2. Drept Civil. Teoria Generala a Obligatiilor

1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ laDistanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Ştiinte Juridice, Sociale şiPolitice

Coordonator de disciplină:Conf. univ. dr. Sache Neculaescu

2

2010-2011

Suport de curs – învă ământ la distan ăDrept, Anul II, Semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor i orice folosire altadecât în scopuri personale este interzisă de lege sub sanc iune penală

ISBN 978-606-522-057-8

UVTDREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A

OBLIGAŢIILOR

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOLSAU SECŢIUNE

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINAWEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAUwww.id.valahia.ro .

http://www.didfc.valahia.ro/

http://www.id.valahia.ro/

4

Tematica cursului

1. Capitolul I. Despre obligaţii în general

2. Capitolul II. Contractul, principal izvor de obligaţiicivile

3. Capitolul III. Formarea contractului

4. Capitolul IV. Actul juridic unilateral ca izvor deobligaţii

5. Capitolul V. Faptele juridice ca izvoare de obligaţii

6. Capitolul VI. Răspunderea civilă delictuală

7. Capitolul VII. Executarea obligaţiilor

8. Capitolul VIII. Răspunderea civilă contractuală

9. Capitolul IX. Dinamica obligaţiilor în cadrulcircuitului civil

10. Capitolul X. Mijloacele de conservare apatrimoniului creditorului

5

CAPITOLUL IDESPRE OBLIGATII IN GENERAL

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Prezentare.� Importanţa teoriei generale a obligaţiilor.� Elementele obligaţiei.� Clasificarea obligaţiilor.� Izvoarele obligaţiilor.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind drepturilesubiective. Obligaţia este reversul dreptului, fără de care acesta dinurmă ar rămâne o frumoasă iluzie. Obligaţiile civile reprezintăgramatica dreptului în general, pentru că ele se regăsesc în toateramurile de drept.

� Obiective operaţionale: Definirea obligaţiilor, însuşirea elementelorşi a clasificării lor, identificarea izvoarelor obligaţiilor, mai întâi înconcepţia dreptului roman şi apoi în concepţia dreptului modern.

= 3 ore

6

CAPITOLUL IDESPRE OBLIGATII IN GENERAL

Prezentare. Viaţa în cadrul aceleaşi societăţi presupune o perpetuă raportarea individului faţă de semenii săi în cadrul unei ţesături imense de drepturi şi obligaţii,noţiuni care stau la baza tututor normelor de convieţuire socială, dintre care doar oparte reprezintă, ceea ce numim, dreptul pozitiv. Nici un drept nu poate fi închipuitfără obligaţie, ele constituind cele două braţe ale balanţei eterne care-şi cautădintotdeauna echilbrul. Sintagma „drepturi şi obligaţii” este poate expresia cea mai frecvent întâlnităîn tot dreptul, ceea ce face ca definirea şi analiza detaliată a lor şi toată complexitateape care o presupune dinamica raporturilor juridice, să fie obligatorie. Iată de ce, orice incursiune în teoria generală a obligaţiilor, oricât de modestăar fi ea, presupune înainte de toate, a evidenţia utilitatea studierii acestei materii,definirea noţiunii de obligaţie, analiza elemetelor raportului obligaţional şiprezentarea principalelor clasificări ale obligaţiilor. Este ceea ce ne propunem în cadrul acestei prime părţi a lucrării noastre.

Importanţa teoriei generale a obligaţiilor. Capodoperă a dreptului roman,teoria generală a obligaţiilor este coloana vertebrală a dreptului civil pentru că eaîncorporează regulile de bază ale acestuia. Toate raporturile interumane sunt strânslegate de ideea de obligaţie concepută ca un model abstract de logică juridică princare sunt conciliate interesele cele mai diverse ale participanţilor în cadrulcomerţului juridic, având ca repere permanente armonia, echilibrul şi simetria, toatesubsumate ideii de echitate. Ea este de aceea cartea de căpătâi a oricărui jurist pentrucă aici se regăsesc noţiunile şi principiile fundamentale ale dreptului, armătura sa, încadrul unei construcţii care aspiră parcă la eternitate.Cum însă nici-o lucrare a omului nu poate fi perfectă, modelul roman al obligaţiilor,deşi mai puţin sensibil la schimbările politice, înregistrează totuşi o permanentăinfluenţă a schimbărilor survenite în evoluţia socială şi economică a societăţii, aexigenţelor morale ale fiecărei epoci, făcând mereu actuală discuţia raportului dintre“dat” şi « construit » în drept.

Etimologie. Termenul “obligaţie” vine de la două cuvinte latineşti: prepoziţiaob şi verbul ligare, ambele împreunate semnificând legarea a două sau mai multepersoane printr-o legătură, care, în prima perioadă a dreptului roman, era materială,vinculum corporis, creditorul având dreptul de a putea dispune de persoanadebitorului, jus in personam, ca şi de un bun, pentru ca mai apoi, pe măsura evoluţieisocietăţii romane, legătura să devină juridică doar, vinculum juris.

Definiţia obligaţiei. In dreptul roman, definiţia pe care o găsim în Institutelelui Justinian este următoarea: « Obligatio est iuris vinculum, quo necessitateadstringimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura , ceea ceînseamnă că obligaţia este legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar,constrânşi să plătim un lucru oarecare, potrtivit dreptului cetăţii noastre.Definiţia dată astăzi acestui concept păstrează datele lui fundamentale, afirmându-se,invariabil că obligaţia este raportul de drept civil în temeiul căruia o parte numităcreditor poate pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute anumite prestaţiiconcretizate în a da, a face sau a nu face, putând apela la constrângerea de stat, atunci

Fnoţiuni

introductive

Fetimologie şi

definiţie

7

când debitorul nu îndeplineşte benevol asemenea acţiuni sau inacţiuni la care s-aobligat.

Lato sensu, obligaţia păstrează accepţiunea de raport juridic care are ocomponentă activă, dreptul creditorului de a pretinde o prestaţie şi o componentăpasivă, datoria debitorului de a executa întocmai prestaţia la care s-a obligat. Strictosensu, potrivit limbajului obişnuit, termenul evocă doar latura pasivă a raportuluiobligaţional, desemnând doar datoria debitorului faţă de creditor.Obligaţia are însă şi un alt înţeles, anume acela de titlu care încorporează dreptul decreanţă, cum este cazul titlurilor de credit la purtător. Transmiterea lor opereazătransferul dreptului de creanţă însuşi.

Elementele obligaţieiSubiectele obligaţiei civile sunt persoanele între care se crează legătura

de drept: creditorul şi debitorul. Privite în cadrul diferitelor contracte civile,subiectele obligaţiei capătă denumiri speciale: în contractul de vânzare-cumpăraresubiectele sunt vânzătorul şi cumpărătorul, în contractul de donaţie părţile suntdonatorul şi donatarul, la mandat, mandantul şi mandatarul, etc.

Obiectul obligaţiei civile îl constituie prestaţia concretă la care este îndrituitcreditorul şi la care este ţinut debitorul. Această prestaţie poate fi pozitivă, în cazulobligaţiei de a da şi de a face şi negativă, în cazul obligaţiei de a nu face.

Obligaţia de a da (dare ), în sens juridic, înseamnă îndatorirea debitorului dea constitui sau transmite un drept real cu privire la anumite bunuri.

Obligaţia de a face (facere) este îndatorirea debitorului concretizată într-oaltă acţiune decât cea de a da, anume de a efectua o lucrare sau un serviciu. Dacă a daînseamnă a constitui sau transmite un drept real, adică o obligaţie abstractă, obligaţiade a face este concretă. Predarea bunului vândut, de exemplu, este o obligaţie de aface.

Este negativă obligaţia de a nu face (non facere ), prestaţie care constă înîndatorirea pe care şi-o asumă debitorul de a se abţine de la o anumită acţiune pe care,dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor, ar fi putut-o săvârşi.

Nu trebuie confundată obligaţia de a nu face, care, potrivit contractului, estedeterminată, cu obligaţia generală pasivă de a nu vătăma pe alţii (alterum nonlaedere ), care este nedeterminată. Apoi, drepturile reale, fiind opozabile erga omnes,dau naştere la o obligaţie generală şi negativă a tuturor de a nu face nimic de natură săstingherească pe titularul dreptului în exercitarea prerogativelor sale. Prin urmare, întimp ce obligaţia de a nu face care corespunde unui drept de creanţă personal estedeterminată, fiind expres stipulată prin contract, obligaţia generală pasivă de a nu lezape altul sau de a nu face nimic de natură să stingherească pe titularul unui dreptabsolut ( dreptul la viaţă, la integritate fizică şi morală, dreptul de proprietate etc.), îşiare temeiul în lege, în sensul că, deşi nicăieri nu se spune ce nu trebuie fîcut, cel careeste lezat într-un drept al său poate reacţiona împotriva autorului oricărei lezări sautulburări.In timp ce obligaţia de a da este de natură patrimonială, obligaţiile de a face sau de anu face, de regulă, nu au o natură patrimonială, neputând fi evaluate, estimate. Elepot deveni însă patrimoniale, susceptibile de evaluare. Potrivit art. 1075 Cod civilobligaţiile de a face sau de a nu face, în caz de neexecutare, se transformă îndespăgubiri.

Conţinutul obligaţiei civile. Orice obligaţie civilă are în alcătuirea ei: - dreptul subiectiv al creditorului, subiect activ al raportului obligaţional, careeste aptitudinea abstractă a acestuia de a pretinde debitorului să dea, să facă ori să nu

Felementeleobligaţiei

8

facă ceva. Acest drept subiectiv este o aptitudine sau o facultate a titularului pentru căel poate să se prevaleze de dreptul său, la fel cum poate să nu reacţioneze. Bunăoară,titularul unui drept de proprietate poate cere persoanei care-i tulbură proprietatea săînceteze uzurparea dar la fel de bine, poate să n-o facă, nimeni şi nimic neobligându-lsă aibă această reacţie. De aceea, dreptul subiectiv este o posibilitate; - obligaţia debitorului, corelativă dreptului creditorului, care constă înîndatorirea acestuia de a da, a face sau a un face. Există o interdependenţă reciprocă adrepturilor şi obligaţiilor corelative pentru că, pe de o parte, nu există drept fărăobligaţie corelativă iar pe de altă parte pentru că subiectele raporturilor obligaţionaleau, în acelaşi timp, atât drepturi cât şi obligaţii. Bunăoară, vânzătorul unui bun estecreditor în ce priveşte plata preţului, cumpărătorul fiind debitor. Concomitent,vânzătorul are şi obligaţii, deci este debitor al obligaţiei de a preda bunul vândut şi dea garanta de evicţiune pe dobânditor iar cumpărătorul este, la rândul său, creditor alobligaţiei de predare a lucrului vândut şi al obligaţiei de evicţiune.

Sancţiunea obligaţiei civile ( sanctio praecepti juris ), este posibilitateacreditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptuluisău, drept, în exercitarea căruia poate formula acţiune în justiţie, cerînd pronunţareaunei hotărâri judecătoreşti care să fie pusă în executare silită în ce-l priveşte pedebitor. Aşa cum se va vedea, sunt şi obligaţii care nu pot fi aduse la îndeplinire prinforţa coercitivă a statului. Este cazul obligaţiilor naturale care nu sunt asigurate desancţiunea statală. Dacă însă debitorul îşi îndeplineşte obligaţia sa în mod benevol, nupoate cere creditorului restituirea prestaţiei făcute, plata considerându-se cuvenită.

Clasificarea obligaţiilor.Între diferitele obligaţii civile există o serie de deosebiri privind regimul lor

juridic, ceea ce face utilă clasificarea acestora în raport de mai multe criterii. Multedintre ele, aşa cum sunt propuse de diferiţi autori, comportă discuţii. Ele însele nuprezintă însemnîtate. De aceea, dincolo de fixarea unor criterii care pot fi discutabile,rămâne importantă deosebirea ce trebuie făcută între diversele specii de obligaţiicivile. Ne vom referi în cele ce urmează la cele mai importante clasificări.

Clasificarea obligaţiilor după izvorul lor. Potrivit acestui criteriu obligaţiilesunt clasificate de Codul civil în obligaţii derivând din contracte, cvasicontracte,delicte şi cvasidelicte, clasificare unanim criticată de doctrinarii dreptului civil, aşacum vom vedea când vom analiza izvoarele obligaţiilor. De aceea, îndeobşte,clasificarea obligaţiilor după izvorul lor vizează obligaţiile născute din actul juridic şicele născute din faptul juridic. Obligaţiile ce izvorăsc din actul juridic sunt clasificatela rândul lor în obligaţii care izvorăsc din contract şi obligaţii care izvorăsc din actuljuridic unilateral. Obligaţiile care izvorăsc din fapte juridice sunt împărţite în obligaţiiizvorând din fapte juridice licite ( îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri,plata nedatorată ) şi obligaţii izvorând din fapte juridice ilicite, anume din faptecauzatoare de prejudicii .

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor. După obiect, obligaţiile pot ficlasificate în obligaţii în natură, adică cele la care debitorul s-a obligat şi obligaţiipecuniare.

Obligaţiile în natură sunt obligaţiile de a da, care la rândul lor pot fi obligaţiide a da un bun individual determinat ( ut singuli ), care persistă până la încheiereaactului juridic, obligaţii de a da bunuri generice care persistă până la individualizareabunurilor, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face. Obligaţiile de a face suntconcretizate în prestaţii pozitive ( a face o lucrare, a conserva un bun, a desfiinţa olucrare etc. ). Obligaţiile de a nu face sunt concretizate în prestaţii negative ( a nu

Fcriterii de

clasificare aobligaţiilor

9

concura, a nu se prevala de un drept sau de a suporta încălcarea unui drept subiectiv )sau a nu reacţiona ( obligatio ad patiendum ). In timp ce obligaţiile de a da suntsusceptibile de a fi executate silit, obligaţiile de a face şi de a nu face nu pot fi adusela îndeplinire în mod silit, ele preschimbându-se în dezdăunări în caz de neexecutaredin partea debitorului, potrivit art. 1075 C. civ.

Obligaţiile pecuniare sunt cele mai numeroase pentru că ele se află la bazacreditului. Deşi sunt obligaţii de a da bunuri generice ( o sumă de bani ), au anumiteparticularităţi legate de obiectul plăţii, de daunele moratorii, de modul de executaresilită.

Unii autori disting între obligaţii pecuniare şi obligaţii de altă natură.5Avem rezerve faţă de această clasificare pentru că, după noi, obligaţiile pot aveanatură patrimonială şi nepatrimonială, după cum pot fi sau nu evaluate în bani. Dacăsunt pecuniare, obligaţiile rămân de natură patrimonială, evaluabile. Natura pecuniarăeste a obiectului obligaţiei, nu a obligaţiei propriu-zise.

Clasificarea obligaţiilor după scopul lor. Deşi s-ar putea obiecta că înrealitate criteriul acestei clasificări îl constituie tot obiectul obligaţiilor, nevoianuanţării face posibilă distincţia în raport de scopul obligaţiilor, criteriu după care elepot fi obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă.

Obligaţiile de rezultat sunt caracterizate de un scop şi deci de un rezultatdeterminat, cum este cazul obligaţiilor de a da şi majoritatea obligaţiilor de a face.

Obligaţiile de diligenţă sau de mijloace nu sunt legate de un rezultat palpabil,determinat, debitorul obligându-se să folosească cele mai nimerite mijloace pentruobţinerea unui scop. Medicul nu se obligă să salveze viaţa pacientului ci doar să-iadministreze tratamentul cel mai potrivit afecţiunii de care suferă având drept scopsalvarea vieţii ori ameliorarea sănătăţii pacientului. La fel, avocatul, nu se obligă faţăde client să-i câştige procesul ci doar să exercite cele mai bune mijloace juridice(probe, excepţii, susţineri, concluzii scrise etc), pentru a obţine rezultatul dorit dejustiţiabil determinând o anumită convingere intimă a judecătorului.Se susţine că interesul distincţiei priveşte sarcina probei: în timp ce la obligaţiile derezultat creditorul nu are obligaţia de a dovedi culpa debitorului ci doar faptulnerealizării rezultatului convenit sau asumat, la cele de mijloace, dimpotrivă, culpadebitorului va trebui dovedită în mod distinct.Avem rezerve faţă de acest mod de a vedea diferenţa dintre cele două categorii deobligaţii. In realitate, aşa cum vom vedea, în litigiile privind răspundereacontractuală privind obligaţiile de rezultat nu se pune niciodată problema dovediriiculpei debitorului, creditorul dovedind doar neexecutarea, executareanecorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiilor de către debitor, acestadin urmă fiind cel care va trebui să dovedească ipoteza care exclude răspunderea.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor. Din punctul de vedere alsancţiunii, obligaţiile sunt obligaţii naturale şi obligaţii civile.

- Obligaţiile naturale sunt cele care nu pot fi executate silit şi deci creditorulnu poate apela la sancţiunea statală, ele putând fi executate doar benevol. Obligaţiilenaturale se subclasifică în obligaţii civile care au fost la început perfecte, fiindu-leprezentă sancţiunea, pentru ca apoi să o piardă şi obligaţii care de la început s-aunăscut fără sancţiune Din prima subcategorie fac parte obligaţiile metaforic numite“degenerate”, în privinţa cărora dreptul material la acţiune s-a prescris. Până laîmplinirea termenului de prescripţie, ele erau sancţionate juridic, după care, odată cuprescripţia, nu mai pot fi executate silit. Deşi sancţiunea dispare, obligaţiasupravieţuieşte în planul moral al debitorului, ea se converteşte dintr-o obligaţie civilă

10

într-una naturală, de conştiinţă. In consecinţă, dacă debitorul solvens îşi executăobligaţia, el face o plată datorată, neputând pretinde restituirea ei. Soluţia o regăsimîn art. 1092 alin. 2 Cod civil care dispune: “Repetiţiunea nu este admisă în privinţaobligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”. La fel, art. 20 alin. 1 dinDecretul nr. 167/1958 privind prescripţia exctinctivă prevede: “Debitorul care aexecutat obligaţia, după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu aredreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenulde prescripţie era împlinit “ Doctrina explică supravieţuirea datoriei debitorului prinaceea că prescripţia stinge doar dreptul la acţiune în sens material, dreptul subiectivsubzistând. Explicaţia n-o găsim convingătoare pentru că acţiunea nu este altcevadecât dreptul subiectiv în mişcare. Existenţa acţiunii este strâns legată de cea adreptului astfel că, suprimând acţiunea, se suprimă dreptul însuşi . Fundamentuloricărei instituţii juridice trebuie căutat în afara dreptului şi nu înăuntrul lui. Eltrebuie să se constituie într-un comandament superior dreptului, care-i precede,impunându-i soluţiile. Prin urmare, dreptul creditorului de a păstra plata făcută dedebitorul unei obligaţii nesancţionate juridic trebuie căutat în echitate care este maipresus de dreptul pozitiv. Odată recunoscut un drept în relaţie cu altul, realizarea luinu poate fi apreciată decât legitimă. A doua subcategorie o formează obligaţiile, la felde plastic numite « avortate », cele care s-au născut de la început fără sancţiune.

Exemple de asemenea obligaţii sunt: obligaţia părinţilor de a-şi înzestra copiii,obligaţia de întreţinere executată de o persoană neţinută legal să o facă, obligaţiile ceizvorăsc dintr-un testament nevalabil, într-un cuvânt, obligaţii de conştiinţă.Executarea obligaţiei de către debitor are semnificaţia recunoaşterii unei datorii aacestuia de conştiinţă, ceea ce face inutil efortul judecătorului de a cântări moralitateaşi implicit legitimitatea plăţii. De aceea se şi afirmă că o listă a obligaţiilor naturalenici nu are a fi făcută. Si aici fundamentul obligaţiei este parajuridic, derivând dinmultiple imperative morale cum ar fi cel al solidarităţii familiale, în cazul înzestrării,respectului faţă de voinţa testatorului, în cazul obligaţiei izvorâte dintr-un testamentanulabil, respectul faţă de memoria celui care, deşi lipsit de capacitate, s-a obligat faţăde altul iar moştenitorii au executat obligaţia asumată, etc.

- Obligaţiile civile sunt cele care sunt sancţionate juridic fiind susceptibile deexecutare silită.

Clasificarea obligaţiilor după structura lor. Această clasificare are în vedereposibilitatea afectării obligaţiilor de modalităţi, obligaţiile putând fi, din aceastăperspectivă, pure şi simple, adică neafectate de modalităţi, în structura lor intrânddoar elementele obişnuite şi obligaţii afectate de modalităţi, adică cele cu termen şiobligaţiile condiţionale. Despre ele vom vorbi pe larg atunci când ne vom ocupa demodalităţile contractului.

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitate. După opozabilitate, obligaţiilepot fi: obligaţii ordinare, obligaţii reale şi obligaţii scriptae in rem.

- Obligaţiile ordinare sunt cele la care debitorul este ţinut să le execute cuîntreg patrimoniul său. Se numesc ordinare pentru că ele reprezintă regula.

- Obligaţiile reale, propter rem, sunt sarcini care revin titularului unui dreptreal, izvorâte fie din lege, fie din voinţa părţilor, care au ca obiect prestaţii pozitivesau negative legate de un bun determinat. Fiind accesorii ale dreptului real, potrivitregulii Accesoriun sequitur principalem, ele se transmit odată cu dreptul real, căzândîn sarcina posesorului actual al bunului. Prin înstrăinare, vechiul debitor este liberat,creditorul având un singur debitor, pe dobânditorul şi posesorul actual al bunului.Exemple de obligaţii propter rem sunt: obligaţiile funciare prevăzute de art. 74 din

Fexemple

11

Legea nr. 18/1991 în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole de a cultiva terenurile,de a asigura conservarea calităţilor productive ale solului, de a combate dăunătorii,etc., obligaţia pe care o are proprietarul actual al terenului de a despăgubi peconstructorul de bună credinţă, obligaţiile decurgând din starea de vecinătate aterenurilor dreptul de accesiune imobiliară pe care-l are constructorul pe terenulaltuia, etc. Asemenea obligaţii cad în sarcina proprietarului, sunt strâns legate de bun,transmiţându-se odată cu el. - Obligaţiile scriptae in rem sunt cele opozabile terţilor pentru că ele suntlegate de posesia unor bunuri, creditorul neputându-şi realiza dreptul său decât înraport de posesorul actual al bunului. De exemplu, dobânditorul unui bun imobilînchiriat, deşi nu este parte în contractul de locaţiune, este ţinut să respecte drepturilelocative ale locatarului, pentru că el este succesor cu titlu particular al bunului, pecare-l dobândeşte în starea în care se afla în momentul contractului care-l grevează.Atât obligaţiile propter rem cât şi cele scriptae in rem, sunt categorii intermediare,pentru că în conţinutul său se împletesc elemente de drepturi reale cu elemente dedrepturi de creanţă.

Izvoarele obligaţiilor.Noţiunea de izvor de obligaţii civile. Naşterea de raporturi juridice este

legată în mod necesar de existenţa unor fapte generatoare de efecte. Aceste efecte nuse produc decât în măsura în care dreptul le recunoaşte. Altfel spus, din multitudineade fapte, o parte doar interesează dreptul, anume cele recunoscute de normeleacestuia.

Faptele juridice în sens larg, sunt acele împrejurări de a căror producerelegea leagă anumite efecte juridice. Aceste împrejurări pot fi evenimentele, care seproduc independent de voinţa omului (naşterea, moartea, evenimentele naturale ) şiacţiunile omeneşti, care, la rândul lor pot fi acţiuni omeneşti săvârşite cu scopulproducerii de efecte juridice adică actele juridice şi fapte juridice în sens restrâns,acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia producerii de efecte juridice, care pot fi, larândul lor împărţite în fapte licite şi fapte ilicite.

Aşadar, prin izvor de obligaţii înţelegem faptele juridice în sens larg, adicăacele împrejurări de care legea leagă producerea de efecte juridice, anume naşterea,modificarea, transmiterea sau stingerea de raporturi juridice. Si cum faptele juridicenu produc efecte decât în măsura în care legea o spune, izvoarele obligaţiilor nu suntaltceva decât sursele obligaţiilor, aşa cum ele sunt recunoscute de lege.

Clasificarea izvoarelor de obligaţii în sistemul Codului civil. Codul nostrucivil, după modelul Codului civil francez, clasifică izvoarele obligaţiilor în: contracte,cvasicontracte, delicte, cvasidelicte şi legea. Sursa acestei împărţiri o reprezintăclasificarea dată de Justinian obligaţiilor care o înlocuieşte pe cea din dreptul romanclasic potrivit căreia doar contractul şi delictul erau considerate izvoare aleobligaţiilor.

Această clasificare este unanim criticată pentru următoarele motive: a- ea nu epuizează sfera izvoarelor de obligaţii pentru că nu include actuljuridic unilateral şi nici îmbogăţirea fără justă cauză; b- noţiunea de cvasicontract este confuză pentru că nu se poate face nicioapropiere a cvasicontractului de contract, câtă vreme acestuia din urmă îl lipseşteînsăşi substanţa contractului, anume acordul de voinţe. Atât plata nedatorată cât şiîmbogăţirea fără justă cauză au un alt regim juridic decât contractul;

Fizvoarele

obligaţiilor,noţiune şiclasificare

12

c- distincţia delicte - cvasidelicte este lipsită de utilitate practică pentru că,indiferent dacă prejudiciul a fost cauzat cu intenţie ori din imprudenţă sau neglijenţă,răspunderea este aceeaşi; d. în ce priveşte legea, ea nu poate fi privită ca un izvor distinct de obligaţiipentru că, de fapt, ea este sursa tuturor obligaţiilor civile. Nicio obligaţie civilă nu sepoate naşte dacă legea o interzice.

Clasificarea izvoarelor obligaţiilor propusă de doctrina de drept civil. In considerarea criticilor mai sus arătate, doctrina de drept civil propune clasificareagenerală a izvoarelor de obligaţii în acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns.Actul juridic civil se subdivide în contracte şi acte juridice unilaterale. Faptelejuridice în sens restrâns, se împart în fapte juridice licite, care înglobează îmbogăţireafără justă cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi fapte juridice ilicite(delictele civile ).

Impărtăşim această propunere cu o singură rezervă anume aceea privindplasarea tuturor ipotezelor de răspundere în categoria faptelor ilicite. Aşa cum vomvedea, nu la toate situaţiile de răspundere delictuală se regăseşte fapta ilicită,cauzatoare de prejudicii. A vorbi de “fapta ilicită » a părinţilor, a comitenţilor, ainstitutorilor, meşteşugarilor, a persoanei care are în pază un lucru care a cauzat unprejudiciu, ni se pare inacceptabil. De aceea, pentru păstrarea rigorii, susţinem că încategoria faptelor ilicite ar urma să fie inclusă doar răspunderea directă, pentruprejudiciul cauzat prin fapta proprie, nu şi celelalte răspunderi indirecte care, aşa cumvom vedea, nu se fundamentează pe fapta ilicită şi culpabilă a persoanei desemnate sărăspundă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a, Ed.

Hamangiu, 2007;

2. I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor;

3. I. Dogaru, D.C. Danisor, S. Cercel, Bazele dreptului civil. VoL. I. Partea

generală, Ed. C.H. Beck, 2008;

4. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I. Regimul juridic general

sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, 2006;

5. S. Neculaescu, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina lex, 2000.

13

TEST DE AUTOEVALUARE

Precizaţi, care sunt criteriile de clasificare ale izvoarelor obligaţiilor?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Interesul distincţiei dintre obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat.

14

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. Obligaţiile naturale sunt:a. obligaţiile pe care omul le dobândeşte la naştereb. obligaţiile sancţionate juridicc. obligaţiile nesancţionate juridic

2. Obligaţiile propter rem sunt:a. Obligaţii pe care le are titularul unui drept realb. sarcini care revin titularului unui drept real şi care însoţesc bunulc. obligaţiile pe care le are titularul unui drept de creanţă

3. Obligaţiile de rezultat sunt:a. obligaţiile debitorului de a obţine un rezultat concretb. obligaţiile debitorului corelative unui drept de creanţăc. obligaţiile debitorului corelative unui drept real

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. c.

2. c.

3. a.

15

CAPITOLUL IICONTRACTUL, PRINCIPAL IZVOR DE

OBLIGATII CIVILE


Cuprins

� Actul juridic - izvor de obligaţii civile� Contractul� Definiţia şi clasificarea contractelor.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind contractul,care trebuie examinat inaintea altor izvoare de obligatii

� Obiective operaţionale: Delimitarea diferenţelor dintrecontractul conceput de codificatorii francezi şi cel preluat de Codul nostrucivil. Dacă, în concepţia liberală, cea care a animat reglementarea clasică acontractului, voinţa era considerată autonomă, fiind situată, de multe ori,deasupra legii, astăzi, voinţa este cu mult mai incorsetată de o serie deprevederi menite a asigura protecţia celor mai slabi împotriva oricărorclauze prin care cel care are, la un un moment dat, o poziţie dominantă, şi-ar putea preconstitui un regim preferenţial.

= 3 ore

16

CAPITOLUL II CONTRACTUL, PRINCIPAL IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

Actul juridic - izvor de obligaţii civilePotrivit tradiţiei romane, obligaţiile se nasc din contract, delict sau din alte

diferite cauze: Obligationes aut ex contractu nascitur aut ex maleficio aut proprioquodam iure ex variis causarum figuris.

Codul civil francez de la 1804, expresie plenară a filosofiei individualiste şiliberale, cel care avea să influenţeze în mod decisiv redactorii Codului nostru civil dela 1865, deşi reglementează o serie de acte juridice unilterale, recunoaşte calitatea deizvor de obligaţii doar contractului plecând de la ideea că pentru a se naşte un raportde obligaţii este necesar acordul de voinţă al părţilor. (Pentru detalii a se vedea infranr. 306 - 310).

Aşa se explică de ce teoria generală a actului juridic este construită pe textelelegislative care reglementează raporturile contractuale, cu adaptările pe care lepresupune specificitatea angajamentului unilateral de voinţă.

Lucrarea de faţă, deşi nu face excepţie de la această prezentare care se faceîndeobşte, pleacă totuşi de la premiza că orice contract este o specie a actului juridic,ambele fiind manifestări de voinţă făcute cu scopul producerii de efecte juridice,numai că în timp ce actul unilateral este expresai unei singure voinţe, contractulpresupune cel puţin două voinţe concordante. Pericolele pe care le-ar presupuneacceptarea angajamentului unilateral ca izvor de obligaţii, aşa cum sunt prezentate dedoctrina clasică, ne apar ireale, având în vedere că nu voinţa individuală estecreatoare de drept ci doar legea este cea care îi permite acesteia ca, în situaţii speciale,pentru raţiuni bine determinate, să producă anumite efecte.

ContractulGeneralităţi. Intreaga existenţă a omului este strâns legată de contract.

Convieţuirea în cadrul aceleaşi societăţi, văzută din perspectivă juridică, ni seînfăţişează ca o permanentă raportare la alţii, presupune atât exercitarea unor drepturidar şi asumarea de obligaţii. Contractul este instrumentul prin care omul îşi procurăhrana zilnică, îmbrăcămintea, căldura, lumina, prin intermediul său are acces lainformaţie, se poate deplasa. Salariul presupune un contract de muncă, procurarealocuinţei se face de cele mai multe ori printr-un contract de vânzare cumpărare saude închiriere, serviciul medical este şi el contractual. Viaţa în cadrul comunităţiipresupune o ţesătură imensă de drepturi şi obligaţii toate aflate sub incidenţa unorreguli pe care dreptul le-a fixat printr-o evoluţie multimilenară în căutarea ideii eternede echitate, măsură şi echilibru.

Deşi adesea perceput ca un instrument imuabil moştenit din dreptul roman,contractul s-a aflat într-o permanentă dependenţă de ideile filosofice, politice şieconomice predominante ale fiecărei epoci istorice pe care omenirea le-a parcurs,trăgându-şi seva din dreptul roman dar şi infleunţele moralizatoare ale canoniştilor.

El a fost definit în Codul civil francez de la 1804 într-o perioadă aflată subtotala influenţă a teoriei contractualiste elaborată de Jean Jaques Rousseau potrivitcăreia contractul este cel care explică întregul sistem juridic. Omul este fundamentalliber, astfel că dacă el este obligat faţă de alţii, este numai pentru că el a vrut şi doar

Fasurt istoric

Fcontractul

17

în măsura în care a vrut. Este ceea ce în dreptul civil se numeşte principiulautonomiei de voinţă.

Evoluţia ulterioară a teoriei contractului este dominată de căutarea unuiechilibru între excesul liberalismului exacerbat şi tendinţa dirijismului contractual.

Definiţia şi clasificarea contractelor.Definiţia contractului. Potrivit art. 942 din Codul civil “Contractul este

acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii unraport juridic”. Aşa cum se remarcă de literatura juridică, deşi Codul nostru civil estede inspiraţie franceză, totuşi definiţia dată contractului de cele două coduri estediferită. Codul civil francez defineşte contractul ca fiind “convenţia prin care una saumai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe persoane să dea, să facă sausă nu fac un anumit lucru ». Prin urmare, în timp ce legiuitorul român nu distingeîntre noţiunea de contract şi cea de convenţie, Codul Napoleon, mai preocupat denuanţe, priveşte contractul ca o specie a convenţiei. In consecinţă, o parte a doctrineinoastre de drept civil, plecând de la definiţia dată de Codul civil, consideră cănoţiunea de contract şi cea de convenţie sunt sinonime10 Practica judecătoreascădeasemeni, foloseşte cele două noţiuni în egală măsură spre a desemna acelaşi lucru.Dimpotrivă, sunt autori care contestă această similitudine .

In ce ne priveşte, considerăm că rigoarea care trebuie să caracterizeze oricedemers doctrinar, trebuie să aibă în vedere toate nuanţele, astfel că distincţia ni separe utilă pentru că ea acoperă o diferenţă efectivă între cele două noţiuni. Nu oriceconvenţie poate fi calificată un contract propriu zis. Sunt şi convenţii încheiate dincurtoazie, în care părţile nu au reprezentarea unei legături atât de puternice cum estecontractul, lege a părţilor, în care scopul nu este acela de a crea raporturi juridicepropriu zise. Vom defini contractul ca fiind acea convenţie prin care părţile se leagă juridicîn scopul producerii anumitor efecte concretizate în naşterea, modificarea saustingerea de obligaţii civile.

Evoluţia concepţiei despre contract. Deşi adesea contractul este privit ca uninstrument imuabil moştenit din dreptul roman, nu se poate nega influenţa pe care oexercită ideile filosofice şi economice ale fiecărei epoci istorice pe care a traversat-odreptul civil. Revoluţia franceză a marcat triumful ideii de libertate privită ca un remediu altuturor relelor. In plan juridic spiritul epocii care a dominat întregul veac XIXconsidera că omul se poate lega contractual de un altul tocmai pentru că este liber.Odată cu dezvoltarea capitalismului, interesele comerciale determină o creştere aimportanţei contractului. Cu toate acestea se constată că libertatea individuală poateda naştere la o serie de efecte inechitabile. Ardoarea cu care s-a afirmat liberateacontractuală este reconsiderată. Nevoile sociale impun elaborarea unor noireglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun. Acest recul al contractuluiînseamnă o reconsiderare a acestuia şi nicidecum o diminuare a importanţei sale.Dimpotrivă, contractul rămâne principalul izvor de obligaţii.

Clasificarea contractelor este o operaţie logică de grupare a acestora în raportde mai multe criterii. Realitatea contractuală este extrem de variată. Pe lângă tipuriclasice de contracte cunoscute de secole, apar figuri contractuale noi determinate denevoi din ce în ce mai complexe. Legiuitorul lasă deschisă posibilitatea părţilor de a-şi amenaja raporturile în funcţie de interesele generate de schimbările din viaţaeconomică şi socială.

Fdefiniţia

contractului

Fclasificareacontractelor

18

Clasificarea contractelor după conţinutul lor în contracte sinalagmatice şicontracte unilaterale.

Contractele sinalagmatice sunt acele contracte care dau naştere la obligaţiireciproce între părţi, fiecare dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii reciproce. Deexemplu, contractul de vâzare cumpărare este sinalagmatic pentru că, atât vânzătorulcât şi cumpărătorul au drepturi şi obligaţii reciproce: vânzătorul are dreptul de aprimi preţul pentru lucrul vândut dar şi obligaţia de a preda acel lucru, în timp cecumpărătorul are dreptul de a primi lucrul vândut dar şi obligaţia de a plăti preţulconvenit.

In cadrul contractelor sinalagmatice trebuie să distingem contractelesinalagmatice imperfecte, cele care la început sunt unilaterale dar ulterior devinsinalagmatice. Este cazul contractului de depozit gratuit la care doar depozitarul areobligaţia de a restitui bunul în condiţiile stipulate. Atunci când el a făcut anumitecheltuieli pentru conservarea bunului lăsat în depozit, poate pretinde daune interese(despăgubiri ) pentru prejudiciul suferit. Din unilateral, contractul devinesinalagmatic dar imperfect pentru că obligaţia deponentului de a despăgubi pedepozitar nu izvorăşte din natura contractului ci dintr-un fapt posterior încheierii lui,anume efectuarea de cheltuieli. La fel, contractul de gaj, de mandat, precum şicomodatul.

Contractele unilaterale sunt cele care dau naştere la obligaţii doar pentru unadintre părţi, cealaltă fiind doar titulara de drepturi. Astfel, contractul de împrumut dănaştere doar la obligaţia împrumutatului de a restitui la termenul convenit sumaîmprumutată; contractul de mandat gratuit naşte obligaţii doar pentru mandatar etc.Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral. In timp cecontractul unilateral, deşi naşte obligaţii în sarcina unei singure părţi, presupune unacord de voinţă, cum este cazul donaţiei, actul juridic unilateral este rodul uneisingure voinţe, cum este cazul legatului, opţiunii succesorale, recunoaşterii filiaţieietc.

Interesul clasificării este dat de următoarele efecte speciale la carecontractele sinalagmatice dau naştere: - obligaţiile reciproce ale părţilor constituie cauza acestora, suportul lorjuridic, ceea ce face ca o parte să nu poată pretinde executarea obligaţiei de cătrecealaltă parte, aceasta din urmă putând invoca excepţia neîndeplinirii contractului(exceptio non adimpleti contractus). Partea care şi-a executat obligaţiile sau caredovedeşte că este gata să le execute poate cere rezoluţiunea contractului dacă celalaltăparte refuză să execute obligaţia derivând ex contractu; - dacă una dintre părţi nu-şi poate executa obligaţia contractuală datorită unuicaz de forţă majoră, celalaltă parte este liberată de obligaţia sa pentru că riscul încontracte îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori). Lacontractele unilaterale chestiunea nu se pune, pierderea aparţinând invariabil uniculuicreditor al obligaţiei care este, după caz, mandatarul, deponentul etc; - sub aspect probator, înscrisul constatator al contractului sinalagmatic trebuieîntocmit în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare sunt.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi : contracte cu titluoneros şi contracte cu titlu gratuit. - Contracte cu titlu oneros sunt cele în care fiecare dintre părţile contractanteurmăreşte un folos, un interes : contractul de vânzare-cumpărare, contractul delocaţiune, tranzacţia, etc.

FClasificareacontractelor

după conţinut

FClasificareacontractelordupă scopul

urmărit de părţi

19

- Contractele cu titlu gratuit sunt cele care se încheie exclusiv în interesuluneia dintre părţi, fără ca aceasta să dea sau să facă ceva. La rândul lor contratele cutitlu gratuit se împart în liberalităţi şi contracte de binefacere. Liberalităţile presupundiminuarea patrimoniului celui care se obligă, cum este cazul donaţiei iar contractedezinteresate de binefacere ) sunt cele prin care, cel ce se obligă, nu-şi diminueazăpatrimoniul prin prestaţia la care s-a obligat. Exemple: comodatul (împrumutul defolosinţă), mandatul gratuit, contractul de depozit.

Interesul clasificării este dat de regimul juridic diferit al celor douăcategorii de contracte. La contractele cu titlu oneros, răspunderea debitorului seapreciază mai sever. Condiţiile contractelor cu titlu gratuit sunt mai numeroase,legiuitorul avertizând prin acestea pe dispunător de semnificaţia actului încheiat.Bunăoară, donaţia nu se poate încheia legal decât în formă autentică. Contracteledezinteresate sunt de regulă făcute în considerarea persoanei gratificate, sunt decicontracte intuitu personae. Acţiunea pauliană (revocatorie) poate fi mai uşorpromovată la contractele cu titlu gratuit decât la cele cu titlu oneros, pentru că, întimp ce la cele cu titlu gratuit beneficiarul tinde să conserve un câştig ( certat delucro captando,) la contractele cu titlu oneros, dobânditorul tinde să evite o pagubă (certat de damno vitando ).

Clasificarea contractelor după întinderea prestaţiilor la care părţile seobligă: contracte comutative şi contracte aleatorii.

- Contracte comutative sunt cele la care întinderea prestaţiilor se cunoaşte dela început ele fiind ab initio determinate. De exemplu: contractul de vânzarecumpărare, contractul de locaţiune, dau naştere la obligaţii a căror întindere estecunoscută părţilor la încheierea lor.

- Contracte aleatorii sunt cele la care întinderea prestaţiilor uneia dintre părţidepinde de evenimente incerte, astfel încât şansele de câştig ale uneia şi de pierdereale celeilalte nu sunt cunoscute la încheierea contractului. Un exemplu tipic estecontractul de asigurare, unde şansa de câştig a asigurătorului constă în neproducereacazului asigurat. Dimpotrivă, producerea sinistrului la scurtă perioadă de timp, facedin asigurat un câştigător. La contractul de întreţinere, dacă creditorul obligaţiei deîntreţinere moare la scurtă vreme după încheierea contractului, şansa este acumpărătorului, în timp ce dacă întreţinutul are o viaţă lungă, debitorul pierde pentrucă este posibil ca plata sa să depăşească mult valoarea bunului dobândit.

Interesul clasificării. In timp ce contractele aleatorii nu pot fi anulate pentrucazuri de leziune, cele comutative sunt susceptibile de a fi atacate pentru astfel demotive în condiţiile legii.

Clasificarea contractelor după modul lor de formare: contracteconsensuale, contracte reale şi contracte solemne. - Contracte consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de voinţeal părţilor (Solo consensus obligat),fără îndeplinirea vreunei formalităţi.

- Contracte solemne sunt cele pentru a căror încheiere valabilă este necesar caacordul de voinţe să fie exprimat într-o anumită formă. Astfel, contractul de donaţie,contractul de ipotecă, vânzarea cumpărarea terenurilor, sunt contracte ce nu pot fiîncheiate legal decât în formă autentică. Contracte reale sunt cele pentru a cărorformare este necesară, pe lângă acodul de voinţă şi remiterea materială a bunului ceface obiectul acestora. Din această categorie fac parte împrumutul de consumaţie,comodatul, gajul şi contractul de transport.

Interesul clasificării constă în principal, în determinarea momentuluiîncheierii contractului care este diferit: la contractele consensuale acest moment este


după întindereaprestaţiilor


după modul deformare

20

situat la data acordului de voinţe, la cele reale, la data remiterii bunului, iar la celesolemne, la data încheierii contractului în forma cerută de lege.

Clasificarea contractelor după modul lor de executare: contracteinstantanee, contracte cu execu]ie succesivă.

Contractele instantanee (cu executare imediată ) sunt cele care se execută înacelaşi timp, de regulă în chiar momentul încheierii lor, cum este cazul contractuluide vânzare cumpărare, la care vânzătorul transmite dreptul de proprietate iarcumpărătorul plăteşte preţul în momentul încheierii contractului. - Contractele cuexecuţie succesivă sunt cele care dau naştere la obligaţii ce se execută în timp, fiecontinuu, fie succesiv. Exemple: contractul de întreţinere, contractul de rentă viageră,contractul de locaţiune, contractul de asigurare, contractul de societate. La toateacestea, durata este un element constitutiv al convenţiei. Locatarul are obligaţia caperiodic să plătească locatorului chiria, debitorul obligaţiei de întreţinere îşiîndeplineşte obligaţiile asumate periodic prin prestarea întreţinerii, etc.

Interesul clasificării constă în regimul juridic diferit al celor două categoriide contracte : - neexecutarea obligaţiilor de către una dintre părţi se sancţionează curezoluţiunea, în cazul contractelor cu executare instantanee şi cu rezilierea, în cazulcontractelor cu executare succesivă. Un contract cu execuţie succesivă nu va putea fidesfiinţat ex tunc, din chiar momentul încheierii lui. Intre data încheierii şi data lacare se pune problema desfiinţării, contractul şi-a consumat o parte din efecte:locatarul a locuit în imobil, creditorul întreţinerii a primit o parte din prestaţiiledatorate de debitor, etc. De aceea, astfel de contracte sunt supuse rezilierii, sancţiuneaoperând pentru viitor, ex nunc, lăsând neafectate efectele deja produse; - în timp cecontractele cu executare instantanee nu pot fi revocate prin voinţa uneia dintre părţi,anumite contracte cu executare succesivă pot fi revocate, în cazuri prevăzute de lege :contractul de locaţiune, contractul de societate ;

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu reglementate: contractenumite şi contracte nenumite. Distincţia se bucură de o îndelungată tradiţie. Indreptul roman clasic, contractul nu avea forţă obligatorie decât dacă era numit, adicăexpres reglementat. Celelalte contracte nu aveau eficienţă potrivit regulii Ex nudopacto, non nascitur actio. Ulterior, contractele devin obligatorii în măsura în carecealaltă parte şi-a executat obligaţiile, graţie a acţiunii praescriptis verbis.

Contracte numite sunt aşadar, cele reglementate şi nominalizate, fie de Codulcivil, fie de alte legi speciale. Astfel de contracte sunt: contractul de vânzarecumpărare, locaţiunea, mandatul, depozitul, contractul de societate, de asigurare, deipotecă, etc.

Contracte nenumite sunt cele care nu sunt reglementate de lege. In temeiullibertăţii contractuale, părţile au putinţa încheierii oricăror contracte, înserând clauzedintre cele mai variate care pot să nu corespundă unui anumit tip de contract, dintrecele care beneficiază de reglementare expresă. Contractul de întreţinere, care este ovânzare cumpărare cu clauză de întreţinere, este un astfel de contract. Preţul vânzăriiîl poate constitui o sumă de bani şi prestarea unei întreţineri care constă în asigurareavânzătorului creditor a celor trebuincioase traiului şi uneori, suportarea cheltuielilorde înmormântare a acestuia. In practică se pot încheia contracte de vânzare doar înschimbul întreţinerii.

Interesul clasificării constă în determinarea legii aplicabile. In timp cecontractelor numite li se aplică regulile speciale prevăzute de lege, contractelornenumite li se aplică regulile generale ale contractului cât şi regulile tipului decontract înrudit. Astfel, contractului de întreţinere, caracterizat ca o specie a


după modul deexecutare


după modul dereglementare

21

vânzării, i se aplică regulile acestuia din urmă. In practică, deseori, calificareacontractului se face prin interpretarea clauzelor spre a se determina voinţa reală acontractanţilor.

Clasificarea contractelor după efectele lor: contracte constitutive, contracte translative şi contracte declarative. - Contracte constitutive sunt cele prin care se crează drepturi şi obligaţii carenu existau anterior, cum este cazul contractului de ipotecă, de gaj.

- Contracte translative sunt cele prin care se strămută un drept dintr-unpatrimoniu într-altul, cum este cazul contractului de vânzare cumpărare.

- Contracte declarative de drepturi sunt cele prin care se consolideazădrepturi preexistente încheierii lor. Tranzacţia este exemplul tipic. Prin ea serealizează, bunăoară, o împărţire a bunurilor succesorale, o ieşire din indiviziune încondiţiile în care drepturile părţilor s-au născut anterior, la data deschideriisuccesiunii celui care a lăsat moştenirea. Ea produce efecte juridice ex tunc, dinmomentul naşterii dreptului, succesorul fiind considerat că a dobândit aceste drepturila data deschiderii succesiunii, care este data decesului autorului.

Clasificarea contractelor după modul cum se exprimă voinţa părţilor încontracte negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii sau forţate.

Contracte negociate sunt cele ale căror clauze sunt negociate de părţi în fazaprecontractuală, fără a li se impune vreo obligaţie. Din această categorie fac partemajoritatea contractelor.

Contracte de adeziune sunt cele care au clauzele stabilite de una dintre părţilecontractante fără posibilitatea ca ele să fie discutate, negociate, ceea ce face ca ele săfie ori acceptate şi contractul să fie încheiat, ori ca ele să nu fie acceptate şi contractulsă nu fie încheiat. In aceste cazuri oferta se adresează, de regulă, publicului.Bunăoară, împrumutul bancar se face în condiţiile prestabilite de fiecare bancă înparte.

Contracte obligatorii sunt cele care sunt impuse, contractanţii fiind obligaţi săle încheie, ele fiind destinate a apăra interesele acestora, interesele unor terţepersoane ori interese sociale, cum este cazul contractelor de asigurare obligatoriepentru proprietarii de autovehicule.

Clasificarea contractelor în contracte interne şi contracte internaţionale.Codul civil reglementează exclusiv contractele interne, cele ale căror

elemente (locul încheierii, locul executării obligaţiilor, naţionalitattea şi rezidenţapărţilor) sunt localizate în interiorul frontierelor româneşti. Dezvoltarea schimburiloreconomice face din ce în ce mai frecvente contractele internaţionale. Esteinternaţional contractul care cuprinde un element de extraneitate adică are legătură cudouă ordini juridice diferite.


după efectul lor

FClasificareacontractelordupă voinţa

părţilor

F

22




Hamangiu, 2007;








Dreptul unilateral ca izvor de obligaţii.

23

TEMĂ DE REFLECŢIE

Descrieţi contractele cu titlu oneros şi contractele cu titlu gratuit.



1. Contractul unilateral presupune:a. o singură manipulare de voinţăb. un acord de voinţă prin care doar una dintre părţi îşi asumă obligaţiic. o manifestare de voinţă a ambelor părţi contractuale

2. Contractele comutative sunt:a. contractele la care întinderea drepturilor şi obligaţiilor este cunoscută la

încheierea lorb. contractele care dau naştere la obligaţii reciprocec. contractele în care drepturile şi obligaţiile părţilor se vor schimba

3. Contractele nenumite sunt:a. contractele care nu sunt de legeb. contractele care, deşi nu sunt reglementate de lege sunt necunoscutec. contractele necunoscute de lege şi jurisprudenţă


1. b.

2. a.

3. b.

24

CAPITOLUL IIIFORMAREA CONTRACTULUI


Cuprins

� Oferta de contract.� Acceptarea contractului.� Antecontractul.� Momentul încheierii contractului.� Locul încheierii contractului.� Excepţii specifice contractelor sinalagmatice.� Rezoluţiunea.� Rezilierea contractului.� Riscurile contractului.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind cele douămanifestări individuale de voinţă : oferta de contract şi acceptareacontractului.

� Obiective operaţionale: Examinarea momentului şi locului undese încheie contractul pentru a vedea când şi unde se nasc efectelescontate de părţi.

= 3 ore

25

CAPITOLUL IIIFORMAREA CONTRACTULUI

Oferta de contractNoţiune. Oferta de a contracta este propunerea ( policitaţiunea ) pe care o face

o persoană altei persoane sau publicului, în condiţii determinate, de a se încheia uncontract pentru care simpla acceptare este suficientă pentru formarea sa legală. Ofertapoate fi expresă, sau tacită, după cum ea care rezultă dintr-o declaraţie scrisă sauverbală, dintr-o atitudine concretă sau din simpla tăcere semnificativă. Pentru că oriceofertă presupune o iniţiativă, este greu de apreciat că simpla tăcere poate îndepliniacest rol. Exemplele care se dau frecvent în doctrină, anume prezenţa taxiului înstaţia special amenajată cu aparatul liber şi şoferul la volan sau a mărfurilor expuse cupreţul afişat în vitrinele magazinelor, nu sunt oferte tacite ci tot exprese dar în modrudimentar.

Oferta simplă este aceea care nu este însoţită de vreun element susceptibil demodificare spre deosebire de oferta afectată de modalităţI ( termen sau condiţie ).

Oferta colectivă este cea făcută unor persoane nedeterminate, cum este cazulpromisiunii publice de recompensă, expunerea de către comerciant a mărfii cuafişarea preţului etc.

Condiţii. Pentru că oferta reprezintă o manifestare de voinţă, ea trebuie săîndeplinească, mai întâi, toate condiţiile de validitate a actului juridic.Deosebit de acestea, oferta trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii speciale:

Să fie reală, adică să nu lase nicio îndoială despre existenţa ei. Oriceexprimare, expresă sau tacită a consimţământului de a încheia un contract trebuie săcorespundă voinţei interne a ofertantului de a se obliga efectiv. Orice ofertă făcută dincurtoazie, în glumă, sau de circumstanţă, nu este producătoare de efecte.

Să fie precisă. O declaraţie de voinţă nu constituie ofertă dacă nu estesuficient de precisă, adică dacă nu cuprinde clazele esenţiale ale contractului ceurmează a fi încheiat. Chiar dacă oferta este făcută printr-o simplă expunere sprevânzare, ea trebuie să cuprindă preţul şi modalitatea de plată.

Să fie fermă. Oferta este considerată fermă atunci când simpla acceptare a eise încheie contractul. Nu este fermă oferta făcută cu rezerva acceptării condiţiei carerăstoarnă situaţia făcând din destinatar un ofertant, astfel că acceptarea urmeazădrumul invers către ofertant. Ea poate fi implicită atunci când rezultă din naturacontractului ce urmează a fi încheiat.

Forţa obligatorie a ofertei trebuie privită în raport de persoanele cărora esteadresată. Dacă ea este adresată unei persoane prezente, care se află în acelaşi loc cuofertantul şi nu s-a prevăzut un termen înăuntrul căruia ar urma să fie acceptată,oferta obligă pe ofertant numai dacă a fost de îndată acceptată. Dacă oferta prevedeun termen, ofertantul este ţinut s-o menţină înăuntrul acestuia. Când oferta esteadresată unei persoane absente, ofertantul este ţinut s-o menţină înăuntrul termenului,dacă oferta este însoţită de termen, iar dacă nu s-a prevăzut un termen, ofertantul vatrebui s-o menţină “un termen necesar schimbului propunerii şi acceptării, dupănatura contractului” . Literatura juridică se pronunţă că timpul înăuntrul căruiaofertantul este ţinut de oferta sa trebuie să fie rezonabil care este determinat conformuzanţelor.70 Dacă oferta este adresată unei persoane aflate la depărtare, ea poate firevocată până când a ajuns la destinatar, cu condiţia ca revocarea să ajungă înainteaofertei. Dacă oferta a avut termen şi destinatarul n-a acceptat-o, oferta devine caducă.

Fnoţiune

Fcondiţii

26

In situaţia revocării ofertei de către ofertant înăuntrul termenului, va fi angajatărăspunderea acestuia.

Răspunderea ofertantului pentru revocarea intempestivă a ofertei. Dacăexistă unanimitate în a se considera că revocarea intempestivă a ofertei de cătreofertant obligă pe ofertant, discuţiile se poartă asupra calificării juridice a acestuiizvor de obligaţii, fiind emise mai multe teorii.

Teoria actului juridic unilateral71 consideră că oferta reprezintă omanifestare de voinţă unilatereală, deci act juridic unilateral, care produce efecte,anume obligaţia ofertantului de nu şi-o revoca înăuntrul termenului. I se reproşeazăacestei teorii faptul că actul juridic unilateral nu este prevăzut de Codul civil ca izvorde obligaţii, excepţiile fiind de strictă interpretare.

Teoria antecontractului.72 Potrivit acesteia, oferta este de natură contractuală,între ofertantul care a prevăzut un termen pentru menţinerea ofertei şi destinatar s-arfi încheiat un antecontract prin care ofertantul îşi asumă, pe lângă fondul ofertei şiobligaţia de a-şi menţine oferta în cadrul termenului, obligaţie pe care destinataruleste prezumat că ar fi acceptat-o. Teoria n-a fost acceptată pe bună dreptate, pentru căacceptarea destinatarului este cel puţin îndoielnică, ceea ce face să nu se poată vorbide un acord de voinţe specific şi antecontractului.73

Teoria răspunderii delictuale. Autorii teoriei consideră că retragereaintempestivă a ofertei reprezintă un veritabil delict civil care declanşează răspundereadelictuală a ofertantului pentru prejudiciul suferit de destinatar de fapta culpabilă aofertantului. Intr-o variantă a acestei teorii, se vorbeşte de abuzul de drept, teoriecătre care tinde, în mare parte, doctrina franceză. Se consideră că revocarea ofertei decătre ofertant este un drept al acestuia care poate fi exercitat până în momentul cândea ajunge la destinatar. Din acest moment, revocarea devine un abuz de drept. Ca unmod de reparare sui generis a prejudiciului, s-a propus ca instanţele de judecată săpoată decide, în raport de datele fiecărei speţe în parte, că a fost încheiat contractul.74

Punct de vedere. In ce ne priveşte, considerăm că nu se poate susţine nicicumexistenţa antecontractului, prezumţia de acceptare de către destinatar a obligaţieisubsecvente pe care şi-o asumă ofertantul fiind o construcţie artificială, fără niciuntemei, ştiut fiind că prezumţiile legale sunt doar cele expres reglementate iar apelul lao simplă prezumţie a judecătorului pentru a califica o operaţie juridică, este cel puţinneinspirat. Nici teoria abuzului de drept nu poate fi primită pentru că două suntizvoarele ce ar putea fi invocate în sistemul Codului civil: delictul şi contractul.Abuzul de drept nu aduce nimic nou de vreme ce el însuşi nu poate fi calificat decâtdelict. Nu i se poate contesta ofertei calificarea de act juridic unilateral. Intr-adevăr,de lege lata, oferta nu este izvor de obligaţii dar nu este singurul caz, în discţie fiindţi alte acte juridice unilaterale. De aceea, de lege ferenda, disputa ar pute fi tranşatăprin a i se recunoaşte ofertei această calificare de act juridic unilateral şi deci izvor deobligaţii civile.

Acceptarea contractuluiNoţiune. Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului de a

încheia contractul în condiţiile stabilite prin ofertă.Condiţii. Acceptarea trebuie să respecte condiţiile oricărui act juridic.

Deosebit de aceasta, i se cere:Să fie pură şi simplă adică destinatarul să accepte oferta în condiţiile propuse

de ofertant, pentru că, dacă, primind oferta, acceptantul face propuneri de clauze noi,aceasta echivalează cu o nouă ofertă pe care, de această dată, o face destinatarul,urmând ca ea să parcurgă itinerarul invers.

Facceptarea

contractului

27

Să fie făcută de persoana căreia i-a fost adresată oferta, în cazul când ofertas-a adresat unei persoane determinate. Când oferta a fost făcută în public, acceptareapoate fi făcută de orice persoană.

Să fie neîndoielnică, precum oferta, aplicându-se regula Ubi eadem estratio, eadem solutio debet esse.

Să nu fie tardivă, adică să nu intervină după revocarea ofertei sau după ce eaa devenit caducă. Acceptarea expresă reprezintă regula datorită certitudinii pe care opresupune orice manifestare neechivocă de voinţă. Este expresă acceptarea carerezultă dintr-un înscris, din cuvinte, dintr-un gest care, conform uzanţelor, reprezintăacceptare. De exemplu, ridicarea mâinii în cadrul vânzării la licitaţie este un geststatornicit prin uzanţe ca fiind o acceptare a unui anumit preţ.

Acceptarea tacită. Tăcerea, prin ea însăşi, nu valorează acceptare datorităcaracterului său echivoc. Sunt însă o serie de situaţii în care tăcerea estesemnificativă, acceptarea rezultând dintr-o atitudine care nu lasă nici-o îndoialădespre acordul de voinţă încheiat, legitimând aplicarea principiului Qui tacet,consentire videtur (Cine tace este presupus că a acceptat): - reînoirea locaţiunii prin tăcerea locatorului, prevăzută de art. 1437 C. civ.potrivit căruia “după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacălocatarul rămâne şi este lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînoită “(tacita reconductio );

- când oferta se face în interesul exclusiv al destinatarului, se consideră cătăcerea acestuia echivalează acceptare. Se poate spune că soluţia este o aplicaţie aaltui principiu de interpretare în convenţii In dubio pro reo ( în caz de dubiu,interpretarea se face în favoarea celui care se obligă );

- când părţile au convenit prin antecontract că tăcerea valorează acceptare;- când potrivit obiceiului, tăcerea semnifică acceptare.Antecontractul.Noţiune. Antecontractul este convenţia prin care părţile stabilesc condiţiile

esenţiale ale contractului, obligându-se a-l încheia la o dată ulterioară. Majoritateaautorilor, definind antecontractul, se referă la încheierea “în viitor » a contractului.Ne permitem a propune sintagma “la o dată ulterioară” pentru că: pe de o parte, avorbi de încheierea în viitor a contractului, ni se pare că obligaţia de a face nu estesuficient de bine determinată. Or, se ştie, obiectul oricărei convenţii trebuie să fiedeterminat. Pe de altă parte, dacă am lăsa deschisă posibilitatea ca viitorul contract săfie încheiat oricând în viitor, s-ar putea susţine că soluţia contravine certitudiniiraporturilor juridice. De altfel, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, întâlnite înpractică, părţile au grija de a conveni această dată viitoare, tocmai pentru evitareaunor consecinţe nedorite. Astfel, dacă dreptul creditorului obligaţiei de a face este undrept de creanţă, ne-am putea întreba de când începe să curgă termenul deprescripţie? Mai mult, cât timp produce efecte antecontractul, dacă părţile n-o spun?

