „naţionale” şi candidaţii independenţi. Participarea partidelor

a fost una destul de masivă (10 partide s-au înscris în cursa electorală), reieşind din specificul

preferinţelor electorale ale alegătorilor din regiune, precum şi din slaba bază teritorială

organizatorică observată la alegerile anterioare din regiune. Însă, rezultatele alegerilor în

Adunarea Populară a demonstrat că pentru majoritatea acestora participarea declarată la alegeri a

fost un pas mai mult propagandistic, ce ar demonstra caracterul activ al partidelor. Dintre

partidele incluse în cursă, PCRM şi-a păstrat poziţiile de formaţiune cu cel mai stabil, consolidat

şi numeros electorat în UTAG, obţinând un rezultat de – 10 mandate. Printre celelalte partide ce

au reuşit să se bucure de reprezentare în Adunarea Populară sunt: Partidul Democrat din

Moldova – 2 deputaţi şi MSPR „Ravnopravie” – 2 deputaţi. În cazul dat, ca şi la celelalte alegeri

configuraţia de forţe urma să fie decisă de opţiunea candidaţilor independenţi.

Pe lângă partide, în calitate de structuri organizatorice distincte, în alegeri s-a inclus şi

mişcarea socială „Găgăuzia Unită”, care urma să coaguleze forţele politice ale susţinătorilor

Guvernatorului M. Formuzal. O a treia forţă politică era reprezentată de susţinătorii primarului

de Comrat N. Dudoglo. În rezultatul alegerilor se crease o situaţie dificilă, determinată de faptul

că forţele cu cea mai mare pondere electorală nu au reuşit să obţină o majoritate confortabilă, ce

le-ar permite să guverneze în mod independent. În aşa fel, PCRM împreună cu deputaţii

independenţi cu simpatii pro-comuniste au format fracţiune „Blocul pentru o Găgăuzie

Înfloritoare într-o Moldovă Reînnoită”, constituită din 14 deputaţi. Aderenţii Mişcării „Găgăuzia

Unită” au format fracţiunea „Mişcarea Găgăuzia Uniată” în baza a 12 mandate. Situaţia urma să

fie clarificată de către reprezentanţii celei de a treia fracţiuni „Grupul Dudoglo”, care pe tot

parcursul activităţii Adunării Populare au deţinut o poziţie de conjunctură, variind între interesele

personale şi cele politice ale membrilor fracţiunii [176].

Alegerile în Adunarea Populară au demonstrat că în regiune nu există o forţă politică

dominantă. La moment sunt structurate trei centre de putere care urmează să-şi edifice activitatea

111

şi colaborarea reieşindu-se din principiile coalizării şi coabitării. PCRM continuă să fie partidul

„naţional” cu cea mai puternică organizare şi susţinere în teritoriu. Este practic unica formaţiune

prin care se realizează legătura dintre elitele politice regionale şi cele naţionale. În pofida acestui

fapt, PCRM trebuie să colaboreze şi cu candidaţii independenţi în vederea depăşirii situaţiilor de

criză. Mişcarea „Găgăuzia Unită” nu a reuşit să-şi consolideze poziţiile după victoria în cursa

electorală pentru alegerea Guvernatorului. În mare parte din cauza fragmentării pe criterii

teritoriale a electoratului. Pentru înţelegerea specificului situaţiei trebuie de ţinut cont de faptul

că M. Formuzal a fost primarul de Ciadîr-Lunga, iar celălalt lider local – N. Dudoglo este

primarul Comratului. În aceste condiţii reapare în prim-plan rivalitatea dintre aceste două

localităţi reprezentate de doi lideri de formaţie nouă cu pretenţii de lideri regionali.

Electoratul găgăuz rămâne a fi unul fărâmiţat şi fragmentat, chiar deseori dezorientat

politic. Desfăşurarea alegerilor în organele reprezentative autonomiei au demonstrat că în foarte

multe cazuri nu orientarea politică, ci legăturile de rudenie, personale şi profesionale sunt

factorul determinant în realizarea votului. Din acest punct de vedere este extrem de dificil de a

vorbi despre anumite orientări ideologice sau doctrinare strict delimitate şi consolidate, care ar

caracteriza configuraţia social-politică a electoratului găgăuz. Despre o anumită opţiune politică

certă se poate vorbi doar la nivel de alegeri naţionale (cazul cărora va fi analizat în capitolul

următor), pe când la nivel regional aceasta este lipsă. Situaţia poate fi explicată prin teritoriul

redus din punct de vedere geografic şi printr-un caracter pe alocuri „patriarhal” al relaţiilor

politice din regiune. Accentul se pune pe factori mai mult apolitici decât politici.

Dincolo de aceste momente, preferinţele alegătorilor din autonomia găgăuză urmează să

fie apreciate şi recunoscute la nivel central. În pofida faptului că din punct de vedere ideologic,

poziţiile liderilor regionali pot să difere de cele ale reprezentanţilor autorităţilor centrale,

important este ca la nivel de relaţii politico-administrative, acestea să fie conform legii şi cu

caracter de colaborare în vederea dezvoltării unei societăţi comune şi integre. Diferenţa de

apartenenţă politică nu trebui să influenţeze activitatea instituţiilor, în condiţiile în care avem un

cadru legal dezvoltat şi recunoscut în limitele căruia este posibilă colaborarea în numele

modernizării şi dezvoltării.

Analiza apartenenţei şi simpatiilor politice ale liderilor regionali, comparativ cu cei

naţionali, permite de a deduce o legătură strânsă între acestea (Anexa 9). Clasa politică ce a

deţinut puterea la nivel naţional întotdeauna a încercat să promoveze lideri regionali compatibili

ideologic. Relaţiile dintre centru şi autonomie au fost determinate în mare parte anume de

conţinutul proceselor electorale. Important însă este ca aceste intenţii să se materializare în

limitele legale, să nu se exagereze prin „impunerea” unor lideri ce nu sunt doriţi de electoratul

112

găgăuz. Exemplul evenimentelor din 2002 sunt o demonstraţie elocventă a votului de protest,

care nu ţine cont de competenţele candidaţilor.

La moment relaţiile dintre autorităţile centrale şi cele regionale nu pot fi caracterizate în

mod univoc ca fiind de colaborare şi stabile, însă în esenţă ele se desfăşoară într-o albie civilizată

şi pragmatică. Tensionări gratuite şi provocări apar îndeosebi în perioada pre-electorală. Aceste

observaţii sunt demonstrate şi de luările de poziţie ale lui M. Formuzal vizavi de necesitatea unei

reforme constituţionale care ar avea drept finalitate lărgirea atribuţiilor UTAG [165]. În

condiţiile în care după alegerile din 29 iulie 2009 când PCRM, rivalul politic al Başcanului, a

pierdut puterea politică, se crease premise pentru o colaborare constructivă între puterea centrală

şi cea regională. Dar din momentul în care Alianţa pentru Integrare Europeană este formată şi

din partide ce prin poziţia lor nu sunt agreate în UTAG, întâi de toate este vorba de PL, M.

Formuzal nu doreşte ca persoana sa politică să fie asociată cu actuala guvernare a Republicii

Moldova. Aceasta în contextul anului electoral 2010 pentru Başcan. Ieşirile sale publice şi

iniţiativele de federalizare trebuiesc examinate doar în contextul electoral. Strategia confruntării

cu puterea centrală este cea care ia asigurat victoria actualului Başcan în 2006.

Făcând, însă abstracţie de la chestiunile de natură electorală, relaţiile politice dintre

autorităţile centrale şi cele regionale se dezvoltă în mod normal (în sensul corespunderii cu

cerinţele instituţionalizate la nivel internaţional faţă de acest gen de relaţii). Problemele ce apar

sunt în majoritate de natură tehnică ce nu vizează relaţiile în esenţă. Nu este necesar de exagerat

natura acestora, în vederea obţinerii unor eventuale dividende de imagine. Soluţionarea

chestiunilor cotidiene în relaţiile dintre autorităţile centrale şi cele regionale este posibilă în

virtutea mecanismului de interacţiune existent [192].

3.4. Concluzii la compartimentul III

La finele compartimentului este oportun de a menţiona o teză extrem de importantă şi

utilă în vederea înţelegerii problemei ştiinţifico-practice principale ce urmează a fi soluţionată,

precum şi conştientizării naturii şi esenţei statutului juridic special al UTAG. Se are în vedere

faptul că statutul actual al autonomiei găgăuze este rezultatul compromisului între puterea

centrală şi regională. În continuare, pentru găgăuzi este foarte preţios de a conştientiza că statutul

autonom este rodul unor activităţi destul de dificile, şi autonomia este nu „împotriva cuiva”, ci

„pentru ceva”. Instituirea UTAG nu trebuie tratată ca izolarea găgăuzilor de restul poporului

Republicii Moldova, ci ca o modalitate de integrare cu păstrarea specificului etno-cultural.

Aceasta este chintesenţa unor relaţii normale, dinamice, pragmatice şi de succes în vederea

prosperării poporului Republicii Moldova.

113

Analiza caracterului relaţiilor politice stabilite între puterea centrală şi cea a autonomiei

permite să evidenţiez următoarele concluzii:

- o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice şi constituirea statului independent Republica

Moldova, a demarat o perioadă scurtă dar destul de dificilă pentru climatul social-

politic şi interetnic din republică. Relaţiile dintre liderii găgăuzi şi puterea centrală a

Moldovei în intervalul 1991-1994 au fost destul de tensionate, însă liderii politici, de

rând cu cetăţenii statului au reuşit să nu permită escaladarea ostilităţilor;

- instituirea Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, a fost un pas politico-administrativ

reuşit, o soluţie de compromis în relaţiile dintre puterea centrală a statului şi populaţia

găgăuză. Cadrul juridic format, cu toate că nu este unul absolut perfect, este unul

optim pentru puterile implicate în relaţiile politico-administrative analizate;

- instituţionalizarea UTAG a fost un proces dificil, dar extrem de benefic în perspectiva

stabilirii unor relaţii de colaborare între puterea centrală şi cea regională. Această

opinie este fundamentată de desfăşurarea evenimentelor de după 1994. În pofida

apariţiei unor disensiuni între centrele de putere vizate, natura divergenţelor a avut

mai mult un caracter superficial, decât de esenţă;

- acordarea statutului este doar o fază incipientă de constituire a unor condiţii legal-

instituţionale de stabilire a relaţiilor. Instituţionalizarea şi dezvoltarea acestora este un

proces poate şi mai dificil. Succesul unor relaţii politice de colaborare suficient

mulţumitoare pentru ambele va fi asigurat de caracterul dinamic al acestora.

Dinamismul va permite integrarea şi soluţionarea apărute pe parcursul implementării

prevederilor legale;

- relaţiile dintre autorităţile politice centrale şi cele regionale, au avut, în principiu, un

caracter continuu, dar cu prezenţa unor frânturi de linie. Momentele cele mai dificile

în relaţiile dintre puterile centrală şi regională, intervin de regulă în perioada

campaniilor electorale (atât naţionale, cât şi regionale). Fapt ce presupune că

disensiunile ce apar între Chişinău şi Comrat de multe ori sunt determinate de

divergenţele de ordin politico-ideologic între purtătorii puterii. Acestea nu sunt

conflicte de substanţă (ce s-ar referi la conflicte instituţionale, sistemice), ci conflicte

subiective, la nivel de atitudine conjunctural-clientelară sau ideologică a

reprezentanţilor puterii;

- eficacitatea relaţiilor de colaborare dintre puterea centrală şi cea regională nu trebuie

ataşată în mod absolut obligatoriu la necesitatea ca clasa politică conducătoare de

nivel naţional şi cea de nivel regional să facă parte din una şi aceeaşi tabără politică.

114

În condiţiile în care apartenenţa de partid coincide, şansele pentru o colaborare

eficientă sunt cu mult mai mari. Însă această condiţie nu este una deloc suficientă. Şi

dimpotrivă, faptul că viziunile ideologice ale reprezentanţilor puterii nu coincid, nu

implică în nici un mod obligativitatea unor relaţii tensionate. Votul alegătorilor trebui

respectat în ambele cazuri. Într-un final scopul comun este cel de prosperare a

poporului Republicii Moldova;

- existenţa divergenţilor, în special în baza unor chestiuni secundare, trebuie tratat ca

ceva firesc. Important este ca tratarea acestora să reiasă din prevederile

constituţionale şi legale asupra cărora părţile au căzut de comun acord;

- relaţiile politice dintre centru şi autonomie trebuie să posede un caracter raţional şi

pragmatic. Trebuie să depăşim faza raţionalizării acţiunilor în baza stereotipurilor şi

subiectivismului sentimental. Puterea urmează să dea dovadă de maturitate. După

aproape 20 de independenţă, clasa politică nu-şi mai poate permite scuze pe seama

imaturităţii sale.

115

4. PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII UNITĂŢII TERITORIALE AUTONOME

GĂGĂUZIA ÎN CADRUL SISTEMULUI SOCIAL-POLITIC AL

REPUBLICII MOLDOVA

Pe parcursul compartimentului de faţă sunt discutate aspectele prospective şi prescriptive

ale problemei relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele autonome ale Republicii Moldova. Sunt

investigate atât subiecte pur politice, de exemplu, cele electorale, cât şi probleme cu aspecte

sociale predominante, în perspectiva identificării modalităţilor şi mecanismelor optime de

integrare a găgăuzilor în sistemul social-politic moldovenesc. Studiul se efectuează, deja, nu în

baza consecutivităţii proceselor, ci a individualităţii şi relevanţei problemelor ce apar în

rezultatul developării evenimentelor cu referinţă la cercetarea de faţă.

4.1 Integrarea politică a găgăuzilor – perspectivă de optimizare a relaţiilor

instituţionale

În investigarea subiectului calităţii relaţiilor politice stabilite şi dezvoltate între

autorităţile centrale şi cele ale autonomiei, un rol absolut important îl are gradul de includere a

populaţiei UTAG în procesele politice din Republica Moldova. Aceasta reflectând în ce măsură

populaţia regiunii se auto-conştientizează în calitate de cetăţeni moldoveni, de parte a poporului

Republicii Moldova, în calitate de purtător al suveranităţii naţionale. Conceptul de integrare, în

baza concluziilor şi concepţiilor deduse în compartimentul teoretic al cercetării, este unul ce se

regăseşte între noţiunile (realităţile) de asimilare şi separare. În opinia autorului, reiterată şi în

partea introductivă a tezei, acest concept ar fi cel mai potrivit în desemnarea realităţilor

dezirabile pentru relaţiile dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi cele autonome ale

UTAG. Un rol important în realizarea obiectivelor compartimentului de faţă le au metodele

ştiinţifice sociologice, bazate pe aşa tehnici ca ancheta sau interviul.

Ideea care semnifică acel fir roşu al paragrafului de faţă se reduce la teza că cu cât

populaţia UTAG se implică mai mult în procesele electorale naţionale, de rând cu majoritatea

poporului Republicii Moldova, cu atât gradul de integrare este mai semnificativ, şi cu atât

relaţiile dintre autorităţile reprezentative ale autonomiei cu cele centrale deţin un caracter mai

legitim şi mai eficient.

116

O primă chestiune supusă analizei se va referi la implicarea populaţiei regiunii autonome

în procesul electoral naţional. În opinia autorului implicarea respectivă poate servi drept

modalitate de testare a gradului de integrare a populaţiei regiunii autonome din perspectiva

încrederii pe care o manifestă. Am în vedere, întâi de toate, alegerile parlamentare, care în

virtutea realităţilor social-politice din Republica Moldova, în cea mai mare aparte au fost

singurele alegeri de tip naţional. Printre chestiunile abordate se vor înscrie: procentajul

participării, predilecţiile electorale de nivel naţional, precum şi comparaţia dintre gradul de

implicare a populației regiunii în alegerile naţionale şi cele din autonomie. Date şi concluzii ce

ne vor permite să developăm gradul de implicare politică a găgăuzilor din perspectiva electorală.

Din punctul de vedere a includerii în procesul electoral naţional (alegerile parlamentare)

situaţia este una suficient de dinamică pentru a ne permite formularea unor concluzii. După etapa

dificilă din 1989-1993, când în localităţile din sudul republicii populate compact de găgăuzi, atât

alegerile prezidenţiale din decembrie 1991, precum şi activitatea în regiune a autorităţilor

centrale, în general, au fost boicotate, survine perioada de „revenire la normal”, caracterul şi

dinamica căreia urma să fie clarificată de rezultatele alegerilor parlamentare din 1994. Rata de

participare a populaţiei Republicii Moldova la primele alegeri parlamentare în bază pluralistă a

fost destul de mare. Aceasta datorită aşteptărilor de revenire la stabilitate politică şi economică în

ţară, aşteptări ce au provocat schimbări la nivel de clasă politică. Găgăuzii la fel s-au implicat

activ în procesul electoral, în aşteptarea unor soluţii avantajoase în soluţionarea relaţiilor de

ostilitate existente în sudul republicii. Drept consecinţă, alegerile parlamentare din 27 februarie

1994 s-au caracterizat printr-o rată foarte ridicată a prezenţei electoratului – de cca 80%, atât pe

întreg teritoriul ţării precum şi în localităţile populate compact de găgăuzi [88, p.169-174].

Alegerile parlamentare din 1998 reprezintă primele alegeri de acest tip ce se desfăşoară

deja în cadrul UTAG. Prin legislaţia naţională în materie electorală adoptată în ajunul alegerilor

respective se stabilise că desfăşurarea alegerilor parlamentare pe teritoriul Republicii Moldova se

va realiza în cadrul unei circumscripţii unice în baza scrutinului reprezentării proporţionale [3].

Acest moment a determinat anumite nemulţumiri din partea unor reprezentanţi ai clasei

conducătoare din regiune, care insistau asupra formării în baza UTAG a unei circumscripţii

aparte. Subiectul respectiv va fi dezbătut ulterior, însă din punctul de vedere a integrării

electoratului regiunii în sistemul electoral republican, desfăşurarea alegerilor în baza unei

circumscripţii unice este un pas benefic. În ceea ce priveşte participarea electoratului, atunci,

comparativ cu situaţia din 1994, se observă o diminuare a ratei, la alegerile parlamentare din 22

martie 1998 prezentându-se la urnele de vot aproximativ 70,59% din alegătorii UTAG. Scăderea

în cauză însă nu poate fi privită şi tratată în termeni dramatici, dacă reieşim din situaţia generală

117

pe ţară, care la capitolul prezenţa la urnele de vot este una complet comparabilă cu cazul

particular al Găgăuziei – 69,12% [62, p.159].

Aceeaşi tendinţă de scădere a procentului de alegători ce participă la alegeri s-a lăsat

observată şi în cazul alegerilor parlamentare ulterioare (Anexa 3, Tabel 3.1.). Micşorarea

numărului de alegători ce şi-au exercitat dreptul de vot nu era una dramatică, dar sigură. De

exemplu, la alegerile din februarie 2001 rata participării atât la nivel de republică, cât şi de

autonomie se ridica la circa 67% [59]. Deja în cadrul alegerilor din 2005 începe să se instituie o

tendinţă de micşorare a cotei de participare a electoratului din UTAG, comparativ cu mediu pe

ţară. La alegerile din 6 martie 2005, în mediu pe Republica Moldova, s-au prezentat la urnele de

vot 64,84%, pe când în cadrul UTAG prezenţa a fost de 60,64% [60, p.426-429]. Tendinţa

respectivă este vizibilă şi pe parcursul următoarelor cicluri electorale naţionale. La alegerile din

5 aprilie 2009 au votat 57,55% din alegătorii înscrişi în listele naţionale, iar pentru UTAG

prezenţa la urne a fost de 53,72% [61, p.492-495]. În fine, pentru completarea bazei de date

statistice în vederea participării la alegerile parlamentare desfăşurate în Republica Moldova, sunt

utile şi rezultatele prezenţei la vot înregistrate pe parcursul votării din 29 iulie 2009: 58,77% -

media pe ţară; şi 55,73% - rezultate pentru UTAG; 28 noiembrie 2010 61,64% - media pe ţară; şi

53,4% - rezultate pentru UTAG [187].

Incursiunea statistică retrospectivă a participării electoratului autonomiei găgăuze ne

permite să atestăm o scădere stabilă şi accentuată a ratei de implicare în alegeri pe parcursul

anilor 1994-2009. Pe durata a acestor 15 ani s-a înregistrat o micşorare de la aproximativ 80% la

56%. Diferenţa respectivă pare a fi una absolut categorică şi negativistă în perspectiva analizei

gradului de integrare a electoratului găgăuz în procesul electoral. Însă concluziile nu trebuie să

fie pripite, în vederea formulării acestora urmează să se ţină cont şi de alte aspecte ale vieţii

social-politice din Republica Moldova. Această descreştere a activismului electoratului din

UTAG se înscrie perfect în tabloul general pe ţară. Manifestarea treptată a absenteismului

electoratului este un proces ce a „contaminat” întreaga societate moldovenească. În pofida

faptului că la ultimele scrutine parlamentare implicarea electoratului din UTAG a fost cu puţin

sub media pe ţară, luat în particular, există unităţi administrativ-teritoriale de nivelul doi unde

rata de prezenţă la urnele de vot a fost şi mai mică decât în Găgăuzia, de exemplu: raioanele

Glodeni, Leova sau Sîngerei (alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009).

Absenteismul electoratului din UTAG nu trebuie considerat în nici un caz, în mod

absolut, drept refuz de implicare în procesele politico-electorale naţionale. El trebuie încadrat în

şirul problemelor generale caracteristice Republicii Moldova. La baza acestor tendinţe pot fi

puse mai multe explicaţii. În primul rând, rata de 80% a participării semnalată în primii ani de

118

independenţă este una ridicată (pe alocuri chiar exagerată) pentru democraţiile stabile, respectiv

scăderea acesteia nu trebuie tratată ca ceva tragic şi irecuperabil.

Sunt pe deplin conştientă de faptul că dacă în democraţiile stabile absenteismul politic

este determinat de dezinteresul pentru politică, în condiţiile unui standard de viaţă ridicat stabil şi

mulţumitor, atunci în cazul Republicii Moldova, situaţia proastă ce ţine de activismul

electoratului ţine, întâi de toate, de puţina încredere în clasa politică că ar fi în stare să facă faţă

problemelor social-economice existente. În al doilea rând, există un număr mare de cetăţeni

activi din punct de vedere electoral ce sunt plecaţi peste hotare şi care nu dispun de condiţii şi

posibilitate de a-şi exercita dreptul la locul aflării din diverse motive. Această constatare este una

proprie întregii societăţi moldoveneşti, dar cu accente aparte pentru UTAG, care este o regiune

cu slabă dezvoltare industrială şi unde problema ocupării forţei de muncă este extrem de acută.

Chestiunea privind gradul de implicare a populaţiei UTAG în procesul electoral naţional

poate fi clarificată prin comparaţia ratei de participare la alegerile parlamentare cu cele în

organele de conducere ale autonomiei. Începând cu anul 1995 în regiune se desfăşoară alegeri în

Adunarea Populară şi pentru funcţia de Başcan (Guvernator). Prezenţa la urne de vot în cadrul

acestora nu a fost una extrem de ridicată (Anexa 3, Tabel 3.2., 3.3.). Astfel dacă în 1995, la

alegerile pentru ambele autorităţi, au participat la vot cca 68% din alegători, atunci în anii

următori are loc o scădere a acestui indice. Alegerile din 1999, şi îndeosebi anticipatele (alegerea

Başcanului) din 2002 se caracterizează printr-o o veritabilă ”prăbuşire” – 55,12% şi respectiv,

absenteismul ce a provocat alegeri repetate. La alegerile ulterioare din 2006 (alegerea

Guvernatorului) şi 2008 (alegeri în Adunarea Populară) se observă „o revenire la normal”, în

sensul că procentul participării se ridică la 62,6% şi respectiv 60,5%. Analiza rezultatelor

participării la scrutinele nominalizate permite să constat că în principiu există o stabilitate în

chestiunea implicării electoratului din regiune în procesul de completare a elitei politice a

autonomiei. Însă procentul participării nu este unul extrem de mare pentru a vorbi despre un

electorat interesat în determinarea procesului politic la nivel de autonomie. Pe de altă parte nu

asistăm la scăderi continue ca în cazul alegerilor parlamentare.

