I...1. 1. Conceptul privind finanţele întreprinderii

În structura finanţelor, alături de finanţele publice, finanţele private ocupă un loc important.Finanţele publice studiază fluxurile băneşti necesare formării resurselor statului şi instituţiilorpublice pentru ca apoi să satisfacă nevoile generale ale societăţii.

Datorită extinderii procesului de privatizare s-au creat întreprinderi cu capital integral privat,care tind să ocupe o pondere tot mai ridicată în structura economiei naţionale.

În cadrul economiei naţionale funcţionează şi întreprinderi mixte dar şi întreprinderi cu capitalintegral străin.

La nivelul acestor structuri au loc procese de formare, repartizare şi utilizare a fondurilor decare dispun acestea.

Finanţele întreprinderilor reprezintă veriga primară, de bază, a întregului sistem financiar şi decredit, această afirmaţie bazându-se pe faptul că majoritatea fondurilor băneşti, ce se formează ladiferite nivele, îşi au izvorul în veniturile create în unităţile de bază ale economiei naţionale.

Totalitatea raporturilor generate de formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneştinecesare realizării variatelor activităţi economice, sociale şi culturale etc. la nivel de întreprinderereprezintă esenţa finanţelor acesteia.1

Finanţele întreprinderii sunt „relaţii economice care îmbracă forma bănească şi care apar şi semanifestă în mod obiectiv la nivelul întreprinderii în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilorbăneşti necesare procesului de producţie, în scopul obţinerii profitului maxim, satisfacerii unor nevoisociale ale salariaţilor şi formării fondurilor financiare la dispoziţia statului”2.

Din cele de mai sus rezultă că, finanţele întreprinderii îmbracă diferite forme:- finanţarea şi creditarea activelor imobilizate;- finanţarea şi creditarea activelor circulante;- formarea şi repartizarea profitului;- constituirea de fonduri şi alocarea unei părţi la unităţile subordonate;- repartizări pentru:

o fonduri proprii;o fonduri de participare la profit;o fonduri pentru acţiuni sociale;o fonduri pentru cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducerea

progresului tehnic;o fonduri pentru protecţia muncii;o fond de rulment;o fond de risc;o fond pentru calificarea, recalificarea şi specializarea personalului;o fond pentru accidente de muncă şi boli profesionale;o contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii;o contribuţii la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale.

Finanţele întreprinderii se manifestă 3:- ca practică;- ca politică;

1 Gh. Bistriceanu, M. Adochiţei, E. Negrea - Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şiPedagogică, R.A., Bucureşti, 1995, pag.74

2 I., Neagoe – Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag.213 Ion Stancu - Finanţe, Editura Economică,Bucureşti, 2002, pag.34

- ca teorie, având în vedere constituirea în timp a unei ştiinţe a finanţelor.

FINANŢE PRIVATE

PRACTICĂ TEORIEPOLITICĂ

- Analiza financiară

- Diagnosticul financiar

- Gestiunea financiară

- Politica de investiţii

- Politica de finanţare

- Politica de dividende

- Evaluarea întreprinderii

- Ipoteze

- Modele

- Verificarea empirică

- Validarea statistică

Fig. 1.1. Finanţele întreprinderii

Locul de naştere a finanţelor, în accepţiunea modernă, este în S.U.A. la Graduate School ofIndustry Administration, statul Pennsylvania, unde doi economişti ai acestei şcoli, F. Modigliani şi M.Miller au fost animaţi de o idee fixă, cea a găsirii optimului în politica de îndatorare a firmei.

Concluzia lor este că decizia de finanţare a investiţiilor nu are nici o incidenţă asupra valoriiîntreprinderii, structura de finanţare este neutră în raport cu valoarea întreprinderii.

Continuatorii teoriei financiare clasice sunt E. Fama şi M. Miller în domeniul eficienţei pieţeifinanciare şi H.M. Markowitz şi W. Sharpe, în domeniul analizei şi selecţiei portofoliilor de titlurifinanciare.

Renovatori ai teoriei financiare sunt: S.H. Ross care dezvoltă un model multifactorial pentruexplicarea rentabilităţii titlurilor financiare şi F. Blask şi M. Scholer care sunt legaţi de formalizarea şitestarea teoriei opţiunilor în investiţii financiare.

II... 1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

Ca orice subsistem financiar, finanţele întreprinderilor îndeplinesc funcţia de repartiţie şifuncţia de control.

a) Funcţia de repartiţie

Aceasta reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din diferite izvoare, circuite şi repartizarea pedestinaţii, utilizarea şi reconstituirea lor, modificarea proporţiilor fondurilor prin reţinerea de resursefinanciare, ce se degajă din capacitatea de autofinanţare şi atragerea unor resurse externe cum suntaporturile noi de capital şi împrumuturile. În acelaşi timp, întrucât constituirea şi gestionareacapitalurilor, desfăşurarea activităţii economice şi obţinerea de rezultate financiare dau naştere unorobligaţii băneşti, funcţia de repartiţie le reflectă şi pe acestea.

b) Funcţia de control

Aceasta constă în aceea că, în economia de piaţă se deplasează centrul de greutate al rezolvăriiproblemelor economico-financiare la nivelul microeconomic, astfel că acţiunile de control cad mai

mult în sarcina agentului economic.Funcţia de control a finanţelor întreprinderilor are două laturi: una constatativă şi alta corectivă,

cu menţiunea că acestea se împletesc organic, agenţii economici având competenţe nelimitate înprocesul managerial, în luarea măsurilor corective, de prevenire şi înlăturare a aspectelor negative aleactivităţii.

Controlul, prin intermediul finanţelor întreprinderii, presupune un anumit cadru organizatoric şimăsuri care să acţioneze sistematic şi unitar în vederea prevenirii abaterilor, pentru creşterea eficienţeişi rentabilităţii, apărarea integrităţii şi utilizării raţionale a capitalului, respectarea legislaţiei economice,financiare şi fiscale.

Funcţia de control a finanţelor are o sferă largă de acţiune, îmbrăţişând toate fazele şi laturileeconomice şi financiare ale circuitului economic, toţi indicatorii prevăzuţi şi efectivi din programeleeconomice şi bugetele de venituri şi cheltuieli, ceea ce impune, între altele, organizarea unei evidenţesistematice, corecte şi reale tehnico-operative, statistică şi contabilă precum şi a unei previziunifundamentale.

Controlul se execută prin diferite pârghii economico-financiare (costuri, preţuri, profit, impoziteşi taxe, credite) şi poate fi din punct de vedere al timpului de efectuare: preventiv, concomitent şipostoperativ.

Forma centrală a controlului la nivelul verigilor autonome este controlul financiar propriu, careeste, de fapt, un control de gestiune.

Controlul trebuie să vizeze în special următoarele obiective:- respectarea regulilor generale financiar-contabile şi fiscale;- asigurarea utilizării eficiente a capitalului economic şi a fondurilor;- identificarea şi mobilizarea rezervelor interne;- urmărirea şi asigurarea eficienţei în fundamentarea programelor de producţie, investiţii şi

financiare;- prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor;- tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea disciplinei economico-financiare.Sub anumite aspecte, activitatea întreprinderii poate fi analizată şi de către bănci, mai ales în

ceea ce priveşte:- gradul de lichiditate, solvabilitatea şi rentabilitatea în vederea acordării creditelor;- respectarea regimului decontărilor, a formelor şi instrumentelor de plată;- volumul creditelor solicitate, destinaţia şi garanţia acestora, plata dobânzilor şi rambursarea la

timp a resurselor împrumutate.Activitatea întreprinderii mai poate fi controlată de organele financiare centrale şi locale

(Ministerul Finanţelor, Direcţia Finanţelor Publice, Garda Financiară, Curtea de Conturi), careurmăresc şi verifică aplicarea legilor în domeniul economic şi financiar.

III...

1.4. Mecanisme, fluxuri, cicluri şi circuite financiare

Întreprinderea privită ca un tot unitar apare ca un sistem care se autoreglează în funcţie demărimea parametrilor de intrare şi de ieşire.

Această autoreglare se face printr-un mecanism propriu fiecărei întreprinderi.Prin mecanisme se înţelege totalitatea metodelor, pârghiilor, instrumentelor şi procedeelor de

formare, colectare şi gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme financiare sunt foarte diversificate şianume: mecanisme privind autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară, mecanismul amortizăriiactivelor fixe, mecanismul ciclurilor de investiţii şi de exploatare, mecanismul circuitului capitalurilor,mecanismul de desfăşurare a fluxurilor financiare şi utilizării surplusului monetar, mecanismeleasigurării calităţii, etc.

În fiecare latură în care acţionează mecanismele acestea trebuie să ducă la desfăşurarea

raţională şi eficientă a activităţii respective, trebuie să asigure lichidităţile de care are nevoieîntreprinderea, trebuie să asigure o structură corespunzătoare a capitalurilor, trebuie să evite riscurilepieţei.

În cadrul fiecărei întreprinderi se desfăşoară activităţi concrete, reale, cum ar fi activitatea deproducţie, activitatea de comercializare, care sunt urmate de activităţi de schimburi între agenţieconomici pe bază de monedă care dau naştere vieţii financiare a întreprinderii. Orice transfer între doiagenţi economici se concretizează în două mişcări de sens contrar, una generată de transferul de bunurişi servicii, iar alta de transferul de monedă.

Cantităţile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici senumeşte flux.

Fluxurile în cadrul întreprinderii pot fi: fluxuri reale sau fizice (de bunuri şi servicii); fluxuri financiare (de monedă sau înlocuitori).

Schematic fluxurile numerarului şi materialelor într-o firmă se prezintă astfel:

Fig.1.2.Fluxurile

numerarului şi amaterialelor într-o

firmă

Sursa: J.Fred Weston, Eugene F.Brigham, Essentials of Managerial Finance, The Dryden, PressHarcourt Brace Javanovich College Publishers, SUA, 1990

La rândul lor fluxurile financiare se împart în: fluxuri de contrapartidă decalate (întârziate),multiple şi autonome.

Vânzări înnumerar

Produse finitestocuri

Cumpărăricu numerar

Fluxurile numerarului şi materialelor într-o firmă

Stocuri în cursde fabricaţie

Stocuri dematerii prime

SalariiActive

imobilizate Furnizori

Cumpărăride materiale

pe credit

Fabricarea:consum de forţă

de muncă

Am

ortiz

are

Alocarea capitalului:achiziţii de active

imobilizate

Plăţi dedividende

Plăţi dedobânzi

Plăţi deimpozite Datorii

Capitaluriproprii

Numerar

Plă

ţi p

entr

u sa

lari

i

Încasări

Clienţi

Rambursareaîmprumutului

Plăţi pentrucumpărări

Împrumut

Emisiunede acţiuni

Fluxurile financiare de contrapartidă se concretizează prin înlocuirea imediată a unui activreal (fizic) cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării unui bun cu plata imediatăîn numerar.

Fluxurile financiare decalate apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediatnişte fluxuri financiare, astfel în cazul plăţii unui produs finit prin bancă pe bază de factură după zecezile de la livrare apare o datorie la cumpărător şi o creanţa la furnizor. Dezechilibrul apărut se va stingeîn momentul încasării contravalorii produsului livrat.

Fluxurile financiare multiple Pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare întreprinderea

îşi poate schimba creanţa pe monedă apelând la un terţ care este un intermediar financiar. Exemplu:contractul de factoring. În acest contract fluxurile care apar sunt:

- bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, ceea ce reprezintă un flux real;- furnizorul vinde creanţa unei bănci şi încasează de obicei 80% din valoarea facturilor la

export ceea ce reprezintă primul flux financiar;- cumpărătorul de mărfuri achită suma băncii, adică stinge datoria faţa de bancă, ceea ce

reprezintă al doilea flux financiar;- banca achită după reţinerea comisionului şi cei 20% garanţie, ceea ce reprezintă al treilea flux

financiar.Fluxurile financiare autonome se degajă din operaţiuni financiare privind acordarea sau

primirea de împrumuturi, când au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta (juridică saufizică).

Mecanismele financiare acţionează în cadrul ciclurilor financiare. Un ciclu financiar poate fidefinit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin între momentul transformării monedei înbunuri sau servicii până la cel în care se recuperează.

În cadrul întreprinderii sunt cunoscute trei cicluri financiare principale: investiţii-amortizare, deexploatare, al operaţiunilor financiare.

Ciclul investiţii-amortizare apare începând cu alocarea capitalului pentru investiţii şirecuperarea valorii iniţiale a acestuia datorită deprecierii fizice şi morale prin amortizare, proces princare se recuperează sumele avansate iniţial.

Ciclul de exploatare reprezintă activitatea de bază a întreprinderii şi începe de la achiziţionareabunurilor şi serviciilor şi transformarea acestora în produse finite şi vânzarea lor.

Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare sau luare deîmprumuturi precum şi achiziţiile de titluri de participare.

Un circuit economic integrează cinci componente fundamentale:- spaţială, în sensul că se ţine seamă de toate activităţile economice care se produc într-un cadru

geografic definit, cel mai adesea dintr-o ţară;- temporală, în sensul că activitatea economică se desfăşoară în timp continuu, se analizează pe

perioade-cel mai adesea pe un an;- tranzacţională, în sensul că au loc schimburi de avuţie, tranzacţii ce iau forma fluxurilor

monetare;- dinamică, în sensul că circuitele reprezintă o economie în mişcare şi nu statică, astfel încât

circuitul nu este niciodată închis;- macroeconomică, în sensul că circuitele se plasează la nivelul combinării operaţiunilor

microecomice independente, realizate pe diferite pieţe.Circuitele financiare, ca parte a circuitelor economice se constituie prin interacţiunea fluxurilor

născute de operaţii în care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice perioadă.O operaţiune nu conţine circuite financiare decât dacă ea face să intervină o mişcare pecuniară

în contrapartidă unui activ financiar transmisibil pe o piaţă. Se exclud din sfera circuitelor financiare:creditul comercial sau compensările dintre întreprinderii, contractele de asigurări de bunuri sau deviaţă întrucât creanţele acestea nu sunt transmisibile.

Circuitele financiare sunt importante pentru fiecare întreprindere deoarece ele asigură cantitateade monedă necesară fiecărei întreprinderi şi asigură de asemenea repartizarea acesteia.

Se tinde întotdeauna ca circuitele financiare să fie eficiente.Schematic circuitele financiare se pot prezenta astfel:4

Fig.1.3.

Circuitele financiare

Din schema prezentată rezultă că circuitele financiare se împart în circuite financiare primare şisecundare. Baza circuitelor financiare primare o constituie crearea de active din capitalul propriu cât şide împrumut prin acţiuni sau obligaţiuni.

Pe lângă finanţarea directă societăţile comerciale apelează şi la finanţarea indirectă prininstituţii financiare care joacă rolul de verigă intermediară între cei care au capitaluri de plasat şi ceicare au nevoie de capitaluri suplimentare.

Pe lângă circuitele primare întreprinderile pot apela prin circuitele financiare secundare pe pieţemonetare şi pe pieţe financiare, aceasta îndeosebi pentru finanţări pe termen scurt.