Particularitatea antecontractului. Motivele pentru care contractul nu seîncheie imediat, părţile recurgând la formula antecontractului pentru a se asigurareciproc că el va fi totuşi realizat, sunt diverse. De exemplu, vânzarea unui imobilpresupune procurarea unor înscrisuri şi efectuarea unei documentaţii de înstrăinare,operaţii care presupun timp, apoi, pentru că nu este lămurită situaţia juridică a unorbunuri, ceea ce presupune, în prealabil vânzării, un proces, fie de revendicare, încazul în care bunul se află în mâinile altei persoane sau chiar ieşirea din indiviziunedacă bunul face parte dintr-o moştenire. Prin urmare, antecontractul se concretizează

Fantecontractul

28

într-un acord de voinţe privind obiectul contractului şi condiţiile acestuia, urmând caîncheierea efectivă a acestuia să fie făcută în viitor, la o dată, care de regulă, esteconvenită. El dă naştere exclusiv la obligaţia de a face contractul.

Antecontractul poate fi, atât bilateral, ambele părţi obligându-se reciproc săîncheie contractul, cât şi unilateral, când doar o parte, debitor al obligaţiei de a face,se obligă faţă de creditorul aceleaşi obligaţii să încheie contractul.

Natura juridică a promisiunii unilaterale de contract. In privinţapromisiunii unilaterale de contract a fost exprimată opinia potrivit căreia ea este un“act juridic complex, sui generis, care nu poate fi încadrată nici în categoria actelorjuridice unilaterale şi nici în marea clasă a contractelor” 76. Autorul pleaă de lapremiza că promisiunea unilaterală de contract încorporează două operaţiuni juridiceconexe: una principală, oferta, act unilateral de voinţă, iar cealaltă, convenţională,accesorie, în care beneficiarul este creditor al dreptului de opţiune faţă de promitent.Beneficiarul nu şi-a asumat nicio obligaţie juridică ci şi-a păstrat intactă libertateacontractuală de a opta, fie pozitiv, fie negativ, la data prevăzută în promisiuneafăcută.

Delimitarea ofertei de antecontract. Intre ofertă şi antecontract există o seriedeosebiri: în timp ce oferta poate fi revocată, în condiţiile arătate mai sus,antecontractul nu poate fi revocat unilateral ci doar prin mtuus dissensus; ofertadevine caducă prin moartea sau incapacitatea ofertantului, în timp ce antecontractulnu;78răspunderea pentru nerespecrarea ofertei este, de lege lata, delictuală, `n timp cerăspunderea pentru nerespectarea antecontractului este contractuală ( ex contractu ).

Momentul încheierii contractului.Interesul determinării. Determinarea momentului încheierii contractului se

pune doar în ipoteza încheierii sale între persoane absente şi prezintă un deosebitinteres practic. Mai întâi, la acest moment se apreciază îndeplinirea condiţiilor decapacitate a părţilor, existenţa viciilor de consimţământ, cauzele de nulitate, din acestmoment încep să curgă termenele de prescripţie cât şi cele convenţionale. Pe de altăparte, transferul proprietăţii la bunurile certe se realizează în acest moment şi odată cuel se transmite şi riscul pieirii fortuite potrivit principiului Res perit domino.Momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă în cazul conflictului delegi în timp.

Teorii privitoare la momentul încheierii contractului. Cât priveştecontractul încheiat între persoane prezente, momentul încheierii nu pune probleme, elfiind cel în care s-a realizat acordul de voinţă. Dificultăţi ridică contractele încheiateprin corespondenţă. Pentru determinarea acestui moment, trebuie să distingem.In cazul contractelor sinalagmatice au fost propuse următoarele sisteme după totatâtea teorii:

Teoria emisiunii sau a declaraţiunii acceptării consideră încheiat înmomentul când acceptantul se hotărăşte să accepte oferta. Acest sistem prezintădezavantajul relativităţii acestui moment, căci hotărârea acceptantului, fiindsubiectivă, este greu de probat. Pe de altă parte, câtă vreme ofertantul n-a primitacceptarea, cele două voinţe nu s-au întâlnit şi deci nu s-a realizat acordul de voinţe.

Teoria expedierii ateneuează incovenientele primului sistem, considerând camoment al încheierii contractului cel în care acceptantul expediază acceptarea chiardacă ea n-a ajuns la ofertant. Sistemul prezintă dezavantajul că acceptarea poate fioricând revocată înainte de ajunge la ofertant. Pe de altă parte, ofertantul n-ar cum şticare este data la care acceptantul a expediat declaraţia de acceptare.

Fmomentulîncheierii

contractului

29

Teoria recepţiunii, consideră contractul încheiat la data când acceptarea aajuns la adresa ofertantului. Si acest sistem prezintă dezavantajul că nu este sigurădata când ofertantul a primit efectiv acceptarea, el putând fi absent.

Teoria informaţiunii, consideră contractul încheiat în momentul cândofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Acest sistem este preferabil nu doarpentru că este agreat de dreptul nostru 78 pentru că este cel mai raţional pentru căimportant este de a avea o cât mai mare certitudine că cele două voinţe s-au întâlnit şicum poate fi mai bine probat acordul de voinţe.

Momentul încheierii contractului unilateral. La contractele unilateralesoluţia o găsim în art. 38 C. com. « propunerea este obligatorie îndată ce ajunge lacunoştinţa părţii căreia este făcutâ”. Este instituită prezumţia relativă , juris tantum,potrivit căreia oferta a fost acceptată de destinatar la momentul primirii. Ea arevaloare de principiu în această materie pentru că legea poate institui şi un alt moment,cum este cazul donaţiei la care art. 814 alin. 2 C.civ. dispune că declaraţia deacceptare a donaţiei, care trebuie să fie autentică, trebuie comunicată donatorului întimpul vieţii acestuia.

Locul încheierii contractuluiInteresul determinării. Din punctul de vedere al dreptului internaţional

privat forma contractelor este cârmuită de legea locului unde a fost încheiatcontractul ( Locus regit actum ). Convenţia de la Roma din 17 iunie 1980 privindlegea aplicabilă obligaţiilor contractuale intrată în vigoare la 1 aprilie 1991 prevede înart. 9 “că în situaţia părţilor care se găsesc în ţări diferite, contractul este valabil cândforma sa respectă condiţiile impuse de una dintre aceste ţări, de unde nevoia de adetermina locul încheierii contractului.” Pe de altă parte, din punctul de vedere al dreptului procesual civil, competenţateriotorială este determinată în raport de locul încheierii contractului.

Determinarea locului încheierii contractului se face diferit după cum părţilesunt prezente sau absente. Intre persoanele prezente determinarea locului contractului nu pune probleme, elsituându-se acolo unde a avut loc acordul de voinţă.Intre absenţi: contractele sinalagmatice sunt considerate încheiate acolo undeofertantul primeşte corespondenţa; cele încheiate prin telefon, locul încheierii este celde unde vorbeşte ofertantul.

Excepţii specifice contractelor sinalagmatice.Excepţia neîndeplinirii contractului. (Exceptio non adimpleti

contractus)Noţiune. In principiu, prestaţiile contractuale trebuie executate simultan. De

exemplu, cumpărătorul trebuie să plătească preţul vânzării în acelaşi timp cu primireabunului vândut. Dată fiind reciprocitatea obligaţiilor ce se nasc din contractelesinalgamatice, una dintre părţile contractului poate refuza îndeplinirea obligaţiilor pecare şi le-a asumat dacă partea care pretinde executarea nu şi-a executat-o pe a sa orinu face dovada că este gata să o facă.111

Origine. Deşi formulată în limba latină, exceptio non adimpleti contractusnu-şi trage oringinea în textele dreptului roman, unde cel chemat să executecontractul putea opune doar exceptio doli al cărui domeniu nu se limita la contractelesinalagmatice. Excepţia neîndeplinirii contractului este o creaţie a canoniştilor şiglosatorilor ca o aplicaţie a principiului Non servanti fidem non est fides servanda .O parte nu poate pretinde o prestaţie dacă el însuşi nu-şi execută obligaţia corelativăfaţă de partenerul său.

Flocul încheierii

contractului

Fexcepţia

neîndepliniriicontractului

30

Codul civil nu recunoaşte de principiu această excepţie ci doar o aplică lacontractele sinalagmatice. Dintre aplicaţiile concrete invocăm art. 1322 C. civ.potrivit căruia “vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nuplăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată” .

Natură juridică şi funcţii. Excepţia neîndeplinirii contractului îndeplineştemai multe funcţii. Ea poate fi calificată, în egală măsură, o garanţie a executăriicontractului, menită a mobiliza pe debitor să-şi îndeplinească angajamentul asumat,o sancţiune a nerespectării obligaţiilor, dar şi un mijloc de apărare acontractantului chemat să-şi execute obligaţiile. Inainte de a ne întreba de finalitateaei, excepţia este menită să apere pe debitor împotriva pretenţiilor cocontractantuluipână în momentul când acesta din urmă şi-a execut el însuşi obligaţiile corelative.Fundamentul ei stă în conceptul de cauză.

Ca şi dreptul de retenţie, excepţia neîndeplinirii contractului este expresiapropriei autorităţi a contractantului care refuză să-şi îndeplinească angajamentele,fără a cere protecţie în justiţie şi chiar fără a pune în întârziere partea căreia îi refuzăexecutarea. De aceea, s-ar putea obiecta că este o formă a justiţiei private.112 Rezervan-ar putea fi justificată pentru că există mijloace juridice de a tempera orice exagerareîn exercitarea acestui drept. Cum se ştie, orice exercitare a unui drept subiectiv pestelimitele sale obiective, cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu, reprezintă un abuzde drept , care, până la urmă, în măsura cauzării de prejudicii, poate fi calificat delictcivil, deci izvor de obligaţii civile.

Condiţii. Pentru a se putea invoca excepţia de neîndeplinire a contractului, secer întrunite câteva condiţii:

1. Obligaţiile reciproce să aibă ca temei acelaşi contract. Dacă regula este cădoar contractele sinalagmatice pot permite invocarea excepţiei, doctrina acceptă că şiîn cazul contractelor sinalagmatice imperfecte excepţia non adimpleti contractuspoate fi invocată.Este cazul acelor contracte care la început au fost unilaterale dar ulterior au devenitsinalagmatice. Exemplul cel mai frecvent este contractul de depozit, care esteunilateral. Când depozitarul face cheltuieli pentru conservarea bunului, depozituldevine sinalagmatic, depozitarul putând cere un drept de retenţie asupra bunului pânăla desdăunare.

2. Neexecutarea obligaţiilor să fie importantă, chiar dacă este parţială, adicăde natură să afecteze echilibrul contractual. Condiţia pusă are rostul de a evitaexercitarea abuzivă a dreptului de a invoca excepţia.

3. Părţile să nu fi stipulat un termen înăuntrul căruia ar urma să se executecontractul, situaţie în care obligaţiile nu mai pot fi considerate simultane.

Mod de exercitare. Expresie a justiţiei private, excepţia neîndepliniriicontractului nu este subordonată vreunei acţiuni în justiţie şi nici nu este condiţionatăde punerea în întârziere, fiind suficient ca cel care o invocă ( excipiens ) s-o opunăcocontractantului care cere executarea contractului.

Efecte. Invocarea excepţiei are efecte atât în privinţa raporturilor dintre părţi,cât şi faţă de terţi.

In relaţiile dintre părţi invocarea excepţiei suspendă executarea . Deşiexecutarea este suspendată, contractul subzistă. In măsura în care neexecutareacontractului persistă, excipiens- ul poate cere rezoluţiunea contractului. Prin urmare,această excepţie are un caracter cominatoriu prin presiunile pe care le exercită asupracocontractantului de a-şi executa propriile obligaţii contractuale.

Fcondiţii

31

Faţă de terţi, excepţia le este opozabilă. Invocarea excepţiei este opozabilăterţilor dar numai în măsura în care aceştia invocă un drept născut din contract

Rezoluţiunea.Noţiune. Potrivit art. 1020 C.civ. “condiţia rezolutorie este subînţeleasă în

contractele sinalagmatice, în cazul când una din părţi nu îndeplineşte angajamentulsău” iar , potrivit art. 1021 C. civ. :” Intr-acest caz contractul nu este desfiinţat dedrept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat, are alegerea sau săsilească celalată parte a executa convenţia, când este posibil, sau să-i cearădesfiinţarea cu daune interese” .

Plecând de la aceste texte, doctrina defineşte rezoluţiunea ca fiind “osancţiune a contractului, cu efect retroactiv ( ex tunc ) ca urmare a neexecutăriiculpabile de către debitor a obligaţiei sale” 113. Drept urmare, vor fi desfiinţateretroactiv toate contractele subscvente potrivit regulii Resoluto jure dantis resolviturjus accipientis, cu aceleaşi rezolvări a situaţiei terţilor protejaţI de buna credinţă ca şiîn cazul nulităţii contractului, în privinţa fructelor car nu vor fi restituite, privindposibilitatea invocării uzucapiunii la bunurile imobile şi a posesiei de bună credinţă încazul bunurilor mobile.

Origine. Dreptul roman nu cunoştea rezoluţiunea contractului. In cazulcontractului de vânzare cumpărare, a fost imaginată o clauză numită lex commissoria, pe care astăzi noi o numim pactul comisoriu , în temeiul căreia vânzătorul se puteaelibera de contract. Acest gen de rezoluţiune rezulta din contract. Canoniştii au fostcei care au introdus această sancţiune plecând de la principiul Frangenti fidem nonest fides servanda. Contractantul care nu putea obţine prestaţia de la partenerul său,dobândea nu doar dreptul de a invoca exceptio non adimpleti contractus dar şirezoluţiunea contractului. Numai că, pentru a obţine rezoluţiunea, contractantultrebuia să se adreseze justiţiei.

Domat enunţă regula rezoluţiunii ori de câte ori o obligaţie reciprocă n-a fostexecutată afirmând că orice contract subszistă doar câtă vreme fiecare parte îşiexecută obligaţiile sale. Redactorii Codului civil francez ataşează mai apoirezoluţiunea la condiţia rezolutorie în formula în care a fost preluată şi de Codulnostru civil.

Natură juridică şi fundament. Analiştii Codului civil consideră cărezoluţiunea este o clauză tacită , aşa cum este ea definită de lege, ceea ce face ca înipoteza neexecutării obligaţiilor de către una dintre părţi, contractul să fie automatrezolvit. In acelaşi timp, rezoluţiunea este o sancţiune de drept civil îndreptatăîmpotriva părţii care, în mod culpabil, nu-şi execută obligaţiile asumate.

Doctrina modernă fundamentează rezoluţiunea pe cauza contractului,considerându-se că, în ipoteza neexecutării contractului, obligaţia rămâne fără cauză.

Condiţiile rezoluţiunii judiciare. Pentru ca un contract să fie supusrezoluţiunii se cer îndeplinite câteva condiţii:

Neexecutarea obligaţiei de către debitor, care poate fi atât totală, putândantrena desfiinţarea întregului contract dar şi parţială , care va putea justificadesfiinţarea parţială a contractului.

Neexecutarea obligaţiei să fie imputabilă debitorului. Condiţia este fireascăavând în vedere că rezoluţiunea este o sancţiune. Dacă neexecutarea este datoratăforţei majore, ne vom situa într-o altă zonă a dreptului civil, cea a riscului încontracte.

Debitorul să fi fost pus în întârziere .

Frezoluţiunea

32

Rezoluţiunea trebuie să fie pronunţată în justiţie, condiţia fiind impusă deart. 1021, teza finală C. civ. Instanţa, examinând acţiunea, poate să aprecieze că nu seimpune soluţia gravă a rezoluţiunii, având deschisă posibilitatea de a acorda, dupăcircumstanţe, un termen de graţie înăuntrul căruia debitorul să-şi execute obligaţiile,evitând orice exces al reclamantului.

Rezoluţiunea convenţională. Spre deosebire de clauza rezolutorie care estesubînţeleasă în contractele sinalgamatice, căreia i se mai spune pact comisoriu tacit,rezoluţiunea stipulată de părţi prin contract se numeşte pact comisoriu expres care-şiare originea în ceea ce dreptul roman numea lex commissoria 114, clauza prin carepărţile conveneau desfiinţarea unui contract de vânzare cumpărare în situaţia în carecumpărătorul nu plătea preţul într-un anumit termen.

Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală în temeiul căreiapărţile convin desfiinţarea contracutlui în caz de neexecutare a obligaţiilor, aşa cumdispune şi art. 1020 C. civ, practic părţile repetând enunţurile de la art. 1020- 1021 C.civ. Rostul unui asemenea pact se justifică în acele contracte la care condiţiarezoltuorie nu este subînţeleasă, cum este cazul rentei viagere sau în cel al împărţeliiconvenţionale.

Pactul comisoriu de gradul II este cel care cuprinde o clauză potrivit căreiauna dintre părţi poate cere rezoluţiunea ori rezilierea dacă cealaltă parte nu-şi executăobligaţiile, preciându-se şi faptele care au, în concepţia părţilor, semnificaţianeexecutării obligaţiilor. In acest caz, judecătorul este îngrădit în a aprecia că oanumită conduită n-ar putea antrena desfiinţarea contractului, motiv pentru care nicitermenul de graţie nu mai poate fi acordat.

Pactul comisoriu de gradul III este clauza prin care părţile prevădposibilitatea părţii faţă de care obligaţiile n-au fost executate, de a consideracontractul desfiinţat. In acest caz, rezoluţiunea ori rezilierea se produce în temeiuldeclaraţiei unilaterale a părţii. Cu toate acestea, judecătorul va putea constata căobligaţiile au fost executate înainte de această declaraţie, menţinând contractul.

Pactul comisoriu de gradul IV este clauza prin care constractul se considerădesfiinţat de plin drept , ceea ce împiedică instanţa de judecată de a lua ea însăşimăsura desfiinţării contractului, fără a se mai pune problema punerii în întârziere,părţile renunţând practic la caracterul judiciar al rezoluţiunii ori rezilierii.

Efectele rezoluţiunii. Cătă vreme contractul n-a fost rezolvit acesta îşipăstrează caracterul său obligatoriu cu singura rezervă a situaţiei în care se invocăexcepţia neîndeplinirii contractului care suspendă efectele contractcului.

Efectele rezoluţiunii în raporturile dintre părţi. Rezoluţiunea contractuluiface ca efectele acestuia să dispară atât pentru viitor cât şi pentru trecut, contractulfiind desfiinţat retroactiv ceea ce presupune întoarcerea la statu quo ante. Dacă unadintre prestaţii a fost efectuată se consideră că s-a realizat o îmbogăţire fără justăcauză astfel că ea va fi supusă restituirii, bunul trebuind retrocedat în starea în care seafla în momentul încheierii contractului.

Efectele rezoluţiunii faţă de terţi. Ca şi la nulitate, se aplică regula Resolutojure dantis resolvitur jus accipientis cu soluţiile deja examinate în materia nulităţii (v infra nr. 174 , 179 )

Rezilierea contractului.Noţiune. Este sancţiunea desfiinţării contractelor sinalagmatice cu executarea

succesivă care produce efecte ex nunc, adică pentru viitor şi nu pentru trecut.Justificarea soluţiei constă în aceea că în cazul unor asemenea contracte, prestaţiile nupot fi restituite..

Frezilierea

contractului

33

Riscurile contractului.Noţiune. Problema riscului în contracte se pune în ipoteza în care una dintre

părţile unui contract sinalagmatic este împiedicată să-şi execute obligaţiile asumatede un caz care exclude orice culpă. Va mai putea ea să pretindă celeilalte părţi să-şiexecute obligaţiile corelative? In timp ce la rezoluţiune neexecutarea obligaţiilor esteculpabilă, antrenând sancţiunea desfiinţării contractului, riscul contractului excludede plano orice culpă a celui aflat în imposibilitatea executării.

Principiul este că ori de câte ori un caz de forţă majoră împiedică pe unuldintre contractanţi să-şi execute obligaţiile, nu doar acesta va fi liberat dar, în egalămăsură şi celălalt contractant. Soluţia este cerută de noţiunea de cauză: în contractelesinalagmatice prestaţia uneia dintre părţi reprezintă cauza pentru prestaţia celeilaltepărţi. Prin urmare, riscul, într-o astfel de ipoteză, este al debitorului a cărui obligaţiea devenit imposibilă, ( Res perit debitori ) , în sensul că neexecutându-şi obligaţiaasumată nu poate cere creditorului prestaţia corelativă. Dacă am considera că, totuşi,cealaltă parte ar fi obligată să execute obligaţia, ar însemna că riscul îl suportăcreditorul ( Res perit creditori ).

In contractele translative de proprietate, riscul îl suportă acea parte careavea calitatea de proprietar la momentul pieirii fortuite a bunului (Res perit domino ).Cum însă momentul transferului dreptului de proprietate este diferit, se impunurmătoarele distincţii: - dacă transmiterea proprietăţii priveşte un bun cert, transferul dreptului deproprietate are loc în momentul încheierii contractuluil şi deci dobânditorul suportăriscul pieirii fortuite a bunului, chiar dacă nu i-a fost remis, ceea ce aici înseamnă Resperit creditori, pentru că dobânditorul, proprietarul bunului, este creditor al obligaţieide predare a bunului; dacă potrivit legii, transferul proprietăţii nu se transmite prinacordul de voinţă, cum este cazul regimului de carte funciară, riscul îl suportăvânzătorul până la momentul intabulării. Prin excepţie, transferul va opera înmomentul când înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia de a pune pe dobânditor înposesia imobilului şi de a-i preda înscrisurile necesare intabulării; dacă prin contractpărţile convin o dată când să se transferul proprietăţii, riscul se transmite din acelmoment, chiar dacă este vorba de un bun cert; la contractele solemne, transferulproprietăţii are loc în momentul încheierii contractului solemn, adică îndeplinreaformalităţilor de solemnitate prevăzute de lege;

- transferul bunurilor de gen se face în momentul individualizării lor, până lacare riscul aparţine înstrăinătorului considerându-se ca asemenea bunuri, putând fiînlocuite cu altele de acelaşi gen, nu pot pieiri ( Genera non pereunt); dacăînstrăinarea s-a făcut sub condiţie suspensivă iar lucrul piere pendente conditionae,riscul este suportat de vânzător pentru că dobânditorul nu va mai fi obligat săplătească preţul; dacă pieirea este doar parţială, cumpărătorul va fi obligat sa-lprimească în starea în care se află, fără a avea dreptul să ceară scăderea preţului; încazul înstrăinării sub condiţie rezolutorie , dobânditorul se comportă ca un proprietarpur şi simplu şi deci suportă riscul pieirii fortuite a bunului.

Excepţii de la regula Res perit domino. Deşi efectul translativ al proprietăţiise realizează Solo consensu, punerea în întârziere strămută riscul bunului de laproprietar la persoana obligată să livreze bunul.Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 aupra vânzării internaţionale de mărfuriprevede că riscurile sunt transferate la cumpărător din momentul remiterii bunurilortransportatorului.

Friscurile

contractului

34




Hamangiu, 2007;








Precizaţi care sunt riscurile contractului.

35

TEMĂ DE REFLECŢIE

Particularităţile antecontractului.



1. Oferta de contract fără termen obligă pe ofertant:a. să-şi menţină oferta până la acceptareb. să-şi menţină oferta până la momentul în care destinatarul se va exprimac. să-şi menţină oferta o perioadă de timp rezonabilă

2. Poate fi acceptată oferta în mod tacit:a. nub. dac. da, doar în cazurile prevăzute de lege

3. la ce obligaţii dă naştere antecontractul:a. la obligaţiile specifice contractuluib. la obligaţia de a face contractulc. la nici o obligaţie


1. c.

2. c.

3. .

36

CAPITOLUL IVACTUL JURIDIC UNILATERAL CA

IZVOR DE OBLIGAŢII


Cuprins

� Definiţie şi terminologie.� Voinţa unilaterală recunoscută ca izvor de obligaţii.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind actulunilateral de voinţă şi interogarea dacă acesta poate fi izvor deobligaţii. Dacă redactorii primelor coduri civile răspundeau illotempore, negativ, astăzi, atât doctrina cât şi jurisprudenţa răspundafirmativ.

� Obiective operaţionale: Urmărirea argumentărilor care susţincele două poziţii diametral opuse şi de ce unui asemenea act îi suntrecunoscute efectele.

= 3 ore

37

CAPITOLUL IVACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII.

Definiţie şi terminologie. Actul juridic este manifestarea de voinţă a unuisubiect de drept cu intenţia de a se produce efecte juridice, adică de a se crea,modifica sau stinge raporturi juridice.

Spre deosebire de contract unde voinţa de a se produce efecte juridice esteîncorporată într-un acord de voinţă, actul juridic unilateral presupune manifestareaunei singure voinţe. Prin urmare, contractul este o specie a actului juridic care însă nuse bucură de o definiţie legală. Deşi, aşa cum vom vedea, reglementează o serie deacte juridice unilaterale, Codul civil nu conţine dispoziţii care să privească actuljuridic în general. Dimpotrivă, întreaga reglementare privind încheierea actuluijuridic, condiţiile de validitate, efectele acestuia, o regăsim la contract. Doctrinajuridică tratează însă distinct teoria generală a actului juridic de cea a contractului.

Codul civil vădeşte şi o inconscvenţă terminologică întrebuinţând termenul de“act » , atât pentru a desemna manifestarea de voinţă , negotiun iuris cât şi suportulprobator, înscrisul doveditor al actului, instrumentum probationis. Uneori, oasemenea situaţie se regăsşte în cadrul aceluiaşi articol. Astfel, art. 689, după cedefineşte acceptarea expresă a moştenirii ca fiind aceea prin care se însuşeşte titlulsau calitatea de erede “printr-un act autentic » , în înţeles de înscris autentic, atuncicând defineşte acceptarea tacită ca fiind aceea când “eredele face un act, pe care n-arputea să-l facă decât în calitatea sa de erede” , are în vedere, de această dată,accepţiunea proprie a termenului, anume aceea de negotium iuris.

Voinţa unilaterală recunoscută ca izvor de obligaţii. Sunt situaţii in carevoinţa unilaterală este producătoare de efecte juridice. Astfel, opţiunea sucesorală,legatul, renunţarea la un drept, recunoaşterea paternităţii, confirmarea unui act juridicanulabil, ratificarea, sunt manifestări unilaterale de voinţă care produc efecte juridiceprin ele însele, fără a se cere acceptarea altor persoane. Deosebit de acestea, o serie deacte juridice unilaterale, specii ale ofertei de contract, sunt recunoscute ca fiindizvoare de obligaţii. Cele mai importante sunt: promisiunea publică de recompensăeste recunoscută ca obligând pe autor la respectarea angajamentului luat în public dea recompensa bunăoară pe cel ce va restitui proprietarului un bun sau animal pierdut.

Unii autori ( * L POP consideră această promisiune ca fiind o ofertă decontract. Dacă o anumită persoană îndeplineşte fapta pentru care s-a promisrecompensa, aceasta ar echivala ca acceptare a contractului; promisiunea publică depremiere a unor lucrări care vor fi supuse concursului; oferta de a contracta careobligă pe autorul ei s-o menţină de-a lungul termenului, dacă oferta a fost însoţită deun termen sau un timp rezonabil, dacă n-a fost prevăzut un termen; oferta de purgă aimobilului ipotecat. Potrivit art. 1804, 1806 C. civ. dobânditorul unui bun ipotecatpoate notifica creditorilor ipotecari că se oferă să plătească echivalentul sarciniloripotecare, în limita preţului de cumpărare a imobilului sau a preţului evaluat alimobilului, dacă l-a primit în donaţie. In ce priveşte confirmarea unui act anulabil, eaeste un act unilateral de voinţă prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatearelativă. Singura deosebire este că prin acest act juridic unilateral nu se nascobligaţii noi ci doar se asanează un contract anulabil preexistent.

Fvoinţa

unilaterală caizvor deobligaţii

Fdefiniţie

38

Teoria clasică. Concepţia individualistă şi liberală care a stat la bazaelaborării Codului civil pleacă de la premiza că nimeni nu poate fi obligat faţă de altăpersoană fără un acord de voinţă. Odată cu declinul acestei concepţii şi apariţia decoduri moderne se face simţită o nouă orientare de acceptare a actului juridic unilteralca izvor de obligaţii civile.

Doctrina noastră clasică rămâne cantonată tezei tradiţionale apreciindu-se că“este greu să se construiască o teorie generală a actului juridic unilateral ca izvor deobligaţii, dat fiind faptul că nu întotdeauna acest act produce efecte similare” (* C.Stătescu, C Bârsan). Potrivit doctrinei, în afară de cazurile în care legea recunoaşteexpres anumite efecte, voinţa unilaterală nu poate prin ea însăşi produce efecte. Tezaeste susţinută de mai multe argumente:

A - Angajamentul unilateral de voinţă nu este recunoscut de lege ca fiindizvor de obligaţii. S-a remarcat însă că argumentul nu este convingător pentru călegea nu este singura sursă de drept, afirmându-se că dreptul este mai cuprinzătordecât legea.

B - S-a susţinut apoi că ar fi periculos dacă am admite că voinţa unilateralăeste izvor de obligaţii riscând a accepta anumite angajamente “a la legère”. Replicaeste că acelaşi risc există şi la contracte. Ori de câte ori o persoană îşi exprimăconsimţământul sub imperiul erorii are deschisă calea anulării actului juridic astfelîncheiat. La fel şi angjamentul luat de o personă incapabilă.

C - O rezervă a fost legată şi de probaţiunea angajamentului unilateral. Ştiutfiind că voinţa internă este un fenomen psihologic care nu poate fi supus probei. Niciacest argument n-a fost primit afirmându-se că dreptul nu-şi propune să dovedeascăgândurile neexprimate. Proba voinţei unilaterale ar urma să fie supusă aceloraşiexigenţe ale dreptului comun în materie.

D - S-a spus că nu poate exista debitor fără creditor corelativ. De fapt, acestargument nu are valoare pentru că, dacă executarea obligaţiei nu este pretinsă,problema nici nu se pune. Dacă cineva reclamă totuşi executarea obligaţiei asumateunilateral înseamnă că există un creditor.

E - Un argument important adus împotriva angajamentului unilateral de voinţăeste acela că dacă admitem că o persoană se poate angaja prin voinţă unilaterală,trebuie să admitem implicit că poate fi revocat tot unilateral, soluţia fiind cerută deprincipiul simetriei. Or, dacă admitem că obligaţiile se nasc prin voinţa autonomă, lafel trebuie să admitem că aceeaşi voinţă poate distruge ceea ce a creat. Pe de altăparte, voinţa persoanei produce efecte nu pentru că ea ar avea această puterediscreţionară ci pentru că legea i-o conferă.

Un sistem intermediar a fost creat de jurisprudenţă pentru a putea oferi osoluţie în cazul retractării intempestive a ofertei. Aşa cum am văzut când ne-amocupat de oferta de contract, pentru a sancţiona retractarea acesteia prin care au fostcauzate prejudicii, s-a apelat la alte izvoare de obligaţii, considerându-se că oasemenea faptă ar constitui, fie un delict civil, fie un antecontract, ambele teorii fiinddiscutabile.

Teoria angajamentului prin voinţă unilaterală a fost propusă în Austria lasfârşitul veacului trecut fiind considerată cea mai simplă şi eficace dintre toate teoriileanterioare*BS 353. S-a plecat de la soluţiile jurisprudenţiale care au au considerat căofertantul este obligat să-şi menţină oferta pe tot timpul termenului iar dacă nu s-aprevăzut un termen, un timp rezonabil care va fi determinat în concret, în raport denatura contractului, de obiceiul locului etc.

Fteoria

angajamentuluiprin voinţăunilaterală

39

Ne alăturăm şi noi celor care consideră că recunoaşterea angajamentului unilateral devoinţă ca izvor de obligaţii ar fi un semn de progres, de natură să evite o serie deconstrucţii de împrumut, artificiale şi discutabile şi că ea corespunde mai binenevoilor tot mai presante ale comerţului juridic.




Hamangiu, 2007;








Precizaţi ce argumente susţin doctrina clasică.

40

TEMĂ DE REFLECŢIE

Voinţa unilaterală recunoscută ca izvor de obligaţii.



1. Unde a fost propusă teoria angajamentului prin voinţă unilaterală lasfârşitul veacului trecut?

a. în Austriab. în Franţac. în România

2. Care este rolul unui sistem intermediar?a. a fost creat de jurisprudenţă pentru a putea oferi o soluţie în cazul retractării

intempestive a oferteib. a fost creat de jurisprudenţă pentru a putea oferi o soluţie în cazul retractării

intempestive a cereriic. a fost creat de jurisprudenţă pentru a putea oferi o soluţie în cazul acceptării

ofertei


1. a.

2. a.

41

CAPITOLUL VFAPTELE JURIDICE CA IZVOARE DE

OBLIGAŢII


Cuprins

� Noţiunea de fapt juridic.� Gestiunea de afaceri (gestio negotiorum).� Plata nedatorată.� Îmbogăţirea fără justă cauză.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile degestiune a intereselor altuia şi plata nedatorată, doua izvoare distincte deobligaţii prevăzute de Codul civil în vigoare, la care, jurisprudenţa aadăugat îmbogăţirea fără justă cauză.

� Obiective operaţionale: Analiza condiţiilor fiecărui termen înparte.

= 3 ore

42

CAPITOLUL VFAPTELE JURIDICE CA IZVOARE DE OBLIGAŢII

Noţiunea de fapt juridic a fost definită atunci când ne-am ocupat deizvoarele obligaţiilor (vezi supra nr. 14 ).

Ceea ce interesează în cadrul acestei diviziuni a lucrării, este faptul juridic însens restrâns, adică acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efectejuridice, care pot fi licite, anume gestiunea de afaceri, căreia i se mai spune şigestiunea intereselor altuia, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză, ele fiindnumite de Codul nostru civil “cvasicontracte” , aşezate în Capitolul IV din Titlul IIIintitutulat “Despre contracte sau convenţii” şi fapte ilicite, respectiv delictele civile,adică faptele cauzatoare de prejudicii.In cadrul lucrării de faţă vom examina pe rând ceea ce Codul civil numeştecvasicontractele, noţiune greşită pentru motivele deja arătate (supra nr. 15.1 ), urmândca în Capitolului VI să ne oprim asupra răspunderii civile cu intenţia declarată de anu ne cantona strict la delictul civil ci de a examina, într-un context ceva mai larg,conceptul general de răspundere civilă încercând a ne exprima o opinie personalăvizând definiţia, funcţiile şi fundamentul acesteia. Preocuparea principală va fi aceeade a demostra că răspunderea indirectă, cea vizând prejudiciile cauzate de alţii, nueste explicată de fapta ilicită şi culpabilă a persoanelor desemnate cu sarcinaindemnitară. Prin urmare, din categoria faptelor juridice ilicite ar urma să facă partedoar răspunderea pentru fapta proprie.

Gestiunea de afaceri ( gestio negotiorum )Noţiune. Gestiunea de afaceri este reglementată de art. 987,991 C. civ. Este

operaţia prin care, o persoană, numită gerant, ( negotiorum gestor ), încheie, dinproprie iniţiativă, acte juridice sau acte materiale, necesare şi utile, în favoarea alteipersoane, numită gerat.

Ceea ce caracterizează această operaţie este că gerantul acţionează unilateralşi voluntar, în afara oricărui contract cu geratul. Intervenţia gerantului în treburilegeratului este admisă pentru a se evita pagube cu mult mai mari decât cele pe care lepresupune actele concret făcute, este deci o operaţie pe care viaţa însăşi o cere dintr-un spirit de solidaritate în cadrul comunităţii. Deşi se aseamănă cu îmbogăţirea fărăjustă cauză şi cu mandatul, gestiunea de afaceri este un izvor de obligaţii distinct, cuo configuraţie proprie, al cărui fundament trebuie căutat în echitate. Pentru caintervenţia gerantului, care, oricum este o imixtiune în treburile geratului, să nudevină abuzivă, legea prevede o serie de limite pentru evitarea oricărui exces de zeldin partea acestuia.

Condiţiile gestiunii de afaceri. Ne alăturăm autorilor care ( *B. Starck, pag.672, I. C. Stătescu, Bârsan, TGD pag, Dogaru pag. 181 ) examinează diferenţiataceste condiţii, după cum ele privesc obiectul, utilitatea gestiunii de afaceri şiatitudinea părţilor.

Condiţii care privesc obiectul gestiunii de afaceri: obiectul gestiunii deafaceri trebuie să-l constituie actele juridice şi actele materiale. Actele juridice ( uncontract pentru efectuarea unei reparaţii, plata unei datorii, întreruperea prescripţiei,plata medicului chemat să trateze o persoană sau un animal aflat în pericol, etc )trebuie să nu depăşească sfera actelor de conservare şi a celor de administrare.

Fdefiniţie fapt

juridic

Fgestiunea de

afaceri

43

In această materie, o serie de acte juridice, deşi sunt de dispoziţie, sunt considerate afi acte de administrare pentru că ele sunt raportate, nu la un bun individual ci la întregpatrimoniul. Vânzarea unor bunuri perisabile sunt acte de dispoziţie dar privite dinperspectiva patrimoniului, ele apar acte de administrare, ceea ce face ca aprecierea înconcret a actului încheiat să fie făcută în raport de împrejurările în care a fostîncheiat. (* pentru detalii, I. Rosetti, Al Băicoianu,l op cit. 123, Stătescu, Drept civil.Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile real. Ed. Did. şi ped, Buc, 1970 p. 237).Gerantul nu poate încheia însă acte juridice în care persoana nu poate fi reprezentată,chiar dacă sunt doar de administrare. Actele sau faptele materiale ( repararea uneiconducte, stingerea incendiului etc ). In această privinţă gestiunea de afaceri sedeosebeşte de mandat care priveşte doar actele juridice.

Condiţia de utilitate a actelor de gestiune. Ele trebuie să fie utile geratului,oportune, rezonabile (B. Starck pag. 673 ), instanţele examinând utilitatea actuluiîncheiat raportându-se la momentul încheierii lor. Un criteriu de apreciere a utilităţiiactelor încheiate ar putea fi raportarea lor la pagubele evitate. Dacă cheltuielileantrenate de actele de gestiune sunt mai mari decât paguba evitată, nu s-ar mai puteavorbi de utilitatea lor.

Condiţii ce ţin de atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune. Pe de oparte, actele ce formează obiectul gestiunii trebuie să fie făcute din iniţiativagerantului, în afara oricărui contract cu geratul pentru că dacă ele ar reprezenta o platăa unei datorii anterioare, nu ne-am mai afla în faţa gestiunii de afaceri ci în faţaexecutării unui contract.

Pe de altă parte, gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera intereselealtuia şi cu intenţia de a-l obliga pe gerat la plata cheltuielilor, căci dacă el va aveareprezentarea că lucrează pentru sine, nu ne-am mai afla în faţa gestiunii de afaceri cia îmbogăţirii fără justă cauză iar dacă n-ar fi animat de intenţia de a-l obliga pe gerat,operaţiunea ar putea fi calificată o liberalitate, având deci animus donandi. S-aafirmat că gerantul poate acţiona, concomitent, atât în interesul altuia cât şi în interespropriu cum este cazul indiviziunii când unul din coindivizari face acte de gestiuneutile, atât pentru alţii, cât şi pentru sine.

Condiţii privind capacitatea părţilor. Gerantul trebuie să aibă capacitatedeplină de exerciţiu pentru că încheie acte juridice. Nu mai puţin, actele deadministrare pot fi încheiate de persoana cu capacitate restrânsă de exerciţiu cuîncuviinţarea prealabilă a ocrotitoului legal. Geratului nu i se cere această capacitatede a contracta.

Efectele gestiunii de afaceri. Aceste efecte sunt diferite în raport depersoanele între care se produc, ceea ce face ca ele să fie urmărite pe următoareleplanuri:

In raporturile dintre gerant şi gerat: gerantul are următoarele obligaţii: de ase îngriji de afacerile geratului ca un bun gospodar, obligat să depună diligenţeleunui om obişnuit ( bonus pater familae )ceea ce presupune competenţă şi prudenţă,(*v art 989)

Răspunderea acestuia va opera doar în caz de dol, aşa cum o spune art. 990-C. civ; obligaţia de a continua gestiunea până în momentul care geratul o va puteaprelua, iar în caz de deces, până când moştenitorii vor prelua succesiunea. El nu poateabandona gestiunea decât în ipoteza că prin continuarea acesteia ar fi expus laprejudicii. Din acest punct de vedere, situaţia gerantului este mai grea decât amandatarului care poate notifica mandantului renunţarea la mandat; obligaţia de a dasocoteală geratului cu privire la tot ce a făcut.

Fefectele gestiunii

de afaceri

44

Dacă geratul ratifică gestiunea, ea se va converti în mandat; obligaţiagerantului să remită geratului tot ce a primit acţionând în interesul său. Geratul areobligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile făcute în cursulgestiunii, obligaţie garantată cu dreptul de retenţie pe care gerantul îl are asuprabunurilor la care se referă gestiunea. Geratul nu va fi obligat să onoreze serviciilefăcute de gerant, acestea fiind dezinteresate. Potrivit unei opinii (* R. Sanilevici, op.cit. p.215) când gerantul este un profesionist ( comerciant ) are drept la remuneraţie.

In raporturile dintre gerat şi terţi: dacă gestiunea a fost ratificată de gerat,acesta este ţinut să execute obligaţiile contractate de gerant în numele şi în interesulsău, dar numai dacă ele n-au fost deja executate de gerant.

In raporturile dintre gerant şi terţi. In situaţia în care, gerantul s-a obligatfaţă de terţi în nume propriu, aşa cum se întâmplă frecvent pentru că terţii n-arcontracta ştiind că cel ce va plăti va fi o altă persoană, el va răspunde personal faţă deterţi, indiferent dacă actele au fost sau nu utile geratului.

Plata nedatorată.Noţiune. Plata nedatorată este executarea de către o persoană a unei obligaţii

la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia. (*Bârsan, pag.124) Reglementarea legală a acesteia este dată de art. 992 â€“ 997C.civ.(* v. art. 992,993) Faptul plăţii dă naştere unui raport juridic în temeiul căruiacel ce a făcut plata, solvens , devine creditor al celui care a primit plata acccipiens ,putând exercita acţiunea în repetiţiune, condictio indebiti . Această obligaţie îşigăseşte justificarea în faptul că plata este făcută fără cauză. (* B.Starck, op cit. pag.734 ).

Condiţiile acţiunii în reptiţiune. Pentru ca accipiens- ul să fie obligat larestituirea prestaţiei făcută de solvens, sunt necesare următoarele condiţii:

Existenţa unei plăţi ( solutio ), care poate consta în remiterea unei sume debani ori a unui bun. Dacă prestaţia constă într-o obligaţie de a face, nu se puneproblema restituirii, ci a daunelor interese, putându-se invoca îmbogăţirea fără justăcauză.

Plata să fi urmărit o datorie inexistentă din punct de vedere juridic. Datoriaeste inexistentă când datoria n-a existat niciodată (* cazul moştenitorului care plăteşteun legat care era revocat ), când deşi a existat, a fost stinsă, când este făcută alteipersoane decât creditorului. Plata unei datorii izvorâtă dintr-o obligaţie naturală, nueste supusă repetiţiunii. (* art. 1092 C.civ.).

Plata să se fi făcut din eroare, condiţie expres prevăzută de art. 993 C.civ.Eroarea priveşte doar pe solvens, nu şi pe accipiens. Eroarea trebuie să fiedeterminantă, în sensul că în lipsa ei, plata n-ar fi fost făcută. Exemplul clasic este celal debitorului care plăteşte o datorie uitând că a plătit-o anterior, după care găseştechitanţa liberatorie.

Dacă plata s-a făcut în temeiul unui act lovit de nulitate absolută, repetiţiuneaei se va face chiar dacă solvens-ul cunoştea nulitatea(* numai astfel poate operarepunerea părţilor în situaţia anterioară- restitutio in integrum ) Dacă plata s-a făcut întemeiul unui act lovit de nulitate relativă, ea poate fi calificată drept confirmare,renunţarea dreptului de a invoca nulitatea realtivă a actului.

Efectele plăţii nedatorate. Principalul efect al plăţii nedatorate este obligaţiaaccipiens-ului de a restitui ceea ce a primit nedatorat. Intinderea acestei obligaţii estediferită după cum accipiens-ul a fost sau nu de bună credinţă, după cum a cunoscutsau nu că plata nu este datorată.

Fplata nedatorată

45

Dacă accipiens-ul defunct a fost de rea credinţă, succesorii săi vor fi tot astfelconsideraţi, chiar dacă ei n-au cunoscut caracterul nedatorat al plăţii. Soluţia esteconformă principiului după care succesorii sunt consideraţi continuatori aipersonalităţii defunctului. (* v. D. Gherasim, p188 -189)

Accipiens-ul de bună credinţă va fi obligat să restituie prestaţia primită înstarea în care se găseşte, fără a plăti dobânzi şi păstrând fructele bunului percepute.Dacă a înstrăinat bunul, accipiens-ul va restitui doar preţul primit nu valoarea lui (*art. 996 alin C.civ). Buna credinţă a accipiens-ul încetează odată cu primireanotificării de a restitui plata. Accipiens-ul de rea credinţă va plăti, pe lângă plataprimită şi dobânzi datorate din ziua plăţii.

Când obiectul plăţii îl constituie bunuri fungibile, altele decât sumele de bani,accipiensul va fi obligat şi la daune interese reprezentând prejudiciul suferit prin lipsabunurilor. El va trebui să restuie fructele, atât pe cele culese cât şi pe cele neculese.

Dacă obiectul plăţii este un bun cert şi el a fost înstrăinat, accipiensul va fiobligat să restituie valoarea acestuia din momentul introducerii acţiunii, indiferent depreţul primit. Terţii pot invoca posesia de bună credinţă, pentru bunurile mobile şiuzucapiunea pentru bunurile imobile, în ipoteza că solvens-ul va formula acţiunea înrevendicarea bunului ce a făcut obiectul plăţii nedatorate. Solvens-ul are obligaţia dea restitui accipiens-ului, indiferent de buna sau reaua credinţă a accipiens-ului, toatecheltuielile cu conservarea bunului şi pe cele ce au dus la sporirea valorii acestuia.

Acţiunea în restiuirea plăţii nedatorate este o acţiune personală, dreptul fiindde creanţă când plata priveşte sume de bani sau alte bunuri generice şi o acţiune realăcând obiectul plăţii l-a constituit un bun cert. Potrivit art. 993 alin. 2 acţiunea înrepetiţiune a solvens-ului va fi respinsă când accipiens-ul, creditor al altei persoane,primind plata, a crezut că ea este făcută de adevăratul debitor şi a distrus titlulconstataror. Acţiunea va fi respinsă şi când plata a fost făcută unui incapabil de a oprimi , chiar dacă este nedatorată. Ea nu poate fi admisă decât în limita în care aprofitat accipiens-ului incapabil. Dacă accipiensul incapabil a fost de rea credinţă, elva restitui plata pentru că primirea ei este considerată delict civil.

Îmbogăţirea fără justă cauză.Noţiune. Codul nostru civil nu reglementează principiul îmbogăţirii fără justă

cauză dar o serie de prevederi ale acestuia prevăd obligaţia de restituire în sarcinacelui care şi-a sporit patrimoniul prin diminurea corelativă a altui patrimoniu.Evaluându-le, doctrina şi jurisprudenţa au fundamentat teoria îmbogăţirii fără justăcauză. Ea poate fi definită ca fiind faptul prin care are loc sporirea unui patrimoniuunei persoane prin diminuarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără un temeijuridic. Odată înfăptuită, ea dă naştere unei obligaţii de restituire din parteaîmbogăţitului, debitor, a valorii cu care s-a îmbogăţit în defavoarea însărăcitului,creditor al obligaţiei. Acţiunea pusă la îndemâna creditorului se numeşte actio de inrem verso. şi are ca fundament imperativul moral alterum non laedere.

Condiţiile acţiunii de in rem verso. Majoritatea autorilor(* C. Stătescu, C.Bârsan, TGO ) tratează condiţiile acestei condiţii pe două planuri: condiţii materialeşi condiţii juridice. In ce ne priveşte, credem că o astfel de tratare complică analizacondiţiilor acestei acţiuni care de fapt sunt următoarele:

Imbogăţirea unui patrimoniu care se poate realiza prin dobândirea sauameliorarea unui drept, micşorarea pasivului, dobândirea unui bun, a unei creanţe,lucrări efectuate la imobilul altuia, servicii aduse altuia, evitarea unor cheltuieli.

Fîmbogăţirea

fără justă cauză

46

Existenţa unei sărăciri a unui alt patrimoniu care poate consta dintr-opierdere valorică, prin prestarea unor lucrări sau servicii neplătite, cheltuieli făcute înfavoarea îmbogăţitului.

O relaţie cauzală dintre îmbogăţirea pârâtului, debitor al obligaţiei derestituire şi sărăcirea reclamantului, creditor al aceleiaşi obligaţii, în sensul căambele fenomene au aceeaşi cauză. Aşa cum s-a subliniat în doctrina noastră juridică(* Fr. Deak, op. cit. , V. Ursa, Aaspecte ale evoluţiei practicii judiciare privitoare laîmbogăţirea fără temei legitm, în Studia Universitatis Juriprudentia nr.1/1977, p. 56 ).

Absenţa cauzei. Prin tradiţie se consideră că ne aflăm în faţa unei cauze atuncicând îmbogăţirea este consecinţa unei dispoziţii legale, unei hotărâri judecătoreşti,sau a unui act juridic. Lipsa acestora semnifică absenţa cauzei.

Lipsa oricărui altui mijloc juridic prin care sărăcitul să poată obţinerealizarea dreptului său. Altfel spus, acţiunea de in rem verso este o acţiunesubsidiară.( * Boris Starck p.684 )

Unii autori (*L Pop pag. 145 ) adaugă la acestea încă una potrivit căreiaîmbogăţitul trebuie să fie de bună credinţă argumentându-se că dacă îmbogăţitul aravea o culpă, fapta sa ar fi delict şi deci ne-am afla în faţa altui izvor de obligaţii,răspunderea civilă delictuală. Credem că o astfel de condiţie nu are a fi pusă pentru căea este inclusă în aceea privind lipsa oricărei alte acţiuni pe care o are la îndemânăîmbogăţitul.

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Efectul principal constă în obligaţiadebitorului îmbogăţit de a restitui ceea ce a primit şi dreptul corelativ al creditoruluisărăcit de a pretinde restituirea. Această obligaţie este astfel limitată: îmbogăţitul esteobligat să restituie însărăcitului doar valoarea îmbogăţirii, chiar dacă însărăcirea estemai mare. El nu va fi obligat să restituie fructele şi nici să plătească dobânzi, soluţiafiind dictată de efectele pe care le produce în general buna credinţă (* Gherasim,194); însărăcitul are obligaţia de a restitui doar valoarea însărăcirii sale chiar dacăfoloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari. Prin urmare, îmbogăţirea şi însărăcirease limitează reciproc. (* FR. Gore, L enrichissement aux depens d autrui, Paris,1949. P. 284 şi urm. Acţiunea de in rem verso este prescriptibilă în termenul de 3 anicare curge de la data când însărăcitul a cunoscut sau a trebuit să cunoască atât faptulsporirii patrimoniului cât şi pe titularul acestuia.




Hamangiu, 2007;




Fefectele

îmbogăţirii fărăjustă cauză

47





Particularităţile actului de in rem verso.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Deosebirile dintre îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată.



1. Pentru ca gestiunea de afaceri să nască obligaţii civile este necesar ca:a. să existe un acord de voinţă între gerant şi geratb. nu este necesar acordul de voinţă ci doar ca gestiunea să fi fost utilăc. să existe acord de voinţă şi gestiunea să fi fost utilă

48

2. Îmbogăţirea fără justă cauză presupune:a. sărăcirea unui patrimoniu şi sporirea altui patrimoniub. sărăcirea unui patrimoniu, sporirea altui patrimoniu şi răspunderea de

cauzalitate între cele douăc. sărăcirea unui patrimoniu, sporirea altui patrimoniu, răspunderea de

cauzalitate între cele două şi inexistenţa altui mijloc juridic pentru restituirea plusuluide valoare

3. Plata nedatorată presupune:a. orice plată care nu este legal datoratăb. o plată făcută din eroarec. o plată datorată făcută după împlinirea termenului de prescripţie


1. b.

2. c.

3. b.

49

CAPITOLUL VIRĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ


Cuprins� Definiţia, funcţiile şi delimitarea răspunderii civile� Răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat de fapta

proprie (răspunderea directă).� Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alţii.� Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de

copiii lor minori.� Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de

prepuşii lor� Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile

cauzate de elevii sau ucenicii ce se află sub supravegherea lor� Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.� Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale� Răspunderea pentru ruina edificiului.� Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele

administrative.� Repararea prejudiciului - efect al răspunderii civile

delictuale.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind principiulrăspunderii delictuale, poate cel mai discutat subiect din întreguldrept civil.

� Obiective operaţionale: Fundamentarea principiului răspunderiidelictuale.

= 3 ore

50

CAPITOLUL VIRĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Definiţia, funcţiile şi delimitarea răspunderii civileNoţiunea de răspundere socială. Convieţuirea oamenilor în cadrul aceleaşi

societăţI presupune o permanentă raportare la alţii şi ca o consecinţă a acesteiraportări, o continuă limitare a libertăţii individuale. Chiar la momentul ontologicprimar, responsabilitatea înseamnă întrebarea adresată propriei conştiinţe ca instanţă afiinţei gânditoare. Aşa cum întrebarea asupra lucrurilor este momentul iniţial alcunoaşterii, responsabilitatea este primul act al cunoaşterii de sine, prima determinarea propriei libertăţi.

Responsabilitatea, în sensul ei cel mai larg, înseamnă a da socoteală decomportamentul social al insului unei instanţe, care, de această dată nu mai estelăuntrică, folosind criterii subiective ci externă, impunând criterii, standarde, normede conduită. Incălcarea imperativului moral de a nu leza pe nimeni, neminen laedere, presupune reacţia instituţionalizată a societăţii faţă de autor care are obligaţia de asuporta consecinţele acestei încălcări.

Definiţia răspunderii civile. Orice definiţie a răspunderii civile presupuneîncă de la început o anumită luare de poziţie privind configuraţia şi fundamentul ei,acesta din urmă reprezentând(* Boris Starck, Droit civil, Obligations, LibrairriesTechniques, Paris, p. 20 ), “problema cea mai controversată a întregului drept civil,opiniile autorilor ilustrând necesarmente concepţiile morale, sociale şi chiar filozoficeale acestora” . Recunoscându-se dificultăţile, pe care le presupune o atare opţiune,autori de mare prestigiu în materie au afirmat sugestiv că “dacă există un subiect caresă tenteze în a-l aborda fără a-l defini, acesta este tocmai cel al responsabilităţiicivile”(* Hernri et Leon Mazeaud, Traite theoretique de la responsabilita civiledelictuelle et contractuelle, Tome I-er, Montchrestien, Paris, 1965, p.1)

Se afirmă că “o persoană este civilmente responsabilă când ea este ţinută sărepare o daună suferită de altul (* H. et L. Mazeaud, Lecons de droit civil t.II I-er vol,Les Obligations, Montchrestien, PARIS, 1969, NR. 374) sau că teoriaresponsabilităţii civile determină în ce condiţii o persoană poate fi consideratăresponsabilă pentru dauna suferită de altul şi ţinută să repare această daună”(*J.Carbonnier, Droit civil,IV, Les obligations, Collection Themis, PUF, Paris, 1969, nr.85 ).

In ce priveşte doctrina noastră de drept civil, constatăm o tendinţă de a privirăspunderea civilă ca fiind subsumată conceptului de “răspundere juridică în general”,aceasta din urmă fiind “un complex de drepturi şi obligaţii conexe, care, potrivitlegii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul derealizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurăriistabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritulrespectării ordinii de drept” *. Aşa se explică de ce răspunderea civilă este definită cafiind “raportul de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repareprejudiciul cauzat altuia prin fapta sa, ori în cazurile prevăzute de lege” (* I. Dogaru,P. Drăghici, Drept civil , Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Themis, Craiova 2000,pag. 209 )precum şi Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 1998,pag. 164).

Fdefiniţie

51

Trăsătura comună a definiţiilor răspunderii civile este premiza invariabilă dela care se pleacă existenţa unei fapte ilicite şi culpabile, care trezeşte dezaprobzare şideci, trebuie sancţionată. De aici, o notă moralizatoare, educativă, împrumutată, încondiţii istorice cunoscute, din dreptul sovietic, toate formele răspunderii fiindchemate la un efort comun de mobilizare, influenţare, etc, în vederea realizăriifuncţiei educative a dreptului în general. “Nu există la noi răspundere fără culpă; nuexistă şi nici nu poate exista”, aveau să spună autorii cei mai consacraţi ai vremii,invocându-se argumentul autorităţii şi mai puţin autoritatea argumentului.

In aceeaşi tendinţă de globalizare a răspunderii se înscrie şi unificareaterminologică propusă în privinţa culpei care este numită, nici mai mult nici mai puţindecât “vinovăţie” , “latura subiectivă a faptei prejudiciabile” , autorii preluânddefiniţiile date de Codul penal. Intreaga răspundere civilă are ca punct de plecarefapta ilicită care se cere sancţionată. Acest raport juridic se naşte ca urmare asăvârşirii unei fapte ilicite ,afirmă un autor frecvent citat atunci când se defineşterăspunderea civilă.(* M.N. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderiijuridice, în RRD nr. 5/1970, p. 83 ), Pe de altă parte, nota comună a definiţiilor daterăspunderii civile este aceea a răspunderii în general: “O faptă este săvârşită.Societatea în care trăieşte făptaşul o socoteşte reprobabilă” (* M. Eliescu,Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, 1972, pag. 5 ). Autori de prestigiu ( C.Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a olbligaţiilor, Ed. All. Bucureşti, 1992, pag. 118, L. Pop, op cit. pag. 194 ) susţin chiar că “fapta ilicită cauzatoare de prejudiciideclanşează o răspundere civilă delictuală al cărui conţinut îl constituie obligaţiacivilă de reparare a prejudiciului cauzat” .

Critica definiţiei dată răspunderii civile. Ne îngăduim a nu fi de acordcu aceste definiţii date de doctrina noastră pentru următoarele motive:

- Mai întâi, definiţia dată răspunderii civile ca raport juridic nu ajută cu nimicînţelegerea a ceea ce ea reprezintă de fapt. Obsesia definirii unei răspunderi îngeneral, nu se mai justifică pentru că o răspundere în general nici nu există. Existădoar forme concrete de răspundere, care se deosebesc fundamental prin natură,finalitate şi structură. După părerea noastră efortul trebuie canalizat nu spreconstruirea unui tip abstract de răspundere potrivit unui model de mult revolut, cipentru o delimitare cât mai severă a diferitelor forme ale răspunderii.

- Fapta prejudiciabilă nu caracterizează orice ipoteză de răspundere ci doar pecea directă, răspunderea pentru fapta proprie. Despre fapta părinţilor de a nu fi dat oeducaţie corespunzătoare copiilor lor, despre fapta comitentului de a nu-şi fi ales bineprepuşii sau de a nu-i fi supravegheat etc., fapte care trebuie să mai fie ilicte şiculpabile, pentru că doar astfel să se poată afirma că răspunderea are rol educativ-preventiv, contribuind la creşterea responsabilităţii semenilor, nu credem că maiputem vorbi în starea actuală a dreptului. Obstinaţia cu care rămânem cantonaţi fapteiilicite ar putea fi explicată poate numai prin fidelitatea faţă de litera Codului. Să nuuităm însă că răspunderea reclamă o elaborare mai exigentă decât în oricare altă zonăa dreptului pentru că, prin ipoteză, domeniul său vizează situaţii anormale, iminentconflictuale care pun în discuţie, deopotrivă, eficacitatea şi finalitatea dreptului, camecanism de reglementare a vieţii sociale, în substanţa lui cea mai intimă.

Optica pe care o propunem este aceea de a privi răspunderea civilă, nu dinpunctul de vedere al autorului care trebuie sancţionat ci din punctul de vedere alvictimei care încearcă un prejudiciu injust.

Parafrazând pe marele nostru autor de drept, Mihail Eliescu, vom spune astfel:o pagubă a fost produsă. Ea este o distrugere de valori recunoscute şi protejate de

Fcritica definiţiei

52

ordinea juridică. Dacă paguba este injustă, încă nu se declanşează raportul juridic derăspundere, pentru că doar victima este cea care hotărăşte : fie nu va acţiona înjustiţie pentru că este despăgubită benevol de persoana civilmente responsabilă, fie,pur şi simplu nu va reacţiona pentru că, se ştie, dreptul subiectiv este, înainte de toateo aptitudine.

Prin urmare, nu se poate obiectiv accepta teza potrivit căreia raportul juridicde răspundere ar fi declanşat de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, pentru că oricâtde ilicită şi pe de-asupra culpabilă ar fi, ea nu interesează dreptul civil ci, eventual,alte ramuri de drept, în principal dreptul penal a cărui finalitate priveşte sancţionareafaptei. Doar prejudiciul poate declanşa acest mecanism pentru doar el poate naşteinteresul legitim al victimei la acţiune. Până atunci: “Pas d interes, pas d action” .Prejudiciul este aşadar, nu doar în concepţia pe care o propunem dar şi în logicalucrurilor, premiza care pune problema răspunderii, pentru că demersul nu poate fi dela faptă către prejudiciu, ci exact invers: de la prejudiciu, care este prima realitate decare se ia cunoştinţă, se constată şi de-abia apoi se stabileşte cauzalitatea, fapta fiindultima verigă a nexului cauzal.