Este dificil de a vorbi în termeni categorici la acest subiect, fiindcă cifrele nu ne oferă

suport concludent în vederea formulării unor concluzii fără echivoc. Dinamica participării

electoratului din UTAG la alegerile în Parlamentul Republicii Moldova este una negativă. Pe de

altă parte, cifrele ce indică participarea la alegerile pentru organele autonomiei nu sunt deloc cu

mult peste cele invocate în cazul alegerilor parlamentare. În opinia mea, tendinţa negativă,

precum şi procentul participării înregistrat de alegătorii din Găgăuzia în special după 2001, când

s-au produs „prăbuşiri” sensibile, trebuie să pună în gardă elitele politice conducătoare ale

119

Republicii Moldova. Acesta este un semnal că alegătorii găgăuzi sunt decepţionaţi de politica

centrului. Această chestiune nici într-un caz nu trebuie trecută cu vederea, fiindcă participarea

alegătorilor din UTAG la alegerile pentru Parlamentul Republicii Moldova este cu mult mai mult

decât un simplu exerciţiu electoral. Este o reflectare a gradului de încredere, de legitimitate

acordate puterii centrale. Este un indice a nivelului de integrare în sistemul politic naţional.

Analiza chestiunilor privind activismul politic al cetăţenilor moldoveni din UTAG trebuie

să ţine cont de un factor particular valabil doar pentru aceştia – numărul mare de campanii

electorale. Putem vorbi chiar despre faptul că electoratul găgăuz este un electorat „obosit”.

Există pericolul că el ar urma să refuze regulile jocului democratic şi să boicoteze pur şi simplu

procesele electorale. În UTAG alegerile se desfăşoară mai des decât în restul Republicii

Moldova, aici pe lângă alegerile parlamentare şi cele locale se desfăşoară şi cele regionale – în

Adunarea Populară şi pentru funcţia de Başcan. Fiecărui an calendaristic revine câte o competiţie

electorală. De exemplu, în ultimii patru ani consecutivitatea a fost următoarea: 2009 – alegeri

parlamentare; 2008 – alegeri în Adunarea Populară; 2007 – alegeri locale; 2006 – alegerile

Guvernatorului. Anul 2010 marchează reînceperea ciclului electoral descris. Situaţia ar putea fi

şi mai complexă, în eventualitatea alegerii Preşedintelui Republicii Moldova prin vot universal

direct.

Pe lângă componenta comportamentală, intervine în mod firesc şi cea financiară. Bugetul

UTAG suportă cheltuieli mari în vederea asigurării desfăşurării proceselor electorale, iar în

ultima perioadă de timp se apelează şi la bugetul central, fapt ce determină nemulţumiri din

partea autorităţilor centrale de specialitate, care consideră că finanţarea organizării şi desfăşurării

alegerilor pentru organele autonomiei este o problemă de ordin intern a UTAG. Este exemplul

alegerilor în Adunarea Populară din 2008 când din bugetul central nu s-a preconizat alocarea

vreo-unei anumite sume financiare în acest sens [47].

Din punctul de vedere al autorului, ar fi oportun ca alegerile în organele reprezentative de

conducere ale autonomiei să se desfăşoare în mod simultan, fapt ce va reduce considerabil

cheltuielile, precum şi nu va „obosi” electoratul din regiune.

Un alt aspect ce instigă interes cercetătorilor în domeniu se referă la predilecţiile

electorale ale alegătorilor din regiune în materie de orientare politico-ideologică ce reiese din

oferta electorală a partidelor din Republica Moldova (Anexa 4). Analiza rezultatelor înregistrate

în unităţile administrativ-teritoriale locuite compact de găgăuzi ne permite să constatăm o

orientare ideologică de stânga a electoratului găgăuz. Astfel, toate partidele care au obţinut

victorie în regiune în urma alegerilor parlamentare se poziţionează pe stânga eşichierului politic

moldovenesc. În cadrul alegerilor parlamentare din 1994 „în raioanele Comrat, Ciadîr-Lunga şi

120

Vulcăneşti în localităţile populate compact de găgăuzi s-a votat în favoarea Blocului electoral

„Partidul Socialist şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo”” (BEPSMUE), precum şi pentru PDAM [88,

p.169-174]. Aceste formaţiuni reprezentau speranţa găgăuzilor în acordarea unui statut juridic

special favorabil, precum şi în plan naţional, la acel moment erau concurenţii electorali care

reprezentau stânga pro-CSI (Comunitatea Statelor Independente) şi moderată în domeniul

reformelor politice şi economice.

La alegerile din 1998 se produce o schimbare radicală a simpatiilor, în condiţiile în care

segmentul de stânga al eşichierului politic este „ocupat” în mod categoric de către PCRM, ce nu

a participat la alegerile din 1994. Deoarece PDAM şi blocul socialiştilor nu au soluţionat

problemele social-economice existente, PCRM fiind un partid de opoziţie ce nu a participat la

guvernare şi nu era asociat cu tranziţia şi criza social-economică din Republica Moldova, a reuşit

să atragă simpatiile electoratului nostalgic după perioada sovietică, precum şi a celor ce doreau o

integrare activă în structurile CSI şi apropierea de Federaţia Rusă. Victoria categorică în UTAG

a aparţinut PCRM – 70,20%, în condiţiile în care în total pe republică comuniştii au acumulat

30,01%. Majoritatea covârşitoare a celorlalte opţiuni au revenit la fel concurenţilor de stânga sau

centru-stânga: Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” (BEpMDP) –

8,69%, Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova (PDSEM) – 5,78%, Blocul Electoral

„Unitatea Socialistă” (BEUS) – 2,26%, PDAM – 1,22% ş.a. [62, p.164]

În 2001 victoria comuniştilor în UTAG a fost şi mai categorică, aceştia acumulând circa

80% din voturile alegătorilor din regiune. Mesajul PCRM a fost unul radical de stânga din punct

de vedere ideologic (programul partidului incluzând opţiuni de construcţie a comunismului), iar

din punctul de vedere a orientării vectorului politicii externe, prioritară se declara integrarea în

Uniunea „Rusia – Ucraina - Bielorusia”. În ceea ce priveşte relaţiile centru-autonomie, atunci se

promitea fortificarea drepturilor acesteia prin introducerea de modificări în Constituţia

Republicii Moldova.

Ceea ce s-a întâmplat la alegerile parlamentare din 2005 a permis politologilor să

identifice mesajele electorale care au priză la electoratul găgăuz, în mod primordial. În pofida

faptului că autonomia găgăuză a fost „constituţionalizată”, iar situaţia social-economică din

republică s-a îmbunătăţit relativ în rezultatul guvernării comuniste, electoratul găgăuz a

sancţionat PCRM. Comuniştii au acumulat în UTAG doar circa 30,75%, pe când rezultatul

general pe republică a partidului a fost de 45,98% [60, p.426-429]. La baza scăderii dramatice a

sprijinului politic s-au situat cel puţin două motive. Principalul, în opinia autorului, a fost

tensionarea relaţiilor cu Federaţia Rusă, în rezultatul refuzului de a semna Planului Kozak, în

calitate de proiect de soluţionare a conflictului transnistrean ce prevedea crearea unei federaţii cu

121

drepturi largi pentru subiecţii acesteia (inclusiv Găgăuzia) [48]. Despre importanţa acestui aspect

ne vorbeşte şi faptul că Blocul electoral „Patria-Rodina” care până atunci nu dispunea de un

electorat stabil şi semnificativ în regiune, a reuşit anume prin promisiunile de îmbunătăţire a

relaţiilor moldo-ruse şi federalizare a Republicii Moldova să acumuleze 51,48%, în condiţiile în

care în total pe ţară au acumulat 4,97% (Anexa 5). A doua cauză a pierderii simpatizanţilor poate

fi regăsit în conflictele dintre autorităţile centrale şi cele ale autonomiei în anii 2001-2002, când

o parte a găgăuzilor au considerat că centrul politic în persoana PCRM a depăşit atribuţiile în

relaţiile cu autorităţile autonomiei în scopul construcţiei „verticalei puterii”.

Alegerile în Parlamentul Republicii Moldova din 5 aprilie 2009, precum şi anticipatele

din 29 iulie 2009 şi 28 noiembrie 2010, au reflectat o revenire politică a PCRM în regiunea

autonomă, dar nu cu rezultate de tipul celor înregistrate în 1998 şi 2001, când PCRM se afla în

opoziţie. Procentual este vorba de 63,61% din numărul total de voturi valabil exprimate oferite

comuniştilor la alegerile din 5 aprilie, de exemplu, în autonomia găgăuză (în total pe republică

comuniştii au acumulat 49,48%). Aceasta în condiţiile în care destul de activi au fost şi alţi

concurenţi electorali de stânga care au utilizat sprijinul unor lideri găgăuzi locali, inclusiv al

Guvernatorului: UCM – 15,47% şi Partidul Social Democrat (PSD) – 14,94%. Acest sprijin, ca

şi în cazul comuniştilor, a fost unul peste media pe ţară înregistrată de partidele în cauză [61,

p.492-495].

Revenirea PCRM în topul preferinţelor alegătorilor din autonomia găgăuză poate fi

argumentată prin două momente esenţiale. Pe de o parte, comuniştii au reuşit să mobilizeze

electoratul găgăuz în faţa unui pericol proiectat de ideologii partidului privind perspectivele

revenirii la conducerea Republicii Moldova a forţelor ce sunt asociate într-o anumită măsură cu

evenimentele conflictuale din anii 1989-1993, precum şi cu himera unionismului (avându-se în

vedere Partidul Liberal, întâi de toate). Iar în al doilea rând, PCRM a reuşit către alegerile din

2009 să-şi păstreze poziţiile de cea mai puternică formaţiune politică de stânga, în timp ce o

parte din vechii adversari au fost transformaţi în aliaţi, găsindu-şi loc pe listele PCRM (de

exemplu, V. Abramciuc, unul din liderii Partidului socialiştilor „Patria-Rodina”, ce a acumulat

un rezultat extrem de bun în UTAG la alegerile parlamentare din 2005).

Informaţia expusă până la moment cu privire la opţiunile electorale manifestate de către

alegătorii din UTAG în cadrul alegerilor pentru Parlamentul Republicii Moldova, în baza

scrutinului reprezentării proporţionale cu o singură circumscripţie electorală, ne permite să

concluzionăm că din punctul de vedere al opţiunilor doctrinar-ideologice electoratul găgăuz este

unul majoritar de stânga. Opţiunile de stânga se manifestă în baza a trei probleme sensibile

pentru electoratul din regiune, ce în diferite etape istorice s-au manifestat cu intensitate

122

deosebită. O primă chestiune ţine de subiectul dezvoltării statutului juridic special al autonomiei,

şi implicit a relaţiilor dintre autorităţile centrale ale statului cu cele regionale ale autonomiei. În

istoria politică a Republicii Moldova partidele de orientare doctrinară de stânga au fost acele care

şi-au asociat opţiunile cu ideea extinderii atribuţiilor autonomiei găgăuze, sau cu cea de

construcţie federativă a statului moldovenesc. În cadrul primelor alegeri parlamentare în bază

multipartidistă din 1994 anume acest mesaj a adus câştig de voturi în localităţile locuite compact

de găgăuzi pentru BEPSMUE şi PDAM, iar votul masiv pentru PCRM din 2001 la fel a fost

determinat şi de promisiunea de a introduce în Constituţie subiectul autonomiei găgăuze. Iar

rezultatul relativ slab din 2005 a fost influenţat de faptul implicării active a comuniştilor în

campania electorală pentru desemnarea unui nou Guvernator.

Al doilea subiect ce reflectă opţiunea de stânga a electoratului găgăuz se referă la

chestiunile social-economice, care au fost valabile în special pe parcursul anilor '90 ai sec. XX.

Reformele social-economice desfăşurate în acea perioadă sub lozinca economiei de piaţă au

determinat o situaţie foarte dificilă în economia Republicii Moldova, şi au avut ca efect

pauperizarea masivă a populaţiei. În aceste condiţii, la o bună parte a din reprezentanţii societăţii

moldoveneşti, îndeosebi în UTAG, s-au dezvoltat sentimentul de nostalgie după economia

socialistă planificată. Sentimentele respective au fost alimentate în mod substanţial de programul

PCRM, partid aflat în opoziţie şi care promitea reconstrucţia socialismului în Moldova. Pe

parcursul aflării PCRM la guvernare, însă, mitul „construcţiei socialismului” a fost spulberat de

realităţile social-economice moderne dominate de regulile economiei de piaţă şi a globalizării.

Într-un final, chestiunile doctrinare privind caracterul dezvoltării economice au trecut pe plan

secund în „piramida necesităţilor” electoratului găgăuz. Ceea ce nu înseamnă că ei nu sunt

interesaţi de soluţionarea problemelor social-economice, însă deja contează mai mult rezultatul

final decât mecanismul de dobândire a acestui rezultat.

În fine, o problemă unghiulară în vederea configurării opţiunilor electorale ale

alegătorilor din UTAG este cea cu privire la orientarea vectorului politicii externe. Desfăşurarea

alegerilor a permis să conchidem că electoratul găgăuz este unul pro-rusesc. Chestiunea relaţiilor

cu Federaţia Rusă a fost dintotdeauna una extrem de sensibilă, iar în anumite momente chiar

determinantă în construcţia opţiunii electorale (exemplul alegerilor parlamentare din 6 martie

2005).

Subiectul participării alegătorilor din autonomia găgăuză la procesul electoral naţional

este strict legat de o altă chestiune foarte des invocată de către liderii găgăuzi, îndeosebi în

campaniile electorale din regiune, şi anume a reprezentării găgăuzilor în Parlamentul Republicii

Moldova. De multe ori această doleanţă este utilizată mai mult în calitate de instrument electoral,

123

pentru a muşamaliza anumite promisiuni neîndeplinite, decât de a scoate în discuţie la modul

serios subiectul. Această concluzie este dedusă de către autori în baza faptului că Adunarea

Populară a Găgăuziei nu s-a folosit de dreptul la iniţiativă legislativă în vederea încercării de a

promova modificări în legislaţia electorală a Republicii Moldova.

Cu atât mai straniu că problema discutată este menţionată în discursurile liderilor găgăuzi

aflaţi la guvernare, care ar putea să impulsioneze procedura de satisfacere pe cale legală a

revendicărilor. De exemplu, Başcanul D. Croitor încă la sfârşitul anului 1999 în interviurile sale

menţiona că problema reprezentării găgăuzilor în Parlamentul Republicii Moldova este o

chestiune prioritară a conducerii sale [147]. Ca după trecerea a aproape un deceniu, deja actualul

Başcan M. Formuzal să vorbească că „din păcate, autonomia găgăuză nu are cotă proprie în

Parlamentul Republicii Moldova, propriul ei deputat. Nu există o astfel de posibilitate” [185].

Argumentul invocat de liderii politici este că prin alegerea deputaţilor din partea autonomiei într-

o circumscripţie electorală unică se va creşte gradul de reprezentare a populaţiei Găgăuziei, în

sensul că deputaţii de etnie găgăuză din Parlament nu vor reprezenta interesele abstracte ale unor

anumite partide, ci vor fi promotorii intereselor nemijlocit a găgăuzilor. Plus la aceasta, anumiţi

autori şi publicişti găgăuzi, mai consideră că în acest sens se va pune capăt implicaţiilor

partidelor naţionale (avându-se în vedere în mod nemijlocit PCRM) care nu conştientizează

problemele din teritoriu la modul cuvenit, în chestiunile particulare ale găgăuzilor, iar

reprezentanţii direcţi ai găgăuzilor vor putea fi revocaţi în caz de necesitate [122, p.255].

Pentru a avea o viziune obiectivă şi plenară asupra problemei, precum şi în vederea

clarificării scenariilor posibile de realizare a proiectelor de reprezentare directă a etniei găgăuze

în legislativul naţional, autorul a examinat practica internaţională în domeniu, ţinând cont de

realitatea social-politică din Republica Moldova. Conform legislaţiei electorale adoptate în

primii ani de independenţă, alegerile în Parlamentul Republicii Moldova se desfăşoară în baza

scrutinului reprezentării proporţionale în baza unei circumscripţii naţionale unice. Utilizarea

acestui tip de scrutin este considerată de experţii internaţionali în domeniu drept un pas reuşit în

vederea „depersonalizării procesului politic”, precum şi un „model de orientare valorică spre

normele europene” [99, p.22, 42].

Din punctul de vedere al practicilor internaţionale, evoluţia sistemelor politice în tranziţie

au demonstrat că scrutinul proporţional este cel mai reuşit din punctul de vedere al

instituţionalizării practicilor democratice. Exemplul Croaţiei este elocvent, sistemul politic al

acestei ţări cunoscând o evoluţie treptată de sistemul electoral majoritar la cel proporţional în

baza mai multor circumscripţii teritoriale [171, p.225-226]. Majoritatea democraţiilor actuale

utilizează scrutinul reprezentării proporţionale, specific pentru Republica Moldova este faptul că

124

există o singură circumscripţie teritorială (naţională) [161, p.338-358]. Reprezentarea

proporţională este scrutinul care favorizează opţiunile politice minoritare în vederea obţinerii de

reprezentare [115, p.122]. Regulă valabilă îndeosebi pentru opţiunile minoritare care nu sunt

teritorializate compact. Unicul obstacol instituţional care ar împiedica reprezentarea minorităţilor

politice (inclusiv, etnice) în cadrul reprezentării proporţionale ar fi pragul electoral.

În cazul Republicii Moldova, problema reprezentării minorităţilor naţionale în legislativ,

în opinia autorului nu există. Istoria politică de până acum ne demonstrează că reprezentanţi ai

principalelor minorităţi naţionale au existat dintotdeauna în Parlamentul Republicii Moldova.

Aceştia accedeau şi acced în legislativ în baza listelor de partid de importanţă naţională. Situaţia

privind apartenenţa etnică a deputaţilor din legislaturile anterioare ne prezintă o situaţie

favorabilă, din punctul de vedere a cotei de reprezentare a găgăuzilor. De exemplu, în anii 1994-

1998 şi 1998-2001 numărul găgăuzilor-deputaţi a fost de câte 6 reprezentanţi pe durata fiecărui

mandat. Iar în legislatura 2001-2005 numărul deputaţilor de origine etnică găgăuză a fost de 9

persoane [119]. Chiar şi în lipsa unor garanţii legale, găgăuzii nu cunosc subreprezentare

parlamentară la nivel naţional (Anexa 8).

O altă modalitate ar fi obţinerea mandatelor de deputat în baza partidelor constituite pe

criterii etnice, a căror activitate, în principiu, este acceptată de forurile democratice europene

[160, p.13]. În acest sens, în Republica Moldova nu putem vorbi despre existenţa partidelor

etnice. Există anumite organizaţii social-politice care şi-au creat sau le-au fost creată imaginea de

partide promotoare ale intereselor exclusiviste ale anumitor etnii. Cel mai elocvent exemplu este

Mişcarea social-politică „Ravnopravie”, însă în programul formaţiunii se specifică că „Mişcarea

«Ravnopravie» apară interesele populaţiei rusofone a Moldovei, ale tuturor cetăţenilor ei care

tind spre o societate liberă şi prosperă şi nu tolerează nici o manifestare a naţionalismului”.

Expresia „populaţia rusofonă” nicidecum nu poate constitui o exprimare a apartenenţei la o

anumită etnie, dimpotrivă este sintagmă cu un conţinut semantic extrem de larg,

„internaţionalist”, ce reflectă apartenenţa la o ideologie, la o filozofie existenţială, şi nicidecum

la o etnie anume.

Cazul găgăuzilor este puţin deosebit, prin faptul că ei dispun în calitate de comunitate

etnică de un statut juridic special reflectat prin autonomie teritorială. Situaţia respectivă îi

motivează pe unii politicieni de a cere modificarea legislaţiei electorale. Se face referinţă în

discursurile acestora la practica internaţională, precum şi la recomandările organizaţiilor

internaţionale. În acest sens, se invocă faptul că în 17 state ale lumii legislaţia prevede rezervarea

de locuri în parlamentele naţionale pentru reprezentanţii minorităţilor naţionale. Acest argument

trebuie tratat implicit reieşindu-se din specificul fiecărui caz aparte, însă cu siguranţă că în

125

majoritatea cazurilor este vorba mai degrabă de crearea de imagine pozitivă, decât de mecanisme

reale prin care minorităţile etnice ar reuşi să influenţeze procesul politic.

În ceea ce priveşte recomandările internaţionale atunci acestea diferă, având la bază

modalitatea de scrutin ce urmează a fi preferată de elitele politice moldoveneşti. În condiţiile

păstrării scrutinului reprezentării proporţionale, se consideră că ar fi utilă „instituirea unor

prevederi speciale, ce ar garanta minorităţilor naţionale accesul în Parlament, şi care nu ar atenta,

în principiu, la dreptul egal la vot” [160, p.14]. În alţi termeni ar fi vorba despre principiul

„discriminării pozitive”, care în cazul nostru s-ar materializa prin scoaterea pragului electoral

pentru partidele constituite pe principii etnice. În practica internaţională poate fi exemplul

Poloniei [171, p.160-174].

Este cert că în situaţia actuală este puţin probabilă schimbarea sistemului electoral, în

pofida numeroaselor promisiuni ale partidelor în perioada campaniilor electorale. Şi aici nu

trebuie neglijată regula conform căreia „deputaţii aleşi printr-un anumit mod de scrutin au

deseori tendinţa să creadă că realegerea lor ar fi compromisă în alt mod de scrutin” [80, p.145].

Însă analiza propunerilor ce vin din partea politicienilor găgăuzi, ne impun să luăm în

consideraţie şi acest caz. În conformitate cu aceste scenarii, s-ar presupune crearea în baza

UTAG a unei circumscripţii teritoriale (pe criterii etnice), căreia i-ar reveni un număr de mandate

proporţional cotei etniei găgăuze în societatea moldovenească. Dacă conform ultimului

recensământ efectuat în Republica Moldova în 2004 găgăuzii reprezentau cca 4,36% din numărul

total al populaţiei, atunci lor ar fi necesar să le fie distribuită o cotă de 4-5 deputaţi. Deja

modalitatea de selectare a acestora va ţine de deciziile autorităţilor din autonomie: prin scrutin

proporţional sau majoritar. Reieşindu-se din practica şi legislaţia electorală din regiune, cel mai

probabil alegerile se vor desfăşura în baza scrutinului majoritar.

Un alt mod de organizare a sistemului electoral naţional ar presupune desfăşurarea

alegerilor în baza scrutinului mixt. Printre democraţiile noi acest scrutin este unul relativ des

utilizat, de exemplu în Albania sau Lituania. În Albania din totalul de 140 de deputaţi, 100 sunt

aleşi prin circumscripţii uninominale, iar 40 prin liste de partide în cadrul reprezentării

proporţionale. În Lituania din totalul de 141 de deputaţi, 71 se aleg în baza circumscripţiilor

uninominale, iar 70 pe liste de partid naţionale. Scrutinul mixt ar putea reprezenta o soluţie de

compromis între doleanţele puterii regionale de a se bucura de reprezentanţă aparte, şi logica

puterii centrale de a menţine localităţile din UTAG în cadrul procesului electoral naţional

integru. Aceasta în cazul în care puterea regională va manifesta un interes real, nu doar

declarativ, pe de o parte, iar de cealaltă parte puterea centrală ar simţi necesitatea şi puterea

argumentelor invocate de către liderii găgăuzi în vederea discutării problemei.