IV... 1.5.1. Teorii privind obiectivul fundamental al întreprinderii

Participanţii la viaţa întreprinderii au interese diferite după cum au contribuit la înfiinţarea şifuncţionarea întreprinderii. Stabilirea obiectivului fundamental al întreprinderii a preocupat mulţicercetători. Astfel la început, obiectivul fundamental se identifică cu maximizarea profitului şi apoicu maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea averii proprietarilor. Aceste obiective au foststabilite de teoria economică neoclasică şi teoria financiară. În aceste teorii se pleca de la principiulcă o întreprindere care este profitabilă poate să-şi asigure retribuirea tuturor participanţilor la viaţaîntreprinderii. Acţionarii, conducătorii, creditorii, statul, adică participanţii direcţi sau indirecţi laviaţa întreprinderii au interese diferite uneori chiar contrare.

De aceea de-a lungul timpului s-au cristalizat şi alte modele privind obiectivul fundamental

4 Stere Popescu, Florica Oprişan, Echilibrul financiar al întreprinderii - Buletin economiclegislativ nr.4/1998, Tribuna economică, pag.12

Active reprezentând capitalulpropriu

Active reprezentând capitalul deîmprumutat

Active reprezentând resurse aleinstituţiilor financiare

Active reprezentând creanţeasupra clienţilor bancari

Pieţe monetare în sens restrâns

Pieţe monetare în sens larg

Piaţa bursieră

Piaţa la termen a instrumentelorfinanciare

Finanţare directă

Finanţare indirectă

Pieţe monetare

Pieţe financiare

Secundare

Primare

Circuitefinanciare

al întreprinderii:- modelul lui Williamson;- modelul lui Cyert şi March (teoriile comportamentale);- teoria lui Jensen şi Meckling.5

Modelul lui Williamson porneşte de la scopul pe care îl are managerul în realizarea funcţieide utilitate (satisfacţia personală) şi nu de la interesele acţionarilor (maximizarea averiiproprietarilor).

Funcţia de utilitate construită de manager se bazează pe cinci variabile independente, cudiferiţi coeficienţi de importanţă:

- mărimea salariului managerilor;- efectivul de personal;- volumul investiţiilor;- mărimea profitului;- volumul investiţiilor;- nivelul costurilor.Acest model se concretizează în fixarea unor salarii cu intensitate mai mare pentru manageri

decât pentru restul personalului, în efectuarea de cheltuieli de investiţii suplimentare faţă de celenormale, acestea cresc funcţia de utilitate a managerilor, prin materializarea proiectelor favorite. Deasemenea managerii beneficiază şi de avantaje non-salariale. În acest model acţionarii suntmulţumiţi cu sume minimale în cadrul politicii de dividend a firmei.

Modelul lui Cyert şi March (teoriile comportamentale).Acest model porneşte de la considerentul că firma nu este un tot unitar, ca în teoriile

tradiţionale, ci este formată din participanţii la viaţa întreprinderii, fiecare cu obiective diferite.Managerii în teoriile comportamentale fixează cinci scopuri fundamentale cu privire la:

producţie, stocuri, vânzări, cota de piaţă şi profit pentru a amortiza interesele dintre indivizi şigrupuri.

Dacă în teoriile clasice scopul era de maximizare a profitului, teoriile comportamentale mergspre obiectivul de a satisface prin profit cerinţele acţionarilor.

Teoria lui Jensen şi Meckling. Modelul lor este considerat primul model al teoriei de agentprin care se stabilesc soluţii pentru armonizarea intereselor participanţilor la viaţa întreprinderii(stakeholderilor).

Prin contractul de agent (mandat) se stabileşte persoana angajată să presteze anumiteservicii, adică are loc o delegare de autoritate. Relaţiile pot fi: între acţionari şi manageri şi întreacţionari şi creditori.

Analizând relaţia acţionari manageri aceasta înseamnă că acţionarii îşi vor angaja manageriicare să conducă afacerile şi să le satisfacă interesele. De aceea de-a lungul timpului s-au creatmecanisme prin care acţionarii îi constrâng pe manageri să acţioneze în interesul acestora cum ar fi:ameninţarea cu concedierea, ameninţarea cu preluarea, acordarea de stimulente.

Valoarea firmei în acest model ia în considerare cheltuielile de agent (monitorizare şijustificare), diminuând valoarea firmei faţă de situaţia când aceasta ar fi condusă de proprietar.

În ceea ce priveşte relaţia de agent/mandat între acţionari şi creditori aceasta este dată defaptul că, creditorii dau cu împrumut întreprinderilor surse pentru finanţare, creându-se riscuri deambele părţi.

Un alt model privind teoriile obiectivului fundamental al întreprinderii îl constituie teoriasemnalului prin care se caută optimizarea comunicării dintre participanţii la viaţa întreprinderii.Această teorie pleacă de la premisa existenţei unei categorii de participanţi la viaţa întreprinderiimai bine informaţi, care au acces la date (manageri, bancheri) şi participanţi mai puţin informaţi(acţionari, salariaţi etc). Primii având acces la datele societăţii pot influenţa deciziile luate de ei în

5 Victor Dragotă, Laura Obreja, Anamaria Ciobanu, Mihaela Dragotă, Management financiar, vol.I, Analiza financiarăşi gestiunea financiară operaţională, Bucureşti, 2003, pag.40-65.

interesul lor. Deci pentru a armoniza interesele, cei care deţin informaţiile trebuie să le comunice întotalitate şi celorlalţi participanţi la viaţa întreprinderii în caz contrar prevăzându-se penalităţipentru neinformarea corectă a acestora. Această teorie se ocupă de gestionarea costului informaţieila nivel de firmă.

În modelul lui R. Marris6, intitulat modelul creşterii, obiectivul firmei este creşterea acesteia.N. Hoanţă, în Finanţele firmei, Editura Economică, 2003, la pag. 22, arată şi despre

„responsabilitatea socială, care se referă nu numai la proprii acţionari şi proprii salariaţi, ci şi laclienţi, comunitatea locală, mediul natural înconjurător etc. În plus, ea trebuie să-şi desfăşoareactivitatea respectând etica afacerilor, adică având o atitudine corespunzătoare faţă de salariaţi,clienţi şi comunitatea locală”.

Faţă de cele de mai sus considerăm că în stabilirea valorii firmei trebuie ţinut cont deinteresele tuturor participanţilor la viaţa firmei încercându-se o armonizare a intereselor acestoracare în general sunt contrare şi, dacă aceste interese devin divergente, pot pune în pericol viaţaîntreprinderii.

V...1.7. Gestiune. Gestiune economică. Gestiune financiară

Gestiunea (Dicţionarul complet al economiei de piaţă, pag 168) arată că aceasta „esteformată din ansamblul de operaţiuni prin care se asigură gospodărirea, administrarea şi valorificareaunei entităţi economice încredinţate unui gestionar”.

Gestiunea se referă la: primire, păstrare, eliberare şi folosire a bunurilor date în administrare,încredinţarea făcându-se prin contract.

Alţi autori (I. Trenca în Fundamente ale managementului financiar, pag 17) arată că “a gestiona”înseamnă “a organiza şi conduce un gen dat de activitate”. Tot el defineşte că gestiunea economică“se concretizează într-un ansamblu de decizii şi operaţiuni de înfăptuire a acestora, ce privesc, pede-o parte procurarea şi utilizarea cât mai eficientă a factorilor de producţie, iar pe de altă partegospodărirea efectelor obţinute în urma activităţii derulate”. Deci se poate considera că gestiunea eprivită ca un sistem structurat pe două nivele:

- gestiuni ale factorilor de producţie şi ale efectelor, utilizări ale acestora, precum:gestiunea mijloacelor de muncă, gestiunea stocurilor, a forţei de muncă;

- gestiuni de activităţi parţiale grupate în raport cu funcţiile întreprinderii, gestiuneaproducţiei, gestiunea cercetare-dezvoltare, gestiunea personalului lucrător, gestiuneacomercială, gestiune financiară;

Gestiunea financiară este definită de I.Trenca (pag. 26) ca o “componentă a gestiuniieconomice a întreprinzătorului, dată de ansamblul corelat al deciziilor şi operaţiunilor de înfăptuirea acestora, ce privesc procurarea, alocarea şi folosirea în condiţii de eficienţă maximă posibilă afondurilor băneşti, necesare desfăşurării normale a activităţii lor, precum şi obţinerea, repartizarea şiutilizarea rezultatelor financiare”..

Gestiunea financiară este definită de către Georgeta Vintilă în “Gestiunea financiară aîntreprinderii” (pag.11) ca fiind “un ansamblu de metode de analiză şi de tehnici operative, carepermit întreprinderii şi altor organisme, să-şi asigure pătrunderea eficace în mediul financiar.Conţinutul gestiunii financiare după aceeaşi autoare:

1. “obiectul: coordonarea relaţiilor dintre componentele mediului financiar al întreprinderii;2. rolul gestiunii financiare: stăpânirea constrângerilor financiare fundamentale şi urmărirea

obiectivelor financiare majore;

6 Marris, R., The Economic Theory of Managerial Capitalism, Freepress, Ghencore ILL, 1964

3. responsabilităţi operaţionale care cuprind: analiza financiară, gestiunea financiară petermen lung şi gestiunea financiară pe termen scurt”. Gheorghe I. Ana in “Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderii”(pag 48-50), arată că,

prin gestiune se înţelege “ansamblul operaţiunilor de administrare a bunurilor materiale şi băneşti,respectiv operaţiile de primire, păstrare, manipulare pe o perioadă de timp, de către o persoană saumai multe persoane”. În sens larg, arată autorul, noţiunea de gestiune este “privită ca o acţiune deconducere pe baza unor metode si tehnici specifice”.

Gestiunea economică, după acelaşi autor, reprezintă “întregul sistem de relaţii economice,sociale şi financiare ce au loc în cadrul întreprinderii şi cu mediul extern în care există şi se dezvoltăaceasta”. El arată că gestiunea financiară cuprinde gestiunea activelor imobilizate, corelareacapitalurilor şi deciziile de plasament ale acestora pe domenii şi scopuri date de statutulîntreprinderii. Scopurile gestiunii financiare după acelaşi autor sunt:

- asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii;- creşterea bogăţiei reflectată de activul întreprinderii;- creşterea activului evidenţiată prin volumul cifrei de afaceri;- asigurarea flexibilităţii pentru condiţii dificile.

Marin Opriţescu în “Gestiunea financiara a întreprinderii”(pag 17) arată că „gestiuneafinanciară este un principiu de conducere si organizare a activităţii întreprinderii, care urmăreştegospodărirea judicioasă a resurselor de care dispune sau sunt atrase în circuit, în vederea obţineriimaximului de eficienţă din activitatea desfăşurată”. Autorul subliniază că gestiunea financiarăcuprinde trei elemente de bază: - deciziile financiare;

- operaţii financiare; - cadrul organizatoric al activităţii financiare.

Autorul francez L. Honoré în cartea “Gestiunea financiara” (pag.4), arată că „obiectulgestiunii financiare este gestiunea resurselor financiare care permit întreprinderii să funcţioneze”.Acest autor arată că sistemele de gestiune ale întreprinderii sunt:

- gestiunea strategică (de planificare);- gestiunea operaţională.

După Honoré domeniile gestiunii financiare sunt:- domeniul comercial;- domeniul tehnic;- domeniul logistic;- domeniul organizaţional sau administrativ;- domeniul financiar.Gérard Melyon în Gestion financière, Ed. Bréol, 2007, pag.8 arată că „gestiunea financiară

este un instrument de ajutor pentru luarea deciziilor, care are ca obiect colectarea şi analizainformaţiilor în scopul unei aprecieri asupra performanţelor şi evoluţia în timp a întreprinderii”.

Noi considerăm că gestiunea financiară este o componentă a gestiunii economice formatădin totalitatea metodelor, tehnicilor, privind utilizarea factorilor de producţie în condiţii deperformanţă economică.

Din cele prezentate rezultă că problematica gestiunii firmei este complexă, dar în final, dacăeste cunoscută, poate să mărească rentabilitatea utilizării activelor întreprinderii şi performanţeleîntreprinderii.

VI...2.3 Bilanţul funcţional, ca expresie a derulării ciclurilor economice ale întreprinderii

Întreprinderea este considerată un tot unitar, care are funcţii, cum ar fi:- funcţia de consum (utilizarea bunurilor şi serviciilor provenind de pe pieţele situate în

amonte);- funcţia de producţie (fabricarea bunurilor şi serviciilor livrate pieţelor situate în aval);- funcţia de repartiţie (utilizarea valorii adăugate pentru remunerarea diferiţilor factori de

producţie);- funcţia de investire şi dezinvestire (achiziţionarea, crearea şi cesiunea elementelor de

active imobilizate);- funcţia de finanţare (stabilirea resurselor necesare dezvoltării întreprinderii).

Analiza funcţională grupează diferitele operaţii realizate de întreprindere în raport cu natura,destinaţia, funcţia lor, de unde şi originea expresiei “analiză funcţională”. În construcţia bilanţuluifuncţional se porneşte de la bilanţul contabil, punând în evidenţă ciclul de investiţii, ciclul deexploatare şi ciclul de finanţare.Structura bilanţului funcţional este prezentată în Tabelul nr. 2.1.7

Tabel nr. 2.1 – Structura bilanţului funcţional al întreprinderii

Ciclul de investiţiiACTIV PASIV

Ciclul de finanţare

Activele (utilizările) aciclice (stabile)

Pasivele (resursele) aciclice (stabile)

Ciclul de exploatare Active ciclice din exploatare

Pasive ciclice din exploatare

Elemente în afara exploatării

Active ciclice din afara exploatării

Pasive ciclice din afara exploatării

Ciclul de finanţare

Excedent de numerar

Trezoreria de activ Trezoreria de pasiv Deficit de numerar

În acest tip de bilanţ, activele imobilizate sunt stabilite în activ la valoarea brută, amortismentele şiprovizioanele fiind considerate ca resurse proprii. Posturile de activ aferente ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de exploatareconstatate în avans) formează activele circulante de exploatare, care se finanţează prin furnizori şidatorii asimilate, venituri de exploatare în avans, celelalte posturi reflectând operaţii diverse(creanţe diverse, operaţii legate de funcţia de repartiţie a veniturilor, capital subscris şi nevărsat,datorii fiscale şi sociale, datorii diverse) fiind regrupate în active circulante în afara exploatării.Disponibilităţile băneşti (casa, banca, valori mobiliare de plasament) formează active de trezorerie,iar creditele bancare curente formează pasivul de trezorerie.În stabilirea bilanţului funcţional, trebuie avute în vedere şi următoarele8:

- introducerea imobilizărilor deţinute în leasing la valoarea de contractare, care seasimilează activelor aciclice. În acest caz, leasingul devine o sursă de finanţare regăsităîn pasivul unităţii, unde majorează capitalul propriu cu partea achitată (amortizată),respectiv împrumuturile pe termen mediu şi lung cu valoarea rămasă de achitat;

- titlurile de plasament sunt asimilate creanţelor în afara exploatării, fiind excluse dintrezoreria de activ, datorită gradului diferit de lichiditate a acestora;

- cheltuielile înregistrate în avans ce privesc mai multe exerciţii viitoare (exemplu,cheltuielile cu reparaţiile capitale) se asimilează investiţiilor şi majorează nivelulactivelor aciclice;

7 Lorant Eros, Stark, Ioan Marius Pantea, Analiza situaţiei financiare a firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2001,p. 49

8 idem, p. 50

- primele de rambursare a obligaţiunilor sunt deduse din activ, iar în pasiv vor diminuasursele externe ale pasivului aciclic (motivaţia este dată de respectarea principiului“valorii de origine”, deci se consideră că primele de rambursare nu au fost acordate);

- efectele scontate şi neajunse la scadenţă sunt considerate asimilate la activ creanţelor, iarla pasiv integrate trezoreriei de pasiv.