Definiţia avansată nu este în afara oricărei critici dar credem că trezeşte celemai puţine rezerve. Astfel, vom defini răspunderea civilă ca fiind obligaţia pe care oau persoanele implicate, direct sau indirect, în provocarea unei daune injuste cauzatealtuia, de a o repara. Ea implică desigur şi alte consideraţii pe care o să le facem cândvom analiza condiţiile acesteia.

Funcţiile răspunderii civile pot fi diferit abordate, în raport ce premiza de lacare se pleacă: dacă vom continua să credem că ea urmăreşte sancţionarea uneiconduitte va trebui să căutăm în spatele oricărei ipoteze de răspundere caracterul ilicitşi culpabil al unei fapte iar atunci când nu vom reuşi, va trebui să le prezumăm sauchiar să le inventăm. Dacă dimpotrivă, vom considera că repararea prejudiciului esterostul fundamental al răspunderii civile, vom privi întreaga instituţie din punctul devedere al victimei care trebuie dezdăunată. Or, din această perspectivă, răspundereacivilă are o altă înfăţişare.

Având drept punct de plecare fapta ilicită care trebuie sancţionată, doctrinaclasică ( * I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit. p. 27, C. Stătescu, C. Bârsan, opcit. p. 115, I. Albu, V. Ursa op cit. p 41, L. Pop, op cit. p. 170,) identifică drept funcţiiale răspunderii civile: funcţia preventiv educativă şi funcţia reparatorie. Ierarhiadintre ele nu lasă nicio îndoială cu privire la concepţia autorilor despre finalitatearăspunderii civile. Modul de tratare a acestor două funcţii pare a legitima concluziacă, de fapt, funcţia preventiv educativă a răspunderii civile, fiind de interes general,contribuie la rolul social al dreptului prin prevenţia generală şi educarea cetăţenilor înspiritul unei comportări nevătămătoare, în timp ce funcţia reparatorie ţine de interesulprivat şi de aceea, poate, ea trebuie prezentată într-un plan secund.

O altă ierarhie propusă. Găsim această prezentare ideologizantă, mai întâiprin obsesia de a prezenta virtutea educativă a dreptului în toate cele, apoi pentruminimalizarea funcţiei reparatorii a răspunderii civile. După noi, funcţiile răspunderiicivile se prezintă astfel: Funcţia reparatorie este funcţia sa fundamentală, esteraţiunea de a fi a răspunderii civile care vizează repunerea patrimoniului lezat însituaţia anterioară, restitutio in statu quo ante şi concomitent, înlăturarea tuturorconsecinţelor conexe. Spre deosbire de răspunderea penală care urmăreştesancţionarea conduitei ilicite şi vinovate, răspunderea civilă urmăreşte, în principalrestabilirea drepturilor subiective şi a intereselor legitime încălcate. In timp cerăspunderea penală se preocupă, în principal de pedepsirea vinovatului, rostul

Ffuncţiile

răspunderiicivile

53

fundamental al răspunderii civile trebuie să- l constituie aplecarea asupra victimei,asupra situaţiei injuste în care ea se află. Până a ajunge la a-l sancţiona pe vinovat şiprin aceasta să se contribuie la prevenire şi educare, se pune problema limităriipagubei, înlăturării ei pe cât posibil. Eminentul profesor Mihail Eliescu, deşi nevoitsă se alinieze modei timpului în care a elaborat lucrarea sa fundamentală în domeniulrăspunderii civile delictuale, avertizează totuşi: “Nu trebuie însă uitat că scopulimediat al răspunderii civile este repunerea patrimoniului celui păgubit în stareaanterioară dăunării, Sub acest asprect, ea înfăţişează o puternică asemănare cuinstituţii analoge, adică cu asigurările. De data aceasta suntem departe de ideea depedeapsă” 29.

Funcţia preventiv educativă, prin prevenţia pe care o realizează şi inhibiţia pecare o crează celor tentaţi la o conduită negljentă, nu ţine de esenţa răspunderii civile.Dacă totuşi ea se produce, este pentru că obligând pe cineva la repararea pagubei,efectul subsecvent este implicit. Cât de efectiv este acest efect subsecvent, nimeni nuştie pentru că efectul inhibitoriu şi cel educativ nu sunt cuantificabile, determinabile.Ele sunt posibile dar nu obligatorii, concluzie care, din păcate, este confirmată depractică.

Formele răspunderii civile. După izvorul obligaţiei răspunderea civilă poatefi delictuală, la care obligaţia se naşte ex delicto şi răspundere contractuală, la careobligaţia se naşte ex contractu. Potrivit doctrinei, ambele forme ale răspunderii civilese concretizează în obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită aautorului, deosebirea fiind că, în timp ce la răspunderea delictuală obligaţia derivă dindelict iar la răspunderea contractuală, din contract, pe de o parte, iar pe de altă parte,că la răspunderea delictuală obligaţia reparării o poate avea şi alte persoane decâtfăptuitorul. Dintre cele două forme ale răspunderii, răspunderea delictuală suscitădistincţiile făcute mai sus, legate, în principal, de fundamentul ei, astfel că definiţiapropusă răspunderii civile în general priveşte, în egală măsură şi răspundereadelictuală.

Răspunderea delictuală, în considerarea celor spuse anterior, este aşadar,obligaţia pe care o au persoanele implicate, direct sau indirect, în producerea uneidaune injuste, cauzate altuia, de a o repara.

Răspunderea contractuală nu ridică dificultăţile la care ne-am referit, astfel căobligaţia de a repara prejudiciul suferit de creditor o are debitorul care nu şi-aexectuat obligaţiile asumate prin contract, şi le-a executat necorespunzător sau cuîntârziere, urmând să ne referim, în cele ce urmează, la diferenţele dintre cele douărăspunderi.

Delimitarea răspunderii contractuale de cea delictuală. Doctrina juridicăeste împărţită atunci când se referă la delimitarea dintre cele două răspunderi:

Teoriile privitoare la existenţa a două răspunderi distincte argumentează cădiferenţele dintre cele două forme ale răspunderii civile sunt esenţiale: (* Josserand,Cours de droit civil positif. 1930, vol.II p. 232, A. Colin, H. Capitant, Courselementaire de droit civil francais, vol. II p. 379. E. Gaudement, Theorie generale desobligations, 1937, p. 400 - 402). a) originea lor este diferită. In timp ce răspunderea delictuală se naşte dinlege, cea contractuală se naşte din contract;

b) în timp ce la răspunderea delictuală reparaţia este integrală la răspundereacontractuală ea este limitată la daunele previzibile;

c) răspunderea delictuală se declanşează şi atunci când făptuitorul are o culpăfoarte uşoară , potrivit unui adagiu celebru In lege Aquillia et culpa levissima venit

Fformele

răspunderiicivile

54

, în timp ce la răspunderea contractuală gradele culpei ( culpa lata, culpa levis [Iculpa levissima ), au importanţă la stabilirea despăgubirilor, aşa cum o spune art.1080 alin 2 C. civ text care diferenţiază diligenţa pe care trebuie s-o manifestedebitorul după cum contractul este sinalagmatic sau unilteral; d) clauzele deneresponsabilitate ( volenti non fit injuria ), operează doar la răspundereacontractuală; e) la răspunderea delictuală culpa trebuie dovedită, la răspundereacontractuală ea este prezumată (* in realitate, în ambele cazuri culpa nu face obiectdistinct de probaţiune, ea fiind dedusă din faptă. Nici pârâtul este chemat sădovedească lipsa culpei sale ci doar existenţa cazului de exonerare ).

Teorii ale unicităţii răspunderii civile (* M. Paniol, G. Ripert, Traitepratictique de droit civil francais, volcIV, Paris, 1931, 674 â€“ 683 ) susţin că întrecele două forme de răspundere nu există diferenţe notabile, ambele dau naştere laobligaţia de reparare, ambele presupun preexistenţa unei obligaţii: cea delictuală -neminem laedere, cea contractuală - obligaţia asumată prin contract.Doctrina românească ( * Bârsan, op cit. 126, Lpop,178, Dogaru 216 ) susţine tezaunicităţii răspunderii afirmând că ne aflăm în faţa unei “diversităţi în unitate” ,ambele având “un trunchi comun” (* M Eliescu, op. cit. p. 60 )

Cumulul celor două răspunderi. Ipoteza care aduce în discuţie aşa zisulcumul al celor două răspunderi, este aceea când persoana păgubită, având un contractcu făptuitorul, se va afla în situaţia de a opta între a se întemeia pe delict sau pecontract.

Regula este că atunci când a existat un contract prin nerespectarea căruia afost produs un prejudiciu victimei, aceasta nu se va putea întemeia pe delict, pentru cărăspunderea delictuală este răspunderea de drept comun iar răspunderea contractualăeste subsidiară, conform principiului Specialis generalibus derogant.

Excepţie de la această regulă o constituie situaţia în care încălcarea obligaţieicontractuale constituie infracţiune, caz în care victima are de ales între cele două căi.Explicaţia este că în procesul penal probele pot fi făcute cu mai mare lejeritate.Soluţia nu se aplică situaţiei în care acţiunea civilă se porneşte şi se exercită dinoficiu, împreună cu acţiunea penală ( v. art. 17, `8 C. pen), caz în care procurorul esteobligat să susţină interesele civile ale părţilor, chiar dacă ele nu s-au constituit părţicivile. S-a decis că regulile aplicabile procesului vor fi cele ale răspunderiidelictuale.( pt detalii v. M Eliescu p. 62 ,88 Bârsan pag. 134. 137. Odată aleasă calea,victima nu mai poate opta, execitând-o pe cealaltă, conform principiului Electa unavia non datur recursus al alteram (odată aleasă o cale, nu se poate recurge la alta ).(insert supra).

Răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat de fapta proprie(răspunderea directă).

Preliminarii. Evoluţia ideii de răspundere.Originea comună a răspunderii penale şi răspunderii civile. La începuturi,

răspunderea civilă şi răspunderea penală nu se deosebeau. Sancţiunea se identifica cureacţiunea oarbă, răzbunarea, al cărui unic criteriu era aritmetica obiectivă atalionului, aşa cum o consemnează Legea celor XII table. Repararea prejudiciuluisuferit de victimă este una dintre formele pedepsei aplicate vinovatului. Prin urmare,repararea şi represiunea erau două feţe ale aceleaşi monede.

Desprinderea răspunderii civile. Cu timpul însă, pentru anumite delicte,răzbunarea începe să fie cumpărată prin compoziţiunea voluntară, victima iertându-lpe autor în schimbul unei sume de bani ( Si membrum rumpit, ni cum eo pacit talioesto ). Compoziţiunea bănească, stabilită la început prin contract, devine legală, statul

FRăspunderea

delictualăpentru

prejudiciulcauzat de fapta

proprie

55

fixând şi preţul dreptului la răzbunare. Are loc un întreg proces de tranziţie de lacompoziţiunea voluntară la cea legală. Amenda , poena, era reclamată printr-oacţiune penală pentru că tindea doar la pedeapsă. De-abia în timpul lui Justinian seface dinstincţia între acţiunea penală şi cea civilă, numai că în dreptul roman acţiunilecivile n-au reuşit niciodată să se desprindă de cele penale, ideea de pedeapsăsupravieţuind.

Mai târziu, răspunderea civilă se desprinde de cea penală: A tout mafait n estqu amende, afirmă Loysel în sec. XVI (pentru orice faptă rea se cuvine numaiamenda ), regula aplicându-se pagubelor aduse bunurilor. Pentru vătămările adusepersoanelor, victima păstra dreptul de răzbunare.

Codul civil francez. De-abia după două veacuri, echipa de codificatorifrancezi conduşi de Domat avea să elaboreze principiul răspunderii civilefundamentată pe cenzura morală a conduitei. Acest principiu avea să fie caracterizatde unul dintre cei mai de seamă autori ai noştri de drept, într-o formulareimpecabilă, “Acest principiu nu este logic ordonat. Este, dimpotrivă, sistemul stufospe care ni l-a adus cu sine o dezvotare de mai multe ori milenară...Un sistem în carese întrepătrund ideea de pedeapsă, care ar tebui să atragă după sine o sancţiunemăsurată după gravitatea greşelii, indiferent de prejudiciul cauzat şi ideea dereparaţie, care, dimpotrivă, ar trebui măsurată numai cu întinderea pagubei pricinuite,indiferent de existenţa sau inexistenţa unei greşeli sau de gravitatea acesteia” (* MEliescu pag. 30).

Dar şi acest principiu, destul de imperfect, aşa cum vom vedea, distinge douăorientări: una subiectivă, ilustrată de Codul Napoleon şi legislaţiile pe care acesta le-ainspirat, printre care şi a noastră şi alta obiectivă caracterizând dreptul german şi celelveţian care distinge între iliceitatea în sine şi caracterul prejudiciabil al actului,fiecare trebuind probate în mod independent.

Prejudicii anonime. Revoluţia industrială, progresul tehnic antreneazămultiplicarea prejudiciilor cauzate de lucruri. socializare a ceea ce doctrina clasicănumeşte fapta cauzatoare de prejudicii. Are loc un evident proces de socializare arăspunderii în toate componentele sale. Efortul de a identifica în spatele oricăreiipoteze de răspundere fapta culpabilă a omului, devine din ce în ce mai zadarnic.Culpa nu mai poate explica toate ipotezele de răspundere, iar nevoia apărăriipreponderente a victimei devine tot mai pregnantă lăsând cu mult în urmă nevoiareprimării unei atitudini.

Reglementare Potrivit art. 998 C. civ. “Orice faptă a omului, care cauzeazăaltuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Art.999 C. civ. dispsune că “Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a fostcauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.Aceste texte instituie principiul răspunderii civile delictuale.

Fundamentul răspunderii delictuale. De ce persoana desemnată de legetrebuie să repare prejudiciul cauzat altuia ? Este o întrebare, doar aparent simplă. Derăspunsul care va fi dat, depinde întregul edificiu al răspunderii civile. Este problemafundamentului acesteia, mult controversată în doctrină, şi căreia nu i se va găsiniciodată un răspuns etern valabil, pentru că rezolvarea ei trebuie să treacă, în modinevitabil prin morală, filosofie, ideologie. De fapt, două sunt imperativele moralecare-şi dispută întâietatea : imperativul sancţionării autorului unei fapte, pe de o parteşi cel al desdăunării victimei, pe de altă parte. Ce este mai important pentru dreptulcivil: sancţiunea sau reparaţiunea?

Ffundamentarea

răspunderiidelictuale

56

Fundamentul clasic: culpa. Doctrina clasică a dreptului civil conscrăprincipiul răspunderii bazată pe culpă, pe cenzura morală a conduitei. Intreagaprezentare a condiţiilor răspunderii delictuale, pleacă de la fapta ilicită şi culpabilă pecare o regăseşte în mai toate ipotezele de răspundere. Acest demers este fidelspiritului care animă pe legiuitor în redactarea textelor, potrivit căruia întreagarăspundere civilă delictuală este dominată de fapta omului, cauzatoare de prejudicii.Punând fapta omului înainte de toate, întregul orizont social este rezervatcomportamentului uman. Prin urmare, în spatele oricărui prejudiciu trebuie să găsimneapărat, o faptă a omului, care, de vreme ce a cauzat un prejudiciu, n-o putemcalifica decât ilicită şi culpabilă. Si atunci când caracterul ilicit şi culpabil al faptei nueste evident, fiind greu de dovedit, sau chiar imposibil, îl prezumăm.

Declinul culpei ca fundament al răspunderii civile. Penetraţia rapidă şigeneralizată a progrsului tehnic în toate domeniile vieţii produce mutaţii şi îndomeniul răspunderii civile. Civilizaţia tehnologică se caracterizează, la niveldecizional, prin opţiuni severe iar la cel execuţional acţiunea socială se exprimăprintr-o articulare tot mai complicată de interdependenţe, toate acestea având ca efectmultiplicarea exponenţială a factorilor de risc, de la accidentele de circulaţie, dejabanale, la cele nucleare şi genetice. Deşi fenomenul de conştientizare a existenţei şiresponsabilităţii se accentuează, individul apare tot mai estompat în ipostaza dedecident şi exponent al unei conduite ce denotă o opţiune suverană şi tot mai pregnantîn cea de subiect integrat unui mecanism socio-profesional.Neputinţa culpei de a explica toate ipotezele de răspundere determină apariţia deteorii noi de natură a justifica soluţia suportării de o anumită persoană a sarciniiindemnitare.

Teoria riscului. Plecând de la riscurile de daune pe care le presupunesocietatea industrială, a fost emisă teoria riscului, având două variantei riscul profit,şi riscul creat.

Teoria riscului profit(* R. Saleilles, Les accidents de travail et laresponsabilite civile, Paris, 1807, L. Josserand, De la responsabilite du fait des chosesinanimees, Paris, 1897 ), pleacă de la regula morală potrivit căreia, cel care areprofitul unei activităţI, trebuie să -şi asume şi riscul acoperirii daunelor ( Ubiemolumentum est, ibi onus debet esse ). Potrivit acestei teorii, victima are a dovedidoar că prejudiciul. Reproşurile s-au situat tot pe terenul moralei, constatându-se cănu toate activităţile sunt conforme acesteia. Teoria riscului creat pleacă de lamotivarea că cel care a creat o sursă de pericol trebuie să-şi asume şi riscurile pe carele implică asemenea surse. Culpa continuă să reprezinte criteriul de apreciere, astfelcă fundamentul răspunderii este mixt.Eşecurile acestor teorii supuse tirului încrucişat al autorilor nu face decât sărevigoreze culpa dar cu un conţinut, de data aceasta, social, o culpa in abstracto, ogreşeală obiectivă. I s-a reproşat că greşeală fără un reproş concret nu poate fiimaginată.

Teoria garanţiei. (B. Starck, Essai d une theorie generale de la reponsabilitecivile considere en sa double fonctione de garantie et de peine privee, These, Paris,1947 )are meritul de a privi pentru prima dată răspunderea din punctul de vedere alvictimei. Teoria riscului a reprezentat desigur un progres fiind mai echitabilă, numaică ea este incompletă pentru că omite victima. Dacă drepturile subiective există, eletrebuie să fie şi garantate. Dacă după G. Ripert, “ a obliga la reparaţie o persoanăneculpabilă înseamnă a condamna un nevinovat” Boris Starck, se întreabă: Oarevictima nu este şi ea nevinovată?.

57

Prin urmare, anumite prejudicii, cum sunt cele corporale şi materiale, sunt garantateobiectiv fără a fi nevoie de proba culpei. Dreptul la viaţă, la integritate fizică şimaterială sunt protejate mai eficient decât cele personale unde dreptul de acţionapermite vătămarea lor, fără a se pune problema răspunderii. Bunăoară, dreptul decritică literară, dreptul de grevă, dreptul de a exercita căile de atac etc. producprejudicii care n-au a fi garantate.

Doctrina românească de drept civil, pendulează şi ea între o totalăinflexibilitate în a susţine culpa unic fundament al răspunderii (* Tr. Ionaşcu, E.Barach, Răspunderea civilă delictuală - culpa element necesar al răspunderii în SCJnr. 1/1970. CStătescu, C Bârsan, op cit.) şi recunoaşterea concomitentă a garanţiei. (*M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, p. 435) MihailEliescu (*Op. cit. pag. 197 )

Autorul celei mai importante monografii dedicate răspunderii delictuale sepronunţă că domeniul culpei ( greşelii ), este răspunderea pentru fapta proprie, cândculpa trebuie dovedită, remarcând însă că şi aici culpa devine formală, cazul culpeilevissima care este “un omagiu formal adus noţiunii tradiţionale de culpă” .

In privinţa răspunderii indirecte, acelaşi autor reia, în dreptul nostru, teoriagaranţiei. Unii autori ezită să se pronunţe explicit în timp ce (*L. Pop op. cit.,) alţii,deşi acceptă garanţia la răspunderea indirectă, invocă prezumţii de răspundere, juristantum la răspunderea părinţilor, juris et de jure, la răspunderea comitenţilor.

Critica concepţiei clasice. Autori prestigioşi nu ezită a constata o adevărată“criză a răspunderii civile”. Se afirmă că o eventuală reformulare a principiuluirăspunderii implică necesarmente două idei principale potrivit cărora orice faptăprejudiciabilă reclamă reparaţia, şi că nevoia de reparare se detaşează de ideea degreşeală.

In ce ne priveşte, pretenţia unei luări de poziţie în această tulburătoareîntrebare poate fi considerată excesivă şi deşartă. Si totuşi, vom încerca să privimrăspunderea delictuală dintr-o altă perspectivă decât cea obişnuită şi anume nu dinperspectiva faptei omului care trebuie să fie sancţionată ci din perspectiva victimeicare trebuie dezdăunată. Prin urmare, vom pleca, nu de la realitatea fapteiprejudiciabile ci de la realitatea daunei injuste. De ce această opţiune? Pentru că:

Prima realitate de care dreptul ia cunoştinţă în ordinea firească alucrurilor este dauna şi nu fapta. Inainte de a ne întreba cine este autorul fapteicauzatoare de prejudiciu sau a persoanei desemnate să suporte sarcina indemnitară,care reprezintă o chestiune de drept, avem realitatea de fapt, dauna ea reprezentândchestiunea de fapt. Determinarea prejudiciului precede identificării autorului sau apersoanei desemnate de lege să suporte repararea prejudiciului., fără a ne întreba, laacest moment, care este cauza ei. Am putea spune că momentul fundamentuluireparaţiunii precede pe cel al examinării faptei pentru că echitatea este aceea careimpune reparaţia prejudiciului încă de la producerea lui.

Incă din perioada lucrărilor pregătitoare ale Codului Napoleon, adresându-seCorpului Legislativ, Tarrible spunea :“Când o daună a fost pricinuită prin greşealacuiva, dacă punem în cumpănă interesul nenorocitului care o suferă şi cel al omuluiculpabil sau imprudent care a cauzat-o, un strigăt al jusitţiei se înalţă şi ne spune căaceastă pagubă trebuie reparată”. (* Locre, tome XIII, p. 57 - 58, citat de M Eliescu,op cit. pag. 172 ).

Fapta care cauzează altuia un prejudiciu, o putem identifica doar larăspunderea directă, nu şi la celelalte ipoteze de răspundere prevăzute de art. 1000-1002 C. civ. Dacă la începutut veacului al XIX -lea se putea spera că în spatele

Fcritica

concepţieiclasice

58

oricăror daune stă fapta omului, astăzi, o asemenea optică nu mai convinge penimeni. Două veacuri de evoluţie a societăţii au produs mutaţii de care dreptul trebuiesă ia act. Pe planul care ne interesează ele au produs o socializare a tuturorelementelor răspunderii şi în special a faptei cauzatoare de prejudicii care nu maipoate fi localizată, decât foarte rar într-o persoană anume. (* Marie Roujou deBoube).

Obsesia sancţiunii conduitei vinovate antrenează consecinţe inadmisibile.Acolo unde culpa nu există sau este greu de dovedit ea este presupusă. Or, după noi,nicio culpă nu poate fi prezumată pentru că activitatea obişnuită a omului nu este unaculpabilă ci pozitivă, creatoare. O astfel de optică ar veni în coliziune cu principiulbunei credinţe (Bonna fides praesumitur ) şi al nevinovăţiei, ele fiind indestructibillegate.

Argumentul potrivit căruia prezumţiile de culpă sunt instituite în favoareavictimei nu convinge tocmai pentru că ele dovedesc fragilitatea fundamentuluipropus. Se afirmă (*L.Pop, op cit. pag. 183) că, “graţie construcţiei juridice aprezumţiilor de culpă, răspunderea a continuat a fi considerată esenţialmente şi fărărezerve subiectivă admiţându-se existenţa presupusă a culpei şi în situaţiile în care, ..acestuia nu i se poate aduce nici cel mai neînsemnat reproş” . Iată că prezumţiile deculpă sunt simple ficţiuni, ele neacoperind deloc problema fundamentului. Ne-amputea întreba: ce mai rămâne din culpă dacă o prezumăm? De ce apelează doctrina laficţiuni într-o problemă atât de importantă precum fundamentul răspunderii ? De cesă prezumăm, bunăoară pe părinţi în culpa de a nu fi dat copiilor o bună educaţie,când am putea considera că obligaţia lor de a repara prejudiciile cauzate de copiii lorminori are ca fundament parajuridic, însăşi calitatea lor naturală de părinţi,solidaritatea familială pe care aceasta o presupune?

Prezumţiile de răspundere sunt construcţii juridice inacceptabile. Uneori,constatând neputinţa culpei de a explica obligaţia dezdăunării, se recurge laconstrucţii şi mai curioase, cum ar fi prezumţiile de răspundere. Se consideră deci călitera legii reprezintă fundamentul răspunderii, ceea ce este inacceptabil pentru cădreptul nu se poate autofundamenta. In realitate, fundamentul trebuie căutat într-uncomandament situat în afara dreptului, pe care-l precede, impunând soluţia legală.

Punctul nostru de vedere este că, atâta vreme cât răspunderea civilădelictuală este reparatorie, restitutivă, finalitatea ei fiind aceea de repune victima însituaţia anterioară, fundamentul ei, nu trebuie căutat în zona faptei care ceresancţiunea ci în zona prejudiciului care cere reparaţiunea. Evident, nu toateprejudiciile sunt supuse reparaţiunii prin mecanismul răspunderii civile, ci doar celeinjuste. Caracterul injust al prejudiciului impune reparaţiunea.

Condiţiile răspunderii delictualePoziţia doctrinei noastre. Majoritatea autorilor consideră că pentru angajarea

răspunderii civile delictuale sunt necesare următoarele condiţii: prejudiciul, faptailicită, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpa, căreia i se mai spunegreşeală, (* M. Eliescu op cit ) sau vinovăţie ,( C Stătescu, C Bârsan op cit ). Uniiautori adaugă la acestea capacitatea delictuală a făptuitorului , care implică existenţadiscernământului.( * TRP, P Anca, op cit p160 161) condiţie care nu este împărtăşităde doctrină cu argumentul că ea este inclusă în culpă sau greşeală.

Prejudiciul.Noţiune. Prejudiciul este premiza oricărei ipoteze de răspundere,(* Uneori, se

afirmă că prejudiciul este element al răspunderii civile, expresie pe care o găsiminadecvată pentru că prejudiciul nu derivă din răspundere, dimpotrivă el este cel care

Fcondiţiile

răspunderiidelictuale

59

declanşează mecanismul răspunderii civile în general) cel care declanşeazămecanisumul răspunderii civile delictuale şi căruia i se mai spune daună , ( care vinede la cuvântul latinesc “damnum”) sau pagubă, termenii desemnând acelaşi lucru,anume “efectele negative patrimoniale “ iar într-o anumită concepţie şi morale “ pecare le încearcă o persoană, ca urmare a conduitei ilicite a unei alte persoane” (* MElisecu, op cit. p.90, ) sau “efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca umrarea faptei ilicite, săvârşită de o altă persoană, ori ca urmare a faptei unui animal saulucru”( CSCB, OP CIT. P. 140.

O definiţie agreată de doctrina mai recentă, ( I. Dogaru, P. Drăghici, op cit. p.230, L. Pop, op citp.199) defineşte prejudiciul ca fiind “rezultatele dăunătoare, denatură patrimonială sau neptrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şiintereselor legitime ale unei persoane” (* V. Ursa, I. Albu, op cit. 1979, pag.29).

Punctul nostru de vedere este că prejudiciul este afectarea injustă adrepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane, concretizată, fie într-o pierdereeconomică, fie într-o leziune morală. In privinţa termenilor folosiţi, în vederea uneimai mari rigori, am putea distinge între noţiunea de pagubă şi aceea de prejudiciu.

Astfel, paguba ar putea desemna orice pierdere sau distrugere de valoare,neutrală, privită în sine, care n-ar putea fi decât efectivă, concretă, actuală, darnelocalizată neapărat, de care, deocamdată, dreptul nu se interesează, în timp ceprejudiciul, ar urma să reprezinte expresia juridică a pagubei, care, de această datăeste localizată în sfera drepturilor şi intereselor legitime ale unui anumit subiect dedrept. Prin urmare, sfera prejudiciului, aşa cum îl vedem noi, este mai largă decât ceaa pagubei. Distincţia pe care o propunem, deşi nu este făcută în mod curent, practic oavem în spirit, pentru că atunci când vorbim de pierderi viitoare le numim “prejudiciiviitoare” şi nu “pagube viitoare”. La fel, când sunt afectate interesele legitime, cumeste pierderea întreţinerii prestată de o persoană neobligată juridic, termenul utilizatnu este cel de pagubă ci de prejudiciu.

Clasificarea prejudiciilor este diferită, fiecare autor urmărind criterii diferite.Prejudicii patrimoniale- prejudicii nepatrimoniale.

Clasificarea prejudiciilor în prejudicii patrimoniale cele care se concretizeazăîn pierderi, ştirbiri, afectări ale patrimoniului şi prejudicii morale, cele care afecteazăpersoana în atributele personalităţii, este cea mai importantă. Criteriul distincţiei îlreprezintă după unii autori, “natura intrinsecă” a prejudiciilor (* I. Dogaru op. cit.pag.232) .* L.Pop, op cit. 200, iar potrivit altei opinii, conţinutul lor.Deşi diviziunea este clasică, criteriul propus nu este în afara oricărei critici. Sintagma“prejudicii nepatrimoniale “ sau “extrapatrimoniale”, nu oferă o determinareasuficientă prejudiciilor morale, pe care de fapt le vizează clasificarea despre carevorbim.

Potrivit unei exigenţe logice elementare, orice noţiune trebuie definităafirmativ, prin ceea ce este şi nu prin ceea ce nu este. După acest criteriu, toateprejudiciile care nu sunt patrimoniale sunt nepatrimoniale, ceea ce, pentru o definiţie,este inacceptabil. Or, prejudiciile morale, aşa cum vom vedea în cele ce urmează,reprezintă o categorie distinctă, cu o configuraţie proprie, ceea ce împiedică tratarealor de o manieră per a contrario, în raport de o altă categorie. De aceea, trebuie găsitun criteriu funcţional care să epuizeze sfera noţiunii de definit. Pe de altă parte,faptul că prejudiciile zise patrimoniale sunt afectări ale patrioniului nu le oferăacestora o natură patrimonială propriu-zisă. Patrimoniul este o universalitate dedrepturi şi obligaţii ceea ce nu se poate spune despre prejudiciile “patrimoniale”.

Fpaguba

60

Criteriul fungibilităţii este, după părerea noastră, preferabil în raport de careprejudiciile pot fi împărţite în prejudicii economice şi prejudicii morale: celeeconomice pot fi înlocuite printr-o valoare de schimb, de regulă banii, în timp ceprejudiciile morale sunt nefungibile, ele neputând fi comparate, convertite, reduse laexpresia valorii de schimb.Din faptul că prejudiciile morale nu sunt fungibile ( comparabile ) nu rezultă că ele artrebui ignorate de drept, cum pare să rezulte dintr-o opinie exprimată în literaturajuridică ( * V. Pătulea, Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazulprejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii corporale, RRD, 1970, nr. 11, pag. 55şi urm.) potrivit căreia “mult mai realist ar fi dacă s-ar avea în vedere drept criteriudistinctiv, doar situaţii în care prejudiciul trebuie reparat şi situaţii în care prejudiciulnu este reparabil. In felul acesta ar trebui distins sub raportul obligaţiei de a reparaîntre prejudiciul care trebuie reparat şi prejudiciul fără semnificaţie economică, carenu trebuie reparată”

In considerarea celor spuse anterior, orice prejudiciu, cu condiţia de a fi injust,impune un remediu care poate fi o reparaţie în cazul prejudiciilor economice, tocmaipentru că ele sunt fungibile, sau un alt remediu adecvat situaţiei injuste a victimei, încazul prejudiciilor morale. A spune că există prejudicii care nu au a fi reparate pentrucă nu sunt susceptibile de exprimare bănească, înseamnă a accepta, ab initio, oinechitate clamând neputinţa dreptului.

Problema “reparabilităţii” prejudiciilor morale. Acest subiect este multprea complex pentru a putea fi tratat, in extenso, într-o lucrare despre obligaţiilecivile(* pentru detalii Sache Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală, Examen critical condiţiilor şi fundamentului răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed.Sansa, 1994, p.42 - 94, I. Albu, V. Ursa, op cit p. 248 şi urm ). Ne limităm doar lacâteva consideraţii menite, nu atât a demostra actualitatea discuţiei şi argumentareaaşa zisei reparabilităţi a prejudiciilor morale, considerând că ambele obiective suntdeja câştigate pentru orice ins rezonabil ci pentru a propune o soluţie care să nususcite rezervele la care ne vom referi în cele ce urmează.

Prejudiciul moral şi răspunderea civilă. Prin tradiţie, problematicaprejudiciilor morale este examinată de doctrina de drept civil în cadrul răspunderiicivile delictuale, atunci când se examinează prejudiciul reparabil, plecând de laconstatarea că art. 998, 999 C, civ. nu distinge după cum prejudiciul este patrimonialşi deci Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. De lege lata, oasemenea calificare a prejudiciului moral, ca o specie a prejudiciului reparabil arevirtutea de a fi singura soluţie legală rezonabilă, singurul temei juridic care poate fiinvocat de victima unei agresiuni morale pentru “repararea » prejudiciului moralinjust.

In ce ne priveşte, susţinem că prejudiciul moral, este o afectare, un rău, odaună injustă, aduse uneia dintre valorile care exprimă personalitatea umană într-oidentitate inconfudabilă şi protejată ca atare de drept. El se deosebeşte esenţial deprejudiciul economic prin natura sa neconvertibilă, prin faptul că el este o afectare aunor valori care nu sunt susceptibile de estimare, preţuire, el nu poate fi comparat,înlocuit, reprezintă o stare unică şi irepetabilă. Consecinţa logică este că nu poate fireparat de aceeaşi manieră ca cel economic, unde , de cele mai multe ori, făptuitorulsau persoana desemnată să răspundă, sunt obligate la dezdăunări, adică la o sumă debani echivalentă pierderii precis cuantificate. Aceasta nu înseamnă nicicum că nu s-ar putea găsi o altă soluţie, dar nu cu titlu de reparaţie. Situaţiile din practică sunt atâtde variate încât o soluţie universală nu este de închipuit. De aceea, credem că formula

FReparabilitatea

principiilormorale

61

cea mai potrivită pentru prejudiciile morale este aceea a unor remedii adecvatesituaţiei injuste a victimei. Argumentele pe care ne întemeiem sunt următoarele:

De ce prejudiciul moral nu poate primi soluţia răspunderii civile?Pentru că:A. A introduce prejudiciul moral în domeniul răspunderii civile delictuale

prin poarta prejudiciului reparabil înseamnă a-l converti dintr-un prejudiciunepatrimonial, cum este el curent numit, într-un drept de creanţă, element alpatrimoniului, ştiut fiind că răspunderea civilă delictuală este izvor de obligaţii. Prinurmare, deşi prejudiciul moral este o leziune a unor valori unice şi necomparabilecare alcătuiesc personalitatea omului, deosebindu-se esenţial de prejudiciul economic,ajunge să fie tratat ca acesta din urmă, ambele contopindu-se în patrimoniu.

B. Problema reparabilităţii este de fapt o obsesie impusă doctrinei de obligaţiade reparare impusă de art. 998 C.civ. De fapt, nici la prejudiciile patrimoniale(economice, cum le-am numit ), nu se poate vorbi de o reparaţie propriu-zisă, pentrucă şi aici, ceea ce se întâmplă întotdeauna în practică, nu este o reparare a bunurilordegradate sau distruse, ci exclusiv o indemnizare a victimei, ceea ce practic este oacoperire, o înlocuire de valori, obligarea autorului la plata unei sume de banireprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat. Să nu mai vorbim de faptul căprincipiul reparării “ în natură” a prejudiciului este, de cele mai multe ori, o expresieeminamente livrescă( v sinonim ) în materia răspunderii delictuale unde, în afararestituirii unor bunuri sustrase, nici nu se poate închipui o repunere a bunului înstarea lui anterioară ci doar a patrimoniului ştirbit. Dacă la prejudiciile economiceînlocuirea, acoperirea pagubei poate readuce patrimoniul în situaţia anterioară, încazul prejudiciilor morale, nici nu se pune problema unei înlocuiri de valoare pentrucă sensibilitatea rănită nu poate fi reparată prin înlocuire valorică. Deci dacă se puneproblema unei reacţii a dreptului în faţa unor agresiuni morale, această reacţie nupoate aspira la o reparaţie ci doar la un remediu posibil, care nu poate fi mereuacelaşi. De aceea, în privinţa daunelor morale, preferăm formula remedii adecvatesituaţiei injuste a victimei, tocmai pentru că un inventar al acestora nu are a fi făcut,doar instanţa putând aprecia, de la caz la caz, oportunitatea unuia sau a altuia dintreposibilele remedii concretizate, atât în obligaţii de a face cât şi obligaţii de a da.

C. Proba prejudiciului moral nu se poate face în acelaşi mod ca în cazulprejudiciilor economice: în timp ce victima trebuie să dovedească existenţaprejudiciului economic, cerând acestui prejudiciu să fie determinat, la prejudiciilemorale această exigenţă rămâne deşartă pentru că, de cele mai multe ori, existenţa caatare a unei daune morale, a unei traume, a unei leziuni morale, nu poate fi, eo ipso,obiect al probaţiunii.”Pretium doloris » bunăoară, nu este supus cuantificării, ci doarprezumat, în raport de circumstanţele concrete, extrem de diferite de la caz la caz.Astfel, ceea ce pentru o persoană cu o mai mare sensibilitate distrugerea unei amintiride familie poate fi o tragedie, pentru alta ea poate să nu aibă o semnificaţie deosebită.Aici standardul este mai puţin aplicabil făcând loc unei libertăţi mai mari de aprecierea judecătorului, atât în ce priveşte existenţa, realitatea prejudiciului moral cât şi aremediului adecvat situaţiei dedusă judecăţii.

Privind proba acestor prejudicii, într-o lucrare recentă şi destul de amplă, ( * I.Dogaru, P. Drăghici, op. cit. pag. 238 ) autorii susţin că “în materia drepturilorpersoanlităţii atingerea adusă deptului respectiv atrage răspunderea civilă fără să fienecesară proba prejudiciului suferit deoarece se prezumă juris et de jure că, prinatingerea adusă dreptului subiectiv, s-a creat şi diminuarea patrimoniuluireclamantului” .

62

Nu putem împărtăşi o astfel de abordare. A vorbi de “diminuareapatrimoniului” în materia daunelor morale înseamnă a zădărnici distincţia atât denecesară dintre cele două feluri de prejudicii. Niciodată un prejudiciu moral nu poateduce la diminuarea patrimoniului. Apoi, prezumţia absolută a diminuăriipatrimoniului, deasemeni, este inacceptabilă. Dacă se poate vorbi de o prezumţieaceea nu poate privi decât existenţa prejudiciului dedusă din datele speţei, anumeintensitatea agresiunii morale, datele personale ale victimei, evaluarea intenţiei nocive( animus nocendi ) etc. Această prezumţie n-are cum fi absolută şi nici măcar unarelativă, juris et de jure, ci doar o prezumţie simplă, a judecătorului care va deduceexistenţa prejudiciului printr-un simplu raţionament în care faptul cunoscut, vecin şiconex îl constituie cauza iar faptul necunoscut îl constituie efectul.

Concluzie: soluţia prejudiciilor morale nu poate fi dată de răspunderea civilădelictuală ci de o instituţie specială, care să nu nască atâtea rezerve şi compromisuri,a cărei localizare n-o vedem decât în materia Persoanelor, evitându-se astfel tratarealaolaltă a problemelor care privesc patrimoniul cu cele care privesc personalitatea.Este credem, un semn de minim respect faţă de subiectul de drept, ce impune caproblemele ce ţin de personalitate să preceadă pe cele ce ţin de patrimoniul său.

Prejudicii cauzate direct persoanei umane - prejudicii cauzate directbunurilor sale este o altă clasificare făcută de unii autori. (* I. Albu, V. Ursa, op. cit..31-36, ). Distincţia ar rezulta după cum “prejudiciul constă într-o atingere a fiinţeiumane însăşi sau, dimpotrivă, constă în distrugerea, deteriorarea ori sustragereabunurilor care aparţin unei persoane şi încălcării drepturilor referitoare la acestea” .Deşi nedeclarat, criteriul pare a fi incidenţa prejudiciului, numai că această clasificarenu pare a aduce nimic nou pentru că cele două categorii de prejudicii sunt, în maremăsură, aceleaşi cu cele din prima clasificare. In realitate, după incidenţa lor, prejudiciile pot fi corporale, cele concretizate învătămări aduse integrităţii fizice şi sănătăţii persoanei şi prejudicii necorporale, adicăpractic toate celelalte. La rândul lor pot da naştere la efecte diferite, atât economice (pierderi băneşti în cazul incapacităţii de muncă ) cât şi morale ( dureri fizice şipsihice, pierderea rezistenţei la anumite boli etc ).

Prejudicii previzibile - prejudicii imprevizibile este o clasificare, de aceastădată de utilitate practică. Prejudiciile previzibile sunt prejudiciile viitoare cele careputeau fi prevăzute la momentul producerii lor, cum este cazul celor rezultate dinincapacitatea de muncă iar prejudiciile neprevizibile, dimpotrivă, cele care nu puteaufi prevăzute illo tempore, cum ar fi cele care provin din efectele secundare ale unorvătămări corporale. Interesul distincţiei este legat de deosebirea dintre răspundereadelictuală unde reparaţia va include întreg prejudiciul suferit, atât pe cel previzibil câtşi pe cel imprevizibil şi răspunderea contractuală, unde reparaţia este limitată laprejudiciile previzibile (* art. 1085 C. civ.: Debitorul nu răspunde decât de dauneleinterese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului,când neîndeplnirea obligaţiilor nu provine din dolul său prejudiciile, atât prejudiciileprevizibile cât şi pe cele imprevizibile).

Prejudicii individuale şi prejudicii colective. Prejudiciile individuale sunt celecare afectează una sau mai multe persoane determinate, iar prejudiciile colective suntcele care afectează un grup de persoane, cum ar fi cele care fac parte din uniuni decreatori, diverse asociaţii profesionale, diverse comunităţi umane grupate etnic,religios sau cele dintr-o anumită localitate.

Caracterele prejudiciului reparabil. Pentru ca prejudiciul să fie supusreparaţiunii, el trebuie să aibă următoarele caractere:

Fconcluzii

63

.Să reprezinte o încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.In continuarea concepţiei pe care o propunem, aceea de a privi răspunderea civilădelictuală din perspectiva victimei care trebuie indemnizată şi nu a autorului caretrebuie sancţionat, vom spune că acest imperativ îşi are drept explicaţie tocmai faptulcă prejudiciul (v. distincţia element - condiţie ) înseamnă încălcarea unui dreptsubiectiv sau a unui interes legitim. Reamintim că dreptul subiectiv este aptitudineasubiectului de drept de a avea o conduită proprie în cadrul dreptului obiectiv şi de acere altora să dea, să facă, sau să nu facă ceva în vederea restabilirii acestuia, atuncicând el a fost încălcat.

Interesul legitim Răspunderea delictuală poate fi declanşată nu doar când seîncalcă un anumit drept subiectiv dar şi când se încalcă un simplu interes legitim alpersoanei.

Confruntată cu o serie de situaţii aflate la limita protecţiei juridice,jurisprudenţa, având drept criteriu de apreciere ideea de echitate, a acordatdespăgubiri şi în situaţi unde victima nu are un drept subiectiv ci doar cu un intereslegitim care n-a ajuns la rangul de drept propriu-zis. Astfel, persoanei aflate înîntreţinerea constantă a cuiva, I s-a recunoscut dreptul de a fi despăgubită pentruprejudiciul suferit prin decesul întreţinătorului cauzat de fapta imputabilă a pârâtului,ipoteză care vizează mai multe situaţii: concubina care a fost anterior întreţinută de opersoană al cărui deces este imputabil pârâtului (* Trib. Supr. , col. Pen. Dec. Pen .Nr. 495/1966 în CD 1966, pag. 432), copiii dintr-o altă căsătorie au dreptul să cearădespăgubiri de la cel care a cauzat decesul întreţinătorului, soţ al mamei, deşilegalmente defunctul nu era obligat la întreţinere (* Trib. Supr. Col pen. Dec. Pen .Dec. C pen. Nr. 1143/1968 în CD 1968, pag. 367), minorul aflat în întreţinerea uneirude, chiar mai îndepărtate, are drept la despăgubiri de la autorul decesuluiîntreţinătorului (* Trib. Mun. Bucureşti, secţia a II-a penală, dec. nr. 593/1974 înRRD nr. 10/1974 cu notă de O. Rădulescu şi C. Bârsan ). Deşi astfel de soluţii au fost uneori contestate (* v. I. Anghel ş.a. op cit. p. 85), cu timpul au fost acceptate de doctrină ca fiind un prejudiciu prin ricoşeu pentrurecunoaşterea căruia se cer următaorele condiţii: a) un caracter de permanenţă şi stabilitate a situaţiei juridice invocate aptă săformeze convingerea că ea ar fi continuat şi în viitor.(* M. Eliescu, op cit. p. 101,102,C Stătescu, C. Bârsan, op cit, p. 161, L. Pop, op cit. pag. 203 ) Simplele ajutoaresporadice, fără continuitate, nu constituie o situaţie care să acceadă la despăgubiri; b) interesul vătămat să fie licit şi moral, condiţie care nu este îndeplinită încazul în care, de exemplu, concubinajul era incestuos sau când reclamantul are o viaţădepravată(* M Eliescu, op cit. p. 101- 102, L. Pop. Op cit. p. 203 ).

Definiţia interesului legitim. Având a defini noţiunea de interes legitim înaceastă materie, doctrina nu este unitară. Unii autori folosesc sintagma “ intereselegitime juridice te proteguite” (* Boris Starck, op cit. p. 47), pe care o găsiminadecvată pentru că ea este definiţia dreptului subiectiv însuşi. Alţii (* I. Dogaru, P.Drăghici, op cit. p. 238 ) evocă noţiunea de situaţie juridică pe care o găsimimprecisă pentru că nu orice situaţie juridică concretizează un interes legitim înînţelesul strict pe care-l impune răspunderea delictuală.In ce ne priveşte, am defini interesul legitim ca fiind un drept subiacent, întemeiat peo aparenţă bine conturată care, deşi nu face obiectul unui drept subiectiv consacrat, sebucură de protecţie juridică. Interesele apar şi se cristalizează de-a lungul evoluţieisociale, consacrarea lor ca drepturi subiective fiind determinată de “presiunea”faptelor. Reacţia dreptului poate fi mai lentă sau poate chiar lipsi, ceea ce nu este de

Fdefiniţia

interesuluilegitim

64

natură să afecteze legitimitatea protecţiei unor interese conforme unor reguli demorală.( v. Ripert, La regle morale dans les obligations civiles ) Legitimitatea unorastfel de interese nu poate fi apreciată decât în concret.

Să fie cert, adică să aibă o existenţă neîndoielnică şi să poată fi evaluat.Sunt certe atât prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs până la momentulcând se pretinde dezdăunarea, cât şi prejudiciile viitoare, care sunt cele care, deşi nus-au produs încă, este sigur că se vor produce, existând suficiente elemente pentru a fievaluate. Un exemplu tipic de prejudiciu viitor este cel cauzat de incapacitateapermanentă de muncă, unde prejudiciul îl reprezintă diferenţa dintre pensia primită devictimă şi salariul la care ar fi avut dreptul dacă ar fi lucrat. Victima este îndreptăţităla o sumă lunară de la făptuitor cu titlu de despăgubiri civile care, avându-şi temeiulîn art. 998 ,999 C. civ,. nu reprezintă pensie de întreţinere, cum uneori greşit estecalificată în practică ci o rentă viageră. ( * M. Eliescu, op cit. p. 95)Prejudiciul eventual nu este cert pentru că nu este sigur că se va produce. Deexemplu, nu va putea pretinde despăgubiri părintele victimei decedate sub cuvât că arfi putut primi în viitor pensie de întreţinere de la victimă. (* C.Stătescu, C. Bârsan, opcit. p. 147 ).

Să fie nereparat. S-ar putea crede că această condiţie este inutilă pentru că,odată reparat, prejudiciul nu mai există şi deci nu deschide calea despăgubirii.Sunt situaţii când victima primeşte de la o terţă persoană contravaloarea prejudiciuluişi totuşi, prejudiciul continuă să existe. Când o terţă persoană, care poate fi gestorulunei gestiunii de afaceri, plăteşte victimei o sumă de bani cu intenţia de a o despăgubipentru prejudciul suferit de autor, victima nu mai are acţiune împotriva autoruluidecât pentru eventuala diferenţă de prejuiciu neacoperită. Dacă victima ar cumuladespăgubirea primită de la terţ cu cea primită de la autor, s-ar îmbogăţi fără justăcauză, solvens- ul neobligat juridiceşte având acţiunea de in rem verso.

Dacă o terţă persoană remite victimei o sumă reprezentând contravaloareaprejudiciului dar nu cu intenţia de a o despăgubi ci cu intenţia de a o gratifica (animus donandi ), victima păstrează dreptul de a se îndrepta împotriva autoruluipentru repararea prejudiciului. Soluţia este firească pentru că raportul juridic privindliberalitatea nu are nicio legătură cu raportul izvorând din răspunderea delictuală.Astfel , practica a decis că “ajutoarele materiale pe care colegii victimei au înţeles săle acorde soţului fostei lor colege, cu ocazia decesului ei, nu poate influenţa asupraobligaţiei inculpatului de a suporta cheltuielile ocazionate cu înmormântareavictimei”.

Când terţul care dezdăunează este obligat faţă de victimă dar pentru un alttemei decât cel al răspunderii delictuale, trebuie distins după cum solvensul este osocietate de asigurări sau o societate de asigurări sociale. Astfel, dacă victima esteasigurată ( asigurare obligatorie sau facultativă ) iar prejudiciul cauzat de autor seîncadrează în cazurile asigurate, desdăunarea o face societatea de asigurări. Victimanu poate cere autorului s-o desdăuneaze decât pentru prejudiciul neacoperit deasigurător. Astfel de situaţii se întâlnesc frecvent în practică. Victimei îi revinesarcina probei că prejudiciul suferit prin fapta autorului este mai mare decâtindemnizaţia de asigurare primită de la asigurător. Dacă victima este ea însăşiasigurată şi aici trebuie făcută o distincţie, după cum asigurarea este făcută pentrupersoane sau pentru bunuri.

In cazul asigurării de persoane, plata indemnizaţiei de asigurare nu se face înconsiderarea prejudiciului suferit care trebuie reparat, ea nu urmăreşte a acoperi, nicitotal şi nici parţial acest prejudiciu, ci este făcută în considerarea riscului asigurat.

65

Victima îl poate acţiona nestingherită pe autor, putând cumula indemnizaţiade asigurare cu despăgubirea de la autor. Asigurarea de bunuri, spre deosebire de ceaprivind persoanele, urmăreşte desdăunarea victimei. Ea nu poate cumula indemnizaţiade asigurare cu desdăunarea de la autor. Plătind victimei indemnizaţia de asigurare,solvens-ul se va putea îndrepta prin acţiune în regres, sau acţiune recursorie, cum i semai spune, împotriva autorului. Dacă prejudiciul suferit de victimă este mai maredecât indemnizaţia de asigurare, autorul are deschisă calea acţiunii în pretenţiiîmpotriva autorului. Dacă victima beneficiază de pensie ( de invaliditate sau deurmaş), va putea pretinde doar diferenţa dintre pensie şi prejudiciul integral suferit.

Fapta prejudiciabilă.Noţiune. Este primul element de care vorbeşte legiuitorul atunci când

formulează principiul răspunderii delictuale, sancţionând “orice faptă a omului carecauzează altuia prejudicii” .

Deşi textul nu caracterizează fapta, întreaga doctrină şi jurisprudenţă au învedere fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. O serie de acte normative emise înperioada postbelică fac referire expresă la fapta ilicită. Astfel, art. 35 din Decretul31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, când se referă la răspundereadelictuală a personei juridice menţionează, in terminis, răspunderea pentru faptailicită, iar art. 25 alin. 1 din Decr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Coduluifamiliei prevede că “minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentrufapta lor ilicită, decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ”.

Doctrina defineşte fapta ilicită ca fiind “orice faptă prin care, încălcându-senormele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând uneipersoane” (*C.Stătescu, C. Bârsan, op cit pag. 164).

Avem rezerve la această definiţie. Limitând aria prejudiciilor la cele createdrepturilor subiective, sunt excluse cele cauzate prin atingerea unor simple intereselegitime şi deci definiţia nu ia poziţie în discuţia privind incidenţa prejudiciului. Esteimpropriu a spune că prejudiciile sunt aduse drepturilor subiective ale persoanei şi nupersoanei înseşi. Sunt situaţii când prejudiciul este actual deşi dreptul este viitor.Prejudiciile morale se produc în momentul când subiectul de drept resimte leziuneamorală la care este expus, afectare care cu greu o putem lega de un drept subiectivpropriu -zis. Nu toate valorile morale ale persoanei sunt consacrate ca drepturisubiective, ceea ce nu înseamnă că lezarea lor ar rămâne indiferentă dreptului.

Alţi autori ( I. Dogaru, P. Drăghici, op cit. pag. 237. La fel L Pop, op cit. pag.212) definesc fapta ilicită ca fiind orice faptă (acţiune sau inacţiune ) prin care,încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective sauinteresele legitime ale altei persoane, cauzându-se acesteia prejudicii.

Prin urmare, fapta omului, comisivă sau omisivă, trebuie să fie o conduităexteriorizată. Nu orice inacţiune poate fi cauzatoare de prejudicii ci doar aceea pecare autorul o alege în locul unei acţiuni la care era obligat. Exemplul clasic este celal medicului, care, în loc să dea primul ajutor la care era obligat, refuză s-o facă.

Legiuitorul român, inspirat de Codul Napoleon, după ce în art. 998 C. civ.vorbeşte de “orice faptă a omului” în art. 999 C.civ. dispune că omul este reponsabilnu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin“neglijenţa” sau prin imprudenţa sa . In timp ce doctrina franceză vorbeşte derăspunderea pentru greşeală, doctrina noastră vorbeşte de răspunderea pentru faptă. Inrealitate, culpa nu se poate confunda cu fapta. In timp ce culpa este atitudinea psihică,interioară a omului faţă de faptele sale şi urmările acestora, fapta este exteriorizareavoinţei, obiectivizarea voinţei şi a conştiinţei.

Ffapta

prejudiciabilă

66

Ilicitul civil. Intrebarea care rămâne încă deschisă, este aceea dacă, în tăcerealegii, condiţia iliceităţii este subînţeleasă în ce priveşte fapta prejudiciabilă.

Doctrina franceză, definind greşeala ca “o apreciere de ordin moral, o judecatăde valoare asupra a ce este bine şi ce este rău” (*B. Starck, op cit. pag.116) se referăimplicit la ilicit. Este sistemul imputabilităţii subiective a faptei.Dreptul german distinge între condiţia ca actul să fie potrivnic dreptului şi condiţiagreşelii. La fel, Codul civil elveţian, în art. 41, după ce vorbeşte de actul ilicit, cere cael să fi fost săvârşit cu intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă. Ambele văd ilicitul cao imputabilitate obiectivă.

Doctrina noastră consideră, în mod unanim, că fapta cauzatoare de prejudiciitrebuie să fie ilicită, adică să fie contrară legii sau regulilor de convieţuire socială. (*M. Eliescu, op cit. 143 şi urm. TR Popescu, P. Anca, op cit. p. 179, 182, I. M.Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op cit p. 72 şi 107, C. Stătescu. C. Bârsan, op cit. p.160, L. Pop. Op cit. pag. 214, 216, I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit. pag. 256,259 ).Plecând de la necesitatea unei “unificări de ordin terminologic” ( C. Stătescu, CBârsan, op cit. p. 181 ), o parte dintre autorii noştri de drept civil analizează faptailicită şi culpabilă dintr-o perspectiva penalistă, făcând largi consideraţii desprecauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, cu trimiteri la o serie de dispoziţiipenale în materie. ( *Ibidem,p. 166-170 * I. Dogaru şi P. Drăghici, op. cit. pag.259,265).

Opinia noastră este că accentul pe care, atât doctrina cât şi jurisprudenţa de lanoi îl pun pe caracterul ilicit al faptei, este determinat de o anumită concepţiegenerală a dreptului românesc, care, influenţat de dreptul sovietic într-o perioadădată, priveşte răspunderea nu ca un scop ci ca un mijloc de ( V Cosmovici )formare aconştiinţei, de mobilizare, de formarea şi dezvoltarea spiritului de răspundere et.Evident că toate acestea nu pot fi realizate decât prin sancţiune, ea având aceastăvirtute Dacă fundamentul răspunderii este culpa, atunci trebuie căutată fapta, chiaracolo unde nu este, ajungând a vorbi de “fapta lucrului” care este un non sens.

Vorbind de fapta ilicită, va trebui să distingem net între răspunderea pentrufapta proprie şi celelalte feluri de răspundere, cărora li se mai spun indirecte. Larăspunderea pentru fapta proprie, fapta cauzatoare de prejudicii n-ar putea fi decâtilicită, adică potrivnică dreptului scris sau nescris “ Quod non jure factum est, hocest contra jus. In ce priveşte răspunderea indirectă, pentru prejudiciile cauzate dealţii, obsesia de a căuta ilicitul la orice ipoteză de răspundere antrenează consecinţeinadmisibile, ajungând să vorbim de “fapta ilicită a părinţilor constând înneîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor care le reveneau” (*C. Stătescu, C. Bârsan, op cit. pag. 204 ).

Promovând mai departe optica pe care am propus-o, termenii apar inversaţi:dacă fapta este ilicită şi culpabilă ea va avea ca rezultat un prejudiciu injust, dannoingiusto (* Marco Comporti, La responsabilite civile en Italie, în Les problemescontemprains de la responsabilite civile delictuelle, prefaţată de Andre Tunc.) astfelcă imperativul reparaţiei trebuie căutat de partea victimei şi el constă în nevoia de aînlătura o injustiţie. Numai dacă se concepe o iliceitate abstractă şi obiectivă ilicitulapare necesar. Altfel, dacă fapta este ilicită, ea va primi tratament penal, când esteinfracţiune sau alte sancţiuni în raport de natura faptei săvârşite. Chiar dacă am priviilicitul civil în mod abstract, el nu poate avea vreo funcţie în aplicarea răspunderiidelictuale, nefiind o condiţie a faptei ci doar o calificare subsecventă a acesteia. Insăşinoţiunea de faptă trebuie concepută mai mult figurativ pentru că ea este doar un

Filicitul civil

67

simbol cu o extensie maximă în care sunt subsumate conduite, situaţii, împrejurări şinu o faptă bine individualizată.

Prin urmare, fapta, aşa cum o privim din această perspectivă, nu apare ca unelement distinct al răspunderii ci ea este subsumată cauzalităţii. Fapta interesează a fideterminată doar în calitatea ei de cauză. Intregul proces al descifrării cauzalităţii nueste altceva decât recompunerea conexiunii de la prejudiciu până la legarea lui de ofaptă, conduită, situaţie, care-l cauzează. Vom rămâne totuşi pe terenul dreptului civilşi ne vom preocupa în continuare de consecinţele exericitării abuzive a unui dreptsubiectiv şi de clauza de neresponsabilitate, ambele privite din perspectivarăspunderii civile delictuale.

Abuzul de drept şi răspunderea delictuală. Este ipoteza în care o persoanăcauzează alteia un prejudiciu prin simpla exercitare a dreptului său subiectiv, deturnatde la scopul în considerarea căruia a fost instituit.

Am fi tentaţi să credem că, atâta vreme cât titularul îşi exercită un dreptsubiectiv, problema răspunderii sale nu se pune. In realitate, orice drept subiectivtrebuie exercitat civiliter, adică fără să prejudicieze pe altul, imperativ care, într-oformulă deja celebră, atribuită lui Gaius spune Neminem laedere qui suo jure utitur(să nu se lezeze pe altul decât în limita cerută de propriul drept ). Subiectul nu ţinestrict de răspunderea delictuală, fiind de regulă tratat la conţinutul raportului juridic (*V. Gh. Beleiu,Dreptul civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptuluicivil, Ed. Sansa, 1995, pag. 79, 81.) Ceea ce interesează aici este a se reţine că oriceexercitare abuzivă a unui drept subiectiv care cauzează altuia un prejudiciu injust, vafi tratată ca un veritabil delict civil, aplicându-i-se regulile răspunderii delictuale.

Criterii pentru calificarea abuzului de drept. Problema este însă de a ştiunde sfârşeşte dreptul şi unde începe abuzul. In esenţă, trei au fost criteriile teoreticeemise:

Teoria delictului civil care asimilează abuzul de drept delictului civil, potrivitcăreia autorul abuzului de drept săvârşeşte un delict.Teoria subiectivă susţinută de Georges Ripert într-o lucrare de referinţă, (* La reglemorale dans les obligations civiles (Regula morală în obligaţiile civile 1928), care,plecând de la constatarea că exercitarea anumitor drepturi presupune prejudiciereaaltora, susţine că intenţia nocivă este cea care va trebui examinată în raport de datelespeţei.

Teoria obiectivă (* elaborată de Josserand, De l esprit des droits et de leurrelativite..) susţine un criteriu obiectiv care califică abuzul de drept, anume deturnarealui de la propriile scopuri sau de la scopurile sale sociale (* B. Starck, op cit. p. 133).Se susţine că examinarea deturnării dreptului de la finalitatea lui trebuie făcută înraport de fiecare categorie de drepturi, care, din această perspectivă, sunt împărţite îndrepturi egoiste (dreptul de proprietate, dreptul de cranţă), drepturi altruiste (drepturile părinteşti ) şi drepturi de interes general ( dreptul de critică literară, dreptulla grevă ). Deosebit de acestea, drepturile discreţionare sunt cele care implică oapreciere personală (dreptul de a revoca o donaţie, dreptul de a face opoziţie lacăsătorie, dreptul avocatului de a se exprima liber la bară, etc ), nu sunt susceptibilede abuz.