126

Revenind la subiectul cotei parlamentare stabile deţinute de către găgăuzi, în baza unei

circumscripţii electorale teritoriale distincte hotarele căreia s-ar suprapune hotarelor

administrative ale UTAG, autorul ar dori, reieşind din poziţiile părţilor, precum şi din logica

scenariilor, să identifice argumentele pro şi contra unei asemenea proceduri. Vor fi folosite de

asemenea şi tezele invocate de către părţi în promovarea uneia sau alteia idei. Analiza urmează

să fie efectuată ţinându-se cont de impactul jucat asupra esenţei, naturii şi caracterului relaţiilor

dintre puterile centrală şi regională.

În calitate de prim avantaj al soluţionării (acceptării) de către puterea centrală a

revendicărilor puterii regionale ar fi un câştig de imagine în faţa populaţiei şi a elitei autonomiei

şi, probabil, în faţa organismelor europene şi internaţionale preocupate de studiul şi protecţia

minorităţilor naţionale. Ulterior (sau concomitent) ca rezultat al cedării în chestiunea respectivă,

considerată de către liderii autonomiei prioritară de mai bine de un deceniu, puterea centrală ar

putea revendica şi ea anumite cedări din partea conducerii autonomiei în chestiuni ce interesează

autorităţile naţionale. Un următor avantaj s-ar referi la faptul că populaţia UTAG ar avea

reprezentanţi ce sunt delegaţi în mod direct de către alegători, şi nu prin intermediul partidelor.

Deputaţii aleşi în circumscripţia dată vor fi răspunzători de activitatea lor în faţa poporului

Găgăuziei, nu în „faţa boşilor de partid”. Argumentul în cauză, însă, este unul orientat împotriva

partidelor naţionale (în special, PCRM) care în opinia unor lideri de opinie găgăuzi, „scindează

unitatea poporului găgăuz” [122, p.249-255]. Dar chiar şi în cazul acceptării ideii de

circumscripţie teritorială aparte pentru UTAG, nimeni nu poate interzice participarea partidelor

naţionale la alegerile din autonomie, care cu siguranţă ar putea promova deputaţi din rândul

membrilor săi de partid. În acelaşi timp, lansarea unor idei conform cărora deputaţii respectivi

„vor putea fi revocaţi în orice moment pe parcursul exercitării mandatului, în cazul în care

alegătorii vor considera că este necesar” [122, p.255], este una infantilă, în sensul că şi

procedural este foarte dificil de a stabili cum pot fi însumate toate motivele ce permit revocarea

de către alegători, dar şi practica democraţiei moderne şi contemporane este reticentă faţă de

astfel de idei şi mecanisme.

Argumentele ce justifică poziţia „contra” sunt mai multe la număr, şi includ întâi de toate

opinia despre izolarea electorală şi politică a alegătorilor din UTAG, care sunt excluşi din

circuitul electoral naţional integru. În cazul când alegătorii vor vota doar candidaţii din

autonomie ei nu vor participa în mod integrat la selectarea elitelor politice naţionale. O soluţie de

compromis, din câte am analizat mai sus, poate servi scrutinul mixt. Un alt moment ce ridică

semne de întrebare cu privire la oportunitatea modificărilor legislative în domeniu, se referă la

ideea că numărul mic de deputaţi (4-5 din 101) nu va permite promovarea unor politici

127

consolidate din punct de vedere ideatic. În condiţiile în care deputaţii Parlamentului vor fi aleşi

în baza listelor de partid, anume partidele vor fi liantul principal între societate civilă şi stat.

Deputaţii aleşi din partea UTAG nu vor putea activa ca independenţi, în felul acesta ei simţindu-

se marginalizaţi. Cel mai probabil ei se vor afilia la o fracţiune ce reprezintă mai mult interesele

autonomiei, conform opiniei lor. În această ordine de idei devine lipsită de sens alegerea separată

a acestora.

În cazul acceptării ideii de cotă obligatorie pentru găgăuzi în legislativul naţional devine

imperativă modificarea sistemului electoral, care, în opinia autorului, este unul care nu a creat

mari probleme procesului democratic din Republica Moldova. Scrutinul utilizat este unul

simplist ce nu creează probleme în aplicare, fapt demonstrat de retrospectiva alegerilor

desfăşurate în republică. După cum observase I. Boţan „există o legitate că mărirea numărului de

parametri, de obicei, complică soluţionarea problemelor” [178]. Din momentul în care nu există

probleme de procedură în desfăşurarea alegerilor, este alogic de a efectua schimbări ce pot

provoca astfel de probleme.

Un şir de alte aspecte substanţiale se referă la faptul că urmează a fi dezavantajate

celelalte minorităţi naţionale. Constituirea unei circumscripţii teritoriale separate pe criterii

etnice va putea nemulţumi, de exemplu, bulgarii, ucrainenii sau ruşii, ba chiar şi pe romi, care

pot pretinde atitudini şi tratări similare din partea autorităţilor centrale ale Republicii Moldova.

Fapt ce cu siguranţă va complica cu mult situaţia.

Tot aici, este extrem de important să ţinem cont şi de faptul că cota de reprezentare se

acordă pe criterii etnice. În cazul nostru această cotă urmează să fie acordată găgăuzilor, ce-şi

vor delega reprezentanţii din partea etniei în baza circumscripţiei constituite în hotarele

administrative ale UTAG. Dar pe teritoriul autonomiei locuiesc nu doar găgăuzi care constituie

doar 82,13% din totalul populaţiei UTAG, ci şi reprezentanţi ai altor etnii (inclusiv moldoveni)

care în regiunea respectivă sunt minoritari (Anexa 2, Tabel 2.2.). Drepturile lor politice sunt

lezate, fiindcă ei sunt impuşi să voteze pentru un reprezentant al etniei găgăuze în Parlament.

Atât recomandările forurilor de specialitate europene, cât şi practica internaţională ne vorbeşte

despre cote de reprezentare pentru minorităţi, iar în cazul UTAG aceasta provoacă lezarea

intereselor şi drepturilor populaţiei ce nu este de origine etnică găgăuză, dar locuieşte în UTAG.

Pe de altă parte, deputaţii eventual aleşi în cadrul circumscripţiei teritoriale separate nu pot fi

consideraţi reprezentanţi ai UTAG, fiindcă Republica Moldova este un stat unitar iar conform

articolului 68 aliniatul (1) al Constituţiei „în exercitarea mandatului, deputaţii sunt în serviciul

poporului”, avându-se în vedere poporul Republicii Moldova. În condiţiile unui stat federativ cu

128

un eventual parlament bicameral, datele problemei ar putea fi altele, însă în condiţiile actuale ale

Republicii Moldova nu poate fi vorba despre deputaţi ai poporului din partea UTAG.

Amintind despre posibilitatea federalizării Republicii Moldova, ajungem prin a implica

încă o coordonată a problemei, şi anume statutul nedefinit al regiunii transnistrene. Cu siguranţă

că modificări în legislaţie, inclusiv cea electorală, vor fi operate odată cu clarificarea statului

juridic special al raioanelor din stânga Nistrului. De aici şi o posibilă recomandare ce ar prevedea

că până la acel moment chestiunea modificării sistemului electoral nu ar fi una oportună.

Pentru a opera modificări în legislaţie, pentru a încerca realizarea de paşi ce au drept scop

soluţionarea de probleme şi îmbunătăţire de situaţie, o primă condiţie ar fi existenţa acestor

probleme. Fiindcă, într-un final putem avea un efect invers celui scontat, prin operarea

modificărilor vizate se poate declanşa o avalanşă de nemulţumiri şi potenţiale situaţii de conflict.

În Republica Moldova, legislaţia cu privire la persoanele aparţinând minorităţilor naţionale este

una extrem de tolerantă. De asemenea, la nivel naţional, în aproape două decenii de independenţă

nu s-au creat partide pe criterii etnice. Un partid se creează din momentul în care există o

necesitate, dacă aceasta lipseşte atunci nici partidul nu apare.

Consider că reprezentarea etniei găgăuze în legislativul Republicii Moldova, la moment,

nu întruneşte condiţiile unei probleme. Practica electorală şi politică internă actuală face posibilă

reprezentarea găgăuzilor în Parlament, dar din punct de vedere legal nu o garantează. Sunt de

părere că până la clarificarea statutului juridic special al raioanelor din estul republicii,

chestiunea cotei obligatorii de reprezentare ar putea fi suspendată, mai ales că nu este una de

urgenţă şi la moment nu este o problemă în sine. În fine, o soluţie de compromis poate fi varianta

scrutinului electoral mixt, care ar permite votarea atât a reprezentanţilor direcţi în baza

circumscripţiilor uninominale, cât şi listelor naţionale de partid.

Chestiunea participării alegătorilor din UTAG la procesele electorale naţionale şi

regionale este legat de un alt subiect de discuţie semnificativ – cel al necesităţii şi rolului

partidelor regionale. Părerile experţilor din Republica Moldova sunt împărţite. În majoritatea lor,

se consideră că practica partidelor regionale este una care ar periclita integritatea procesului

politico-electoral naţional. Alţii, însă, consideră că existenţa partidelor regionale nu ar diminua în

nici un fel importanţa partidelor naţionale, şi în cazul în care elitele găgăuze ar dori să creeze

partide regionale, autorităţile centrale ar fi bine să le permită realizarea proiectelor în cauză

[180].

Subiectul activităţii politice a partidelor regionale în UTAG este unul des invocat de

liderii politici şi de opinie din regiune. Poziţiile sunt la fel diferite. De exemplu, M. Formuzal

consideră că în regiune ar putea exista „trei, patru sau chiar cinci partide: liberal social-

129

democratic, democrat, conservator şi aşa mai departe” [185]. În opinia adepţilor acestei idei,

partidele regionale ar fi un liant între alegătorii din regiune şi partidele naţionale, în condiţiile în

care majoritatea partidelor naţionale nu reuşesc să-şi creeze o structură organizatorică puternică

în UTAG. Partidele regionale ar juca un rol principal în alegerile locale, iar în scrutinele

regionale şi naţionale ar putea colabora cu partidele „cu acoperire naţională. Extrem de util este

exemplul Uniunii Creştin Sociale din Bavaria care reprezintă o formaţiune autonomă a Uniunii

Creştin Democrate germane. În felul acesta, crearea de partide regionale nu semnifică în mod

automat izolarea politică a găgăuzilor. În opinia autorilor propunerii, aceasta ar fi o modalitate

mai uşoară de a structura electoratul găgăuz din punct de vedere ideologic. Chiar şi în condiţiile

existenţei de partide regionale, va fi foarte dificil în contextul sistemului electoral existent în

regiune, precum şi a condiţiilor geografice şi demografice specifice, de a structura electoratul

găgăuz în mai multe orientări ideologice, după modelul general republican.

Alţi lideri de opinie găgăuzi consideră că „la etapa actuală nu este necesar de a concentra

atenţia opiniei publice din autonomie asupra ideii de constituire a partidelor regionale.

Pluralismul politic se manifestă şi prin intermediul asociaţiilor obşteşti. Problema în cauză va

putea fi soluţionată după clarificarea statutului juridic speciala al regiuni transnistrene” [122,

p.254-255]. În opinia autorului tezei, rolul asociaţiilor obşteşti nu este acel de a structura din

punct de vedere politic electoratul şi de a coagula viziunile politice apropiate. Ele trebuie să

reprezinte sectorul asociativ dezideologizat. Exemplul particular al mişcării „Găgăuzia Unită” nu

trebuie să fie unul de referinţă, mai ales că succesele sale în domeniul politic sunt discutabile.

Fiecare formă de asociere trebuie să-şi realizeze funcţiile statutare şi legale. Şi dacă lupta pentru

cucerirea, exercitarea şi menţinerea puterii politice ţine de domeniul partidelor, atunci partidele

să se preocupe de problema dată.

Practica şi legislaţia internaţională în domeniul reglementării activităţii partidelor

regionale este diferită. De regulă, însă, în legislaţie nu se specifică în mod expres permisivitatea

sau interzicerea activităţii partidelor regionale, faptul respectiv reiese din condiţiile de

înregistrare a partidelor politice, care fac posibilă înfiinţarea de partide regionale sau, dimpotrivă,

imposibilă. Puţine sunt exemple de state ce stipulează în mod expres condiţia juridică a existenţei

partidelor regionale. De exemplu, în Constituţia Portugaliei prin articolul 51 aliniatul (4) se

specifică că „niciun partid nu poate fi constituit dacă denumirea şi scopurile lui statutare indică

asupra caracterului lui regional” [180].

Pe de altă parte, existenţa şi activitatea partidelor regionale nu depinde direct de structura

de stat federativă sau unitară, cu toate că existenţa acestora în statele federative este mai

probabilă. Factorul decisiv este gradul de percepere a autorităţilor centrale a pericolului de

130

separatism emanat de către autorităţile regionale. În condiţiile în care se consideră că activitatea

partidelor regionale ar submina integritatea statului, autorităţile centrale nu permit sau creează

condiţii ce fac imposibilă din punct de vedere practic crearea de partide regionale. Şi dimpotrivă,

în condiţiile în care sistemul politic existent într-un stat anumit se consideră imun în faţa

platformelor şi potenţei partidelor regionale, acesta nu împiedică activitatea acestora. De

exemplu, „Federaţia Rusă nu permite existenţa partidelor regionale, deşi este o federaţie cu 83 de

subiecţi (după reorganizările din ultimii ani) ce acoperă un teritoriu imens. Pe de altă parte,

Spania, care nu este o federaţie de jure, deşi de facto este considerată ca atare, are în fiecare din

cele 17 unităţi autonome câte cel puţin un partid regional” [180].

Exemplele de mai sus ne indică asupra ideii că foarte mult depinde de gradul de încredere

şi dialog între puterea centrală şi cea regională. În Republica Moldova, Constituţia şi celelalte

acte normative din domeniu nu menţionează în mod expres activitatea partidelor cu caracter

regional. Acestea nu sunt menţionat în nici un act normativ naţional. În ceea ce priveşte actele cu

caracter local (emise de autorităţile UTAG) atunci încercări de a introduce sintagma „partide

regionale” au existat prin adoptarea Legii locale „cu privire la partidele politice”, abrogată de

autorităţile centrale în 2003 [191]. Ca şi în majoritatea statelor lumii, în care există probabilitatea

constituirii partidelor regionale, legislaţia Republicii Moldova reglementează situaţia respectivă

prin prevederile Legii privind partidele, care creează sau dimpotrivă exclud posibilităţile de

înregistrare a acestora. În perioada anilor 1991-1998 constituirea partidelor cu caracter regional

era posibil în virtutea prevederilor Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice nr.

718-XII din 17.09-1991, care puneau condiţia unui număr de 300 de semnături în vederea

înregistrării unui partid politic [9], în lipsa unor interdicţii privind caracterul regional al

partidelor.

În perioada nominalizată, în plan regional, s-au desfăşurat alegerile în Adunarea Populară

şi pentru funcţia de Guvernator, iar în plan naţional, alegerile parlamentare din 22 martie 1998.

În primul caz, în competiţie s-au inclus două partide cu caracter regional: Partidul Popular

„Vatan” şi Partidul Popular Găgăuz. Acestea, însă, nu au înregistrat succese semnificative,

obţinând 5 şi respectiv – 1, mandate din 35 în Adunarea Populară. De subliniat că PCRM şi

PDAM, în calitate de partide naţionale, au obţinut 8, şi respectiv – 4 mandate. Celelalte mandate,

însă, au fost adjudecate de candidaţii neafiliaţi vreo-unui partid politic. Concluzia este că

partidele regionale nu au influenţat destul de mult competiţia electorală, îndeosebi dacă de ţinut

cont de faptul că ele promovau idei „autonomiste” extreme. La alegerile parlamentare din 1998,

Partidul Popular „Vatan”, de exemplu, a susţinut PDAM, însă aceasta nu a ajutat mult agrarienii,

131

care au acumulat în autonomie 1,22%, mai puţin decât media pe ţară. Concluzia este că în

perioada respectivă partidele regionale au jucat un rol politic nesemnificativ.

În urma modificărilor operate prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii privind

partidele şi alte organizaţii social-politice din 30 septembrie 1998 s-a impus condiţia la

înregistrare de „cel puţin 5 mii de membri domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile

administrativ-teritoriale de nivelul doi, dar nu mai puţin de 150 în fiecare din unităţile

menţionate” [7]. Această menţiune nu a fost una orientată în mod direct spre împiedicarea

constituirii de partide regionale. Scopul modificărilor efectuate era de a consolida sistemul de

partide prin instituirea unor condiţii mai dificile de înregistrare. În mod indirect au fost afectate

şi partidele regionale şi aşa puţine la număr.

În procesele electorale ulterioare la nivel regional un rol decisiv l-au jucat candidaţii

independenţi. Alegerile în autorităţile centrale ale UTAG, din punctul acesta de vedere, se

apropie mult de cele locale, unde la fel contează nu viziunea general-politică a candidatului, ci

calităţile personale administrative, sau ceea ce în Moldova se numeşte de „gospodar”. Partidele

politice naţionale, în marea lor majoritate nu s-au impus în regiune. Din acest punct de vedere

constituirea partidelor regionale se prezintă drept o necesitate, din punctul de vedere, al

„instruirii” politice ale alegătorilor, precum şi din punctul de vedere al colaborării dintre

partidele regionale şi cele naţionale. Partidele regionale, după cum am mai spus, pot asigura

conexiunea între electoratul din UTAG şi partidele naţionale. Iar în plan local pot micşora

influenţa candidaţilor independenţi, şi pot consolida caracterul fragmentar patriarhal al

electoratului găgăuz.

Soluţionarea situaţiei respective ţine de voinţa politică a factorilor de decizie, atât la nivel

central, cât şi la nivel regional. La nivel central este destul de problematic, în opinia autorului. În

mare parte nejustificat, s-a creat un stereotip cum că partidele regionale ar atenta la caracterul

unitar al statului şi ar promova separatismul. Însă, în acest caz sunt prevederile legale care pot fi

aplicate în vederea interzicerii activităţii formaţiunii în cauză. Altceva, în opinia noastră, este

problema creării condiţiilor legale de constituire (revenirea la un număr mai mic de membri

necesari înregistrării), care să nu declanşeze un nou val de înregistrări de partide. Însă aceste

momente, în condiţiile existenţei voinţei politice vor fi depăşite. La moment la nivel naţional,

clasa politică conducătoare nu doreşte crearea de condiţii în vederea înregistrării de partide

regionale. Concluzie bazată pe conţinutul Legii privind partidele politice [14].

Dar şi la nivel regional nu se observă o atitudine constructivă în acest sens. După cum am

menţionat şi în cazul cotei de reprezentare, Adunarea Populară a Găgăuziei nu s-a folosit de

dreptul său la iniţiativă legislativă, şi cel puţin la nivel de intenţie să abordeze problema în cauză.

132

În pofida argumentelor favorabile înregistrării de partide regionale în Republica Moldova

deduse din analizele efectuate, trebuie să ţinem cont şi de eventualele pericole ce pot interveni în

relaţiile dintre centru şi regiune. Întâi de toate este vorba de izolaţionismul posibil, când

electoratul găgăuz activ din punct de vedere politic ar putea să se concentreze asupra activităţii

propriilor partide şi să nu ţină cont de cele naţionale. La acest capitol urmează să reieşim şi din

prevederile Legii privind partidele politice, ce permit afilierea cetăţeanului la o singură

organizaţie de acest gen. Rolul cel mai important îl au politicienii de la nivel central şi cei de la

nivel regional. Din momentul în care partidele vor fi utilizate ca platforme politico-doctrinare de

colaborare, atunci aceste momente uşor ar putea fi depăşite.

Analizând realităţile privind integrarea electorală a populaţiei UTAG în procesul politic

naţional, am putea sublinia câteva momente de reper asupra perspectivelor de dezvoltare a

relaţiilor. Întâi de toate actorii politici de talie republicană trebuie să fie conştienţi de faptul că pe

parcursul ultimilor cicluri electorale parlamentare are loc o descreştere continuă a prezenţei la

urne în regiune. Pe lângă factorii de natură obiectivă, ce pot fi invocaţi, trebuie să fie tratate

realist procesele şi să se conştientizeze necesitatea de a se implica mai activ în identificarea

necesităţilor şi doleanţelor populaţiei din regiune. Faptul că partidele cu acoperire naţională, în

marea lor majoritate, nu reuşesc să-şi creeze structuri regionale puternice în UTAG, permite de a

propune soluţii, care cu siguranţă că ar putea fi contestate de clasa politică moldovenească.

Asigurarea unei implicări active a electoratului găgăuz în alegerile naţionale se află la

discreţia nu doar a comportamentului politicienilor de nivel naţional, ci reflectă gradul de

colaborare dintre elitele naţionale şi cele regionale. O perspectivă de îmbunătăţire a relaţiilor, în

condiţiile unei abordări responsabile a proceselor, poate fi asigurată de constituirea şi activitatea

partidelor regionale, în calitate de punte de legătură între electoratul găgăuz şi clasa politică

naţională. În cazul în care autorităţile centrale vor conştientiza oportunităţile oferite de existenţa

partidelor regionale, şi vor legaliza constituirea acestora, responsabilitatea liderilor găgăuzi va fi

una incomensurabilă. Partidele regionale nu trebuie constituite pe principii clientelare sau de

clan, că altfel din start ideea ar putea fi compromisă. Factorul ideologic, doctrinar, programatic,

combinat cu spiritul pragmatismului poate asigura succesul misiunii de includere mai activă a

cetăţenilor moldoveni din UTAG în circuitul politic şi administrativ naţional. Instituirea

partidelor regionale de departe nu este un panaceu, însă cu certitudine poate fi o soluţie (în

condiţia respectării anumitor cerinţe) în depăşirea absenteismului, indiferenţei ideologice şi a

izolaţionismului la nivel regional. În ceea ce priveşte efectuarea de modificări legale, ce ar

asigura reprezentarea găgăuzilor în Parlamentul Republicii Moldova, atunci în opinia autorului,

este prematur de a declanşa un astfel de proces în timpul imediat următor. Atât timp cât de facto

133

nu există subreprezentarea găgăuzilor în legislativ, proporţional cotei acestora din populaţia

Republicii Moldova, ar fi binevenit de a nu crea probleme suplimentare.

4.2 Aspecte socio-culturale ale manifestării găgăuzilor în sistemul politic al

Republicii Moldova

Analizând cazul relaţiilor politice stabilite şi dezvoltate între autorităţile centrale ale

Republicii Moldova şi cele regionale ale UTAG este absolut necesar, firesc şi important de a ţine

cont nu doar aspectele legale sau de relaţiile dintre elite, ci şi de caracterul interacţiunilor directe

stabilite între reprezentanţii diferitor comunităţi etno-culturale în procesul de integrare a

locuitorilor autonomiei în circuitul social al republicii. Vorbind de locuitorii autonomiei, avem în

vedere în special cei de origine etnică găgăuză. Aspectele socio-culturale ale problemelor de

integrare ale găgăuzilor sunt extrem de importante. Ele deţin o rol dublu, pe de o parte determină

caracterul relaţiilor politice, iar pe de alta sunt influenţate extrem de mult de caracterul deciziilor

politice luate la nivel de conducere a societăţii.

În paragrafele teoretice am subliniat cele trei scenarii principale de convie�uire între o

majoritate şi o minoritate etnică: asimilare, integrare, separare. În condiţiile cadrului legal-

instituţional existent, scenariul asimilării minorităţii găgăuze de către majoritatea băştinaşă se

exclude din start. Rămân valabile doar două scenarii, cel de integrare a găgăuzilor şi cel de

separare a acestora. Din punct de vedere legal, statutul autonomiei în cadrul statului unitar

Republica Moldova oferă o singură posibilitate, cea de integrare. Aceasta pe motiv că nu avem

un statut de subiect al federaţiei, sau şi mai radical de subiect al confederaţiei, care prin definiţie

oferă scenarii mai plauzibile de separare. Însă situaţia nu este chiar atât de uşoară. Dacă aspectul

legal a fost prescris, foarte mult contează cum sunt tratate prevederile acestuia şi în ce direcţie

sunt orientate. De exemplu, faptul că este admisă existenţa a trei limbi oficiale, este un element

pozitiv, dar creează premise pentru apariţia problemei învăţării insuficiente a limbii de stat. La

moment, din punctul de vedere al incluziunii sociale, problema cea mai importantă ce trebuie

soluţionată de către liderii politici ai autonomiei este cea ce se referă la integrarea găgăuzilor în

societatea moldovenească, şi nu la închistarea acestora în comunitatea etnică de origine.