Menţionăm, de asemenea9, că imobilizările în afara exploatării includ: terenuri, clădiri anexe,participaţiile, alte active financiare şi plasamentele financiare. Imobilizările de exploatare cuprindtotalitatea imobilizărilor utilizate în exploatare, cum sunt construcţiile, maşinile, utilajele etc.

2.4 Bilanţul financiar şi baza acestuia: optica analizei lichiditate-exigibilitate

Întocmirea bilanţului financiar se întocmeşte pornind de la principiul că ordonarea posturilor deactiv şi pasiv se face pe baza criteriilor de lichiditate, respectiv exigibilitate. În aceste condiţiistructura bilanţului financiar este10:

Tabel nr. 2.2 – Structura bilanţului financiar al întreprinderii

ACTIV PASIVActive imobilizate Imobilizări necorporale Capitaluri proprii

Imobilizări corporaleImobilizări financiare mai mari de un an

Împrumuturi pe termen mediu şi lung

Stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentăCreanţe mai mari de un an Provizioane mai mari de

un anActive circulante Imobilizări financiare mai mici de un

anÎmprumuturi pe termen scurt

Stocuri Provizioane mai mari de un an

Creanţe mai mici de un an Obligaţii fiscale şi socialeDisponibilităţi Decontări în curs de

clarificare

În construcţia bilanţului financiar trebuie avute în vedere următoarele11:- imobilizările necorporale se înregistrează la valoarea netă; în cazul imobilizărilor

necorporale trebuie să se ţină seama de faptul că şi cheltuielile de constituire şi cele decercetare dezvoltare sunt considerate elemente de activ fictiv şi ca urmare, aceste valorise deduc din capitalurile proprii;

- imobilizările corporale se înregistrează la valoarea netă; pentru a da valoarea reală aactivelor patrimoniale, acestea se supun reevaluării, modificându-se valoarea activelorsupuse reevaluării pe partea de activ, iar în pasiv modificările se vor înregistra încapitaluri la “diferenţe din reevaluare”;

- imobilizările financiare se vor regrupa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ,după caz;

9 Popa A., Dăneţ A., Dăneţ D., Management financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 3410 Lorant Eros, Stark, Ioan Marius Pantea, Analiza situaţiei financiare a firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.4711 idem, p. 47-48

- stocurile fără mişcare sau cu mişcare lentă (mai mari de 365 de zile) se înscriu laimobilizări, restul stocurilor rămânând active circulante;

- creanţele se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ, după caz;decontările din operaţii în curs de clarificare- activ se asimilează creanţelor mai mici deun an;

- cheltuielile înregistrate în avans se consideră activ fictiv şi se deduc din capitalurileproprii;

- primele de rambursare a obligaţiunilor reprezintă active fictive şi se deduc din datoriilemai mari de un an;

- capitalurile proprii se mai diminuează cu valoarea capitalului subscris şi nevărsat,diminuându-se în activ creanţele cu grupuri şi persoane;

- dividendele de plată către acţionari, din profitul net nerepartizat, se scad din capitalurileproprii şi se înscriu la datorii mai mici de un an;

- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se clasifică astfel: la datorii pe termen scurt(provizioanele “mai mici de un an”), dacă provizioanele îndeplinesc o serie de condiţii(cheltuiala pe care o acoperă provizioanele este depistată înainte de încheiereaexerciţiului financiar; există o mare probabilitate de utilizare a lor, fiind destinateacoperirii riscurilor identificate ca inevitabile pentru activitatea firmei), la capitaluriproprii (provizioane “mai mari de un an”) în cazul în care nu îndeplinesc condiţiile de afi trecute la datorii pe termen scurt;

- imobilizările deţinute în leasing se înscriu în activ la imobilizări corporale la valoareanetă (valoarea rămasă de achitat), în pasiv la împrumuturi pe termen mediu şi lung cuaceeaşi valoare;

- veniturile înregistrate în avans vor fi asimilate capitalurilor proprii;- decontările din operaţii în curs de clarificare-pasiv se asimilează datoriilor mai mici de

un an;- efectele scontate neajunse la scadenţă se înregistrează în activ la creanţe, iar în pasiv la

datorii pe termen scurt.

2.5 Bilanţul “pool de fonduri” – bilanţul liber de orice afectare

Entităţile economice care îşi desfăşoară activitatea în diferite segmente ale vieţii economice, segăsesc frecvent în relaţii de afaceri a căror bună derulare se bazează pe capacităţile întreprinderilorde a-şi respecta obligaţiile. De o reală importanţă în demersurile de studiere a capacităţii întreprinderilor de a face faţăangajamentelor asumate, este studiul situaţiei întreprinderii în cauză. Aprecierea situaţiei uneiîntreprinderi, în termeni de echilibru financiar, necesită confruntarea directă între un calendarprevizional de venituri realizabile şi un calendar previzional de cheltuieli de făcut în viitor. Analiştiifinanciari externi nu dispun de datele necesare unei astfel de confruntări directe între veniturile şicheltuielile previzionale, iar aprecierea lor se bazează pe o confruntare indirectă permisă de studiulmaselor bilanţului financiar şi al structurii acestuia12. Există numeroase instrumente de analiză a echilibrului financiar al unei întreprinderi, dar toate sebazează pe analiza bilanţului în concepţia sa patrimonială, completată cu abordarea financiară saufuncţională, aşa cum a reieşit din paragrafele anterioare. Ideea de bază a analizei echilibruluifinanciar în aceste abordări este aceea a menţinerii solvabilităţii întreprinderii, atât pe termen scurt(solvabilitate imediată sau lichiditate), cât şi pe termen lung (solvabilitate globală).Concepţia “pool de fonduri”13, mai puţin răspândită, se îndepărtează de studiul menţinerii

12 Chirilă E., Diagnosticarea echilibrului financiar, Editura Universităţii “Petru Maior” Târgu-Mureş, 2003, p. 33113 Charreaux G., Gestion Financiere – Principes, Etudes des cas, Solution, 1993

solvabilităţii şi se ataşează în principal confruntării între costul resurselor folosite de întreprindere şirandamentul utilizărilor pentru care ele sunt afectate, reflectând mai bine politicile financiare şi deinvestiţii ale întreprinderii. Bilanţul “pool de fonduri” corespunde unei concepţii a întreprinderii ce se apropie de diverselepreocupări ale teoriei financiare. Întreprinderea cuprinde un portofoliu de active de natură diferită,iar pentru a finanţa acest portofoliu de active, întreprinderea dispune de un “pool” de resurse, deasemenea de natură diferită. Potrivit concepţiei bazate pe acest “pool de fonduri”, întreprinderea este considerată un ansamblude nevoi şi de resurse, cu menţiunea că nu este precizată nici un fel de corespondenţă întrecategoriile de resurse şi nevoile întreprinderii. Tocmai de aceea, bilanţul “pool de fonduri”, spre deosebire de alte tipuri de bilanţ – funcţional,financiar - este considerat liber de orice afectare, în sensul că nu există o corespondenţă precizatăîntre diferitele categorii de resurse şi nevoile pe care acestea ar trebui să le finanţeze. Construcţia şi utilizarea bilanţului “pool de fonduri” se justifică prin necesitatea studierii globale acomportamentului întreprinderii în atragerea resurselor şi în formarea activelor sale. Argumentelespecialiştilor în vederea construcţiei acestui tip de bilanţ, neinfluenţat de canoanele delimităriielementelor patrimoniale în corespondenţe active – pasive, se bazează pe remarca afectării uneicategorii de resurse pentru o categorie de nevoi, care este contrară principiului unităţii de clasă14. În plus, considerăm că, distincţiile utilizate în bilanţurile funcţional sau financiar, între resurselefinanciare pe termen scurt sau lung, par arbitrare când se studiază comportamentul financiar actualal întreprinderilor.Faţă de alte tipuri de bilanţ, bilanţul “pool de fonduri” prezintă mai multe trăsături caracteristice15:- noţiunea de fond de rulment a dispărut. De exemplu în bilanţul lichiditate se foloseşte noţiunea defond de rulment lichiditate, iar în bilanţul funcţional, fond de rulment funcţional. Indiferent cum senumeşte, calculul fondului de rulment poate prezenta anumite dificultăţi, cum ar fi de exemplucuantificarea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, pe baza datelor din bilanţul contabil, încondiţiile în care un analist extern întreprinderii nu are posibilitatea de a le cunoaşte natura;- noţiunea de nevoie de fond de rulment de exploatare este menţinută, fiind vorba despre singuraîncălcare a neafectării ce guvernează bilanţul “pool de fonduri”;- noţiunea de trezorerie netă care corespundea unei afectări de resurse pe termen scurt, instabile laactivele de trezorerie dispare;- disponibilităţile şi lichidităţile sunt regrupate în categoria utilizărilor financiare;- datoriile financiare sunt considerate în totalitatea lor şi lipseşte orice distincţie între resursele petermen lung şi cele pe termen scurt; - există câteva discuţii şi incertitudini care grevează acest tip de bilanţ. Locul imobilizărilor în afaraexploatării rămâne incert, punându-se în discuţie reclasarea lor în categoria utilizărilor industriale şicomerciale sau în cea a utilizărilor financiare. Bilanţul “pool de fonduri” este construit plecând de la stocuri de utilizări şi stocuri de resurseevaluate în valori de origine. Construcţia sa este diferită de cea a bilanţului funcţional în ceea cepriveşte prezentarea diferită a ansamblului de stocuri, prezentare bazată pe principiul non-afectării.

VII...Gestiunea activelor imobilizate cuprinde totalitatea instrumentelor, procedeelor, pârghiilor prin carese asigură evidenţa activelor imobilizate, amortizarea acestora, structura lor, crearea unui sistem deindicatori de eficienţă, de măsurare a utilizării extensive şi intensive a mijloacelor fixe, de calcularea stării funcţionale a mijloacelor fixe, întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe precum şideterminarea duratei optime de înlocuire a utilajelor.

14 Chirilă E., op. cit., p. 33415 Charreaux G., Gestion Financiere – Principes, Etudes des cas, Solution, 1993

3.1. Definiţii, clasificări ale activelor imobilizate. Amortizarea mijloacelor fixe

Activele imobilizate16 sunt resurse tehnico materiale corespunzătoare desfăşurării activităţiiagenţilor economici cu profil de producţie, dar care se află, în diferite proporţii, în alte sectoare aleeconomiei; mai poartă numele de mijloace imobilizate şi sunt elemente destinate să servească, de-omanieră durabilă, realizării obiectului regiei sau societăţii comerciale. Activele imobilizate17 sunt active deţinute pe o perioadă mai mare de un an, generatoare debeneficii economice viitoare. Se concretizează, deci printr-o durată mai lungă de participare lacircuitul economic. Destinaţia lor în întreprindere nu este de a fi comercializate. Nu se consumă şinu se înlocuiesc după prima utilizare, iar deprecierea lor se datorează uzurii care se include încosturi prin amortizare. În funcţie de natura lor, activele imobilizate pot fi18:

- imobilizări necorporale sau intangibile;- imobilizări corporale;- imobilizări financiare.

Imobilizările necorporale sunt acele valori economice de investiţii care nu îmbracă fizic formade bunuri materiale concrete. Un activ necorporal este deci „un activ identificabil nemonetar, fărăsuport material şi deţinut pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sauservicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru scopuri administrative”.

Imobilizările necorporale la rândul lor cuprind:- cheltuielile de constituire;- cheltuielile de dezvoltare;- concesiunile, brevetele, mărcile, drepturile şi alte valori similare;- fondul comercial;- alte imobilizări necorporale;- avansuri şi imobilizările necorporale în curs de execuţie.

Cheltuielile de constituire sunt acele cheltuieli efectuate cu ocazia înfiinţării sau dezvoltăriisocietăţii şi cuprind:

- taxe şi alte cheltuieli de înmatriculare;- cheltuieli privind emisiunea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni;- cheltuielile de prospectare a pieţei şi publicitate;- alte cheltuielile legate de înfiinţarea şi extinderea societăţii.

Cheltuielile de cercetare – dezvoltare se referă la cheltuielile ocazionate de efectuareaunor lucrări sau proiecte de cercetare strict individualizate, care prezintă garanţia realizării eficienţeiscontate prin aplicarea acestora în activitatea agenţilor economice. Dezvoltarea urmăreşte aplicarearezultatelor cercetării sau a altor cunoştinţe, în scopul realizării de produse sau servicii noi, sauîmbunătăţite substanţial, înaintea stabilirii producţiei de serie sau utilizării.

Amortizarea cheltuielilor de constituire şi de cercetare–dezvoltare se realizează conformlegislaţiei în vigoare, pe o perioadă de cel mult cinci ani. Concesiunile reprezintă cheltuielile efectuate de agenţii economici în scopul obţineriidreptului de exploatare a unor bunuri sau servicii din domeniul public sau privat. Se înregistrează,de exemplu, concesionarea unor terenuri pentru construcţii, acordarea dreptului de a executaanumite servicii publice în condiţiile respectării unor obligaţii referitoare la tarif, orar. Din punct devedere al timpului, concesionarea se realizează pe o durată relativ îndelungată (peste 10 ani), iaramortizarea se efectuează pe bază de scadenţar pe o durată egală cu cea prevăzută în contractul deconcesiune.

Brevetele de invenţie înscrise în bilanţ în categoria imobilizărilor necorporale sunt

16 Bistriceau “ Lexicon de finante, bănci şi asigurări” Editura Economică , pag.68.17 Iacob Petru Pântea,” Contabilitatea Financiară Românească” pag 41.18 OMFP 3055/2009.

reprezentate de cheltuielile efectuate de agenţii economici în vederea realizării unei anumiteinvenţii. Licenţele sunt cheltuielile efectuate pentru obţinerea dreptului de a fabrica un produs sau dea se folosi de o marcă de fabrică, ce aparţine unor persoane fizice sau juridice şi sunt protejate prinbrevet sau o marcă autorizată. Mărcile de fabrică, comerţ şi servicii reprezintă cheltuielile efectuate de agenţii economicipentru a obţine semne distincte pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de altelesimilare, realizate de alţi agenţi economici. Brevetele, licenţele şi mărcile se amortizează, pe durata prevăzută pentru utilizarea lor decătre unitatea patrimonială ce le deţine. Fondul comercial reprezintă diferenţa dintre costul de achiziţie şi valoarea la datatranzacţiei contabilă a unor active, costul suplimentar fiind datorat clientelei, vadului comercial,reputaţiei, debuşeelor etc. Valoarea fondului comercial achiziţionat se amortizează sistematic pe o perioadă care nutrebuie să depăşească durata de utilizare economică. În categoria altor imobilizări necorporale se înregistrează programele informatice create încadrul unităţii sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare, precum şi alteimobilizări necorporale. Deoarece uzura morală a programelor informatice este destul deaccentuată, amortizarea lor se realizează pe o perioadă de trei ani. Imobilizările necorporale în curs reprezintă imobilizări necorporale neterminate până lasfârşitul perioadei de gestiune şi se evaluează la costul de producţie, respectiv costul de achiziţie. Modificarea valorii imobilizărilor necorporale la sfârşitul perioadei de gestiune faţă deperioada anterioară scoate în evidenţă următoarele aspecte :

- dezvoltarea şi diversificarea activităţii ca urmare a extinderii portofoliului de afaceri,introducerii în fabricaţie a noi produse rezultate din cercetarea proprie sau prin obţinereadreptului de fabricaţie a acestora, informatizarea activităţii, etc. Acestea sunt aspecte pozitivecare se vor regăsi ulterior în performanţele economico – financiare ale agenţilor economici;

- diminuarea valorilor imobilizărilor necorporale se realizează pe măsura amortizării acestora,dacă valoarea amortizării depăşeşte valoarea achiziţiilor sau realizării de altele noi.