Legislaţia noastră a îmbrăţişat teoria obiectivă a deturnării dreptului de lafinalitatea sa, dispunând în art. 1 din Dec. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şila peraonele juridice.. Se susţine că o asemenea conduită a titularului prin depăşirealimitelor juridice ale dreptului său ori cu rea credinţă este “o conduită ilicită sau abuzde drept” *(L. Pop, op cit. poag. 215, 216 ). Pentru motive deja arătate, sancţionarea

Fabuzul de dreptşi răspunderea

delictuală

68

abuzului de drept se întemeiază, în concepţia noastră, nu pe faptul că exercitareadreptului de manieră abuzivă ar fi ilicită ci pentru că o astfel de exercitare a cauzataltuia un prejudiciu injust care nu poate fi tolerat de drept.

Clauza de neresponsabilitate (consimţământul victimei). Când se cauzeazăun prejudiciu printr-o faptă sau activitate acceptată anterior de victimă, autorul nu varăspunde pentru că prejudiciul nu mai poate fi caracterizat injust, potrivit reguliiVolenti non fit injuria. care-şi găseşte explicaţia în libertatea de voinţă a subiectuluide drept.

Pentru raţiuni bine determinate acest principiu presupune următoareleexcepţii: - ea nu se aplică în situaţia când fapta este animată de intenţie sau culpăgravă. Regula Culpa lata dolo aequiparatur, echivalează culpa gravă intenţiei.Atunci când autorul, deşi n-a fost animat de intenţie (dol), ci de o neglijenţă sauimprudenţă foarte gravă, aflată în imediata vecinătate a intenţiei, echipolentă acesteia,el nu merită a fi exonerat de răspundere pentru că o altă regulă spune că Malitiis nonest indulgendum ( nicio indulegenţă nu trebuie manifestată pentru cel care doreşterăul );

- prin tradiţie, clauza de neresponsabilitate nu este admisă de doctrină înmateria drepturilor personale pentru că ele sunt valori indestructibil legate depersoană şi deci ele nu pot face obiect al comerţului juridic. (* M Eliescu, op cit. pag.159 , 163 ). Se amite totuşi, că şi în privinţa acestor drepturi pot exista caluze deneresponsabilitate cu condiţia să aducă o atingere vremelnică integrităţii fizice saumorale, să fie admise de lege, cum este cazul prelevării de sânge, sau orice competiţiesportivă ce implică o confruntare fizică, precum boxul, cu condiţia respectăriiregulilor jocului. Mai nou, prelevarea de organe, în ţări unde ea este reglementată prinlege, este practic o clauză de neresponsabilitate, pentru că titularul acceptă în timpulvieţii această operaţie după decesul constatat medical.

Raportul de cauzalitate.Noţiune. Potrivit art. 998 ,1002 C. civ. prejudiciul trebuie să fie “cauzat”

victimei de fapta omului. Această exigenţă apare cât se poate de firească pentru cănimeni nu poate fi obligat să repare prejudiciul altuia dacă între fapta sa, apersoanelor pentru care este desemnat să răspundă, nu există un raport de cauzalitate,la fel cum nimeni nu poate răspunde pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii,lucruri, în lipsa unei legături directe între acestea şi prejudiciul produs.

Dacă, de multe ori, stabilirea unei legături de cauzalitate dintre faptă şiprejudiciu nu pune probleme, sunt şi situaţii în care prejudiciul este rezultatul acţiuniimai multor fapte, situaţii, împrejurări, când se pune problema ca din multitudineaelementelor care alcătuiesc antecedenţa cauzală să se reţină doar pe acelea care audeterminat efectul produs. Explicarea cauzalităţii în materie de răspundere este oproblemă dificilă, indiferent de fundamentarea care se dă acesteia. Abundenţaliteraturii juridice în materie merge, de multe ori, împotriva intenţiei ce-şi propune,astfel că, aşa cum arată un autor american, Prosser, “tot ce merită să fie spus înaceastă privinţă, a fost deja spus de nenumărate ori, precum şi multe cuvinte care numeritau să fie spuse” .

Sistemele propuse pentru stabilirea raportului de cauzalitate, au fost:- Sistemul echivalenţei condiţiilor, potrivit căruia, când nu se poate identifica

o anumită cauză, se atribuie aceeaşi valoare cauzală faptelor, împrejurărilor care auprecedat prejudiciul. Acest sistem este susţinut, în special de doctrina franceză,

FRaportul decauzalitate

69

reproşându-i-se că lărgeşte prea mult câmpul cauzal, reţinându-se în nexul cauzalfapte prea îndepărate.

- Sistemul cauzei proxime elaborat în dreptul anglo-saxon, având drept criteriuafirmaţia filosofului Fr. Bacon : Ar fi pentru drept o sarcină fără de sfârşit de adetermina cauza cauzelor şi acţiunea unora faţă de celelalte. De aceea el semulţumeşte cu cauza imediată şi judecă acţiunile cu ajutorul acesteia, fără să urce launa anterioar (* L. Pop, op cit. pag. 219 ) Deşi pragmatic, sistemul este criticatpentru că acordă eficienţă cauzală doar faptelor proxime ignorându-se altele, care,chiar mai îndepărtate, au avut o mai mare pondere în producere efectului. In dreptulamerican se consideră că răspunderea revine celui care a avut ultima şansă de a evitaproducerea prejudiciului. (L. Pop, op cit. p. 220 )

- Sistemul cauzei adecvate, agreat de dreptul german, susţine că îndeterminarea raportului de cauzalitate trebuie reţinute numai acele antecedente aleefectului care sunt tipice, adică cele care, în mod obişnuit, sunt susceptibile săproducă efectul respectiv. Prin urmare, trebuie înlăturate toate faptele careîntâmplător, accidental, au determinta producerea prejudiciului. S-a obiectat că nuîntotdeauna legătura cauzală este tipică.

-Sistemul cauzalităţii necesare(* Fr. Deak, în Răspunderea civilă de I. Anghel[.a. p. 92 ) porneşte de la definiţia cauzei ca fiind fenomen care precedă efectul şi îlprovoacă în mod necesar. In acest sistem nu sunt reţinute condiţiile care au avut unrol în producerea prejudiciului, motiv pentru care s-a propus ca în sfera raportului decauzalitate să fie incluse şI acele condiţii care au creat posibilitatea ca un efectpăgubitor să se producă, aprecierea fiind făcută pornindu-se de la categoriilefilosofice posibilitate-realitate.

- Sistemul indivizibilităţii cauzei şi condiţiilor reprezintă o sinteză a celorlaltesisteme, fiind elaborat de marele nostru civilist, Mihail Eliescu şi preluat demajoritatea autorilor(* M Eliescu, op cit. 131. C. DStătescu, C. Bârsan, op cit. 178 ,L. Pop, op cit. I Dogaru, P. Drăghici, op cit. p. 270 ). Acest sistem consideră căfenomenul cauză nu acţionează izolat ci în anumite condiţii externe, care, fără aproduce efectul, l-au favorizat, înleznind producerea efectului. O posibilitate absractă,o simplă eventualitate, a fost prefăcută într-o posibilitate concretă. Prin urmare, acestecondiţii alcătuiesc împreună cu fenomenul cauză, o unitate indivizibilă. Acest sistempleacă de la concepţia legislaţiei penale care pedepseşte atât autorul faptei cât şi peinstigator, complice, favorizator, dând posibilitatea judecătorului de a aprecia, înfiecare caz în parte, eficienţa cauzală a fiecărei contribuţii.

Jurisprudenţa noastră, confruntată cu problema cauzalităţii, nu s-a lăsatsedusă de teorii filozofice şi are drept criteriu contribuţia cauzală efectivă a faptelorşi împrejurărilor ce fac parte din antecedenţa cauzală a prejudiciului. S-a decis astfelcă: “Este adevărat că instalarea septicemiei generalizate s-a produs atât prinactivitatea inculpatului de lovire a victimei cu cuţitul în abdomen, care cosntituiecauza propriu- zisă a morţii, cât şi prin activitatea inculpatului, doctor, care, deşi seînscrie ca o condiţie care a favorizat procesul cauzal, prin conţinutul ei concret, prinintensitatea ei, capătă, în speţă, valoare cauzală” ( I. Dogaru, P. Drăghici, op cit. pag.271 ).

Opinia noastră este că, pentru răspunderea delictuală, momentul cauzalităţii,imediat subsecvent constatării prejudiciului, se reduce la încadrarea prejudiciului într-una din ipotezele legale de răspundere. Cercetarea va fi întotdeauna de la efect lacauză, astfel că, după ce va fi identificată fapta, trebuie stabilită legătura ei cuprejudiciul. Raportul de cauzalitate are caracter obiectiv, astfel că a-l stabili,

70

înseamnă, de fapt, a-l proba. Acest complex cauzal poate fi alăctuit din mai multeacţiuni, inacţiuni care, potrivit clasificărilor uzuale, pot fi cauze directe - indirecte,mediate - imediate, principale - accesorii, concomitente-succesive sau simplecondiţii.

După cum s-a spus, ceea ce dă unitate acestor acţiuni-inacţiuni care pot fisăvârşite de o singură persoană sau de mai multe persoane, este faptul că ele concurăca un tot la producerea prejudiciului, astfel că trebuie să recunoaştem eficienţacauzală fiecăruia din elementele complexului cauzal.

Afirmaţia este exactă, numai că a “recunoaşte” o asemenea eficienţă nuînseamnă altceva decât a proba existenţa raportului de cauzalitate între faptă şiprejudiciu. Noi considerăm că în problema cauzalităţii, evaluarea eficienţei cauzale aunora sau altora dintre cauze şi condiţii nu se poate face potrivit anumitor reguli. Inplanul răspunderii civile delcituale trebuie să ne ferim a vedea în legătura cauzală osoluţie logică, necesară, univocă, repetabilă între fenomene. In această materie,acelaşi prejudiciu poate fi generat de cauze diverse, după cum, aceeaşi cauză poategenera efecte diferite. Aşa cum se arată într-o lucrare dedicată răspunderii delictuale*ceea ce este specific pentru raportul de cauzalitate în cazul răspunderii pentru faptaproprie este împrejurarea că toate faptele cuprinse în categoria cauzei şi, în general, înnexul cauzal, sunt fapte concrete şi directe de participare la producerea prejudiciului.In toate cazurile trebuie să se facă dovada concretă a faptei, de participare cauzală,conştientă sau nu, latura subiectivă nefiind edificatorare pentru stabilirea raportuluiobiectiv de cauzalitate. Este necesar deci să se facă dovada concretă că acele fapteîmpreună au produs acel prejudiciu *(V. Stoica, Relaţia cauzală complexă ca elemental răspunderii civile delictuale în procesul penal, RRD, nr. 2/1984, p. 34)

Culpa.Precizări terminologice. Principiul răspunderii delictuale, aşa cum este

definit de Codul nostru civil, are în vedere fapta omului săvârşită din “greşeală “,precum şi pe cea săvârşită prin ” neglijenţă” sau “ imprudenţă” .

Aşa cum am arătat deja, când am examinat fapta prejudiciabilă, termenul degreşeală are în vedere dolul , intenţia, în timp ce neglijenţa şi imprudenţa, nureprezintă fapta cum lasă să se înţeleagă formularea textului de la art. 999 C. civ.preluat din Codul civil francez ci culpa propriu- zisă. Dreptul civil francez are învedere răspunderea pentru greşeală ( la faute ) , termenul vizând atât intenţia cât şiculpa. Corespondentul românesc al termenului “faute” este “greşeala”.

Accepţiunea pe care autorii noştri o dau acestor termeni este diferită. De celemai multe ori când se califică fapta drept culpabilă , se au în vedere ambele forme alegreşelii, atât intenţia cât şi culpa propriu-zisă.

Lucrările mai recente privind teoria obligaţiilor, împrumută din dreptul penaltermenul de “vinovăţie” aşa cum este el definit în art. 19 din Codul penal, distingândintenţia directă, intenţia indirectă, neglijenţa şi imprudenţa. Autorii care au introdusacest termen în dreptul civil*, preluat apoi şi de alţii*, nu se rezumă la o simplăunificare terminologică, de altfel dezirabilă, ci preiau întreaga teorie a laturiisubiective a faptei , cu trimiteri la cauzele care înlătură caracterul penal al acesteia.Aşa cum am arătat când ne-am ocupat de definiţia răspunderii civile şi de funcţiile ei,tendinţa este de a o integra într-un concept de răspundere juridică în general, care aravea o funcţie preverntiv educativă comună.

Este oportună unificarea terminologică în această materie? Aşa cum ammai spus, considerăm că elaborarea a unui concept unic de răspundere nu esteexpresia unei nevoi reale a dreptului românesc actual şi că preocuparea de a găsi o

Fculpa

71

finalitate comună, sancţionatorie şi preventivă tuturor formelor de răspundere,chemate toate să se alinieze unui rol social al dreptului, nu se mai justifică astăzi, bachiar ar putea deforma răspunderea civilă, deturnând-o de la finalitatea eifundamentală.

Pe planul care ne preocupă, răspunderea civilă este fundamental diferită decea penală: în timp ce răspunderea penală îşi propune să sancţioneze pe făptuitor,măsura ei dând-o gradul de vinovăţie, răspunderea civilă îşi propune reparareaprejudiciului. De această dată, măsura ei este şi rămâne întinderea reală aprejudiciului. Puţine şi nesemnificative sunt cazurile când gradul de “vinovăţie”influenţează răspunderea civilă, principiul fiind In lege Aquilia et levissima culpavenit( răspunderea delictuală este declanşată şi pentru cea mai neînsemnată culpă ),

Tendinţa modernă către o răspundere obiectivă face inutil efortul deinvestigaţie a laturii subiective a faptei, după modelul penal. O apropiere întrerăspunderea civilă şi cea penală, fie doar pentru raţiuni terminologice, ar zădărnici oîntreagă evoluţie istorică diferită a celor două forme de răspundere. Răspundereacivilă devine tot mai indiferentă de culpă, în timp ce răspunderea penală se îndreaptătot mai mult către subiectul căreia se adresează. De aceea, preferăm termenul clasicde greşeală , fie şi doar pentru respectul faţă de tradiţiile noastre juridice.

Noţiune. In timp ce doctrina franceză, include ilicitul şi imputabilitatea înnoţiunea de greşeală ( faute ) pe care o defineşte ca fiind încălcarea unei obligaţiipreexistente prin care se aduce atingere unui drept.( J. Carbonier, Droit civil. Lesbiens et les obligations, Paris, 1964, A. Weill, Fr. Terre, op cit. p. 672, R. Demogue,Traite des obligations en general, vol. III Paris, 1923, p. 367, B. Starck, op cit. p. 113) doctrina noastră defineşte greşeala ca fiind “atitudinea psihică a autorului fapteiilicite faţă de această faptă şi de rezultatul ei”

Eminentul nostru autor, maestru al nuanţelor, pare a fi constrâns de o anumităorientare ideologică în materie, astfel că atunci când defineşte greşeala, invocă“literatura juridică socialistă” definiţie reluată de majoritatea autorilor.Examinându-se greşeala, se distinge factorul intelectiv de cel volitiv.

Factorul intelectiv presupune previzibilitatea sau posibilitatea acesteia,conştiinţa faptelor şi a urmărilor, ceea ce presupune o evaluare, o apreciere morală cuajutorul unei scări de valori existentă în societatea în care trăieşte. Omul trebuie să-şidea seama că faptele sale pot leza pe alţii. Există divergenţe cu privire la evaluareacomportamentului de către agent, anume dacă judecata lui de valoare care-iînfăţişează caracterul blamabil al faptei şi urmărilor, trebuie să includă şi conştiinţacaracterului ilicit al conduitei. In general se acceptă că nu trebuie indusă în conţinutulnoţiunii de greşeală conştiinţa caracterului ilicit al faptei.

Factorul volitiv comportă deliberarea şi decizia. Ambele trebuie să fie libere.Se afirmă că răspunderea se va anagaja numai dacă dintre mai multe conduite, autorulfaptei a ales-o pe cea antisocială. Toate aceste investigaţii în sfera subiectivităţiifăptuitorului sunt seducătoare doar în plan teoretic, pentru că practic, răspundereadelictuală nu poate însemna nici mai mult şi nici mai puţin decât reparareaprejudiciului.

Formele culpei. Ultimele lucrări juridice în materie,(* C Stătescu, C Bârsan,op cit. p. 185, I Dogaru, P. Drăghici, op cit. p. 275, L. Pop, op cit. pa. 226 ),examinând formele culpei, fac timitere la dispoziţiile de la art. 19 C. pen. caredefinesc următoarele forme ale vinovăţiei:

- intenţia directă, când făptuitorul prevede consecinţele faptei pe care leurmăreşte;

Fformele culpei

72

- intenţia indirectă, când se prevăd consecinţele, nu se urmăresc dar seacceptă producerea lor;

- imprudenţa, când făptuitorul prevede consecinţele pe care nu le acceptă,sperând în mod uşuratic, că nu se vor produce;

- neglijenţa , când făptuitorul nu prevede consecinţele faptei, deşi putea şitrebuia s-o facă. Se recunoaşte, totuşi că distincţia între aceste forme ale culpei, îndreptul nostru civil, nu prezintă, de regulă , interes practic, fiindcă răspunderea civilăare la bază principiul reparării integrale a prejudiciului (* L Pop op cit. p. 227 )

Ne-am putea întreba de ce totuşi se recurge la asemenea împrumuturidiscutabile? Răspunsul îl dă acelaşi autor care arată că “sunt situaţii când formelegreşelii sau culpei prezintă importanţă. Astfel, în cazul când prejudiciul a fost cauzatprin fapta a două sau mai multe persoane, deşi răspund solidar faţă de victimă, înraporturile dintre ele cota parte de contribuţie a fiecăruia se stabileşte proporţional cuforma şi gravitatea culpei”.

Motivarea o găsim discutabilă pentru că aprecierea gravităţii culpei n-o poateface legea ci doar judecătorul în raport de datele speţei, astfel că distincţia făcută laart. 19 C. pen. nu ajută la nimic în cazul citat. In realitate, formele culpei sunt celetradiţionale: dolul sau intenţia sau dolul şi culpa, care la rândul ei poate consta, fie înneglijenţă, fie în imprudenţă.

Gradele culpei. Prin tradiţia sa romană, în raport de gravitate, culpa poate fi:culpa lata care este o culpă gravă, atât de gravă încât uneori ea este asimilată intenţieipotrivit adagiului Culpa lata dolo aequiparatatur , culpa levis, culpa uşoară, adicăimprudenţă sau neglijenţa, şi culpa levissima, culpa foarte uşoară.

Criteriul clasic după care se apreciază gradele culpei este standardul abstractformulat în sintagma bonus pater familias. Culpa levis este imprudenţa sauneglijenţa de care n-ar fi dat dovadă un om obişnuit, cu calităţi medii, care depunediligenţe obişnuite, ca pentru propriile interese ale familiei. Culpa levissima esteimprudenţa sau negljenţa de care n-ar fi dat dovadă un excelent părinte de familie.

In regulă generală, răspunderea delictuală nu ţine seama de aceste criterii; ease declanşează ori de câte ori s-a produs un prejudiciu injust unei persone iar cazulconcret de răspundere se încadrează într-una din ipotezele legale de răspundereprevăzute de art. 998 , 1002 C. civ. Rareori se simte nevoia distincţiei după gravitateaculpei. Un exemplu l-am dat când am vorbit de clauzele de neresponsabilitate care nusunt admise în caz de dol sau de culpă gravă. Alt exemplu este art. 715 C. civ. potrivitcăruia eredele beneficiar nu răspunde pentru administrarea moştenirii decât pentrufapte grave.

Desigur că asemenea exemple ar mai putea fi date. Oricum, stăruim în apreciza că aprecierea gravităţii culpei este o chestiune de fapt, criteriul fiind obiectiv.In procesul civil, judecătorul nu-şi va propune să investigheze concret conştiinţafăptuitorului, cum se întâmplă în procesul penal, ci se va raporta la un criteriuobiectiv, standardul omului mijlociu. In sens contrar se exprimă o parte din autoriicare susţin rolul sancţionator preponderent al răspunderii civile (* C Bârsan, op cit.pag. 187, autorii susţinând “un criteriu dinamic şi variabil”, aplicarea lui trebuie să sefacă cu luarea în considerare a condiţiilor specifice în care se acţionează, cu condiţiileexterne.. precum şi cu pregătirea profesională..etc)

Rolul culpei în răspunderea delictuală. In considerarea celor spuse mai sus,credem că poziţia şi rolul culpei în structura răspunderii delictuale pot fi nuanţate.Astfel, o culpă in abstracto nu există, ea n-ar putea avea o autonomie conceptuală; eaeste doar expresia cauzalităţii prejudiciului, în sensul imputabilităţii subiective.

Fgradele culpei

73

Pentru răspunderea subiectivă culpa este o condiţie de existenţă, în timp cerăspunderea obiectivă nu cere culpa. Aceasta din urmă se întemeiază, nu pe culpă,cum se afirmă îndeobşte, ci pe o prezumţie de cauzalitate între situaţia, calitatea celuiţinut să răspundă şi fapta prejudiciabilă. Prezumţia este juris tantum, putând firăsturnată nu prin proba lipsei de culpă ci prin proba cauzei străine.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alţii.Reglementare. Potrivit art. 1000 alin 1 C. civ “Suntem de asemenea

responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi arăspunde sau de lucrurile se sunt sub paza noastră”. Art. 1000 alin 2 - 4 C. civ.instituie trei ipoteze de răspundere: răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzatede copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii; răspunderea comitenţilor de prejudiciulcauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat; răspunderea institutorilor şiartizanii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii lor, în timpul ce se găsesc suba lor supraveghere. Prin excepţie de la principiul răspunderii pentru prejudiciilecauzate de fapta proprie au fost insituite aceste cazuri de răspundere, căreia I se maispune indirectă, pentru prejudiciile cauzate de alte persoane, în considerarea anumitorcalităţi şi raporturi care există între făptuitori şi persoanele care răspund civilmente.

Precizări terminologice. Deşi textele care reglementează aceste ipotezevorbesc de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alţii, cea mai mare parte adoctrinei şi jurisprudenţei, cantonate încă principiului răspunderii pentru fapta ilicităşi culpabilă, subsumează cele trei situaţii conceptului de răspundere pentru faptaaltuia(* M. Eliescu, op cit p. 248, C. Stătescu, C Bârsan, op cit. p. 198, C. Stătescu,Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Stiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1984, I. Dogaru, P. Drăghici, op cit. p. 282 ).Pentru motivele deja înfăţişate, nu putem fi de acord că o persoană, oricare ar fi ea,poate răspunde pentru simplele fapte ale alteia, care, oricât de reprobabile şisancţionabile ar fi, n-au cauzat un prejudiciul altuia şi acest prejudiciu nu este injust.Este o exigenţă impusă, nu atât de argumente savante, ce ţin de filosofia dreptului cichiar de un elementar bun simţ juridic. De aceea, ne alăturăm celor care privescrăspunderea indirectă o răspundere pentru prejudiciile cauzate de alţii şi nu orăspundere pentru faptele lor( L. Pop, op cit, p. 237 şi urm)

Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lorminori.

Sediul materiei. Potrivit art. 1000 alin. 2 C. civ. “Tatăl şi mama, dupămoartea bărbatului, sunt reponsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori celocuiesc cu dânşii”. Art. 1000 ali. 5 C. civ. dispune: “Tatăl şi mama sunt apăraţi deresponsabilitatea arătată mai sus, dacă probeazaă că n-au putut împiedica faptulprejudiciabil” .

Aşa cum se remarcă îndeobşte, faptul că, de regulă , tatăl răspunde pentruprejudiciile copiilor minori, în timp ce mama ar răspunde după moartea tatălui, îşi areexplicaţia în aceea că, până la intrarea în vigoare a Codului familiei, titular al ocrotiriipărinteşti era tatăl. Textul a fost însă abrogat implicit prin proclamarea principiuluiegalităţii dintre soţi. ( art. 1 alin. 4, art. 25 şi art. 97 C. fam. )

Persoane răspunzătoare. O interpretare raţională a textului de la art. 1000alin. 2 C. civ., care să aibă în vedere ratio legis, face să considerăm că persoanelerăspunzătoare sunt părinţii fireşti, fiind indiferent dacă minorul este rezultat dincăsătorie sau din afara ei, precum şi părinţii adoptivi, de la data încuviinţării adopţiei.S-a discutat, atât în teorie (*I. A. Barasch, I Nestor, S. Zilberstein , Ocrotireapărintească, Editura Stiinţifică, 1960, p. 162 ,163 ) cât şi în practică ( Trib. Jud. Doj,

FRăspunderea

părinţilorpentru

prejudiciilecauzate de copii

lor minori

FRăspunderea

pentruprejudiciile

cauzate de alţii

74

dec. pen. nr. 268/1975 cu notă critică de V. Pătulea în RRD nr. 3/1976, citată de L.Pop, op cit. p. 239 ), dacă în cercul persoanelor răspunzătoare nu trebuie incluse şialtele cărora le-au fost încredinţaţi minorii, fără să aibă legături de rudenie cu aceştia,argumentându-se că răspunderea instituită de art. 1000 alin 2 C. civ. ar deriva dinconceptul mai larg de ocrotire părintească. Punctul de vedere a rămas izolat,argumentând-se că, fiind o răspundere specială, o excepţie de la regulă, nu poate fiextinsă la alte situaţii, fiind de strictă interpretare. Această opinie este susţinută, cumvom vedea, şi de fundamentul acestei răspunderi.

Fundamentul răspunderii părinţilor. Opinia majoritară este că răspundereapărinţilor pentru prejudiciile cauzate altora de copiii lor minori îşi găseşte explicaţiaîn culpă, considerându-se că ne-am afla în prezenţa unei triple prezumţii*CS CB opcit. p. 200, I. Dogaru, P. Drăghici, op cit. p.286:

- prezumţia că, în exercitarea îndatoririlor ce revin părinţilor au existat abateri;- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi

săvârşirea faptei ilicite , cauzatoare de prejudicii;- prezumţia vinei părinţilor, de obicei sub forma neglijenţei, în îndeplinirea

îndatoriririlor părinteşti.Se apreciază că instituirea acestor prezumţii ar acorda protecţie victimei, fiind

cnformă echităţii. Dificultăţi au apărut când s-a pus problema determinării în concreta îndatoririlor părinteşti prezumate a nu fi fost îndeplinite sau îndeplinitenecorespunzător. S-a răspuns că prezumţia de culpă vizează obligaţia desupraveghere a copiilor de către părinţi (* V. Loghin, Responsabilitatea civilă apărinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, L.P. NR. 6/1956, I.M.Anghel,[.a. op cit. p. 147-148, O. Calmulschi, Aspecte ale răspunderii părinţilor pentru faptacopilului minor, desprinse din practica judiciară, în SCJ nr. 4/1978, p. 378).

Intr-o altă opinie, ( Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil, Obligaţiuni, Litografiaînvăţământului, Bucureşti, 1950, p. 195, Gh. Nedelschi, Curs de drept civil,Litografia învăţământului, 1956, p. 47 T. Pop, Evoluţia doctrinară şi jurisprudenţialăîn domeniul răspunderii civile a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minoriîn RRD nr. 10/1987, p. 13. ) îmbrăţişată de orientarea Instanţei Supreme,( Trib. Supr.Secţia penală, dec.nr. 1828/1980, în RRD nr. 9/1981, p. 75, Trib. Supr. încompunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea de organizare judecătoreasc,dec. nr. 18/1982 în RRD nr. 3/1983, p. 74, Trib. Supr. Sect. Civ. dec. nr. 693/1988 înRRD nr. 1/1989 p. 71) s-a susţinut că prezumţia priveşte nu doar lipsa supravegheriidar şi lipsa unei educaţii corespunzătoare, apreciindu-se că o astfel de orientarecorespunde unei concepţii mai exigente faţă de părinţi şi mai atente faţă de victimă. Oorientare ce se vrea şi mai generoasă,( E. A. Barach, Ion Nestor, S. Zilberstein, op cit.kp. 156, CS CB, op cit. p. 202 ) prezumţia de culpă ar privi, deopotrivă obligaţia desupraveghere dar şi obligaţia de creştere a copilului minor, aceasta din urmă fiindpreferabilă datorită gradului mai mare de generalitate.

Aşa cum se vede, efortul de a inventa cât mai multe prezumţii are, aproapeinvariabil, justificarea de a mobiliza pe părinţi să fie cât mai diligenţi în evitareaoricăror fapte ilicite ale copiilor lor minori, contribuind, implicit, la o protecţie maimare a victimei. Plecându-se de la rolul educativ pe care trebuie să-l aibă acesteprezumţii, se consideră ca ele sunt mobilizatoare, contribuind la prevenţia generală.In doctrina noastră au apărut, timid, şi alte opinii care fac ca edificiul răspunderiiridicat pe temelia culpei prezumate să nu mai poată fi considerat invulnerabil. Undistins autor, frecvent citat în această lucrare, face o remarcă pe care o salutăm,considerând că “întemeierea răspunderii părinţilor pe o prezumţie de culpă este

75

depăşită, oferind prea multe posibilităţi de denaturare a realităţii, aplicarea ei înnumeroase cazuri fiind formală, artificială şi profund nedreaptă “.(* L Pop, op cit. p.243 ).

Fundamentul răspunderii părinţilor în concepţia pe care o promovăm caşi al celorlalte cazuri de răspundere, trebuie căutat de partea victimei care trebuieindemnizată şi nu de partea autorului care trebuie sancţionat. Injusteţea prejudiciuluiproclamă iperativul reparaţiei. Iar dacă ne întrebăm de ce tocmai părinţii sunt ceichemaţi să despăgubească pe victimă, este pentru că ei au o această calitate naturală,fiind tocmai de aceea desemnaţi să repare prejudiciul cauzat de copiii lor şi nu pentrucă sunt vinovaţi. Câtă vreme dreptul prezumă buna credinţă, orice prezumţie contrarăeste inadmisibilă. Conduita obişnuită a omului nu este nocivă ci creatoare, pozitivă,afirmativă. Nimeni şi nimic nu îngăduie să prezumăm pe părinţi culpabili. Dacă înpractică întâlnim destule situaţii în care părinţii au o vină în educarea copiilor, ele nuconstituie regula pentru a o putea prezuma, şi încă absolut.

Se acceptă în doctrină că justificarea sacrificării părinţilor prin condamnarealor de plano constă în nevoia de a asigura o protecţie cuvenită victimei, neobligând-osă mai facă dovada unei duble culpe, aceea a copilului şi a părintelui. In realitate,acest fundament pare a ne procura, mai degrabă, liniştirea cugetului că, totuşi o culpăexistă undeva, decât un imperativ rezonabil şi parajuridic.

A fundamenta răspunderea înseamnă a identifica un imperativ situat în afaraei, a găsi acel comandament moral preexistent dreptului care a impus soluţia juridică.Din această perspectivă, enunţul potrivit căruia “tripla prezumţie legală justificăjuridic răspunderea părinţilor “ (* I Dogaru, P. Drăghici, op cit. p.286 ) ni se paregreşit pentru că dreptul nu se poate autojustifica. Nevoia unei protecţii a victimei,care este după noi ideea forţă a întregii răspunderi delictuale, este mai bine servităprin recunoaşterea unui alt fundament care există obiectiv şi poate funcţiona fărăreproş decât să apelăm la multiple prezumţii discutabile ce pot ajunge chiar la culpade a fi părinte şi care au doar virtutea de a ne procura o motivaţie artificială aimperativului reparaţiei. Susţinem deci că răspunderea părinţilor pentru prejudiciilecauzate de copiii lor minori va trebui să fie obiectivă, avându-şi justificarea tocmai încalitatea lor naturală de părinţi, ţinuţi de o obligaţie la fel de naturală, anume aceea desolidaritate familială.

Condiţiile răspunderii părinţilor. Aceste condiţii sunt prevăzute expres întextul de la art.1000 ali. 1 C. civ care instituie răspunderea părinţilor pentru“prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii”. Textul priveşte strictcondiţiile răspunderii părinţilor, ceea ce înseamnă că celelalte condiţii generale suntimplicit avute în vedere. Prin urmare, răspunderea părinţilor va fi declanşată ori decâte ori un prejudiciu injust a fost produs unei alte persoane de fapta copiilor lorminori care locuiesc cu aceştia. Premiza răspunderii părinţilor o constituie prejudiciulcauzat altora de copiii lor. Condiţiile acestei răspunderi sunt: minoritatea şicomunitatea de locuinţă cu părinţii.

Minoritatea. Făptuitorul trebuie să fie minor, adică să nu fi împlinit vârsta de18 ani la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, sau să nu se fi căsătorit înainte de18 ani. Practica a decis că părintele rămâne obligat pentru prejudiciul cauzat deminor, chiar dacă, între timp, minorul a devenit major şi are mijloace materialeproprii. Soluţia este corectă pentru că îndeplinirea condiţiilor răspunderii trebuieexaminată la momentul producerii prejudiciului ( illo tempore ) şi nu la dataformulării acţiunii sau la data judecării cauzei.

Fcondiţiile

răspunderiipărinţilor

76

Comunitatea de locuinţă cu părinţii. Condiţia vizează locuinţa minorului şinu domiciliul acestuia. Potrivit art. 14 alin. 1 din Decr. 31/1954, domiciliul legal alminorului este la părinţii săi iar dacă părinţii n-au o locuinţă comună, la acela dintrepărinţi la care locuieşte statornic. Art. 14 alin.2 din Decr. 31/1954 prevede că“domiciliul copilului încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoanerămâne la părinţii săi” .Situaţiile în care minorul îşi are locuinţa în altă parte decât părinţii, au fost astfelgrupate: ( L Pop, op cit. p.246 ) - Când, deşi minorul are locuinţa la părinţi, el locuieşte în altă parte, cuconsimţămâtul sau ştirea acestora. In asemenea situaţii părinţii răspund de prejudiciilecauzate de copiii minori. - Când minorul nu locuişte cu părinţii împotriva voinţei acestora, s-a spus căei nu răspund pentru că n-au posibilitatea să-şi exercite obligaţiile ( C S< CB, op cit.p.46 47 ) - Dacă minorul se afla internat printr-o hotărâre judecătorească într-o instituţiede reeducare, s-a decis că părinţii nu răspund, neavând posibilitatea de a-lsupraveghea (* Trib. Jud. Neamţ, dec. pen. nr. 15/1970 în RRD nr. 7/1990 p. 184; a.Glăvan, notă critică la dec. pen. nr. 413/1976 a Trib. Jud. Bacău, citate de L Pop în opcit. p. 248 ).

Această soluţie a fost ciriticată de literatura juridică cu motivarea căschimbarea locuinţei minorului în instutuţia de reeducare se datorează aceleaişi lipsede supraveghere şi educaţie a părinţilor ( C Stătescu, op cit. p. 46 ) - Când minorul produce altuia un prejudiciu în perioada când avea o altălocuinţă datorită continuării învăţăturii, pregătirii profesionale sau încadrării lui înmuncă, juriprudenţa a apreciat că noua locuinţă, fiind temporară, nu influenţeazărăspunderea părinţilor. - Când minorul este încredinţat unuia dintre părinţi despărţiţi în fapt saudivorţaţi, va răspunde părintele căruia I-a fost încredinţat. S-a decis însă că, în cazulîn care, deşi încredinţat unuia dintre părinţi, minorul a fost luat spre creştere decelălalt părinte, cel ce va răspunde pentru prejudiciile injuste cauzate de minor va fiacesta din urmă, soluţie care nu se impune când minorul se afla într-o simplă vizită lacelălalt părinte. ( T. S. , secţ. pen., dec. nr. 483/1970, în CD, 1970, p. 454 )Toateaceste soluţii au ca motivare aceeaşi prezumţie că prejudiciile cauzate de minorialtora sunt datorate lipsei supravegherii şi educaţiei părinţilor, partajul culpelor fiindfăcut după criterii de fapt.

Poziţia noastră. Aşa cum am arătat, suntem adversarii oricăror prezumţii deculpă cu rol de fundament al răspunderii părinţilor, încercând a introduce în aceastădiscuţie idei care explică reparaţia din punctul de vedere al victimei ce aspiră ladezdăunare şi nu din punctul de vedere al părintelui care trebuie să suporte osancţiune pentru ceva ce n-a făcut.

Efortul irosit de doctrină de a căuta, uneori zadarnic, o culpă şi chiar de a oinventa acolo unde ea nu există, doar pentru a ne linişti spiritul că am sancţionat un“vinovat”, ni se pare inutil. Răspunderea părinţilor trebuie să fie obiectivă iar dacă nevom întreba de ce răspund părinţii pentru prejudiciile cauzate de copiii lor, suntemconvinşi că nu culpa lor ne-ar putea procura o mai mare linişte decât calitatea lornaturală de părinte.

Există tot mai multe semne ale unei noi orientări, mai raţionale, a doctrinei şijurisprudenţei noastre care, sunt tot mai puţin dispuse să facă partajul culpelorabstracte ale părinţilor apreciind, uneori că lipsa unei educaţii se deduce din chiar

77

faptul prejudiciabil. (* A. Vşan, Cu privire la condiţia locuirii în comun a minoruluicu părinţii săi pentru antrenarea răspunderii lor civil-delictuale, în RRD nr. 2/1989 p.23- 29) şi evocându-se, tot mai des, echitatea. S-a decis că tatăl minorului, autor alunui furt, are calitatea de parte responsabilă civilmente, neputând fi exonerat derăspundere, chiar dacă, fiind despărţit prin divorţ de soţia sa, minorul se afla subsupravegherea mamei la data producerii prejudiciului .( Trib. Mun. Buc. Secţ. Pen.nr. 383/1991 în CPJP 1991, p. 200-201. Chiar dacă nu s-a părăsit încă imperiulculpei, se apreciază bunăoară că “ar fi cu totul inechitabil ca părintele căruia i-a fostîncredinţat copilul să răspundă singur de prejudiciul cauzat de acesta” (* L P op, opcit. pag. 251 ), propunîndu-se , de lege ferenda, şi un alt fundament, garanţia, atuncicând minorul este la o vârstă fragedă.

Efectele răspunderii părinţilor. Victima căreia i s-a cauzat prejudiciul vaputea acţiona, fie pe minor în temeiul art. 998,999 C. civ. fie pe părinţi, în temeiul art.1000 alin. 2 C. civ.

Dacă minorul a împlinit 14 ani sau dacă se poate proba că a lucrat cudiscernământ, el va putea răspunde singur, caz în care condiţiile vor fi cele prevăzutede art. 998 , 999 C. civ. Victima va putea alege între răspunderea indirectă a părinţilorşi pe cea directă a minorului, sau va putea acţiona pe părinţi şi minor împreună. Atâtpărinţii cât şi minorul sunt ţinuţi să răspundă integral.

Obligaţia părinţilor este solidară sau in solidum? In ambele cazuri victimava putea acţiona pe oricare părinte pentru tot prejudiciul suferit, singura diferenţă estecă, în timp ce la obligaţiile solidare regresul părintelui împotriva minorului va fidivizat, la obligaţiile in solidum regresul nu este supus divizării, fiecar părinte putândpretinde tot, motiv pentru care s-a apreciat că obligaţia părinţilor este o obligaţie insolidum ( * R. Sanilevici, Examen de practică judiciară privind caracterul şi limtelerăspunderii în ipoteza pluralităţii de persoane obligate la repararea pagubei, RRD nr.12/1960, p. 35 36, S. Ghimpu, S. Grosu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelorfizice în dreptul RPR, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 141 I. Dogaru, P. Drăghici,op cit. p. 294 ).

Pe lângă aceasta, s-a mai invocat argumentul potrivit căruia dipsoziţiile de laart. 1003 C. civ, care instituie solidaritatea nu se aplică în cazul părinţilor şiminorilor pentru că temeiurile răspunderii lor sunt diferite, neputându-se spune cădelictul le este imputabil.(* Decizia de îndrumare nr. 6/1973 în CD 1973, p. 50 ).

Inlăturarea răspunderii părinţilor. Potrivit art. 1000 alin. 5 C. civ. părinţiisunt apăraţi de răspundere “dacă probează că n-au putut împiedica faptulprejudiciabil” . Acest text obligă la o luare de poziţie tranşantă în problemafundamentului răspunderii părinţilor pentru că va trebui să se răspundă care esteobiectul probei prin care părinţii s-ar putea apăra de răspundere. Este piatra deîncercare a fundamentului acestei răspunderi.

O minimă consecvenţă în susţineri impune acceptarea consecinţelor soluţieipropuse. Adepţii triplei prezumţii de culpă, constatând inconvenienţele teoriei clasice,sunt obligaţi a consatata că “dovada contrară prezumţiei legale va fi mai complexă şideci mai dificilă, întrucât trebuie să se refere la un dublu obiect: supravegherea şieducarea ori creşterea minorului”( C. Stătescu, C. B Bârsan, op cit. p. 211) susţin că,pentru a se apăra de răspundere, părinţii trebuie să răstoarne prezumţia relativăinstituită în favoarea victimei, urmând ca ei să dovedească. Recent, după ce se raliazănecondiţionat la teoria clasică, afirmând că “tripla prezumţie legală justifică juridicrăspunderea părinţilor” (* I Dogaru, P. Drăghici, op. cit. p286) aceeaşi autori suntconstrânşi de evidenţă să recunoască faptul că “simpla dovadă a părinţilor că au

Fefectele

răspunderiipărinţilor

78

supravegheat pe minor sau că s-au îngrijit să-i dea o educaţie corespunzătoare nu-ipoate exonera de răspundere” .

Inconsistenţa construcţiei propuse drept fundament al răspunderii părinţilorpentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este evidentă. A cere părinţilor sădovedească faptul că s-au comportat normal, supraveghindu-i crescându-i şieducându-i pe copii, ni se pare a fi o idee nefericită care antrenează consecinţeinacceptabile.

Mai întâi, este cu totul inadmisibil să ceri unei persoane să-şi dovedeascănevinovăţia. Niciodată practicienii dreptului, mai puţin pretenţioşi teoretic, n-au pusîn discuţie o asemenea probă, sezizând ilaritatea la care s-ar expune.

Apoi, tripla prezumţie, deşi se proclamă a fi instituită în favoarea victimei,ajunge practic s-o defavorizeze pentru că, dând părinţilor posibilitatea de a se apăra înacest mod, în condiţiile în care oricine o poate face , victima riscă a rămânedezdăunată.

Este motivul pentru care, constatând ineficienţa fundamentului propus, s-aîncercat o deplasare a obiectului probaţiunii pe teren cauzal, urmând ca părinţii,dovedind că şi-au îndeplinit impecabil toate obligaţiile părinteşti şi că alta a fostcauza prejudiciului: “faptele ce trebuie dovedite trebuie căutate şi selectate spre a seputea decela cu certitudine cauza străină” (* M. Lazăr citat de L. Pop, p. 254 ) Numaică, aşa cum este pusă problema, părinţii ar urma să dovedească, atât că şi-au executattoate obligaţiile dar şi cauza străină. Ne-am putea întreba: odată dovedită cauzastrăină de ce să mai cerem părinţilor o probă a executării obligaţiilor lor? Lucrurile secomplică inutil. De aceea, subscriem cu totul opiniei potrivit căreia “Practic,răspunderea părinţilor este, chiar de lege lata, o răspundere obiectivă” (*L. Pop. Opcit. p. 254).

Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lorSediul materiei. Art. 1000 alin. 3 C. civ. desemnează răspunzători pe

“stăpânii şi comitenţii , de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile celi s-au încredinţat”, iar art. 393 alin. 1 C. com. prevede că “patronul răspunde defaptele prepusului.. în limitele însărcinării ce i s-a dat” .In lipsa unor definiţii legale date termenilor, atât doctrina cât şi jurisprudenţa au deciscă ceea ce caracterizează această răspundere este raportul de subordonare care existăîntre comitenţi şi prepuşi, al cărui conţinut este îndrumarea, supravegherea şicontrolul exercitate de comitent, precum şi obligaţia corelativă a prepusului de aîndeplini directivele comitentului. Calitatea de comitent include pe cea de stăpân iarservitorii sunt prepuşi autentici, ceea ce face de prisos distincţia operată de text.

Fundamentul răspunderii comitentului. De ce este desemnat prin legecomitentul să răspundă pentru consecinţele acţiunilor şi inacţiunilor prepusului ?Este problema fundamentului acestei răspunderi, de rezolvarea căreia depind soluţiileconcrete ce vor fi date unor situaţii concrete. Ea este rezolvată diferit de doctrină şijurisprudenţă. Ca şi la celelalte cazuri de răspundere indirectă, discuţia în jurulfundamentului n-ar fi fost, probabil, atât de amplă dacă el, aşa cum a fost propus, nus-ar fi dovedit, de fiecare dată, fragil. De multe ori, cu cât soluţiile se îndepărtează deechitate în numele unor principii discutabile, cu cât mai numeroase sunt argumenteleinvocate, cu atât teza susţinută apare mai vulnerabilă, în timp ce o teză impusă deechitate se impune prin forţa evidenţei.

Adepţii teoriei clasice a răspunderii, întemeiată pe culpă, justificărăspunderea comitenţilor pe culpa prezumată care ar consta într-o defectuoasă alegerea prepuşilor ( culpa in eligendo )* D. Al, op cit. vol V p. 529) sau într-o insuficientă

FRăspundereacomitenţilor

pentruprejudiciilecauzate deprepusii lor

79

supraveghere a acestora ( culpa in vigilando )* Este o teorie care întinde culpa până lalimite absurde, ajungând să prezume, bunăoară, culpa pe care ar avea-o conducereaunei societăţi comerciale de astăzi pentru alegerea angajaţilor săi, făcută de o altăconducere, a aceleaşi societăţi,în urmă cu 30- 40 ani.Cât despre culpa de a nu fi supravegheat pe prepuşi, ea este la fel de nerezonabilăpentru că o supraveghere permanentă care să ducă la evitarea producerii oricărorprejudicii oricăror fapte prejudicii, este, practic, de neconceput. La început, s-asusţinut prezumţia relativă de culpă a comitentului. Cum însă nu există un text care săpermită comitentului să dovedească imposibilitatea de a împiedica producereaprejudiciului, s-a susţinut ulterior că prezumţia de culpă ar fi absolută. Reacţia a fostpromtă, doctrina întrebându-se: “Se poate oare concepe o prezumţie de greşeală caresă nu admită dovada contrară?” p. 283

Teoria reprezentării comitentului de către prepus consideră că, îndeplinindfuncţiile care i-au fost încredinţate de comitent, prepusul prelungeşte persoanacomitentului şi că astfel culpa prepusului este culpa comitentului însuşi.*Dec. pen.1061/66 în RRD2/67. P. 160Acestei teorii i-au fost aduse următoarele critici:- susţinând culpa comitentului, acţiunea în regres formulată împotriva prepusului, ardeveni inadmisibilă;- culpa ( greşeala, vinovăţia) este strict personală şi deci ea nu poate fi transferată dela o persoană la alta; reprezentarea poate interveni doar la actele juridice, nu şi lafaptele juridice.

Teorii care introduc ideea de risc în fundamentarea răspunderiicomitentului, potrivit cărora, cel care are profitul unei activităţi desfăşurate de prepus,trebuie să-şi asume şi riscul producerii pagubelor produse de el ( Ubi emolumentumest, ibi onus debet esse). Dacă moralmente principiul este corect, argumentul adusacestor teorii este legat de regresul comitentului împotriva prepusului. Odată ceconsiderăm justă soluţia răspunderii comitentului, regresul acestuia împotrivaprepusului, întemeiat, de această dată pe fapta proprie a acestuia din urmă, devineinadmisibil.

Teoria garanţiei a apărut datorită neputinţei celorlalte teorii de a justifica pedeplin răspunderea comitentului şi pleacă de la o interpretare teleologică a textului dela art. 1000 alin. 3 care vizează, se spune, scopul instituirii acestei răspunderi,comitentul înfăţişându-se ca un veritabil garant al prepuşilor în faţa eventualelorvictime.

Se consideră că, în intenţia legiuitorului a fost să cruţe victima de o posibilăinsolvabilitate a prepusului, care, de regulă, are mai puţine mijloace pentru a acoperipaguba. Această teorie a fost evocată încă în perioada lucrărilor pregătitoare aleCodului civil francez, dezvoltată apoi de doctrină* (B.St. Essai, BS. Obl. La noi M.B.Cantacuzino op cit. 1921, M. Eliescu, op cit.284) şi jurisprudenţă* Incă din 1960,prin Decizia de îndrumare nr. 2 a TS din 30 ian. 1960, publicată în LP nr. 2/1960,p65, s- decis că “partea responsabilă civilmente răspunde pentru angajaţii săi vinovaţi,dar nu alături de ei” Dec. nr. 2162/1976 în RRD nr. 5/1977, p. 68 se pronunţă expres:“Comitentul este garantul efectelor patrimoniale ale faptei prepusului care a lucratpentru el şi s-a supus directivelor date de el”

Se apreciază că numai această teorie poate permite regresul comitentuluiîmpotriva prepusului datorită subsidiarităţii răspunderii acestuia. Există două abordăriale acestei teorii: o abordare subiectivă, care vede garanţia alăturându-se prezumţieiabsolute de culpă a comitentului de a nu fi supravegheat, îndrumat şi controlat pe

Fteoria garanţiei

80

prepus(C.S.CB op cit. p. 232, Dec. de îndrumare nr. 2/1960 a TS în CD 1960, p.11).Teoria n-a fost acceptată pentru că prezumţia absolută de culpă este contrarăprincpiilor de drept, chiar dacă scopul ei declarat este de a veni în sprijinul victimei; oabordare obiectivă a garanţiei care este întemeiată fie pe ideea riscului de activitatesau a riscului profit, în afara oricărei culpe a comitentului* M. Cantacuzino, El. Dr.civ, 1921, p. 435,A. Ionaşcu în lucrarea colectivă (Contr.practicii jud. La dezv.dreptului civil rom, vol. 2. Ed.Ac, 1978, p100.), fie pe ideea de echitate, singura înmăsură să explice de ce comitentul trebuie să avanseze victimei despăgubirile şiimplicit să-şi asume riscul insolvabilităţii prepusului. ME. . 286, I. Lul\, Garanţiafundamentul răsp. Civ. a com, RRD 10 11/1995 p. 58 şi umr I.D, P D. P.318

In concepţia pe care o promovăm, aceea de a vedea fundamentul răspunderiiîn afara dreptului, ca un imperativ parajuridic, întreaga răspundere civilă delictualăeste explicată de comandamentul înlăturării prejudiciului injust pentru că elconcretizează încălcarea drepturilor şi intereselor legitime ale altuia pe care legea n-opoate tolera.

Garanţia, cu toate virtuţile ei, reprezintă, fără nicio îndoială, un semn deprogres dar numai în măsura în care este opusă culpei prezumate. Ea nu poate epuizaproblematica fundamentului pentru că explică doar cum răspunde, nu şi de cerăspunde comitentul. Garanţia nu poate fi mai mult decât un procedeu tehnicconjunctural pe care, în lipsă de altceva, îl invocăm, este un răspuns provizoriu,efemer, pe când fundamentul răspunderii trebuie să fie, ca şi dreptul, etern. Oconstrucţie a legii, oricare ar fi ea: prezumţie de culpă, prezumţie de răspundere saugaranţie, nu ne poate convinge că este şi justă pentru că altfel dreptul s-arautofundamenta. M.E. P.295, ID,PD P.316LP264, CSCB p. 233

Este necesară culpa prepusului?. Majoritatea autorilor consideră că pentruangajarea răspunderii comitentului se cer îndeplinite două feluri de condiţii: condiţiileprevăzute de art. 998, 999 C. civ. în ce priveşte pe prepus: fapta ilicită, prejudiciul,raportul de cauzalitate între fapta prepusului şi prejudiciu, culpa acestuia; condiţiilespeciale ale răspunderii comitentului: raportul de prepuşenie şi săvîrşirea faptei iliciteîn cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.Dintre condiţiile cerute de fapta prepusului, cea care a stârnit exprimarea de opiniidiferite a fost culpa prepusului: în teoria majoritară victima trebuie să dovedeascătoate condiţiiile răspunderii, inclusiv culpa prepusului, în timp ce, potrivit altora * (D. Chiriţă, Este greşeala prepusului o condiţie a răspunderii comitentului, RRD 4/83,P. 29-33).

In opinia noastră, înainte de a şti dacă este sau nu necesară culpa prepusului,afirmaţia în sine potrivit căreia “pentru existenţa răspunderii comitentului esteabsolut necesară dovada culpei prepusului” * LP 265, este impropriu formulată,pentru că, în realitate, niciodată culpa nu face obiect distinct al probaţiunii.In orice ipoteză de răspundere, victima dovedeşte doar prejudiciul şi cauzalitateaadică implicarea făptuitorului în producerea pagubei, revenindu-i pârâtului sarcina dea dovedi cazul care exclude răspunderea. Chiar la răspunderea penală, vinovăţia nueste ea însăţi dovedită ci este dedusă din materialitatea faptei. Numai că, în timp ce larăspunderea penală acuzarea are obligaţia de a răsturna prezumţia de nevinovăţiedemonstrând vinovăţia prin modul cum a fost concepută şi săvârşită fapta, în procesulcivil, o astfel de preocupare nu există pentru că aici gravitatea culpei este indiferentărăspunderii, rareori punându-se problema dozării acestora. Revenind la culpa prepusului, problema este deci nu a dovedirii sau anedovedirii ei, ci dacă existenţa însăşI a acesteia este necesară pentru angjarea

81

răspunderii comitentului. Consecvenţa cu care susţinem necesitatea examinăriirăspunderii civile din punctul de vedere al victimei ne îndeamnă a ne ralia tezeicontrare culpei prepusului dar pentru argumente uşor diferite.

Mai întâi, considerăm şi noi că cele două obligaţii, a comitentului şi aprepusului, sunt distincte şi independente. Susţinem însă că raportarea textelor dinCodul civil la rigorile pe care le presupune teoria garanţiei nu are a fi făcută pentru călegiuitorul nu le-a avut în vedere illo tempore.

Apoi, chiar admiţând teoria garanţiei, nu credem că “ceea ce garanteazăcomitentul este comportamentul acestuia” ( al prepusului, n.n.), nu exemplaritateaconduitei prepusului ci tocmai că efectele nocive nu se vor produce. Aceasta n-arputea însemna că cele două obligaţii n-ar fi distincte. De altfel, textul de la art. 1000alin. 3 nu lasă nicio îndoială: comitentul răspunde de prejudiciul cauzat de prepuşi, s-ar putea chiar adăuga, în orice mod, nu doar prin fapta lor. Fiind două obligaţiidistincte, ele trebuie examinate distinct. Răspunderea comitentului nu este supusăculpei prepusului. Soluţia obligării comitentului la despăgubiri atunci cândprejudiciul este cauzat de prepusul care este minor lipsit de discernământ sau depersoana pusă sub interdicţie, nu poate trezi nicio îndoială. Or, dacă aceastărăspundere este obiectivă, de ce n-ar opera ea şi în celelalte cazuri căci, aşa cum seştie, Ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse.

Argumentul potrivit căruia “împrejurarea că autorul acţionează independentşi în nume propriu sau acţionează în interesul şi sub ordinea altuia, nu trebuie să ducăla diferenţieri de tratament juridic” IDPDp.320, este neconvingător. Dimpotrivă,soluţia cerută de echitate este alta: comitentul trebuie privit cu mai mare severitatedecât chiar făptuitorul, pentru că el câştigă de pe urma acestuia şi în timp ce victimavrea să evite o pagubă ( certat de damno vitando ), comitentul vrea să-şi aproprie uncâştig ( certat de lucru captando ). Teza care susţine necesitatea culpei prepusului invocă şi argumentul potrivitcăruia, dacă s-ar admite că nu se cere culpa prepusului ar însemna că “pentru a izbutiîn acţiunea recursorie împotriva prepusului, ar trebui să administreze dovada greşeliiacestuia şi nu s-ar bucura de această acţiune în temeiul simplei dovezi a plăţiiefectuate” *ME p. 295 Aşa cum am arătat deja, în practică, niciodată comitentul nuva fi pus să probeze culpa prepusului, pentru că o astfel de probă distinctă nici nupoate fi închipuită. Nici argumentul potrivit căruia numai cerându-se culpa prepusului se poateexplica acţiunea în regres a comitentului în calitate de subrogat* nu rezistă criticiipentru că nimic nu-l opreşte pe comitent să se îndrepte împotriva prepusului său întemeiul art. 998,999 C. civ. Ipoteza în care comitentul ar putea pierde datorită lipseide culpă a prepusului face parte din riscurile asumate de acesta, fiind preferabil săpiardă comitentul pentru lipsa de culpă a prepusului decât să piardă victima,rămânând neindemnizată, pentru acelaşi motiv. Susţinem deci că cele două răspunderisunt distincte.

Condiţiile răspunderii comitentuluiRaportul de prepuşenie. Codul civil nu defineşte acest raport şi chiar dacă o

definiţie a lui ar fi fost dată, ea tot n-ar fi putut cuprinde toate situaţiile posibile iviteîn practică.

Doctrina juridică vede acest raport diferit, în funcţie de fundamentul pe care i-l dă acestei răspunderi: autorii care văd această răspundere fundamentată pe culpă,sunt mai riguroşi şi analizează mai atent împuternicirea dată de comitent prepusului;cei care explică răspunderea comitentului pe ideea de risc pun accent pe dependenţa

Fcondiţiile

răspunderiicomitentului

82

economică dintre comitent şi prepus, în timp ce orientarea către victimă obligă la olărgire a noţiunii, punând mai puţin accent pe legitimitatea subordonării dintrecomitent şi prepus. Raportul de prepuşenie este un raport de subordonare întrecomitent şi prepus, care ia naştere dintr-un acord de voinţe, în temeiul căruiacomitentul are dreptul de a da dispoziţii ori instrucţiuni pe care prepuşii se obligă a leexecuta. Este un raport de autoritate care implică puterea de direcţie şi control acomitenţilor asupra activităţii prepuşilor Intr-un manual recent, autorii ID P D p. 302-308,identifică izvoareleraportului de prepuşenie şi analizează acest raport izvorând, în principal, dincontractul individual de muncă, contractul de mandat, contractul de antrepriză,precum şi din mai multe situaţii de fapt generatoare de raporturi de subordonare.Alţi autori * A Ionaşcu, op cit.consideră că trei sunt elementele constitutive aleacestuia: acordul de voinţe între comitent şi prepus, care poate fi expres sau tacit,îndeplinirea unor funcţii sau activităţi de prepus în contul comitentului , acceptarea deprepus a subordonării sale faţă de comitent, căruia îi recunoaşte autoritatea de asupraveghea, direcţiona şi controla îndeplinirea funcţiilor încredinţate.

In cazul medicilor care lucrează în spitale, policlinici fără plată, s-a * v. SBeligrădeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi unităţilor sanitare, în Dreptul nr.3/1990, p. 5- 11. spus că aceştia nu au calitatea de prepuşi faţă de unitatea sanitară lacare lucrează pentru că ei asigură asisteţa medicală în mod independent, pe bazapregătirii lor şi că numai când se pune problema unor îndatoriri străine asistenţeimedicale izvorâte din regulamentele de ordine interioară poate opera răspundereaunităţii sanitare, dacă prin săvârşirea unei fapte cerută de asemenea reglementări afost cauzat un prejudiciu* MEp. 289. Cu toate acestea, decizii de speţă ale fostuluiTribunal Suprem au obligat unitatea spitalicească la despăgubiri în calitatea ei decomitent, plecând de la o protecţie eficientă a victimei. Dec. 114/89 în Dreptul 3/90 p.269. Este vorba de asistenţa sanitară gratuită pentru că, în cazul asistenţei cu plată,răspunderea este contractuală. Jurisprudenţa s-a pronunţat că militarul în termen, care în timpul serviciuluimilitar, răneşte cu arma din dotare o altă persoană TS Secţ. Mil. Dec. 30/80 în CD 80,p.235 sau conducând un autoturism produce un accident de circulaţie soldat cuinvaliditatea victimei, t.s. secţ. Mil. dec. nr.75/1981 în CD 1981, p. 235 are calitateade prepus şi prin urmare atrage răspunderea ministerului de resort. Soluţia a fostcriticată în doctrină cu motivarea că îndeplinirea serviciului militar este obligatoriepentru că el este izvorât dintr-o îndatorire constituţională, ceea ce face casubordonarea să fie impusă prin lege şi nu printr-un acord de voinţe( L Pop, p. 271.V. Dreptul 1/97 ) Intrebarea dacă raportul de prepuşenie poate rezulta numai dintr-o situaţie dedrept sau şi dintr-o situaţie de fapt a primit răspunsuri diferite, majoritară fiind tezaconform căreia, esenţială este subordonarea de fapt şi nu cea de drept. Chiar dacăactul juridic în temeiul căruia s-a încheiat acordul de voinţă este lovit de nulitate,raportul de prepuşenie există, la fel cum şi în situaţia în care un grup este constituitdoar în fapt, el urmărind scopuri ilicite, cum este cazul unor grupuri infracţionale,dacă făptuitorul a săvârşit fapta la dispoziţia şefului, prepuşenia există.Un inventar propriu zis al acestor situaţii nu are a fi făcut, analiza raportului deprepuşenie fiind, întotdeauna făcută la fiecare caz în parte.

Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în funcţiile încredinţate decomitent. Art. 1000 alin. 3 C. civ. prevede condiţia ca prejudiciul să fie cauzat deprepus în cadrul funcţiilor ce li s-au încredinţat .