În cele ce urmează voi analiza anumite aspecte definitorii ale chestiunii includerii

populaţiei autonomiei în circuitul social al Republicii Moldova. Sunt scoase în prim plan cele

mai grave subiecte de discuţie în vederea diagnosticării stării de fapt şi elucidării de propuneri

privind soluţionarea lor în spiritul convieţuirii şi integrării sociale. În scopul acordării unui

caracter cât mai veridic informaţiei selectate, mă voi baza pe rezultatele sondajelor ce s-au

efectuat în anumite probleme ce ţin de obiectul de studiu, atât la nivel naţional, cât şi la nivel

134

regional. Un studiu sociologic fundamental în domeniu a fost efectuat în perioada decembrie

2004 – ianuarie 2005, fiind întitulat „Etnobarometru – Republica Moldova”, şi a inclus în calitate

de eşantion reprezentanţi ai etniilor ce convieţuiesc pe întreg teritoriul Republicii Moldova [63].

O primă chestiune analizată se referă la climatul relaţiilor interetnice stabilite, în

principal, între găgăuzi ca elementul etnic constitutiv al autonomiei şi moldoveni în calitate de

etnie majoritară, titulară a statalităţii moldoveneşti contemporane. Conform metodologiei

utilizate în cadrul Etnobarometrului, respondenţii au fost rugaţi să se pronunţe asupra

caracterului relaţiilor interetnice (mai bune sau mai rele) din perspectiva cronologică

comparativă, cum a fost situaţia cu 15, 5 ani în urmă şi cu un an în urmă [94]. Rezultatele

obţinute permit de a concluziona că din punctul de vedere al relaţiilor dintre moldoveni şi

găgăuzi, atitudinea găgăuzilor este una în general mai pozitivă. Ei consideră că climatul

interetnic cunoaşte o evoluţie pozitivă, spre îmbunătăţire. Pe când moldovenii sunt mai rezervaţi

în aprecierile lor, ba mai mult chiar comparativ cu acum 15 sau 5 ani, ei consideră că relaţiile s-

au înrăutăţit (Anexa 6). Ceea ce permite de a conchide că în urma instituirii autonomiei, cei mai

mulţumiţi au fost găgăuzii, pe când populaţia majoritară nu consideră acesta un succes în

edificarea unor relaţii interetnice optime.

Viziunea negativistă a moldovenilor nu este singulară în cazul găgăuzilor, ea referindu-se

şi la relaţiile cu minoritatea etnică rusă. O atitudine mai pozitivă se observă în luarea de poziţie

vizavi de relaţiile cu ucrainenii şi bulgarii. În ceea ce priveşte atitudinea găgăuzilor faţă de alte

etnii conlocuitoare, atunci concluzia ce se cere a fi formulată în baza datelor sondajului, se referă

la ideea că climatul interetnic din Republica Moldova în perspectivă cronologică este unul în

continuă îmbunătăţire. În general, rezultatele sondajului arată că în perspectiva evolutivă

minorităţile etnice au o viziune şi atitudine pozitivă vizavi de climatul interetnic din Republica

Moldova. Populaţia majoritară este puţin mai rezervată în opiniile reflectate, ea manifestând o

anumită nemulţumire faţă de evoluţia relaţiilor cu minorităţile rusă şi găgăuză.

Aceste observaţii indică asupra faptului că soluţionarea problemei incluziunii sociale ţine

nu doar de etnia găgăuză, ci şi de etnia majoritară. Etnia titulară trebuie să accepte ideea statului

plurietnic şi a toleranţei naţionale. De asemenea, instituirea autonomiei nu trebuie tratată de către

majoritatea etnică moldovenească drept o cedare făcută găgăuzilor, ci o soluţionare a problemei

relaţiilor interetnice în spiritul compromisului. În acelaşi timp, găgăuzii urmează să trateze

climatul interetnic instituit din punct de vedere legal în Republica Moldova, drept o cale spre

colaborare şi convieţuire cu celelalte etnii în vederea fortificării statalităţii Republicii Moldova,

edificării unui stat de drept şi a unei societăţi cu standarde de viaţă ridicate.

135

Aceste observaţii şi recomandări au drept scop final de a reduce la minim „distanţa

socială” dintre grupul etnic majoritar al moldovenilor şi cel minoritar al găgăuzilor. Reieşind din

datele Etnobarometrului, cea mai mare distanţă socială se înregistrează anume între aceste două

comunităţi. Gradul de încredere manifestat din partea moldovenilor faţă de alte etnii,

înregistrează cele mai mici cote vizavi de comunitatea găgăuzilor: 18% pentru „foarte multă” sau

„multă încredere”. Pe când faţă de conaţionali gradul de încredere a moldovenilor este de 63%.

Aceeaşi tendinţă este valabilă şi pentru eşantionul găgăuz, însă cifrele nu sunt aşa de categorice:

găgăuzii în proporţie de 65% manifestă încredere faţă de moldoveni, şi – 78% faţă de

conaţionali. Avem de afacere cu o situaţie extrem de interesantă, paradoxală chiar, când

majoritatea etnică reacţionează după exemplul unei minorităţi discriminate, manifestând

intoleranţă faţă de alte etnii (Anexa 7, Tabelul 7.2.).

Trebuie recunoscută şi acceptată ca situaţie de facto lipsa unei încrederi depline între

moldoveni şi găgăuzi, fapt ce nu urmează să fie tratat ca ceva irecuperabil. Situaţia este mai

gravă în cazul eşantionului moldovean. Lipsa încrederii manifestată în procente categorice de

către etnicii moldoveni este determinată în opinia autorului de lipsa de comunicare interetnică

sau de calitatea proastă a acesteia. Statul este obligat să iniţieze programe de colaborare în

această direcţie. Problema nu trebuie privită dintr-un singur punct de vedere, sau unilateral, că

doar găgăuzii trebuie să depună eforturi. Soluţia este în comunicare şi colaborare care urmează a

fi promovată şi de către autorităţile centrale, nu doar de către cele ale autonomiei. Una dintre

concluzii ar fi că Biroul Relaţii Interetnice ar urma să-şi canalizeze activitatea în direcţia

elaborării şi implementării politicilor de integrare socială. În pofida anumitor succese înregistrate

de această structură de stat, trebuie să atenţionăm şi asupra momentelor de care nu s-a ţinut cont,

au fost trecute cu vederea. Relaţiile interetnice nu se referă doar la protecţia şi promovarea

statutului şi intereselor minorităţilor naţionale. Etapa în cauză a fost depăşită deja. La moment

prioritară este integrarea socială a minorităţilor naţionale într-o societate tolerantă.

O altă concluzie, rezultată din datele sondajului se referă la faptul că găgăuzii reprezintă

grupul etnic cel mai puţin cunoscut de către reprezentanţii celorlalte etnii, faţă de care se

manifestă cel mai mic interes [53]. Excepţie servesc bulgarii, care dau dovadă de activism sporit

în clarificarea poziţiilor vizavi de găgăuzi. Cel mai puţin interesaţi de caracterul relaţiilor

stabilite cu etnia găgăuză sunt ucrainenii, după care urmează ruşii. Şi aceasta în condiţiile în care

etnia găgăuză manifestă un interes practic dublu faţă de relaţiile cu etnicii ruşi. În această ordine

de idei, relevante sunt şi rezultatele unui sondaj realizat de către studenţii Universităţii Slavone

din Chişinău în perioada 12-19 decembrie 2005 printre locuitorii Republicii Moldova (exceptând

UTAG) [122, p.244]. Respondenţilor le-au fost propuse un şir de întrebări legate de găgăuzi şi

136

autonomia acestora. Rezultatele au fost destul de neaşteptate. Din totalul de 250 de persoane

intervievate 218 de respondenţi nu cunosc nimic sau foarte puţin despre găgăuzi, iar 121

consideră că găgăuzii nici nu ar avea dreptul la autodeterminare.

Găgăuzii trebuie să iasă din hotarele autonomiei, din punctul de vedere al afirmării

sociale. Este necesar de a conştientiza apartenenţa la comunitatea civică a Republicii Moldova.

Autonomia nu este pentru a ne separa, ea a fost adoptată pentru a asigura integrarea găgăuzilor

prin păstrarea specificului etnic. Realitatea, din punctul de vedere al implicării găgăuzilor în

procesele sociale din Republica Moldova, nu este îmbucurătoare de loc. Găgăuzii trebuie să se

implice cât mai activ în dezvoltarea proiectului comun numit Republica Moldova. Separarea şi

izolarea pot duce doar la regres. Este dificil de a vorbi despre edificarea unor relaţii politice

consolidate între centru şi autonomie în condiţiile în care găgăuzii doar în proporţie de 46% (cea

mai mică valoare printre toate etniile intervievate) se consideră întâi de toate cetăţeni ai

Republicii Moldova [94]. Gradul de patriotism, chiar şi printre populaţia majoritară nu este

extrem de ridicat, totuşi faptul că găgăuzii se simt cel mai puţin ataşaţi, comparativ cu alte etnii,

din Republica Moldova, indică asupra unor probleme de incluziune ce necesită soluţionare.

În acest context, merită de citat afirmaţiile lui M. Formuzal, care în unul dintre

interviurile sale menţiona: „Aici (în UTAG – n.a.) nu este şi nu a fost niciodată separatism. Aici

trăiesc patrioţi, cetăţeni ai Republicii Moldova, care sunt interesaţi în întărirea statalităţii

Republicii Moldova, în dezvoltarea democraţiei, în aceea ca Republica Moldova să atingă

standardele unei ţări moderne, europene, unde oamenilor li se asigură şi bătrâneţea, şi unde este

şi viitor, unde sunt locuri de muncă bune, salarii bune, unde libertatea cuvântului este respectată,

unde acţionează normele moderne ale democraţiei, la care se raportează Europa modernă.” [185].

Rezultatele sondajului (Etnobarometrului) ţin de răscrucea anilor 2004-2005, pe când interviul

Guvernatorului a fost acordat la începutul lui 2009. Cu tot optimismul, nu am crede că situaţia în

domeniu s-a schimbat aşa de radical pe parcursul acestor patru ani. Însă este foarte îmbucurător

de a auzi din partea liderului instituţionalizat din regiune astfel de mesaje, care inspiră încredere.

Este foarte îmbucurător că există voinţă politică din partea factorilor de decizie de a schimba

situaţia spre bine, spre binele comun al Republicii Moldova.

Un factor decisiv în stabilirea caracterului relaţiilor socio-culturale existente între

populaţia etnic majoritară şi minoritatea găgăuză se referă la aspectul lingvistic. Chestiunea

lingvistică este una fundamentală în soluţionarea problemelor de includere socială. În capitolele

anterioare am subliniat deja despre caracterul bilingv (ruso-găgăuz) al găgăuzilor, şi despre rolul

important jucat de limba rusă în evoluţia specificului etnic al minorităţii. Pentru găgăuzi, limba

maternă se transformă în una „domestică”, iar limba de afirmare socială, de socializare, este cea

137

rusă. Şi aceasta în condiţiile în care mişcarea de emancipare etno-naţională de la începutul anilor

'90 ai secolului al XX-lea s-a desfăşurat anume sub lozincile revenirii la specificul etnic al

găgăuzilor, la istorie, la limbă. Până la urmă, însă, nu aceasta este dificultatea principală, dacă să

analizăm situaţia din punctul de vedere al incluziunii sociale, problema se referă la slaba (puţina)

cunoaştere a limbii de stat.

Revenind la rezultatele oferite de Etnobarometru, observăm că la întrebarea „Cât de bine

vorbiţi în limba... ?”, de departe, răspunsurile cu cel mai mic procentaj de cunoaştere a limbii de

stat se referă la grupul etnic al găgăuzilor – 1% şi, respectiv, 2%, care vorbesc la perfecţie sau

vorbesc foarte bine. Pentru comparaţie, aceleaşi poziţii în cazul celorlalte etnii cunosc

următoarele aprecieri: ucrainenii - 11% şi 19%; ruşii – 12% şi 20%; bulgarii – 12% şi 14%. Cert

este că cifrele oferite nu sunt chiar îmbucurătoare din perspectiva cunoaşterii de către

reprezentanţii minorităţilor naţionale a limbii de stat, dar situaţia cu găgăuzii este dea dreptul

îngrijorătoare (Anexa 7, Tabel 7.1.). Este practic imposibil de a te încadra în circuitul social-

politic şi economic al ţării, în condiţiile unei astfel de cunoaşteri ai limbii de stat. Aceasta chiar şi

în condiţiile unei legislaţii, cu referinţă la persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, aşa de

tolerante ca cea din Republica Moldova.

Pentru conştientizarea pe deplin a rolului cunoaşterii limbii de stat în procesul de

integrare a găgăuzilor în societatea moldovenească o să utilizăm un exemplu extras din interviul

Guvernatorului G. Tabunşcic oferit încă în anul 1997. La întrebarea cu referinţă la cauzele unei

lupte nesatisfăcătoare cu elementele criminale din regiunea autonomă, Guvernatorul a invocat şi

o aşa scuză ca lipsa cadrelor pentru suplinirea posturilor vacante în organele de poliţie. Iar

această lipsă de cadre se datora faptului că la Chişinău instituţiile de învăţământ de profil

efectuau admiterea doar a candidaţilor ce posedau limba de stat. Dar Guvernatorul sublinia că

situaţia va fi soluţionată, în aşa fel ca doritorii din UTAG de a-şi continua studiile în domeniul

asigurării ordinii publice, să fie asiguraţi cu burse în cadrul instituţiilor de profil din Moscova

sau Baku [157]. Comentariile sunt de prisos. În loc să fie soluţionată problema din rădăcină, încă

din acea perioadă, s-a mers pe ideea eschivării.

Limba cea mai bine cunoscută de către reprezentanţii etniilor conlocuitoare ale Republicii

Moldova este, conform sondajului, cea rusă. De aici şi ideea lansată şi susţinută de o parte din

politicieni de atribuire acestei limbi a unui statut de „limbă de comunicare interetnică”. În opinia

autorului, descrisă şi în paragrafele anterioare, această idee nu este una reuşită din punctul de

vedere a statalităţii moldoveneşti, din momentul în care un atribut inalienabil a statalităţii în

cauză ar fi trebuit să fie cunoaşterea de către populaţie a limbii de stat. Schimbarea de accente

spre limba rusă ar diminua importanţa şi interesul faţă de limba de stat.

138

Analizând fundamentul sociologic al problemei cercetate în cadrul tezei, merită de luat în

consideraţie şi eforturile depuse în domeniul sociologiei relaţiilor interetnice de către I.

Kaunenko, care a efectuat studii de referinţă în baza unor eşantioane suficient de reprezentative

[143, 142]. Autorul prezentei cercetări a făcut parte din echipa ştiinţifică condusă de I.

Kaunenko, participând activ la definitivarea metodologiei de efectuare a cercetării sociologice, la

elaborarea chestionarelor şi realizarea intervievării respondenţilor. Pentru obiectul de studiu al

prezentei teze de doctor am selectat un sondaj realizat în anii 2004-2005, cu implicarea şi a

cercetătoarei L. Gaşper [143]. Sondajul realizat cuprinde un eşantion de 358 de respondenţi.

Specific şi important pentru cercetarea sociologică înfăptuită a fost selectarea în calitate de

respondenţi a tinerilor cu vârste cuprinse între 16 şi 21 ani. Abordare orientată spre rezultate de

durată. Respondenţii erau concentraţi în localităţile: Chişinău, Rîbniţa, Comrat. Grupurile etnice

incluse în obiectul cercetării au fost: moldoveni, ucraineni, ruşi, bulgari, găgăuzi. Scopul

cercetării era investigarea particularităţilor psihologice ale identităţii etnice a tinerilor în coraport

cu semenii de altă etnie.

Reieşindu-se din obiectul de studiu a tezei de doctor, am selectat un şir de concluzii

relevante. Conform autorilor cercetării sociologice comunităţile de tineri formate din găgăuzi şi

moldoveni sunt purtătoare a celor mai înalte cote procentuale de afiliere comunitară internă. Spre

deosebire de alte etnii, anume tinerii găgăuzi şi moldoveni sunt orientaţi spre comunicare cu

semenii săi din aceeaşi comunitate etnică. În cazul moldovenilor, cotele de afiliere sunt mai

ridicate la respondenţii din Chişinău şi mai mici la cei din Rîbniţa. Pe când ucrainenii şi ruşii

sunt mai deschişi comunicării cu reprezentanţii altor etnii.

Explicaţiile acestei situaţii pot fi găsite în faptul că atât adolescenţii moldoveni, cât şi cei

găgăuzi sunt marcaţi de ideile dezvoltării valorilor cultural-etnice. Deducem teza că un rol

important în cultivarea valorilor cultural-etnice o are şcoala, instituţie importantă a socializării

politice. Dacă la populaţia matură, aceste porniri sunt mai puţin evidente (în baza

Etnobarometrului) atunci sondajele arată că tinerii sunt mai susceptibili penetrării de către

valorile naţional-etnice. Aceste observaţii sunt valabile pentru comunităţile de moldoveni şi

găgăuzi, deoarece anume aceste etnii simt necesitatea unei emancipări naţionale continue. Plus la

aceasta, dacă ucrainenii, ruşii şi bulgarii fac parte din aceeaşi familie slavonă; atunci moldovenii

şi găgăuzii reprezintă comunităţi singulare din punctul de vedere etno-cultural (romanică şi,

respectiv, turcică).

Concluziile de mai sus cu privire la caracterul „închis” al comunităţilor moldovenească şi

găgăuză este demonstrată şi de analiza componenţei etnice a familiilor din care provin

respondenţii. În cazul tinerilor moldoveni se constată o medie de 91% a familiilor

139

mononaţionale, iar în cazul găgăuzilor această cifră este şi mai categorică – 97%. Pe când,

reprezentanţii celorlalte etnii sunt mai „deschişi” creării de familii mixte. Procentul familiilor

mononaţionale din care provin respondenţii ucraineni este de 54%; a celor ruşi – 62%, a

bulgarilor – 46%. Se poate de presupus că „amestecul de sânge” are loc anume între

reprezentanţii acestor comunităţi slavone.

Anexa 10 prezintă un tabel elaborat de către autor în baza cercetărilor semnate de I.

Kaunenko. Este descrisă distanţa socială între tinerii din diferite comunităţi etnice, dedusă de

cercetători, în baza coordonatelor: prieteni, vecini, colegi, cetăţeni. Datele din Anexă confirmă,

în mare parte, rezultatele Etnobarometrului. Distanţa dintre moldoveni şi găgăuzi este una destul

de mare. Grav este că această distanţă este construită în baza intervievării tinerilor, care sunt nu

doar prezentul, ci şi viitorul relaţiilor dintre moldoveni şi găgăuzi. Moldovenii intervievaţi în

instituţiile de învăţământ din Chişinău îi plasează pe găgăuzi la cea mai mare distanţă. De altfel

din câte a observat I. Kaunenko, găgăuzii sunt cea mai puţin cunoscută comunitate. „Efectuând

testarea adolescenţilor din Chişinău, aparţinând diferitor comunităţi etnice, i-am rugat să

continue enunţul „Găgăuzii sunt ...”. La majoritatea respondenţilor putea fi citită pe faţă

nedumerirea, iar răspunsurile erau de tipul „locuiesc undeva la sud”” [143]. Moldovenii din

Comrat îi plasează pe semenii lor găgăuzi mai aproape, la categoria vecini, însă nu prieteni ca şi

în cazul ruşilor.

Tinerii găgăuzii au o atitudine la fel distanţată faţă de moldoveni, îndeosebi adolescenţii.

O atitudine mai tolerant este observată la studenţii găgăuzi, fapt ce permite de a presupune că

gradul de cultură influenţează nivelul de toleranţă manifestat. Cel mai mult ataşaţi găgăuzii sunt

faţă de ruşi.

Rezultatele cercetării analizate confirmă, în marea parte, concluziile deduse în baza

Etnobarometrului. Pe lângă acestea pot fi trasate unele observaţii principiale. La baza

problemelor de integrare politică a găgăuzilor în sistemul politic al Republicii Moldova se

situează comunicarea interetnică insuficientă. Problemă nu doar a găgăuzilor, ci a societăţii

moldoveneşti în ansamblu. Concluzia în cauză poate fi apreciată în termeni mai duri pentru cazul

generaţiei în creştere, căreia îi aparţine viitorul Moldovei. Este necesar ca atât autorităţile

centrale, cât şi cele regionale, să includă în programele de învăţământ cursuri de toleranţă

interetnică, iar aşa obiecte de formare culturală ca istoria, limba şi literatura naţională să fie

predate reieşindu-se din specificul plurităţii de culturi convieţuitoare în Republica Moldova.

Revenind la situaţia lingvistică din UTAG, urmează să conştientizăm necesitatea

efectuării de reforme în domeniul învăţământului în vederea realizării de schimbări atât

cantitative, cât şi calitative. Astfel urmează nu doar să fie mărit numărul de ore de predare-

140

învăţare a limbii de stat, dar şi de lucrat mult asupra metodologiei şi metodicii de însuşire a

acesteia către etnici găgăuzi. În opinia cercetătoarei în domeniu D. Nikoglo problema lingvistică

în UTAG se referă la trei aspecte: pe de o parte, la insuficienta însuşire la nivel instituţionalizat

(grădiniţă, şcoală, universitate) a limbilor găgăuză şi de stat (română); în al doilea rând, la

ponderea excesivă a predării în limba rusă; şi, în final, la insuficienta cunoaştere a limbilor

străine (occidentale) [184].

Poziţiile limbii ruse sunt foarte solide în regiune. Şi aici este vorba întâi de toate de

trecutul istoric şi tratarea „bilingvismului găgăuzo-rus în calitate de realitate obiectivă” [164].

Procesul de predare-învăţare în sistemul educaţional din autonomie se desfăşoară practic absolut

şi exclusiv în limba rusă. Din acest punct de vedere atât limba maternă a găgăuzilor, cât şi limba

de stat sunt defavorizate. Rolul mic jucat de limba găgăuză în viaţa socială a UTAG reprezintă o

derogare de la prevederile Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare şi responsabili de

această pasivitate se fac atât autorităţile, cât şi găgăuzii înşişi [98].

În pofida instituirii unui program de studiere aprofundată a limbii de stat, impactul

acestuia nu este atât de manifest, pe motiv că nu este unul obligatoriu. Problemele de comunicare

între minoritatea găgăuză şi majoritatea titulară s-ar putea agrava şi mai mult în perspectivă.

Aceasta în condiţiile în care în autonomie pe parcursul existenţei sale nu s-au întreprins măsuri

intensive privind studierea limbii de stat. În consecinţă tânăra generaţie găgăuză posedă într-o

măsură foarte mică limba de stat. Paralel cu aceasta, tinerii moldoveni, comparativ cu generaţiile

anterioare, posedă într-o măsură mai mică limba rusă. În acest fel „distanţa socială” creşte, iar

perspectivele comunicării interetnice sunt destul de sumbre.

În vederea depăşirii situaţiei existente, în urma efectuării unei chestionări a specialiştilor

în domeniu din regiune, D. Nikoglo a sintetizat următoarele măsuri [184]:

- De elaborat o concepţie clară a şcolii naţionale. Această concepţie trebuie să

argumenteze necesitatea învăţământului primar în limba găgăuză şi predarea

ulterioară în limba găgăuză a următoarelor obiecte: umanitare - istoria poporului

găgăuz, limba şi literatura găgăuză, muzica, arta plastică; educaţia fizică şi educaţia

tehnologică.