Imobilizările corporale sunt active fixe tangibile concretizate în bunuri materiale carepotrivit legii îndeplinesc următoarele condiţii:

- sunt deţinute de o persoană juridică pentru a fi utilizate în producţia proprie de bunurisau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuriadministrative:

- sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an; Din categoria imobilizărilor corporale fac parte19:

- terenuri;- instalaţii tehnice şi maşini;- construcţii;- alte instalaţii utilaje şi mobilier;- avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.

Sunt, de asemenea, considerate imobilizări corporale20:- investiţiile efectuate la mijloacele fixe care fac obiectul unor contracte de

închiriere,concesiune, locaţie de gestiune.- mijloace fixe puse parţial în funcţiune, pentru care nu s-au întocmit formele de

înregistrare ca imobilizări corporale.- investiţiile făcute pentru descopertă.- investiţiile efectuate la mijloacele fixe existente , sub forma cheltuielilor cu

19 Gruparea acestora mai jos este conform Reglementărilor aprobate prin OMFP 3055/2009.20 Iacob Petru Pântea,” Contabilitatea financiară românească”, pag.49.

modernizarea; Mijloacele fixe sunt considerate obiectele singulare sau complexele de obiecte cefuncţionează independent, au durata de utilizare mai mare decât o perioadă contabilă şi o valoaremai mare decât o limită legală21 de 1.800lei. Trebuie menţionat faptul că limita valorică minimăpentru mijloacele fixe nu mai este regăsită nici în Reglementările contabile conforme cu Directiva aIV-a a CEE, normele din România aliniindu-se cu standardele Internaţionale de Contabilitate carenu fac nici o precizare din punct de vedere al valorii, ci doar din punctul de vedere al posibilităţii dea fi utilizate mai multe perioade contabile22. Cu excepţia terenurilor, imobilizările corporale seamortizează pe baza unui plan de amortizare, de la data punerii acestora în funcţiune şi până larecuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor de viaţă utilă şi condiţiilor de utilizare a acestora. De asemenea, imobilizările corporale pot fi supuse reevaluării care se efectuează potrivitreglementărilor legale, caz în care sunt prezentate în bilanţ la valoarea reevaluată (valoarea justă) şinu la costul lor istoric. Modificarea valorii imobilizărilor corporale poate însemna deci creşterea valorii acestora caurmare a achiziţionării de noi imobilizări (sau construirii acestora în regie proprie) sau diminuareavalorii lor ca urmare a amortizării şi respectiv casării (scoaterii din funcţiune), precum şi a vânzăriiacestora. Reevaluarea poate modifica valoarea imobilizărilor corporale în sensul creşterii saudiminuării acesteia. Imobilizările corporale au un rol principal în activitatea de exploatare şi comercializare,influenţând în mod decisiv performanţele economico-financiare al agenţilor economici.

Imobilizările financiare cuprind:- acţiuni deţinute la entităţi afiliate - interesele de participare;- titluri puse în echivalenţă;- alte titluri imobilizate;- creanţe imobilizate.

Acţiuni deţinute la entităţile afiliate sunt drepturi sub formă de acţiuni sau alte titlurideţinute pe termen lung în capitalul altei entităţi, în scopul obţinerii de avantaje economice prinvenituri financiare încasate şi prin controlul şi influenţa semnificativă exercitate asupra societăţiirespective. Interesele de participare sunt reprezentate de titlurile de valoare deţinute în cadrul altorsocietăţi în scopul obţinerii de venituri financiare sau realizării unor investiţii strategice, fărăintervenţii în gestiunea societăţilor la care sunt deţinute titlurile. Deţinerea unei părţi din capitalulunei alte entităţi, se presupune că reprezintă interes de participare atunci când depăşeşte unprocentaj de 20%. Creanţele imobilizate se referă la împrumuturile acordate pe termen lung societăţilor lacare deţin titluri de participare sau altor societăţi, precum şi acţiuni proprii (achiziţionate saureclasate), garanţiile, depozitele şi cauţiunile depuse de unitate la terţi. Modificarea valorii imobilizărilor financiare reflectă opţiunile strategice ale firmei cu privirela investiţiile financiare de participanţi sau de portofoliu, acordarea de împrumuturi sau restituirealor, activarea sau lichidarea creanţelor. Creşterea valorii acestora este justificată în măsura în carerentabilitatea scontată a se obţine este superioară rentabilităţii obţinute în activitatea de exploatare.

Altă clasificare a mijloacelor fixe după criteriul apartenenţelor este:4. mijloace fixe proprietatea unităţii patrimoniale care face obiectul conturilor bilanţiere;5. mijloace fixe în folosinţă temporară, care sunt proprietatea altor unităţi şi se află temporar la

un agent economic. Ele fac obiectul conturilor extrabilanţiere. Din punct de vedere al deprecierii sau nedeprecierii lor avem:

6. imobilizări care se depreciază datorită uzurii fizice şi morale;21 Hotărârea Guvernului nr. 105/2007.22 Standardele Internaţionale de Contabilitate, IAS 16, paragraful 6.

7. imobilizări care nu se depreciază (terenuri şi anumite imobilizări nemateriale).

3.2. Amortizarea activelor corporale şi necorporale

Amortizarea poate fi privită sub următoarele trei aspecte:- ca proces, care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra

producţiei;- ca o cheltuială, care urmează a se include în costuri;- ca fond sau resursă financiară, care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi

deci finanţarea înlocuirii acestora.Deci temeiul economic al amortizării este uzura acestora. Aceasta nu înseamnă că în orice

moment al existenţei activului fix, uzura reală este egală cu amortizarea ca fond, egalitatea realizându-se în general, la sfârşitul duratei de serviciu şi, eventual, cu luarea în consideraţie a valorii reziduale.

Uzura activelor imobilizate îmbracă două laturi: uzura fizică sau materială ca urmare a utilizăriisau a timpului şi uzura morală ca urmare a perimării datorită evoluţiei tehnice şi creşterii productivităţiimuncii în ramurile economiei producătoare de active imobilizate, respectiv apariţiei de mijloace fixesuperioare funcţional sau realizării aceloraşi tipuri, dar la preţuri mai mici.

Amortizarea participă atât la reproducţia simplă a mijloacelor fixe cât şi la reproducţia lărgită aacestora.

Participarea amortizării la reproducţia lărgită este determinată de două împrejurări:- pe durata amortizării datorită progresului tehnic valoarea de înlocuire a mijlocului fix se

modifică, în sensul scăderii acestei valori ca urmare a creşterii productivităţii muncii în ramurileproducătoare de mijloace fixe. În consecinţă, până în momentul înlocuirii, se recuperează o sumă maimare decât cea necesară înlocuirii identice. Ca atare, pe seama diferenţei se poate finanţa înlocuireamijloacelor fixe casate cu altele cu parametrii tehnici şi randamente mai mari;

- a doua împrejurare este dată de modul în care este utilizat amortismentul, acesta nu seacumulează ci se foloseşte pe măsura obţinerii lui pentru finanţarea investiţiilor. Deci, pe seamaamortismentului aferent mijloacelor fixe în funcţiune, se finanţează crearea altor mijloace fixe, care vafuncţiona în paralel cu primele, mărind capacitatea de producţie. Creşterea volumului fizic alcapitalului fix pe seama amortismentului este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de"efectul multiplicator al amortizării" sau "efectul Lohmann-Ruchti".

Vom exemplifica efectul multiplicator al amortizării atât pentru perioada de stabilitate apreţurilor cât şi în perioada de inflaţie.

Secţia de prelucrări mecanice are 20 strunguri cu o valoare unitară de 17000000 lei dar, dacă seapreciază că rata inflaţiei este de 10 %, atunci efectul multiplicator se prezintă conform datelor dintabelele de mai jos.

VIII... Amortizarea mijloacelor fixe se calculează utilizând unul dintre următoarele regimuri de amortizare: A. Amortizarea liniară se determină prin includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unorsume fixe, stabilite proporţional cu numărul de ani şi cu duratele normale de utilizare a mijloacelorfixe. Amortizarea liniară anuală se calculează prin aplicarea cotei medii anuale înscrise în tabelul nr. 1col. 2 la valoarea de intrare a mijloacelor fixe. Pentru mijloacele fixe de natura construcţiilor, amortizarea anuală se va calcula numai în regimliniar. Utilizarea regimului de amortizare liniară se aprobă de consiliul de administraţie al agentuluieconomic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului, la data punerii în funcţiune. B. Amortizarea degresivă constă în multiplicarea cotei de amortizare liniară cu unul dintrecoeficienţii următori:

- 1,5, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este între 2 şi 5 ani;- 2,0, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este între 5 şi 10 ani;- 2,5, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este mai mare de 10 ani.

Utilizarea regimului de amortizare degresiva se aproba de consiliul de administraţie al agentuluieconomic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului. Amortizarea degresiva se aplică îndoua variante: - fără influenţa uzurii morale (AD1); - cu influenţa uzurii morale (AD2). Pentru calculul amortizării prin utilizarea regimului de amortizare degresivă, varianta AD1, seprocedează astfel: - în primul an de funcţionare se aplică cota de amortizare prevăzută în tabelul din anexa nr. 1 col.3 la valoarea de intrare; - pentru anii următori se aplică aceeaşi cota, dar de fiecare dată la valoarea rămasă. Acest calculse continuă până în anul de funcţionare în care amortizarea anuală rezultată este egală sau mai micăcu/decât amortizarea anuală liniară, calculată pentru perioada de funcţionare rămasă. Din acel an şi până la expirarea duratei normale de funcţionare, se trece la amortizarea anualăliniară. Amortizarea degresivă, varianta AD2, conţine influenţa uzurii morale care acţionează asupramijloacelor fixe şi care se ia în calculul amortizării anuale. Varianta AD2 permite amortizarea valorii de intrare a mijloacelor fixe într-o perioada de timp maimică decât durata normală de utilizare, diferenţa în ani reprezentând influenţa uzurii morale. Pentru mijloacele fixe care au o durată normală de funcţionare de până la 5 ani inclusiv nu seaplica regimul de amortizare degresiva, varianta AD2. Pentru aceste mijloace fixe amortizarea se va calcula utilizând varianta AD1. Pentru calculul amortizării în varianta AD2 se vor avea în vedere elementele prevăzute în tabeluldin anexa nr. 1, astfel: - durata normală de utilizare conform catalogului (col. 1); - cota de amortizare în regim de amortizare degresivă (col. 3); - perioada în care se calculează amortizarea degresivă (col. 6); - perioada în care se calculează amortizarea liniară (col. 7). Exemplu de calcul al amortizării prin utilizarea regimului de amortizare degresivă:

Regimul de amortizare liniarPentru un mijloc fix se cunosc următoarele date:- valoarea de intrare 52100 lei;- durata normală de funcţionare conform catalog 8 ani;- cota medie anuală de amortizare pentru registrul de amortizare liniară (Anexa 1 la

normele metodologice) 12,5%.Avem astfel:

An 1 52100 x 12,5% = 6512,5An 2 52100 x 12,5% = 6512,5An 3 52100 x 12,5% = 6512,5An 4 52100 x 12,5% = 6512,5An 5 52100 x 12,5% = 6512,5An 6 52100 x 12,5 = 6512,5An 7 52100 x 12,5% = 6512,5An 8 52100 x 12,5% = 6512,5

TOTAL 52100

Pentru a calcula amortizarea lunară se împarte amortizarea anuală la 12 luni. Astfel avem6512,5 : 12=542,7 lei

Regimul de amortizare degresivă

VARIANTA AD1

- valoarea de intrare 52100 lei;- durata normală de funcţionare conform catalog 8 ani;- cota medie de amortizare degresivă (Anexa 1 la normele metodologice col. 3, 25%.

Modul de calcul este redat în tabelul de mai jos:

Ani Modul de calcul Amortizareaanuală

Valoarea rămasă

1 52100 x 0,25 13025 390752 39075 x 0,25 9768,75 29306,253 29306,25 x 0,25 7326,56 21979,694 21979,69 x 0,25 5494,92 16484,775 16484,77 x 0,25 < 1 an = 16484,77:4 4121,19 12363,586 4121,19 8242,397 4121,19 4121,208 4121,19 -

Verificare 16484,77 : 4 = 4121,19Varianta AD2

Valoarea de intrare 52100Durata normală de funcţionare conform catalog 8 ani. Cota medie de amortizare degresivă

(Anexa nr.1 la normele metodologice col.3 25%).

Ani Modul de calcul Amortizareaanuală liniară

Valoarearămasă

1 13025 390752 13025 260503 13025 130254 13025 -5 - -6 - -7 - -8 - -

Se parcurg următoarele etape:- se determină cota medie anuală de amortizare pentru regimul liniar conform tabel col.2

care este 12,5% (100:8=12,5);- se determină cota medie anuală de amortizare pentru regimul de amortizare degresivă

col.3 25,0% (12,5 x 2 = 25,0)- se calculează durata de utilizare în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală col.5,

4 ani, (8-4 (col 4) = 4 ani;- din care în regim de amortizare degresivă, col 6 = 0 ani (4 (col 5) – 4 (col 4) =0;

- din care în regim de amortizare liniară, col 7 =4 ani (4 (col 5) – 0(col 6) =4 ani);- durata de utilizare aferentă uzurii normale pentru care nu se mai calculează amortizarea

4 ani, 8 (col 1) -4(col 5) =4 ani.

Amortizarea accelerata consta în includerea în primul an de funcţionare, în cheltuielile deexploatare, a unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv. Valoarea rămasă după primul an de funcţionare se recuperează prin includerea în cheltuielile deexploatare în regim liniar, în funcţie de durata de utilizare rămasă.

IX...3.4.1. Indicatori de eficienţă ai mijloacelor fixe

Pentru calculul indicatorilor de eficienţă a activelor fixe se determină indicatorul active fixedupă relaţia de calcul din tabelul de mai jos pe baza Situaţiilor financiare anuale (Anexelenr.1,1’,2,2’).

Indicator Ani2004 2005 2006 2007

1. Imobilizări corporale din care: 7590633 7112885 6604374 77072042. - terenuri 526118 526118 526118 5261183. - avansuri şi imobilizări

corporale în curs de execuţie214238 220983 210343 175298

4. Active fixe (1-(2+3)) 6850277 6365784 5867913 7005788

Conform H.G. 909/1997 indicatorii de eficienţă economică a mijloacelor fixe sunt următorii:A. Indicatori de eficienţă economică

1. Rata capitalului propriu faţă de active fixe = 010×fixe active

propriu capital

La Societatea prezentată nivelul calculat al indicatorilor se prezintă astfel:

Indicatori U.M. 2004 2005 2006 20071. Capital propriu lei 14953621 15371466 15754922 158558152. Active fixeRata (1)=1:2

lei 6850277 6365784 586913 7005788

lei la 100 lei active fixe

218,3 241,5 268,5 226,3

Din datele prezentate rezultă că această rată nu are variaţii mari în perioada analizată,înregistrându-se un vârf de 268,5 lei la 100 lei active fixe în anul 2006, datorită valorii mai scăzutea activelor fixe în anul 2006.