83

Atât doctrina cât şi juriprudenţa au interpretat diferit această condiţie, în modrestrictiv de către partizanii prezumţiei de culpă ca fundament al acestei răspunderi,în mod extensiv de cei care susţin răspunderea obiectivă a comitentului.

Doctrina mai recentă se arată a fi favorabilă interpretării extensive pentru căea corespunde mai bine intereselor victimei. Astfel, s-a decis că operează răspundereacomitentului şi atunci când conducătorul auto foloseşte abuziv mijlocul de transport,în interes propriu, scoţându-l din incinta unităţii, fără aprobare* Dec de îndr. Nr. 10/1968 în RRD 12/68 P/ 136. In aceeaşi finalitate, s-a decis că unitatea comercială alcărui prepus era inculpatul, nu este exonerată de răspundere chiar dacă fapta a fostsăvârşită într-o zi de sărbătoare * TMB, sect. I pen. dec. 390/92 CJPBuc. , 1993, p.237

Nu mai puţin, s-a afirmat şi nevoia de a circumscrie totuşi răspundereacomitentului în limite rezonabile. * CB CS 235 Astfel, răspunderea comitentuluipoate opera şi când prepusul abuzează de funcţiile încredinţate, dar se cere o legăturădirectă între faptă şi funcţiile încredinţate. Dimpotrivă, atunci când victima acunoscut că prepusul exercită abuziv funcţia sau că el lucrează în interes propriu, ori aluat toate măsurile să împiedice producerea prejudiciului, răspunderea comitentuluinu operează.

In unele din aceste orientări se regăseşte fundamentul culpei, cum este cazulexonerării comitentului în situaţia când a luat toate măsurile să împiedice prejudiciul.Noi credem că şi în această ipoteză răspunderea comitentului operează pentru că eanu este întemeiată pe culpă ci exclusiv pe calitatea sa. Aceasta nu înseamnă călimitele răspunderii comitentului nu se cer raţional fixate. Bunăoară, pe bună dreptates-a decis că inculpatul care şi-a ucis colegul într-o altercaţie petrecută la locul demuncă nu este prepus. CSJ secţ pen. dec. 878/93 în Rep. Vol 2. P. 457 Existenţa sauinexistenţa raportului de prepuşenie se apreciază cel mai bine în cadrul fiecărui caz înparte.

Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima. Prejudiciulcauzat de prepus victimei este cel care naşte obligaţia comitentului de a reparaprejudiciul cauzat victimei de către prepus.Victima căreia i-a fost produs prejudiciul,poate pretinde repararea acestuia, fie de la prepus, în temeiul art. 998 , 999, invocândrăspuderea proprie, fie de la comitent, în temeiul art. 1000 alin. 3 C.civ. fie chemândîn judecată pe ambii.

Obligaţia comitentului este o obligaţie solidară sau o obligaţie in solidum?Majoritatea autorilor sunt de părere că obligaţia este solidară şi că se aplică art. 1003

C. civ ( I.M Anghel, şi colab. Op cit. p. 174, ND. Ghimpa, Acţiunea în regres îndomeniul răsp. Civ. delitctuale, RRD 2/71, p.16) Discuţii în legătură cu interpetareaşi sfera de aplicare a art. 1003 din Codul Civ, în Dreptul 8/1996) pentru că faptacauzatoare de prejudicii este cea care generează solidaritatea, cele două răspunderiavând aceeaşi origine. Dacă şi într-un caz şi în altul, comitentul şi prepusul răspundpentru toată paguba, distincţia îşi păstrează interesul pentru că, în timp ce lasolidaritate, cel care a făcut plata, solvensul se poate îndrepta împotriva celorlalţicodebitori doar pentru cota sa de contribuţie, potrivit art. 1053 C. civ. la obligaţia insolidum solvensul se poate întoarce pentru toată suma împotriva celorlalţi codebitori,conform art. 1108 pct. 3 C. civ. în temeiul subrogării de drept a aceluia care, fiindobligat cu alţii, face plata. Or, în cazul nostru, comitentul care a despăgubit pevictimă se poate îndrepta împotriva prepusului pentru întreaga pagubă reparată. Dacăavem în vedere şi faptul că cele două răspunderi, aşa cum le vedem, sunt obligaţiidistincte, cu regim juridic diferit, opţiunea nu poate fi decât în sensul calificării

Fefectele

răspunderiicomitentului înraporturile cu

victima

84

obligaţiei ca fiind in solidum şi nu solidară. * M E p. 306, R. Petrescu, Cu privire laparticularităţile obl. In solidum, RRD 12/1968, P. 85, Eug. Safta Romano, Drept civil.Obligaţii, Curs teoretic şi practic, Ed. Interlom Piatra Neamţ, 1991, p. 236, L. Pop, p.280, I. D pd p. 330)

Prejudicii cauzate de prepuşii mai multor comitenţi. Ipotezaimpune următoarea distincţie:

a -când prejudiciul este cauzat unui terţ de prepuşii a doi sau mai mulţicomitenţi, ei sunt debitori solidari pentru întreg prejudiciul suferit de victimă; IMAnghel op cit. 174, Dec de îndr. 2/60, în CD 1960, p. 11 b - când prepuşii mai multor comitenţi cauzează un prejudiciu unuia dintrecomitenţi, ceilalţi vor răspunde solidar cu prepuşii lor, proporţional cu cota decontribuţie a ficărui prepus.

Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. Acesteefecte vizează dreptul de regres pe care-l are comitentul care a reparat paguba de a seîndrepta împotriva prepusului, autor al faptei. Răspunderea comitentului este instituită ca o garanţie de solvabilitate pentruvictimă El avansează victimei suma datorată, urmând să ceară prepusului plataintegrală. Se consideră că temeiul juridic este art. 1108 pct. 3 C. civ. comitentul fiindobligat pentru prepus şi că deci, solvensul se subrogă în drepturile creditorului plătit.El poate pretinde întreaga despăgubire pentru că obligaţia fiind in solidum, nu sedivide de drept, conform art. 1052 C. civ. In situaţia în care prepusul va dovedi căprejudiciul a fost cauzat în totalitate sau parţial de comitent, acţiunea va fi orirespinsă ori admisă parţial, în raport de contribuţia prepusului la prejudiciu.

Răspunderea institutorilor şi a artizanilor pentru prejudiciile cauzatede elevii sau ucenicii ce se află sub a lor supraveghere.

Sediul materiei. Potrivit art. 1000 alin. 4 C. civ. “institutorii şi artizanii ( suntresponsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul cât se găsesc suba lor priveghere” . Ei se pot apăra, conform art. 1000 alin. 5 C. civ. “dacă probează căn-au putut împiedica faptul prejudiciabil” . Reglementarea este copia fidelă a art.1384 alin. 6 din Codul civil francez, text care, prin Legea nr. 5/1937, a fost abrogatparţial, renunţându-se la prezumţia de culpă, acestea categorii de persoane fiindrăspunzătoare în condiţiile dreptului comun.

Precizări terminologice. Termenul “institutor” se referă la tot personalul dinînvăţământ care are obligaţia de a “priveghea” ( a supraveghea ). Ea include, înspecial, pedagogii din internate, instructorii, profesorii din învăţământul gimnazial,profesional, liceal, mai puţin profesorii din învăţământul superior, despre care nu sepoate spune că au atribuţii de supraveghere, studenţii fiind majori. ( I D PDp. 295)“Artizan “este meşteşugarul care pregăteşte pe ucenici pentru o meserie sau o artă,supraveghindu-l îndeaproape.

Fundamentul răspunderii. Doctrina justifică răspunderea institutorilor şiartizanilor pe o dublă prezumţie: - o prezumţie de culpă constând într-o insuficientă supraveghere; - o prezumţie de cauzalitate între lipsa de supraveghere şi prejudiciul suferitde victimă. Se susţine că prezumţia este relativă, atât institutorii cât şi artizanii putândface dovada că şi-au îndeplinit obligaţiile şi cu toate acestea, prejudiciul s-a produs. *( L. Pop, p. 257 s.a. ) Aşa cum s-a remarcat, ne aflăm în faţa unei “umbre a culpei”care acoperă imperfect ideea de garanţie. M E. p. 281

Fpreziceri

terminologice

85

Condiţiile răspunderii. Pe lângă condiţiile generale ale răspunderii elevului:cauzalitatea şi prejudiciul, legea impune şi condiţii speciale acestei răspunderi: elevulsau ucenicul să fie minor iar cauzarea prejudiciului să fie făcută în timpul cât se aflasub supravegherea institutorilor sau artizanilor.

Efectele răspunderii. Victima prejudiciată are a opta între a acţiona pe elev,dacă se poate dovedi că la data producerii prejudiciului avea discernământ, situaţie încare temeiul acţiunii va fi art. 998 - 999 C. civ. ori va putea acţiona pe institutor sauartizan în temeiul art. 1000 alin. 4 C. civ.

Regresul împotriva elevului vizează întreaga despăgubire plătită victimei,apreciindu-se că obligaţia institutorilor şi a artizanilor este o obligaţie in solidum. Oproblemă de rezolvat vizează raportul dintre această răspundere şi cea a părinţilor. S-au conturat următoarele oreintări:

a) într-o opinie, ME. 309, IMAnghel 155 -157, răspunderea instituită de art.1000 alin. 4 C. civ. este o răspundere specială, în raport de răspunderea părinţilor.Odată acoperit prejudiciul, profesorul sau meseriaşul se poate îndrepta împotrivapărinţilor elevului. La data când a fost emisă această opinie cele două prezumţii deculpă instituite împotriva părinţilor pe de o parte, şi a insititutorilor şi artizanilor, pede altă parte, coincideau. In prezent, prezumţia de culpă a părinţilor are un conţinutmai larg, vizând şi educarea nu doar supravegherea minorului; b) într-o altă orientare, cele două răspunderi pot fi angajate simultan şiconcurent( TS, dec. 4/1977 în RRD 11/1977 p. 76, dec. 1104/1981, cu notă de MGeorgescu, Al Oproiu, în RRD 6/83, p. 44) In măsura în care prejudiciul cauzatvictimei este datorat, atât lipsei de supraveghere din partea părinţilor cât şi din parteainstitutorului sau artizanului, cele două răspunderi pot fi concurente, fiecare dintrepersoanele obligate răspunzând în raport cu contribuţia fiecăreia la producereapagubei. ( In acest sens TS, în compunerea de 7 judecători, dec. 4/1977 în CD 1977 p.310) c) potrivit unui alt autor,L. Pop, op cit. p. 262, CS. OP CIT. P. 67 69),răspunderea părinţilor are caracter subsidiar, ea înlăturând-o pe cea generală. S-aargumentat că pe perioada cât minorul se află sub supravegherea instiututorilor şiartizanilor, obligaţia de supraveghere a acestora absoarbe, într-o anumită măsură şiriscul unei insuficiente educaţii. De îndată ce meseriaşii vor face dovada îndepliniriiobligaţiilor lor, se va renaşte răspunderea părinţilor. Reparând paguba, meseriaşul nuare acţiune în regres împotriva părinţilor.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.Sediul materiei. Această răspundere este instituită de art. 1000 alin. 1 C. civ.

potrivit căruia “Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de faptapersoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub pazanoastră” .

Dacă la data elaborării textelor din Codul Napoleon, în materia răspunderii sepărea că fapta omului acoperă toate ipotezele de răspundere delictuală, concepţiepreluată întocmai de Codul nostru civil, datele fundamentale al societăţii industrialeau impus, încă de la sfârşitul veacului XIX , o nouă concepţie, determinată demultiplicarea situaţiilor în care fapta omului, aşa cum fusese ea avută în vedere iniţial,nu mai este cauza unor importante categorii de prejudicii, cum ar fi cele rezultând dinaccidentele de muncă. Nevoia unei protecţii a victimei începe să preocupe doctrina şijurisprudenţa care interpretează dispoziţia de la art. 1384 din Codul civil francez ,corespondentul art. 1000 alin. 1 din Codul nostru civil, ca o normă cadru pentru unnou caz de r\spundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

FRăspunderea

pentruprejudiciulcauzat de

lucruri

86

Domeniu de aplicare. Fixarea domeniului de aplicare a răspunderii instituitede art. 1000 alin. 1 C. civ. presupune lămurirea înţelesului unor termeni: “lucru” , “pază” , “ prejudiciu cauzat de lucruri” precum şi determinarea persoanelorîndreptăţite să invoce prevederile textului mai sus arătat.

Noţiunea de “ lucru” a constituit obiect al preocupării doctrinei şijurisprudenţe de-a lungul timpului. Dacă iniţial s-a apreciat că textul ar viza doarbunurile mobile, pentru că cele imobile ar cădea sub incidenţa art. 1002 C. civ. carereglementează răspunderea pentru ruina edificiului, ulterior s-a renunţat la acestădistincţie, cu motivarea că noţiunea de imobil nu se confundă cu cea de edificiu.Imobile pot fi şi cele prin destinaţie.

Apoi, plecând de la formularea textului care vorbeşte de “paza lucrului”, s-apropus limitarea incidenţei reglementării doar la bunuri primejdioase. GeorgesRipert,( citat de ME p. 349) a propus clasificarea lucrurilor în trei categorii: a) lucruricare sunt puse în mişcare de o forţă străină omului ( maşina cu aburi, automobilul ),b) lucruri care sporesc efectele forţei umane ( bicicleta ) c) lucruri care devinprimejdioase prin cădere ( candelabru ). Teoria a fost aspru criticată, renunţându-se ladistincţia propusă. A fost însă resuscitată în cadrul unei alte clasificări a lucrurilor înlucruri inerte şi lucruri cu dinamism propriu, acestea din urmă fiind consideratepericuloase. I s-a reproşat criteriul clasificării, obiectându-se că, spre exemplu, ogroapă, deşi inertă, este mult mai periculoasă decât o jucărie mecanică. ( ME op cit.350).

Astăzi, asemenea distincţii nu mai sunt operaţionale, jurisprudenţapronunţându-se că posesorul lucrului răspunde de consecinţele dăunătoare provocatede lucruri, indiferent de natura lor.Prin urmare, toate lucrurile intră sub incidenţa răspunderii amenajate de art. 1000alin. 1, mai puţin cele în privinţa cărora legea instituie o răspundere specială:edificiile, când prejudiciul a fost cauzat de lipsa de întreţinere sau de un viciu deconstrucţie, aeronavele, pentru care răspunderea este cea prevăzută de Codul Aerian,instalaţiile nucleare, vasele, etc. In privinţa lucrurilor care au fost folosite cainstrumente de mâna omului ( cuţit, topor, armă ), ele nu intră în categoria aceloracare atrag aplicarea art. 1000 alin. 1, orice prejudiciu creat prin mijlocirea lorinteresând doar răspunderea pentru fapta proprie, ele nescăpând controlului omului.

Noţiunea de “ pază a lucrului” Pentru că legea nu defineşte noţiunea de pază,doctrina a interpretat acest termen prin coroborarea textului de la art. 1000 alin. 1 cucel de la art. 1002 C. civ. care, deşi nici el n-o defineşte, oferă mai multe elemente deapreciere atunci când se referă la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalelede care omul “se serveşte” , prejudiciul fiind cauzat în” timpul serviciului” , cândanimalul se află în paza sa , fie că a scăpat , toate acestea conturând, ceea ce numimpaza juridică a lucrului.

Paza juridică este puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care opersoană o poate exercita, în mod independent, asupra unui lucru sau animal(IMAnghel op cit. 190 196, M E p . 337 - 339, LP. P. 288, ID PD op cit. 347- 352 ) Eanu se leagă întotdeauna de un drept ci exclusiv de posibilitatea exercitării în fapt adirecţiei, controlului şi supravegherii asupra lucrului. Astfel, jurisprudenţa a statuat căpaza juridică o are persoana care şi-a însuşit fără drept lucrul ( TS 254/1977 în CD1977, p. 78, dec. nr. 582/1982 în CD 1982, p. 105 citate de Lpop, op cit. p. 288)Paza juridică o are de regulă proprietarul, potrivit unei prezumţii relative. Eaîncetează dacă este încredinţat altei persoane dar nu şi în situaţia pierderii acestuia decătre proprietar, acesta păstrând paza juridică, soluţie ce rezultă, prin analogie, din

87

dispoziţia de la art1001 C. civ. care păstrează răspunderea proprietarului şi cândanimalul a scăpat pazei. La fel, proprietarul rămâne paznic al lucrului şi în caz deneuz.

Bunurile abandonate “ res nullius” continuă să fie în paza juridică aproprietarului până la momentul preluării lor de organele competente.

Paza materială a lucrului este aceeaşi putere de direcţionare, control şisupraveghere a lucrului, prin contact material. De cele mai multe ori paza juridicăcoincide cu cea materaială. Se poate însă ca paznicul material să fie şi o altă persoană,cum este cazul detentorului precar. Aici însă se face distincţia între paza juridică astructurii bunului, care rămâne la proprietar, vizând situaţiile când prejudiciul estedeterminat de viciile ascunse ale bunului şi paza juridică a folosinţei bunului care estea detentorului. Bunăoară, răspunderea civilă pentru prăbuşirea unui lift o areproprietarul imobilului şi nu asociaţia locatarilor.

Chiar când bunul a fost însuşit de prepus în mod abuziv, răspunderea este tot acomitentului, jurisprudenţa, aşa cum am văzut, dând o interpretare extensivăsintagmei “funcţii încredinţate” prepusului. Situaţia păzitorului juridic lipsit decapacitate delictuală a făcut obiectul discuţiilor în doctrină. Partizanii teorieisubiective a răspunderii susţin că persoanele lipsite de capacitate delictuală nu potavea paza juridică a bunurilor( L.Pop, op cit. p. 294, MIEremia, Aspecte alereglementării răspunderii mteriale fără culpă, în SCJ nr. 2/1961, po. 309-310 ).Autorii care văd răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri întemeiată peteoria garanţiei ( ME p. 346 ) se exprimă în sensul răspunderii acestor persoane. Neraliem acestei ultime opinii pe care o considerăm preferabilă din punctul de vedere alimperativului unei protecţii adecvate a victimei.

Cauzarea prejudiciului de către lucru. Pentru a se delimita răspundereapentru prejudiciile cauzate de lucruri de cea pentru fapta proprie, se pune problemadeterminării contribuţiei proprii a lucrului la producerea pagubei, a identificării a ceeace, impropriu, doctrina a numit “ fapta lucrului” .

Au fost propuse mai multe criterii: a) criteriul “faptei autonome a lucrului” b) criteriu viciului propriu a lucrului care a determinat producerea pagubei, c) criteriul scăpării lucrului de sub controlul şi autoritatea omului, d) criteriul preponderenţei contribuţiei lucrului faţă de fapta omului, înproducerea pagubei. Există un consens al doctrinei că asemenea criterii sunt purorientative pentru practicieni, important fiind ca, în raport de datele fiecărui caz înparte, să se stabilească independenţa relativă a lucrului faţă de fapta omului ( CS CB265 266,ID PD p. 352)

Persoanele îndreptăţite să invoce prevederile art. 1000 alin 1 C. civ. In principiu, orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de un lucruaflat în paza juridică a altei persoane se poate prevala de prevederile menţionate.Păzitorul material nu poate invoca această răspundere împotriva păzitorului juridic.Doar dacă el este victima prejudiciului cauzat de lucru poate pretinde păzitoruluijuridic repararea pagubei suferite invocând răspunderea specială instituită de art. 1000alin. 1 C. civ.

In practică, situaţiile cele mai discutate au fost următoarele:-când între paznicul juridic şi victimă a existat un contract privind folosirea

lucrului, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucru va izvor ex contractu, fiinddeci o răspundere contractuală. Când prejudiciul constă în decesul victimei sauvătămarea corporală a acesteia, răspunderea va fi delictuală;

Fcauzarea

prejudiciului decătre lucru

88

-când victima a participat la folosirea lucrului, prin bunăvoinţa păzitoruluijuridic( cazul transportului gratuit ) au fost produse două soluţii diferit motivate.Astfel, conform unei prime opinii întemeiate pe echitate, victima nu se poate prevalade răspunderea cauzată de lucruri, putând acţiona pe păzitorul juridic doar în temeiulrăspunderii pentru fapta proprie ( M. E. p. 363 -366, ID PD p. 354). In sens contrar s-a argumentat că textul nu distinge după cum transportul este oneros sau gratuit iarîmprejurarea că victima a beneficiat de transport gratuit nu-I poate răpi posibilitateade a invoca răspunderea pentru prejudiciul suferit.( TRP, P Anca op cit. p199, IMAnghel . p.199, LP. P. 298) Ne alăturăm acestei ultime soluţii, atât pentruargumentele invocate cât, mai ales, pentru că ea corespunde unei mai bune protecţiijuridice a victimei;

- când victima a folosit clandestin lucrul, părerile exprimate au fost şi elediferite: unii autori susţin teza răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru ( IMAnghel p. 200), în timp ce într-o altă opinie răspunderea va fi examinată prinraportarea la art. 998 - 999 C. civ. O opinie mai tranşantă, căreia ne alăturăm,consideră că victima nu poate pretinde despăgubiri pentru că n-ar face altceva decâtsă-şi invoce propria turpitudine. ( CS CB, op cit Lpop, p. 298 );

- coliziunea de vehicule aflate în paza juridică a unor persoane diferitereprezintă o situaţie, şi ea diferit rezolvată de doctrină şi jurisprudenţă. Unii autoriconsideră că prejudiciile suferite de victime formează o singură masă, urmând capartajul să se facă în raport de culpa fiecăruia iar când nu se poate face o evaluareproporţională, prejudiciile vor fi împărţite în mod egal ( g. Marty, P. Raynaud, Droitcivil, vol II Paris, 1962, p. 473). Intr-un alt sistem, ( IMA p. 214) prezumţiile de culpăs-ar neutraliza reciproc astfel că răspuderea va fi cârmuită de regulile de drept comun.Acest sistem a fost în mare măsură îbrăţişat de practică ( TS dec. 1789/1970 în RRD9/71, dec. 1743/74 în RRD nr. 5/1975, p. 67, dec. 1270/1976 în CD 1976, p. 145)Intr-un alt sistem , se consideră că fiecare participant la coliziune poate invocaîmpotriva celorlalţi răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 1( Lpop, p. 296)

Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.Concepţia clasică a dreptului civil în această materie întemeiază şi această ipoteză derăspundere pe acelaşi principiu al culpei considerând că fundamentul răspunderiipentru prejudiciile cauzate de lucruri trebuie căutat într-o prezumţie simplă de culpă apăzitorului juridic al lucrului ce ar consta într-o lipsă de supraveghere a lucrului careastfel a putut cauza prejudiciul suferit de victimă( H. et. L. Mazeaud, op cit, vol II nr.306I. Rosetti Bălănescu şi Al. Băicoianu, op cit. vol II p. 105,)

Cum prezumţia simplă de culpă putea fi lezne răsturnată, expunându-sevictima riscului de a nu fi dezdăunată, şi-a făcut loc în jurisprudenţă prezumţiaabsolută de culpă în care s-ar afla păzitorul juridic, el neputându-se apăra derăspundere decât dovedind forţa majoră, fapta terţului sau fapta victimei. ( TS, dec.civ. nr. 944/1966 în CD 1966, p. 149, dec. nr. 885/1976 în CD 1976, p. 142, Tr.Ionaşcu, EABarach, Răspunderea pentru fapta lucrului, art. 1000 alin.1 C. civ în SCJnr. 4/1972, p.587)Teoria culpei în paza lucrului pleacă de la premiza că producerea prejudiciului este eaînsăşi o probă că obligaţia de rezultat pe care şi-a asumat-o păzitorul juridic allucrului de a împiedica producerea unor prejudicii, n-a fost executată ( H. L.Mazeaud, op cit. p. 500 501, R. Petrescu, Unele aspecte cu privire la răspundereapentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem sub pază, în JN nr. 8/1966, p. 88 ).Aşa cum s-a remarcat, contrar intenţiei autorilor, ea se constituie într-o veritabilăprezumţie absolută de culpă (LP. P. 299)

Ffundamentulrăspunderii

pentruprejudiciilecauzate de

lucruri

89

Teza răspunderii în afara oricărei culpe îşi face loc tot mai mult în doctrinanoastră. Temeiul acesteia este explicat prin riscul asumat de păzitorul juridic de arepara prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în pază. Acolo unde există profit, trebuisă fie şi sarcini ( Ubi emolumentum este, ibi onus debet esse )( R. Saleilles, Lesaccidents de travail et de la responsabilite civile, 1887, L. Josserand, Laresponsabilite des chises inanimees, 1897), teză preluată şi în doctrina noastră ( I.Stoenescu, Evoluţia ideii de răspundere civilă, 1939, ) Jurisprudenţa, mai pragmatică,invocă o prezumţie de răspundere ( TS secţ. civ. 1300/1987 în RRD nr. 4/1988, p. 75,dec. 1926/89 în Dreptul nr. 8/1990 ), care, deşi acceptată de doctrină pentru virtuteaei de a se constitui o alternativă la răspunderea întemeiată pe culpa ( IMAnghel op cit.205) nu poate fi primită pentru că nicio răspundere nu poate fi prezumată ( TRP, PAnca, op cit. 212 -216) Teoria garanţiei bazată pe riscul de activitate are cea mai mare audienţă îndoctrina ultimilor ani. ( M Eliescu, p. 371, 372 ) Se consideră că toţi păzitorii juridiciai lucrurilor au o obligaţie de garanţie privind repararea prejudiciilor cauzate altoradatorită riscului pe care acestea îl presupun. Deşi sunt autori care încă nu părăsescimperiul culpei afirmând că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri are unfundament mixt, ideea de garanţie grefându-se pe cea de culpă prezumată ( CS CB opcit. p ), suflul nou al răspunderii obiective este tot mai puternic. (L. Pop, p. 302,IDPD OP CIT. P. 357) Problema fundamentului acestei răspunderi n-ar fi prilejuitatâtea comentarii dacă n-ar fi fost invocate construcţii juridice atât de discutabile şi defragile. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri trebuie explicată dinperspectiva prejudiciului care trebuie reparat şi nu a faptei culpabile al cărui caracterculpabil şi ilicit este prezumat.

Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Pentrudeclanşarea aceste răspunderi se cer două condiţii: prejudiciul şi raportul decauzalitate dintre lucru şi prejudiciu, acesta din urmă presupunând o raport dedeterminare a pagubei de către lucrul aflat în paza respondentului. Dacă lucrul a fostdoar instrumentul cu care s-a produs prejudiciul, răspunderea va fi cârmuită de art.998 - 999 c. Civ.

Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Victima careîncearcă prejudiciul cauzat de lucruri, poate pretinde despăgubiri, atât de la păzitoruljuridic al lucrului, cât şi de la păzitorul material, în ipoteza că lucrul se afla la o altăpersoană în momentul producerii prejudiciului. In acest caz însă, temeiul de drept alacţiunii nu l-ar putea constitui decât art. 998 -999 C.civ. Odată plătită despăgubirea,păzitorul juridic se poate îndrepta împotriva păzitorului material, printr-o acţiune înregres în care vor trebui dovedite condiţiile faptei proprii

Cauzele exoneratoare de răspundere. Pentru a se apăra de răspundere,persoana răspunzătoare trebuie să facă dovada faptei victimei, faptei unui terţ sau aunui caz de forţă majoră. Numai că, atât fapta victimei cât şi fapta terţului, pentru aexonera de răspundere, trebuie să aibă caracterele oricărui caz de forţă majoră, ceeace înseamnă că finalmente, doar forţa majoră exonerează de răspundere pe păzitoruljuridic al lucrului.

Orice caz de forţă majoră are următoarele caractere: imprevizibilitateabsolută care constă în imposibilitatea oricărui de a prevedea acel caz. Cu titluorientativ, s-a decis că “alunecările frecvente de terenuri nu constituie cazuri de forţămajoră pentru că ele pot fi prevenite şi evitate astfel că n-ar putea fi invocate ca temeipentru apărarea de răspundere în cadrul art. 1000 alin. 1 C. civ.” ( TS, secţ. Civ. , dec.nr. 1096/1978 în RRD 1/1979, p. 55); invincibilitate absolută care constă în

Fcauzele

exoneratoare derăspundere

90

imposibilitatea absolută de a înlătura acea împrejurare de către oricine; caracterexclusiv şi nu concurent, adică el trebuie să fie singura cauză a produceriiprejudiciului şi nu să fie una dintre cauzele acestuia.

Când forţa majoră şi contribuţia lucrului produc împreună prejudiciuldouă au fost soluţiile propuse:

- prima dintre ele consideră că păzitorul juridic va răspunde pentru întregprejudiciul cu motivarea că persoana desemnată să răspundă nu ar avea împotriva cuisă exercite acţiune în regres câtă vreme cealaltă cauză este anonimă.( IMAnghel, opcit. p. 210) S-a apreciat că teoria este inechitabilă şi că dacă forţa majoră poateexonera total, ea poate, cu atât mai mult exonera parţial ( Qui potest plus, potes etminus ). (I. Lulă, Obsevaţii asupra relaţiei cauzale complexe dintre forţa majoră şifapta lucrului în Dreptul nr. 1/1996, p. 63 -68, ID PD op cit. p. 360);

- a doua soluţie propusă vizează răspunderea parţială a păzitorului juridic,atunci când lucrul a contribuit împreună cu cazul de forţă majoră la producereaprejudiciului.( ME. Op cit. p. 213, V. Babiuc, M. Constantinescu, Forţa majoră încadrul noii reglementări a contractului economic, în RRD nr. 6/81 p. 23 - 30 )

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animaleSediul materiei. Potrivit art. 1001 C. civ.” Proprietarul unui animal sau acela

care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzatde animal, sau că animalul se află în paza sa, sau că a scăpat”.

Domeniul de aplicare. Pentru a determina domeniul de aplicarea acesteirăspunderi este necesară lămurirea a următorilor termeni: - paza juridică a animalului o are persoana care se foloseşte de animal şi careare puterea de comandă, direcţie şi supraveghere asupra acestuia. (IDPD p. 341) Ea opoate avea şi persoana căreia i s-a încredinţat animalul. Practica a stabilit că persoanacare a primit în gospodărie un câine al cărui poroprietar era necunoscut are calitateade păzitor juridic ( TS secţ civ. dec. civ. nr. 36/1984 în RRD nr. 11/1984, p. 71) Nurăspund pentru prejudiciile cauzate de animale persoanele care au doar paza materialăa animalului, cum este cazul prepuşilor.

Animalele pentru care se răspunde sunt animalele domestice, indiferent despecie, animalele sălbatice aflate în captivitate ( grădini zoologice, circuri, rezervaţiide vânătoare etc) In legătură cu animalele sălbatice aflate în parcurile de vânătoare,iniţial s-a decis că prejudiciile cauzate de ele angajează răspunderea organizatorilordoar în ipoteza că prejudiciul a fost produs în spaţiul închis. (TS, dec. civ. nr.1510/1978 în CD 1978, p. 112) Ulterior, s-a statuat că inspectoratele silvice răspundşi pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice care au ieşit din rezervaţii ( TSdec. civ. nr. 996/1982 în RRD 7/83, pag. 60) In privinţa animalelor care nu se află încaptivitate, s-a remarcat, pe bună dreptate că art. 15 alin. 2 din Legea nr. 103/1996 afondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, instituie o răspundere subiectivă agestionarului sau a autortăţilor publice organizatoare, conform unei procedurispeciale instituită de lege (pt detalii a se veea LP p. 307 - 308 )

Fundamentul răspunderii. Ca şi la celelalte ipoteze legale de răspundere,fumdamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale a evoluat de la oconcepţie subiectivă, care instituie o prezumţie relativă de culpă, trecând laprezumţia absolută de culpă la care se adaugă fundamentul “garanţieicomportamentului general, a defectelor de comportament ale animalului respectiv”(CSCB op cit. p. 252 Cum orice prezumţie absolută de culpă este, după noi, oconstrucţie juridică inadmisibilă, credem că şi această răspundere urmează a fi

FRăspunderea

pentruprejudiciulcauzat deanimale

91

explicată, nu de partea autorului care trebuie sancţionat, ci de partea victimei careaspiră la dezdăunare.

Răspunderea pentru ruina edificiului.Sediul materiei. Potrivit art. 1002 C civ. “ Proprietarul unui edificiu este

responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmalipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. Textul acesta instituie orăspundere specială, derogatorie de la cea prevăzută de art. 1000 alin. 1 C. civ. şipotrivit regulii Specialis generalibus derogant, ori de câte ori sunt îndeplinitecondiţiile prevăzute de art. 1002, victima nu va putea opta între cele două răspunderi.Domeniu de aplicare. Pentru determinarea domeniului de aplicare a acestei

reglementări, este necesară definirea termenilor folosiţi de text. Edificiu este “orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică aunor materiale care, prin încorporarea lor în sau la sol ori la altă construcţie, devine,un imobil prin natura sa” ( L. p. op cit. p. 311) Nu ne aflăm în faţa acestei ipoteze derăspundere când prejudiciul este cauzat de alunecările de terenuri, de picareaarborilor, căderea pietrelor, la fel cum nu constituie edificii lucrările provizorii şi niciimobilele prin destinaţie. In schimb, lespezile unui cavou funerar, un zid de susţineresunt edificii în înţelesul legii ( IDPD p. 367)

Ruina edificiului poate fi totală adică demolarea, dezagregarea elementelorcomponente ale imobilului sau parţială cum este prăbuşirea unui balcon. In ambelesituaţii se cere să aibă loc o cădere, prăbuşire de materiale. Ruina edificiului trebuiesă se datoreze lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, adică a unui defectnecunoscut de proprietar la momentul preluării imobilului care a dus la ruinareaimobilului.

Persoanele răspunzătoare. Prejudiciile cauzate de ruina edificiului cad însarcina proprietarului indiferent în mâinile cui se află construcţia ca efect al unuidrept real sau de creanţă. Aceeaşi răspundere o are şi titularul dreptului de superficiepentru că în componenţa acestui drept intră dreptul de propietate asupra construcţiei.Dacă dreptul de proprietate este afectat de condiţie, vom avea doi proprietari, unulsub condţie suspensivă, altul sub condiţie rezolutorie. Realizarea condiţiei suspensiveface ca proprietarul al cărui drept este astfel consolidat să răspundă retroactiv. Până laacel moment răspunde proprietarul actual adică cel al cărui drept este afectat decondiţie rezolutorie. In cazul bunului ce face obiectul unui drept de coproprietate, pecote părţi sau în devălmăşie, răspunderea coproprietarilor este comună. Lacoproprietatea pe cote părţi, s-a spus că răspunderea este divizibilă (ME p. 411, întimp ce alţi autori consideră că răspunderea acestora este solidară. ( CB CS )

Condiţii. Pentru angajarea acestei răspunderi sunt necesare două condiţii:prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreţinere sau viciul ascuns aledificiului şi prejudiciul suferit de victimă.Pentru a fi apărat de răspundere, proprietarul trebuie să dovedească un caz de forţămajoră. Fapta victimei sau fapta unui terţ exonerează de răspundere dacă întruneştecondiţiile forţei majore.

Efecte. Indeplinite condiţiile acestei răspunderi, face ca proprietarul sărăspundă în faţa victimei. Dacă ruina ediciului se datorează culpei unei alte persoane,proprietarul se va putea îndrepta cu acţiune în regres împotriva acesteia, adică, fieîmpotriva constructorului, proiectantului, vânzătorului de la care a cumpărat imobilul,prepusului care avea obligaţia de a întreţine edificiul. Temeiul acţiunii sale îl vaconstitui contractul, dacă între proprietar şi pârât a existat un contract ori, în lipsacontractului, va putea fi invocat delictul ca izvor de obligaţii.

FRăspunderea

delictualăpentru ruina

edificiului

92

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele administrative.Sediul materiei. Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul

administrativ dispune: “Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămatăîn drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzulnejustificat al unei autorităţi publice de a-I rezolva cererea referitoare la un dreptrecunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentruanularea actului, recunoaşterea dreptului şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.Art. 11 alin. 2 din aceeaşi lege prevede că “in cazul admiterii cererii, instanţa vahotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute” .

Natura juridică a acestei răspunderi. Doctrina juridică este împărţită:autorii de drept civil consideră că această răspundere este de natură civilă delictuală (M E op cit. p. 312 313, V.Gh. Tarhon, Răspunderea patrimonială a organeloradministraţiei de stat pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale, Ed. Stiinţifică,Bucureşti, 1967, L. Pop, Unele aspecte în legătură cu răspunderea pentru prejudiciilecauzate prin acte administrative ilegale în Dreptul nr. 9/1994, p. 32 ) în timp ceautorii reprezentând dreptul constituţional şi administrativ susţin teza unei răspunderin special ce ar aparţine acestor ramuri de drept. ( M Lepădătescu, Natura juridică arăspunderii patrimonilae a organelor administraţiei de stat pentru pagubele pricinuiteprin actele lor ilegale, în Analele Universităţii Bucureşti, Seria Stiinţe juridice, 1968 ,A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, 1996, p.317).

Opinia noastră este că însăşi noţiunea de “răspundere patrimonială” nu areo identitate conceptuală, ştiut fiind că întreaga răspundere civilă este o răspundere înconsiderarea patrimoniului. Nu contestăm particularităţile aceste răspunderi; credemînsă că este greşit a considera că aceste particularităţi ar duce la conturarea uneirăspunderi care, deşi reparatorie, s-ar situa în afara dreptului civil. Identitatearăspunderii n-o dau particularităţile, ci esenţa şi funcţiile ei. Or, răspundereapatrimonială oricât de “sui generis” ar fi, ea rămâne esenţial reparatorie, restitutivă,deci civilă.

Pe de altă parte, aşa cum s-a argumentat deja, “natura obligaţiei de reparare aprejudiciului nu poate fi stabililtă şi nu depinde de natura normei de drept încălcată”L.P p. 317) Răspunderea autorităţii publice pentru prejudiciile cauzate prin emitereaunui act adinistrativ ilegal sau refuzul emiterii unui asemenea act, este o răspunderecivilă delictuală obiectivă. Fundamentul ei stă în caracterul injust al prejudiciului carese concretizează în încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, în timpce răspunderea funcţionarului public este o răspundere subiectivă.

Efectele răspunderii. Indată ce condiţiile acestei răspunderi sunt îndeplinite,victima poate cere repararea pagubei, fie de la autoritatea publică, fie de la autoritateapublică şi de la funcţionarul culpabil, în condiţiile în care între aceştia opereazăsolidaritatea. Dacă autoritatea publică va fi obligată la dezdăunare, ea are dreptul săse îndrepte în regres împotriva funcţionarului culpabil, întemeindu-şi acţiunea pedispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. Funcţionarul acţionat în judecată se poate apăra,chemând în garanţie pe superiorul său ierarhic. Ordinul superiorului îl poate exonerade răspundere dar numai dacă el nu este vădit nelegal.

Repararea prejudiciului - efect al răspunderii civile delictuale.Raportul juridic de răspundere civilă delictuală. Cauzarea unui prejudiciu

unei persoane dă naştere unui raport juridic de constrângere în care, victima estecreditor al obligaţiei de reparare iar autorul este debitor al aceleaşi obligaţii.Momentul naşterii acestui raport este cel al îndeplinirii condiţiilor răspunderiidelictuale, aşa cum au fost înfăţişate. Din acest moment, debitorul este de drept în

FRăspunderea

pentruprejudiciul

cauzat prin acteadministrative

93

întârziere, iar dacă plăteşte despăgubirea victimei, el va face o plată valabilă. Atâtdreptul de creanţă al victimei, cât şi obligaţia de reparare a autorului, pot constituiobiectul transmisiunii universale sau cu titlu universal ori al transmisiunii cu titluparticular, de mortis causa sau prin acte între vii, iar creditorii chirografari ai victimeipot exercita mijloacele juridice de conservare, pot exercita acţiunea paulianăîmpotriva actelor juridice făcute în frauda intereselor lor.

Repararea prejudiciului. Finalitatea fundamentală a răspunderii civiledelictuale este repararea prejudiciului, repunerea patrimoniului persoanei vătămate înstarea lui anterioară. Ea poate fi realizată prin învoiala părţilor sau prin hotărârejudecătorească. Dacă părţile au convenit ca repararea să se realizeze prin convenţie,persoana vătămată nu mai poate acţiona pe autor în justiţie, decât în acele situaţii încare, datorită agravării stării de sănătate, au apărut pagube noi, neavute în vedere lamomentul încheierii convenţiei. Restabilirea situaţiei anterioare presupunerespectarea a două principii: principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiulreparării în natură a prejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului este o exigenţă logică pentrucă repunerea patrimoniului lezat în situaţia anterioară nu poate fi închipuită decât prinacoperirea integrală a pagubei suferite de persoana vătămată în bunurile ei. Reparareatrebuie să fie justă şi integrală, dar nu trebuie să depăşească prejudiciul suferit pentrucă altfel, ar însemna să se accepte o îmbogăţire fără justă cauză a victimei.Reparaţia trebuie să cuprindă paguba efectiv suferită, damnum emergens, cât şibeneficiul nerealizat, lucrum cessans. fapt ce rezultă din dispoziţia de la art. 1084 C.civ. care prevede că “daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în generepierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit” .Beneficiul nerealizat priveştede cele mai multe ori lipsa de folosinţă între momentul producerii prejudiciului şimomentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Ea se apreciază în fiecare caz în parte.Este meritul incontestabil al jurisprudenţei de a fi interpretat corect acest principiu,insituind câteva reguli în această materie: ( L. Pop, op cit. p. 328 329) - la determinarea reparaţiei nu trebuie să se ţină seama de forma şi gradulculpei autorului ( TS. Col civ. dec. civ. 782/1961 în CD 1961, p. 179, dec. nr.1522/78 în CD 1978 p. 447) - întinderea reparaţiei nu este influenţată de situaţia patrimonială a autorului,pentru că prestaţiile periodice la care acesta este obligat către victimă au alt temeijuridic decât sumele lunare acordate ca pensie de întreţinere ( TS Plenul TS, dec. deîndrumare nr. 9/1957 în CD 1957 . 34 şi urm. De aceea, soţia victimei are drept ladespăgubiri civile chiar dacă este aptă de muncă. (TS col. Pen. dec. 662/1962 în JNnr. 4/1964, dec. 280/1987 în RRD 11/1987 - în cazul deteriorării unor bunuri, reparaţia va cuprinde cheltuielile necesareaducerii lui în starea anterioară nu pe cele ce corespund valorii unui bun nou.

Reparaţia cuprinde prejudiciul direct. Deşi se aplică textul de la art. 1086C. civ. , spre deosebire însă de răspunderea contractuală unde sunt supuse reparaţieidoar prejudiciile previzibile, în cazul răspunderii delictuale sunt avute în vedere şiprejudiciile neprevizibile, fapt care ilustrează, încă o dată, inutilitatea culpei. Seafirmă uneori că la determinarea reparaţiei trebuie avută în vedere culpa victimei ( v.dec. 617/90 Rep. Vol I p. 92) In realitate, nu culpa se are în vedere ci contribuţiacauzală a victimei la producerea prejudiciului.( v expresia codului prin neglijenţă)

Principiul reparării în natură. Deşi acest principiu este îndeobşte proclamatla ambele forme ale răspunderii, practic el este realizabil doar la răspundereacontractuală, unde debitorul poate fi obligat la îndeplinirea întocmai a obligaţiei

FRepararea

prejudiciului

94

asumate. La răspunderea delictuală, repararea în natură se realizează doar în ipotezelecând persoanei vătămate i se restituie bunurile sustrase, pentru că altfel, repararea înnatură se înfăptuieşte prin indemnizarea victimei, prin obligarea autoruluiprejudiciului la plata unei sume de bani care ar trebui să reprezinte contravaloareapierderii suferite, altfel spus, prin echivalent De aceea, rareori se întâmplă ca bunuldistrus sau deteriorat să fie “reparat” . In realitate, reparaţia vizează patrimoniul şi serealizează prin înlocuirea pagubei suferite cu o sumă de bani care este fie convenităde părţi fie este stabilită de instanţă în urma judecăţii

Intinderea despăgubirilor în cazul vătămării sănătăţii sau integrităţiicorporale. In cazul unor vătămări cu efecte de scurtă durată, despăgubirile vorcuprinde toate cheltuielile necesare însănătoşirii, preum şi diferenţa dintre veniturilerealizate anterior şi cele realizate în perioada tratamentului medical, fiind avute învedere sumele primite pentru concediul medical acordat.Dacă vătămarea a determinat pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, victimaeste îndreptăţită să primească o prestaţie lunară cu titlu de despăgubiri civilereprezentând diferenţa dintre veniturile anterioare şi cele primite cu titlu de ajutorsocial sau asigurări sociale. ( TS secţ pen. dec. nr. 642/81 în RRD nr. 9/82, 209/84 înRRD 2/85 p. 75, 1581/87 în RRD 3/88 p. 67, CSJ secţ. Civ. dec. 2545/91 în Dreptulnr. 8/92, secţ pen. dec. 841/93 în Dreptul nr. 4/1993.p. 89) Dacă victima nu esteîncadrată în muncă, se va avea în vedere veniturile pe care le realiza în gospodăriesau ca zilier, precum şi sumele de bani eventual plătite unor persoane care s-au ocupatde treburile gospodăreşti în lipsa victimei ( Pl TS dec. îndr. Nr. 13/1968 în CD 1968p.31, dec. nr. 765/88 în RRD 2/88 p. 73) Cuantumul despăgubirilor este supusmodificării în raport de schimbările intervenite în starea sănătăţii victimei. Ele pot fiatât majorate, când starea sănătăţii s-a agravat, încadrându-se într-un alt grad deinvaliditate, fie micşorate, când invaliditatea, deşi părea permanentă, a dispărut sau seîncadrează într-un grad inferior. Prin urmare, în asemenea cazuri nu se poate invocaautoritatea de lucru judecat în privinţa cuantumului despăgubirilor.

La decesul victimei ca urmare a delictului civil, despăgubirile vor include atâtcheltuielile ocazionate de îngrijirea sa, cât şi sumele pe care persoanele îndreptăţite laîntreţinere le primeau de la victimă. ( TS dec. TS în complet de 7 jud. Nr. 81/86 înRRD 6/87 p. 74, 25/87 în RRD 1/88, CSJ dec. pen. nr. 224/94 în Dreptul nr. 12/94 p.73) Au dreptul la despăgubiri pentru pierederea susţionătorului şi persoanele care,deşi nu erau îndreptăţite la întreţinere, se aflau totuşi în întreţinerea de fapt a victimei,cum este cazul bătrânilor, incapabili de muncă. Pe lângă acestea, autorul va fi obligatla cheltuieli de înmormântare, al cărui cuantum trebuie apreciat în limite rezonabile,evitându-se suportarea de către autor a unor cheltuieli voluptorii, exagerate, pestelimita normală, cum ar fi, de exemplu, contravaloarea unui cavou costisitor.

In privinţa cheltuielilor făcute ulterior cu pomenile creştineşti, dacă înainteexista o anumită reţinere a instanţelor motivată de coerciţii ideologice, astăzi există oaltă disponibilitate a acestora în a le acorda, în limitele rezonabile cârmuite deorânduielile bisericeşti. Dreptul de a pretinde despăgubiri civile de la autorulprejudiciului, îl au şi unităţile spitaliceşti care au asigurat asistenţă medicală victimei.Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei prevede în art. 188: “Persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoanerăspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheluielile necesitate de asistenţamedicală acordată acesteia” .

In practică s-a discutat dacă persoana desemnată să răspundă, în cazulrăspunderii indirecte, va suporta aceste cheltuieli. Aşa cum se remarcă LP> p. 334, la

Fexemplificări

95

început s-a apreciat că datorează asemenea cheltuieli doar autorul nu şi comitentul,părinţii etc. ( TS secţ pen. dec. 807/81 în RRD 11/81 p. 53 ), soluţie pentru care amilitat şi o parte a doctrinei noastre ( CSCB )Instanţa Supremă a rezolvat de principiuaceastă discuţie prin care a statuat că la răspunderea pentru alţii se aplică dreptulcomun în materie ( Plenul TS dec. îndr. 1/86 în RRD 4/87 p. 56 )

Prescripţia dreptului la acţiune. Potrivit art. 3 din Decr. 167/1958, dreptul laacţiune pentru repararea prejudiciului se prescrie în termenul general de 3 ani.Momentul de când începe să curgă acest termen este acela la care persoana vătămatăa cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul cât şi autorul său.

In cazul pagubelor succesive, trebuie distins între pagubele viitoare şi celeeventuale.

Se consideră că sunt cunoscute pagubele viitoare atunci când persoanavătămată cunoaşte situaţia de fapt care le-a generat ( pentru detalii, ME. P. 441 şiurm. S. Beligrădeanu, Determinarea momentului începerii curgerii termenului deprescripţie exctinctivă în cadrul răspunderii civile delictuale şi al obligaţiei derestituire, RRD nr. 4/1983, p. 38- 42) Cele mai frecvente prejudicii viitoare sunt celecare se produc datorită incapacităţii de muncă a personelor care au suferit vătămăricorporale. Ele pot fi certe pentru că se poate determina ex ante sumele de bani pe carevictima le pierde, scăzându-se cele primite cu titu de pensie sau ajutor social.Momentul de la care curge termenul de prescripţie, deci cel la care se naşte dreptul laacţiune, este data la care victima a cunoscut efectiv paguba. Ori de câte ori intervinmodificări în starea sănătăţii, concretizate într-un alt grad de invaliditate sau încheltuieli care n-au fost avute în vedere la data plăţii sau a hotărârii judecătoreşti,curge un nou termen de prescripţie în care poate fi cerută repararea noului prejudiciusuferit. Prejudiciul eventual nu este supus reparaţiei pentru că existenţa lui nu estecertă.




Hamangiu, 2007;







96


Răspunderea subiectivă şi răspunderea obiectivă.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Fundamentul răspunderii civile delictuale.



1. Prejudiciul presupune:a. încălcarea unui drept patrimonialb. încălcarea unui drept patrimonial şi a unui interes legitimc. nu este condiţionat de existenţa dreptului sau a interesului legitim

97

2. Părinţii răspund de prejudiciile cauzate de minorii lor:a. indiferent dacă locuiesc cu eib. dacă minorii locuiesc cu eic. răspunde doar părintele la care locuieşte nimorul

3. Comitentul răspunde de prejudiciile cauzate de presupuşi, astfel:a. numai dacă există între ei un raport de prepuşenieb. răspunde necondiţionatc. răspunde doar dacă presupusul este insolvabil


1. b.

2. c.

3.

98

CAPITOLUL VIIEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR


Cuprins

� Noţiune� Executarea silita a obligatiilor.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind executareaobligaţiilor. In dreptul civil o asemenea executare se numeste plata, operatiecare este supusa unei reglementari detaliate.

� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor de persoane care potface plata, persoane care pot primi plata, obiectul plăţii etc., detalii pe carene propunem sa le examinam in cadrul acestei prelegeri.

= 3 ore

99

CAPITOLUL VII

EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

1. Noţiune. Prin efecte ale obligaţiilor se înţeleg drepturile pe care ledobândeşte creditorul de a pretinde şi obţine îndeplinirea întocmai a prestaţiei la cares-a obligat debitorul. In temeiul titlului său, creditorul este îndrituit să ceară:executarea directă sau executarea în natură a obligaţiilor asumate de debitor şi în cazcontrar, executatea silită; executarea indirectă, prin echivalent, care presupunedreptul de a pretinde daune interese în caz de neexecutare, executarenecorespunzătoare sau executare cu întârziere a obligaţiilor de către debitor;exercitarea anumitor acţiuni menite să conserve patrimoniul debitorului, considerat afi gajul general al creditorilor chirografari.

In cadrul acestei părţi, vor fi examinate pe rând plata, ca mod principal deexecutare a obligaţiilor, care este şi principalul mod de stingere a acestora, motivpentru care multe lucrări de specialitate o plasează la modurile de stingere aobligaţiilor, executarea silită a obligaţiilor, răspunderea contractuală, dauneleinterese, raportul dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, precum şi cauzele exoneratoare de răspundere civilă.

Vom avea prilejul de a exprima un punct de vedere personal în problemacondiţiei impusă de doctrină creditorului de a dovedi culpa debitorului înneexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiilorsale contractuale, privind calificarea ca “ ilicită” a faptei debitorului de a nu-şi fiexecutat obligaţiile, în problema ineficienţei daunelor cominatorii, aşa cum sunt elepronunţate în practică.

1.1. Executarea directa a obligatiilor prin plataNoţiune Potrivit art. 1073 C. civ. “ creditorul are dreptul de a dobândi

îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”.Indeplinrea exactă a obligaţiei înseamnă executarea directă a obligaţiilor sauexecutarea obligaţiilor în natură, adică aşa cum s-a obligat debitorul faţă de creditor.Drept urmare, obligaţia trebuie executată în natura ei specifică iar creditorul nu poatepretinde o altă prestaţie, debitorul neputându- se libera faţă de creditor prestândaltceva decât s-a obligat. Executarea directă se face, de regulă, benevol adică prinplată.

Plata, în sens larg, este executarea benevolă a obligaţiei de către debitor. Insens restrâns, plata semnifică executarea unei obligaţii care are ca obiect o sumă debani. Acesta este şi sensul curent al termenului din limbajul obişnuit.

Prin plată se mai înţelege uneori şi actul juridic, adică manifestarea de voinţăfăcută cu intenţia producerii de efecte juridice ( animus solvendi ). In cazul plăţiibenevole, voinţa celui care face plata, solvens, se întâlneşte cu a celui care primeşteplata, accipiens, ambii având în vedere aceeaşi cauză a actului, stingerea uneiobligaţii.

Sediul materiei. Dată fiind importanţa deosebită a plăţii, care este principalulmod de stingere a obligaţiilor, ea se bucură de o reglementare amănunţită în art. 1092-1121 C. civ.

Persoanele care pot face plata. Potrivit art. 1093 C. civ. plata poate fi făcutăde debitor, de orice persoană interesată sau chiar neinteresată.

FPlata

100

Evident, prima persoană care poate face plata este însuşi debitorul care s-aobligat prin raportul obligaţional. El poate plăti fie personal, fie prin reprezentare.

In cazul unei obligaţii solidare, plata poate fi făcută de orice codebitor solidarpentru că de esenţa solidarităţii pasive este posibilitatea ca fiecare debitor să plăteascătoată datoria, urmând ca debitorul solvens să se îndrepte cu acţiune în regresîmpotriva celorlalţi debitori solidari dar numai pentru partea fiecăruia din datorie.

Plata poate fi făcută şi de persoana obligată pentru debitor, cum este cazulfidejusorului. Orice persoană interesată poate face o plată valabilă. Justifică uninteres în efectuarea plăţii, dobânditorul unui imobil ipotecat care plăteşte datoriapentru care bunul este indisponibilizat pentru a evita urmărirea silită.

O persoană neinteresată poate face plata, atât în nume propriu, cu intenţia dea gratifica pe debitor, cât şi în numele debitorului, fie în temeiul contractului demandat, fie în cadrul gestiunii de afaceri. Prin urmare, de principiu este că oricepersoană poate face o plată valabilă.

Excepţii:- la obligaţiile intuitu personae, de regulă obligaţiile de a face care urmează a

fi executate de o persoană cu anumite calităţi speciale avute în vedere la încheiereacontractului, calităţi care, dacă n-ar fi existat, contractul nu s-ar fi încheiat. In acestesituaţii, plata n-o poate face decât debitorul. Si aici însă, creditorul poate accepta caplata s-o facă şi o altă persoană, numai că trebuie ca el să-şi dea acordul, aşa cumrezultă implicit din art. 1094 C. civ. ; - ori de câte ori prin contract s-a stipulat expres că plata nu poate fi făcutădecât de debitor. - obligaţia de a preda un bun cert poate fi executată doar de proprietarulbunului;

- persoana care face plata trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.Atunci când plata s-a făcut de o persoană fără capacitate de exerciţiu deplină sau de oaltă persoană decât proprietarul bunului cert, ea va fi o plată nulă, urmând a firestituită ca efect al nulităţii. Restituirea plăţii nu se va face atunci când creditorul,fiind de bună credinţă, a consumat bunurile primite. Este considerat de bună credinţăcreditorul care a crezut în aparenţa creată de debitor necunoscând că el nu esteproprietarul bunurilor date cu titlu de plată.

Persoanele care pot primi plata sunt nominalizate de art. 1096 -1097 C. civ.: creditorul, reprezentantul său ori persoana autorizată de lege sau de instanţa dejudecată să o primească.

Cu toate acestea, plata este valabilă şi dacă este făcută altor persoane, înurmătoarele situaţii:

- când plata s-a făcut cu bună credinţă posesorului creanţei care apare publicca titular al acesteia. Soluţia reprezintă unul dintre efectele clasice ale aparenţei îndrept;

- când deşi plata a fost făcută altei persoane, a profitat creditorului, cum poatefi cazul plăţii făcută unui creditor al creditorului;

- când creditorul a ratificat plata făcută unei persoane care nu avea dreptul dea o primi. Ratificând plata, terţul accipiens devine retroactiv mandatarul creditorului.Plata trebuie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu. Lipsa acestei capacităţi aaccipiens- ului atrage nulitatea realtivă a plăţii, astfel că debitorul va fi din nouobligat a plăti datoria creditorului. Potrivit art. 1098 C. civ. debitorul nu va fi obligatsă facă o nouă plată dacă se va dovedi că ea a profitat creditorului incapabil.

101

Obiectul plăţii. Debitorul este obligat să plătească doar la ce datorează. Art.1100 C. civ. dispune că : “Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce ise datoreşte, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare” .

Când obligaţia este de a da un bun cert, debitorul este liberat prin predareaacestuia. Odată cu predarea bunului se transmite şi riscul pieirii fortuite , soluţia fiindcerută de regula Res perit domino . Dacă debitorul fusese pus în întârziere şi nupredase bunul, suportă el riscul pieirii fortuite a bunului precum şo risculstricăciunilor. Dacă însă debitorul dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar dacă s-ar fiaflat la creditor, nu va suporta acest risc.

Când obiectul obligaţiei îl constituie bunuri de gen, pieirea sau deteriorarealor înainte de predare nu-l eliberează pe debitor, pentru că, potrivit unui adagiu clasic,Genera non pereunt, ceea ce face ca transferul proprietăţii să se facă laindividualizarea bunurilor. Obligaţia de a face trebuie să se execute aşa cum s-aconvenit. Dacă obligaţia de a face este de mijloace, ea se consideră executată înmomentul realizării prestaţiei la care debitorul s-a obligat. In cazul obligaţiilor derezultat, plata se consideră făcută când se obţine rezultatul convenit.

Principiul indivizibilităţii plăţii este prevăzut de art. 1101 C. civ. care dispunecă “ Debitorul nu poate sili pe creditor a primi o parte din datorie, fie datoriadivizibilă chiar” . Potrivit acestui principiu, debitorul este liberat dacă plăteşte tot cedatorează chiar dacă datoria este divizibilă prin natura lui. In cazul unor prestaţiisuccesive, fiecare plată este o plată distinctă.

Excepţiile de la principiul indivizibilităţii plăţii sunt:- prin convenţia părţilor se poate stabili ca plata să fie divizibilă;- prin succesiune legală, plata se divide între succesori, fiecare văzându-se

obligat a plăti partea sa, dacă obligaţia nu este indivizibilă;- compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor, datoriile reciproce se

sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele;- când fidejusorii plătesc pentru debitor, fiecare dintre ei va plăti doar partea

sa;- instanţa de judecată poate acorda debitorului termen de graţie putându-se

eşalona plata;- posesorul unei cambii, cec sau al unui bilet la ordin, nu poate refuza o plată

parţială.Data plăţii Regula în această materie este că plata se face la data când datoria

a ajuns la scadenţă, când plata a devenit exigibilă.Obligaţiile pure şi simple se execută îndată ce au fost asumate.Obligaţiile afectate de termen suspensiv se execută diferenţiat, în raport de

persoana în favoarea căreia a fost stipulat: când termenul a fost stipulat în favoareacreditorului, plata nu se poate face anticipat decât cu consimţământul său; cândtermenul a fost stipulat în favoarea debitorului, plata se poate face anticipat; dacă nus-a convenit expres în favoarea cui a fost stipulat, termenul se prezumă a fi stipulat înfavoarea debitorului, potrivit principiului In dubio pro reo. Plata cu întârziere naştedreptul creditorului de a pretinde daune interese pentru prejudiciul astfel cauzat.

Locul plăţii. Potrivit art. 1104 C. civ. prevede că plata se face la locul stabilitprin acordul de voinţă.

Când executarea se face la domiciliul debitorului, aceasta fiind regula, sespune că plata este cherabilă.

Când executarea se face la domiciliul creditorului, plata este portabilă. Incazul bunurilor certe, locul plăţii este cel în care se găsea la momentul încheierii

FIndivizibilitatea

plăţii.

102

contractului, dacă părţile n-au convenit altfel. Locul plăţii poate atrage legeaaplicabilă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate ( lex loci solutionis ).

Cheltuielile ocazionate de plată. Potrivit art. 1105 C. civ. cheltuielile plăţiicad în sarcina debitorului, dar nimic nu opreşte părţile să convină altfel. Există însă oserie de reglementări speciale:

- la contractul de vânzare cumpărare, potrivit art. 1305 C. civ. “spezelevânzării” cad în sarcina cumpărătorului;

- la contractul de depozit, potrivit art. 1614 C. civ., atunci când s-a convenitlocul restituirii bunului depozitat, depozitarul este obligat să transporte bunul la acelloc pe cheltuiala deponentului;

- potrivit art. 1117 C. civ., toate cheltuielile oczionate de oferta reală de platăşi ale consemnaţiunii sunt în sarcina creditorului.