- De intensificat activitatea comisiei terminologice care este menită să creeze baza

terminologică a limbii găgăuze şi să acorde ajutor presei în respectarea normelor

ortografice.

- De elaborat un program de introducere pe etape a limbii de stat în sistemul de

învă�ământ. O parte componentă a acestui program trebuie să fie un proiect aparte

care să activizeze procesul de predare în limba română la Universitatea Pedagogică

141

„I. Creangă” şi Universitatea de la Comrat. În afară de aceasta, trebuie să fie deschise

şcoli şi grădiniţe de copii cu limba română de predare, iar în şcolile ruse trebuie

introduse ore facultative. Una din sarcinile principale este perfecţionarea metodicii de

predare a limbii române. La fel, trebuie să fie analizată propunerea de a introduce în

universităţi cursuri pregătitoare de 1-2 ani la care candidaţii la admitere vor studia

limba de stat. Este raţional să fie păstrate cursurile de studiere a limbii române pe

teritoriul UTA Găgăuzia şi deschiderea altor noi în zona rurală. După părerea noastră,

pregătirea studenţilor alolingvi din rândul găgăuzilor, dar şi al moldovenilor etnici va

contribui la însuşirea limbii de stat de către găgăuzi şi la răspândirea intensă a

acesteia pe teritoriul Găgăuziei. Acest pas va permite nouă şi popoarelor vecine să ne

culturalizăm reciproc, să ne înţelegem şi să ne tolerăm. În afară de aceasta, studenţii

găgăuzi trebuie să-şi continue studiile în România. Un obiectiv important este

neutralizarea, apoi dezrădăcinarea atitudinii preconcepute faţă de limba română la

populaţia găgăuză, cauzată de asociaţiile legate de regimul românesc şi evenimentele

de la începutul anilor ’90.

- Să fie elaborat un program de perfecţionare a mass-media în limba de stat. În legătură

cu aceasta trebuie să fie îmbunătăţită calitatea şi accesibilitatea programelor

televizate, să fie atractive din punct de vedere emoţional şi prin aceasta să fie ridicat

prestigiul limbii de stat.

- Să fie abordată într-o manieră delicată problema funcţionării limbii ruse. În această

privinţă credem că este raţional să se facă o limitare treptată a sferei ei de funcţionare

în învăţământ pentru cei ce doresc să continue învăţătura în limba de stat. Aceasta nu

înseamnă că limba rusă trebuie exclusă din uz. Aflându-se sute de ani în câmpul

mentalităţii ruseşti, găgăuzii s-au familiarizat prin intermediul acestei limbi de

importanţă mondială cu valorile civilizaţiei universale. Acţiunile radicale de

excludere a limbii ruse din învăţământ pot duce la traume psihice pentru o etnie şi

aceasta poate fi aruncată în bezna necunoaşterii. La fel, aceasta poate provoca noi

confruntări interetnice.

- Perfecţionarea procesului de predare a limbilor străine (occidentale).

- Monitorizarea permanentă a situaţiei lingvistice în sudul Moldovei.

În opinia autorului măsurile identificate şi propuse de specialiştii în domeniu ar putea să

contribuie la soluţionarea problemelor existente, atât în domeniul lingvistic, cât şi cel psihologic-

comportamental. Fiindcă se observă că chestiunea însuşirii limbii de stat nu este una pur

filologică, ea dispune de un potenţial politic şi social extrem de mare, care urmează a fi

142

valorificat. Foarte mult depinde de voinţa politică şi viziunea strategică a conducătorilor

autonomiei. Contribuţia autorităţilor centrale (inclusiv financiară) este la fel una fundamentală.

În opinia noastră, cel mai important rezultat al analizei atitudinilor luate de clasa politică

găgăuză, de intelectualitatea naţională se referă la conştientizarea necesităţii impetuoase de a

studia limba de stat a Republicii Moldova în vederea dezvoltării de mai departe a poporului

găgăuz.

Privitor la introducerea etapizată a predării în limba de stat, mai există o opinie conform

căreia mai eficient ar fi de utilizat metoda „terapiei de şoc”, prin care să se treacă rapid şi

categoric la studierea în limba de stat. Se argumentează că în acest fel problema va fi soluţionată

mai rapid, după exemplul perioadei în care Basarabia a fost în componenţa României. Plus la

aceasta se consideră că la mijlocul anilor '90 să fi fost introdusă obligativitatea însuşirii materiei

şcolare în limba de stat, problema lingvistică nu ar mai fi existat. Însă, este dificil de a găsi un

lider politic regional sau naţional care ar putea convinge populaţia găgăuză, în limitele guvernării

democratice, să se conformeze unor astfel de măsuri radicale. Pe termen scurt aceste măsuri ar

provoca probleme grave în domeniul relaţiilor interetnice, însă pe termen lung (strategic)

impactul lor ar fi incomensurabil.

Un alt aspect al problemei cercetate se referă la gradul de dezvoltare social-economică a

UTAG comparativ cu media înregistrată pe ţară. Amintim că una din cauzele ce a determinat

mişcarea secesionistă de la începutul anilor '90 a fost situaţia social-economică a regiunii, ce în

opinia liderilor găgăuzi de la acel moment era una sub media pe republică, fiind provocată în

mod intenţionat. În condiţiile de astăzi nu putem vorbi despre discrepanţe de acest fel. Tranziţia

şi reformele economice creează probleme şi insuficienţe în toate regiunile Republicii Moldova,

fără implicaţii de ordin etnic. Nu există situaţii când reprezentanţii unei etnii sunt dezavantajaţi

din punctul de vedere al angajării la serviciu sau al remunerării. Altceva că pentru candidaţii

găgăuzi, necunoaşterea limbii de stat, poate constitui un dezavantaj în momentul angajării la

servici, îndeosebi în structurile de stat. Însă această condiţie este una complet legală. Din acest

punct de vedere, nu putem vorbi despre piedici în dezvoltarea unui climat interetnic tolerant în

republică.

Autorităţile conducătoare ale autonomiei, din primii ani de la fondare, în mod necontenit

au înaintat cerinţe din domeniul financiar-bugetar, vorbind despre anumite acţiuni de

discriminare financiar-bugetară din partea autorităţilor centrale. Se are în vedere politica fiscală,

gestionarea granturilor şi ajutoarelor internaţionale, politicile de dezvoltare regională etc. Toate

aceste momente însă sunt de natură tehnică ce urmează să fie soluţionate de către autorităţile de

resort centrale şi regionale. Mai mult chiar, practica ultimilor ani denotă o atitudine favorizatoare

143

din partea guvernului central faţă de principiile de formare a veniturilor bugetului UTAG,

comparativ cu unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi.

O următoare componentă a chestiunii integrării sociale ale găgăuzilor în circuitul valoric

moldovenesc se referă la implicarea cadrelor de etnie găgăuză în sistemul administraţiei publice

centrale ale Republicii Moldova. Este cert că selectarea funcţionarilor publici de diferit rang nu

trebuie să constituie un subiect de discuţie cu tentă etnică. Însă ar fi binevenit ca şi cetăţenii

moldoveni de etnie găgăuză ce au capacităţile necesare să se includă în ierarhia administrativă.

În opinia autorului, puţina implicare a etnicilor găgăuzi în veriga administrativă a societăţii

moldoveneşti se datorează întâi de toate barierelor lingvistice, fiindcă în rest legislaţia este una

nondiscriminatore în domeniu. Ieşirea liderilor găgăuzi cu capacităţi din limitele autonomiei şi

implicarea lor în procesele politico-administrative la nivel naţional ar constitui un pas important

în afirmarea social-politică a etniei găgăuze, precum şi va contribui în mod simţitor la reuşita

dinamicii pozitive în relaţiile dintre autorităţile centrale şi cele autonome din Republica

Moldova.

În concluzie, pe parcursul paragrafului de faţă am dorit să subliniem importanţa unor

aspecte sociale colaterale factorului politic determinant în evoluţia relaţiilor dintre puterile

centrală şi regională. Cu siguranţă că vectorul dezvoltării şi perspectivele relaţiilor dintre UTAG,

ca parte componentă a statului Republica Moldova, şi autorităţile centrale ale acestuia, nu depind

doar de cadrul legal sau de natura relaţiilor dintre liderii politici. În virtutea specificului etno-

politic al relaţiei, foarte mult depinde de climatul interetnic stabilit în simplii cetăţeni de diferită

origine etnică. Legislaţia Republicii Moldova este una tolerantă în domeniu protecţiei drepturilor

minorităţilor naţionale.

Rezultatele sondajelor ne denotă faptul că climatul interetnic cunoaşte o dinamică

pozitivă în evoluţia sa. La moment este necesar de urcat pe o treaptă calitativ nouă, de la

protecţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să se treacă la ideea de

elaborare de politici ale statului şi de implementare ale acestora cu privire la integrarea

minorităţilor etnice în societatea moldovenească. Un factor foarte important al reuşitei proceselor

de integrare socială este însuşirea limbii de stat. Pe exemplul găgăuzilor se observă că

cunoaşterea insuficientă a limbii de stat poate provoca marginalizare şi izolare social-politică şi

economică. Reiterez o idee analizată şi paragrafele precedente, autonomia trebuie să fie utilizată

nu „împotriva” ceva sau cuiva, autonomia trebuie să fie dezvoltată „pentru” ceva sau cineva.

Elementul „pro” se referă nu doar la etnia găgăuză, ci la întreaga societate moldovenească. Este

îmbucurător că actuala clasă conducătoare din Găgăuzia, în special mă refer la autorităţile

executive, emană o viziune pozitivă asupra chestiunilor de integrare a găgăuzilor în construcţia

144

proiectului politic comun – Republica Moldova. Este important ca aceste iniţiative să cunoască

feedback din partea autorităţilor centrale.

4.3. Concluzii la compartimentul IV

Compartimentul al IV-lea este unul cu o încărcătură ştiinţifică distinctă în cadrul de

investigaţie al tezei de doctor prezente. Spre deosebire de cele precedente care se refereau

cronologic la perioada retrospectivă sau prezentă, ultimul compartiment proiectează soluţii

probabile pentru viitorul relaţiilor social-politice dintre puterea centrală a Republicii Moldova şi

cea regională de la Comrat. În acest fel, autorul a identificat şi recomandat soluţii pentru o

problemă extrem de importantă a calităţii relaţiilor cercetate – cea a perfecţionării şi optimizării

continue a acestora. Propunerile identificate au drept scop îmbunătăţirea situaţiei în domeniu. În

pofida succeselor înregistrate pe parcursul soluţionării aspectelor tensionate, cu siguranţă că

„este loc pentru mai bine”. Autorul atrage atenţia asupra direcţiilor principale de calitatea şi

conţinutul cărora va depinde viitorul relaţiilor studiate.

Perspectivele dezvoltării autonomiei găgăuze în contextul sistemului politic al Republicii

Moldova ţin de elementul de integrare socială. Integrarea va permite pe de o parte păstrarea

specificului etnic al minorităţii, iar pe de alta va face posibilă implicarea în procesele social-

politice şi economice din societatea moldovenească, fără ca găgăuzii să se simtă izolaţi sau

marginalizaţi. În acelaşi timp, clasa politică naţională nu trebuie să trateze autonomia găgăuză ca

o „Terra incognito” a geografiei politico-electorale moldoveneşti. O variantă de compromis

pentru partidele naţionale care nu au reuşit să-şi creeze structuri teritoriale puternice în

autonomie ar fi colaborarea cu eventualele partide regionale, în vederea implicării electoratului

din UTAG în procesele politice naţionale. Integrarea politică va fi mai completă şi mai profundă

dacă se vor soluţiona şi celelalte aspecte ale integrării sociale, printre care autorii ar sublinia

dezvoltarea social-economică şi rezolvarea problemelor de ordin lingvistic. Găgăuzii trebuie să

insiste asupra programelor de însuşire a limbii de stat. Reuşita procesului va depinde nu doar de

eforturile depuse de către liderii politici şi populaţia autonomiei, ci şi de cele depuse de către

autorităţile centrale ale Republicii Moldova.

Elaborarea de concluzii privind perspectivele relaţiilor dintre autorităţile autonomiei şi

cele centrale ale statului este un exerciţiu analitic, pe parcursul realizării căruia trebuie de ţinut

cont de o condiţie extrem de importantă şi anume existenţa regiunii estice a Republicii Moldova,

teritoriu ce nu este controlat de autorităţile constituţionale, şi a cărui statut încă nu este definit

din punct de vedere legal de comun acord cu reprezentaţii regiunii respective. Din momentul

elaborării Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei şi instituirii UTAG, clasa

145

conducătoare de la Chişinău de rând cu autorităţile autonomiei, precum şi experţii internaţionali

implicaţi în monitorizarea proceselor politice de democratizare din Republica Moldova, au

promovat ideea că statutul autonom acordat etnicilor găgăuzi poate fi considerat un model pentru

soluţionarea şi a conflictului transnistrean. Respectiv, o dată în plus, poate fi accentuată

importanţa dezvoltării statutului autonomiei prin respectarea tuturor prevederilor acesteia.

Pe de altă parte, liderii autonomiei, în special în ultimii ani, au lansat o altă idee, şi anume

că în cazul soluţionării conflictului şi identificării unui numitor comun de către părţile

participante la negocieri „Găgăuzia va trebui să aibă un statut egal cu cel al Transnistriei” [185].

În această ordine de idei se are în vedere în mod prioritar ideea că dacă regiunii estice i se va

atribui statut de subiect al federaţiei, atunci şi UTAG ar trebui să se ridice la un alt nivel de

identificare politică. Analizând perspectivele instituţionale ale UTAG urmează să reieşim şi din

această ipoteză. Astfel perspectivele instituţionale şi statutare ale autonomiei se află la discreţia

proceselor de transformare ce ar putea fi parcurse de către statul Republica Moldova. Dacă se va

trece de la structura de stat unitar la cea de stat federativ, cu certitudine vor fi provocate un şir de

„mişcări tectonice” care ar putea influenţa mult stabilitatea sistemului politic moldovenesc. În

condiţiile actuale, UTAG se dezvoltă, în principiu, în mod armonios, fie şi cu anumite probleme,

însă care nu sunt de fond, ci mai degrabă secundare. Pe când în urma unor modificări de esenţă

la nivel de structură de stat, cu siguranţă că vor fi provocate un şir de perturbaţii ce ar distruge

eventual toate succesele de până acum.

Atenţionez asupra tuturor acestor aspecte pentru a sublinia importanţa climatului prielnic

şi stabil existent în vederea implementării a unor politici de optimizarea a relaţiilor dintre puterea

regională şi cea centrală. Ar fi o variantă optimă pentru întregul sistem politic moldovenesc, ca

raioanele estice să fie integrate în cadrul constituţional al Republicii Moldova, după exemplul

Găgăuziei, prin acordarea unei autonomii în componenţa statului unitar. Cazul autonomiei

găgăuze poate fi considerat unul de esenţă pozitivă din punctul de vedere al stabilităţii şi

reciprocităţii relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele regionale.

146

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Operaţiile logice şi analitice efectuate de către autor pe parcursul cercetării în baza

materialelor bibliografice şi factologice utilizate au permis de a concluziona spre sfârşitul lucrării

că evoluţia relaţiilor politice ale Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia cu autorităţile centrale

din Republica Moldova poate fi caracterizată în termeni pozitivi. În pofida faptului că realităţile

nu sunt întrutotul lipsite de probleme, dinamica şi vectorul proceselor identificate ne indică

asupra unor perspective reale de îmbunătăţire continuă a raporturilor stabilite între instituţiile

centrale şi regionale ale puterii politice, precum şi între etniile găgăuză şi moldovenească, ca

elemente constitutive ale poporului Republicii Moldova.

Autorul, prin cercetarea efectuată, a reuşit să demonstreze că disensiunile de natură

etnopolitică, specifice relaţiilor politice de la începutul anilor 90 ai secolului al XX-lea regiunii

din sudul Republicii Moldova locuite compact de găgăuzi, pot fi soluţionate prin compromis

reciproc avantajos, în condiţiile caracterului unitar al statului Republica Moldova. Cadrul

politico-administrativ şi legal instituţionalizat este unul favorabil dezvoltării autonome, în special

din punct de vedere cultural, a găgăuzilor, în contextul modernizării în ansamblu a societăţii

moldoveneşti.

Concluziile care formează chintesenţa rezultatelor obţinute în baza cercetării ştiinţifice

efectuate sunt următoarele:

- Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia este o entitate teritorial-administrativă cu

statut juridic special după tipul autonomiei teritoriale, din componenţa Republicii

Moldova, constituită în baza elementului etnic găgăuz, cu scopul de a facilita

dezvoltarea autonomă etno-culturală, economică şi politică a găgăuzilor;

- în virtutea condiţiilor de natură istorică, precum şi a numărului relativ mic de

reprezentanţi (circa 200 000), poporul găgăuz nu dispune de un stat propriu. În acelaşi

timp pe teritoriul Republicii Moldova, cu statut de minoritate naţională, locuiesc

compact de aproximativ două secole cea mai mare comunitate a găgăuzilor din lume

– circa 147 500 de reprezentanţi. Republica Moldova, ca element general de referinţă,

şi UTAG ca element particular, reprezintă Patria modernă a găgăuzilor.

Particularităţile respective individualizează cazul etniei găgăuze, comparativ cu alte

147

minorităţi naţionale de pe teritoriul Republicii Moldova şi explică necesitatea unei

dezvoltări autonomiste pe criterii etnice a acesteia;

- relaţiile politice existente între UTAG şi puterea centrală a Republicii Moldova sunt

produsul unui lung şi anevoios proces de identificare a compromisului între

revendicările găgăuzilor privind autodeterminarea etno-teritorială şi necesitatea vitală

de păstrare a suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii statului Republicii

Moldova;

- soluţionarea tuturor disensiunilor şi problemelor apărute în cadrul relaţiilor politice

analizate trebuie să se efectueze exclusiv prin metoda cedărilor reciproce, prin

compromis rezultat în urma negocierilor. Utilizarea forţei nu trebuie să fie acceptată

în nici un caz, experienţa anilor '90 indicând asupra consecinţelor absolut nefaste ale

tentativelor de acest gen;

- cadrul politico-legal instituit şi instituţionalizat al relaţiilor dintre puterea centrală a

Republicii Moldova şi cea autonomă din componenţa statului, în opinia autorilor, este

varianta optimă de compromis. Pe de o parte, statutul de autonomie teritorială permite

etniei găgăuze să se dezvolte multilateral (cultural, economic, politic) în cadrul unui

spaţiu politico-legal individualizat; iar pe de altă parte, este păstrat caracterul unitar al

statului Republica Moldova, iar puterea centrală este cea care exercită suveranitatea

naţională pe teritoriul UTAG;

- natura relaţiilor politice dintre UTAG şi autorităţile centrale ale Republicii Moldova

este configurată nu doar de componenta administrativ-instituţională, ci şi de

constituenta socială: relaţiile dintre populaţia activă din punct de vedere politic din

UTAG (în majoritate de etnie găgăuză) şi cea din restul Republicii Moldova (în

majoritate de etnie moldovenească);

- la moment distanţa socială dintre etniile moldovenească şi găgăuză este una extrem

de mare pentru două comunităţi ce conlocuiesc în cadrul aceluiaşi teritoriu politico-

geografic de aproximativ două secole. Fapt ce creează anumite dificultăţi de

comunicare atât la nivel de elite politice, cât şi de cetăţeni;

- perspectivele dezvoltării relaţiilor politice dintre puterea centrală a statului şi cea a

autonomiei vor depinde în mod categoric de gradul de integrare social-politică şi

colaborare interetnică din interiorul societăţii moldoveneşti. Atât găgăuzii cât şi

reprezentanţii altor etnii minoritare urmează să conştientizeze faptul că cu toţi

împreună formează poporul Republicii Moldova, şi scopul comun al tuturor

cetăţenilor acestui stat, indiferent de apartenenţa etnică, este să edifice o societate

148

dezvoltată din punct de vedere economic, în condiţiile unui stat de drept şi a unui

climat interetnic tolerant.

Conţinutul rezultatelor cercetării oferă autorilor posibilitatea de a formula următoarele

recomandări:

- relaţiile politice dintre autorităţile UTAG şi cele ale Republicii Moldova trebuie să se

bazeze pe spiritul pozitivismului atitudinal şi pe cel al pragmatismului decizional,

orientate spre construcţia unui proiect politic comun de succes – Republica Moldova.

Stereotipurile şi emoţiile negative trebuie să fie depăşite completamente de liderii

politici responsabili de desfăşurarea relaţiilor instituţionale;

- se impune în mod impetuos o intensificare a comunicării atât la nivel de dialog

instituţional (între lideri şi funcţionari), cât şi la nivel de dialog social (între cetăţenii

neangajaţi politic). Sunt necesare programe de stat (naţionale sau regionale), planuri

de acţiuni ce ar impulsiona şi ar favoriza deschiderea găgăuzilor spre comunicare cu

reprezentanţii celorlalte etnii din Republica Moldova. De cealaltă parte este absolut

trebuincios cultivarea spiritului de încredere la majoritatea titulară pentru minorităţile

naţionale din Moldova;

- o atenţie aparte ar putea fi acordată lansării unor mecanisme de dialog între mediile

ştiinţifice şi academice, de nivel central şi regional. În rezultatul cercetării efectuate în

cadrul tezei am dedus că majoritatea materialului bibliografic autohton suferă deseori

de subiectivism în tratarea anumitor aspecte ale relaţiilor dintre UTAG şi puterea

politică naţională. Atitudine ce ar putea fi depăşită în urma unui dialog ştiinţific

civilizat şi constructiv;

- implementarea programelor de studiere a limbii de stat în UTAG, elaborate în comun

de către specialiştii din regiune şi cei din celelalte centre de profil din Republica

Moldova;

- acceptarea ideii de partide regionale, ce ar putea oferi posibilitatea unei structurări

ideologice a electoratului din UTAG, precum şi ar creşte gradul de implicare a

populaţiei autonomiei în procesul electoral naţional;

- optimizarea numărului de procese electorale ce se desfăşoară în UTAG. Desfăşurarea

frecventă şi repetată a scrutinelor discreditează însuşi ideea de reprezentativitate şi

democraţie în ochii alegătorilor. Se impune ca alegerile Guvernatorului şi în

Adunarea Populară să se desfăşoare simultan;

149

- includerea în curriculumul şcolar a obiectivelor de promovare a toleranţei etnice.

Predarea disciplinelor de formare culturală (istoria, limba şi literatura) reieşindu-se

din specificul dezvoltării în Republica Moldova a mai multor etnii şi culturi;

- integrarea social-politică activă a găgăuzilor în viaţa politică moldovenească trebuie

să devină una din priorităţile politicii naţionale a statului. Politica naţională, nu doar

de jure, ci şi de facto, trebuie să fie orientată spre construcţia unei societăţi

integratoare comune.

150

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.1 din 12.08.1994.

2. Legea privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, nr. 691 din

27.08.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11-12 din 1991.

3. Codul Electoral al Republicii Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr. 81 din 08.12.1997.

4. Codul Fiscal al Republicii Moldova nr. 1163 din 24.04.1997. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, ediţie specială din 08.02.2007.

5. Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti, nr. 3464 din

31.08.1989. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti nr. 9

din septembrie 1989.

6. Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 344-XIII din

23. 12. 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4 din 14.01.1995.

7. Legea pentru modificarea şi completarea Legii privind partidele şi alte organizaţii

social-politice nr. 146-XIV din 30.09.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr. 100-102 din 12.11.1998.

8. Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, nr. 523

din 16.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 124 din 11.11.1999.

9. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice nr. 718 din 17.09.1991

(abrogată). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 53 din 04.05.2000

(republicată).

10. Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la

statutul juridic al organizaţiilor lor, nr. 382 din 19.07.2001. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 107 din 04.09.2001.