2) Rata capitalului permanent faţă de activele fixe se calculează după formula:

Rata capitalului permanent faţă de active fixe = 100×fixe active

permanent capital

Pentru calcul vom întocmi următorul tabel:

Indicatori U.M. 2004 2005 2006 2007

1 Capital propriu lei 14953621 15371466 15754922 158558152 Datorii pe termen lung lei 581004 276427 193668 5692563 (1+2) Capital

permanent leilei 15534625 15647893 15948590 16425071

4 Active fixe lei 6850277 6365784 5867913 70057885 Rata capitalului

permanentlei 226,8 245,8 271,8 234,5

Această rată înregistrează valori mai mari ca rata (1), fiindcă capitalul permanent este maimare ca şi capitalul propriu.

3) Rata de imobilizare a activelor fixe se calculează după expresia:

Rata de imobilizare a activelor fixe = 100×total activefixe active

Vom calcula următoarele date pentru aplicaţia prezentată:

Indicator U.M. 2004 2005 2006 20071. Active fixe lei 6850277 6365784 5867913 70057882. Active

imobilizatelei 7808565 7221735 6700173 7774952

3. Activecirculante

lei 24469511 26495299 27717266 27336582

4. Cheltuieli înavans

lei 985264 1116101 961545 961545

5. Active total lei 33263340 34833135 35378984 360730796. Rata 20,6 18,3 16,6 19,4

Activele fixe deţin pondere de sub 21% în total active ale societăţii.

4) Rata activelor din care:

- fără amortizare accelerată = 100×fixe ActivebrutProfit

-

- cu amortizare accelerată= 100×fixe ActivebrutProfit

Valorile acestei rate (fără amortizare accelerată) sunt calculate mai jos:

1 Indicator UM 2004 2005 2006 20072 Profit brut lei 185228 382219 736334 4958053 Active fixe lei 6850277 6365784 5867913 70057884 Rata activelor lei

la 100 lei active fixe

2,7 6,0 12,5 7,08

Rata activelor este cea mai mare din 2006 când se înregistrează o valoare de 12,5%.

5. Rotaţia activului se calculează cu formula:

circulanteActive afaceri de Cifra

Acest indicator arată numărul de rotaţii a activelor circulante şi înregistrează următoarelevalori:

Indicator U.M. 2004 2005 2006 20071. Cifra de

afacerilei 39651077 48617376 57671285 61136536

2. Activele circulante

lei 24469511 26495299 27717266 27336582

3. Rotaţia activului (număr)

lei 1,62 1,83 2,08 2,24

Acest indicator înregistrează valori sub 3% cu un vârf de 2,24 % în anul 2007

B. Indicatori de eficienţă financiară

6. Rata rentabilităţii financiare din care:

- fără amortizare accelerată = 100×propriu capital

netprofit

Valorile rentabilităţii financiare fără amortizare accelerată sunt:

Indicator U.M. 2004 2005 2006 20071. Profit net lei 27473 62737 384982 101149

2. Capitalpropriu

lei 14953621 15371466 15754922 15855815

3. Rata lei 0,18 0,41 2,44 0,64

Rata rentabilităţii financiare înregistrează valori scăzute de sub 3% din cauza profitului netmic înregistrat de societate.

7. Rata rentabilităţii veniturilor din care:

- fără amortizare accelerată = 100×afaceri de cifrabrutprofit

- cu amortizare accelerată = 100×afaceri de cifrabrutprofit

Rata rentabilităţii veniturilor fără amortizare accelerată a înregistrat următoarele valori înperioada analizată:

Indicator U.M. 2004 2005 2006 20071. Profit brut lei 185228 382219 736334 4958052. Cifra de

afacerilei 39651077 48617376 57671285 61136536

3. Rata rentabilităţii veniturilor

lei 0,47 0,79 1,28 0,81

Şi acest indicator realizează valori foarte mici sub 2% din cauza profitului brut mic realizat.8. Rata rentabilităţii resurselor din care:

- fără amortizare accelerată100×

afaceri de cifreiaferent exploatare de cheltuielibrutprofit

- cu amortizare accelerată

afaceri de cifrei aferente exploatare de cheltuielibrutprofit

Valorile ratei rentabilităţii resurselor fără amortizare accelerată sunt calculate mai jos:

Indicator U.M. 2004 2005 2006 20071. Profit brut lei 185228 382219 736334 4958052. Cheltuieli

aferentelei 38616787 49068066 55995332 61727868

3. Ratarentabilităţiiresurselor

lei 0,48 0,78 1,31 0,80

Şi acest indicator realizează valori foarte mici sub 2% din cauza profitului brut mic realizat.

Deşi nu este prezentat în H.G. 909/1997, indicatorul Producţie marfă la 1000 lei active fixereflectă aportul direct al acestora la producţia marfă fabricată.

Valorile acestui indicator pentru anii 2004, 2005, 2006 şi 2007 sunt:

Indicator U.M. 2004 2005 2006 20071. Producţia marfă

fabricată38636386 48200269 57412995 60278021

2. Active fixe 6850277 6365784 5867913 70057883. Producţia marfă

fabricată la 1000 lei active fixe

5640,12 7571,77 9784,22 8604,03

Acest indicator a înregistrat valori sub 10000 lei producţie marfă la 1000 lei active fixe.

3.4.2. Indicatori de eficienţă ai activelor fixe

Hotărârea 909/1997 utilizează noţiunea de active fixe în indicatorii de eficienţă economică.Deşi în „date de prezentare” activele fixe sunt determinate de activele corporale, la indicatori deeficienţă activele totale sunt formate din active fixe + active circulante.

Ion Stancu în Finanţe, Editura Economică, 2002, la pag.797 arată că „activele fixe(imobilizările)” sunt totalitatea activelor imobilizate formate din active necorporale, activecorporale şi active financiare.

De aceea vom calcula indicatorii de eficienţă ai activelor fixe şi în funcţie de totalulactivelor imobilizate.Avem astfel:

Nr.crt.

Indicator 2004 2005 2006 2007

1. Capital propriu 14953621 15371466 15754922 15855815

2. Active fixe(active imobilizate total)

7808565 7221735 6700173 7774952

3. Capital permanent 15534625 15647893 15948590 16425071

4. Active totale 33263340 34833135 35378984 36073079

5. Profit brut 185228 382219 736334 495805

6. Rata capitalului fix 191,5 212,9 235,14 203,9

propriu faţă de active fixe7. Rata capitalului permanent

faţă de activele fixe198,9 216,7 238,0 211,3

8. Rata de imobilizare a activelor fixe

23,5 20,7 18,9 21,6

9. Rata activelor fixe 2,4 5,3 11,0 6,4

Din datele de mai sus se desprind următoarele concluzii:- rata capitalului fix a înregistrat valori de sub 240 lei la 100 lei active fixe cu valori mai

mici în 2004 de 195,5 lei la 100 lei active fixe;- rata capitalului permanent se apropie de rata capitalului fix, deoarece datoriile pe termen

lung au valori sub 585000 lei;- ponderea activelor fixe în total activ este de sub 24% cu ponderea cea mai mică în 2006

de 18,0%;- rata activelor fixe înregistrează valori scăzute din cauza profitului scăzut realizat de

societate.

X... 3.6. Analiza utilizării extensive şi intensive a mijloacelor fixe

Analiza folosirii extensive a utilajelor are sarcina de a studia posibilităţile de sporire anumărului de utilaje aflate în funcţiune precum şi căile de folosire completă şi raţională a acestoraîn timp. Pentru evidenţierea acestui aspect există două posibilităţi mai importante şi anume:

- sistemul de coeficienţi;- balanţa utilizării timpului de lucru.

Sistemul de coeficienţi are în vedere faptul că utilajele din inventarul unei firme pot fiinstalate , adică pregătite pentru lucru sau neinstalate din diferite motive (rezervă, conservare). Deasemenea, utilajele instalate pot să fie utilizate sau nu datorită schimbărilor de tehnologie sau decomenzi pentru anumite produse. Pentru reflectarea acestor aspecte se utilizează următoriicoeficienţi:

- coeficientul de instalare a parcului din inventar(Ki) calculat ca raport între numărulutilajelor instalate, indiferent dacă funcţionează sau nu (Ni), şi numărul de utilaje dininventarul societăţii (Niv);

Ni Ki = x 100 Niv- coeficientul de utilizare a parcului existent (Kupi) obţinut prin raportarea numărului

utilajelor în funcţiune (Nf) la numărul celor existente în inventar astfel: Nf Kupf = x 100

Niv- coeficientul de utilizare a parcului instalat ( Kupi), care se obţine raportând numărul

utilajelor aflate în funcţiune la numărul utilajelor instalate , după relaţia:Nf

Kupi = x 100 Ni Cu cât valorile acestor coeficienţi vor fi mai aproape de 100 cu atât vor reflecta o situaţiemai bună cu privire la utilizarea extensivă a mijloacelor mecanice.

Aceste formule au imperfecţiunea raportării la unităţi fizice (număr de utilaje) şi nu ţin contde valoarea acestora. Balanţa folosirii timpului de lucru a utilajelor este modul cel mai adecvat pentru caracterizareacomplexă , sistematică şi operativă a folosirii extensive a acestora. Balanţa cuprinde următoriiindicatori:

- fondul de timp calendaristic (Tc) stabilit prin înmulţirea numărului de utilaje cu numărulde zile calendaristice ale perioadei , numărul de schimburi şi numărul orelor pe schimb;

- fondul de timp disponibil (Td) calculat ca diferenţă între timpul calendaristic şi timpulrezervat sărbătorilor legale şi zilelor de odihnă;

- timpul de funcţionare posibil (Tp) aflat prin scăderea din fondul de timp disponibil atimpului afectat reviziilor şi reparaţiilor planificate;

- fondul de timp efectiv (Te) aflat prin deducerea din timpul de funcţionare posibil atimpului în care utilajele nu au lucrat datorită opririlor accidentale;

Pe baza acestor indicatori se calculează coeficientul de utilizare a timpului calendaristic (Kc),coeficientul de utilizare a timpului disponibil (Kd) , coeficientul de utilizare a timpului defuncţionare posibil (Kp), după următoarele relaţii:

Td Tp Te Kc = x 100 Kd = x 100 Kp = x 100 Tc Td Tp Analiza trebuie să scoată în evidenţă cauzele care au influenţat nefavorabil utilizarea extensivă autilajelor cum ar fi: opriri pentru reparaţii accidentale, lipsa comenzilor, lipsa materiei prime. Analiza folosirii intensive a utilajului de producţie se măsoară cu ajutorul coeficientului deutilizare intensivă (Ki) determinat prin raportarea producţiei efectiv obţinute (Qe), la producţiamaxim posibilă (Qmax):

Qe Qe Ki = sau %Ki = x 100 Qmax Qmax Producţia maxim posibilă se regăseşte în normele tehnice de folosire a utilajelor, în cazul în careutilajul respectiv execută un singur produs şi este un factor important de stabilire a capacităţii deproducţie. Dacă se are în vedere caracteristica principală a utilajelor, coeficientul de utilizare intensivăpoate fi determinat şi cu ajutorul relaţiei:

Q Ki = Vx t Q- producţia obţinută V- mărimea caracteristicilor utilajelor t – timpul de funcţionare Randamentul mediu pe utilaj este de asemenea un indicator ce exprimă sintetic folosireaintensivă a utilajelor de producţie. Se calculează în întreprinderile care au utilaje omogene pe bazarelaţiilor:

Q Q Q Ra = ; Rz = ; Rh =

N NxZ NxZxh

Ra, Rz, Rh este randamentul mediu, anual, zilnic şi orar pe utilaj; Q- producţia obţinută; N- numărul mediu de utilaje; Z- numărul mediu de zile utilaj; Analiza utilizării intensive a utilajului trebuie să ofere un răspuns cât mai aproape de realitateîn privinţa determinării productivităţii unui sistem aflat în exploatare. Legătura dintre modul de utilizare extensivă şi intensivă a utilajelor şi volumul producţieipoate fi redată prin redată prin relaţia:

Q = N x t x Rh

t – timpul de folosire al utilajelor în ore utilaj; În prezent la societatea analizată nu se mai calculează indicatorii de utilizare

intensivă şi extensivă.

XI... 3.7. Starea funcţională a mijloacelor fixe

Are o importanţă deosebită pentru aprecierea procesului de reproducţie a acestora îndeosebisub aspect calitativ, aceasta influenţând direct capacitatea de producţie a firmei şi eficienţa utilizăriimijloacelor fixe. Starea funcţională poate fi analizată pe baza a trei indicatori sintetici: Valoarea mijloacelor fixe noi 1. Coeficient de reînnoire = x 100 Valoarea de inventar totală

Amortizarea 2. Coeficientul de uzură = x 100 Valoarea de inventar Valoarea rămasă 3. Coeficientul stării tehnice = x 100 Valoarea de inventar totală

Analizând starea funcţională a mijloacelor fixe se constată faptul că aceasta este mai puţinbună, astfel efortul investiţional în 2004 atingând o valoare de 24% din valoarea mijloacelorfixe deja existente urmând apoi o scădere pronunţată până în 2007 când atinge o valoare de10% , totuşi prea mică pentru volumul mare de mijloace fixe învechite pe care societatea le

2004 2005 2006 2007Coeficientul de reînnoire

24% 5% 2% 10%

Coeficientul de uzură

54%

59% 63% 60%

Coeficientul stării tehnice 46% 41% 37% 40%

deţine. În 2007 uzura mijloacelor fixe este de 60% şi este în scădere faţă de anul trecut, iarstarea tehnică ajunge la un nivel de 40% şi aceasta având o valoare destul de mică.

XII...

3.8. Întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe

Organizarea sistemului de întreţinere şi siguranţă la utilaje este structurat23:- sistemul de întreţinere corectivă;- sistemul de revizii tehnice şi reparaţii;- sistemul de întreţinere şi reparaţii de tip planificat.Detaliind, sistemul de revizii tehnice şi reparaţii, cuprinde:- reparaţii după necesitate fără o planificare prealabilă;- reparaţii pe bază de constatări cu ocazia unor revizii:- reparaţii preventive cu planificare rigidă (standard);- reparaţii preventive cu planificare controlată.

Categoriile de intervenţii la reparaţii preventive cu planificare controlată sunt:- revizia tehnică (Rt);- reparaţii curente (Rc);

o de gradul I (Rc1);o de gradul II (Rc2);

- reparaţia capitală (Rk).

Întreţinerea prin revizii şi reparaţii preventiv planificate asigură:- revizuirea la termen a dotării tehnice;- repararea utilajelor conform ciclurilor şi în funcţie de cerinţe.

În cadrul Societăţii X activitatea de întreţinere şi reparaţii este planificată şi coordonată deinspectorii de utilaje din cadrul Serviciului Mecano Energetic.