Principiul general aplicabil probaţiunii în genere, este Actori incumbitprobatio. Cel care pretinde că a făcut o plată trebuie s-o dovedească. Acesta este, deregulă, debitorul. Proba plăţii se face potrivit regulilor de la art. 1191 şi urm. C. civ.,asupra cărora nu insistăm aici.

Legea instituie însă şi câteva prezumţii de plată:- art. 1138 alin. 1 C. civ. dispune că remiterea voluntară de către creditor a

titlului constatator al creanţei către debitor, atunci când acest titlu este un înscris subsemnătură privată, operaţia aceasta prezumă absolut liberarea debitorului de datorie;

- art. 1138 alin. 2 C. civ. prevede că atunci când creditorul remite debitoruluisău titlul original al creanţei care poate fi înscris autentic sau hotărâre judecătoreascăinvestită cu formulă executorie, se prezumă liberarea debitorului prin plată sauremitere de datorie, numai că, de această dată prezumţia este relativă.

Imputaţia plăţii. Atunci când debitorul are mai multe datorii de aceeaşinatură către acelaşi creditor, şi el face o plată parţială care nu le acoperă, se puneproblema de a şti care datorii se consideră plătite. Importanţa întrebării este cu atâtmai evidentă dacă avem în vedere că, în timp ce debitorul are interesul de a plătidatoriile care produc dobânzi sau care sunt garantate, creditorul are interesul de aprimi plata pentru datoriile care nu produc dobânzi. Imputaţia plăţii este de douăfeluri:

Imputaţia convenţională , se face prin acordul de voinţă al părţilor sau, înlipsa acestuia, prin voinţa debitorului sau creditorului. Când debitorul face imputaţiaplăţii, are de respectat câteva condiţii:

- să nu se facă o plată divizată încălcând principiul indivizibilităţii plăţii;- dacă unele dintre datorii sunt scadente iar altele nu, imputaţia nu poate purta

decât asupra celor scadente;- dacă datoria este purtătoare de dobânzi, se va imputa asupra dobânzilor mai

întâi.Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, creditorul poate stabili oridnea

stingerii datoriilor.Imputaţia legală se face ope legis, art. 1113 C. civ. instituind următoarele

reguli:- se consideră plătită datoria ajunsă la termen;- dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra celei mai

oneroase;- dacă datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va imputa asupra celei

mai vechi;

FProba plăţii.

103

- dacă datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi de aceeaşi vechime, platase va imputa proporţional asupra fiecăreia. Creditorul va primi deci o plată parţialăpentru fiecare dintre datorii.

Oferta reală de plată urmată de consemnaţiune. Este un mijloc juridicpus la îndemâna debitorului de a se libera de datorie atunci când creditorul refuză săprimească plata. Ea este reglementată de art. 1114 - 1121 C. civ. şi de art. 604 -609 C.proc. civ. şi cuprinde două etape:

Oferta reală care este o notificare formulată de debitor şi adresată creditoruluiprin intermediul executorului judecătoresc, prin care creditorul este somat săprimească plata. Potrivit art. 1115 C. civ. ea se face la locul convenit a se face plataiar în lipsa unei clauze în acest sens, la domiciliul creditorului.

Consemnarea se face doar în ipoteza în care creditorul refuză primirea plăţii,acest fapt fiind constatat printr-un proces verbal încheiat de executorul judecătoresc.Debitorul depune suma datorată la bancă pe numele creditorului urmând ca recipisasă fie depusă la executorul judecătoresc. Urmează notificarea făcută de executorcreditorului prin care acesta este invitat să-şi ridice suma consemnată.

Când obiectul plăţii este un bun cert, prin notificare, debitorul invită pecreditor să ridice bunul de la locul unde este depus. Dacă nu se dă curs notificării iardebitorul are interes să elibereze locul ocupat de bun, poate cere justiţiei autorizareade a se schimba acest loc.

In situaţia în care nici de această dată creditorul nu ridică bunul, debitorulpoate cere validarea ofertei în condiţiile prevăzute de art. 607 C. proc. civ. Aceastăprocedură liberează pe debitor din momentul consemnării, ceea ce înseamnă că el numai datorează daune moratorii. Pe aceeaşi dată riscul pieirii fortuite a lucrului trece lacreditor.

Opoziţia la plată este mijlocul juridic pus la îndemâna unei persoaneinteresate prin care aceasta cere, fie ca plata să se facă doar în prezenţa sa, fie ca platasă se facă numai cu consimţământul său. Efectul este acela că debitorul este obligat anu face plata decât cu riscul unei noi plăţi. Persoanele care ar putea justifica un astfelde interes sunt alţi creditori ai aceluiaşi debitor ori creditorul care a pierdut titlulcreanţei, existând posibilitatea ca plata să fie făcută persoanei care a găsit înscrisul.Cea mai importantă opoziţie este poprirea care este reglementată de art. 452 - 462 C.proc. civ.

2. Executarea silita a obligatiilor.Noţiune. De cele mai multe ori executarea obligaţiilor se face benevol. Dacă

totuşi debitorul obligaţiei nu-şi respectă anagjamentul său faţă de creditor, acesta dinurmă poate folosi anumite mijloace juridice coercitive puse la îndemână de legepentru a obţine executarea în natură a prestaţiei de la debitor.

Executarea silită a obligaţiilor de a da. Obligaţiile de a da pot avea caobiect o sumă de bani, bunuri individual determinate şi bunuri generice. Obligaţia dea da o sumă de bani este întotdeauna susceptibilă de a fi executată în natură. Dacădebitorul refuză plata, creditorul, având drept de gaj general asupra patrimoniuluiacestuia, poate cere vânzarea bunurilor din patrimoniul debitorului pentrusatisfacerea creanţei sale.

Obligaţia de a da un bun individual determinat, ut singuli, presupune predareaacestuia dobânditorului. Dacă înstrăinătorul nu-şi respectă obligaţia predării, se poatedeclanşa procedura executării silite care constă în ridicarea bunului din mâiniledebitorului de către executorul judecătoresc şi predarea lui creditorului, procedura

FOpoziţii la

plată.

104

fiind reglementată de art. 572 - 574 C. proc. civ. Aceeaşi procedură urmează şiexecutarea silită a predării bunului imobil, potrivit art. 575 -579 C. proc. civ.

In cazul când debitorul a înstrăinat bunul unui terţ, creditorul va putearevendica bunul din mâinile terţului care se poate apăra fie invocând titlul subsecvent,instanţa urmând a da câştig de cauză celui care are un titlu preferabil, adică mai binecaracterizat juridic, fie invocând uzucapiunea.

In cazul bunurilor mobile, terţul poate invoca dobândirea proprietăţii prinposesia de bună credinţă.

In cazul bunurilor de gen, transferul proprietăţii are loc în momentulindividualizării acestora. Dacă debitorul refuză individualizarea, creditorul poateobţine executarea silită, apelând la executorul judecătoresc. Riscul pierii fortuiteaparţine înstrăinătorului până la momentul indvidualizării bunurilor, după care el sestrămută, odată cu proprietatea, la dobânditor.

Potrivit art. 1075 C. civ. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face seschimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” . Ar părea căaceste obligaţii nu sunt susceptibile de executare silită, textul deschizând doarposibilitatea creditorului de a cere daune interese. Potrivit însă art. 1077 C. civ.“nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de ao aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului” .

In privinţa obligaţiilor de a nu face, art. 1076 C.civ. prevede posibilitatea pecare o are “creditorul de a cere a se distruge ceea ce s-a făcut, călcându-se obligaţiade a nu face şi poate cere a fi autorizat de a distruge el însuşi, cu cheltuialadebitorului, afară de dezdăunări” â€œ. Aceste reguli nu sunt aplicabile obligaţiilorintuitu personnae, adică cele asumate în considerarea calităţilor personale aledebitorului.

Daunele cominatorii. Reprezintă mijloace de constrângere a debitorului carenu-şi execută benevol obligaţiile asumate prin contract, ce constau în obligareaacestuia, prin hotărâre judecătorească, la plata unor sume de bani pentru fiecare zi deîntârziere în executarea obligaţiei sau pentru o altă unitate de timp, putând fi acordatecreditorului şi printr-o sumă globală. Ele nu-şi găsesc reglementarea în Codul civil,fiind o creaţie a jurisprudenţei menită a acoperi insuficienta protecţie a creditoruluiîmpotriva debitorului recalcitrant.

Impotriva lor au fost formulate o serie de rezerve, legate de faptul că suntlipsite de o bază legală, că încalcă principiul potrivit căruia unica măsură arăspunderii este prejudiciul şi nu gravitatea culpei, că ele presupun sacrificareaprincipiului autorităţii de lucru judecat de vreme ce judecătorul poate reveni asuprapropriei decizii, redimensionând cuantumul lor, că ele reprezintă pedepse privatearbitrare care pot ruina pe debitor ( BS, op cit. p. 765 ) Autori români de prestigiu aucontestat daunele cominatorii motivându-se că “ nu poate fi obligat cu sila să executeun fapt personal, ceea ce ar fi incompatibil cu principiul libertăţii individuale” ( I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op cit. p. 124 ) In ciuda rezervelor, practicadaunelor cominatorii a devenit curentă.

Domeniul de aplicare. Plecând de la faptul că obligaţiile intuitu personaenu sunt susceptibile de executare silită pentru că ele presupun faptul personal aldebitorului, s-a susţinut de o parte a doctrinei că daunele cominatorii pot fi acordatenumai cu privire la acestea şi doar atunci când ele sunt obligaţii de a face sau de a nuface.( T. Pop, Dimensiunea juridică a daunelor cominatorii, în Dreptul 12/1995, p. 24şI urm , D.C. Tudorache, Executarea daunelor cominatorii în Dreptul nr. 3/1995, p.

FExecutarea

silită aobligaţiilor de aface şi de a nu

face.

105

13 -25, D.M.F. Oprişan, Executarea în natură a obligaţiei de a face în RRD nr.8/1986, p. 14- 19)

In ce ne priveşte, în lipsa unor texte care să oblige la o anumită rigoare, nucredem că este justificată această limitare propusă. In definitiv, finalitatea vizată lainstituirea acestui mijloc de constrângere a debitorului este conformă dreptului latoate obligaţiile civile, astfel că nu se vede de ce s-ar limita utilizarea lui doar la celede a face şi a nu face.

Ceea ce s-ar putea într-adevăr discuta ar fi doar oportunitatea folosirii lor, carenu are a fi apreciată decât la fiecare caz în parte. Judecătorul care dispune, nu numaide juris dictio , aplicarea legii dar şi de imperium, puterea de a ordona măsuri menitea restabili echilibrul alterat de debitor, trebuie să aibă libertatea de a decide în raportde particularităţile fiecărui caz în parte. Limitarea s-ar justifica, nu legată de naturaobligaţiei ci de existenţa sau inexistenţa altei căi de executare silită. De aceea credemcă apelul la daunele cominatorii poate fi făcut şi la obligaţiile de a da, în situaţianepredării unui bun individual determinat, aşa cum s-a pronunţat de altfel, CurteaSupremă de Justiţie * ( Col civ. dec. nr. 2510/1991 nepublicată, criticată de T. Pop înop cit)

Daunele cominatorii au următoarele caractere juridice :- ele constituie un mijloc de constrângere, constituindu-se în mijloace de

ameninţare a debitorului cu plata unor sume de bani care se pot acumula până când seva păşi la executare; - sunt mijloace indirecte de executare silită a obligaţiilor; - sunt mijloace subsidiare de a obţine executarea în sesnul că sunt admisibiledoar când nu există posibilitatea executării silite;

- sunt provizorii, ele putând fi modificate de instanţa de judecată în raport curezistenţa opusă de debitor. Ele pot fie majorate, când debitorul continuă a sfida pecreditor, fie diminuate, când debitorul şi-a executat obligaţia sau când se dovedeşteimposibilitatea lui de plată; - ele nu au caracter reparator, fiind distincte de cele compensatorii şi celemoratorii, nefiind condiţionate de existenţa unui prejudiciu.

Daune cominatorii provizorii, daune cominatorii definitive. Acordareadaunelor cominatorii se face în două faze: într-o primă fază ele sunt provizorii pentrucă privesc un prejudiciu viitor, apoi ele se acordă definitiv, după ce debitorul şi-aexecutat obligaţia, când instanţa are elemente precise de determinare a lor. Seconsideră că, daunele cominatorii provizorii nu pot fi executate silit, creditoruladresându-se din nou instanţei, care, în raport de numărul real de zile sau alte unităţide timp întârziere, va acorda daunele definitive.

Aici lucrurile se complică pentru că soluţiile pronunţate de jurisprudenţă nudau satisfacţie deplină caracterizării teoretice a daunelor cominatorii.

Dacă este adevărat că daunele cominatorii nu au caracter reparator ci doarunul mobilizator, sancţionator, ar însemna că ele ar trebui determinate în raportexclusiv de rezistenţa debitorului şi de gravitatea culpei sale şi deci ele ar urma să fiecumulate cu executarea în natură a obligaţiei de către debitor de vreme ce temeiurilelor sunt diferite. Numai că, pe de altă parte, soluţia de a indemniza pe creditor cu osumă superioară întinderii prejudiciului ar putea fi criticată că furnizează creditoruluio îmbogăţire fără justă cauză. De aceea, instanţele, au grija ca, în momentul aprecieriifinale a daunelor cominatorii să se raporteze la prejudiciul suferit de creditor prinexecutarea cu întârziere, astfel că, în final, aceste daune sunt de fapt simpleameninţări. Ori de câte ori debitorul îşi execută în final obligaţia, daunele cominatorii

FCaracterelejuridice ale

daunelorcominatorii.

106

sunt transformate în daune interese şi dimensionate în raport cu prejudiciul concretsuferit de creditor. Or, astfel concepute, daunele cominatoriii sunt, în bună măsură,inutile, ele convertindu-se finalmente în daune interese.

Natura juridică a daunelor cominatorii a fost şi continuă să fie discutată îndoctrina de drept civil. De lege lata, sunt calificate de cele mai multe ori mijloace deconstrângere sau mijloace indirecte de a obţine executarea obligaţiei de către debitor.Uneori sunt calificate pedepse civile, fiind privite în afara ideii de reparaţie aprejudiciului, având menirea de a sancţiona rezistenţa culpabilă a creditorului.

Propuneri de lege ferenda. Pentru ca daunele cominatorii să îşiîndeplinească finalitatea în vederea căreia au fost imaginate, ele n-ar putea ficalificate decât specie a pedepsei civile, ce ar urma să sancţioneze exclusiv culpadebitorului recalcitrant, sumele de bani respective făcând venit statului. Creditorulcare a încercat un prejudiciu prin întârzierea debitorului în executare ar avea deschisăcalea daunelor interese distincte de daunele comintatorii.



1. C. Barsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editia a IX-a, Ed.

Hamangiu, 2007

2. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. Vol. I. Regimul juridic general

sau Fiinta obligatiilor civile, Ed. C.H. Beck, 2006

3. I. Dogaru, D.C.Danisor, S. Cercel, Bazele dreptului civil. VoL. I. Partea

generala, Ed. C.H. Beck, 2008

4. S. Neculaescu, Teoria generala a obligatiilor civile, Ed. Lumina lex, 2000

5. I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor civile, Ed. Lumina lex,

2000.

107


Precizaţi care sunt daunele cominatorii.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Clauza penală.



1. Cine poate face plata unei obligaţii:a. doar un debitorb. orice persoană interesatăc. orice persoană, chiar şi neinteresată

2. Ce sunt daunele cominatorii:a. despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin neexecutareb. mijloace de constrângere adebitorului pentru executarea obligaţiilorc despăgubiri pentru neexecutarea la timp a obligaţiilor

108

3. Ce sunt daunele moratorii:a. despăgubiri pentru executarea cu întârziere a obligaţiilorb. despăgubiri pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilorc. despăgubiri pentru orice neexecutare culpabilă a obligaţiilor


1. c.

2. b.

3. a.

109

CAPITOLUL VIIIRĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ


Cuprins

� Noţiune� Executarea silita a obligatiilor.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind răspundereacivilă contractuală.

� Obiective operaţionale: Însuşirea cazurilor de neexecutare,executare necorespunzătoare sau executare cu întârziere a contractului,când se pune problema răspunderii contractuale, în condiţiile pe care leexaminăm pe larg.

= 3 ore

110

CAPITOLUL VIIIRASPUNDEREA CIVILA CONTRACTUALĂ

1. Noţiune. Ori de câte ori debitorul nu execută benevol obligaţiile asumate,creditorul este îndrituit să ceară şi să obţină o sumă de bani compensatoriereprezentând echivalentul prejudiciului astfel suferit. Atunci când obligaţia încălcatăa fost asumată printr-un contract, ne aflăm în faţa răspunderii contractuale.

Doctrina defineşte răspunderea contractuală ca fiind “obligaţia debitoruluiunei obligaţii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prinneexecutarea lato sensu a acestei obligaţii, adică a executării ei cu întârziere, ori înmod necorespunzător, sau prin neexecutarea ei în înţeles restrâns, întrucât aceastăviolare a contractului îi este imputabilă” ( M.E. op cit. p. 7) sau “obligaţiadebitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea,executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor izvorâte dintr-un contractvalabil încheiat” ori “dreptul creditorului de a pretinde şi obţine de la debitorechivalentul prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării, executării cuîntârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate” , altfel spus, obligaţia dereparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită” (CS CB op cit. p. 296 . Inacela[I sens ID P D op cit. p. 431, L. Pop. Op cit. p. 336) Fără a avea pretenţia unei noi definiţii vom spune că răspunderea contactualăconstă în obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat prin nerespectareaobligaţiilor sale contractuale. Având drept reper fundamental finalitatea reparatorie aîntregii răspunderi civile, ne vom ţine departe de a califica drept ilicită şi neapăratculpabilă fapta debitorului de a nu-şi fi executat obligaţiile izvorâte din contract.

Plecându-se de la nevoia tratării unitare a răspunderii civile, se afirmă căpentru angajarea răspunderii contractuale sunt necesare următoarele condiţii: faptailicită, adică încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte părţi prin neexecutareaobligaţiilor contractuale, existenţa unui prejudiciu suferit de creditor, raportul decauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi culpa debitorului, numită uneori“vinovăţie” ( CSCB op cit . p. 299IDPD op cit. p434).

Existenţa acestor condiţii este dedusă din interpretarea textelor de la art. 1073- 1090 C. civ. plecând de la premiza că orice ipoteză de răspundere vizează, înprincipal, sancţiunea conduitei vinovate şi doar în subsidiar, indemnizarea victimei.Aşa se explică extensia de care se bucură analiza vinovăţiei debitorului în toatăcomplexitatea celor două laturi ale sale: intelectivă şi volitiv afectivă ( ID PD op cit. p434 - 448)

Inainte de a ne exprima o opinie în această problemă, vom examina totuşiaceste condiţii, aşa cum sunt ele tratate în doctrina noastră de drept civil.

Prejudiciul, reprezintă premiza oricărei situaţii de răspundere. El nu este unelement al acesteia, cum uneori se afirmă, pentru că nu derivă din ea. El este ”datul”care impune răspunderea. De aceea, după noi, orice analiză a condiţiilor răspunderiinu trebuie să înceapă cu fapta supranumită “ilicită” * ( v LP op cit. p. 337) ci cuprejudiciul.

In limbajul juridic curent, termenul de prejudiciu are acelaşi înţeles cu cel dedaună sau pagubă. Aşa cum am arătat când am examinat condiţiile răspunderiidelictuale, am putea concepe o distincţie între aceşti doi termeni: pagubă şiprejudiciu. Pentru o mai mare rigoare terminologică, am putea privi paguba sau dauna

FCondiţiile

răspunderiicontractuale.

111

ca fiind orice vătămare, orice rău care afectează fie persoana, în atributelepersonalităţii, fie patrimoniul.

Paguba, dauna, este simpla leziune sau pierdere de valoare, privită în modneutru, fără a o localiza în bunurile sau persoana cuiva, fără a se pune încă problemarăspunderii, în timp ce prejudiciul ar urma să fie expresia juridică a pagubei, având,de această dată, un subiect care îl resimte şi o persoană desemnată a-l repara.

Pentru a se naşte obligaţia de reparare, prejudiciul trebuie să fie cert, adică săaibă o existenţă sigură, neîndoielnică. Sunt certe atât prejudiciile actuale cât şi celeviitoare, în măsura în care pot fi evaluate sau prezintă suficiente elemente pentru a fideterminate. Potrivit art. 1084 C. civ. daunele interese cuprind atât pierderea suferită,damnum emergens, dar şi beneficiul de care creditorul a fost lipsit, lucrum cessans.

Art. 1085 limitează daunele interese la cele care au fost prevăzute sau care auputut fi prevăzute la facerea contractului, cu condiţia ca prejudiciul să nu fi fost creatprintr-o faptă intenţionată. Atunci când încălcarea obligaţiei contractuale este roduldolului, daunele interese vor cuprinde întreg prejudiciul suferit de creditor, atât celprevizibil cât şi cel neprevizibil. Aceeaşi soluţie se impune în cazul culpei gravepotrivit adagiului Culpa lata dolo aequiparatur. Este unul dintre puţinele cazuri înmateria răspunderii contractuale unde forma culpei influenţează întinderea reparaţiei.

In privinţa prejudiciilor morale, aşa cum am arătat atunci când am analizatcondiţiile răspunderii delictuale, pentru argumentele acolo prezentate, considerăm căele nu sunt simple specii ale prejudiciilor reparabile, astfel încât acţiunea pe carevictima o are împotriva autorului nu poate fi în daune interese ci în remedii adecvatesituaţiei injuste în care se află victima.

Incălcarea unei obligaţii contractuale care poate fi: neexecutare totală sauparţială a obligaţiei asumate prin contract, executare necorespunzătoare sauexecutare cu întârziere a obligaţiei.

Obsesia doctrinei noastre privind rolul educativ al răspunderii întemeiate peculpă duce la calificarea acestei nerespectări a obligaţiei izvorâte din contract ca fiindilicită pentru că încalcă dreptul subiectiv al creditorului ( CS CB p cit. p. 298 , LP p.337, ID PD p. 433) Se promovează astfel un ilicit abstract şi obiectiv ce decurge dinînsăşi cauzarea prejudiciului. In opinia noastră, ilicitul civil în materia răspunderiicontractuale nu ajută la nimic pentru că el nu influenţează cu nimic întindereareparaţiei. Simpla încălcare a obligaţiei asumate prin contract este suficientă pentruantrenarea obligaţiei de reparare. Termenul “ilicit” riscă să îşi piardă sensul săuadevărat dacă îl vom folosi ori de câte ori debitorul nu-şi respectă obligaţiile asumate.Bunăoară, credem că ar fi excesiv să spunem că nerespectând condiţiile de calitatestipulate în contract, debitorul săvârşeşte o faptă ilicită propriu zisă. Dacă fapta de aîncălca o obligaţie contractuală este ilicită, ea poate primi, pe lângă răspunderea civilăşi alte sancţiuni care exced dreptului civil.

Intr-o lucrare de referinţă în materia obligaţiilor civile, autorul faceurmătoarea afirmaţie pe care o găsim cât se poate de tranşantă : “ condiţia necesară şisuficientă a răspunderii contractuale este neexecutarea obligaţiei” ( Boris Starck, opcit. p. 612 )Teza este exactă la obligaţiile de rezultat, unde simpla nerealizare aacestuia, atrage răspunderea debitorului care este aici o răspundere obiectivă. In cazulobligaţiilor de mijloace, proba include, de această dat\, culpa debitorului.

Raportul de cauzalitate dintre neexecutarea lato sensu a obligaţiilorcontractuale şi prejudiciul suferit de creditor. Această condiţie rezultă expres din art.1086 C. civ. potrivit căruia “Daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce

112

este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei” . Prin urmare,cauzalitatea cerută de lege este una directă iar existenţa ei este prezumată de lege.

Art. 1082 C. civ. dispune că debitorul este îndatorat la plata de despăgubiri înafară de cazul în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare, sau executarea cuîntârziere provin dintr-o cauză străină car nu-i poate fi imputată iar art. 1083 C. civ.dispune că debitorul nu poate fi obligat când neexecutarea lato sensu a contractului sedatorează cauzei străine, care, în această materie este forţa majoră, cazul fortuit, faptacreditorului şi fapta terţului. La obligaţiile de rezultat, fapta prejudiciabilă este dedusădin însăşi nerealizarea rezultatului promis, în timp ce la obligaţiile de mijloace culpadebitorului va trebui dovedită de creditor

Condiţia culpei este şi ea dedusă din interpretarea art. 1080, 1082, 1083 C.civ. Gravitatea culpei avută în vedere nu este în toate cazurile aceeaşi.

La obligaţiile de mijloace, stadardul obişnuit este cel al unui bonus paterfamilias, culpa fiind determinată în raport de conţinutul concret al obligaţiei asumate.Dacă în cazul medicului şi culpa levissima este suficientă pentru declanşarearăspunderii,în alte cazuri, gravitatea culpei este diferită, după natura contractului.Astfel, la contractul de mandat gratuit, potrivit art. 1540 alin. 2 C. civ. “răspunderease aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz contrariu” în timp ce la contractul dedepozit cu titlu oneros, potrivit art. 1600 C.civ. răspunderea depozitarului este mairiguroasă. In jurisprudenţa franceză este mult discutat transportul gratuit, unde doarculpa lata declanşează răspunderea transportatorului.

Trebuie dovedită culpa debitorului?. Problema cea mai discutată este dacătrebuie dovedită culpa debitorului. Aşa cum am arătat, la obligaţiile de rezultat,răspunderea contractuală seînfăţişează ca o veritabilă răspundere obiectivă pentru căsimpla nerealizare a rezultatului convenit atrage răspunderea, indiferent de existenţaculpei, de forma şi gravitatea ei. La obligaţiile de mijloace însă, creditorul are adovedi culpa debitorului.

Această distincţie nu jusitifică însă preocuparea doctrinei care, asimilândnoţiunea de vinovăţie în vederea unei unificări terminologice în materia răspunderii,examinează în detaliu cele două laturi ale acesteia, intelectivă şi volitiv-afectivă, culuarea în considerare a tuturor proceselor psihice ale făptuitorului.

In ce ne priveşte, o asemenea introspecţie în latura subiectivă a faptei o găsimexcesivă şi inutilă pentru scopul fundamental al răspunderii civile este reparareaprejudiciului suferit de victimă, astfel că, de cele mai multe ori, simpla neexecutare aobligaţiei contractuale naşte obligaţia de indemnizare a victimei, fără să se punăvreodată în practică problema de a se dovedi dacă şi în ce condiţii debitorul aprevăzut sau ar fi trebuit să prevadă rezultatul păgubitor la care victima a fost expusă.Rareori dozarea culpei este necesară pentru stabilirea întinderii reparaţiei.

Cât priveşte termenul de vinovăţie, aşa cum am mai arătat, îl găsim nepotrivitpentru răspunderea civilă iar unificarea terminologică a răspunderii nu se jusitifică încondiţiile în care între cele două răspunderi, civilă şi penală, există o deosebireesenţială legată de finalitatea lor diferită. A spune că debitorul este vinovat pentruîncălcarea obligaţiei sale contractuale ni se pare un limbaj artificial.

Consecvenţi concepţiei pe care o propunem de a privi întreaga răspunderecivilă îndreptată către victima care aspiră la indemnizare şi mai puţin către agentulcare trebuie sancţionat, vom afirma că de fapt două sunt condiţiile răspunderiicontractuale: prejudiciul şi cauzalitatea.

1.1 Daunele interese.

FCulpa

debitorului.

113

Noţiune. Prin daune interese înţelegem despăgubirile băneşti pe caredebitorul le datorează creditorului pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării,executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale. Ne aflăm înfaţa unei noi creanţe care are ca obiect compensarea prejudiciului prin plata uneisume de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor. In acestmoment nu se mai poate vorbi de repararea în natură a prejudiciului ci exclusiv deplata unui echivalent bănesc.De altfel, aşa cum am arătat la răspunderea delictuală, repararea în natură, aşa cumeste înţeleasă de obicei, conţine o contradicţie în termeni pentru că o repunere abunului în situaţia anterioară este practic imposibilă, oricât de perfecţionată ar fitehnica. In realitate, doar patrimoniul este cel repus în situaţia anterioară prinînlocuirea valorică a prejudiciului suferit.

Prin urmare, daunele interese au caracter pecuniar, astfel că instanţele dejudecată au o singură preocupare, aceea de a evalua cât mai corect prejudiciul suferitde creditor.

Pentru ca această nouă creanţă să devină exigibilă, se cere ca debitorului să-ifie notificată obligaţia de a despăgubi pe creditor. Cerinţa este logică dat fiindprincipiul disponibilităţii care face ca doar creditorul să aprecieze dacă trebuiedespăgubit. In lipsa acestei reacţii se poate aprecia că nerespectarea obligaţiilorcontractuale de către debitor îi este indiferentă creditorului. Potrivit art. 1079 C. civ.punerea în întârziere (mora debitoris), se înfăptuieşte printr-o somaţie de platăexpediată prin intermediul executorului judecătoresc. O astfel de procedură nu esteimperativă, părţile putând stipula că debitorul este pus în întârziere prin simplascadenţă a datoriei, fără îndeplinrea vreunor formalităţi.

Debitorul este de drept pus în întârziere:-în situaţiile anume prevăzute de lege* ( ex)

-când în contract s-a prevăzut că debitorul este pus în întârziere la împlinireatermenului, fără notificare;

- când obligaţia prin natura ei n-ar fi putut fi îndeplinită decât în cadrul unuianumit termen;- în cazul obligaţiilor de a nu face;- în cazul obligaţiilor continue cum este cazul furnizării energiei electrice, agazului, apei etc.Efectele punerii în întârziere sunt următoarele:

- drept urmare punerii în întârziere, se constată refuzul debitorului de aexecuta obligaţia, dând naştere dreptului pe care-l are creditorul de a pretinde dauneinterese; - din acest moment curg daunele moratorii; - în cazul obligaţiei de a preda un bun individual determinat, punerea înîntârziere strămută de la proprietar la debitorul obligaţiei de predare riscul pieriifortuite a bunului.

Prin excepţie, potrivit art. 1156 C. civ. debitorul nu va răspunde pentru pieireabunului dacă face dovada că el ar fi pierit chiar dacă ar fi executat obligaţia predării latermen a bunului. Executarea unor creanţe rezultate dintr-o hotărâre judecătoreascănu este supusă punerii în întârziere, pentru că aşa cum a statuat Instanţa Supremă (TS, col. Civ. dec. nr. 1954/1956 în CD pe 1956 p. 324) însăşi hotărârea ţine loc denotificare.

Daunele interese compensatorii sunt despăgubiri băneşti datorate ca urmarea neexecutării totale sau parţiale ori a executării necorespunzătoare a obligaţiilor de

FCondiţia punerii

în întârziere adebitorului.

114

către debitor. Se numesc compesatorii pentru că nu pot fi cumulate cu executarea înnatură a obligaţiilor

Daunele interese moratorii sunt despăgubirile băneşti datorate de debitor caurmare a prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea în executarea obligaţieiasumate prin contract. Spre deosebire de cele copensatorii, daunele moratorii secumulează cu executarea în natură pentru că ele acoperă doar prejudiciul suferit deîntârzierea în executarea obligaţiilor contractuale.

Evaluarea judiciară se face prin hotărâre judecătorească în condiţiile prevăzutede art. 1084- 1086 C. civ. care stabilesc câteva principii în această materie: a. Principiul reparării integrale a prejudiciului presupune obligaţia instanţei dejudecată de a acorda creditorului o indemnizaţie egală cu prejudiciul real suferit careinclude, atât paguba efectiv suferită, damnum emergens, cât şi câştigul nerealizat,lucrum cessans. b. Debitorul răspunde doar pentru prejudiciile previzibile la momentulîncheierii contractului. Când prejudiciul a fost produs prin dol, răspundereadebitorului nu va mai fi ţărmuită la prejudiciul previzibil ci la întregul prejudiciu.

c. Vor fi supuse reparării prejudiciile directe, adică doar cele care s-au produsdatorită neexecutării contractului într-o relaţie de cauzalitate directă.

Evaluarea legală a daunelor interese este cea făcută prin lege şi priveşteprejudiciul suferit de creditor ca urmare a nerespectării de către debitor a obligaţiei ceare ca obiect o sumă de bani.

Potrivit art. 1088 C. civ. “La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare,daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară deregulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate”. Plecând de lapremiza că sumele de bani pot fi întotdeauna executate în natură, neexecutareaobligaţiei de către debitor are ca efect doar plata daunelor moratorii care secumulează cu daunele compensatorii. In această materie sunt aplicabile câteva reguli:

a - potrivit art. 1088 “aceste daune interese se cuvin fără ca creditorul să fieţinut a justifica vereo pagubă” b - aceste daune sunt datorate din ziua chemării în judecată a debitorului, fiindinsuficientă simpla notificare;

c - ele sunt calculate doar pentru sumele datorate nu şi pentru sumele primiteanticipat. Potrivit dreptului nostru, capitalizarea dobânzilor scadente şi neachitate lasuma datorată şi calcularea în continuare a dobânzii la întreaga sumă rezultată, senumeşte anatocism.

Prin Decr. 311/1954 a fost limitată dobânda la suma împrumutată, cu excepţiadobânzilor acordate de CEC sau de anumite bănci specializate ale statului. Prin art. 8din Ordonanţa Guvernului nr. 9 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiilebăneşti, s-a dat posibilitatea capitalizării şi producerii de dobânzi în temeiul uneiconvenţii speciale, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţinun an; d - daunele interese moratorii sunt fixate prin lege la limita dobânzii legale,mai puţin în materie comercială, la contractul de societate, fidejusiune. Părţile potstipula însă dobânzi la un nivel inferior celei prevăzute prin lege.

Dobânda legală a fost fixată de Decr. 311/1954 la un plafon de 6% anual.După 1989 reglementarea contravenea economiei de piaţă, fiind chiar desuetă. Ea afost totşi formal în vigoare până la promulgarea Legii n. 7/1998 privind declararea caabrogate a unor acte normative.

FEvaluareajudiciară a

daunelorinterese.

115

La 25 ianuarie 2000 a fost publicată Ordonanţa Guvernului nr. 9 privindnivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti. Dobânda legală pentru alte obligaţiidecât cele comerciale este stabilită la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit deBNR, în prezent de 15% la care se poate adăuga un procent de 50% din aceastădobândă, putând rezulta o dobândă de 22,5%.

Art. 5 din această ordonanţă reglementează două situaţii:- dacă raportul juridic este stabilit prin act scris, dobânda este cea legală, ea

putând fi depăşită cu cel mult 50% în temeiul convenţiei;- dacă raportul juridic nu este constatat prin act scris, dobânda ce poate fi

acordată de instanţă este în limita cuantumului legal de 15%. Orice convenţie princare s-ar conveni dobânzi mai mari decât cea prevăzută prin ordonanţă este lovită denulitatea absolută. Nulitatea va fi parţială, afectând doar clauza privind obligaţia de aplăti o dobândă mai mare decât cea legală. ( Andrei Fuduli, Regimul juridic aldobânzii în noua reglementare, în Rev. de dr. com. 7/ 8/2000 p. 68 -77 )

Evaluarea daunelor interese poate fi făcută şi prin convenţia părţilorintervenită înainte de producerea prejudiciului. Această înţelegere poartă numele declauză penală şi este reglementată de art. 1066 -1072 C. civ. Ea este o convenţieaccesorie prin care părţile evaluează anticipat daunele interese contractuale, fie printr-o clauză din contractul principal fie printr-o convenţie ulterioară.

Avantajele oferite de clauza penală vizează, în principal, simplificrearaporturile dintre creditori şi debitor şi evitarea evaluării judiciare a prejudiciului.Pentru a obţine daunele interese, creditorul nu are decât să dovedească faptulneexecutării, executării necorespunzătoare, executării cu întârziere a obligaţiilorcontractuale. Ea îndeplineşte astfel o dublă funcţie: reparatorie dar şi o veritabilăgaranţie a executării obligaţiilor prin presiunea pe care o exercită asupra debitorului.Cu condiţia ca obligaţia principală să nu se fi executat, creditorul are a alege între aaccepta executarea în natură sau plata penalităţii convenite. Debitorul nu poate însăopta între aceste două posibilităţi.

Clauza penală este obligatorie pentru instanţa de judecată care nu va puteamicşora despăgubirile convenite de părţi, decât în condiţiile prevăzute de art. 1070 C.civ. atunci când debitorul şi-a executat parţial obligaţiile sale. Această evaluareconvenţională a daunelor interese prezintă şi serioase inconveniente care a determinatdoctrina juridică să vorbească de “criza clauzei penale” ( BS op cit. p. 629 ) Ea poatefi insuficientă în anumite cazuri. Este vorba în principal de situaţiile în care debitoruleste animat de dol acceptând deliberat o penalitate ce se dovedeşte a fi inferioarăprejudiciului real suferit de creditor. Ea poate îmbrăca şi forma unui abuz de drept,fiind excesivă.

Convenţii de modificare a răspunderii contractuale. Părţile pot modificaprin convenţie răspunderea contractuală dar n-o pot exclude. O clauză prin caredebitorul ar fi exonerat în totalitate de răspundere contractuală ar echivala cu ocondiţie pur potestativă, care, cum se ştie, este lovită de nulitate absolută.Modificarea răspunderii contractuale poate fi convenită prin următoarele convenţii:

Clauze exoneratoare de răspundere sunt admise atunci când neexecutareaobligaţiilor izvorând din contract este datorată unei culpe uşoare.

In cazul prejudiciilor cauzate persoanei, asemenea convenţii nu sunt admisepentru că viaţa integritatea fizică şi morală a omului nu susceptibile de tranzacţii.

La fel, clauzele prin care debitorul ar urma să fie exonerat pentru dol sacuculpă gravă ( culpa lata dolo aequiparatur ) nu sunt permise, fiind sancţionate cunulitatea absolută.

FEvaluarea

convenţională.Clauza penală

116

Clauzele de limitare sau plafonare sunt cele prin care părţile convin o limitămaximă a despăgubirilor la care urmează a fi obligat debitorul, chiar dacă prejudiciulcauzat prin încălcarea obligaţiilor contractuale sunt mai mari. Nici aici nu sunt admiseacele clauze care ar diminuna răspunderea pentru vătămările aduse persoanei, pentruprejudiciile cauzate prin dol, culpă gravă.

Clauzele de agravare a răspunderii sunt cele prin care, debitorul se obligă adezdăuna pe creditor şi în cazurile de forţă majoră. Prin urmare, debitorul preiarăspunderea şi în asemenea ipoteze, renunţând să invoce cazul de forţă majoră care l-ar fi exonerat în lipsa clauzei. Aşa cum se arată în literatura juridică, nu sunt admiseclauzele prin care obligaţiile de mijloace ar fi transformate în obligaţii de rezultat.Bunăoară, medicul nu se poate obliga că va vindeca pacientul, la fel cum avocatul nuse poate angaja că va câştiga un proces. Explicaţia constă în faptul că atât medicul câtşi avocatul nu se pot obliga decât la fapte personale, ei neputând negocia rezultatecare nu le stau în puterea lor. Avocatul care asigură pe client că va câştiga un proces,n-ar putea-o face decât prevalându-se de influenţă asupra judecătorului, ceea ce esteîmpotriva deontologiei profesiei. Obligaţia sa rămâne una de mijloace şi nu derezultat.

1.2. Raportul dintre raspunderea civila delictuala si raspundereacontractuala.

Asemănări. Cele două forme de răspundere au o esenţă comună dată deaceeaşi finalitate pe care funcţiile lor le-o conferă, aceea de a repara prejudiciul injustsuferit de victimă şi atunci când repararea în natură nu este posibilă, de a indemnizavictima prin obligarea făptuitorului la plata unui echivalent bănesc reprezentândcontravaloarea prejudiciului.

Adepţii teoriei clasice concep răspunderea juridică precum un edificiu aşezatpe aceeaşi temelie a culpei* ( Tr. Ionaşcu, E. Barach, op cit p. 11 ), toate formele derăspundere fiind subsumate unei funcţii comune, preventive. De aceea, analizacondiţiilor fiecărei ipoteze de răspundere se face pe baza aceloraşi condiţii: faptailicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi bineînţeles culpadebitorului, căreia, în ultima vreme, i se spune şi mai apăsat “vinovăţie”.Incontestabil cele două forme ale răspunderii sunt “două ramuri ale aceluiaşi trunchi”(ME p. 60 ) alcătuind conceptul de răspundere civilă. Chiar dacă răspunderiidelictuale îi sunt aplicabile o serie de dispoziţii privind efectele obligaţiilor, ele suntaplicate prin analogie, astfel că, despre o instituţie a răspunderii civile nu putemvorbi. * (In sens contrar, LP. Op cit. p.353 ).

Prin urmare, în opinia noastră, conceptul de răspundere civilă are mai mult oraţiune didactică fiind destinat unei corecte înţelegeri a diferenţelor existente dintrerăspunderea civilă şi răspunderea penală în principal, precum şi cu celelalte formeale răspunderii: materială, disciplinară etc. Privit dinăutrul său, conceptul nu are uncontur propriu. De altfel, aşa cum am mai spus, orice tentativă de generalizare înaceastă materie, mergând până la o “răspundere juridică”, la o “răspundere îngeneral” ni se pare inutilă şi contraproductivă, pentru că, o răspundere în general nuexistă. Există doar ipoteze de răspundere ce se cer examinate individual şi nu potrivitunei scheme unice şi rigide privind “condiţiile generale ale răspunderii”, mergândpână la o tentativă de unificare a răspunderii, fie ea doar terminologică Potrivitacestei abordări ajungem a vorbi de “fapta ilicită “a debitorului de a nu-şi fi respectatobligaţiile asumate prin contract, “vinovăţia debitorului” reprezentând “laturasubiectivă a faptei prejudiciabile” etc, toate concretizând un limbaj care astăzi esteinacceptabil. Accentul pus pe caracterul ilicit al faptei prejudiciabile, pe vinovăţia

117

debitorului este în dezacord cu evoluţia răspunderii, preocupată din ce în ce mai multde a rezolva situaţia injustă a victimei şi mai puţin de a identifica vina şi ilicitul. Dealtfel, autori consacraţi de drept civil, exprimându-se în problema aceasta, afirmă că“nu se pot reduce cele două răspunderi la o categorie unică” (BS op cit. p. 654) Aşase şi explică preocuparea doctrinei şi a jurisprudenţei pentru a da un răspuns cât maicorect în problema opţiunii pe care o are victima între cele două răspunderi.

Deosebiri. Prin tradiţie, doctrina de drept civil evidenţiază următoarelediferenţe de regim juridic dintre cele două forme ale răspunderii: - Se spune că principala deosebire priveşte proba culpei: în timp ce larăspunderea delictuală, victima are a dovedi culpa făptuitorului, la răspundereacontractuală victima are de dovedit contractul şi încălcarea de către debitor aobligaţiilor asumate prin contract, anume neexecutarea, executarea necorespunzătoaresau executarea cu întârziere a obligaţiilor, culpa fiind prezumată.

Acest mod de a pune problema îşi are sorgintea în formularea dată de Codulcivil francez textelor care instituie principiul răspunderii pentru greşeala proprie,formulare pe care o reia şi art. 999 din Codul nostru civil care vorbeşte de prejudiciulcauzat prin negljenţă sau imprudenţă.

Aşa cum s-a remarcat, suntem în faţa unei inconsecvenţe terminologice pentrucă una este fapta prejudiciabilă şi alta este culpa, greşeala, vinovăţia. Dacă abordămgreşeala omului ca fiind cea care a cauzat prejudiciul, este firesc să impunemexigenţa dovedirii acesteia. Aşa se explică de ce doctrina impune în materiarăspunderii delictuale sarcina de a dovedi culpa. In practică însă, ceea ce se dovedeştenu este culpa ci doar prejudiciul şi cauzalitatea, legarea rezultatului vătămător de oanumită conduită a persoanei desemnate să răspundă. Din acest punct de vedere nuexistă o diferenţă dintre cele două răspunderi, pentru că în ambele situaţii, simplaprobă a prejudiciului, legat de o anumită persoană este suficientă pentru antrenarearăspunderii, fie ea delictuală sau contractuală. Pârâtul chemat în judecată are sarcinade a dovedi un fapt pozitiv, cauza exoneratoare de răspundere şi nu un fapt negativ,lipsa culpei. - Intinderea despăgubirii este, de această dată, o diferenţă netă între cele douărăspunderi. Astfel, la răspunderea delictuală, întinderea daunelor-interese va cuprindetoate prejudiciile, atât previzibile cât şi pe cele neprevizibile, la răspundereacontractuală principiul este că reparaţia priveşte doar prejudiciile previzibile, excepţiefăcând cele cauzate prin dol sau culpa gravă, asimilată dolului (culpa lata doloaequiparatur ). - Gravitatea culpei este aproape indiferentă la răspunderea delictuală, unde şicea mai uşoară culpă este avută în vedere, ( In Lege Aquillia et culpa levissima venit), ba chiar multe ipoteze reprezintă, cum s-a văzut, răspunderi obiective, în timp ce larăspunderea contractuală ea poate fi declanşată în mod diferit, în raport de cele treigrade ale culpei ( culpa levissima, culpa levis, culpa lata ), în raport de naturaprestaţiei la care s-a obligat debitorul. - La răspunderea delictuală autorul prejudiciului este pus în întârziere dedrept, în timp ce la răspunderea contractuală, aşa cum am văzut, pentru promovareaacţiunii în justiţie, este necesară punerea în întârziere a debitorului. - La răspunderea delictuală capacitatea de a răspunde o au toate persoanelecare au avut discernământ. Pentru persoanele care n-au împlinit 14 ani există oprezumţie relativă a lipsei de discernământ, astfel că victima va trebui să facă dovadacă minorul a lucrat cu discernământ, în timp ce pentru minorii de peste 14 ani existăprezumţia contrară că au discernământ.

118

- In timp ce la răspunderea delictuală, autorii aceluiaşi prejudiciu suntsolidari, la răspunderea contractuală, dacă sunt mai mulţi debitori, între aceştiaobligaţia dezdăunării este divizibilă proporţional cu obligaţia asumată. - Clauzele de neresponsabilitate sunt admisibile cu mai mare lejeritate larăspunderea contractuală în timp ce la răspunderea delictuală ele sunt în principiuinadmisibile. - Prescripţia dreptului la acţiune este diferită: la răspunderea contractuală pelângă termenul de prescripţie general sunt instituite şi o serie de termene speciale, larăspunderea delictuală termenul este doar cel general, excepţie făcând situaţia cândfapta prejudiciabilă este o infracţiune când termenele sunt cele prevăzute de Codulpenal. - Competenţa teritorială este diferită după cum răspunderea este delictualăsau contractuală.

Pentru ca răspunderea să fie contractuală, se cer întrunite următoarele condiţii:Existenţa unui contract valabil încheiat. Dacă încălcarea contractului

deschide calea acţiunii în răspundere, se pune întrebarea ce răspundere va fideclanşată în situaţii aflate la limita dintre contract şi delict. Astfel, dacănerespectarea promisiunii bilaterale de contract va atrage răspunderea contractualădatorită naturii sale contractuale, ce răspundere va antrena promisiunea unilaterală decontract, care nu poate fi calificată contract?

S-a apreciat că fiind vorba de exprimarea unei voinţe de a se încheia uncontract, este echitabil ca răspunderea să fie limitată la prejudiciul previzibil. Un contract nul nu va putea antrena decât răspunderea delictuală, datorităefectului retroactiv al nulităţii, considerându-se că acel contract nici n-a existat. Contractul trebuie să fie încheiat între victimă şi autorul prejudiciului. Totcontractuală va fi răspunderea şi când una dintre părţi a decedat, succesorul îndrepturi continuând persoana defunctului. In cazul contractului încheiat în favoareaunei terţe persoane, aceasta nu se poate întemeia decât pe delict, în raport de eacontractul având valoarea unui simplu fapt juridic.

Prejudiciul trebuie să rezulte din nerespectarea unei obligaţii contractuale.O celebră controversă s-a purtat în Franţa în legătură cu prejudiciile produse caurmare a accidentului petrecut în timpul unui transport. Intr-o primă fază,jurisprudenţa a calificat răspunderea tranportatorului ca fiind delictuală pentru că nuse vedea nicio legătură dintre contractul de transport şi accidentul survenit. Cu timpulcontractul de transport a fost remodelat prin includerea unei obligaţii de securitate însarcina transportatorului pentru a uşura situaţia victimei care n-ar mai fi obligată sădovedească o eventuală culpă a celui care a efectuat transportul.

In dreptul nostru, s-a pus problema calificării răspunderii celui care angajeazăîn situaţia producerii unor accidente de muncă vătămătoare pentru angajaţi.Argumentele celor care au susţinut teza contractului vizează faptul că un contract demuncă presupune respectarea regulilor de protecţie a muncii, în timp ce alţi autori aususţinut teza contrară, a delictului, plecând de la faptul că un contract de muncă nucuprinde obligaţia angajatorului de a asigura integritatea fizică a angjaţilor. S-a spuscă există o tendinţă de a restrânge aria contractului în favoarea legii şi a răspunderiidelictuale. *( ME op. cit. p. 69 )

Credem că o soluţie de principiu este greu de dat, astfel că preferabil este ca înfiecare caz în parte să se decidă caracterul răspunderii care răspunde cel mai bine uneiprotecţii eficiente a victimei.

FDomeniul

răspunderiicontractuale.

119

Cumulul celor două forme de răspundere civilă. O astfel de problemă sepune în situaţia când între victimă şi autorul prejudiciului există un contract valabilîncheiat iar prejudiciul s-a produs ca urmare a nerespectării unei obligaţiicontractuale. Poate creditorul să opteze între cele două răspunderi? Poate el cumulacele două acţiuni?

Unul dintre răspunsuri este tranşant: victima nu poate obţine, pentru aceeşifaptă şi acelaşi prejudiciu, două reparaţii: una întemeiată pe delict, alta pe contract.Prin urmare, chestiunea atât de discutată a cumulului celor două răspunderi se rezumăde fapt în a a şti dacă victima are a opta între temeiul delictual şi cel contractual.

In materie contractuală întinderea reparaţiei este dată de prejudiciul previzibil,astfel că victima va fi tentată să apeleze la acţiunea delictuală unde întindereareparaţiei nu cunoaşte o astfel de limită. Pe de altă parte, alegând delictul, victima vabeneficia de daune interese chiar dacă autorul poartă o culpă uşoară, ceea ce nu seîntâmplă pe teren contractual unde răspunderea este legată de o anumită gravitate aculpei, mai ales la obligaţiile de mijloace, legate de diligenţa obişnuită a unui bonuspater familias.

Răspunsul nu este uşor de dat pentru că, a permite victimei posibilitatea de ase întemeia pe delict deşi există un contract valabil încheiat între ea şi autorulprejudiciului, ar însemna să ignorăm voinţa părţilor care face legea în privinţadespăgubirilor. Jurisprudenţa a pronunţat soluţii contradictorii, revenind doctrinei,extrem de activţ în această privinţă sarcina de a tranşa discuţia.*,( M E p. 69 -88, Fr.Deak, Opţiunea între instanţa penală şi cea civilă şi între temeiul delictual oricontractual al răspunderii civile, în RRD nr. 7/67 p. 30 şi urm. IMAnghel , Fr. Deak,MF Popa, op cit. p. 40 şi urm. C Stătescu, Cu privire la raportul dintre norma de dreptprocesula şi norma de drept substanţial. Implicaţii referitoare la cumulul răspunderiicivile delictuale şi răspunderea contractuală, în RRD nr. 5/1981, R. Sanilevici,Opţiunea între temeiul contractual al răspunderii civile, dacă o unitate a fost păgubităprin infracţiunea săvârşită de prepusul celeilalte unităţi contractante în RRD 4/1972 p.9 - 15, L P. op cit. 355-359, V. Stoica, In legătură cu incidenţa răspunderii civiledelictuale în raporturile dintre părţile unui contract, în RRD nr. 9/1983)

Un prim enunţ este acela potrivit căruia ori de câte ori prejudiciul este cauzatde încălcarea unei obligaţii contractuale, creditorul nu se poate întemeia pe delict.Răspunderea delictuală este prin urmare răspunderea de drept comun, ea estesubsidiară, în raport cu răspunderea contractuală, care este o răspundere specială,derogatorie. Motivarea acestei soluţii este aceea că dacă s-ar putea invoca regulilerăspunderii delictuale atunci când există un contract, aceasta ar însemna o nesocotirea voinţei părţilor care, în raporturile dintre ele, reprezintă legea. Ar fi nedrept cadebitorul să fie supus unor reguli la care n-a înţeles să adere când a semnat contractul.

Al doilea enunţ vizează excepţia de la această regulă a subsidiarităţiirăspunderii delictuale în cazul când încălcarea obligaţiillor constituie o infracţiune,caz în care, despăgubirea poate fi pretinsă de victimă fie instanţei penale, fie instanţeicivile, temeiul constituindu-l dispoziţiile de la art. 14 şi 19 C. proc. pen. Odată făcutăopţiunea, victima nu mai poate reveni potrivit principiului Electa una via secundanon permititur.

Potrivit art. 17 C. proc.pen. când persoana vătămată este o unitate dintre celeprevăzute la art. 145 C. pen. sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cucapacitate restrânsă, acţiunea penală este iniţiată din oficiu, procurorul fiind obligat săsusţină interesele victimei chiar dacă nu s-a constituit parte civilă. In aceste situaţii,dacă ulterior au fost descoperite pagube noi ori se constată diferenţe de daune

120

neacordate ce rezultă din probe noi, se poate formula acţiune civilă. Victima poateopta între contract şi delict, potrivit art. 20 C. proc. pen. Asemenea derogări seconstituie în măsuri de protecţie acordate unor persoane fizice sau juridice pentruevitarea consecinţelor unei apărări ineficiente.

1. 3. Cauzele exoneratoare de raspundere civila.Enunţ. Potrivit art. 1083 C. civ. forţa majoră şi cazul fortuit exclud

răspunderea civilă. Ele sunt aplicabile atât răspunderii delictuale cât şi celeicontractuale.

Codul civil nu defineşte cele două noţiuni, revenindu-i doctrinei misiunea de alămuri dacă ele sunt cauze diferite ori au aceeaşi semnificaţie. Teoria clasică adreptului civil consideră că ele sunt expresii sinonime, ambele desemnând “oriceeveniment provenit, fie de la natură, fie de la om, fie de la lucru, pe care prudenţaumană nu poate să le prevadă şi căruia nu se poate rezista” (Omnem vim cui resistinon potest) * D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Tipografia CurţiiRegale Buc. 1926, p. 262 Vol. III ). Odată cu recunoaşterea răspunderii obiective,distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit a devenit necesară. Potrivit teoriei subiective germane, elaborată de Goldschmidt, distincţia dintreforţa majoră şi cazul fortuit trebuie căutată pe terenul culpei. Astfel, în timp ce forţamajoră este imprevizibilă şi insurmontabilă în mod absolut, fiind covârşitoare ( vismajor ) pentru persoana desemnată să răspundă, cazul fortuit poate fi prevăzut şievitat doar de un ins extrem de diligent, cu mult peste standardul obiectiv al unui ommediu, bonus pater familias.

Teoria obiectivă distinge forţa majoră de cazul fortuit pe terenul cauzalităţii.In timp ce forţa majoră este exterioară, străină puterii de influenţare a persoanei, cazulfortuit este de origine internă, fiind legat de activitatea persoanei desemnată sărăspundă.( Exner, La notion de force majeure. Theorie de la responsabilite dans lecontract de transport, Paris, 1892 ) Dacă un cutremur este un caz tipic de forţămajoră, fiind străin activităţii omului, explozia pneului de la autoturism este cazfortuit.

Doctrina clasică românească de drept civil a fost influenţată de aceste douăteorii. Dacă la început se considera că cele două cauze sunt identice, cu timpul s-aaceptat nevoia de a distinge între forţa majoră şi cazul fortuit. Se susţine că întrespaţiul culpei şi cel al forţei majore există o zonă a absenţei de culpă, care nu estealtceva decât cazul fortuit, pentru că acolo unde sfârşeşte culpa, începe cazul fortuit. (ME op cit. p. 206 ) O determinare mai clară a celor două cauze exoneratoare derăspundere o face prof. Fr. Deak ( în lucrarea Condiţiile şi fundamentul răspundereiipentru prejudiciile cauzate de lucruri, în RRD nr. 1/1967, p. 26 ) Astfel, forţa majorăeste un fenomen natural sau social, extraordinar, de nebiruit în timp ce cazul fortuiteste un fenomen de regulă intern, din sfera de activitate a omului. Instanţa Supremă s-a pronunţat că fenomene chiar externe dar obişnuite, fără caracter extraordinar, cumar fi grindina, bruma, furtuna etc. sunt cazuri fortuite. ( Trib. Supr. Secţ. Civ. dec. nr.1271/E/1986 în RRD nr. 8/1987, p. 72 )

Interesul distincţiei. La răspunderea civilă delictuală directă, pentru faptaproprie, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi de animale, doar forţamajoră exonerează de răspundere. La aceste ipoteze de răspundere, victima are dedovedit prejudiciul şi cauzalitatea. *( Aşa cum am arătat când am examinat condiţiilerăspunderii delictuale, susţinem că, în practică, niciodată victima nu este obligată adovedi culpa făptuitorului ci, dimpotrivă acesta va dovedi, nu lipsa de culpă, ci cazulconcret de exonerare ).

FForţa majoră.

Distincţiadintre forţa

majoră şi cazulfortuit.

121

La răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, doar forţa majoră îlexonereazş pe făptuitor, astfel că, persoana desemnată de lege, păzitorul juridic allucrului, va răspunde şi atunci când prejudiciul a fost produs printr-un caz fortuit,cum ar fi explozia pneurilor, spargerea caloriferului, blocarea sistemului de frânare,cauze care sunt strâns legate de lucru.

La răspunderea contractuală, în mod curent nu se distinge între forţa majorăşi cazul fortuit. Sunt însă şi situaţii în care răspunderea este declanşată cândneexecutarea contractului este datorată cazului fortuit. Astfel, la contractul de depozitnecesar al obiectelor depozitate în hoteluri, restaurante şi alte asemenea locuri,depozitarul răspunde de prejudiciul cauzat prin sustragerea sau distrugerea lor. Inschimb, depozitarul nu răspunde de prejudiciile cauzate de cazuri de forţă majoră,cum ar fi incendii, cutremure, furtuni etc.

Pentru ca un fapt să fie considerat caz de forţă majoră, trebuie săîndeplinească următoarele caractere:

- Să fie o cauză extraordinară, străină puterii de influenţare a debitorului, înafara sferei în care acesta răspunde * ( J.C, op cit. p. 243). In această categorie intră,atât evenimente dintre cele arătate mai sus ( cutremure, incendii nedatorate culpei,furtuni, inundaţii etc ) dar şi evenimente sociale cum ar fi revoltele populare,revoluţiile, războaiele ( ME op cit. p. 208 )

-Să fie irezistibil, insurmontabil, adică mult mai puternic decât omul. Acestcaracter nu este realizat în cazul unei simple dificultăţi în care s-ar afla debitorul.Inevitabilitatea trebuie să existe în raport de orice persoană ( ts. Secţ. Civ. deci358/1977 în CD 1977 p. 77, dec. 1096/1978 în RRD 1/79 p. 55, dec. 1271/E/1986 înRRD nr. 8/1987 p. 72 ) şi trebuie să fie apreciată în raport de posibilitatea efectivă pecare o are omul de a o împiedica raportat la momentul producerii prejudiciului. Ceeace ieri putea fi considerat imprevizibil, s-ar putea astăzi să nu mai fie astfelcaracterizat, datorită mijloacelor tehnice puse la îndemână de progresul tehnic. ( LP,op cit. p.374 )

- Să fie imprevizibil, atât ca producere cât şi ca efecte. Avînd a se pronunţaasupra aceea ce înseamnă acest caracter aici, doctrina şi jurisprudenţa au decis că estevorba de fapte şi urmări susceptibile de a fi prevăzute în mod absolut şi obiectiv.Astfel, anumite evenimente naturale care se produc frecvent în anumite zone, nu potfi caracterizate ca imprevizibile ( cum sunt alunecările de terenuri ) sau cele care seproduc cu o anumită regularitate ( cutremurele în anumite zone geograficerecunoscute în acest sens ), ori cele care se pot produce în anumite condiţii de climă (îngheţuri în timpul iernii sau bruma în timpul toamnei ).

Efectele cazului de forţă majoră. Efectul principal al cazului de forţă majorăeste liberarea debitorului de obligaţia de a indemniza victima. Acest efect trebuieurmărit în raport de două situaţii: - când forţa majoră este singura cauză a prejudiciului nu se pune problemarăspunderii pentru că lipseşte cauzalitatea dintre fapta prejudiciabilă şi prejudiciu; - când prejudiciul este efectul a mai multor cauze dintre care doar una esteforţa majoră, răspunderea va opera proporţional cu contribuţia celorlalte cauze, maipuţin cazul de forţă majoră. La răspunderea contractuală forţa majoră are efectextinctiv al obligaţiei debitorului, acesta fiind liberat de plată. Ea poate şi suspendaexecutarea contractului, ceea ce înseamnă că debitorul nu poate fi obligat laobligaţiile contractuale pe timpul cât durează cazul de forţă majoră.

FCaracterelecazurilor de

forţă majoră.

122

Excepţii privind răspunderea pentru cazurile de forţă majoră. Suntsituaţii în care nevoia unei protecţii eficiente a victimei cere sacrificarea debitoruluicare va răspunde şi pentru prejudiciul cauzat de un caz de forţă majoră.