11. Legea pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova, nr. 344 din 25.07.2003.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170 din 08.08.2003.

12. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr. 837 din 17.05.1996. În: Monitorul Oficial

al Republicii Moldova nr. 153-156BIS din 02.10.2007.

151

13. Legea privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova, nr. 546

din 19.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 001 din 01.01.2004.

14. Legea privind partidele politice, nr. 294 din 21.12.2007. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 42-44 din 29.02.2008.

15. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova Cu privire la formarea Comisiei de Stat a

Guvernului Republicii Moldova pentru problemele zonei de Sud, nr. 203 din

04.10.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 010 din 30.10.1991.

16. Hotărârea Guvernului RSS Moldova cu privire la dizolvarea mişcării populare

„Gagauz Halkî”, nr. 285 din 22.08.1990. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale

Guvernului RSS Moldova nr. 8 din august 1990.

17. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Despre măsurile privind asigurarea

dezvoltării social-economice echilibrate a regiunii de sud a Republicii Moldova în

anii 1991-1992, nr. 407 din 01.08.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova

nr. 11-12 din 1991.

18. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului

provizoriu privind organizarea şi efectuarea referendumului local în unele localităţi

din sudul Republicii Moldova şi la fixarea datei referendumului, nr. 86 din

31.01.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 011 din 21.02.1995.

19. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului

provizoriu privind efectuarea referendumului local pentru stabilirea centrului

administrativ al Găgăuziei, nr. 216 din 05.04.1995. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 022 din 20.04.1995.

20. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului

provizoriu privind alegerea Guvernatorului (Başcanului) Găgăuziei (Gagauz-Yeri) şi

Regulamentului provizoriu cu privire la alegerile în Adunarea Populară (Halc

Topluşu) a Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 35 din 17.01.1995. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 019 din 28.03.1995.

21. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la măsurile de realizare a

„Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova pentru punerea în aplicare a Legii

privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”, nr. 31 din 17.01.1995.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 014 din 07.03.1995.

22. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova Cu privire la pregătirea proiectului de

lege privind statutul juridic al localităţilor populate preponderent de găgăuzi, nr. 35

din 01.04.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 004 din 01.04.1994.

152

23. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova despre proiectul Legii privind statutul

juridic special al Gagauz-Yeri, nr. 199 din 28.07.1994. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 008 din 28.07.1994.

24. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru crearea Comisiei de elaborare a

propunerilor privind ajustarea legislaţiei la prevederile Constituţiei Republicii

Moldova în problemele ce ţin de statutul special al unităţii teritoriale autonome

Găgăuzia, nr. 146 din 10.05.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.

052 din 17.05.2001.

25. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru punerea în aplicare a Legii

privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 345 din 23.12.1994.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 20 din 29.12.1994.

26. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova Privind dispoziţiile date de Prezidiul

Parlamentului de Comisiei pentru drepturile omului şi relaţii naţionale, Comisiei

pentru autoadministrarea locală şi economia locală şi Comisiei pentru problemele de

drept ale Parlamentului, nr. 704 din 06.09.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr. 012 din 30.12.1991.

27. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova Privind formarea Comisiei de mediere,

în vederea elaborării propunerilor pentru soluţionarea dezvoltării politice, social-

economice şi culturale a regiunii cu populaţie găgăuză majoritară, nr. 771 din

04.11.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 011 din 30.11.1991.

28. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind rezultatele referendumului local

repetat în problema includerii satului Svetlîi, raionul Taraclia, în componenţa

Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 450 din 05.05.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr. 031 din 09.06.1995.

29. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti despre modul de punere în

aplicare a „Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS

Moldoveneşti”, nr. 3466 din 01.09.1989. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale

Guvernului RSS Moldoveneşti nr. 9 din septembrie 1989.

30. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la declararea suveranităţii

Republicii Sovietice Socialiste Moldova, nr. 148 din 23.06.1990. În: Veştile

Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 8 din august 1990.

31. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la decretarea stării

excepţionale şi la instituirea formei speciale pe teritoriul unor localităţi din raioanele

153

de sud ale republicii, nr. 325 din 26.10.1990. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale

Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie 1990.

32. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la invalidarea alegerilor

pentru organele puterii ale aşa-zisei Republici găgăuze, nr. 326 din 26.10.1990. În:

Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie

1990.

33. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la măsurile de neamânat

pentru stabilizarea situaţiei social-politice în RSS Moldova, nr. 341 din 04.11.1990.

În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie

1990.

34. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la măsurile de neamânat

pentru realizarea concilierii civile în RSS Moldova, nr. 357 din 14.11.1990. În:

Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie

1990.

35. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la materialele Comisiei

Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru studierea interpelărilor

deputaţilor poporului din U.R.S.S. şi altor adresări în vederea creării autonomiei

poporaţiei găgăuze, nr. 202 din 27.07.1989. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale

Guvernului RSS Moldova nr. 8 din august 1990.

36. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la unele măsuri pentru

stabilizarea situaţiei social-politice din republică, nr. 246 din 02.09.1990. În: Veştile

Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 9 din septembrie 1990.

37. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti despre aprobarea Regulamentului

cu privire la Drapelul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, nr. 17

din 12.05.1990. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 6,

7 din iunie, iulie 1990.

38. Declaraţia Sovietului Suprem al RSS Moldova nr. 345 din 03.11.1990. În: Veştile

Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie 1990.

39. Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea articolului 1

aliniatul (4) din Legea nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic

special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr 35 din 21.12.1995. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 2-3/35 din 11.01.1996.

40. Hotărârea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii articolului 20

aliniatul (2) din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr.

154

344-XIII din 23.12.1994, nr. 24 din 06.05.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 053 din 06.05.1999.

41. Hotărârea Curţii Constituţionale. Aviz asupra proiectului de lege constitu�ională

pentru modificarea si completarea unor articole din Constitu�ia Republicii Moldova

nr. 4 din 28.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.170-172/32 din

13.12.2002.

42. Уложение Гагаузии (Гагауз Ери) nr. 28-XXXI/I от 05 июня 1998 г. În: Вести

Гагаузии, 11.07.1998, nr. 38-39 (6561-6562).

43. Закон АТО Гагаузия о выборах в Народное Собрание (Халк Топлушу) Гагаузии

(Гагауз Ери), nr. 25-XXV/I от 15 января 1998 г. În: Ведомости Народного

собрания Гагаузии, Выпуск 8, 1998 г.

44. Закон АТО Гагаузия о выборах Главы (Башкана) Гагаузии (Гагауз Ери).

Комрат, nr. 32-XXXIII/I от 11 сентября 1998 г. În: Ведомости Народного

собрания Гагаузии, Выпуск 9, 1998 г.

Literatura de specialitate:

45. Alexandru I. Administraţia publică: Teorii. Realităţi. Perspective. Bucureşti: Lumina

Lex, 2001. 646 p.

46. Alexandru I. Politică. Administraţie. Justiţie. Bucureşti: All Beck, 2004. 227 p.

47. Alegerile din Găgăuzia ar putea fi amânate şi chiar anulate. În: Flux. Cotidian

naţional, nr. 200838, 4 martie 2008.

48. Boţan I. Subiecţii federaţiei. În: Reintegrarea Moldovei. Soluţii şi modele. Chişinău:

TISH, 2005, p. 49-80.

49. Cărăuş T. Rolul statului naţional în soluţionarea problemelor interetnice din

Republica Moldova. În: Etnobarometrul în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas,

2006. p.81-111.

50. Caşu I. „Politica Naţională” în Moldova Sovietică. Chişinău: Cartdidact, 2000. 213

p.

51. Catană V. Cetăţenie şi identitate naţională în Republica Moldova. În: Etnobarometrul

în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p. 112-133.

52. Ciobanu-Ţurcanu V. Pacea interetnică. Pe baza studiului etno-sociologic al satului

Valea Perjei, raionul Taraclia: Dezvoltare durabilă şi interculturalitate. Chişinău:

Pontos, 2004. 156 p.

155

53. Cojocaru N. Stereotipuri şi imagini interetnice. În: Etnobarometrul în Republica

Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p.189-223.

54. Creangă I. Curs de drept administrativ. Administraţia publică locală. Vol. II.

Chişinău: Epigraf, 2005. 352 p.

55. Dahl R. Despre democraţie. Iaşi: Institutul European, 2003. 204 p.

56. Dahl R. Poliarhiile: participare şi opoziţie. Iaşi: Institutul European, 2000. 264 p.

57. Descentralizarea, Autonomia, Federalism? – Practica şi principiile de organizare

statală ca bază a concilierii naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei

internaţionale. Chişinău, 1995, 90 p.

58. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. II. Cluj Napoca: Lumina

Lex. 412 p.

59. Electorala 2001. Documente şi cifre cu privire la alegerile Parlamentului Republicii

Moldova. Comisia Electorală Centrală. Chişinău: Centrul Republican de Informatică,

2001. 488 p.

60. Electorala 2005. Documente şi cifre cu privire la alegerile Parlamentului Republicii

Moldova. Comisia Electorală Centrală. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005. 448 p.

61. Electorala 2009. 5 aprilie 2009. Documente şi cifre cu privire la alegerile

Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a XVII-a. Partea I. Comisia

Electorală Centrală. Chişinău: Î.S. F.E-P. „Tipografia Centrală”, 2009. 497 p.

62. Electorala '98. Documente şi cifre. Comisia Electorală Centrală. Chişinău: TISH,

1998. 440 p.

63. Etnobarometrul în Republica Moldova (Institutul de Politici Publice, aut.: Petruţi D.,

Roşca A., Cărăuş T.,…). Chişinău: Gunivas, 2006. 384 p.

64. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. Chişinău: CEP USM, 2000.

378 p.

65. Forsyth M. Procesele de descentralizare în ţările democraţiei occidentale. În:

Descentralizarea, Autonomia, Federalism? – Practica şi principiile de organizare

statală ca bază a concilierii naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei

internaţionale. Chişinău, 1995, p.13-17.

66. Fruntaşu I. O istorie etnopolitică a Basarabiei: 1812-2002. Chişinău: Cartier, 2002.

624 p.

67. Gellner E. Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului. Bucureşti:

Antet, 1997. 216 p.

156

68. Harbo F. Federalismul şi provocările conflictului transnistrean. În: Stat slab,

cetăţenie incertă (coord. M. Hentz). Bucureşti: Curtea Veche, 2007, p.233-251.

69. Hermet G. Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa. Iaşi: Institutul European,

1998. 344 p.

70. Hobsbawm E. Naţiuni şi naţionalism din 1780 până in prezent: program, mit,

realitate. Chişinău: ARC, 1997. 208 p.

71. Hurst H. Autonomie, suveranitate şi autodeterminare: aplanarea drepturilor

conflictuale. Bucureşti: Paideia, 1990. 532 p.

72. Iliescu A.-P. Introducere în politologie. Bucureşti: BIC ALL, 2002, 176 p.

73. Ionescu Cr. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex,

2001. 591 p.

74. King Ch. Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală. Chişinău: ARC, 2002.

274 p.

75. Koedjikov I. Franţa: calea de descentralizare – modelul de contract. În:

Descentralizarea, Autonomia, Federalism? – Practica şi principiile de organizare

statală ca bază a concilierii naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei

internaţionale. Chişinău, 1995, p.17-21.

76. Kymlicka W. Politica în dialect: naţionalism, multiculturalism şi cetăţenie. Chişinău:

ARC, 2005. 344 p.

77. Lijphart A. Modele ale democraţiei: forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi

şase de ţări. Bucureşti: Polirom, 2000. 319 p.

78. Magagnotti P. Statutul special de autonomie ca mijloc de soluţionare a conflictelor în

societatea polietnică – experienţa Italiei. În: Descentralizarea, Autonomia,

Federalism? – Practica şi principiile de organizare statală ca bază a concilierii

naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei internaţionale. Chişinău, 1995, p.32-

39.

79. Măgureanu V. Studii de sociologie politică. Bucureşti: Albatros, 1997. 416 p.

80. Martin P. Sisteme electorale şi modurile de scrutin. Bucureşti: Regia autonomă

„Monitor Oficial”, 1999. 160 p.

81. McMillan J. Descentralizarea în Marea Britanie şi problemele Scoţiei. În:

Descentralizarea, Autonomia, Federalism? – Practica şi principiile de organizare

statală ca bază a concilierii naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei

internaţionale. Chişinău, 1995, p.26-31.

157

82. Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice – tradiţia europeană şi experienţa noilor

democraţii pentru Moldova (coord. V. Moşneaga). Iaşi: Pan Europe, 2002. 241 p.

83. Mironova S. Găgăuzii din Moldova: de la etnogeneză la autonomie (aspecte politico-

istorice). În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică

trimestrială. Chişinău: CEP USM, nr. 3 (XLVI), 2009. p. 66-73.

84. Mironova S., Moşneaga V. Integrarea politică a găgăuzilor – perspectivă de

optimizare a relaţiilor social-politice din Republica Moldova. În: Studia Securitatis.

Revistă de Studii de securitate şi politice. Sibiu, anul 5, nr.1, 2010. p. 127-147.

85. Morozan A. Minorităţile naţionale în Republica Moldova: starea şi problemele de

integrare (analiză politologică). Autoreferat al tezei de doctor în ştiinţe politice.

Chişinău: CEP USM, 2005. 20 p.

86. Moşneaga V., Mironova S. Instituţionalizarea relaţiilor politice dintre puterea

centrală a Republicii Moldova şi cea regională a Unităţii teritoriale autonome

Găgăuzia: aspecte social-politice. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză

politică). Revistă ştiinţifică trimestrială. Chişinău: CEP USM, nr. 3 (XLVI), 2009. p.

5-21.

87. Moşneaga V., Rusnac Gh. Partidele politice şi mişcările social-politice pe fonul

stabilirii independenţei politice a Republicii Moldova. În: MOLDOSCOPIE

(Problemele analizei politice). Partea III. Chişinău: CEP USM, 1994. p. 66-94.

88. Moşneaga V., Rusnac Gh. Republica Moldova şi alegerile parlamentare (1994):

geografia politică a electoratului. Chişinău: CEP USM, 1997. 190 p.

89. Moşneaga V., Rusnac V. Minorităţile naţionale în Moldova: starea şi gradul de

identificare. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică

trimestrială, partea III. Chişinău: CEP USM, 1994, p. 36-54.

90. Munteanu I. Dezvoltări regionale în Republica Moldova. Chişinău: Cartier, 2000.

264 p.

91. Orlov M., Belecciu Ş. Drept administrativ. Chişinău: „Elena-V.I.”, 2005. 270 p.

92. Paşcaneanu T. Autonomia locală în Republica Moldova conform Constituţiei din

1994 şi a legilor în vigoare. Teză de doctor în drept. Cluj Napoca, 2004. 186 p.

93. Patraş E. Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova: statutul juridic.

Cernăuţi: Editura Alexandru cel Bun, 1999. 315 p.

94. Petruţi D. Un model empiric al relaţiilor interetnice reflectat în Etnobarometru. În:

Etnobarometrul în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p.9-52.

158

95. Poede G. Dominaţie şi putere în gândirea lui M.Weber. Iaşi: Tipografia Moldova,

2002. 290 p.

96. Pogoneţ G. Statutul juridic al minorităţilor etnice în Republica Moldova. Autoreferat

al tezei de doctor în drept. Chişinău: SPA „Moldpres”, 2007. 26 p.

97. Popa V. Drept public. Chişinău: Academia de Administrare Publică, 1998. 460 p.

98. Popescu C.-L. Autonomie locală şi integrare europeană. Bucureşti: All Beck, 1999.

346 p.

99. Protsyk O., Bucataru I., Volentir A. Competiţia partidelor în Moldova. Ideologie,

organizare internă şi abordarea conflictelor etno-teritoriale. Chişinău: CEP USM,

2007. 204 p.

100. Putnam R. Cum funcţionează democraţia. Iaşi: Polirom, 2001. 275 p.

101. Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. Chişinău: CEP

USM, 2001. 472 p.

102. Saca V. Politica etnică în contextul dimensiunilor de interes: cazul Moldovei. În:

Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice – tradiţia europeană şi experienţa noilor

democraţii pentru Moldova (coord. V. Moşneaga). Iaşi: Pan Europe, 2002, p.112-

117.

103. Sălăvăstru C. Discursul puterii: încercare de retorică aplicată. Iaşi: Institutul

European, 1999. 358 p.

104. Schulze H. Stat şi naţiune în istoria europeană. Iaşi: Polirom, 2004. 352 p.

105. Segarra B. Stat al autonomiilor. În: Descentralizarea, Autonomia, Federalism? –

Practica şi principiile de organizare statală ca bază a concilierii naţionale şi

securităţii: Materiale ale conferinţei internaţionale. Chişinău, 1995, p.39-44

106. Sîmboteanu A. Teoria administraţiei publice. Chişinău: CEP USM, 2008. 221 p.

107. Stat slab, cetăţenie incertă: Studii despre Republica Moldova (coord. M. Hentz).

Bucureşti: Curtea Veche, 2007. 328 p.

108. Stoianova A. Carta europeană a limbilor, instrument de protecţie a diversităţii

lingvistice şi de întărire a dialogului intercultural în Moldova. Chişinău: Vector,

2008. 492 p.

109. Sugar P. Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea. Bucureşti: Editura Curtea

Veche, 2002, 408 p.

110. Ţveatcov N. Problema soluţionării conflictelor politice din Republica Moldova

(cazul UTAG „Gagauz Yeri” şi Transnistriei). Autoreferat al tezei de doctor în ştiinţe

politice. Chişinău: CEP USM, 2009. 20 p.

159

111. Ungureanu I. Gagauz-Yeri este o parte a unui tot întreg. În: Administrarea publică

(revistă metodico-ştiinţifică). 1995, nr.1, p. 18-21.

112. Zăpârţan L.-P. Repere în ştiinţa politicii. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992.

296 p.

113. Tanasoglu D. Gagouzlarin istoriasi : (En eski zamannardan buyani). Üniversite

kursu. Chişinău: UPS „I. Creangă”, 2004. 227 p.

114. Duverger M. Introduction a la politique. Paris: Gallimard, 1964. 382 p.

115. Electoral System Design: The New International IDEA Handbook (coord. A.

Reynolds). Stokholm: IDEA, 2008, 224 p.

116. Eriksen T. Ethnicity and Nationalism. London: Pluto Press, 2002. 200 p.

117. McMann K. Economic autonomy and democracy. New York and London:

Cambridge University Press, 2006. 259 p.

118. Meny Y. Government and politics in Western Europe (Britain, France, Italy, West

Germany). New York: Oxford University Press, 1991. 370 p.

119. Protsyk O., Osoian I. Ethnic or multi-ethnic parties? Party competition and

legislative recruitment in Moldova. În: Flensburg, ECMI Working Paper N. 47,

2009. (forthcoming).

120. Weller M., Wolff S. Autonomy, self-governance and conflict resolution. Innovative

approaches to institutional design in divided societies. New York: Routledge, 2005.

267 p.

121. Wolff S. Complex Power Sharing as Conflict Resolution: South Tyrol in

Comparative Perspective. În: Tolerance through Law: Self-governance and Group

Rights in South Tyrol (ed. by J. Woelk, F. Palermo, and J. Marko). Leiden and

Boston: Martinus Nijhoff, 2008, p. 329-370.

122. Ангели Ф. Гагаузская автономия. Люди и факты (1989-2005). Chişinău:

Universul, 2006. 260 p.

123. Анцупов А., Шипилов А. Конфликтология: Учебник для вузов. Москва:

ЮНИТИ, 1999. 507 с.

124. Белов Г. Развитие политических отношений в условиях перестройки. Москва:

Изд-во МГУ, 1989. 159 c.

125. Бенюк В. Общетеоретические подходы к вопросу о федерализме. Кишинев:

Государственный Институт Международных отношений Молдовы, 2006. 64 с.

126. Берг Л. Бессарабия: страна, люди, хозяйство. Кишинев: Universitas, 1993. 196 c.

160

127. Борисова О., Олескин А. Этническая группа и государство как субъекты

социального взаимодействия: социопсихологический и биополитичуские

аспекты. În: Общественные Науки и Современность. 2004, nr. 3, с.132-143.

128. Булгар С. Гагаузские судьбы. Деятели культуры и науки: 200 лет истории.

Кишинев: [с.н.], 2003. 192 c.

129. Булгар С. Первый всемирный конгресс гагаузов. Кишинев: Понтос , 2006. 127

c.

130. Выборы Башкана. În: Вести Гагаузии. 09.10.2002.

131. Гаргалык Д. Древняя история народа гагаузов в IX-XI вв. нашей эры. Кишинев:

[с.н.], 2005. 23 с.

132. Губогло М. Русский язык в этнополитической истории гагаузов. Москва:

Старый сад, 2004. 431 с.

133. Гуцу И. Гагаузский вопрос не надо политизировать. În: Независимая Молдова.

09.10.2001.

134. Державин Н. О наименовании и этнической принадлежности гагаузов (подгот.

С. Булгар). Кишинев: [с.н.], 2005. 24 с.

135. Доклад nr. 13 Миссии СБСЕ в Молдове (13 ноября 1993 года). În: Arhiva

Misiunii OSCE în Republica Moldova.

136. Доклад Башкана Гагаузии Г. Табунщика. În: Вести Гагаузии. 18.05.2004, nr. 35

(6903).

137. Документы, принятые на первом и втором заседании чрезвычайного съезда

полномочных представителей гагаузского народа. Комрат: Комратская

типография, 1989. 22 с.

138. Заявление руководства Гагаузии. În: Вести Гагаузии. Специальный выпуск.

22.02.2002.

139. Зеркин Д. Основы конфликтологии: Курс лекций. Ростов-на-Дону: Феникс,

1998. 455 с.

140. Интервью Башкана Гагаузии Г. Табунщика. În: Вести Гагаузии. 11.07.2006, nr.

97-98 (7929-7293).

141. Казмалы И. Гагаузы – долгий путь к себе. În: Вести Гагаузии. 2004, nr 103-104.

142. Кауненко И. Психологические особенности этнической идентичности в

ситуации социальной неопределённости. În: Revista de Filozofie, Sociologie şi

Ştiinţe Politice. Academia de Ştiinţe a Moldovei. 2008, nr.1 (146), p.40-50.

161

143. Кауненко И., Гашпер Л. Психологические особенности этнической идентичности

подростков и юношей Молдовы. În: Кросс-культурная психология. Актуальные

проблемы. (Под ред. Почебут Л.). Санкт-Петербургский университет, 2005,

стр.329-348.

144. Кендигелян М. Как это было… В основе были только политические методы. În:

Единая Гагаузия. 10.12.2004, nr. 21.

145. Козер Л. Функции социального конфликта. Москва: Идея-Пресс, Дом

интеллектуальной книги, 2000. 205 с.

146. Крецу В. К нынешней автономии мы пришли через Гагаузскую Республику. În:

Вести Гагаузии. 05.12.2008, nr. 96-98 (7570-7572).

147. Кроитор Д. Это был мудрый шаг. Интервью Башкана Гагаузии. În:

Независимая Молдова. 12.12.1999.

148. Куда ведут народ Гагаузии и официальные власти Кишинева или что нас

ожидает завтра. În: Единая Гагаузия. 07.09.2006, nr. 35 (109).

149. Курогло С., Маруневич М. Социалистические преобразования в быту и

культуре гагаузского населения МССР. Кишинев: Штиинца, 1983. 199 c.

150. Лысенко В. Региональные конфликты в странах СНГ: опыт урегулирования

(Процессы в национальных политиях). În: „ПОЛИС” – “Политические

исследования”, nr. 2, 1998.

151. Маринов Д. Хроника событий. În: Ленинское слово. 01.10.1990, nr. 133.

152. Маруневич М. Правда о Гагаузском народе, как о самобытном этносе и его

этнической территории. Комрат: Комратская типография, 1993. 16 с.