Reparaţiile care se execută asupra mijloacelor fixe pot fi planificate şi neplanificate.Tipurile de operaţii planificate care se execută asupra mijloacelor fixe sunt:

• Rt – revizii tehnice – care se execută înaintea unei reparaţii planificate (curente sau capitale)în scopul determinării stării tehnice a mijloacelor fixe şi a principalelor operaţii ce urmeazăa se efectua cu ocazia primei operaţii planificate. Pe lângă determinarea stării tehnice amaşinii, utilajului sau instalaţiei de reglare şi consolidare a unor piese şi subansamble, seasigură şi funcţionarea normală a mijloacelor fixe până la prima reparaţie;

• Rc – reparaţii curente – sunt intervenţii periodice planificate, în scopul înlăturării uzuriimateriale sau a unor deteriorări locale, prin repararea, recondiţionarea sau înlocuirea unorpiese componente. În funcţie de complexitatea intervenţiilor, reparaţiile curente pot fi:

o Rc1 – reparaţii curente de gradul Io Rc2 – reparaţii curente de gradul II;

• Rk – reparaţii capitale – reprezintă reparaţii planificate care se efectuează asupra mijloacelorfixe după expirarea ciclului de funcţionare prevăzut în normativ, în scopul restabiliriicaracteristicilor tehnico - economice iniţiale şi preîntâmpinarea ieşirii fondurilor fixe din

23 Iulian Ceauşu, Nicolae Ghiţă, Teodor Potîrcă, Organizarea şi conducerea activităţilor de întreţinere şi reparaţii, Editura tehnică, Bucureşti, pag.27-31.

funcţiune înainte de termen.

• Reparaţiile neplanificate sunt cele care se efectuează atunci când apar diferite defecţiuni alemijloacelor fixe care nu pot fi prevăzute.

• Reparaţiile planificate se realizează pe baza unui program de reparaţii. Perioada de la intrarea în funcţiune a mijlocului fix până la execuţia reparaţiei capitale

sau de la sfârşitul unei reparaţii capitale până la execuţia următoarei reparaţii, formează ciclul dereparaţii al utilajului respectiv.

Natura şi succesiunea în care se execută intervenţiile cuprinse într-un ciclu de reparaţii,poartă denumirea de structură a ciclului de reparaţii. Durata dintre ciclurile de reparaţii alemijloacelor fixe se determină în ore funcţionare între două reparaţii capitale pe tipuri de utilaje.

Întreţinerea, funcţionare periodică de tip preventiv planificată a mijloacelor fixe cuprinde:• verificarea funcţionării normale a mijloacelor fixe şi garantarea securităţii muncii;• reglarea mijloacelor fixe productive în limitele normale de funcţionare;• înlăturarea deficienţelor de funcţionare a tuturor sistemelor mecanice, electromecanice,

hidraulice, pneumatice sau de altă natură şi corectarea imediată a abaterilor;• înlăturarea cauzelor zgomotelor anormale şi a temperaturilor peste limita admisă.

Înlocuirea pieselor presupune:

• o pregătire anticipată cu piese şi agregate, noi sau recondiţionate, de schimb;

• instruirea personalului muncitor din bazele de întreţinere pentru a efectua în deplinăsiguranţă, la timp şi de calitate operaţiile specifice;

• crearea unei baze de piese de rezervă la nivelul întreprinderilor şi al secţiilor.Zilnic ar trebui să se completeze „Fişa U” (Anexele 3,4) cu orele de funcţionare a

mijloacelor fixe. Această fişă s-ar fi înaintat Serviciului Mecano – Energetic, care întocmeşte fişarecapitulativă „UT” care centralizează întreruperile totale la nivelul fiecărui mijloc fix din lunarespectivă. Pe baza acestor fişe, Serviciul Mecano – Energetic va centraliza la sfârşitul luniinecesarul de reparaţii la fondurile fixe pe care îl va utiliza şi va întocmi „Graficului desfăşurării peluni a planului de revizii tehnice şi reparaţii” care cuprinde tipurile de reparaţii care se vor efectuaasupra mijloacelor fixe în fiecare lună a anului, precum şi valoarea prevăzută a acestor reparaţii.Urmărirea graficului s-ar fi făcut în cadrul şedinţelor de reparaţii.

După încheierea unei reparaţii, se completează un „Act de predare a maşinii / utilajului înreparaţie şi recepţie a reparaţiei”, care este întocmit de inspectorul de utilaj şi semnat de o comisietehnică. Planificarea reparaţiilor se realizează după un program existent din anul 1998, care prevedeun număr de ore la care trebuie să se execute fiecare tip de reparaţie pe fiecare mijloc fix, timpul destaţionare între reparaţii, precum şi costul prevăzut al reparaţiilor pe tipuri, care este exprimat caprocent din valoarea de înlocuire a mijlocului fix.

Spre exemplificare, pentru maşina de debitat circulară pentru bare cu 100 – 200 cm,planul de reparaţii se prezintă astfel:

• durata de serviciu normată (ani/mii ore) - 21/120• numărul de schimburi - 3

Ciclu de reparaţii şi intervalul între intervenţii:

TIPULREPARAŢIEI

ORE INTERVENŢII / NR. DEINTERVENŢII PE CICLU COMPLET

Rt 1.250/12

Rc1 2.500/9

Rc2 10.000/2

Rk 30.000/1

La maşina de debitat circulară, revizia tehnică se efectuează după 1.250 ore, reparaţia curentă degradul I după 2.500 ore, reparaţia curentă de gradul II după 10.000 ore, iar reparaţia capitală după30.000 ore.

Timpul de staţionare pentru reparaţii:

TIPULREPARAŢIEI

TIMP STAŢIONARE ÎN REPARAŢII(ZILE LUCRĂTOARE)

Rt 1

Rc1 6

Rc2 13

Rk 21

Timpul de staţionare pentru reparaţie este de o oră în cazul reviziei tehnice, de 6 ore pentrureparaţia curentă de gradul I, de 13 ore pentru reparaţia curentă de gradul II şi de 21 ore pentruefectuarea reparaţiei capitale.

Costul reparaţiilor exprimat ca procent din valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe:

TIPULREPARAŢIEI

COSTUL REPARAŢIILOR DINVALOAREA DE ÎNLOCUIRE %

Rt 0,7

Rc1 5,5

Rc2 17

Rk 40

Costul previzionat al reviziei tehnice trebuie să fie mai mic decât 0,7% din valoarea deînlocuire a maşinii, costul reparaţiei curente de gradul I trebuie să fie mai mic decât 5,5% dinvaloarea de înlocuire, al reparaţiei curente de gradul II mai mic decât 17%, iar costulreparaţiei capitale trebuie să nu depăşească 40% din valoarea de înlocuire a maşinii dedebitat circulare.

3.9. Determinarea perioadei optime de înlocuire a utilajelor

În practică pentru determinarea cheltuielilor cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor propunemintroducerea unui sistem de evidenţă care în principal se concretizează în următoarele:

- pentru fiecare reparaţie se întocmeşte deviz de cheltuieli;- pentru piesele de schimb confecţionate în cadrul societăţii, folosite la reparaţii, se întocmeşte

antecalculaţie de preţ;- evidenţa pieselor de schimb pentru reparaţii se face pe bază de comenzi interne pentru a se

putea cumula cheltuieli pe fiecare mijloc fix în parte;- evidenţa cheltuielilor cu reparaţiile se face pe feluri de reparaţii: accidentale, curente, capitale;- cheltuielile cu reparaţiile se cumulează pe fişe de postcalcul pe fiecare utilaj în parte.Datorită faptului că preţurile influenţează foarte mult nivelul cheltuielilor şi mai ales că până în

anul 1989 preţurile erau constante, credem că singura modalitate de evidenţiere a cheltuielilor cureparaţiile este fişa de postcalcul pentru fiecare mijloc fix.

Dintre metodele cele mai cunoscute pentru examinarea duratei de funcţionare a utilajuluiamintim metoda minimizării costului mediu al utilajului, datorată lui A. Kaufmann. Se însumeazăcostul investiţiei şi cheltuielilor anuale de întreţinere şi funcţionare a utilajului actualizate la momentulachiziţiei utilajului, deci la punerea sa în funcţiune. Pentru a obţine un cost mediu anual, se reporteazăvaloarea obţinută anterior la progresia geometrică descrescătoare, care reprezintă evoluţia în timp afactorului de actualizare. Costului minim anual îi corespunde numărul de ani de viaţă optimă autilajului.

) 1-na+(1

1+...+

)2a+(1

1+

a)+(11

+1

) 1)-(na+(1

Cn+...+)2a+(1

C3+a)+(1

C2+C1+I

= C

XIII...4.1. Definiţii ale activelor circulante şi ale gestiunii activelor circulante

Transformarea bunurilor intermediare în combinare cu factorul muncă şi capitalul reprezintăprocesul de producţie. Pentru ca producţia să se desfăşoare continuu este nevoie de existenţastocurilor. În activitatea curentă pe care o desfăşoară orice întreprindere este nevoie de materiiprime, materiale care puse în operă se concretizează în produse finite care apoi se valorifică. O partedin aceste active rămân pe stoc, altele se încasează, sursele financiare obţinute finanţează din nouactul de producţie, adică aceste active se rotesc, de unde şi denumirea acestora de active circulante.

Activele circulante sunt definite ca fiind „acea parte din patrimoniu ce-şi schimbă permanentforma, regăsindu-se ca stocuri, disponibilităţi băneşti şi drepturi faţă de terţi”24.

O.M.F.P. nr.3055/2009 la pag.10125 arată că „un activ se clasifică ca activ circulant atuncicând:

- se aşteaptă să fie realizat sau este deţinut cu intenţia de a fi vândut sau consumat în cursulnormal al ciclului de exploatare a entităţii;

- este deţinut, în principal, în scopul tranzacţionării;- se asigură a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului sau:- este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este

restricţionată;Activele circulante se clasifică după mai multe criterii:a) din punctul de vedere al structurii lor avem;

- stocuri;- creanţe;- investiţii pe termen scurt;- casa şi conturi la bănci.

b) după sursele de finanţare distingem:- fonduri proprii şi asimilate;- fonduri împrumutate.

c) după fazele procesului de amplasare întâlnim:

24 Ministerul de Finanţe „Cadru general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaboratde Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate”, Editura Economică, 1999

25 Reglementări contabile, ediţie îngrijită de Nicolae Măndoiu, Editura Con Fisc, Bucureşti, 2009

- active circulante în sfera aprovizionării;- active circulante în sfera producţiei;- active circulante în sfera comercializării;- active circulante libere, (disponibilităţi).

d) după forma în care apar, activele circulante se clasifică în:- active circulante sub formă materială;- active circulante sub formă bănească.

Stocurile ca element distinctiv în structura activelor circulante se concretizează în:- mărfuri şi alte active deţinute pentru a fi revândute, inclusiv pământul şi proprietăţile

deţinute de către un dealer pentru a fi revândute;- materiile prime, materiale consumabile şi alte intrări utilizate în procesul de

producţie, produsele finite, producţia în curs de execuţie;- lucrări în curs de execuţie, costurile apărute în procesul de prestare a unui serviciu

pentru care întreprinderea nu recunoaşte încă venitul aferent (IAS 18 par. 28).Conform IAS 2 "Stocuri" nu se includ în cadrul stocurilor:

• producţia în curs de execuţie generată de contractele de construcţii, inclusivcontractele conexe privind prestarea de servicii;

• instrumentele financiare;• stocurile de păsări, produse agricole, forestiere şi de minereuri care aparţin

producătorilor, dacă sunt evaluate la valoarea netă de realizare.Din punct de vedere financiar stocurile reprezintă imobilizări de capital care trebuie finanţate şi

care se recuperează numai după parcursul întregului ciclu de exploatare prin vânzarea şi mişcareaproduselor realizate de întreprindere.

Ca orice investiţie şi investiţiile în stocuri se apreciază în funcţie de rentabilitatea obţinută,adică fluxurile pozitive să fie mai mari decât fluxurile negative (investiţiile în stocuri), astfel:

VAN = - Investiţii în stocuri +/- Fluxuri periodice viitoare actualizate + Valoarea reziduală astocului (actualizată)

unde: VAN = valoarea actualizată netă.Dacă VAN este mai mare ca 0, deci pozitivă, atunci înseamnă că fluxurile pozitive sunt mai

mari ca investiţia în stocuri şi deci este eficient să se investească în stocuri. Dacă VAN înregistreazăvalori negative, atunci investiţia în stocuri este neeficientă şi întreprinderea nu va adopta decizia deinvestire.

Dimensionarea stocurilor se poate realiza prin patru metode:- metoda analitică- metoda pe elemente- metoda mixtă- metoda globală

Acestea sunt metodele pe baza cărora putem previziona necesarul financiar al exploatăriipentru anul de plan.

XIV...4.2. Indicatori de evaluare a stocurilor în mediu cert

Un prim indicator de evaluare este rotaţia stocurilor care se determină pe fiecare categorie destocuri din formula vitezei de rotaţie, fie ca număr de zile, fie ca număr de rotaţii. Avem astfel:

a) Rotaţia stocurilor de materii prime şi materiale:

(Rmm) = CA

360×materiale si prime mat. de Stocuri

Sau ca număr de rotaţii:

Nrmm= materiale si prime materii de StocuriCA

b) Rotaţia stocurilor de producţie în curs de execuţie

=CA

360× executie de curs Prod.

sau ca număr de rotaţii:

Nr.pr in curs de executie.executie de cursin productie de stocuri

CA

c) Rotaţia stocurilor de produse finite =CA

360×finite prod. de Stocuri

sau ca număr de rotaţii:

Nr.p.f. = finite produse de StocuriCA

e) Rotaţia stocurilor de mărfuri=CA

360×arfurim de Stocuri

sau ca număr de rotaţii: marfuri de Stocuri

CA

Aceşti indicatori au rolul de a pune în evidenţă durata unei rotaţii în zile sau numărul derotaţii într-o perioadă stabilită. Cu cât durata unei rotaţii este mai mică şi numărul de rotaţii maimare stocurile sunt utilizate eficient.

Prezentăm alţi indicatori de evaluare a stocurilor:1) Rata costurilor de cumpărare la mai multe achiziţii care se determină cu formula:

achizitii denumar cumparare de turicos

=Rcca (lei/număr de achiziţii)

Astfel:

Rcca = tielei/achizi 3488

123232406+196613

Datele din evidenţa operativă pe o lună

2) Rata costurilor de cumpărare la valoarea achiziţiilor

100×achizitiei valoareacumparare de turicos

=Rccva (%) – descrescător favorabil

Astfel:

Rccva = %22,12=100×3508378

232406+196613 adică pentru 100 lei achiziţii se cheltuieşte cu

cumpărarea 12,22 lei.

Datele din evidenţa operativă.

3) Rata achiziţiilor respinse = 100×achizitii total

respinse achizitii (%) - descrescător favorabil

4) Stocul ca procent al vânzărilor se calculează cu relaţia:

100× vanzaritotalstocuri total

=S (%) - descrescător favorabil

5) Rata de eficienţă a stocurilor

100×stocuri valoare

directe cheltuieli total=efsR (%)

Procent care determină corelaţia dintre total cheltuieli directe şi valoarea stocurilor.