Astfel, potrivit Codului aerian, exploatantul aeronavelor răspunde deprejudiciile cauzate de acestea persoanelor şi bunurilor aflate la sol chiar când ele aufost produse de forţa majoră. Fac excepţii situaţiile în care producerea prejudiciilor sedatorează dolului ori culpei grave a victimei. Alt exemplu îl constituie răspundereapentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare.

In concepţia Legii nr. 61/1974, doar accidentele nucleare cauzate direct deconflicte armate sau calamităţi naturale exonerează pe titularii de autorizaţie. Toatecelelalte cazuri de forţă majoră nu sunt exoneratoare, obligând pe titulari la reparareaprejudiciilor astfel cauzate.

In ce priveşte răspunderea contractuală, forţa majoră nu exonerează derăspundere pe debitor când acesta a fost pus în întârziere iar cazul de forţă majoră s-aprodus ulterior. Se consideră că dacă s-ar fi executat la termen obligaţiile, prejudiciulnu s-ar fi produs. Dacă debitorul va dovedi totuşi că prejudiciul s-ar fi produs şi dacăobligaţia ar fi fost executată la termen, el va fi exonerat de răspundere.

Doctrina de drept civil plasează cazul fortuit în spaţiul care separă culpa deforţa majoră. Se spune că el începe unde încetează culpa şi sfărşeşte unde începeforţa majoră, deci acoperă lipsa culpei.*(M.E. op cit. p. 206 ).

Cazul fortuit este definit ca fiind o împrejurare internă care îşi are originea încâmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă care nuare caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa decare este în stare omul cel mai capabil” ( L. Pop, op cit. p. 377).Prin urmare, în acestconcept sunt incluse împrejurări interne, intrinseci lucrurilor şi animalelor de care sefoloseşte omul , neimputabile acestuia, cum ar fi viciile ascunse ale lucrurilor care audeterminat producerea prejudiciului, defectele de fabricaţie*( TS secţ. Civ. dec. nr.424/1977 în CD 1977 p. 78 ), precum şi împrejurări externe, care, spre deosebire deforţa majoră, nu au caracter extraordinar, nefiind imprevizibile în mod absolut şi niciinevitabile, cum este cazul ploile torenţiale, alunecări de terenuri, etc.

Fapta unei terţe persoane. In noţiunea de “cauză străină” folosită de art.1082 C. civ. intră şi fapta unei terţe persoane. Cum se ştie, determinarea terţului seface diferit în raport de materia în care se operează.

Aici, prin terţ înţelegem orice altă persoană în afara celei desemnată sărăspundă şi a victimei, precum şi a celor pentru care se răspunde indirect. Prinurmare, copiii, elevii, prepuşii, pentru care răspund părinţii, institutorii, comitenţii, nusunt consideraţi terţi. Pentru a exonera de răspundere, terţul nu trebuie să fieidentificat. Ceea ce se cere est ca fapta terţului să nu fi fost provocată de pârât.Răspunderea pentru fapta proprie va fi declanşată când se face dovada cauzalităţiidintre faptă şi prejudiciu.

Odată dovedite condiţiile răspunderii, autorul nu s-ar putea apăra decâtinvocând că fapta s-a integrat raportului de cauzalitate, altfel spus, că terţul estecoautor al prejudiciului. In acest caz va deveni incidentă dispoziţia de la art. 1003 C.civ. care instituie solidaritatea dintre făptuitori, astfel că victima va putea acţiona peoricare dintre ei pentru întreaga reparaţie. Cel care a plătit, se va putea întoarceîmpotriva celorlalţi făptuitori printr-o acţiune în regres. La răspunderea indirectă, pecare noi o numim cauzală, pentru prejudiciile cauzate de alţii, fapta terţului vaconstitui cauză de exonerare numai dacă îndeplineşte condiţiile forţei majore, adică săfi fost absolut imprevizibilă şi insurmontabilă. Dacă fapta terţului nu îndeplineşte

FExcepţii

FCazul fortuit.

123

condiţiile forţei majore, autorul va răspunde pentru că i se impută că n-a prevăzutceea ce putea să prevadă, anume tocmai această faptă.

La răspunderea pentru fapta proprie, victima trebuie să dovedească prejudiciulşi cauzalitatea. Pentru a se apăra, pârâtul poate invoca fapta victimei care a contribuitcauzal la producerea prejudiciului, urmând ca indemnizarea victimei să se facă înraport de eficienţa cauzală a contribuţiei sale.

La răspunderea indirectă, cauzală, pentru ca fapta victimei să fieexoneratoare, trebuie să aibă caracterul de forţă majoră în raporturile cu pârâtul. Aicidoctrina afirmă că situaţia victimei este deosebită după cum ne aflăm în faţarăspunderii pentru fapta proprie, unde va trebui să dovedească toate condiţiilerăspunderii, inclusiv culpa autorului şi răspunderea indirectă, unde culpa esteprezumată, victima având o situaţie avantajoasă. ( LP. Op cit. p. 379)

In considerarea argumentelor aduse de noi atunci când am examinat condiţiilerăspunderii, vom spune că de fapt, nu există nicio deosebire de regim juridic întrecele două ipoteze de răspundere pentru că, în realitate, sarcina victimei de a dovedidistinct culpa autorului la răspunderea pentru fapta proprie este un fel de a spune carenu are acoperire pentru că niciodată culpa nu face obiect distinct de probaţiune, astfelcă, practic, în ambele situaţii, victima are a dovedi în apărarea sa cauza străină şi nulipsa culpei sale.

S-a pus întrebarea cum trebuie să fie fapta victimei pentru a fi exoneratoarede răspundere. Adepţii teoriei clasice a faptei ilicite şi culpabile au caracterizat faptavictimei ca fiind ilicită, contrară dreptului obiectiv şi regulilor de convieţuire (ME opcit. p. 218 ) Obsesia ilicitului civil merge aşadar până a considera că şi în situaţiaîncălcării propriului tău drept fapta trebuie calificată ilicită, ceea ce ni se pareinacceptabil, teza constituind încă un argument împotriva concepţiei clasice, excesivmoralizatoare, despre răspundere, împrumutată din dreptul sovietic. Cât priveştecaracterul culpabil al faptei victimei, el apare la fel de inutil. O culpă “obiectivă” inabstracto, ( ME, op cit. p. 221 ) ajunge să fie lipsită de orice consistenţă, pentru a numai vorbi de o altă caracterizare a acesteia ca fiind “socială” ( LP op cit. p. 380 )

2. Obligatiile afectate de modalitati si obligatiile pluralePrezentare generală. Ne propunem a examina în cadrul acestei părţi a

lucrării modalităţile obligaţiilor, obligaţiile plurale, atât pe cele caracterizate depluralitatea subiectelor, cât şi pe cele cu pluralitate de obiecte, încercând a contribuila o mai riguroasă distincţie între ceea ce doctrina numeşte uneori “obligaţiicomplexe” şi “obligaţiile afectate de modalităţi”. Vom analiza obligaţiile cupluralitate de subiecte: obligaţiile conjuncte, indivizibile, şi obligaţiile in solidum,după care ne vom opri asupra obligaţiilor cu pluralitate de obiecte: obligaţiilealternative, obligaţiile facultative.

2.1. Modalitatile obligaţiilor.Justificarea modalităţilor. Principiul autonomiei de voinţă face posibilă

determinarea de către părţi, a întinderii în timp a contractului, adică a momentuluicând contractul îi întroduce efectele precum şi a momentului când se sting acesteefecte. Părţile sunt cele care pot proiecta obligaţiile lor în timp pe care le pot lega şicondiţiona de evenimente variabile, armonizându-şi interesele.

Prin urmare, modalităţile obligaţiilor apar ca o expresie a nevoilor curente aleoamenilor de a-şi conserva şi proteja interesele de o manieră reciproc avantajoasă.Dacă de regulă modalităţile obligaţiilor sunt convenţionale, sunt situaţii când legeasau judecătorul le impune în vederea păstrării unui echilibru între părţi.

FFapta victimei

sau acreditorului.

124

Noţiunea de modalităţi ale obligaţiilor. Una dintre clasificările obligaţiilorcivile este aceea în obligaţii pure şi simple, adică cele care se execută imediat şi înintregime, după naşterea lor şi obligaţii afectate de modaliăţi.

Spre deosebire de doctrina clasică de drept civil potrivit căreia “obligaţia estepură şi simplă atunci când poate fi executată îndată ce s-a format, adică nu estesupusă nici unui termen sau unei condiţii( D. Alexandresco, Principiile dreptului civilromân, vol. III, Tip. Curţii Regale, 1926, p. 163) o serie de lucrări privind teoriagenerală a obligaţiilor vădesc o evidentă inconsecvenţă terminologică.

Unii autori* ( CSCB op cit. p. 350 ) disting între obligaţii afectate demodalităţi şi obligaţii plurale, alţii* (LP op cit. p. 383-384) includ obligaţiilecomplexe în categoria obligaţiilor afectate de modalităţi, înţelegând prin modalitate aobligaţiei inclusiv pluralitatea de subiecte sau de obiecte, în timp ce, mai recent, *(IDPD op cit. p. 376 ) se tratează obligaţiile afectate de modalităţi ca fiind, nici maimult nici mai puţin, obligaţii plurale.

Deşi distincţia nu este fundamentală, o minimă rigoare terminologică estetotuşi necesară. Lipsa de exigenţă a criteriilor propuse crează confuzii.

Intr-o lucrare, de asemenea recentă* ( M. Gaiţă, Obligaţii, InstitutulEuropean, 1999, p. 288), după ce sunt definite modalităţile obligaţiilor ca fiind celecare “pot afecta exigibilitatea raportului de obligaţii sau existenţa lui ni se spune căele pot privi obiectul sau subiectele raportului obligaţional” . Trecând peste faptul căeste greşit a se spune că un raport juridic este exigibil, numai plata putând fi astfelcaracterizată, la fel de greşit ni se pare a introduce în sfera noţiunii de modalitate aobligaţiilor subiectele şi obiectul acestora.

Prin tradiţie, se consideră că “modalităţile obligaţiilor sunt termenul şicondiţia”( C Hamangiu, Tratat de drept civil, Ed. Naţională, Buc. 1929, vol. III, p.665), ele fiind adevărate constante ale teoriei actului juridic şi a obligaţiilor, astfel căorice extensie a lor la pluralitatea de subiecte sau de obiecte ale obligaţiilor, animatăde dorinţa inovaţiei, nu se justifică. Criteriul distincţiei dintre obligaţiile pure şisimple şi toate celelalte obligaţii nu-l poate reprezenta decât momentul executăriiobligaţiilor, primele executându-se de îndată, secundele în raport de modalitatea carele afectează. Or, din această perspectivă, obligaţiile cu pluralitate de subiecte sau deobiecte pot fi şi ele pure şi simple, adică pot fi executate imediat.

De aceea, vom spune că prin modalităţi ale obligaţiilor se înţeleg aceleelemente ce fac parte din raportul juridic care influenţează efectele ce s-au produs saucare urmează a se produce şi care deosebesc obligaţiile pure şi simple de celelalteobligaţii civile. Ele sunt termenul şi condiţia.

2.2 TermenulDefiniţie. Potrivit art. 1022 C. civ. “termenul se deosebeşte de condiţie

pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numa amână executarea”.Prin urmare, termenul este un eveniment viitor şi nesigur care afectează fie

exigibilitatea, fie stingerea unei obligaţii, fără efect retroactiv. Definiţia datătermenului va fi mai bine înţeleasă când vom examina diferitele categorii de termene.

Clasificare. Termenele pot fi clasificate în raport de mai multe criterii:Termene suspensive şi termene exctinctive. Această clasificare este făcută

după efectele pe care le produc.Termenul suspensiv amână exigibilitatea obligaţiei* ( Termenul exigibilitate

vine de la verbul franţuzesc “exiger” care, în mod obişnuit înseamnă a pretinde, acere. In sens juridic termenul sugerează a cere imperativ, a impune ) Este deciexigibilă obligaţia care a ajuns la termen, care poate fi pretinsă de creditor.

125

Termenul este extinctiv atunci când el stinge obligaţia pentru viitor. Prinurmare acest termen stabileşte durata existenţei raportului obligaţional, fiind specificobligaţiilor cu executare succesivă. De exemplu, într-un contract de locaţiunetermenul extinctiv este cel la care încetează drepturile şi obligaţiile părţilor.

Termene certe şi termene incerte, clasificare făcută după cunoaştereaanticipată a momentului împlinirii lui.

Termenul este cert când data împlinirii lui este cunoscută în momentul naşteriiobligaţiei. In mod obişnuit el este fixat la o anumită dată calendaristică.

Termenul incert ( dies incertus ) este cel a cărui dată de împlinire nu estecunoscută cu exactitate. Aşa cum s-a remarcat * ( M. Planiol, G. Ripert, Traitepratique de droit civil francais, LGDJ, PARIS, 1931, Tome VII, p. 308 ), termenul“incert”are origine latină dar este impropriu pentru că de fapt nu termenul este incertci scadenţa lui. Un termen n-ar putea fi calificat incert decât atunci când n-ar fi sigurcă se va împlini. Bunăoară, dacă debitorul se obligă să plătească datoria la decesulunei persoane, ne aflăm în faţa unei obligaţii afectată de un termen suspensiv incertpentru că data scadenţei nu este cunoscută, dar este cert că se va întâmpla. Dacăincertitudinea vizează însăşi producerea evenimentului viitor, nu ne aflăm în faţa uneiobligaţii la termen ci în faţa unei obligaţii condiţionale. De exemplu, când debitorul s-ar obliga la un termen “când va putea” sau “când va vrea”, obligaţia este asumatăsub condiţie pur potestativă sancţionată cu nulitatea.

Termene convenţionale, legale şi judiciare sunt astfel clasificate dupăizvorul lor.

Termenul este convenţional când este fixat prin acordul de voinţă al părţilor,în cazul contractului sau prin voinţa părţii care se obligă în cazul actului juridicunilateral.

La rândul său, termenul convenţional poate fi expres, atunci când el estestipulat de părţi, ori tacit, când, fărâ a fi stipulat de părţi, rezultă din natura însăşi aobligaţiei. Astfel, debitorul care se obligă să predea creditorului lucruri care se aflăîntr-o altă localitate, se consideră obligat într-un termen specific acestei obligaţii, untermen rezonabil lăsat la aprecierea judecătorului.

Termenul este legal atunci când însăşi legea îl prevede.Termenul judiciar este cel acordat de judecător. Potrivit art. 1101 alin. 2 C.

civ. judecătorul poate acorda termene mici, în considerarea poziţiei debitorululi,pentru plată. El este cunoscut sub denumirea de termen de graţie.

Termene în favoarea debitorului, în favoarea crteditorului şi în favoareaambelor părţi. Clasificarea vizează interesul căruia profită termenul.

Regula instituită de art. 1024 C. civ. este că “termenul este presupustotdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau dincircumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului” . Ea este o expresie a unuiprincipiu de interpretare în convenţii potrivit căruia clauzele îndoielnice seinterpretează în favoarea celui care se obligă ( In dubio pro reo ).

Potrivit art. 1025 C. civ. debitorul poate fi decăzut din termen când a micşoratgaranţiile constituite în favoarea creditorului.

Termenul poate fi convenit şi în favoarea creditorului, situaţie în care el poartecere executarea obligaţiei înainte de scadenţă.

Termenul este deseori stipulat în favoarea debitorului şi a creditorului în egalămăsură. O asemenea stipulaţie este fie convenită, fie dedusă din circumstanţe. Unexemplu este contractul de împrumut cu dobândă unde ambele părţi au interesul carestituirea să se facă la termenul convenit. Debitorul are interesul de a nu plăti decât

FTermene

126

la termen iar creditorul are interes de a obţine dobânda convenită. In asemenea cazuri,executarea anticipată a obligaţiilor se face doar cu consimţământul părţilor.

Interesul determinării interesului în considerarea căruia a fost stipulattermenul este legat de renunţarea la termen. Principiul este că doar partea în favoareacăruia a fost stipulat termenul poate renunţa la acest beneficiu.

Efectele termenului suspensiv se cer examinate distinct, în timpul termenuluişi la expirarea lui:

In timpul termenului obligaţia există, ceea ce face ca plata în avans de cătredebitor, chiar dacă s-a aflat în eroare, să nu fie considerată nedatorată. Pentru căobligaţia există, creditorul poate lua măsuri conservatorii iar actul juridic poate fiatacat pentru cazuri de nulitate. Drept urmare:

a) Creanţa nu este exigibilă acesta fiind principalul efect al termenuluisuspensiv. Deşi obligaţia există, creditorul nu poate pretinde plata, creanţa sa nefiindexigibilă. Aceasta poate constitui o excepţie pusă la îndemâna debitorului care ar fiacţionat în justiţie de către creditor. Prin urmare, până la împlinirea termenului,creditorul nu poate opune compensaţia legală ca mod de stingere a obligaţiilorreciproce pentru că ea poate opera numai cu privire la creanţe reciproc exigibile.Dacă termenul a fost stipulat în favoarea debitorului, acesta se poate libera făcând oplată în avans, renunţînd la beneficiul termenului. El n-ar putea invoca platanedatorată chiar dacă s-a aflat în eroare. Dimpotrivă, dacă termenul a fost stipulat înfavoarea creditoului, plata în avans nu poate fi făcută.

b) Creanţa nu este supusă prescripţiei. Potrivit art. 7 alin. 3 din Decr.167/1958 privind prescripţia extinctivă, termenul de prescripţie începe să curgă de ladata naşterii dreptului la acţiune, moment care coincide cu scadenţa.

c) Riscul pierii fortuite. La obligaţiilor care au ca obiect transmitereadreptului de proprietate asupra unui bun determinat, creditorul devine proprietar dinmomentul acordului de voinţă. , rezultă că el va suporta riscul pieirii fortuite alucrului dacă ea are loc până la împinirea termenului, aplicându-se regula Res peritdomino.

La împlinirea termenului creanţa devine exigibilă.Efectele termenului extinctiv. Implinirea termenului extinctiv are ca efect

stingerea obligaţiei pentru viitor. Până la acest moment obligaţia există şi ea va trebuiexecutată, ceea ce face legitimă cererea creditorului de a o pretinde şi în caz contrarde a cere daune interese.

2.3. CondiţiaDefiniţie. Potrivit art. 1004 C. civ. „obligaţia este condiţionată când

perfectarea ei depinde de un eveniment viitor a cărui realizare este nesigură “. Eapoate fi definită ca fiind un eveniment viitor şi nesigur de care părţile fac să depindăexistenţa sau stingerea unei obligaţii. Dacă evenimentul nu este viitor, el petrecându-se de fapt, obligaţia va fi caracterizată pură şi simplă. Dacă deşi viitor, evenimentuleste sigur, modalitatea nu va mai fi condiţie ci termen. Dependenţa obligaţiei deevenimentul viitor şi nesigur trebuie să fie opera voinţei părţilor. Condiţia rezolutorie,chiar dacă este prevăzută de lege, îşi are sorgintea tot în voinţa părţilor.

Clasificare. Condiţiile pot fi clasificate în raport de mai multe criterii:Condiţie cazuală, mixtă, potestativă, clasificare ce are în vedere evenimentul

care constituie condiţia sub care părţile se angajează.Condiţia cazuală este cea care depinde de hazard, de întâmplare, peste puterea

de influenţare a părţilor. Un exemplu clasic de condiţie cazuală îl constituiesurvenienţa copiilor în materia donaţiilor. Astfel, potrivit art. 836 C. civ. orice

FEfectele

termenuluisuspensiv

127

donaţie făcută de o persoană care nu are copii la data încheierii ei, va fi revocată dedrept în cazul naşterii unui copil legitim al donatorului, chiar postum fiind. La fel, oride câte ori obligaţia depinde de voinţa unei terţe persoane, obligaţia va fi calificatăsub condiţie cazuală.

Condiţia mixtă este cea care depinde atât de voinţa uneia dintre părţi şi devoinţa unei terţe persoane. De exemplu, mă oblig să-ţi vând apartamentul dacă voiprimi un împrumut.

Condiţia potestativă este cea care depinde exclusiv de voinţa uneia dintrepărţi. La rândul ei poate fi potestativă pură şi potestativă simplă.

Condiţia pur potestativă este cea care depinde de voinţa exclusivă adebitorului: dacă voi vrea (si voluero ). Tinem să subliniem că este vorba de voinţaexclusivă a debitorului şi nu de voinţa unei părţi, cum greşit se afirmă uneori.Obligaţia luată sub condiţia pur potestativă a creditorului este valabilă. Un exemplueste “vânzarea vinului, a uleiului şi a altor asemenea lucruri” prevăzută de art. 1301C. civ. text care prevede că o astfel de vânzare se face sub condiţia gustării de cătrecumpărător şi a declarării că-I convine, ceea ce nu este altceva decât o condiţie purpotestativă dar ea vine din partea creditorului obligaţiei. De altfel, că este vorba decondiţia pusă de debitor şi nu de creditor, rezultă expres din art. 1010 C. civ. potrivitcăruia obligaţia contractată sub condiţie pur potestativă de către cel care se obligă,este nulă. O obligaţie luată sub condiţie pur potestativă este echivalentă cu lipsa uneiobligaţii, lipsindu-I coerciţiunea care defineşte orice raport obligaţional(adstringimur) din definiţia romană a obligaţiei).

Condiţia potestativă simplă este cea care depinde de voinţa uneia dintre părţiprecum şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate. De exemplu,mă oblig să-îi dau o sumă de bani împrumut dacă voi câştiga la un joc de noroc. Oobligaţie luată sub o astfel de condiţie este valabilă, mai puţin în materia donaţieiunde art. 822 C. civ. prevede că donaţia făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnănumai de voinţa donatorului este nulă.

Condiţie suspensivă şi condiţia rezolutorie, clasificare ce are în vedereefectele produse.

Condiţia suspensivă este un eveniment de care depinde naşterea raportuluijuridic. Exemplu de obligaţie sub condiţie suspensivă este aceea de a vinde un bundacă, în viitor se va produce un eveniment oarecare.

Condiţia rezolutorie este evenimentul care desfiinţează raportul juridic.Neplata preţului la contractul de vânzare -cumpărare poate duce la desfiinţareavânzării. De aceea, potrivit art. 1020 C. civ. condiţia rezolutorie este subînţeleasă încontractele sinalagmatice în caz că una din părţi nu-şi execută angajamentul său.

Condiţie imposibilă, ilicită şi imorală, clasificare ce se face după caracterulevenimentului viitor.

Condiţia este imposibilă atunci când ea constă într-un eveniment care nu sepoate realiza, fie material, fie juridic. ( Ad imposibilium nulla obligatio est ).Imposibilitatea materială există atunci când evenimentul de care părţile leagă, fienaşterea, fie stingerea raportului juridic nu se poate obiectiv înfăptui, iarimposibilitatea juridică este atunci când evenimentul nu se poate înfăptui datorităunui obstacol juridic. De exemplu, condiţionarea unei vânzări de dezmoştenirea (exheredarea ) unei persoane, în condiţiile în care, potrivit dreptului nostru,exheredarea nu este permisă. Condiţia de a nu face un lucru imposibil, nu desfiinţeazăconvenţia; Îţi vând dacă nu vei atinge cerul cu mâna.

128

Condiţia este ilicită este aceea care constă într-un fapt prohibit de lege: Îţivând apartamentul dacă vei ucide o persoană. Dacă aceeaşi condiţie este rezolutorie,ea nu duce la anularea convenţiei, pentru că împiedică rezultatul ilicit: dacă vei ucideo anumită persoană, contractul va fi rezolvit.

Condiţia imorală este cea care contravine bunelor moravuri. Jurisprudenţa aconstatat nulitatea unor contracte făcute sub condiţia perpetuării concubinajului.Obligaţiile luate sub condiţie imposibilă ilicită sau imorală, antrenează nulitateaabsolută a convenţiei, potrivit art. 1008 C. civ. Dacă ele nu reprezintă cauzaconvenţiei, fiind accesorii, nulitatea va fi parţială, ea afectând doar clauzele privindcondiţia.

Această clasificare este făcută după cum condiţia poate consta într-o acţiunesau inacţiune.

Condiţia pozitivă constă într-un eveniment ce urmează a se înfăptui.Condiţia negativă constă într-un eveniment care urmează să nu se

înfăptuiască.Reguli cu privire la îndeplinirea condiţiilor. Potrivit art. 1011 C. civ.

împlinirea condiţiei trebuie să se facă aşa cum au înţeles părţile, adică în termeniiconveniţi, în forma ei specifică.

Doctrina, făcând aplicarea unui principiu prevăzut de art. 977 C. civ, potrivitcăruia interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor şi nu dupăsensul literal al termenilor, a admis că îndeplinirea condiţiei poate fi făcută şi prinechivalent, per aequipollens.* D. Alexandresco, op cit. p. 171. Dacă în contract s-astipulat un termen până la care evenimentul urma să aibă loc, iar termenul a expiratfără ca evenimentul să se fi produs, condiţia se consideră îndeplinită. Dacă nu s-aprevăzut un termen, condiţia se va considera îndeplinită dacă este sigur că nu se vaîntâmpla. Când, înainte de expirarea termenului prevăzut, este sigur că evenimentulnu se va mai produce, condiţia se socoteşte îndeplinită. Dacă debitorul obligat subcondiţie, împiedică îndeplinirea ei, condiţia se consideră îndeplinită.

Efectele condiţiei suspensive. Aceste efecte le vom urmări distinct: peperioada de timp de la naşterea raportului juridic până la împlinirea condiţiei(pendente conditione ), la momentul realizării condiţiei ( eveniente conditione ) şi lamomentul când condiţia nu s-a realizat ( deficiente conditione ). Examinate cuatenţie, aceste efecte ni se vor înfăţişa consecinţe fireşti, impuse le logica lucrurilor.

Pendente conditione, obligaţia nu există, decât într-un stadiu embrionar, ceeace antrenează următoarele consecinţe: - creditorul nu poate cere executarea obligaţiei de către debitor, pentru că ea nuexistă; - dacă debitorul şi-a executat obligaţia, el a făcut o plată nedatorată, putând cererestituirea ei; - nu se poate invoca compensaţia ca mijloc de stingere a obligaţiilor reciproce,pentru că una dintre ele nu există încă; - în acest interval nu curge prescripţia extinctivă, pentru că termenul curge de ladata naşterii dreptului la acţiune; - la contractele translative de proprietate privind bunuri determinate, risculpieirii fortuite a bunului îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat, el fiindproprietarul ( Res perit domino ). Dacă bunul a pierit parţial sau a fost deteriorat înmod fortuit, fără culpa debitorului, creditorul va fi obligat să-l ia în starea în care segăseşte la data împlinirii condiţiei suspensive. In acest interval, obligaţia, privită din

FCondiţiapozitivă,condiţia

negativă .

129

partea creditorului, deşi nu există juridic, ea are totuşi configuraţia unei speranţe,ceea ce îi conferă acestuia anumite prerogative: el poate lua măsuri de conservare adreptului, poate înscrie o ipotecă sau poate întrerupe cursul unei prescripţii; poatecere constituirea de garanţii care să asigure realizarea creanţei; creditorul poatetransmite dreptul să sub condiţie suspensivă, poate greva acest drept sau poate chiarrenunţa la el.

Eveniente conditione, adică situaţia în care condiţia s-a realizat. Obligaţia s-anăscut pe data convenţiei, adică retroactiv, transformându-se dintr-o obligaţie afectatăde modalităţi în obligaţie pură şi simplă. De aici, câteva consecinţe de asemenea,fireşti, ce s-ar produce chiar dacă legea nu le-ar prevedea: - dacă pendente conditione debitorul a făcut plata, ea se consolideazăretroactiv devenind o plată datorată, astfel că debitorul care n-a cerut-o pendenteconditione, n-o mai poate face acum; - dacă pendente conditione creditorul a transmis drepturile sale la terţi, eledevin drepturi pure şi simple din punctul de vedere al noilor titulari.

Deci am putea spune că aceste consecinţe se petrec sub semnul retroactivităţii.Cu toate acestea, nu pot fi ignorate anumite consecinţe deja petrecute în acestinterval, astfel că: actele de administrare făcute de debitor pendente conditione rămânvalabile; fructele culese ori percepute de debitor vor rămâne în proprietateadebitorului, creditorul având dreptul să le culeagă sau să le perceapă după împlinireaevenimentului -condiţie; prescripţia dreptului la acţiune curge din momentulîmplinirii condiţiei, pentru că în acest moment s-a născut dreptul.

Deficiente conditione, vizează situaţia în care condiţia nu s-a realizat, ceea ceînseamnă că obligaţia se consideră că n-a existat niciodată, ceea ce face ca toateprestaţiile făcute şi toate garanaţiile constituite în favoarea creditorului să fiedesfiinţate retroactiv, ex tunc, de la data convenţiei.

Efectele condiţiei rezolutorii:Pendente conditione, obligaţia există, de această dată, ceea ce face ca ea să fie

considerată o obligaţie pură şi simplă, debitorul fiind ţinut să-şi execute obligaţiile.Dacă a fost predat un bun determinat, riscul pieirii fortuite îl suportă dobânditorul,creditor al obligaţiei, pentru că el este proprietar.

Eveniente conditione, adică atunci când condiţia rezolutorie s-a realizat,obligaţia se desfiinţează retroactiv, părţile fiind puse în situaţia anterioară prinrestiuirea reciporocă a prestaţiilor. Toate înstrăinările făcute între timp vor fidesfiinţate potrivit principiului Resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Deficiente conditione, dacă nu se realizează condiţia rezolutorie, obligaţia seva consolida, devenind o obligaţie pură şi simplă.

3.4. Obligaţiile plurale.Caracterizare generală. Obligaţiile plurale sunt cele caracterizate prin

pluralitate de obiect: obligaţiile alternative, obligaţiile facultative pe de o parte şiobligaţiile caracterizare prin pluralitate de subiecte: obligaţii conjuncte, obligaţiiindivizibile, obligaţii solidare şi obligaţiile in solidum, pe de altă parte.

Obligaţiile conjuncte. In situaţia pluralităţii de creditori şi pluralităţii dedebitori, regula este divizibilitatea de drept a creanţei şi a datoriei în atâtea fracţiunicâţi creditori şi debitori sunt în raportul obligaţional.

Prin urmare, obligaţia conjunctă poate fi definită ca fiind un raportobligaţional caracterizat printr-o pluralitate de subiecte între care creanşa şi datoriasunt divizate de plin drept. Practic, între creditori şi debitori există tot atâtea raporturi

FObligaţii cu

pluralitate desubiecte.

130

obligaţionale, astfel că fiecare creditor nu poate pretinde decât partea sa din creanţăiar debitorul este obligat doar la partea sa din datorie.

Consecinţele acestei reguli sunt următoarele:-insolvabilitatea unuia dintre debitori este suportată doar de creditor, ceilalţi

debitori nefiind ţinuţi de partea de datorie a debitorului insolvabil;- punerea în întârziere făcută doar de unul dintre creditori nu profită şi

celorlalţi, la fel cum aceasta nu are efect decât în privinţa debitorului somat;- plata făcută de unul dintre debitori îl liberează doar pe el.Obligaţii indivizibile. Obligaţiile indivizibile sunt obligaţiile cu pluralitate

de subiecte care au un obiect nesusceptibil de divizare, fie prin natura sa, fie princonvenţia părţilor.

Indivizibilitatea poate fi naturală , atunci când în mod obiectiv nu poate fidivizată. Potrivit art. 1057 C. civ. “Obligaţia este nedivizibilă când obiectul ei, fără afi denaturat, nu se poate face părţi, nici materiale, nici intelectuale” . Astfel, obligaţiaasumată de doi debitori de a vinde un autoturism nu poate fi divizată. La fel, obligaţiade a face şi obligaţia de a nu face.

Indivizibilitatea convenţională intervine în cazul obligaţiilor divizibile pe carepărţile, prin contract, o consideră indivizibilă.

Efectele obligaţiilor indivizibile. In cazul obligaţiei indivizibile oricaredintre creditori poate pretinde întreaga datorie şi oricare debitor poate fi obligat săplătească întreaga datorie. Plata unuia dintre debitori liberează pe toţi debitorii.

Indivizibilitatea activă ( a creditorilor ) produce următoarele consecinţe: - punerea în întârziere efectuată de unul dintre creditori profită tuturorcreditorilor;

- remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă, novaţia făcute deunul dintre creditori, nu este opzabilă celorlalţi creditori.

Indivizibilitatea pasivă ( a debitorilor ) produce următoarele consecinţe: - punerea în întârziere făcută unui dintre debitori sau întreruperea prescripţieifaţă de unul dintre ei, produc efecte faţă de toţi codebitorii; - dacă s-a convenit o clauză penală, plata ei poate fi pretinsă de la oricaredintre debitori proproţional cu partea fiecăruia din datorie; - debitorul urmărit nu poate opune beneficiul de discuţiune faţă de creditorulurmăritor. El poate, fie cere introducerea în cauză a celorlalţi codebitori pentru ca toţisă fie obligaţi faţă de creditorul reclamant, fie să se întoarcă prin acţiune în regresîmpotriva celorlalţi.

Obligaţiile solidare. Obligaţia solidară este raportul obligaţional caracterizatde pluralitate de subiecte care permite fiecărui creditor solidar să ceară întreagadatorie de la oricare dintre debitori. Solidaritatea obligaţiilor constituie o excepţie dela principiul divizibilităţii datoriei. Ea poate fi solidaritate între creditori ( solidaritateactivă ) şi solidaritate între debitori ( solidaritate pasivă).

Solidaritatea activă este definită de art. 1034 C. civ. potrivit căruia “obligaţiaeste solidară între mai mulţi creditori când titlul creanţei dă anume drept fiecăruia dinei a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia din creditori liberează pedebitor” . Ea se poate naşte în temeiul convenţiei ori testamentului. Fiecare creditorpoate cere executarea integrală a prestaţiilor iar debitorul poate fi liberat plătindoricărui creditor datoria, dacă n-a fost acţionat în judecată de un alt debitor. In cazulchemării în judecată a debitorului de unul sau mai mulţi creditori, debitorul poateplăti doar acestora.

131

In raporturile dintre creditori, fiecare dintre ei reprezintă pe toţi în actelemenite a conserva creanţa, ceea ce înseamnă că fiecare creditor poate pune înîntârziere pe debitor, poate pretinde daune moratorii, poate întrerupe prescripţia,poate primi întreaga plată, acte care profită tuturor. Dacă a obţinut o hotărârejudecătorească, ea profită tuturor, dacă este favorabilă. In schimb, creditorul care aprimit plata este obligat s-o împartă cu ceilalţi, proporţional cu partea fiecăruia iardacă partea fiecăruia n-a fost determinată, creanţa se împarte în cote egale şi nu poateface nimic de natură a leza drepturile concurente ale celorlalţi.

Solidaritatea pasivă. Există solidaritate între debitori atunci “când toţi s-auobligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate” , aşa cumprevede art. 1039 C. civ. Este şi ea o derogare de la principiul divizibilităţii de drept acreanţelor şi datoriilor. Mai mult, reprezintă o adevărată garanţie a executăriiobligaţiilor împotriva insolvabilităţii unuia dintre debitori, creditorul având un dreptde gaj general asupra patrimoniilor debitorilor. Riscul insolvabilităţii unuia dintrecodebitori este preluat de ceilalţi debitori. Fiind o excepţie de la regula divizibilităţii,ea nu se prezumă ci trebuie să rezulte expres, fie din lege, fie din contract.

Codul civil prevede următoarele cazuri de solidaritate pasivă:- art. 1003 C. civ. instituie solidaritatea pasivă pentru persoanele care, prin

fapta lor au cauzat altuia un prejudiciu;- art. 1561 C. civ. potrivit căruia persoanele care împreună au împuternicit

pentru o afacere comună un singur mandatar, vor răspunde solidar faţă de mandant;- potrivit art. 918 alin. 2 C. civ. executorii testamentari ai aceleaşi succesiuni

sunt solidar răspunzători pentru bunurile încredinţate;- antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru prejudiciul cauzat prin

ruina edificiului datorată unui viciul de construcţie sau a terenului pe care a fostamplasată construcţia.

Efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitori:Efectul principal este acela că fiecare debitor este ţinut pentru întreaga

datorie, neputând opune creditorului beneficiul de diviziune al datoriei sau cel dediscuţiune. Plata făcută de unul dintre debitori liberează pe toţi codebitorii. Potrivitart. 1056 C. civ. codebitorul solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actelecare pot avea ca efect stingerea sau împuţinarea datoriei. Urmărirea unuia dintrecodebitori nu opreşte pe creditor să urmărească şi pe ceilalţi până la plata întregiicreanţe.

Efectele secundare ale solidarităţii pasive sunt:- punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii

solidari;- întreruperea prescripţiei exctinctive faţă de unul dintre debitori operează şi

pentru ceilalţi codebitori;-pieirea lucrului datorată culpei unuia dintre debitori obligă pe toţi codebitorii

la plata preţului acelui lucru precum şi la beneficiul nerealizat de creditor ca urmare aneexecutării în natură a obligaţiei;

- cererea de plată a dobânzilor făcută faţă de unul dintre codebitori face săcurgă dobânzile şi faţă de ceilalţi codebitori;

- excepţiile comune pe care oricare debitor le poate opune creditorului privesccauzele de nulitate a convenţiei, modalităţile comune, cauzele de stingere a datorieifaţă de toţi codebitorii solidari;

- excepţii personale ale unuia dintre debitori care folosesc indirect şi celorlalţisunt: remiterea de datorie faţă de un debitor, confuziunea, compensaţia pentru partea

FÎncadrarejuridică

132

unui codebitor solidar reduce datoria în mod proporţional, renunţarea la solidaritatede către creditor faţă de unul din debitori face ca obligaţia să rămână solidară faţă deceilalţi debitori dar micşorată cu partea respectivă;

-excepţii pur personale sunt cele care reprezintă cazuri de nulitate relativăprivitoare la unul din codebitori care profită doar acestuia, precum şi modalităţileconsimţite doar pentru unul dintre debitori.

Intre codebitori nu există solidaritate, obligaţiile lor divizându-se. Plata făcutăde un debitor se împarte de drept la toţi codebitorii. Debitorul solvens se poateîntoarce împotriva celorlalţi codebitori pentru a obţine partea datorată de ei. El are laîndemână, fie o acţiune subrogatorie, în temeiul art. 1108 pct. 3 C. civ. bucurându-sede garanţiile creanţei, fie o acţiune personală care ar putea fi întemeiată pe mandatsau pe îmbogăţirea fără justă cauză. Când unul dintre codebitori este insolvabil, risculva fi suportat de ceilalţi codebitori proproţional cu cotele lor.

Incetarea solidarităţii se produce prin plata întregii datorii făcutăcreditorului, prin decesul unui dintre codebitorii solidari caz în care partea sa se vadivide între succesori după regulile succesiunii legale sau prin renunţarea totală lasolidaritate făcută de creditor care transformă obligaţia solidară într-o obligaţiedivizibilă sau conjunctă.

Obligaţiile in solidum. Plecând de la faptul că solidaritatea nu se prezumă,ori de câte ori există mai mulţi debitori obligaţi pentru toată datoria faţă de creditor,fără ca solidaritatea să rezulte din lege sau din voinţa părţilor, obligaţia va fi insolidum şi nu solidară.

Obligaţia in solidum produce acelaşi efect principal faţă de debitori, anumeîndatorirea lor de a plăti întreaga datorie. Se deosebesc de cele solidare pentru că nuproduc efectele ce rezultă din reprezentarea reciprocă a debitorilor.

Mulţi autori CS CB op cit. contestă identitatea obligaţiei in solidum cumotivarea că ea a apărut în dreptul francez ca un remediu al faptului că în CodulNapoleon nu există o dispoziţie similară art. 1003 din Codul nostru civil, text careinstituie solidaritatea faţă de cei care au comis împreună un delict civil, astfel că, s-aapelat la obligaţia in solidum. Cum noi avem un temei legal al solidarităţii, n-r mai finevoie de a apela la mecanismul obligaţiei in solidum.

Majoritatea autorilor,* TRP PA op cit. 382 383, M E op cit. p. 295 - 308,cărora ne îngăduim a ne alătura, văd utilă această obligaţie. Intr-adevăr, spredeosebire de obligaţiile solidare unde în raporturile dintre debitori plata se divide, laobligaţia in solidum, debitorul solvens are dreptul de a pretinde în regres toată datoriaşi nu doar partea codebitorilor. Un exemplu de obligaţie in solidum îl constituieobligaţia comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepuşi. Plătind victimei dauneleinterese, comitentul poate cere prepusului tot ce a plătit şi nu doar o parte a datoriei,pentru că el n-a săvârşit împreună cu prepusul delictul civil.

Obligaţii cu pluralitate de obiecte.Obligaţii alternative. Sunt obligaţii alternative cele care au ca obiect două

sau mai multe prestaţii dintre care, la alegerea uneia dintre părţi debitorul este liberatexecutând doar una dintre ele. Dacă dreptul de a alege n-a fost atribuit creditoruluiprin contract, se consideră că el aparţine debitorului. Soluţia este dictată deprincipiul potrivit căruia în caz de îndoială contractul se interpretează în favoareadebitorului. (art.1083 C. civ.) Această obligaţie reprezintă o garanţie a creditorului căobligaţia va fi executată, chiar şi atunci când una dintre prestaţii devine imposibilă înmod fortuit.

FEfectele

solidarităţiipasive în

raporturiledintre

codebitoriisolidari.

133

Efecte. Efectele obligaţiei facultative sunt diferite, după persoanele căroraaparţine dreptul de alegere a prestatţiei liberatoare.

Când dreptul de alegere a prestaţiei liberatoare aparţine debitoruluiobligaţia facultativă produce următoarele efecte: - dacă la termen debitorul nu alege prestaţia ce urmează a o executa, creditorulpoate cere executarea silită a oricăreia dintre prestaţii; - dacă dintre prestaţiile alternative una este ilicită, imorală sau imposibilă, seva considera că obligaţia este pură şi simplă, având un singur obiect (art. 1029 C.civ.); - pentru identitate de motive, obligaţia devine pură şi simplă şi atunci cândunul dintre obiecte piere sau nu mai poate fi predat datorită altor motive (art. 1030 C.civ.);

- dacă ambele obiecte au pierit, unul fortuit, celălalt din culpa debitorului,creditorul are dreptul la preţul lucrului pierit din culpa debitorului.

Când dreptul de alegere aparţine creditorului, obligaţia alternativă produceurmătoarele efecte: - dacă obligaţia are ca obiect două prestaţii de a da un lucru cert şi unul apierit fortuit, creditorul are dreptul de a primi lucrul rămas; - dacă unul din lucruri piere din culpa debitorului, creditorul are a alege între apretinde lucrul rămas ori preţul celui care a pierit; - dacă ambele lucruri au pierit, unul fortuit, altul din culpa debitorului,creditorul poate primi doar preţul celui pierit din culpa debitorului;

- dacă ambele lucruri au pierit fortuit, obligaţia se stinge.Obligaţia facultativă este cea la care debitorul deşi se obligă la o prestaţie

unică, se poate libera executând o altă prestaţie determinată prin acordul părţilor.Această obligaţie păstrează caracterul unic, cealaltă prestaţie fiind subsidiară (infacultate solutionis ).

Efecte. Din faptul că obligaţia păstrează un singur obiect, rezultă câtevaconsecinţe fireşti: - caracterul civil sau comercial al obligaţiei este dat de obligaţia principală; - creditorul nu poate cere în justiţie decât obligaţia principală, cealaltă fiind ofacultate a debitorului; - dacă obiectul obligaţiei principale piere fortuit, ori este imoral, ilicit,imposibil, obligaţia este desfiinţată.

FObligaţia

facultativă.

134




Hamangiu, 2007







2000.


Precizaţi care este raportul dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală.

135

TEMĂ DE REFLECŢIE

Funcţiile răspunderii civile.



1. Pentru care motive poate fi declanşată răspunderea contractuală:a. pentru neexecutarea obligaţiilorb. pentru neexecutarea obligaţiilor şi executarea necoprespunzătoarec. pentru neexecutarea obligaţiilor şi executarea necoprespunzătoare şi

executarea cu întârziere

2. Când este debitorul de drept în întârziere:a. în orice caz de neexecutare a obligaţiilorb. în situaţiile prevăzute de legec. în situaţia prevăzută de lege precum şi la obligaţiile de a nu face la

obligaţiile care nu pot fi executate decât în cadrul unui anumit termen, în cazulobligaţiilor continue.

3. Ce este cazul de forţă majoră:a. un eveniment imprevizibilb. un eveniment absolut imprevizibil, insurmontabil şi de neînlăturatc. orice eveniment care împiedică executarea


1. c.

2. c.

3. b.

136

CAPITOLUL IXDINAMICA OBLIGAŢIILOR ÎN CADRUL

CIRCUITULUI CIVIL


Cuprins

� Transmiterea obligaţiilor.� Transformarea obligaţiilor .� Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilor.� Garantarea executării obligaţiilor.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind transmiterea,nu doar a drepturilor dar şi a obligaţiilor.

� Obiective operaţionale: Însuşirea reglemnentărilor Codului Civilprivind transformarea şi stingerea obligaţiilor prin operaţii pe carene propunem să le examinăm.

= 3 ore

137

CAPITOLUL IXDINAMICA OBLIGAŢIILOR ÎN CADRUL CIRCUITULUI CIVIL

Dinamica obligaţiilor în cadrul circuitului civil reprezintă o formulă sub caresunt tratate laolaltă trei subiecte distincte: modurile de transmitere a obligaţiilor:cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului, cesiunea de datorie;modurile de transformare a obligaţilor: novaţia şi delegaţia, precum şi modurile destingere a obligaţiilor: compensaţia, darea în plată, confuziunea, remiterea de datorieşi imposibilitatea fortuită de execurtare a obligaţiilor. Plata, deşi este principalul modde stingere a obligaţiilor, este doar enunţată, ea fiind pe larg tratată în cadrulexecutăriiobligaţiilor( supra nr. 478 - 497).

1.Transmiterea obligaţiilor. Circuitul civil presupune mişcare. Niciun raport juridic nu este static, etern,

pentru că, pe de o parte, oamenii înşişi sunt trecători, drepturile şi obligaţiile lui fiindsupuse transmisiunii succesorale universale sau cu titlu universal, apoi pentru că viaţaîn societate presupune o perpetuă raportare la alţii în cadrul unei intercondiţionăriveşnice a drepturilor şi obligaţiilor, fiind supuse transmisiunii de la un subiect la altulîntr-un mod care să asigure nu numai interesele lor dar şi pe cele ale terţilor.

Sistemul nostru de drept permite doar transmiterea drepturilor, nu şi aobligaţiilor. Mijloacele juridice de transmitere a drepturilor sunt: cesiunea de creanţăşi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Datoriile pot fi transmisedoar indirect prin novaţia prin schimbarea debitorului, delegaţia perfectă, stipulaţiapentru altul, poprirea.

1.1 Cesiunea de creanţă.Noţiune. Cesiunea de creanţă este acel contract, cu titlu oneros sau gratuit,

prin care creditorul numit cedent, tranmsite unei alte persoane, numită cesionar,dreptul său de creanţă faţă de o terţă persoană numită debitor cedat.

Reglementarea cesiunii de creanţă o regăsim în materia contractului devânzare cumpărare, art. 1391 -1398 şi art. 1402 -1404, ceea ce înseamnă că doarcesiunea de creanţă cu titlu oneros este reglementată. Chiar aşa fiind, cesiunea decreanţă cu titlu gratuit poate fi făcută printr-un contract de donaţie.

Condiţiile cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplineascămai întâi, condiţiile generale de validitate a oricărei convenţii ( capacitate,consimţământ, obiect, cauză ), apoi condiţiile speciale ale tipului de contract sub carese înfăţişează această operaţie: vânzare, donaţie, etc

Cât priveşte consimţământul, el trebuie exprimat doar de cedent şi cesionar,necerându-se consimţământul debitorului cedat. Cesiunea de creanţă este un contractconsensual astfel că nu se cere încheierea unui înscris ad validitatem ci doar adprobationem. Dacă însă cesiunea de creanţă este o donaţie, se cere forma autenticăspecifică acestui contract.

Pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi, cesiunea de creanţă trebuie să fienotificată debitorului cedat, sau să fie acceptată de acesta prin înscris autentic.Ambele operaţii sunt menite a încunoştiinţa pe terţii interesaţi despre existenţacesiunii. In dreptul comercial, cesiunea titlurilor la purtător nu se notifică. Până lanotificare sau acceptarea cesiunii, debitorul poate face o plată valabilă cedentului.Creditorii cedentului pot popri sumele pe care debitorul le datorează acestora.

Efectele cesiunii de creanţă. Efectele cesiunii de creanţă sunt generale şispeciale.

FPrecizări

prealabile.

138

Efectul general al cesiunii de creanţă este transmiterea dreptului de creanţă dela cedent la cesionar dar şi efectul contractului special pe care-l presupune aceastăoperaţie( vânzare, donaţie, schimb etc ).

Efectele speciale ale cesiunii de creanţă sunt diferite după cum sunt privite:- în raporturile dintre părţi, cesionarul devine creditor al debitorului cedat

pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul sau dacă cesiunea s-a făcutcu titlu gratuit. Cesionarul preia toate drepturile şi obligaţiile cedentului. Creanţa îşipăstrează garanţiile constituite.

Când s-a făcut cu titlu oneros, cedentul are obligaţia de garanţie faţă decesionar. El nu va granta solvabilitatea debitorului cedat. Cu toate acestea, principiullibertăţii contractuale permite părţilor să stipuleze şi o asemenea obligaţie asumată decedent, dar numai în limitele preţului primit. Obligaţia de garanţie presupune plata dedespăgubiri pentru prejudiciile cauzate cesionarului: preţul, spezele contractului,cheltuielile de judecată;

- în raporturile dintre părţi şi terţi, cesiunea de creanţă produce efecte dinmomentul îndeplinirii condiţiilor de publicitate: notificarea făcută debitorului sauacceptarea cesiunii de către debitor în formă autentică. Până la acest moment,debitorul poate face plata valabilă cedentului. Dacă cedentul a consimţit la cesiuneasuccesivă a aceleaşi creanţe la două sau mai multe persoane, se aplică regula Priortempore potior jure fiind preferat acel cesionar care a îndeplinit primul cerinţele depublicitate. Creditorii cedentului sunt terţi până la momentul îndeplinirii condiţiilorde publicitate, astfel că ei pot urmări creanţa. După acest moment, creanţa le esteopozabilă, cu toate consecinţele adiacente.

Atunci când debitorul cedat printr-o cesiune de creanţă cu titlu oneros,contestă existenţa sau întinderea dreptului cedat, are deschisă calea de a se libera faţăde cesionar plătindu-i preţul plătit cedentului, spezele vânzării şi dobânda produsă depreţ din ziua plăţii. Operaţia este reglementată de art. 1402 -1404 C.civ. şi poate fiexercitată pe cale judiciară, în procesul iniţiat de cesionar împotriva debitorului cedatsau printr-o notificare făcută de debitor cesionarului prin executorul judecătoresc.

Cazurile în care poate fi invocat retractul litigios sunt prevăzute de art.1404 C. civ.:

-când cesiunea s-a făcut către un comoştenitor sau cocreditor;- când cesiunea s-a făcut către un creditor al cedentului pentru plata uneidatorii;- când cesiunea s-a făcut proprietarului unui imobil ipotecat pentru a garanta

creanţa litigioasă.Terţul are posibilitatea să-şi salveze imobilul cumpărând creanţa, chiar la un

preţ mai mic decât valoarea ei nominală. Retractul litigios are ca efect desfiinţarearetroactivă faţă de retractant dar nu şi faţă de cedent şi cesionar pentru care cesiuneacontinuă să producă efectele sale. Dacă cesionarul n-a plătit preţul creanţei, retractulnu produce efectele unei condiţii rezolutorii.

1.2 Subrogaţia in drepturile creditorului.Noţiune. Subrogaţia în drepturile creditorului plătit este reglementată de

Codul civil în art. 1106 -1109, în Capitolul VIII intitulat “Despre stingereaobligaţiilor” , după modelul Codului civil francez. Autorii fideli sistemului, trateazăinstituţia subrogaţiei ca o plată prin subrogaţie. (* Josserand, Cours de droit civilpositif francais, Paris, 1930, t. 2 p. 420, MP GR op cit. p 551 )

Doctrina noastră, preocupată de dinamica raportului de drept, analizeazăsubrogaţia, îndeosebi prin efectul transmiterii obligaţiilor, sistem la care subscriem.

FRetractullitigios.

139

Subrogaţia este înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic cu o altă persoană, careprin plata datoriei debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toatedrepturile şi obligaţiile creditorului plătit. Operaţia se apropie mult de cesiunea decreanţă, dar nu se confundă cu aceasta, pentru că, în timp ce la cesiunea de creanţăînlocuirea creditorului se face anterior plăţii, subrogaţia se realizează întotdeauna cuocazia plăţii.

Pe de altă parte, cesiunea de creanţă nu stinge creanţa, ci doar o transmite, întimp ce subrogaţia stinge creanţa anterioară. In practică, plata datoriei altuia o poateface un codebitor obligat solidar, fidejusorul sau chiar un terţ. Plata stinge raportulanterior, debitorul devenind obligat faţă de cel care a făcut plata (solvens). Acesta dinurmă este avantajat că se substituie creditorului beneficiind de toate garanţiileanterioare ale datoriei. In lipsa subrogaţiei, solvens-ul ar fi avut o situaţie mai grea. Els-ar fi putut întemeia, fie pe mandatul dat de debitor, fie pe gestiune intereselor altuia.Numai că, în aceste ipoteze, în recursul îndreptat împotriva debitorului ar fi trebuit săsuporte concursul celorlalţi creditori.Subrogaţia poate avea ca izvor voinţa părţilor sau legea, putandu-se naşte, fie excontractu, fie ex legem.

Subrogaţia convenţională, care la rândul ei poate fi: - Subrogaţia consimţită de creditor, care presupune convenţia dintre primulcreditor şi solvens-ul, terţul care face plata, fără să fie nevoie de consimţământuldebitorului. Această convenţie trebuie să fie făcută chiar în momentul plăţii pentru cădacă intervine ulterior, creditorul nu mai poate substitui pe solvens în drepturile sale,creanţa sa nemaiexistând. Dacă, dimpotrivă, convenţia ar interveni înainte de plată,ne-am afla în faţa cesiunii de creanţă. De aceea, se spune că subrogaţia intervine înmomentul plăţii, stipulându-se în chitanţa eliberată de creditor. Pentru ca data plăţii săfie opozabilă terţilor, se cere ca înscrisul constatator al plăţii să aibă dată certă.

- Subrogaţia consimţită de debitor, are loc, potrivit art. 1107 pct. 2 C. civ,prin acordul de voinţă dintre debitor şi terţul de la care debitorul se împrumută pentrua putea plăti datoria creditorului. Astfel, împrumutătorul se subrogă în drepturilecreditorului, fără să i se ceară consimţământul. Dacă acesta nu este de acord săprimească plata, debitorul poate face oferta reală de plată urmată de consemnaţiuneasumei.

Pentru valabilitatea acestei operaţii se cere ca atât înscrisul constatator alplăţii, cât şi cel de împrumut să aibă formă autentică, să cuprindă menţiunea expresăcă împrumtul s-a făcut pentru plata datoriei către creditor iar în chitanţa liberatorie săse menţioneze expres că plata s-a făcut cu suma împrumutată şi că debitorul îlsubrogă pe solvens în drepturile creditorului plătit.

Subrogaţia legală. Potrivit art. 1108 C. civ. subrogaţia legală operează de plindrept, ex legem, în următoarele situaţii: - în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte unalt creditor care are preferinţă. Este cazul creditorului chirografar care plăteşte uncreditor privilegiat sau imptecar, subrogându-I-se în drepturile acestuia. Acelaşi efectare plata unui creditor ipotecar de un rang inferior când este făcută unui creditorsuperior în rang; - în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe un creditoripotecar, pentru a evita urmărirea bunului; - în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii, la plata uneidatorii, are interes de a o face plătind pe creditor. De exemplu, codebitorul solidar,

F Felurile

subrogaţiei.

140

codebitorul unei obligaţii indivizibile, fidejusorul, codebitorul unei obligaţii insolidum; - în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu deinventar şi plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al moştenirii.Beneficiul de inventar opreşte confuziunea ptrimoniului succesoral cu cel alsuccesorului, astfel că răspunderea sa va fi cantonată doar la activul succesoral (intravires hereditatis ). Pentru a evita urmărirea unui bun succesoral, moştenitorul plăteştepe creditor cu propriile mijloace, subrogându-se în drepturile creditorului. Deosebitde aceste situaţii limitativ prevăzute de lege, se mai poate adăuga cel prevăzut deCodul civil potrivit căruia, societatea de asigurări se subrogă în drepturile asiguratuluidespăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejuciului.

Efectele subrogaţiei. Prin orice subrogaţie, convenţională sau legală,subrogatul ia locul creditorului plătit, beneficiind de toate accesoriile creanţei (ipotecă, gaj, fidejusiune ) şi căpătând toate drepturile şi acţiunile creditoruluiîmpotriva debitorului. O plată parţială conduce la o subrogaţie parţială. In acest caz,creditorul iniţial are o poziţie privilegiată faţă de subrogat pentru că dacă debitorul nuva putea plăti toată datoria, creditorul iniţial va fi primul plătit, subrogatul nepreluînddecât ce-a rămas.

Soluţia este conformă regulii Nemo contra se subrogasse censetur (nimeni nupoate fi subrogat împotriva propriilor sale interese). Regula nu ţine de ordinea publică, ceea ce face posibilă renunţarea de către creditor. Dacă subrogatul este codebitorsolidar, prin plată, dispare solidaritatea care fiinţa doar în raporturile cu creditoruliniţial.

Pe lângă acţiunile creditorului plătit, subrogatul are o acţiune proprieîmpotriva debitorului, izvorâtă din mandat, gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fărăjustă cauză, după cum plata a fost făcută din însărcinarea debitorului, din proprieiniţiativă. Dacă aceste temeiuri nu pot fi invocate şi plata a fost făcută, ultimul refugiuîl reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză care, cum am văzut, are întotdeauna caractersubsidiar. Creditorul nu garantează existenţa creanţei. Dacă solvens-ul a făcut o platăinexistentă, el poate exercita acţiunea întemeiată pe plata nedatorată.

1.3 Cesiunea de datorie.Noţiune. Aşa cum am arătat, în dreptul nostru nu este reglementată

transmiterea obligaţiilor. Explicaţia nu stă în omisunea legiuitorului ci în lipsa deinteres practic a unei asemenea figuri juridice, plecând de la premiza că raportul deobligaţie se bazează pe încrederea pe care creditorul o are în debitor atunci cândacceptă să se lege juridic de acesta. De aceea este, aproape de neconceput,schimbarea debitorului fără consimţământul creditorului.

Pe de altă parte, nici cei care au garantat pe debitor, fie ei fidejusori, saugaranţi prin gaj sau ipotecă, n-ar putea agrea să continue a garanta alt debitor pe cares-ar putea nici să nu-l cunoască, dacă am accepta de principiu cesiunea de datorie.Aceasta nu înseamnă însă că cesiunea de datorie nu s-ar putea face în mod indirect,de unde nevoia tratării ei teoretice. Cesiunea de datorie este acea operaţie juridicăprin care un debitor, numit debitor cedent, transmite datoria sa unei alte persoane,numită debitor cesionar, care se obligă în locul său faţă de creditorul cedat.Efectele cesiunii de datorie:

- creditorul păstrează dreptul său de creanţă împotriva primului debitor dardobândeşte un drept nou faţă de un alt debitor. Este cazul delegaţiei imperfecte şistipulaţiei pentru altul.

FEfectele cesiunii

de datorie

141

Delegaţia imperfectă este aceea la care creditorul delegatar acceptă pedebitorul delegat, dar nu liberează pe primul debitor, adică pe delegant.

Stipulaţia pentru altul poate fi atunci când stipulantul este debitor al terţuluibeneficiar într-un alt raport juridic. In contractul dintre stipulant şi promitent se poatestipula ca promitentul să plătească terţului beneficiar, creditor al stipulantului, datoriastipulantului. In acest mod, terţul beneficiar poate cere executarea prestaţiei de lapromitent, în temeiul contractului dintre promitent şi stipulant, dar el îşi păstrează şidreptul împotriva stipulantului. Practic, sunt două obligaţii distincte; - creditorul dobândeşte un nou debitor liberând pe primul, rezultat la care sepoate ajunge prin novaţia cu schimbarea debitorului şi delegaţia perfectă. Ambele sedeosebesc de cesiunea de datorie clasică pentru că ambele se produc cuconsimţământul creditorului, pe de o parte, iar pe de altă parte, ele duc la stingereaobligaţiei vechi.

2. Transformarea obligaţiilor.2.1 Novaţia.Noţiune. Novaţia este operaţia juridică prin care părţile sting o obligaţie

veche, înlocuind-o cu o obligaţie nouă. Pentru caracterul ei extinctiv al obligaţieivechi, novaţia este tratată ca un mod de stingere a obligaţiilor. * (autorii francezi )

Felurile novaţiei. Doctrina noastră distinge între novaţia subiectivă şi ceaobiectivă.

Novaţia subiectivă este atunci când se realizează prin schimbarea creditoruluisau a debitorului.

Novaţia prin schimbarea creditorului este atunci când locul primului creditoreste luat de un alt creditor faţă de care debitorul se vede obligat.

Novaţia prin schimbarea debitorului are loc atunci când un terţ se obligă faţăde creditor să plătească datoria, fără a avea consimţământul primului care este liberat.