153. Мещерюк И. Социально-экономическое развитие болгарских и гагаузских сел в

Южной Бессарабии (1808-1856). Кишинев: АН МССР, 1971. 341 c.

154. Миронюк М. Современный федерализм: Сравнительный анализ. Москва:

РОССПЭН, 2008. 279 с.

155. Мошков В. Гагаузы Бендерского уезда (подгот. С. Булгар). Кишинев: [с.н.],

2004. 493 с.

156. Политология: Учебник по специальности «Международные отношения», в 2-х

томах, Том 1. (Коорд. Мошняга В., Руснак Г., Сакович В., Сака В.). Кишинэу:

CEP USM, 2008. 520 c.

157. Пресс-конференция Башкана Гагаузии Г. Табунщика: Становление Гагаузии –

очень непростой вопрос. În: Вести Гагаузии. 04.10.1997, nr. 57-58 (6504-6505).

162

158. Прохницки В., Попа А., Опруненко А. [и др.] Автономно-Территориальное

Образование Гагаузия: Анализ экономического положения и потенциала

развития. Кишинэу: Bons Offices, 2008. 248 c.

159. Речь Президента РМ Владимира Воронина. Горячее сердце Молдовы. În:

Независимая Молдова. 01.08.2006, nr. 110.

160. Свод рекомендуемых норм при проведении выборов. Руководящие принципы и

пояснительный доклад принятые Венецианской комиссией на 52 сессии

(Венеция, 18-19 окт. 2002). Страсбург, Заключение nr. 190/2002, CDL-AD

(2002), 23 rev. 65 c.

161. Сморгунов Л. Современная сравнительная политология. Москва: РОССПЭН,

2002. 472 с.

162. Соотла Г. Факторы формирования политики интеграции русскоязычного

населения в Эстонии. În: Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice – tradiţia

europeană şi experienţa noilor democraţii pentru Moldova (coord. V. Moşneaga).

Iaşi: Pan Europe, 2002. p.127-133.

163. Старыш К. Комрат хочет получить свою долю. În: Комсомольская Правда в

Молдове. 15 марта 2000.

164. Степанов В. Национальная идентичность и языковые предпочтения в

межэтническом диалоге: по материалам этносоциологического опроса в

Республике Молдова. În: Minorităţile naţionale şi relaţii interetnice – tradiţia

europeană şi experienţa noilor democraţii pentru Moldova. Vol. II. Iaşi: Pan Europe,

2002, p.143-157.

165. Стоянов Н. Конституционные изменения неизбежны. În: Единая Гагаузия.

22.04.10, nr.16.

166. Табунщик Г. Мы хотим мира, стабильности и национального согласия. În:

Независимая Молдова. 13.09.2002.

167. Формузал М. Гагаузская автономия. Есть ли повод для оптимизма? În:

Независимая Молдова. 29.12.1998.

168. Чакир Д. Биографический очерк рода и фамилии Чакир. Страницы истории и

литературы гагаузов XIX – начало XX вв. (подгот. С. Булгар). Кишинев:

Понтос , 2005. 320 c.

169. Чего ожидать от союза коммунистов с фронтистами. În: Наш Башкан – Михаил

Формузал. Информационный бюллетень для избирателей АТО Гагауз Ери. 15-

31 октября 2006, nr. 1.

163

170. Чиркин В. Федеральное принуждение: Россия и зарубежный опыт. În:

ВЛАСТЬ. Общенациональный научно-политический журнал. 2000, nr. 6, p. 16-

20.

171. 15 лет Ассоциации Организаторов Выборов стран Центральной и Восточной

Европы. Budapest: Allami Nyomda Zrt., 2006. 256 p.

172. 19 августа – день провозглашения Гагаузской Республики. Важная дата в

жизни народа. În: Вести Гагаузии. 15.08.1998, nr. 49 (6572).

Publicaţii Internet:

173. Balan D. Etnie, etnicitate, naţiune şi naţionalism. Câteva precizări terminologice

[online]. 2007. http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC12/07%20dinu%20balan.pdf

(citat 29.03.2009).

174. Benedikter T. Territorial autonomy as a means of minority protection and conflict

solution in the European experience - an overview and schematic comparison. În:

The working autonomies in Europe. Bolzano: Society for threatened peoples, 19 June

2006. [online]. 2006. http://www.gfbv.it/3dossier/eu-min/autonomy.html (citat

18.06.2009).

175. Boţan I. Alegerile din Găgăuzia – un nou început sau deja vu? În: Guvernare şi

democraţie în Moldova, e-journal, an.IV, nr. 87, 15-30 decembrie 2006. [online].

http://www.e-democracy.md/comments/political/200612302/ (citat 01.04.2009).

176. Boţan I. Alegerile din Găgăuzia ca preludiu al alegerilor parlamentare. În: Guvernare

şi democraţie în Moldova, e-journal, an.VI, nr. 118, 15-31 mai 2008. [online].

http://www.alegeri.md/gagauzia2008/comments/200805311/ (citat 02.04.2009).

177. Boţan I. Armonizare a relaţiilor interetnice – sfidări şi oportunităţi [online]. Chişinău:

2002. http://www.ipp.md/public/biblioteca/36/ro/Minoritati%20Botan.doc (citat

10.02.2009).

178. Boţan I. Cadrul juridic din Republica Moldova privind drepturile minorităţilor

naţionale prin prisma proceselor de integrare europeană. [online]. 2002.

www.ipp.md/files/Publicatii/.../3_prezBOTAN_Rom.doc (citat 08.08.2009).

179. Boţan I. Experienţa federalismului: aspecte pozitive şi negative [online]. Chişinău:

IPP, 2002.

www.ipp.md/files/Publicatii/2002/decembrie/EXEPERIENTA%2520FEDERAL%2

164

520Botan%2520Igor.doc+experienta+federalismului+botan&cd=1&hl=ro&ct=clnk

(citat 23.01.2009).

180. Boţan I. Sunt partidele regionale necesare? În: Comentarii politice. [online]. 2008.

http://www.e-democracy.md/comments/political/20080306/ (citat 11.01.2009).

181. Catana V. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale [online].

Chişinău: 2002.

http://www.ipp.md/public/biblioteca/33/ro/Drepturile%20minoritatilor%20nationale-

nou.pdf (citat 28.03.2009).

182. Informaţie privind alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei. [online]. 2008.

http://www.alegeri.md/gagauzia2008/previous-elections/ (citat 19.06.2009).

183. Interviul acordat de către Domnul Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii

Moldova, postului de radio „Eho Moskvî” (21 iulie 2006). În: Serviciul de presă a

Preşedintelui Republicii Moldova, 21 iulie 2006. [online].

http://www.presedinte.md/press.php?p=1&s=4067&lang=rom (citat 19.06.2009).

184. Nikoglo D. Situaţia lingvistică în UTAG: probleme şi perspective. În: Analize.

Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică „Moldova Noastră”. [online]. 2006.

http://www.mdn.md/index.php?view=viewarticle&articleid=2461 (citat 23.10.2008).

185. Onofrei M. Interviu cu Başcanul Găgăuziei Mihail Makarovici Formuzal: Nu sunt

separatist, sunt om de stat. În: Mihaela Onofrei. Corespondenţe de război din

Transnistria, Caucaz şi Orientul Mijlociu. [online]. 2009. http://reporter-

special.radiolynx.ro/2009/04/baskanul-gagauziei-mihail-makarovici-formuzal-nu-

sunt-separatist-sunt-om-de-stat/ (citat 08.08.2009).

186. Opinia consolidată a Comisiei de la Veneţia, CDL (2002) 40 din 12 martie 2002 cu

privire la Legea pentru modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova.

[online]. Strasbourg: 2002.

http://www.ecmimoldova.org/fileadmin/ecmimoldova.org/docs/Mold.official/Venice

%20Commission-

Draft%20Consolidated%20Opinion%20on%20Moldova%20Constitution-

04.03.2002.pdf (citat 05.12.2008).

187. Participarea la vot şi rezultate pe circumscripţii electorale. În: Rezultatele alegerilor

parlamentare anticipate din 29 iulie 2009. [online]. 2009. http://www.e-

democracy.md/elections/parliamentary/20092/results/ (citat 10.09.2009).

188. Protsyk O. Gagauz autonomy in Moldova: the real and the virtual in post-Soviet state

design. În: Asymmetric autonomy as a tool of ethnic conflict settlement (M. Weller,

165

ed.). Philadelphia: University of Pennsylvania Press. [online]. 2009.

http://www.policy.hu/protsyk/Publications/ProtsykGagAutonomy09fx.pdf (citat

22.08.2009).

189. Protsyk O., Rigamonti V. Real and ‘Virtual’ Elements of Power Sharing in the Post-

Soviet Space: the Case of the Gagauzian Autonomy. În: Journal on Ethnopolitics and

Minority Issues in Europe, Vol. 6, Issue 1 (2007). [online]. 2007.

http://www.policy.hu/protsyk/Publications/JEMIEGagauzAut.pdf (citat 18.06.2009).

190. Savin A. Găgăuzii – pagini de istorie [online]. Chişinău, 2005.

http://www.moldovanoastra.md/index.php?view=viewarticle&articleid=1573 (citat

07.11.2008).

191. Доклад Главы (Башкана) Гагаузии М. Формузал «АТО Гагаузия как

положительный пример и модель решения конфликтов в Европе». În: Круглый

стол «Особый Правовой Статус Автономии Европейских Регионах».

Страсбург, Франция, 02.12.2008. [online]. 2008.

https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1379417&Site=COE&BackColorInternet=DBD

CF2&BackColorIntranet=FDC864&BackColorLogged=FDC864 (citat 30.04.2009).

192. Опять Гагаузию ущемляют в правах. În: Пресс-служба Башкана. Сообщения

для прессы. [online]. 2009. http://www.e-

democracy.md/comments/political/200612302/ (citat 07.09.2009).

193. Отцы гагаузов пришли с Балкан, заговорив по-тюркски [online]. 29.12.2008.

http://www.gazeta.ru/news/science/2008/12/28/n_1313501.shtml (citat 22.01.2009).

166

Anexa 1. Acte normative constitutive ale statutului juridic al UTAG

Constituţia Republicii Moldova (extras)1

Capitolul VIII

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Articolul 110. Organizarea administrativ-teritorială

(1) Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în sate, oraşe, raioane

şi unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. În condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii.

(2) Localităţilor din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în

conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică.

(3) Statutul capitalei Republicii Moldova oraşul Chişinău se reglementează prin lege organică. (Art.110 în redacţia Legii nr.344-XV din 25.07.03)

Articolul 111. Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia

(1) Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care, fiind o formă de

autodeterminare a găgăuzilor, este parte integrantă şi inalienabilă a Republicii Moldova şi soluţionează de

sine stătător, în limitele competenţei sale, potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, în

interesul întregii populaţii, problemele cu caracter politic, economic şi cultural.

(2) Pe teritoriul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sunt garantate toate drepturile şi libertăţile

prevăzute de Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova.

(3) În unitatea teritorială autonomă Găgăuzia activează organe reprezentative şi executive potrivit

legii.

(4) Pământul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul

unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi constituie

totodată baza economică a Găgăuziei.

(5) Bugetul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia se formează în conformitate cu normele

stabilite în legea care reglementează statutul special al Găgăuziei.

(6) Controlul asupra respectării legislaţiei Republicii Moldova în unitatea teritorială autonomă

Găgăuzia se exercită de Guvern, în condiţiile legii.

(7) Legea organică care reglementează statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia

poate fi modificată cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi în Parlament. (Art.111 în redacţia Legii nr.344-XV din 25.07.03)

1 Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994.

167

Legea nr. 344 din 23.12.1994 privind statutul special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)2

Călăuzindu-se de principiile Constituţiei Republicii Moldova; manifestînd bunăvoinţă şi năzuind de a păstra bunele relaţii dintre popoare care s-au

constituit timp de secole; în scopul satisfacerii necesităţilor naţionale şi păstrării identităţii naţionale a găgăuzilor,

dezvoltării lor plenare şi multilaterale, prosperării limbii şi culturii naţionale, asigurării sinestătorniciei politice şi economice;

ţinînd cont de faptul că purtător iniţial al statutului Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - locul unde trăiesc găgăuzii) este poporul găgăuz puţin numeros, care locuieşte compact pe teritoriul Republicii Moldova;

acordînd prioritate drepturilor omului, înţelegînd necesitatea îmbinării intereselor general-umane cu cele naţionale;

reiterînd egalitatea în drepturi tuturor cetăţenilor care locuiesc în unitatea teritorială autonomă ce se formează indiferent de naţionalitate şi de alte indicii, Parlamentul adoptă prezenta lege.

Art. 1. - (1) Găgăuzia (Gagauz-Yeri) este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte componentă a Republicii Moldova.

(2) Găgăuzia soluţionează de sine stătător, în limitele competenţei sale, în interesul întregii populaţii, problemele dezvoltării politice, economice şi culturale.

(3) Pe teritoriul Găgăuziei sînt garantate toate drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova.

(4) În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă.

Art. 2. – Găgăuzia este administrată în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, prezentei legi şi altor legi ale Republicii Moldova (cu excepţiile prevăzute de prezenta lege), Regulamentului Găgăuziei şi actelor normative ale Adunării Populare (Halc Topluşu) a Găgăuziei, care nu vin în contradicţie cu Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova.

Art. 3. - (1) Limbile oficiale ale Găgăuziei sînt limbile moldovenească, găgăuză şi rusă. Pe teritoriul Găgăuziei este garantată funcţionarea, alături de limbile oficiale, şi a altor limbi.

(2) Corespondenţa cu autorităţile administraţiei publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile situate în afara teritoriului Găgăuziei se face în limba moldovenească şi rusă.

Art. 4. - Găgăuzia îşi are simbolica sa, care se foloseşte deopotrivă cu simbolica de stat a Republicii Moldova.

Art. 5. - (1) În componenţa Găgăuziei intră localităţile în care găgăuzii constituie mai mult de 50 procente din populaţie.

(2) Localităţile unde găgăuzii constituie mai puţin de 50 procente din populaţie pot fi incluse în componenţa Găgăuziei în baza voinţei majorităţii alegătorilor, liber exprimate în cadrul referendumului local, efectuat din iniţiativa a cel puţin o treime din alegătorii localităţii respective.

(3) Includerea localităţilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale prezentului articol în componenţa

2 Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 344-XIII din 23. 12. 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4 din 14.01.1995.

168

Găgăuziei are loc în baza rezultatelor referendumului local, efectuat în fiecare localitate în parte de către Guvernul Republicii Moldova.

(4) Localităţile care au intrat în componenţa Găgăuziei îşi păstrează dreptul de a ieşi din componenţa ei printr-un referendum local efectuat din iniţiativa a cel puţin o treime din alegători, însă nu mai devreme de un an din momentul intrării în componenţa Găgăuziei.

Art. 6. - Pămîntul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale, bunurile mobile şi imobile, aflate pe teritoriul Găgăuziei, sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi constituie totodată baza economică a Găgăuziei.

Art. 7. - Autoritatea reprezentativă a Găgăuziei este Adunarea Populară, învestită cu dreptul de a adopta acte normative, în limitele competenţei sale.

Art. 8 - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei este aleasă în circumscripţii teritoriale prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat pentru un mandat de 4 ani.

(2) Componenţa numerică a Adunării Populare se constituie astfel: un deputat de la 5 mii de alegători cu condiţia ca fiecare localitate să aibă cel puţin un deputat.

(3) Deputat în Adunarea Populară poate fi cetăţeanul Republicii Moldova care a împlinit vîrsta de 21 de ani şi în momentul efectuării alegerilor locuieşte pe teritoriul circumscripţiei teritoriale (localităţii) pe care o va reprezenta.

Art. 9 – Calitatea de deputat salarizat în Adunarea Populară a Găgăuziei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite în alte autorităţi locale, instituţii publice şi structuri antreprenoriale.

Art. 10. - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei la prima sa şedinţă alege Preşedintele Adunării Populare (Halc Topluşu Başî), vicepreşedinţii, Prezidiul şi aprobă Regulamentul Adunării Populare.

(2) Unul din vicepreşedinţii Adunării Populare este ales din rîndul deputaţilor de altă origine etnică decît cea găgăuză.

Art. 11. - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei adoptă legi locale, în limitele competenţei sale, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.

(2) Regulamentul Găgăuziei se adoptă cu votul a două treimi din deputaţii aleşi. Art. 12. - (1) De componenţa Adunării Populare ţine adoptarea actelor normative a căror

executare este obligatorie pe teritoriul Găgăuziei şi adoptarea Regulamentului Găgăuziei. (2) Adunarea Populară adoptă legi locale în următoarele domenii: a) ştiinţă, cultură, învăţămînt; b) gospodărie comunală şi de locuinţe, urbanistică; c) ocrotire a sănătăţii, cultură fizică şi sport; d) activitate bugetar-financiară şi fiscală locală; e) economie şi ecologie; f) relaţii de muncă şi asistenţă socială. (3) În afară de aceasta, de competenţa Adunării Populare ţin: a) soluţionarea în condiţiile legii a problemelor organizării teritoriale a Găgăuziei, stabilirii şi

modificării categoriei localităţilor, a hotarelor raioanelor, oraşelor şi satelor, denumirilor lor; b) participarea la promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova în problemele

care privesc interesele Găgăuziei; c) stabilirea modului de organizare şi de activitate a autorităţilor administraţiei publice locale

ale Găgăuziei şi a asociaţiilor de cetăţeni, cu excepţia partidelor şi altor organizaţii social-politice;

d) fixarea, organizarea şi efectuarea alegerilor de deputaţi în Adunarea Populară şi aprobarea componenţei Comisiei Electorale Centrale pentru efectuarea alegerilor; fixarea alegerilor în autorităţile administraţiei publice locale din Găgăuzia;

169

e) efectuarea referendumului local în problemele ce ţin de competenţa Găgăuziei; f) aprobarea regulamentului privind simbolica Găgăuziei; g) stabilirea titlurilor de onoare şi aprobarea distincţilor; h) examinarea chestiunii şi înaintarea în Parlamentul Republicii Moldova a iniţiativei privind

decretarea stării excepţionale pe teritoriul Găgăuziei şi instituirea formei speciale de administrare, în acest caz, în interesul securităţii şi protecţiei locuitorilor Găgăuziei;

i) dreptul de a se adresa, în condiţiile legii, Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru a anula actele normative ale autorităţilor legislative şi executive ale Republicii Moldova care lezează împuternicirile Găgăuziei.

(4) În cazul în care Curtea Constituţională a Republicii Moldova declară nule pe teritoriul Găgăuziei actele normative ale Republicii Moldova sau unele prevederi ale lor, relaţiile juridice, apărute în urma acţiunii acestor acte normative, vor fi reglementate de către Parlament sau de către Preşedintele Republicii Moldova.

(5) Acţiunea actului normativ contestat se suspendă pînă la adoptarea de către Curtea Constituţională a hotărîrii respective.

(6) Actele normative ale Găgăuziei care contravin Constituţiei Republicii Moldova şi prezentei legi se declară nule.

Art. 13. - (1) Legea locală adoptată este semnată de Guvernatorul (Başkanul) Găgăuziei în termen de 10 zile. În cazul în care Guvernatorul nu este de acord cu legea adoptată, el o restituie pentru a fi definitivă.

(2) Dacă pentru legea locală votează repetat două treimi din numărul total de deputaţi ai Adunării Populare, ea se consideră adoptată şi urmează a fi semnată de Guvernator.

(3) Legea locală intră în vigoare la data publicării, dacă ea nu prevede altfel. (4) Legile şi hotărîrile Adunării Populare sînt trimise Parlamentului şi Guvernului Republicii

Moldova în termen de 10 zile de la data adoptării, cu titlu de informare. Art. 14. - (1) Guvernatorul (Başkanul) este persoana oficială supremă a Găgăuziei. Lui i se

subordonează toate autorităţile administraţiei publice ale Găgăuziei. (2) Guvernatorul Găgăuziei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat

pentru un mandat de 4 ani, pe bază alternativă. (3) Guvernatorul Găgăuziei trebuie să fie cetăţean al Republicii Moldova care a împlinit

vîrsta de 35 de ani şi posedă limba găgăuză. (4) Guvernatorul Găgăuziei este confirmat în funcţia de membru al Guvernului Republicii

Moldova printr-un decret al Preşedintelui Republicii Moldova. (5) Aceeaşi persoană este reeligibilă în funcţia de Guvernator al Găgăuziei pentru două

mandate consecutiv. (6) Guvernatorul Găgăuziei exercită conducerea activităţii autorităţilor administraţiei publice

şi poartă răspundere pentru exercitarea atribuţiilor cu care este învestit prin lege. (7) Guvernatorul Găgăuziei emite, în condiţiile prezentei legi, hotărîri şi dispoziţii care sînt

executorii pe tot teritoriul Găgăuziei şi intră în vigoare la data publicării. (8) Guvernatorul Găgăuziei informează anual Adunarea Populară despre activitatea

autorităţilor administraţiei publice din Găgăuzia. (9) Suspendarea din funcţie, înainte de termen, a Guvernatorului Găgăuziei are loc în cazul

dacă acesta nu respectă Constituţia Republicii Moldova, prezenta lege, legile locale şi hotărîrile Adunării Populare sau dacă a comis o infracţiunile.

(10) Decizia de destituire a Guvernatorului Găgăuziei se ia cu votul a două treimi din deputaţii aleşi ai Adunării Populare, iar decizia de destituire a altor persoane oficiale ale autorităţilor administraţiei publice cu majoritatea de voturi ale deputaţilor Adunării Populare.

Art. 15. - (1) Dacă Guvernatorul Găgăuziei din motive de boală sau din alte motive obiective

170

este în imposibilitate de exercitare a atribuţiilor, interimarul funcţiei este asigurat de prim-vicepreşedintele Comitetului executiv (Bakannîk Komiteti) al Găgăuziei.

(2) În cazul destituirii Guvernatorului Găgăuziei sau al demisionării acestuia obligaţiunile lui îi sînt încredinţate prim-vicepreşedintelui Comitetului executiv.

(3) Noile alegeri se efectuează cel tîrziu peste 3 luni după intervenirea vacanţei funcţiei de Guvernator al Găgăuziei.

Art. 16. - (1) Organul executiv permanent al Găgăuziei este Comitetul executiv care este format de către Adunarea Populară la prima sesiune pentru durata mandatului.

(2) La propunerea Guvernatorului Găgăuziei Adunarea Populară aprobă cu majoritatea de voturi ale deputaţilor componenţa Comitetului executiv.