6) Valoarea medie a achiziţiilor pe furnizor:

furnizorinumar achizitiei valoarea

=maV lei/furnizor

aplicaţie:

800.442=3

3783508 lei furnizor

7) RATA STOCURILOR

8. Rata stocului de producţie în curs de execuţie

100×stocuri total

executie de cursin stoc=RSpn

9. Rata stocului de materiale:

100×stocuri totalmateriale stocuri

=RSm Rata stocurilor de produse finite:

100×stocuri total

finite produse stocuri=RSpf Ponderea stocurilor de produse finite are tendinţa

de scădere ajungând în anul 2007 la 12,4%, care reprezintă un fapt pozitiv pentru societate,aceasta neproducând pe stoc.

8) RATA STOCURILOR FĂRĂ MIŞCARE ÎN TOTAL STOCURI

100×stocuri totalluni sase de vechimai stocuri=RSfm

9) PONDEREA STOCURILOR ÎN PRODUCŢIA MARFĂ

100×marfa productie

stocurilor valoarea=PSpm

XV...

4.4.1. Determinarea necesarului de stocuri la materii prime şi materiale prin metodaanalitică

Stocurile de materii prime şi materiale în funcţie de rolul pe care-l au în procesul exploatării seîmpart în:

- stocul curent - asigură continuitatea fabricaţiei pe intervalul dintre două aprovizionăriconsecutive (Sc);

- stocul de siguranţă - asigură continuitatea unei rezerve pe seama căreia producţia sepoate desfăşura în cazul în care furnizorii nu-şi respectă obligaţiile contractuale saucauze obiective (Ssig)

- stocurile de condiţionare (Scd)- stocurile de transporturi interioare (Sti)

- stocurile de iarnă (Si).

Avem:

a) stocul curent;b) stocul de siguranţă.c) stocul de condiţionare.d) stocurile de transporturi interioaree) stocurile de iarnă (sezoniere)

Primele două categorii de stocuri se constituie la toate întreprinderile şi la toate materialele pe cândcelelalte au caracter specific.

Corespunzător celor cinci funcţii îndeplinite, mărimea stocului maxim de finanţare este:S = Sc + Ssig + Scd + Sti + Si

Stocul curent se determină în funcţie de doi factori: consumul zilnic şi intervalul dintre douăaprovizionări consecutive, existând mai multe situaţii:

a. situaţia aprovizionărd) stocurile de transporturi interioaree) stocurile de iarnă(sezoniere)Primele două categorii de stocuri se constituie la toate întreprinderile şi la toate materialelepe când celelalte au caracter specific.

Corespunzător celor cinci funcţii îndeplinite, mărimea stocului maxim de finanţare este:ii la intervale egale şi în cantităţi egale (Modelul Wilson)26

Cd • Pa

Ca • Na2 = Sopt

Sopt = mărimea optimă a stoculuiNa = necesarul anual de aprovizionatCa = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi comenzi de aprovizionarePa = preţul unitar de aprovizionareCd = costul de aprovizionare pe unitatea de stoc.

Pentru eficienţa aprovizionării se pot determina următorii indicatori:- numărul de comenzi de aprovizionare (Nr)

Sop

Na = Nr

- intervalul între aprovizionări (i)

Na

T • Sop = i

T = numărul de zile calendaristice din perioada dată

- costul total minim pentru formarea stocului (Ct)

Cd • 2

Pa • Sop + Ca •

SopNa = Ct

b. Situaţia cea mai des întâlnită este aceea în care aprovizionările au loc la intervale variabile dar şi încantităţi variabile. În acest caz intervine pe lângă stocul curent şi determinarea stocului de siguranţă.

Stocul curent se determină în funcţie de două elemente:- necesarul de aprovizionat (N1) determinat în funcţie de volumul fizic al producţiei (q1) şi

norma de aprovizionare (a1):

a • q = N1

- intervalul mediu între aprovizionări consecutive (ic) determinat ca medie aritmetică aintervalelor variabile de aprovizionare (ti) ponderate cu cantităţile variabile de aprovizionat (qi) dupărelaţia (calculate în anul de bază)

qi∑ti • qi∑

= ic

iar stocul curent (Scrt) se determină:

26 I. Craiu, Alexandru Babe, D. Bănescu, Mijloace circulante, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pag.64

ic• 360N1 = Scrt

Stocul de siguranţă se determină de asemenea în funcţie de două elemente:

- necesarul de aprovizionat N (consumul zilnic)- intervalul mediu pentru stocul de siguranţă (is) calculat ca o medie aritmetică

ponderată a cantităţilor de materiale sosite cu întârziere cu intervalul luat în calcululintervalului pentru stocul curent (qi) şi numărul de zile de întârziere faţă deintervalul mediu între două aprovizionări în anul de bază (ta).

qi∑ta • qi∑

= is

Stocul de siguranţă (Ssig) se determină după relaţia:

is • 360N

= SsigPentru determinarea stocului de siguranţă se mai pot folosi şi alte metode:

- metoda IMPACT;- metode de calcul pe baza timpului de reaprovizionare;- metoda abaterii medii pătratice.- metoda abaterii medii.

Metoda IMPACT constă în determinarea stocului de siguranţă după formula:

MAD×K=sigS

în care:K= coeficient de siguranţă, care exprimă potenţialul furnizorilor de a-şi onora la termene

contractele; MAD = abaterea de la medie care se determină prin relaţia:

n

∑ )rir(=MAD

în care: ri = cererile efective lunare de materiale, r = media acestor cereri ( nri ;∑ ); şi n =numărul de luni pentru care cererea a fost luată în calcul.

Metoda de calcul pe baza timpului de reaprovizionare constă în determinarea stocului desiguranţă astfel:

rt×mzC=sigS

În care:Cmz – consumul mediu zilnic, iar tr – este timpul de reaprovizionare format din suma timpului deemitere a comenzii, de pregătire a lotului pentru livrare, de transport, de încărcare-descărcare, deprimire-recepţie.

Metoda abaterii medii pătraticeza×K×mzC=sigS

în care za = abaterea medie pătratică în zile a producţiei lunare care se calculează prin relaţia:

zqa

=za

în care: a = abaterea medie pătratică a producţiei fizice lunare; qz = producţia medie zilnică.Abaterea medie pătratică a producţiei lunare se calculează cu relaţia:

n

qqa i∑ −

=2)(

în care qi = producţia specifică fiecărei luni; q = producţia medie lunară; n = numărul de luni pentrucare producţia a fost luată în calcul.

Metoda abaterii medii: a×mzC=sigS cu următoarea semnificaţie:Cmz = consumul mediu zilnic

a - abatere medie şi se calculează : ∑a∑ aq

=a

unde: a se calculează ca medie a zilelor de întârziere

Pe lângă cele două categorii de stocuri la unele întreprinderi se iau în calcul şi alte categorii destocuri şi anume:

- stocul de condiţionare (exemplu: uscarea cherestelei în cazul fabricării mobilei);- stocul de transport interior (la întreprinderile care au o dispersie teritorială);- stocul de iarnă (exemplu pentru nisip la turnătorii).

Acestea se determină prin înmulţirea consumului mediu zilnic cu intervalul de condiţionareprealabilă (precizat prin documentaţie tehnică de fabricaţie), cu intervalul pentru stocul de transporturiinterioare şi intervalul pentru stoc de iarnă (de regulă egal cu durata în care nu sunt posibile exploatareaşi transportul unor materiale).

După determinarea stocului va trebui determinat necesarul financiar de finanţare a stocurilor(Nfi). Această nevoie de fond de rulment este constituită din totalitatea cheltuielilor de formare şipăstrare a stocurilor pe active circulante în toate fazele ciclului de exploatare.

Se iau în calcul două elemente şi anume:• cheltuielile medii zilnice corespunzătoare consumului mediu zilnic din elementul de

stoc respectiv, corectat cu un anumit coeficient de corecţie (care în cazul stocului curentde materii prime rezultat din practica financiară este 0,5);

• intervalul de timp dintre două reconstituiri succesive a stocurilor pentru necesităţile cucaracter permanent

p )i+i+i+i+0,5i( 360

)a q( = N iiticdsc

iifi ⋅⋅⋅

⋅∑

unde pi este preţul de achiziţie.

XVI.... 4.4.4. Dimensionarea financiară a stocurilor de producţie neterminată

Dacă la sfârşitul perioadei de fabricaţie comenzile lansate nu se pot finaliza, acestea sunt în cursde fabricaţie la sfârşitul perioadei, cumulând cheltuieli cu materialele directe, cu salariile directe şiregiile de fabricaţie ale secţiilor de producţie şi regia generală a întreprinderii. Pentru societateacomercială aceste cheltuieli reprezintă o imobilizare de stocuri care va trebui determinată cât maicorect pentru estimarea unui necesar financiar pentru producţia neterminată care să fie justificat dinpunct de vedere economic.

Acesta se determină pe fiecare produs în parte care deţine o pondere importantă în producţianeterminată fiind influenţat de următorii factori:

- valoarea cheltuielilor medii zilnic la nivelul de cost de uzină;- durata ciclului de fabricaţie;- evoluţia cheltuielilor de-a lungul ciclului de fabricaţie după formula:

K D 360

c q = N

ii

n

=1if pn

⋅⋅⋅∑

Nfpn= necesarul financiar pentru producţia neterminatăqi = cantitatea de produse prevăzute în programul de fabricaţieci = costul de uzină unitarD = durata ciclului de fabricaţieK = coeficientul de corecţie

CC =K f

unde:

fC = cheltuiala medie de fabricaţie C = cheltuiala finală (costul de uzină)

şi variază între 0 < K £ 1.

Caracterul procesului de fabricaţie determină modalităţile specifice de cuantificare acoeficientului de corecţie.

În cazul procesului de producţie cu caracter discontinuu, caracterizate prin faptul că un nouciclu de fabricaţie începe numai după terminarea celui anterior, coeficientul de corecţie este egal cuunitatea (K=1), adică imobilizarea capitalurilor băneşti este egală cu costul de uzină al unui ciclu defabricaţie.

În cazul proceselor de producţie cu caracter continuu, determinarea coeficientului de corecţie seface în funcţie de evoluţia cheltuielilor de fabricaţie pe durata ciclului de fabricaţie, existândurmătoarele modalităţi specifice:

• procese de fabricaţie continue cu creşterea uniformă a cheltuielilor pe durata ciclului;• procese de fabricaţie continue cu creşterea neuniformă a cheltuielilor pe durata ciclului;• procese de producţie continue cu creşterea uniformă sau neuniformă dar cu lansarea

producţiei în loturi de fabricaţie;• procese de producţie continue cu introducerea integrală în fabricaţie a materiei prime la

începutul ciclului, celelalte cheltuieli crescând uniform.

Aria trapezului dreptunghic ce reflectă nivelul total al cheltuielilor ciclului se reduce în acestcaz cu suprafeţele haşurate ce reprezintă aria recuperărilor exceptând recuperarea din ultima zi pentrucare aria este zero.

Deci:

D C

)tr+...+tr+tr( - D2

C+c

=K 11-n2-n21-n1

⋅

⋅⋅⋅⋅

şi în mod analog la ciclurile cu evoluţia neuniformă a cheltuielilor

DC

)trtrt(r)d-(DC+...+)d-(DC+DC

=K 11n2-n21-n1i

1-n

1=in121 +...++

⋅

−⋅∆⋅∆⋅ ⋅⋅⋅∑ −

Atunci când întreaga materie primă este trecută în procesul de fabricaţie din prima zi a ciclului,iar celelalte cheltuieli cresc uniform, coeficientul de corecţie se determină după relaţia:

C

0,5 c + M =K

⋅

în care:M = valoarea materiei prime;c = suma celorlalte cheltuieli;C = costul final al producţiei ciclului.

În funcţie de situaţia concretă din întreprindere după această metodologie se determinănecesarul financiar pentru producţia neterminată ca o medie anuală pentru fiecare din produselenominalizate.

Pentru produsele fabricate în cantităţi mici şi de valori mici, ce deţin o pondere mică în totalulproducţiei exerciţiului se determină un necesar final ca o mărime medie anuală globală pentru totalgrupă "diverse produse", astfel:

∑∑∑ ⋅

⋅⋅

Nfpn)c (q

)c (q = Nfpn i

nom

divdiv

în care:= )c (q div∑ ⋅ valoarea producţiei în cost uzină la grupa "diverse produse";

= )c (q nom∑ ⋅ valoarea producţiei în cost uzină la produsele nominalizate;

= Nfpni∑ necesarul financiar anual de producţie neterminată la produsele

nominalizate.

Prin însumarea necesarului financiar de producţie neterminată la produsele nominalizate cu cella grupa "diverse produse" se obţine necesarul financiar anual de producţie neterminată care serepartizează pe trimestre în funcţie de cheltuiala medie zilnică a trimestrului şi norma medie anuală destoc de producţie neterminată în zile conform relaţiei:

IVIII,II,I, =k ,)c (q

360 Nt

90

)c (q = Nfpn

t

kk ∑

∑⋅

⋅⋅⋅

în care:

= )c(q k∑ ⋅ producţia în cost uzină din trimestrul k;

Nt = necesarul financiar anual total de producţie neterminată;

= )c(q t∑ ⋅ producţia anuală exprimată în cost uzină.

XVII... 4.4.5. Dimensionarea financiară a stocurilor de produse finite

Durata staţionării produselor finite în magazie este determinată de mai mulţi factori şi cuprinde:• durata recepţiei (dr);• durata sortării (ds);• durata formării lotului comercial (dc);• durata ambalării (da);• durata întocmirii documentelor de expediţie şi de depunere la bancă (de).

Suma completă a imobilizărilor în stocul de produse finite se dimensionează la nivelul costuluicomplet programat al produselor stocate.

Necesarul financiar pentru stocurile de produse finite se calculează ca o mărime medie anualăpentru fiecare produs nominalizat, potrivit formulei:

D360

)cq( = Npf i

iii ⋅

⋅∑

Di = dr + ds + dc +da +de

în care:Npfi= necesarul financiar pentru produse finite (i)qi = cantităţile de produse programate;ci = costul complet unitar;Di = durata de staţionare a produsului i.

În acest mod se procedează pentru produsele noi introduse în fabricaţie sau la întreprinderilenoi în funcţiune.

La întreprinderile aflate deja în funcţiune, durata de staţionare luată în calcul este durata mediede staţionare a produselor (D0) într-un interval din anul de bază (de regulă un trimestru) calculatăastfel:

L

TS = D0

00

⋅

1 - m2S+...+ S+S+

2S

= S

n21

i

0

S0 = stocul mediu de produse finite în magazie în anul de bază;Si = stocul la începutul intervalului luat în calcul;S1, S2,...Sn = soldurile decadale din intervalul luat în calcul;m = numărul termenilor luaţi în calculul mediei cronologice;T = timpul în zile al intervalului;L0 = valoarea totală a livrărilor de produse finite din magazie.

În rest, modul de determinare al necesarului financiar anual total şi de repartizare a acestuia petrimestre este similar ca la elementul producţiei neterminată.

XVIII... 4.5. Determinarea necesarului de stocuri prin metoda pe elemente

Metoda se caracterizează prin determinarea stocurilor pe elemente de active circulante, nu şi pefiecare componentă a acestora (producţie neterminată, materii prime şi materiale, produse finite).