Novaţia obiectivă este atunci când se schimbă fie obiectul primei obligaţii,fie cauza ei.

Condiţiile novaţiei. Pentru că novaţia este un contract, ea trebuie să respectecondiţiile generale ale oricărei convenţii: capacitate, consimţământ, obiect, cauză.Deosebit de acest condiţii generale, novaţia mai trebuie să respecte anumite condiţiispeciale:

Obligaţia veche să fie valabilă, condiţie firească pentru că, dacă obligaţiaveche n-ar fi valabilă, n-ar avea ce să se transforme. Astfel, o obligaţie nulă absolutnu poate fi novată, căci Quod nullum est, nullum producit efectum.

Dacă obligaţia veche este anulabilă, adică afectată de o cauză de nulitaterelativă, ea poate fi novată, pentru că o astfel de obligaţie este supusă confirmării, ornovaţia este ea însăşi un mod de a confirma obligaţia, adică de a renunţa la dreptul deataca actul juridic din care s-a născut acea obligaţie. Poate fi novată şi obligaţianaturală, cea care nu este sancţionată juridic, pentru că voinţa novării implică voinţarespectării acesteia.

Un element nou ( aliquid novi ) al obligaţiei care înlocuieşte pe prima. Acestelement nou poate fi creditorul , debitorul, obiectul sau cauza. Dacă noutatea arconstitui-o un alt termen, o altă condiţie sau alte garanţii, ne-am afla în faţa uneimodificări a convenţiei, nu a novaţiei.

Noutatea o poate constitui schimbarea creditorului atunci când, de exemplu,cumpătorul s-ar obliga faţă de vânzător să plătească preţul unui terţ. Elementul noupoate fi un nou debitor. Novaţia se poate face fără consimţământul debitorului. Cânddebitorul este de acord, ne aflăm în faţa unei delegaţii perfecte. Schimbarea

142

obiectului are loc atunci când părţile convin ca debitorul să-şi schimbe prestaţia lacare s-a obligat faţă de creditor. Schimbarea cauzei obligaţiei are loc atunci cândpărţile convin ca în locul unei vânzări să se facă o donaţie a aceluiaşi bun.

O obligaţie nouă care să fie valabilă. Dacă obligaţia care se naşte n-ar fivalabilă, novaţia n-ar exista. Efectul extinctiv al vechii obligaţii este realizat prinnaşterea noii obligaţii valabile.

Intenţia de a nova ( animus novandi ). Novaţia nu se prezumă din simplulfapt al succesiunii a două obligaţii astfel că ea trebuie să rezulte în mod expres dintr-o clauză. Practic nu se cere o formulă sacramentală şi nici chiar ca părţile să arate interminis că este vorba de o novaţie ci doar ca ea să rezulte în mod neîndoielnic atâtdin cuprinsul actului juridic în accepţiunea sa de instrumentum , cât şi din context,adică din orice acte şi fapte intervenite între părţi.

Capacitatea de a nova a părţilor , condiţie impusă de art. 1120 C.civ:”Novaţiunea nu operează decât între persoane capabile de a contracta”.

Novaţia are un dublu efect: unul extinctiv, altul creator. Ele se află într-ostrânsă legătură, ceea ce face ca vechea obligaţie să nu se stingă decât prin naştereaobligaţiei noi.

Efectul extinctiv vizează vechea obligaţie cu toate garanţiile sale ca efect alregulii Acesorium sequitur principalem. Novaţia face imposibilă invocarea oricăroracţiuni sau excepţii relative la vechea obligaţie. In privinţa garanţiilor, ele pot fipăstrate dacă persoanele care le-au constituit la cererea creditorului, sunt de acord caele să garanteze noua obligaţie.

Efectul creator vizează naşterea unei noi obligaţii care este întotdeauna denatură contractuală, indiferent de temeiul primei obligaţii.

2.2 Delegaţia.Noţiune. Delegaţia este acea operaţie juridică prin care un debitor, numit

delegant, aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul altei persoane,numită delegat, care se obligă, fie alături, fie în locul delegantului.

De regulă delegaţia intervine între persoane deja legate juridic, astfel că, pelângă acestea intervine o a treia persoană delegată de debitor care se obligă alături sauîn locul acestuia. Ea s-a născut din nevoia simplificării raporturilor dintre părţi pentrucă se realizează stingerea a două obligaţii printr-o singură plată.

Felurile delegaţiei. Delegaţia este de două feluri: delegaţia perfectă şidelegaţia imperfectă.

Delegaţia perfectă căreia i se mai spune delegaţia novatoare este operaţiuneaprin care delegatarul acceptă ca debitor pe delegat în locul delegantului pe care-lliberează.

Ea este deci o novaţie prin schimbare de debitor şi impune respectareaurmătoarelor condiţii:

- consimţământul celor trei părţi: delegant, delegat, delegatar;- capacitatea de exerciţiu deplină a acestora- intenţia neechivoca a părţilor ca doar delegatul să fie debitor şi ca debitorul

delegant să fie liberat;- valabilitatea obligaţiei anterioare dintre delegant şi delegatar.

Delegaţia perfectă stinge obligaţia veche, cu toate garan]iile sale şi naşte onouă obligaţie, deci are efect novator. Delegantul garantează pe delegatar că dreptulsău de creanţă există dar nu garantează solvabilitatea delegatului la epoca plăţii cidoar la momentul încheierii delegaţiei. Potrivit art. 1133 c. civ. delegatarul îşi poaterezerva dreptul de a acţiona pe delegant pentru insolvabilitatea delegatului. Acţionat,

FEfectelenovaţiei.

143

delegantul poate invoca beneficiul de discuţiune, cerând mai întâi, urmărireadelegatului.

Delegatul nu poate opune excepţiile pe care le avea împotriva delegantului, înafară de situaţia în care el s-a obligat faţă de delgatar în aceleaşi condiţii ca şi faţă dedelegant.

Delegaţia imperfectă nu este o novaţiune. Delegatarul acceptă un noudebitor, pe delegat, fără ca primul debitor, delegantul, să fie liberat. Prin urmare, pelângă primul raport de obligaţii se naşte un al doilea raport între delegat şi delegatar.Prima obligaţie garantează obligaţia nou născută.

2.3 Stingerea obligaţiilor.Reglementare. Capitolul VIII din titlul III al Codului civil este intitulat

“Despre stingerea obligaţiilor”. Art. 1091 C. civ. prevede următoarele moduri destingere a obligaţiilor: plata, novaţia, remitrerea voluntară, compensaţia, pierderealucrului, anularea sau rezoluţiunea, prin efectul condiţiei rezolutorii sau alprescripţiei.

Critica acestei enumerări. Ca orice enumerare ce tinde a epuiza sfera uneinoţiuni, şi cea făcută de Cod a fost supusă tirului încrucişat al doctrinei, aducându-i-se o serie de reproşuri, dintre care cele mai serioase au fost următoarele:

- novaţia, aşa cum s-a văzut, nu este practic un mod de stingere a obligaţiilor,pentru că ea nu pune capăt acestora. Stingându-se obligaţia veche, concomitent, senaşte o nouă obligaţie, raportul juridic modificându-se doar;

- nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează retroactiv obligaţia, considerându-seinexistent raportul juridic care a generat-o. Menţinerea anumitor efecte faţă de terţiare ca fundament protecţia bunei credinţe şi nu raportul juridic desfiinţat;

- prescripţia stinge doar dreptul material de acţiune, raportul obligaţionalcontinuând a exista astfel că daca debitorul execută obligaţia, plata sa esterecunoscută. Prin urmare, prescipţia afectează doar sancţiunea obligaţiei nu însăşifiinţa ei.

Modurile veritabile de stingere a obligaţiilor, aşa cum sunt văzute dedoctrină , sunt: plata*( Termenul “executarea obligaţiilor” propus de L. Pop. Op cit.pag. 474, care ar subsuma executarea voluntară, executarea silită, executarea prinechivalent, este prea general, putând include şi alte moduri de executare a obligaţiilorcum este darea in plată ), compensaţia, confuziunea, darea în plată, remiterea dedatorie şi imposibilitatea fortuită de executare.

Cel mai important mod de stingere a obligaţiilor rămâne plata pe care amexaminat-o atunci când ne-am ocupat de executarea obligaţiilor, astfel că, în cele ceurmează, ne vom ocupa de celelalte moduri de stingere a obligaţiilor.

2.4 Compensaţia.Definiţie. Compensaţia este operaţia de stingere a două obligaţii reciproce şi

de aceeaşi natură între două persoane care au, concomitent, atât calitatea de creditorcât şi pe cea de debitor, până la concurenţa celei mai mici.

Ea este reglementată în art. 1143 -1153 C. civ şi s-a născut din necesitateasimplificării raporturilor juridice, dând posibilitatea debitorului care la rândul său estecreditor al persoanei faţă de care are datoria, de a nu mai plăti, dacă cele douăobligaţii sunt egale sau de a plăti doar diferenţa, dacă obligaţiile reciproce suntinegale. Ideea de echilibru între părţi este cea care impune această soluţie. Prinurmare, compensaţia stinge în întregime obligaţiile reciporce, dacă ele au o întindereegală sau parţial, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, dacă obligaţiile auîntinderi diferite.

144

In acest mod, compensaţia este şi o garanţie a creditorului că debitorul îşi vaexecuta obligaţia, măcar până la concurenţa celei reciproce. Se evită astfel risculinsolvabilităţii pentru că dacă ea n-ar opera, atunci solvens-ul, deşi şi-a executatobligaţia faţă de accipiens, va suporta efectele concursului celorlalţi creditori şieventual, insolvabilitatea debitorului accipiens.

Felurile compensaţiei:Compensaţia legală este cea care operează ope legis, fără a se cere

consimţământul părţilor. Ea operează cu respectarea unrătoarelor condiţii- să existe două obligaţii reciproce între aceleaşi persoane care au calitatea

dublă de creditori şi debitor, în acelaşi timp; - obligaţiile reciproce să aibă ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile deaceeaşi natură. Nu poate fi compensată o obligaţie care are ca obiect o cantitate degrâu cu alta care are ca obiect aceeaşi cantitate de zahăr. Prin excepţie, art. 1145 alin.2 C. civ permite compensaţia obligaţiei de plată a unei sume de bani cu obligaţia de apreda o cantitate de fructe, dacă ele au fost evaluate la preţul pieţii; - cele două obligaţii trebuie să fie certe, adică să aibă o existenţă indiscutabilă,lichide, adică determinate şi exigibile, ajunse la termen, scadente.

Această compensaţie operează de plin drept, automat. Cu toate acestea, ea nupoate opera împotriva voinţei părţilor, pentru că art. 1149 C. civ. dispune că atuncicând s-a făcut o cesiune de creanţă, debitorul cedat nu mai poate opune cesionaruluicompensaţia pe care ar fi putut-o invoca cedentului, presupunându-se că a renunţat lacompensaţie acceptând cesiunea. Prin urmare, părţile pot renunţa la compensaţie, fieexpres, fie tacit. Astfel, debitorul care a executat obligaţia fără să invoce compensaţia,este prezumat că a renunţat la acest beneficiu.

Cazuri în care compensaţia legală nu poate fi invocată : - când una dintre obligaţiile reciproce este insezizabilă. De exemplu, debitorulunei obligaţii de întreţinere nu poate opune creditorului compensaţia cu o datorie pecare acesta ar avea-o faţă de solvens; - când compensaţia cu o obligaţie reciprocă a creditorului acesteia; - în cazul popririi care a fost efectuată, terţul poprit dobândind un drept decreanţă împotriva debitorului său iniţial; - la depozitul neregulat, dacă se pretinde restituirea unor bunuri fungibileconsumate deja, compensaţia nu va opera, chiar dacă debitorul va restitui bunuri deaceeaşi cantitate şi calitate; - cel care a spoliat pe altul nu poate opune victimei compensaţia cu o datoriepe care aceasta ar avea-o faţă de el* ( L P o p cit. p. 490 )

Compensaţia convenţională este cea care operează prin acordul de voinţă alpărţilor. Atunci când legea nu permite a se compensa două obligaţii reciproce, părţileau deschisă calea de a le stinge în mod convenţional. Ea poate opera indiferent denatura obligaţiei.

Compensaţia judiciară operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămasădefinitivă şi irevocabilă. Când în proces, pârâtul formulează cerere reconvenţională,având şi el pretenţii de invocat împotriva reclamantului creditor, instanţa admiteacţiunea în parte, scăzând datoria reclamantului faţă de pârât.

Compensarea are ca efect stingerea celor două datorii până la concureţa celeimai mici dintre ele, împmreună cu garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale. Cândsunt mai multe datorii reciproce, se aplică regulile de la imputaţia plăţii prevăzute deart. 1151 C. civ.

2.5 Darea în plată.

FClasificare

FEfectele

compensaţiei

145

Definiţie. Darea în plată este acel mijloc de stingere a obligaţiilor prin caredebitorul îl liberează de obligaţia sa faţă de creditor, cu consimţământul acestuia,printr-o altă prestaţie decât cea la care s-a obligat iniţial. Deosebit de condiţiilegenerale de validitate a convenţiei, darea în plată trebuie să îndeplinească şi condiţiilespeciale ale operaţiei sub care se realizează. Când este de fapt o vânzare, ea trebuiesă respecte condiţiile speciale ale vânzării referitoare la bunul vândut.Consimţământul creditorului trebuie să fie concomitent cu plata, pentru că dacă eleste anterior, ne aflăm în faţa unei novaţii prin schimbare de obiect.

Efectele dării în plată vizează stingerea obligaţiei cu toate garanţiile şiaccesoriile ei. In ipoteza că prestaţia iniţială era mai mare decât cea care face obiectuldării în plată, debitorul va fi obligat la plata unei sulte.

Atunci când obligaţia iniţială consta într-o sumă de bani iar darea în platăpriveşte un bun, darea în plată pare a fi o vânzare. Si totuşi nu este o vânzare pentrucă ea poate avea ca obiect bunuri viitoare, în timp ce darea în plată nu se poate facefără predarea concomitentă a bunului. Pe de altă parte, în timp ce vânzarea presupuneîntodeauna un preţ, darea în plată poate fi făcută şi prin predarea unui bun.

2.6 Confuziunea.Definţie. Confuziunea este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care se

realizează ori de câte ori aceeaşi persoană cumulează calitatea de creditor cu cea dedebitor al aceleaşi obligaţii. Această situaţie se întâlneşte în special în cazulsuccesiunii când succesorul creditor acceptând succesiunea pur şi simplu, devinepropriul său creditor, sau, dimpotrivă, debitorul acceptant pur şi simplu se vede însituaţia de a nu avea cui plăti datoria pentru că patrimoniul succesoral se contopeştecu cel al acceptantului. Tocmai pentru a se evita confuziunea, a fost imaginatbeneficiul de inventar, moştenitorul acceptând să succeadă doar în măsura activuluisuccesoral. Aceeaşi situaţie se poate întâlni şi la persoanele juridice cu ocaziareorganizării lor prin comasare sau divizare.

Efecte. Confuziunea stinge obligaţia debitorului cu toate garanţiile şiaccesoriile sale. Acest efect se produce doar în limita în care obligaţia nu se poateexecuta. Când o parte a unei datorii a rămas neacoperită, ea continuă a fiinţa. Pentruidentitate de raţiune, şi atunci când sunt mai mulţi debitori, confuziunea nu opereazăşi în privinţa celorlalţi codebitori solidari. O nulitate a actului juridic prin efectulcăruia s-a creat confuziunea atrage nulitatea efectelor produse de confuziune, potrivitregulii Quod nullum est, nullum producit efectum.

2.7 Remiterea de datorie.Definiţie. Remiterea de datorie este renunţarea creditorului cu

consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă. Oricât de curios s-ar părea,remiterea de datorie nu se poate face decât cu consimţământul debitorului, fără decare renunţarea nu-i este opozabilă.

Condiţii. Această renunţare a creditorului se poate face fie prin contract, fieprin act juridic unilateral, cum ar fi testamentul, numai că, în acest ultim caz, deşiunilteral, trebuie acceptat de legatar.

Când se face prin contract, ea este o donaţie care trebuie să îndeplineascăforma autentică, fiind supusă consecinţelor pe care le presupun liberalităţile privindrevocarea, reducţiunea şi raportul donaţiilor, dintre care ultimele două sancţiunivizează asigurarea egalităţii dintre moştenitori.

Când se face prin legat, ea trebuie să respecte condiţiile specifice aletestamentului care o încorporează.

146

Efecte. Remiterea de datorie liberează pe debitor, de aceea i se mai spuneiertarea de datorie. Obligaţia se stinge împreună cu garanţiile şi accesoriile sale.

In cazul fidejusiunii, bunăoară, remiterea de datorie liberează şi pe fidejusor.In cazul remiterii de datorie făcută unuia dintre fidejusori, debitorul principal rămâneobligat iar când sunt mai mulţi fidejusori iar iertarea de datorie priveşte doar pe unuldintre ei, ceilalţi rămân obligaţi. Când sunt mai mulţi codebitori obligaţi, spredeosebire de confuziune, remiterea de datorie operează şi pentru ceilalţi codebitori,excepţie făcând situaţia în care, prin contract, creditorul şi-a rezervat dreptul de a-iurmări pentru partea lor.

Proba remiterii de datorie este supusă regulilor de drept comun prevăzute deart. 1191 şi urm. C. civ.

Potrivit art. 1138 C. civ. remiterea voluntară de către creditor debitorului atitlului original sub semnătură privată, constatator al creanţei, are semnificaţia uneiliberări a debitorului de obligaţie, valorează plată. Pentru aceasta este nevoie caremiterea să se fi făcut voluntar, nu prin furt, pierdere etc.

Remiterea voluntară de creditor debitorului a înscrisului autentic sau a uneihotărâri judecătoreşti investite cu formulă executorie, valorează plată, dar prezumţianu mai este absolută, precum în primul caz, ci relativă. Creditorul poate răsturnaprezumţia probând o altă intenţie decât cea de liberare a debitorului, la fel cum poatedovedi că înscrisul a ajuns la debitor în mod fraudulos; prin furt, abuz de încredere,pierdere, etc.

3. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilorNoţiune. Debitorul unei obligaţii imposibil de executat datorită unui caz de

forţă majoră, este exonerat, obligaţia, împreună cu garanţiile şi accesoriile, stingându-se.

Domeniu de aplicare. Acest mod de stingere priveşte obligaţia de predare aunui bun individual determinat precum şi obligaţiile de a face care presupun faptulpersonal al debitorului. Ea nu se aplică obligaţiilor care au ca obiect bunuri genericepentru că Genera non pereunt. Debitorul nu va fi exonerat de plată sub cuvânt căbunul la care s-a obligat a pierit fortuit, pentru că, fiind un bun de gen, el poate fiînlocuit prin predarea unui bun similar, din aceeaşi categorie.

Sunt situaţii în care, deşi debitorul se află în imposibilitatea fortuită deexecutare a unei obligaţii care are ca obiect obligaţia de a da un bun individualdeterminat, el nu este liberat. In situaţia când debitorul era pus în întârziere lamomentul pieirii fortuite a bunului el nu este exonerat de plată, considerându-se cădacă şi-ar fi executat la timp obligaţia, bunul n-ar fi dispărut. Debitorul se poate apăradovedind că bunul ar fi dispărut chiar dacă s-ar fi aflat la creditor. Obligaţia de arestitui un bun sustras sau luat pe nedrept nu se stinge, chiar dacă bunul a pieritfortuit, debitorul fiind obligat la despăgubiri.

Efecte. Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia debitoruluiîmpreună cu garanţiile şi accesoriile sale. Nimic nu l-ar putea opri pe debitor să-şiasume răspunderea şi pentru situaţia în care neexecutarea obligaţiei este datoratăforţei majore.

Când imposibilitatea de executare fortuită priveşte obligaţiile dintr-un contractsinalagmatic, se pune problema riscului în contracte, examinat de noi la efectelecontractului sinalagmatic.

4. Garantarea executării obligaţiilor.Noţiune. Raţiunea de a fi a oricărei obligaţii civile este executarea ei.

Intreaga teorie generală a obligaţiilor are ca finalitate declarată executarea efectivă a

FProba remiterii

de datorie

147

angajamentelor luate de subiectele de drept. Dintre acestea, o parte vizează exclusiv,garantarea obligaţiilor.

In sens larg, garanţiile generale vizează mijloacele de garantare a obligaţiilorîntemeindu-se pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, măsuri preventivedintre care cele mai importante sunt: măsurile de conservare pe care creditorul lepoate lua cu privire la patrimoniul debitorului, mijloacele juridice menite a apăra pecreditor de prejudiciul pe care l-ar cauza pasivitatea debitorului ( acţiunea oblică ),mijloace juridice menite a evita micşorarea patrimoniului debitorului prin actejuridice frauduloase sau simulate ( acţiunea pauliană sau revocatorie şi acţiunea însimulaţie )

In sens restrâns, garanţiile speciale sunt acele mijloace care conferăcreditorului posibilitatea de a urmări şi alte persoane care au garantat personal pedebitor sau de a urmări drepturile oferite de garanţiile reale constituite.

Garanţiile speciale sunt, prin urmare, garanţii personale ( fidejusiunea ) şigaranţii reale care sunt drepturi reale accesorii constituite asupra unor bunurideterminate care conferă creditorului două atribute importante, anume urmărirea şipreferinţa ( gajul, ipoteca şi privilegiile speciale ), precum şi dreptul de retenţie

4.1 Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.Potrivit art. 1718 C. civ. “Oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini

îndatoririle sale cu toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Formulareaacestui text este identică cu cea din Codul civil francez, fiind o expresie a adagiului“Qui s oblige s oblige le sien”. ( M. Planiol. G. Ripert, op cit. p. 98 ) Dar numaiobligaţiile voluntar asumate sunt astfel garantate? Textul ne lasă să înţelegem căvizează doar obligaţiile asumate voluntar. In realitate, toate obligaţiile sunt egalgarantate, indiferent de izvorul lor. Bunăoară, autorul unui delict civil devine debitorîn raport cu victima, faţă de care nu s-a obligat personal, cum cere textul mai susevocat.

Acest gaj general, aşa cum a fost el imaginat, se dovedeşte a fi o evocaredestul de palidă a ideii de gaj pentru că debitorul nu este deposedat de bunurile sale,aşa cum se întâmplă la gajul veritabil, el putând încheia nestingherit, atât acte juridicecu titlu oneros cât şi cu cu titlu gratuit, care vor fi opozabile creditorului în măsura încare ele nu sunt încheiate cu intenţia de a-şi crea o stare de insolvabilitate,prejudiciind astfel pe creditori prin micşorarea sau chiar şanselor de a-şi satisfacecreanţele. Până la urmă, gajul general nu se dovedeşte a fi un “drept” propriu-zis alcreditorilor, pentru că nu oferă nici atributul urmăririi vreunui bun, nici vreopreferinţă în concurs cu alţii.

Caracterizare. Această garanţie se află la interferenţa a două principii:principiul libertăţii de voinţă a debitorului de a-şi administra patrimoniul încheindnestingherit acte juridice după cum îi dictează interesele şi principiul garantăriicreditorului căruia legea trebuie să-i recunoască interesul legitim de a-şi realizacreanţa. Soluţia la care s-au oprit redactorii Codului Napoleon este aceea de a-irecunoaşte debitorului libertatea actelor juridice care nu sunt încheiate cu intenţia de aleza drepturile creditorului, urmând ca toate bunurile mobile şi imobile ce se vor găsiîn patrimoniul său la data când creditorul îi va cere executarea obligaţiei, să fieafectate urmăririi pe care o poate declanşa debitorul care a obţinut un titlu executoriu.

Creditorii chirografari sunt creditorii obişnuiţi, care nu au constituite garanţiipersonale sau reale. Ei au o poziţie de egalitate în raport cu gajul general, în sensul căaici nu se aplică regula Prior tempore potior jure. Faptul că un anumit creditor are ocreanţă mai veche, nu-i conferă prioritate în faţa celorlalţi. Se poate însă ca un

F Noţiune.

148

creditor să fie mai diligent decât alţii şi să obţină mai repede îndestularea creanţei saleprin executarea silită, în timp ce alţii pot suporta insolvabilitatea debitorului, rezultatăfie prin epuizarea bunurilor executate silit, fie prin înstrăinarea lor de către debitor.

Gajul general are caracter de generalitate, în sensul că, în principiu, toatebunurile debitorului sunt susceptibile de a fi urmărite de creditor, atât cele prezentecât şi cele viitoare. Astfel, chiar dacă anumite bunuri sunt dobâdite de debitor ulteriornaşterii obligaţiei sale, ele sunt supuse aceleaşi destinaţii. Desigur că bunurile asupracărora au fost constituite garanţii reale au o afectaţiune specială, aceea de a garantacreanţele creditorilor gajişti sau celor ipotecari.

Gajul general nu are ca obiect bunuri individuale ci întreg patrimoniuldebitorului şi nu conferă creditorului dreptul de urmărire a bunului indiferent înmâinile cui s-ar afla, specific gajului autentic. De aceea termenul este, în maremăsură, impropriu. Debitorul nu este deposedat de bunurile sale, el poate încheia liberdiverse acte juridice cu titlu oneros sau gratuit care vor fi opozabile creditorului, înmăsura în care ele nu urmăresc, în mod vădit, fraudarea intereselor acestuia prindiminuarea intenţionată a patrimoniului de natură a crea o stare de insolvabilitate.

Dreptul de gaj general nu conferă nici dreptul de preferinţă creditorilorchirografari. Art. 1719 C. civ. dispune că “bunurile unui debitor servesc spreasigurarea comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei proporţional cuvaloarea creanţelor respective, afară de cazul când există între creditori cauzelegitime de preferinţă”.

4.2 Garanţii generale ale obligaţiilor.Noţiunea “garanţii generale” ale creditorului este diferit văzută în doctrină.Unii autori * LP. Op cit. p. 410), examinând garanţiile generale, se referă la

acelea care au ca scop preventiv evitarea insolvabilităţii debitorului şi conservareapatrimoniului acestuia care să permită creditorilor satisfacerea creanţelor lor, din carear face parte măsurile conservatorii şi cele reparatorii, anume acţiunea pauliană şiacţiunea în simulaţie, în timp ce alţii* IDPD, op cit. p. 507 văd încorporate înnoţiunea de garanţii generale înţelese lato sensu, o serie de instituţii care, deşi nu-şipropun în mod direct garantarea obligaţiilor, îndeplinesc în fapt o astfel de funcţie,cum ar fi arvuna, clauza penală, solidaritatea, indivizibilitatea etc.

Intr-o lucrare destinată garanţiilor creditorului, acestea sunt definite ca fiind“toate acele mijloace tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să sealăture acestuia, spre a contribui la conservarea anumitori bunuri în vedereaexecutării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubireacreditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc”. ( VD Zlătescu,Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Buc. 1970, )

I se reproşează acestei definiţii caracterul ei prea general, ajungându-se aidentifica garanţiile creditorului cu toate modalităţile aflate la îndemâna oricăruicreditor de a-şi vedea satisfăcută creanţa, incusiv posibilitatea de a apela la forţacoercitivă a statului pentru realizarea executării silite, posibilitate ce caracterizează,de altfel, orice normă juridică.

Garanţii generale - garanţii speciale. Pentru o bună înţelegere a noţiunii degaranţii generale ale creditorului credem că o privire mai amplă care să vizeze şi alteinstituţii care garantează obligaţiile, decât cele anume create cu acest scop, este binevenită, examinarea lor din această perspectivă având un ţel eminamente didactic.Tocmai de aceea este necesară distincţia între garanţii generale ale creditorului şigaranţii speciale, tehnice, de garantare a obligaţiilor.

FSfera noţiunii

de garanţiigenerale.

149

De aceea ne propunem a examina şi noi câteva instituţii juridice care, deşi nusunt concepute ca mijloace tehnice de garantare a obligaţiilor, au fost totuşi impusede acelaşi imperativ. Ne gândim la măsurile conservatorii propriu zise, la acţiuneaoblică, la acţiunea pauliană. Celelalte mijloace cum ar fi indivizibilitatea şisolidaritatea obligaţiilor, clauza penală, arvuna, deşi contribuie la garantareaobligaţiilor, au totuşi un alt fundament juridic.




Hamangiu, 2007







2000.


Precizaţi care sunt garanţiile generale ale obligaţiilor.

150

TEMĂ DE REFLECŢIE

Comparaţie între cesiunea de creanţă şi novaţia.



1. Cesiunea de creanţă presupune:a. consimţământul cedentului, cesionarului şi al debitorului cedatb. consimţământul cedentului şi al cesionaruluic. consimţământul cedentului

2. Ce efecte produce novaţia:a. stinge obligaţia vecheb. naşte o obligaţie nouăc. stinge obligaţia veche şi naşte o obligaţie nouă

3. De câte feluri este compensaţia ca mod de stingere a obligaţiilor:a. convenţionalăb. convenţională, legală, judiciarăc. judiciară


1. b.

2. c.

3. b.

151

CAPITOLUL XMIJLOACELE DE CONSERVARE APATRIMONIULUI CREDITORULUI


Cuprins

� Noţiune.� Acţiunea oblică� Acţiunea pauliană ( revocatorie ).

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind evitareainsolvabilităţii debitorului în dauna intereselor legitime alecreditorului.

� Obiective operaţionale: Însuşirea instrumentelor juridice puse ladispoziţie de Codul Civil: măsuri conservatorii, acţiunea oblică şiacţiunea pauliană.

= 3 ore

152

CAPITOLUL X

MIJLOACELE DE CONSERVARE A PATRIMONIULUICREDITORULUI

1. Noţiune. Este preferabil moralmente, ca debitorul să aibă un patrimoniuîndestulător de natură a-i permite acestuia să-şi execute obligaţiile faţă de creditori,păstrându-se garanţia respectării tuturor angajamentelor asumate. De aceea legeacivilă nu este indiferentă cu modul de gestionare de către debitor a propriului săupatrimoniu, motiv pentru care, ori de câte ori se prefigurează o atitudine pasivă adebitorului care poate trezi îndoiala creditorilor, legată fie de o posibilă intenţie defraudă, fie pur şi simplu de lipsa lui de pricepere, creditorul poate interveni,substituind diligenţa debitorului.

Aici redactorii Codului civil au avut a armoniza două imperative: unul privindsatisfacerea interesului legitim al creditorilor, prin prevenirea unor prejudicii caurmare a proastei gestionări a debitorului, altul privind grija de a nu leza libertatea devoinţă a debitorului. Rezultatul a fost astfel gândit încât să nu supere pe nici-unadintre cele două părţi, legea oferind creditorului puteri limitate doar în a preveni opagubă, fie cu voia debitorului, fie fără voia acestuia. Ele vizează exclusiv măsuripreventive şi de conservare a patrimoniului.

Enumerare. Dintre cele mai importante măsuri conservatorii pe care le poateiniţia creditorul sunt:

- instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor debitorului pentru apreîntâmpina dosirea sau înstrăinarea lor. Potrivit art. 591 C. proc. civ. creditorul careare o creanţă constatată printr-un înscris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţareaunui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacădovedeşte că a intentat acţiune. Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nueste constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cucererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată; - înscrierea şi transcrierea imobiliară sau înscrierea în cartea funciară adreptului de proprietate sau a altui drept real dobândit de debitor asupra unui bunimobil, operaţii pe care le poate face creditorul atunci când debitorul refuză sauneglijează s-o facă; - intervenţia creditorului în procesul de partaj al debitorului, pentru ca astfelsă se evite o eventuală împărţire frauduloasă, adică de natură a prejudicia intereselecreditorului;

- separaţia de patrimonii la decesul debitorului, împiedicând astfelconfuziunea dintre patrimoniul debitorului şi cel succesoral ce s-ar putea produce caurmare a acceptării pure şi simple a debitorului, când pasivul ar putea întrece activulsuccesoral;

- punerea de peceţi şi efectuarea unui inventar la decesul debitorului pentru apreveni sustragerea sau dosirea unor bunuri succesorale.

2. Acţiunea oblicăDefiniţie. Potrivit art. 974 C. civ. “creditorii pot exercita toate drepturile şi

acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.Plecând de la acest text, acţiunea oblică este definită ca fiind mijlocul juridic

prin care creditorul poate exercita drepturile şi acţiunile debitorului său atunci cândacesta refuză sau neglijează să le exercite. Această acţiune are ca temei dreptul de gaj

FMăsuri

conservatorii

153

general al creditorilor chirografari. Creditorul nu exercită acţiunea în numele său ci înnumele debitorului.

Natură juridică. Doctrina o caracterizează ca o măsură de conservare apatrimoniului debitorului şi de prevenire a unei eventuale insolvabilităţi a acestuia,astfel încât să se menţină şansele creditorilor de a-şi realiza creanţele lor.

In acelaşi timp, ea este calificată o acţiune indirectă, subrogatorie acreditorului în drepturile debitorului.

Potrivit unei opinii, acţiunea oblică “nu este o măsură de conservare pentru căea nu se limitează la menţinerea bunului în patrimoniul debitorului ci presupuneexercitarea unui drept şi a unei acţiuni neutilizată până atunci.”( M.P. G. R. op cit. p.205 )Aceeaşi autori susţin că acţiunea oblică are trăsături proprii care n-o pot plasaîntr-una din clasificările clasice. Ea s-a născut din nevoia “de a concilia două intereselegitime opuse: interesul debitorului de a-şi gestiona singur afacerile şi interesulcreditorului de a fi protejat împotriva inerţiei debitorului său.”

Ideea a fost preluată şi de autorii noştri care au susţinut că acţiunea oblică este“mai mult decât un mijloc de conservare; ea este un act care pregăteşte executarea” (D A. op cit. 211 ) Dincolo de asemenea nuanţări, specifice rafinamentului autorilorfrancezi, acţiunea oblică rămâne subordonată ideii de conservare a patrimoniuluidebitorului în vederea satisfacerii drepturilor creditorilor chirografari.

Aşa cum rezultă din chiar textul arătat mai sus, în principiu, creditorii potexercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi acţiunile cu caracter patrimonial aledebitorului. Sunt excluse acţiunile de stare civilă ale persoanei.

Aşa cum s-a remarcat, expresia “drepturi şi acţiuni” împrumutată de la art.1166 C. civ. fr. conţine un pleonasm* M. P. G.R. op cit. p. 206) pentru că nicioacţiune nu poate fi exercitată decât în temeiul unui drept. In această materie nu sepune problema de a permite creditorului să exercite un drept al debitorului, ci doar dea acţiona în numele său împotriva unui terţ pentru evitarea unor consecinţeprejudiciabile la care ar putea fi expus patrimoniul debitorului. Cerând obligarea laplata unei creanţe către debitor, formulând o petiţie de ereditate, o acţiune confesoriea unei servituţi, o acţiune în revendicare, acţiunea în raport, în anulare, în reducţiunea liberalităţilor excesive, atacarea unor hotărâri judecătoreşti etc. creditorul se opuneunei terţe persoane. El poate exercita un drept al debitorului, cum este de exempluînscrierea unei ipoteci, ca măsură de conservare a patrimoniului debitorului, numai cănu acţiunea pauliană este mecanismul pe care îl utilizează aici.

Finalitatea acţiunii oblice este alta, aceea de a evita o pierdere în raport cuterţii. Sunt însă o serie de acţiuni patrimoniale pe care creditorii nu le pot intentasubstituindu-se debitorului. Astfel, acţiunile patrimoniale strict personale cum suntrevocarea donaţiei pentru ingratitudinea donatarului, revocarea unei donaţii făcutesoţului, opţiunea succesorală, într-un cuvânt cele care presupun o apreciere personală,subiectivă nu pot fi exercitate în numele debitorului, pentru că aceasta ar însemna oimixtiune care ar ştirbi mult prea mult libertatea acestuia. La fel, sunt exceptatedrepturile patrimoniale care nu pot fi cedate sau urmărite cum sunt dreptul la pensiede întreţinere, dreptul de uz, de abitaţie.

Condiţiile de exercitare a acţiunii oblice sunt următoarele:Inactivitatea debitorului care, fie refuză, fie neglijează a acţiona personal,

pentru că numai astfel se justifică substituirea creditorului în afacerile debitorului său.Când debitorul acţionează el însuşi, creditorul n-ar putea decât să intervină în procespentru a se asigura că debitorul se va apăra corect.

Creanţa debitorului să fie certă, lichidă şi exigibilă

FDomeniu de

aplicare.

154

Dintre aceste condiţii ale creanţei, obiect de controversă l-a constituitexigibilitatea creanţei.

Potrivit unei opinii ( Fr. Deak, Teoria gen. a obl. ( curs), p. 354) nu estenecesară exigibilitatea creanţei creditorului pentru a-i fi deschisă calea acţiunii oblice,ea fiind o simplă măsură de conservare a patrimoniului.

Majoritatea autorilor ( CSCB, TRP. PA, op cit. 346) consideră că, dimpotrivă,creanţa trebuie să fi ajuns la termen, pentru că, acţiunea oblică reprezintă o imixtiuneîn afacerile debitorului. Or, este ilogic să se permită creditorului să aducă înpatrimoniul debitorului valori fără o utilitate actuală, astfel că un creditor al căruidrept este încă eventual sau suspendat de un termen sau condiţie, nu poate fiautorizat să acţioneze în numele debitorului său.

La aceste argumente adăugăm pe acela potrivit căruia inexibilitatea creanţei arputea avea semnificaţia lipsei de interes a creditorului. Or, pentru intentarea oricăreiacţiuni, se cere un interes legitim şi actual al titularului. Nu interesează aici datacreanţei, astfel că, pentru exercitarea acţiunii oblice nu se cere ca dreptul de creanţă alcreditorului să fie anterior celui pe care îl exercită, pentru că gajul general alcreditorilor chirografari se întinde asupra tututor bunurilor, prezente şi viitoare, decişi asupra celor intrate în patrimoniul debitorului după naşterea creanţei sale.

De principiu, nu se cere introducerea în cauză a debitorului. In practică, sepractică introducerea în cauză a debitorului astfel încât hotărârea să-i fie opozabilă.Am putea adăuga la acest argument şi un altul care ţine de evitarea unui abuz de dreptdin partea creditorului care ar manifesta un exces de zel.

Condiţia este necesară oricărei acţiuni în justiţie, principiul fiind Pas dinteres, pas d action .

Acest interes al creditorului există ori de câte ori debitorul este inactiv, fiedatorită relei credinţe, fie datorită simplei neglijenţe a acestuia, expunând creditorulunei iminente insolvabilităţi a debitorului.

Uneori doctrina condiţionează formularea acţiunii oblice de existenţa unuiprejudiciu cauzat creditorului prin inactivitatea debitorului.

Credem că este prea mult spus. In realitate, inactivitatea debitorului trebuie săfie doar prejudiciabilă, adică să poată produce creditorului un prejudiciu. Prejudiciuleste doar virtual, posibil, dar nu efectiv. Dacă debitorul nu acţionează pe cel care îicauzează un prejudiciu, dacă el nu exercită dreptul la acţiune în termenul deprescripţie, existând riscul pierderii dreptului la acţiune, aceasta nu înseamnă căprejudiciul s-a produs efectiv ci doar că există posibilitatea producerii lui în viitor.

Efectele acţiunii oblice. Creditorul care intentează acţiunea oblică, nuexercită un drept propriu, dreptul fiind al debitorului, iar acţiunea este caracterizată “în numele şi pe contul debitorului” ( CS CB op cit. p. 341 ). De aici decurgurmătoarele consecinţe:

Pârâtul acţionat în justiţie, poate opune creditorului reclamant, toateexcepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului. O asemenea consecinţă estefirească în privinţa excepţiilor care au o cauză anterioară intentării acţiunii.

In privinţa excepţiilor întemeiate pe o cauză ulterioară chemării în judecată adebitorului, cum este cazul tranzacţiei intervenită între debitor şi terţ, soluţia estediscutabilă. S-a argumentat că acţiunea oblică nu poate opri pe debitor să-şi exerciteel însuşi drepturile sale, încheind acte juridice opozabile creditorului, în măsura încare nu pot fi calificate frauduloase. Prin urmare, tranzacţia ulterioară încheiată întredebitor şi terţ, va fi opozabilă creditorului. Dacă o asemenea convenţie se va dovedifrauduloasă, adică încheiată cu scopul diminuării patrimoniului astfel încât să se

FExistenţa unui

interes legitim laacţiune al

debitorului.

155

micşoreze posibilităţile creditorului de a-şi realiza creanţa, va putea fi atacată pe caleaacţiunii pauliene.

Hotărârea prin care este admisă acţiunea oblică prin care s-a evitatdiminuarea patrimoniului, profită tuturor creditorilor prin conservarea gajului lorgeneral şi nu doar creditorului reclamant, mai diligent, cel care s-a substituitdrepturilor debitorului, intentând acţiunea. S-a pus întrebarea dacă acţiunea oblică vafi admisă doar pentru în limita creanţei pe care o are creditorul reclamant asupradebitorului. Răspunsul unanim este că întinderea dreptului pe care-l are creditorulasupra debitorului este indiferentă, astfel că acţiunea va fi admisă nu doar în limitacreanţei. ( MP GR op cit. p. 225);

Hotărârea pronunţată în acţiunea oblică va fi opozabilă debitorului numaidacă a fost introdus în proces. Altfel spus, hotărârea respectivă se va bucura deautoritatea lucrului judecat (res judicata pro veritate videtur) faţă de debitor numaidacă acesta a figurat în proces, pentru că altfel n-ar putea opera tripla identitate deobiect, de cauză şi de persoane cerută de art. 1201 C. civ. Prezenţa creditorului înproces, chiar dacă este explicată de substituirea debitorului, nu poate extinde efectelehotărârii judecătoreşti asupra debitorului neintrodus în cauză. Creditorul are în procesun interes propriu iar hotărârea judecătorească pronunţată are, ca oricare altă hotărâre,efecte relative, privind doar persoanele care au figurat ca părţi litigante.

Aşa cum am văzut, acţiunea oblică se constituie ca un veritabil beneficiu înfavoarea creditorilor chirografari, oferindu-le posibilitatea de a conserva patrimoniuldebitorului în vederea satisfacerii drepturilor lor de creanţă.

Anumitor creditori le este însă recunoscută acţiunea directă împotrivadebitorului. Este cazul contractului de antrepriză, unde lucrătorii care au fost folosiţide antreprenor, pot exercita direct acţiunea împotriva beneficiarului construcţieipentru plata sumelor ce li se cuvin, în măsura în care n-au fost plătite antreprenorului(art. 1488 C. civ.).

Un alt caz este cel prevăzut de art. 1542 alin. final C.civ. Când pentruîndeplinrea mandatului, mandatarul încheie contract separat cu o altă persoană,mandantul din primul contract poate acţiona direct persoana substituită mandatarului,deşi între ele nu există contract. Aceste acţiuni directe reprezintă excepţii veritabile dela principiul relativităţii efectelor contractului şi se deosbesc de acţiunea oblică prinurmătoarele:

- în timp ce acţiunea oblică aparţine oricărui creditor chirografar, acţiuneadirectă poate fi exercitată doar de anumiţi creditori, expres nominalizaţi de lege; - acţiunea oblică are ca finalitate conservarea patrimoniului, acţiunile directesunt măsuri mai energice, adică ele urmăresc executarea obligaţiilor;

- acţiunea oblică profită tuturor creditorilor, conservând patrimoniuldebitorului lor, acţiunea directă profită strict creditorului reclamant.

3. Acţiunea pauliană ( revocatorie ).Definiţie. Potrivit art. 975 C. civ. creditorii “pot asemenea, în numele lor

personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.Prin urmare, acţiunea pauliană este acţiunea pusă la îndemâna creditorului

pentru a obţine revocarea sau desfiinţarea judiciară a actelor juridice încheiate dedebitor în frauda intereselor sale.

Numele i-a fost dat de comentatorii textelor de drept roman din Evul Mediu *BS op cit. p. 782, fiind atribuită pretorului Paulus. Ea a fost gândită ca o acţiunecolectivă a creditorilor, fiind exercitată în numele lor de către un curator bonorum.

FDeosebiri dintreacţiunea oblică

şi acţiuneadirectă.

156

In dreptul modern, acţiunea pauliană, privită prin finalitatea sa revocatorie,este o expresie a dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, menită aîmpiedica pericolul la care este supus patrimoniul debitorului, pericol care, deaceastă dată, spre deosebire de acţiunea oblică, vizează nu doar posibilitateadiminuării ci chiar diminuarea lui efectivă. Finalitatea acestei acţiuni nu esterevocarea propriu -zisă care, cum se ştie, este o manifestare de voinţă, fie a uneisingure persoane, în cazul actului unilateral, fie a tuturor părţilor care au încheiatcontractul, prin care se desface ( deşi termenul “desfacere” nu este uzual, îl folosimaici tocmai pentru a-l deosebi de “desfiinţare” rezultat la care se ajunge prinsancţiunea nulităţii actului juridic) actul juridic. In timp ce exprimareaconsimţământului (mutuus consensus ) duce la încheierea actului juridic, revocareatinde la desfacerea voluntară a aceluiaşi act juridic (mutuus dissensus ). Or, acţiuneapauliană este sancţiunea actului fraudulos pe care o pronunţă întotdeauna instanţa dejudecată.

Fiind în principal o măsură de reparare a prejudiciului suferit de creditor prinactele frauduloase ale debitorului, regula este că doar actele juridice prin care are locsărăcirea debitorului pot fi astfel atacate.

Incă din dreptul roman actele prin care debitorul refuza îmbogăţirea, nuputeau fi atacate. Regula este că orice act juridic, cu titlu oneros sau gratuit, prin carea fost diminuat în mod sensibil patrimoniul debitorului, prefigurând insolvabilitatealui, poate fi atacat prin acţiunea revocatorie.

Pentru identitate de motive (Ubi eadem ratio est, eadem solutio debet esse) şio hotărâre judecătoarească de expedient prin care s-ar consfinţi o tranzacţiefrauduloasă poate fi atacată, la fel şi grevarea unor bunuri prin constituire de ipotecă,cesiunea unor drepturi, remiterea de datorie, acceptarea unei succesiuni insolvabilefăcută pur şi simplu, fără beneficiul de inventar, singurul care ar evita confuziunea depatrimonii.

Refuzul de a primi o donaţie nu are a fi calificat fraudulos de vreme cedebitorul rămâne la fel de bogat sau, după caz, la fel de sărac, astfel că nu poate fiatacat de creditor.

Cât priveşte, renunţarea la succesiune, deşi doctrina pare a fi inflexibilă însensul atacării acesteia, credem că soluţiile ar putea fi nuanţate, lăsând judecătoruluiposibilitatea de a aprecia in casu . Astfel, se poate întâmpla ca renunţarea lasuccesiune să nu fie animată de considerente pur patrimoniale şi gestul succesibiluluisă aibă o determinare esenţialmente morală, de repudiere a unei succesiuni lăsată deun autor nedemn. Să ne gândim că un copil născut ca urmare a unui incest ar puteaavea o repulsie legitimă faţă de ideea continuării persoanei defunctului.

De aceea credem că soluţia în cazul opţiunii succesorale trebuie căutată încauza acestui act juridic, astfel încât, atunci când renunţarea ar fi determinată deraţiuni morale, ea să nu poată fi atacată, fiind asimilată actelor juridice care implică oapreciere personală a titularului.

Acte juridice care nu pot fi atacate prin acţiunea pauliană: - actele juridice privitoare la drepturile personale nepatrimoniale,

- actele juridice patrimoniale care implică o apreciere pur personală, precumrevocarea unei donaţii pentru ingratitudine, refuzul de a primi o donaţie; - actele juridice referitoare la drepturi neurmăribile, cum este cazul pensiei deîntreţinere.

- actele juridice prin care debitorul contractează noi datorii. Aşa cum s-aremarcat ( MP, G R. op cit. p. 247 ) din punct de vedere practic soluţia nu este fericită

FDomeniu de

aplicare.

157

pentru creditor pentru că noile angajamente ale debitorului măreşte pasivul acestuia.Numai că acţiunea pauliană n-a fost instituită pentru acest pericol;

- actele juridice de împărţeală a unei succesiuni. Potrivit art. 785 C. civ.parteafinală “nu pot însă să atace o împărţeală săvârşită, afară numai de s-a făcut în lipsă-leşi fără să se ţină seama de opoziţia lor”. Aşa cum am văzut, creditorii pot participa laîmpărţeală tocmai pentru a preveni o fraudă. Dacă n-au cerut expres să participe laproces, legea nu le permite atacarea cu acţiune pauliană, considerând că au achiesat lamodul concret de împărţire;

- plata altor datorii nu poate fi calificată frauduloasă, deci nu poate fi atacată.Dacă însă plata se face înainte de a fi exigibilă, ea nu mai poate fi consideratănecesară, astfel că n-ar trebui exclusă a priori frauda debitorului solvens şi a terţuluiaccipiens. ( MPGR op cit. p. 250 )

Condiţiile exercitării acţiunii pauliene:Existenţa unui prejudiciu cauzat creditorului, fără de care acţiunea nu poate

promova în justiţie pentru că i-ar lipsi interesul legitim. Se afirmă că prejudiciulconstă “în faptul că la momentul acţiunii, activul debitorului nu permite creditoruluide a obţine plata integrală datorită actului fraudulos încheiat de debitor “( MP GR opcit. p. 231) sau “ în faptul că, prin actul pe care-l atacă, debitorul şi-a cauzat sau şi-amărit o stare de insovabilitate”( CS CB op cit )

Potrivit concepţiei clasice, acţiunea pauliană este subsidiară, nefiind acordatădecât acelui creditor care a epuizat toate celelalte mijloace împotriva debitoruluipentru a-şi satisface creanţa.

Argumentul că doar condiţionând acţiunea pauliană de existenţa prejudiciuluis-ar prefigura interesul legitim al debitorului nu este convingător pentru că un interesla fel de serios există şi atunci când debitorul, animat de intenţia frauduloasă, tindedoar să devină insolvabil, fără ca prejudiciul să fi devenit efectiv, el prefigurându-sedoar, fiind un prejudiciu virtual, ipotetic, altfel spus, eventual. Practica legitimeazădeja acţiunea pauliană chiar când actul este animat de intenţia de a prejudicia uncreditor viitor.

Creanţa în considerarea căreia se exercită acţiunea pauliană trebuie să fiecertă , lichidă şi exigibilă. S-a discutat în doctrină dacă data creanţei trebuie să fieanterioară.

In principiu, creanţa trebuie să fie anterioară actului atacat cu acţiuneapauliană. Dacă însă se face dovada că debitorul a încheiat actul fraudulos cu intenţiade a frauda interesele unui creditor, viitor, acţiunea poate fi promovată. Astfel, s-adecis că actul juridic încheiat cu intenţia de a sustrage bunul de la executarea silităsau de la confiscare, este atacabil chiar dacă a fost încheiat înainte de începereaurmăririi penale, dar după săvârşirea faptei ( Pl. TS dec de indr. Nr. 15/1962 în CD1962, p. 24 ) Creditorul pierde calitatea de având cauză, actul astfel încheiat nefiindu-i opozabil.

Uneori, atacarea actului fraudulos trebuie făcută în mod operativ, tocmaipentru a împiedica înstrăinările subsecvente care ar zădărnici orice acţiune ulterioară.Or, obţinerea unui titlu executoriu presupune formalităţi care presupun trecerea uneiperioade de timp, suficientă pentru debitorul fraudulos de a imagina un scenariu caresă împiedice admiterea acţiunii. Pe de altă parte, un titlu executoriu ar putea fi folositla declanşarea comandamentului, în cazul bunurilor imobile. Or, comandamentulodată supus procedurii de publicitate, indisponibilizează bunul, făcând inutilăacţiunea revocatorie.

FCondiţii

158

Actul juridic atacat să fi fost încheiat în frauda intereselor creditorului.(Fraus omnia corrumpit)Este frauda obiect al probaţiunii? Un răspuns corect la această întrebare nu

poate fi dat decât urmărind finalitatea acţiunii pauliene. Ne-am putea întreba, ce seurmăreşte în principal: sancţionarea debitorului vinovat de fraudă sau apărareaintereselor creditorului împotriva insolvabilităţii debitorului Dacă răspunsul va fi căambele finalităţi sunt vizate, rămâne de stabilit care dintre aceste imperative estetotuşi, predominant?

Indiscutabil că acţiunea pauliană este legată de reprimarea unei atitudiniblamabile a debitorului care, ştiindu-se dator, înstrăinează bunul pentru a deveniinsolvabil zădărnicind urmărirea creditorului. Dar, avem noi posibilitatea de ainvestiga forul lăuntric al acestuia spre a decide care a fost scopul de care a fostanimat? Dacă nu, putem impune creditorului obligaţia de a dovedi un fapt aproape denedovedit?

Susţinem că finalitatea principală a acţiunii pauliene rămâne aceea de aproteja interesele creditorului prin conservarea gajului general al debitorului. Inconflictul de interese dintre creditorul care-şi vede diminuate sau chiar irosite şanselede a-şi realiza creanţa, pe de o parte şi debitorul care invocă libertatea sa de voinţă înîncheierea nestânjenită a actelor juridice, preeminente sunt cele ale creditoruluiprejudiciat. Libertatea de voinţă a debitorului este marcată de angajamentul anteriorluat faţă de creditor, motiv pentru care protecţia ei devine mai puţin importantă decâtcea a creditorului inocent. Inclinaţia spre creditor este deci naturală fiind cerută deechitate, de echilibru.

In privinţa debitorului, frauda consolidează doar soluţia desfiinţării actuluiîncheiat în dauna creditorului. Este de presupus că, încheind un act care creazăinsolvabilitatea, debitorul a avut prezentă în conştiinţă datoria sa anterioară faţă decreditor. De aceea, practic, nu credem că frauda ar reprezenta obiect de probaţiune, eafiind dedusă din circumstanţele în care a fost încheiat actul atacat. Un debitor careavea motive serioase să creadă în revigorarea afacerilor sale nu trebuie privit la fel cucel care speculează ultima posibilitate de a-şi vinde totul pentru a nu plăticreditorului ( MP, GR op cit încheierea actului).

Complicitatea terţului dobânditor la frauda debitorului (Consilium fraudis)condiţionează admiterea acţiunii şi constă în cunoaşterea consecinţelor actuluiîncheiat, anume insolvabilitatea debitorului.

De această dată exigenţa nu este aceeaşi ca în cazul debitorului, afirmându-secă ceea ce se cere este “să rezulte cu o certitudine suficientă că a cunoscutinsolvabilitatea debitorului” ( MP GR op cit. p. 237 ) Consecinţele actului juridicîncheiat în frauda intereselor creditorului faţă de terţi, sunt diferite, în raport de naturaactului încheiat.

Condiţia complicităţii terţului este cerută la actele cu titlu oneros, în timp ce lacele cu titlu gratuit ea nu este cerută. Aici, o regulă moştenită din dreptul roman şiimpusă de echitate, cere soluţia ca în conflictul de interese dintre creditorul ce seluptă să evite o daună (certat de damno vitando ) şi terţul ce se luptă să păstreze uncâştig (certat de lucro captando), primul să fie preferat. Prin urmare, chiar dacă terţuln-a cunoscut frauda debitorului, el nu poate fi protejat lăsându-i să profite de uncâştig în defavoarea creditorului care riscă o daună. In situaţia în care terţulînstrăinează bunul unui dobâditor subsecvent, condiţia complicităţii acestuia dinurmă la fraudă, se pune în aceeaşi termeni ca şi în cazul primului terţ.

Efectele acţiunii pauliene:F

Efecte

159

In raporturile cu primul dobânditor, admiţându-se acţiunea oblică, actuljuridic atacat este desfiinţat.( Evităm a spune că actul este revocat pentru că acţiuneapauliană este cu mult mai aproape de nulitate decât de revocare. De altfel, BorisStarck în tratatul “Obligations” frecvent citat de noi, vorbeşte de nulitate pauliană .

Cu toate acestea, acţiunea pauliană are o configuraţie proprie, deosebind-o detoate celelalte sancţiuni de drept civil. Desfiinţarea actului se face în limita creanţeicreditorului, astfel că dacă prejudiciul este mai mic decât valoarea pe care o areobiectul actului, terţul poate păstra bunul primit, oferind creditorului plata creanţei.Dacă terţul a dobâdit bunul printr-un act juridic cu titlu gratuit, el va restitui bunulcreditorului. Subdobânditorii nu vor fi expuşi desfiinţării actului decât dacă ei înşişiau dobândit bunul cu titlu gratuit, de la un dobânditor anterior, indiferent de buna saureaua lor credinţă, ori, dobândind cu titlu oneros, au fost de rea credinţă, cunoscândconsecinţele actului încheiat.( C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, opcit. p. 586)

Asemenea distincţii fac din acţiunea pauliană o acţiune mai mult personală,reparatorie, căci dacă ar fi în nulitate, ea ar lovi în subdobânditori ori de câte ori s-arputea exercita faţă de primul dobânditor, ca efect al principiului Resoluto jure dantisresolvitur jus accipientis.

In raporturile cu debitorul, actul desfiinţat rămâne valabil încheiat,desfiinţarea operând doar în raporturile dintre creditor şi terţ. Ceea ce excede plăţiicreditorului, apaţine terţului. Terţul care a dobândit bunul cu titlu gratuit are acţiuneîn regres împotriva debitorului pentru plata făcută creditorului.

In raporturile cu ceilalţi creditori, admiterea acţiuniii nu produce niciunefect. Spre deosebire de acţiunea oblică, unde efectele admiterii profitau tuturorcreditorilor, în cazul acţiunii pauliene bunul reintră în patrimoniul debitorului pentrua satisface doar pe creditorul reclamant. Ceilalţi creditori au deschisă caleaintervenţiei în procesul deschis de creditorul reclamant, devenind astfel părţi înproces.

O primă trăsătură a acţiunii pauliane priveşte caracterul său personal, în sensulcă dreptul în temeiul căruia ea este exercitată, este un drept propriu, personal alcreditorului care nu reprezintă, nici pe debitor şi nici pe ceilalţi creditori. Dacă acestdrept ar fi real, creditorul ar putea urmări bunul din mâinile oricui s-ar afla, ceea ce,aşa cum am văzut, nu se întâmplă la acţiunea pauliană.

Unii autori caracterizează acţiunea pauliană ca o acţiune în nulitate ( TRP PAop cit. p. 352 -353, B S op cit. p. 791 ) Impotriva acestei calificări pledează caracterulrelativ al acţiunii pauliene, care, spre deosbire de acţiunea în nulitate, unde nulitateaactului principal antrenează nulitatea actelor subsecvente, desfiinţează actul doar înraporturile dintre creditor şi terţ, bunul întorcându-se în patrimoniul debitorului prinefectul unei ficţiuni.

Acţiune pauliană mai este calificată acţiune în daune interese, reparatorie,afirmându-se că “obligaţiunea şi responsabilitatea terţului au la bază delictuldebitorului” ( CH op cit. p. 587) Se susţine că dacă acţiunea pauliană desfiinţeazăactul prin care debitorul şi-a înstrăinat bunul, efectul nu este al nulităţii ci este cel mainimerit mod de a repara prejudiciul suferit de creditor. Pe de altă parte, spre deosbirede acţiunea în nulitate, actele subdobânditorilor de bună credinţă nu pot fi afectate.Dacă actul juridic atacat este cu titlu gratuit, necerându-se frauda dobânditorului,acţiunea pauliană are ca temei principiul îmbogăţirii fără justă cauză. In ambelecazuri acţiunea pauliană este menită să asigure repararea prejudiciului suferit cauzatcreditorului.

FNatura

juridicăacţiunii

pauliene.

160

Potrivit unei alte concepţii, acţiunea pauliană ar fi o aplicaţie a abuzului dedrept pentru că acte obiectiv licite sunt anulate în temeiul fraudei debitorului. Avândîn vedere că la actele fraudulos încheiate de debitor, creditorul încetează a fi avândcauză, ele nefiindu-Ie opozabile, se poate susţine că acţiunea pauliană este o acţiuneîn inopozabilitate. Sancţionând o atitudine frauduloasă, acţiunea pauliană se apropiede pedeapsa privată, având un caracter represiv. Măsura ei însă n-o dă gravitateafraudei ci întinderea prejudiciului. In realitate, acţiunea pauliană are o configuraţieproprie.

Incercările de a-i atribui o anumită natură juridică plasând-o într-unul dintiparele arătate mai sus, au mai mult o finalitate didactică. Fără a fi o acţiune înnulitate, are o serie de afinităţi cu aceasta, ambele desfiinţând actul atacat, fără asancţiona un delict propriu zis, are o finalitate reparatorie ca şi acţiunea în dauneinterese, fără a fi o pedeapsă civilă sancţionează implicit o atitudine. In acelaşi timpea face inopozabil creditorului actul fraudulos încheiat.




Hamangiu, 2007







2000.

161


Precizaţi care sunt actele juridice care nu pot fi atacate prin acţiunea pauliană.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Diferenţele dintre prejudiciile patrimoniale şi cele nepatrimoniale.

162



1. Care sunt condiţiile de executare a acţiunii oblice:a. inactivitatea debitorului şi existenţa unui interes la acţiuneb. inactivitatea debitorului, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibilec. inactivitatea debitorului, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi

un interes legitim la acţiune al creditorului.

2. Ce este acţiunea pauliană:a. acţiunea pusă la îndemâna creditorului pentru a obţine revocarea sau

desfiinţarea judiciară a actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale b. acţiunea pusă la îndemâna debitorului pentru a obţine revocarea sau

desfiinţarea judiciară a actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor salec. acţiunea pusă la îndemâna creditorului pentru a obţine revocarea actelor

juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale


1. c.

2. a.

163

Documents

2. Drept Civil. Teoria Generala a Obligatiilor