Art. 17. - (1) Comitetul executiv al Găgăuziei asigură: a) executarea şi respectarea Constituţiei şi legilor Republicii Moldova, precum şi a actelor

normative ale Adunării Populare; b) participarea la activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate ale

Republicii Moldova în problemele ce ţin de interesele Găgăuziei; c) reglementarea, în condiţiile legii, a raporturilor de proprietate pe întreg teritoriul,

administrarea economiei, construcţiei social-culturale, sistemului financiar-bugetar local, asistenţei sociale, retribuirii muncii, sistemului fiscal local, protecţiei mediului înconjurător şi folosirii raţionale a resurselor naturale;

d) determinarea structurii şi direcţiilor prioritare de dezvoltare a economiei şi ale progresului tehnico-ştiinţific;

e) elaborarea programelor de dezvoltare economică, socială şi naţional-culturală, de protecţie a mediului înconjurător şi realizarea lor după aprobarea de către Adunarea Populară;

f) elaborarea şi prezentarea bugetului Găgăuziei spre aprobare Adunării Populare şi executarea acestuia;

g) soluţionarea problemelor ce ţin de securitatea ecologică, folosirea raţională, protecţia şi regenerarea resurselor naturale, instituirea carantinei şi declararea zonelor calamităţilor naturale;

h) elaborarea şi realizarea programelor în domeniul învăţămîntului, culturii, ocrotirii sănătăţii, culturii fizice şi sportului, asistenţei sociale, precum şi ocrotirea şi valorificarea monumentelor de istorie şi cultură;

i) egalitatea în drepturi şi libertăţile cetăţenilor, concilierea naţională şi civilă, ocrotirea legalităţii şi ordinii publice;

j) elaborarea şi promovarea politicii demografice ştiinţific fundamentate, crearea programelor de urbanizare şi de dezvoltare a gospodăriei comunale şi de locuinţe;

k) funcţionarea şi dezvoltarea limbilor şi culturilor naţionale pe teritoriul Găgăuziei. (2) Comitetul executiv deţine dreptul de iniţiativă legislativă în Adunarea Populară. (3) Hotărîrile şi dispoziţiile Guvernatorului şi Comitetului executiv al Găgăuziei în termen de

10 zile după adoptare sînt trimise Guvernului Republicii Moldova cu titlu de informare. Art. 18. - (1) Bugetul Găgăuziei este format din toate tipurile de vărsăminte stabilite de

legislaţia Republicii Moldova şi de Adunarea Populară. (2) Raportul dintre bugetul Găgăuziei şi bugetul de stat se stabileşte în conformitate cu legile

Republicii Moldova cu privire la sistemul bugetar şi cu privire la bugetul de stat pe anul corespunzător sub formă de vărsăminte fixe din toate tipurile de impozite şi plăţi.

Art. 19. - La propunerea Guvernatorului Găgăuziei conducătorii direcţiilor de branşă sînt incluşi în componenţa colegiilor ministerelor şi departamentelor Republicii Moldova.

Art. 20. - (1) Curtea de apel cu sediul în municipiul Comrat este o instanţă de gradul doi faţă de instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare şi examinează în calitate de primă instanţă cele mai complicate cauze civile, administrative şi penale.

171

[Art.20 al.(1) modificat prin L191/08.05.03, MO97/31.05.03 art.432] (2) Judecătorii instanţelor de judecată ale Găgăuziei sînt numiţi în funcţie prin Decretul

Preşedintelui Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare a Găgăuziei cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

(3) Preşedintele curţii de apel cu sediul în municipiul Comrat este din oficiu membru al Curţii Supreme de Justiţie.

[Art.20 al.(3) modificat prin L191/08.05.03, MO97/31.05.03 art.432] Art. 21. - (1) Procuratura Găgăuziei îşi desfăşoară activitatea în corespundere cu Legea cu

privire la Procuratura Republicii Moldova (cu excepţiile prevăzute de prezenta lege). (2) Procurorul Găgăuziei este numit de către Procurorul General al Republicii Moldova la

propunerea Adunării Populare şi este din oficiu membru al colegiului Procuraturii Generale a Republicii Moldova.

(3) Procurorii ierarhic inferiori al Găgăuziei sînt numiţi de către Procurorul General al Republicii Moldova la propunerea Procurorului Găgăuziei cu acordul Adunării Populare.

Art. 22. - (1) Şeful Direcţiei de justiţie a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul justiţiei al Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare.

(2) Şeful Direcţiei de justiţie a Găgăuziei este din oficiu membru al colegiului Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova.

Art. 23. - (1) Şeful Direcţiei de informaţii şi securitate a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul securităţii naţionale al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei după aprobarea lui de către Adunarea Populară.

[Art.23 al.(2) în redacţia LP543/12.10.2001 MO141/22.11.2001 art. 1095] [Art.23 modificat prin LP983/12.05.2000 MO63/01.06.2000] (2) Şeful Direcţiei Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova pentru

Găgăuzia este din oficiu membru al colegiului Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

Art. 24. - (1) Şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei cu acordul Adunării Populare.

(2) Şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este din oficiu membru al colegiului Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.

(3) Comisarii comisariatelor de poliţie în Găgăuzia sînt numiţi şi eliberaţi din funcţie de către şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei în numele ministrului afacerilor interne al Republicii Moldova.

(4) Şeful poliţiei municipale a Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către Guvernatorul Găgăuziei la propunerea şefului Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei şi se află în subordonarea lui operativă.

(5) Comandantul subunităţii trupelor de carabinieri (trupelor interne) este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei.

Art. 25. – Republica Moldova este garantul realizării depline şi necondiţionate a împuternicirilor Găgăuziei stabilite de prezenta lege.

Art. 26. – Centrul administrativ al Găgăuziei se stabileşte prin referendum local. Art. 27. - (1) Prezenta lege este lege organică. (2) Prezenta lege se modifică şi se

completează cu votul a trei cincimi din deputaţii aleşi în Parlamentul Republicii Moldova. PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI Petru LUCINSCHI Chişinău, 23 decembrie 1994. Nr. 344-XIII.

172

Anexa 2. Structura etnică a populaţiei Republicii Moldova

Tabel 2.1. Populaţia Republicii Moldova la recensămintele din anii 1959, 1979, 1989 şi

2004, pe apartenenţă etnică3 1959 1979 1989 20044

număr % număr % număr % număr % Total populaţie 2884477 100 3949756 100 4335360 100 3383332 100 Moldoveni/români5 1886566 65,4 252568 63,9 2794749 64,5 2564850 78,0 Ucraineni 420820 14,6 560679 14,2 600366 13,9 282406 8,4 Ruşi 292930 10,2 505730 12,8 562069 13,0 201219 5,9 Găgăuzi 95856 3,3 138000 3,5 153458 3,5 147500 4,4 Bulgari 61652 2,1 80665 2,0 88419 2,0 65662 1,9 Evrei 95107 3,3 80124 2,0 65836 1,5 3608 0,1 Alte grupuri etnice 31478 1,1 58871 1,6 70463 1,6 44811 1,3

Tabel 2.2. Populaţia UTAG conform recensământului din 2004, pe apartenenţa etnică Total populaţie

Găgăuzi Moldoveni Bulgari Ruşi Ucraineni Alte etnii

număr % număr % număr % număr % număr % număr % număr %

155646 100 127835 82,1 7519 4,8 8013 5,2 5941 3,8 4919 3,2 1419 0,9

3 Elaborat în baza: Populaţia la recensămintele din 1959, 1970, 1979, 1989 şi 2004, pe sexe şi medii, în profil teritorial. În: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Recensământul populaţiei din 2004. Caracteristici demografice, naţionale, lingvistice, culturale. [online]. Chişinău, 2004. http://www.statistica.md/pageview.php?l=ro&idc=295&id=2234 (citat 02.09.2009) 4 Fără raioanele de Est şi mun. Bender 5 Pentru anul 2004, persoanele care s-au considerat români, au fost incluşi de către autor în comunitatea etnică titulară.

173

Anexa 3.Participarea electoratului din UTAG la procesele electorale naţionale şi regionale6

Tabel 3.1. Participarea la alegerile parlamentare 1998 2001 2005 2009, aprilie 2009, iulie

număr7 %8 număr % număr % număr % număr % Total pe republică

1680470 69,1 1606703 67,5 2430537 64,8 2704103 57,6 2708381 58,8

În UTAG 69894 70,6 55058 58,1

92057 60,6 107172 53,7 103517 55,7

Tabel 3.2. Participarea la alegerile parlamentare 2010, 28 noiembrie

număr9 %10 Total pe republică

1732944 65.49

În UTAG 57589 53.4 Tabel 3.3. Participarea la alegerile în Adunarea Populară a UTAG

1995 1999 2003 2008 număr % număr % număr % număr %

71519 67,8 55438 55,1 -11 - - 60,5

Tabel 3.4. Participarea la alegerile pentru funcţia de Guvernator al UTAG 199512 1999 2002,

6 octombrie 2002,

20 octombrie 2006

17 decembrie 2010

26 decembrie număr % număr % număr % număr % număr % număr %

71519 67,8 55438 55,1 38361 41,4 43500 46,9 57177 62,6 62780 50

6 Arhiva Comisie Electorale Centrale a Găgăuziei. 7 Numărul total al alegătorilor care au votat. 8 Procentul alegătorilor care au votat din numărul total al alegătorilor înscrişi în liste. 9 Numărul total al alegătorilor care au votat. 10 Procentul alegătorilor care au votat din numărul total al alegătorilor înscrişi în liste. 11 Lipsesc date. 12 În toate cazurile enunţate se au în vedere rezultatele primului tur de scrutin.

174

Anexa 4. Opţiunea ideologică a electoratului din UTAG în cadrul alegerilor parlamentare

Anul Partid/Bloc electoral13 Voturi

% Doctrina14 Orientare politică

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 70,2 comunismul stânga Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”

8,7 social-democraţia

centru-stânga

Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova

5,8 socialismul stânga

Blocul electoral „Alianţa civică „Furnica”” 2,5 social-democraţia

centru-stânga

1998

Blocul electoral „Unitatea Socialistă” 2,3 socialismul stânga Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 80,6 comunismul stânga Blocul electoral „Alianţa Braghiş” 6,5 social-

democraţia centru-stânga

2001

Partidul Democrat din Moldova 4,8 social-democraţia

centru-stânga

Blocul electoral „Patria - Rodina” 51,5 socialismul stânga Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 30,8 comunismul stânga Blocul electoral „Moldova Democrată” 6,1 social-

liberalism centru-dreapta

Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”

5,3 socialism stânga

2005

Partidul Uniunea Muncii „Patria - Rodina” 2,0 socialism stânga Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 63,7 socialism stânga Uniunea Centristă din Moldova 15,4 social-

democraţia centru-stânga

2009 5 aprilie

Partidul Social Democrat 14,9 social-democraţia

centru-stânga

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 77,8 socialism stânga Partidul Social Democrat 9,9 social-

democraţia centru-stânga

Partidul Democrat din Moldova 5,9 social-democraţia

centru-stânga

2009 29 iulie _______

Alianţa „Moldova Noastră” ___________________________________

3,3 ______

social-liberalism__

centru-dreapta___________

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 59,42 socialism stânga Partidul Social Democrat 6,4 social-

democraţia centru-stânga

Partidul Democrat din Moldova 15,82 social-democraţia

centru-stânga

Alianţa „Moldova Noastră”

0,67 social-liberalism

centru-dreapta

2010 28 noembrie

Partidul Umanist din Moldova 6,44 socialism centru-stânga

13 Au fost selectate partidele şi blocurile electorale care au acumulat peste 2% din sufragiile exprimate în UTAG. 14 Este dedusă din programele partidelor valabile pentru data alegerilor.

175

Anexa 5. Rezultatele alegerilor parlamentare15

Voturi (%)16 Anul Partid/Bloc electoral Total pe

republică UTAG

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 30,0 70,2 Blocul electoral „Convenţia Democrată din Moldova” 19,4 0,8 Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”

18,2 8,7

Partidul Forţelor Democratice 8,8 1,2 Partidul Democrat Agrar din Moldova 3,6 1,2 Blocul electoral „Alianţa civică „Furnica”” 3,3 2,5 Blocul electoral „Alianţa Forţelor Democratice” 2,2 0,2 Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova 1,9 5,8

1998

Blocul electoral „Unitatea Socialistă” 1,8 2,3 Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 50,1 80,6 Blocul electoral „Alianţa Braghiş” 13,4 6,5 Partidul Popular Creştin Democrat 8,2 0,3 Partidul Renaşterii şi Concilierii 5,8 1,1 Partidul Democrat din Moldova 5,0 4,8 Partidul Naţional Liberal 2,8 0,1

2001

Partidul Social Democrat din Moldova 2,5 0,2

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 46,0 30,8 Blocul electoral „Moldova Democrată” 28,5 6,1 Partidul Popular Creştin Democrat 9,1 0,8 Blocul electoral „Patria - Rodina” 5,0 51,5 Partidul Social Democrat din Moldova 2,9 0,6 Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie” 2,8 5,3

2005

Partidul Uniunea Muncii „Patria - Rodina” 0,9 2,0

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 49,5 63,7 Partidul Liberal 13,1 0,5 Partidul Liberal Democrat din Moldova 12,4 1,3 Alianţa „Moldova Noastră” 9,8 0,7 Partidul Social Democrat 3,7 14,9 Partidul Popular Creştin Democrat 3,0 0,7 Partidul Democrat din Moldova 3,0 1,3

2009 5 aprilie

Uniunea Centristă din Moldova 2,8 15,4

15 Rezultatele înregistrate la alegerile parlamentare de către cei mai reprezentativi concurenţi electorali din perspectiva comparativă: UTAG vs. Total pe republică. 16 Au fost incluse în baza de date partidele şi blocurile electorale care au acumulat peste 2% în cel puţin unul din cele două cazuri cercetate (total pe ţară sau doar în UTAG).

176

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 44,7 77,8 Partidul Liberal Democrat din Moldova 16,6 1,3 Partidul Liberal 14,7 0,4 Partidul Democrat din Moldova 12,5 5,9 Alianţa „Moldova Noastră” 7,4 3,3

2009 29 iulie _______ Partidul Social Democrat 1,9 9,9

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 39,42 59,42 Partidul Liberal Democrat din Moldova 29,42 6,22 Partidul Liberal 9,96 0,51 Partidul Democrat din Moldova 12,72 15,82 Alianţa „Moldova Noastră” 2,05 0,67 Partidul Social Democrat 0,59 6,40

2010 28 noembrie

Partidul Umanist din Moldova 0,90 6,44

177

Anexa 6. Evoluţia climatului interetnic în Republica Moldova17

Tabel 6.1. Climatul interetnic actual faţă de cel de acum 15 ani (sondajul a fost realizat în 2004-2005)18

Eşantion Moldoveni Ruşi Ucraineni Găgăuzi Bulgari

Grup etnic

+ - + - + - + - + - Moldoveni 30% 27% 24% 28% 31% 18% 29% 18% Ruşi 28% 35% 15% 8% 29% 4% 28% 6% Ucraineni 23% 19% 20% 9% 24% 7% 25% 7% Găgăuzi 16% 17% 14% 7% 6% 6% 27% 9% Bulgari 14% 15% 15% 6% 5% 4% 23% 5%

Tabel 6.2. Climatul interetnic actual faţă de cel de acum 5 ani (sondajul a fost realizat în 2004-2005)19

Eşantion Moldoveni Ruşi Ucraineni Găgăuzi Bulgari

Grup etnic

+ - + - + - + - + - Moldoveni 28% 24% 21% 13% 28% 15% 30% 12% Ruşi 26% 28% 14% 6% 24% 6% 30% 4% Ucraineni 20% 14% 18% 9% 19% 6% 26% 4% Găgăuzi 13% 17% 11% 8% 4% 5% 27% 8% Bulgari 13% 11% 12% 7% 4% 4% 19% 6%

Tabel 6.3. Climatul interetnic actual faţă de cel de acum un an (sondajul a fost realizat în 2004-2005)20

Eşantion Moldoveni Ruşi Ucraineni Găgăuzi Bulgari

Grup etnic

+ - + - + - + - + - Moldoveni 22% 21% 19% 10% 29% 12% 28% 9% Ruşi 21% 24% 13% 6% 25% 5% 28% 4% Ucraineni 17% 14% 14% 9% 21% 6% 23% 5% Găgăuzi 13% 13% 8% 8% 4% 4% 27% 6% Bulgari 12% 8% 10% 7% 4% 3% 19% 6%

17 Petruţi D. Un model empiric al relaţiilor interetnice reflectat în Etnobarometru. În: Etnobarometrul în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p.9-52. 18 După părerea dvs., relaţiile dintre [esantion] şi [grup etnic] din Republica Moldova sunt în prezent mai bune sau mai proaste faţă de acum 15 ani? ”+” – procente pentru răspunsurile mult mai bune şi ceva mai bune; ”-” – procente pentru mult mai proaste şi ceva mai proaste. 19 După părerea dvs., relaţiile dintre [esantion] şi [grup etnic] din Republica Moldova sunt în prezent mai bune sau mai proaste faţă de acum 5 ani? ”+” – procente pentru răspunsurile mult mai bune şi ceva mai bune; ”-” – procente pentru mult mai proaste şi ceva mai proaste. 20 După părerea dvs., relaţiile dintre [esantion] şi [grup etnic] din Republica Moldova sunt în prezent mai bune sau mai proaste faţă de acum un an? ”+” – procente pentru răspunsurile mult mai bune şi ceva mai bune; ”-” – procente pentru mult mai proaste şi ceva mai proaste.

178

Anexa7. Climatul interetnic: aspecte lingvistice şi atitudinale21

Tabel 7.1. Cunoaşterea reciprocă a limbilor22 Limba

Moldovenească Rusă Ucraineană Găgăuză

1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 Moldovenii 91% 5% 2% 27% 35% 24% 2% 4% 13% 0% 0% 1% Ruşii 12% 20% 23% 98% 1% 0% 16% 11% 20% 2% 0% 1% Ucrainenii 11% 19% 26% 80% 14% 4% 89% 5% 4% 0% 0% 0% Găgăuzii 1% 2% 18% 60% 29% 8% 1% 2% 8% 97% 0% 1% Bulgarii 12% 14% 19% 67% 23% 8% 4% 2% 12% 8% 3% 4%

Tabel 7.2. Nivelul de încredere reciprocă23 Eşantion

Moldoveni Ruşi Ucraineni Găgăuzi Bulgari Oamenii din RM 58% 69% 75% 66% 68% Moldovenii din RM

63% 71% 73% 65% 70%

Ruşii din RM 36% 78% 75% 76% 77% Ucrainenii din RM 31% 70% 80% 67% 68% Găgăuzii din RM 18% 56% 43% 78% 63% Bulgarii din RM 21% 58% 45% 67% 81% Românii din RM 42% 52% 44% 38% 47%

21 Petruţi D. Un model empiric al relaţiilor interetnice reflectat în Etnobarometru. În: Etnobarometrul în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p.9-52. 22 ”Cât de bine vorbiţi în limba … ?”, unde 1 = ”Vorbesc la perfecţie”, 2 = ” Vorbesc foarte bine, deşi am accent” şi 3 = ” Mă fac înţeles în majoritatea situaţiilor”. 23 Câtă încredere aveţi în … ? (Procente pentru ”Foarte multă” şi ”Multă încredere”).

179

Anexa 8. Reprezentarea etniilor în legislaturile parlamentare24

Legislatura parlamentară 1990-1994 1994-1998 1998-2001 2001-2005

Apartenenţa etnică

număr % număr % număr % număr % Moldoveni/Români 270 71,2 91 70,0 99 84,6 79 63,7 Ucraineni 33 8,7 7 5,4 6 5,1 22 17,7 Ruşi 63 16,6 16 12,3 4 3,4 11 8,9 Găgăuzi 10 2,7 6 4,6 6 5,2 9 7,3 Alţii 1 0,3 5 3,9 2 1,7 3 2,4 Lipsesc date 2 0,5 5 3,8 0 0 0 0 Total 379 100 13025 100 117 100 124 100

24 Realizat în baza: Protsyk O., Osoian I. Ethnic or multi-ethnic parties? Party competition and legislative recruitment in Moldova. În: Flensburg, ECMI Working Paper N. 47, 2009. (forthcoming). 25 Se are în vedere numărul total de persoane ce au avut calitatea de deputat pe parcursul legislaturii.

180

Anexa 9. Componenţa clasei politice naţionale şi regionale din perspectiva reprezentanţilor autorităţilor eligibile

Autorităţile centrale

ale Republicii Moldova Autorităţile regionale

ale UTAG Anii

Preşedintele Republicii Moldova

Preşedintele Parlamentului

Guvernatorul Preşedintele Adunării Populare

1994 Mircea Snegur (ales Petru Lucinschi 1995 în 1991). Apartenenţa

politică: PDAM, PRCM.

Apartenenţa politică: ales deputat pe listele PDAM

Gheorghe Tabunşcic Apartenenţa politică: susţinut de PDAM

Petru Paşalî Apartenenţa politică: neafiliat politic

1996 Petru Lucinschi 1997 Apartenenţa politică:

neafiliat politic Dumitru Moţpan Apartenenţa politică: PDAM

1998 Dumitru Diacov 1999 Apartenenţa politică: Dumitru Croitor Mihai Kendighelean 2000 MpMDP 2001 Vladimir Voronin Eugenia Ostapciuc

Apartenenţa politică: MpMDP

Apartenenţa politică: neafiliat politic

2002 Apartenenţa politică: PCRM

Apartenenţa politică: PCRM

Gheorghe Tabunşcic Apartenenţa politică: PCRM

Ivan Kristioglo Apartenenţa politică: neafiliat politic

2003 Stepan Esir 2004 Apartenenţa politică: 2005 Vladimir Voronin Marian Lupu PCRM 2006 Apartenenţa politică: Apartenenţa politică: Mihail Formuzal 2007 PCRM ales deputat pe Apartenenţa

politică: PPR

2008 listele PCRM Ana Harlamenco Vladimir Voronin Apartenenţa politică: PCRM

2009 Mihai Ghimpu (asigură interimatul funcţiei) Apartenenţa politică: PL

Mihai Ghimpu Apartenenţa politică: PL

Apartenenţa politică: neafiliat politic

2010 Marian Lupu Mihail Formuzal Apartenenţa politică: Apartenenţa

politică: PPR

ales deputat pe listele PDM

Legendă: PDAM – Partidul Democrat din Moldova; PRCM – Partidul Renaşterii şi Concilierii

din Moldova; MpMDP – Mişcarea pentru o Moldovă Democrată şi Prosperă; PCRM – Partidul Comuniştilor din Moldova; PPR – Partidul Popular Republican; PL - Partidul Liberal.

181

Anexa 10. Distanţa socială dintre tinerii din Republica Moldova26

Prieteni Vecini Colegi Cetăţeni Moldoveni Chişinău - ruşi, ucraineni bulgari găgăuzi Comrat ruşi găgăuzi - bulgari, ucraineni Rîbniţa ruşi bulgari, ucraineni,

găgăuzi - -

Ruşi - ucraineni moldoveni, bulgari, găgăuzi

-

Ucraineni ruşi moldoveni bulgari, găgăuzi - Bulgari ruşi ucraineni - moldoveni,

găgăuzi Găgăuzi Adolescenţi ruşi ucraineni - moldoveni,

bulgari Studenţi ruşi ucraineni moldoveni,

bulgari -

26 Tabel realizat în baza: Кауненко И., Гашпер Л. Психологические особенности этнической идентичности подростков и юношей Молдовы. În: Кросс-культурная психология. Актуальные проблемы. (Под ред. Почебут Л.). Санкт-Петербургский университет, 2005, стр.329-348.

182

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat,

se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în

conformitate cu legislaţia în vigoare.

Numele de familie, prenumele: Mironova Svetlana

Semnătura:

Data:

183

CURRICULUM VITAE

Date personale Prenume, nume Mironova Svetlana Domiciliu str. Izmail 24, ap.4, 3805, mun. Comrat, Republica Moldova Telefon serviciu (373) 298 2-51-05; domiciliu (373) 298 2-46-35; mobil

079558132 E-mail miranti@mail.ru Născut 17.06.1974 Cetăţenia Republica Moldova Starea familiară căsătorită, doi copii Studii 2005-prezent doctorat în ştiinţe politice, catedra „Ştiinţe Politice”, Universitatea

de Stat din Moldova 2001-2002 masterat în drept, Universitatea Criminologică din Moldova 1997-2001 licenţă în drept, Universitatea de Stat din Comrat 1993-1996 licenţă în psihologie, Universitatea de Stat din Tiraspol Experienţă profesională 2009-prezent directorul reprezentanţei Centrului pentru drepturile omului în

UTAG 2003-2009 lector, Universitatea de Stat din Comrat 2001-2003 lector, Colegiul Criminologic din Comrat 1996-2000 profesor, şcoala medie nr. 2, mun. Comrat Direcţii de cercetare ştiinţifică prioritare Instituţionalizare Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; Respectarea drepturilor omului Limbi posedate Găgăuza nativ Moldoveneasca/Româna mediu Rusa fluent Engleza mediu Abilităţi suplimentare: lucru profesionist cu programe PC.