În cadrul acestei metode avem două procedee principale de calcul al stocurilor şi anume:- pe baza timpului de imobilizare pe elemente- pe baza corelaţiei dintre soldurile elementelor de active circulante, pe de o parte şi volumul

producţiei pe de altă parte.Potrivit primului procedeu, relaţia de calcul a stocului este următoarea:după formula de calcul a consumului mediu zilnic şi timpul de imobilizare

360sau 90TN i⋅

360sau 90TB = S

iecee

⋅

în care:Se = stocul pe elemente circulante (materii prime, producţie neterminată, produse finite)Bce = baza de calcul pe elemente care poate fi: necesarul de materii prime şi materiale (la

elementul materii prime şi materiale) producţia la preţul de cost de uzină (la elementul producţieneterminată) producţia la preţ de cost complet la elementul produse finite.

Tie = tipul de imobilizare pe fiecare element.Tie se poate stabili pe baza datelor din anul precedent, eventual şi a unor schimbări ce vor avea

loc în anul de previziune şi este egal cu:

C

360S = TC

aeie

0

⋅

Sae = stocul mediu din anul precedent pe elementeCc0 = baza de calcul pe elemente din anul precedent (vezi mai sus Bce).

Din stocurile pe elemente trebuie să se deducă, în prealabil, cele fără mişcare, de prisos,produse fără desfacere şi de proastă calitate.

Cel de-al doilea procedeu de calcul al stocurilor se bazează pe relaţia oarecum proporţionalădintre volumul producţiei şi cel al activelor circulante. În cadrul acestui procedeu, stocurile pe elementese pot stabili prin relaţia:

KS = S aee ⋅

aeS = stocul mediu anual din anul precedentK - reprezintă coeficientul de creştere sau scădere al producţiei din anul de previziune faţă de

anul precedent

XIX... 4.6. Determinarea necesarului de stocuri prin metoda mixtă

Această metodă se caracterizează prin stabilirea stocurilor anuale pe fiecare component alelementelor de active circulante (analitic) şi a stocurilor trimestriale numai pe elemente (nu şi pecomponente ale acestora). Cu alte cuvinte se combină calculele analitice, ce se fac anual, cu cele peelemente ce se efectuează trimestrial.

Scopul stabilirii analitice a stocurilor anuale constă în special în furnizarea de informaţiinecesare calculării timpului de imobilizare, ca factor de bază în determinarea stocurilor trimestriale.

Relaţiile de calcul a stocurilor anuale pe componentele fiecărui element de activ circulant aufost prezentate în cadrul metodei analitice iar în ceea ce priveşte stocurile trimestriale pe elemente sepot determina astfel:

90TB = S

ietete

⋅

Ste = Stocul trimestrial pe elemente de active circulanteTie = tipul de imobilizare pe elementeBte = baza de calcul trimestrială pe elemente

B

360S = Tcae

0aeie

⋅

S0ae = stocul anual pe elemente separate, obţinut prin însumarea stocurilor anuale de lacomponentele fiecărui element

Bcae = baza de calcul anuală de calcul pe fiecare element de active circulante.

XX... 4.7. Determinarea necesarului de stocuri prin metoda globală (sintetică)

Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea stocului pe total active circulante, eventual cudefalcarea acestuia pe elemente.

În stabilirea stocului prin această metodă se pot utiliza următoarele procedee mai importante:1. procedeul bazat pe viteza de rotaţie;2. procedeul bazat pe corelaţia dintre soldul total al activelor circulante şi volumul producţiei;3. procedeul bazat pe ponderea activelor circulante la 100 sau 1000 lei producţie marfă. Scopul

aplicării acestei metode constă în simplificarea sau uşurarea muncii de previziune.

1. Potrivit procedeului bazat pe viteza de rotaţie soldul total (St) al activelor circulante se poatestabili astfel:

360sau 90VP

= Ssau K

P = S01

t0r

1t

⋅

St = soldul total

P1 = producţia din anul de previziuneKr0= coeficientul (numărul) de rotaţii din anul precedentV0 = numărul de zile sau durata unui circuit din anul precedent.

360P

S=Viar

S

P = K0

ac0

ac

00r

0

0

⋅

Sac0 = stocul mediu de active circulante din anul precedent.

Viteza de rotaţie din anul precedent nu este luată automat în calcul, ci trebuie corectată înfuncţie de o serie de factori, care vor influenţa în anul de previziune, asupra accelerării sau chiarîncetinirii acesteia, ca efect al schimbărilor în aprovizionare, tehnologie, desfacere după relaţia:

C V = V i

n

1=i00c ∑±

2. Potrivit procedeului bazat pe corelaţia dintre volumul activelor circulante şi volumulproducţiei, se poate determina în anul de previziune, necesarul total de active circulante astfel:

KS = S 0tt ⋅

St = necesarul (soldul) total al activelor circulante în anul de previziuneK = coeficientul de creştere sau descreştere a producţiei din anul de previziune

P

P =K 0

1

3. Pe baza ponderii activelor circulante (P0) la 100 sau 1000 lei producţia marfă, soldulactivelor circulante (St) în anul de previziune se poate calcula astfel:

000.1sau 100PP = S

01t

⋅

P0 = ponderea activelor circulante la 100 sau 1.000 lei producţie în anul precedent.

Stocurile sau soldurile totale obţinute prin cele trei procedee pot fi defalcate pe elemente deactive circulante (Se) pe baza ponderii (Pe0) ponderea pe elemente din anul precedent, care au avut-ostocurile pe elemente din anul precedent în stocul total din acelaşi an după formula:

100PS = S

e0te

⋅

0t

0e0e

S

100 S = P⋅

Se0 = soldul activelor circulante pe elemente din anul precedent.

Metoda cea mai bună pentru stabilirea stocurilor sau a necesarului de active circulante este ceaanalitică, deoarece aceasta creează un cadru favorabil pentru analiză amănunţită şi un control riguroscu privire la modul în care se gospodăresc resursele materiale şi financiare ale întreprinderii.

XXI... 4.8. Determinarea nevoii de fond de rulment

Întregul necesar de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) are o finanţare gratuită pe seamadatoriilor de exploatare, respectiv a surselor atrase ( de la furnizori, de la salariaţi, de la buget) în cursde achitare care finanţează gratuit stocurile imobilizate.

Aşadar investiţia netă de capitaluri în active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge la nevoiade fond de rulment ca diferenţă între NFCE şi datorii de exploatare deci:

NFR = NFCE - Datorii de exploatare = Stocuri + Clienţi - DEunde: NFR=nevoia de fond de rulment

În grupa altor active circulante pe lângă clienţi şi conturi asimilate se mai cuprind şiurmătoarele elemente de activ: furnizori - debitori, alte creanţe precum şi conturile de regularizaretotal.

La grupa datorii de exploatare se cuprind din pasivul bilanţului următoarele:- furnizori şi conturi asimilate;- clienţi creditori;- alte datorii;- conturi de regularizare.

Pentru a asigura un caracter stabil şi permanent în previziunea pe termen scurt se ia în calcul soldul minim al pasivelor stabile.

Pasivele stabile se împart în două categorii:- pasive stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice;- pasive stabile determinate direct pe fiecare element.În prima grupă se cuprind pasivele stabile din grupa:salarii, impozit pe salarii, contribuţia de

asigurări sociale, alte impozite, datorii din livrări de gaze naturale, termoficare, apă caldă, dobânzibancare, taxa pe valoarea adăugată iar din a două grupare fac parte pasivele ce provin dinaprovizionări, avansuri, garanţii, preliminări pentru plata concediilor şi pentru reparaţii.

Metoda soldurilor zilnice constă în următoarele operaţiuni:1. se alege trimestrul cu activitate minimă, întrucât pasivele stabile calculate pentru acest

trimestru vor fi regăsite şi-n celelalte trimestre;2. determinarea datoriei zilnice;3. determinarea soldurilor la începutul unei luni din trimestrul minim;4. calculul soldurilor din fiecare zi ale lunii luate în calcul;5. însumarea soldurilor în fiecare zi de la toate pasivele;6. alegerea soldului zilnic total cel mai mic.

Metoda calculului direct pe fiecare element (nt) şi numărul de zile de întârziere a plăţii ladatoria respectivă, rezultatul raportându-se la 90, numărul de zile din trimestrul respectiv, deci:

90

u D = Ps

⋅

unde: Ps =este pasivul stabil D = aprovizionări trimestriale totale u= durata medie a decalajelor de plăţi

∑∑ ⋅

v

d V = u

i

ii

vi = valoarea individuală a materialului

di = decalajul individual dintre data recepţiei şi data plăţii

4.9. Metoda normativă de determinare a nevoii de fond de rulment (NFR)

În practica financiară este util de calculat NFR în zile pentru a ştii numărul de zile cât suntimobilizate activele circulante.

Pentru aceasta se porneşte de la relaţia vitezei de rotaţie:

C

T M = VA

cz

⋅

pe care o scriem astfel:

2 rata

afaceri de cifra

afaceri de cifrei ale valoricecomponente

1 rata

afaceri de cifrei ale valoricecomponenteM360 c ⋅⋅

rata 1 = durata de rotaţie a mijloacelor circulante.rata 2 = rata de structură (ponderea componentelor valorice din CA.

Pentru a determina NFR zile se parcurg următoarele etape:- se determină structura elementelor componente ale cifrei de afaceri;- se determină nivelul stocurilor şi al creanţelor în zile pe baza formulei de mai sus;- pe baza formulei:

NFR zile = Stocurizile + Creanţezile - Datorii de exploatarezile

se determină NFR zile.

- pe baza formulei:

360NFRC = NFR

zileAvaloric

⋅

se poate determina mărimea acestuia şi valoric.

4.10. Sursele de finanţare a necesarului de active circulante

În perioada în care activele circulante sunt imobilizate în stocuri, clienţi, alte elemente de activ,acestea vor trebui finanţate de către societăţile comerciale pentru a-şi putea continua activitatea.

Sursele de finanţare a activelor circulante se împart în funcţie de patrimoniul întreprinderii în:• surse interne de finanţare;• surse externe de finanţare.

Nominalizate, sursele interne de finanţare cuprind:• fondul de rulment ca principala sursă de finanţare;• sumele afectate din profitul net finanţării activelor circulante (în România legislaţia în

vigoare nu prevede repartizări din profitul net pentru finanţarea activelor circulante);• repartizări din profitul net pentru fonduri proprii şi dividende până la consumarea

acestora pe destinaţii;• amortizarea constituită ca fond propriu dacă nu se foloseşte pentru investiţii.

Sursele externe de finanţare a activelor circulante cuprind:- credite bancare pe termen scurt;- credite pe bonuri de trezorerie sau bonuri de casă;- subvenţiile de la bugetul de stat pentru regii autonome;- alte surse (avansuri primite de la clienţi pentru executarea de produse finite,

sumele de care beneficiază societăţile ca scutiri de taxe, impozite).Ca o caracteristică a societăţilor comerciale româneşti este faptul că acestea au subdimensionat

necesarul de active circulante, iar finanţarea se face prin amânarea plăţilor la furnizori, buget, etc.,fondul de rulment neputând asigura finanţarea societăţilor.

4.10.1. Fondul de rulment

Fondul de rulment27 sau capital de lucru, reprezintă volumul activelor circulante aleîntreprinderii din care s-au scăzut pasivele curente ale acesteia. Volumul total al activelor circulantesau curente reprezintă capitalul de lucru brut al întreprinderii. Dacă din acesta se scad datoriile petermen scurt rezultă capitalul de lucru net, cunoscut sub denumirea de fond de rulment net.

Ion Stancu în „Finanţe”, pag. 100 arată că „surplusul de surse permanente, degajat dinfinanţarea pe termen lung a nevoilor permanente, îl constituie fondul de rulment”.

Fondul de rulment este acea parte a capitalurilor permanente (capital propriu plus datoriile petermen lung şi datorii pe termen mediu) rămase după finanţarea activelor fixe, deci ceea ce rămâne dinfinanţările stabile (permanente) se foloseşte pentru finanţările pe termen scurt (ciclice), deci:

FRN = Cp - Ai , unde:

FRN = fondul de rulment netCp = capitalurile permanenteAi = active imobilizate la valoarea rămasă netă

Pe baza bilanţului, având în vedere egalitatea bilanţieră,

DTS+DTM+DTL+C=A+A propriici după reaşezare avemipropriuc A-DTM+DTL+C=DTS-A adică cele două modalităţi de calcul ale FRN.

Deci a doua modalitate de calcul a FRN-ului este:

FRN = Ac - Dts = (Ct - Ai)- Dts deoarece Ct = Ai+Ac

sau FRN = FRB - Dts

deoarece Ac = FRB (cum îl definim mai jos)unde:

Ac = active circulanteDts = datorii pe termen scurtCt = capitalul totalFRB = fondul de rulment brut

27 Niţă Dobrotă, Op. Cit., p. 216

FRN-ul se poate prelua şi direct din formularul de bilanţ, postul active circulante nete.Pe lângă fondul de rulment net se mai întâlnesc şi alte forme de exprimare a acestuia. Astfel:

• fondul de rulment propriu (FRP), ca fiind partea din capitalul propriu folosită pentrufinanţarea activelor circulante:

FRP = Cpropriu - Ai

FRP = FRN - (DTL + DTM) = Cp - Ai - (DTL + DTM) =

= Cpropriu + DTL + DTM -DTL - DTM - Ai = Cpropriu- Ai

în care: Cpropriu = capitalul propriuDTL = datorii pe termen lungDTM = datorii pe termen mediu

• fondul de rulment străin (FRS)FRS = Cperm - Cpropriu

FRS = FRN - FRPîn care: Cperm = capitalul permanent

• fond de rulment brut (FRB) care este egal cu volumul total al mijloacelor circulante (Ac

= FRB) sau FRB = Cpropriu - Ai

Principalele corelaţii ale fondului de rulment net sunt:

Ac = Dts ® FRN = 0 ® echilibru fragilAc > Dts ® FRN > 0 ® situaţie favorabilă şi echilibru financiar

Ac < Dts ® FRN < 0 ® dezechilibru financiar

De asemenea, fondul de rulment net se poate exprima în zile cifră de afaceri după metodanormativă prezentată la nevoia de fond de rulment în zile.

zile FRN360C = FRN A ⋅

Fondul de rulment fiind principala sursă de finanţare a mijloacelor circulante se impunestabilirea lui astfel încât să nu fie nici subdimensionat şi nici supradimensionat, astfel:

a. strategia stabilirii fondului de rulment care să acopere nevoile medii de activecirculante;

b. strategia stabilirii fondului de rulment deasupra oricărei oscilaţii trimestriale anecesarului de active circulante;

c. strategia stabilirii unui fond de rulment inferior oscilaţiilor activelor circulante în cursulanului.

Din formulele prezentate mai sus rezultă şi principalele direcţii de micşorare sau mărire aacestuia.

Astfel fondul de rulment net se poate micşora:

• prin mărirea volumului de active imobilizate din formula:

FRN = Cperm - Ai

• prin micşorarea capitalului permanent (reducerea capitalului propriu şi reducerea

datoriilor pe termen lung şi mediu.Fondul de rulment net se poate mări prin:

- mărirea capitalului permanent- diminuarea activelor imobilizate.

Din modul de evoluţie a indicatorilor la societăţile comerciale s-au stabilit şi limite normale alefondului de rulment net astfel:

rata de acoperire a stocurilor

3

2 =

Stocuri

FRN

rata de finanţare a activelor circulante

% 30 - % 20 = A

FRN

C

100C

FRN

A

⋅

Cdin luni 3 la 1 = C

T FRNA

A

⋅

în care T = perioada de timp luată în calcul.